10. Odajdiile singuratatii

10. ODĂJDIILE SINGURĂTĂŢII

Mihail nu se putea concentra să-i asculte pe vorbitorii ce glăsuiră alături de cosciug. Toate i se păreau fără rost acum. Le era recunoscător că aduceau acel ultim omagiu părintelui Sisoe, dar îi şi venea să strige – să strige atât de puternic încât cuvintele lui să ajungă Sus, la picioarele Tatălui ceresc. Ce să strige? Nici el n-ar fi putut spune ce, dacă cineva l-ar fi luat la bani mărunţi să-şi trâmbiţeze pe loc disperarea încrâncenată. Se luptau în el vorbe despre tatăl său, dar şi vorbe despre sine însuşi; vorbe despre maica lui Zefirina, despre surori, despre durerea părintelui în temniţă în acele luni, din octombrie 1959, până la 10 mai 1960, despre nobleţea lui, despre cum îl iubise părintele pe el, fiul său, şi cum îşi iubise el tatăl – şi mai ales cum nu ştiuse a-l iubi, şi despre cum merita acela, blândul, să fi fost iubit; despre cât îi este de greu omului să iubească – această cea mai minunată predanie făcută omului de ceruri şi cea mai anevoie de adus la împlinire.
Deodată băgă de seamă că se ajunsese a i se face părintelui Sisoe un portret în stihuri, de către profesoara Ileana Bădescu. Dincolo de îngroşarea virtuţilor, inerentă unor versuri ocazionale cu caracter funebru, ele îi păreau a surprinde trăsături ale defunctului pe care le distinsese şi el, dar nu izbutise să le adune la un loc; nici măcar nu-i trecuse aşa ceva prin minte. Nici mama lui nu-l înfăţişase vreodată pe părinte atât de limpede. ‘E ca şi cum iubim fără să ştiu de ce iubim. Oare, într-adevăr, iubim pentru anumite calităţi ale celui iubit? Sau, când ne obişnuim cu iubirea ce o purtăm cuiva, mai suntem receptivi şi la calităţile lui, ori iubim pentru că aşa ne-am obişnuit?’ Erau vizibile, acele calităţi ale cuiva tatălui său, pentru toţi consătenii; de aceea le reţinu cu mai multă gravitate decât fusese dispus până atunci să confere discursurilor funerare ale  momentului – de ca şi când acum îl cunoştea altfel pe tatăl său, cum nu-l  întrevăzuse nicicând.
“Era optimist şi stoic în gândire”,
citea doamna Bădescu, profesoara de limba română. Urma ceva despre consecvenţa cu care defunctul Sisoe ducea la bun sfârşit orice treabă începută, ceea ce şi el, Mihail, atât de tare râvnea să fi deprins de la cel dus…
“Siguranţa deplină a succesului era singura-i mulţumire –
Nu cred să fi fost cineva din sat atât de ocupat
Cu însuşirea multor cunoştinţe ce în viaţă le-a câştigat.”
Asta – adică setea cunoaşterii – o moştenise şi el; se bucură că prin astfel de trăsături, tatăl său avea să supravieţuiscă în fiu de atunci înainte.
“S-a purtat cât se poate de atent
Şi cu toţi oamenii a fost corect.
A fost, fără- ndoială, un om adevărat,
Sensibil, respectat şi minunat.”
Mama lui Mihail îşi şterse coada ochilor ce nu se convingea să-i zăgăzuiască lacrimile, din nou pornite, la remarca profesoarei Căci cine putea mai bine şti ca dumneaei cât de minunat fusese!… ‘În noaptea aceea, când au venit de la Securitatea din Câmpulung şi au început să cotrobăie prin toată casa, s-o răscolească – munca mea… munca lui… pe jos, pe duşumele, toate aruncate cu dosu-n sus… – “Percheziţie!”, urlau, “Percheziţie!” La ce bun atâta percheziţie, când nimic n-au luat cu ei, nimica n-au găsit, iar oamenii din sat – că aduseseră şi din aceştia, ca martori – dădeau târcoale casei pe uliţă, prin grădină, nimeni nu se încumetă să dea ochii cu părintele, nici unul dintre enoriaşii lui, asta, nu! Ciocăniseră la uşă. Părintele nu i-a lăsat să ciocănească a doua oară, că era tare bine crescut… A deschis îndată fără să ştie cine era, iar eu rămăsesem stană de piatră. Mă luase cu ameţeală şi cu frig. Nimic n-am ştiut… Dacă m-ar întreba careva de l-au luat pe părinte cu maşina sau pe jos, nu pot răspunde decât că părintele mi-a spus – după ce i-au dat drumul – că l-au luat cu maşina; eu una nu ştiu şi nici n-am ştiut. Parcă eram dusă de pe lume!… Orele 4 se făcuseră când au isprăvit percheziţia. Când te gândeşti, domnule!, că o viaţă de om îţi trebuie ca să aduni cele necesare într-o gospodărie şi vin unii şi în patru ceasuri aruncă tot pe jos şi toate le strică… Ce curios… Ce-or fi căutat? Arme? De bună seamă, arme trebuie să fi căutat. Dar de zis, n-au zis nimic. Nu tu: – “Scoate pistolul, banditule!”, nici:”Unde-ai ascuns mitraliera?”, nici: “Gloanţele unde-s?” Nimic! Au aruncat căutăturile pe fiece pagină umplută de părintele cu litere şi fraze – că scria mai tot timpul! -, dar n-au luat nici hârtie, nici cărţi, Părintele tăcea, cum îi era firea. Apoi, el era obişnuit; că, înainte de căsătorie, mai era ridicat uneori şi ţinut câte o zi, doua, şapte, nouă, c-aşa era pe timpul acela… Care tânăr n-a păţit-o la fel, dar mi-te el care, înainte de preoţie, fusese subprefect, sub legionari, Dar dacă în ’42 ne-am căsătorit, şi-a văzut doar de parohie. Păi tocmai pentru că ştia cum mergeau lucrurile astea, de ce nu şi-o fi strâns şi el vrun bagaj?! De ce a plecat cum a apucat să se îmbrace atunci în pripă? Nu s-a gândit deloc că avea să facă iarna la ei, în beciul lor? Că de el nimic n-am mai aflat până-n februarie, când m-au chemat la Câmpulung, la Securitate. Şi nu ştiam de ce. Am apucat să trec pe la băiat, că era la liceu: să-i spun că mă duceam la Securitate, să ştie de mine. Apoi am pornit. M-au ţinut cât m-au ţinut. Vreo trei ore. După asta m-au chemat şi mi-au predat verigheta şi ceasul soţului. Şi m-au pus să semnez. Nici eu nu i-am întrebat ce era cu bărbatul meu, nici lor nu le-a trecut prin minte să-mi spună. Nici ei nu-mi porunciseră să-i duc ceva de-mbrăcat şi de mâncat, nici eu nu i-am dus.’
Profesoara continua:
“Să discuţi cu dânsul era o plăcere.”
Câţiva prieteni dintre intelectualii satului se priviră unii pe ceilalţi; erau mâhniţi, deoarecce erau conştienţi că singur părintele Sisoe fusese elementul de echilibru între ei toţi, mai curând dispuşi să se înverşuneze unii împotriva ălorlalţi decât să caute
împreună şi în frăţietate adevărul.
“Pe cei ce greşeau ştia să-i îndrepte.”
Nu puţine fete mari suspinară, ca şi femei măritate şi rele de gură, ca şi bătrâne zgârcite şi cu aplecare către pahar.
“Totdeauna s-a preocupat de valori spirituale

Explicându-le tuturor cu calm şi onoare.”

‘ sau tăcând… sau şi mai bine: cântând… ‘, îşi zise Mihail, cel care cel mai bine cunoştea astfel de chestiuni, pe propria-i piele, dacă cititorul îşi aminteşte.
“A făcut lucruri cărora alţii le-au spus ‘Nu!’,
Dorind să lase în urmă un nume bun.”
Aceasta nu o mai înţelese Mihail ascultând, deşi, încântat că profesoara surprinsese atâtea trăsături adevărate, ce le recunoştea cu plăcere sporită, datorită clipei supreme când erau rostite, totuşi aici nu izbutea să pătrundă în înţelesul atribuit cuvintelor de către vorbitoare, dar nici nu-şi mai bătu capul, deoarece fu izbit de simplitatea următoarelor şase cuvinte, atât de limpezi şi de grele:
“Un om mare, o mare pierdere”.

‘N-am mai auzit de el până în mai, când într-o seară m-au chemat la telefonul de la poştă. Era sora lui bărbatu-meu, care locuia în Câmpulung, Mi-a zis că venise la ea şi dimineaţa următoare avea să sosească în sat. N-am dormit toată noaptea. Nu eram acasă decât eu cu fetiţa cea mică – a dintr-a patra primară. Şi am aşteptat. Am auzit că tot satul se adunase ziua următoare, la autobuz, să-l aştepte pe părinte. La început, m-am mirat tare cum de se adunase întreg satul… Peste ani, tot gândind la asta, m-am dumirit că le povestise telefonista ce auzise ea că mi se comunicase. Dar eu nu m-am dus. Muream să merg şi eu. Însă m-am sfătuit cu mine însămi; el acasă m-a lăsat, eu acasă îl aştept!…
Cum să-l aştept de faţă cu toţi, nu?’

Urmă un îndemn care şi lui Mihail – mai bine zis, mai ales lui – i se potrivea, întărindu-i încrederea pe care, dealtfel, părintele Sisoe o clădise migălos în băiet:
“Toţi să-i urmăm sfatul cu încredere –
Vorbele niciodată nu conving pe nimeni,
Dar să punem bază pe fapte şi oameni.
Avea arta de a conduce sufletele,
De a le ajuta să păşească spre virtute.”
‘0h, ce curioasă putere! De-aş avea-o şi eu…’, se mustră Mihail, deoarece se ştia cam fără răbdare şi cam cu prea mare dar la vorbă…
“Considera că este bun şi util
Înţelepciunea, temperanţa şi dreptatea
Pentru a ne păstra sănătatea.”
Nici nu remarcă feciorul acordul gramatical de număr, folosit după moda populară, atât îl izbea precizia diagnosticului. Toate cele ce urmară curgeau pe lângă urechile lui ca izbiturile mângâietoare ale stropilor de ploaie:
“Ştia că-n faţă îi stau nişte datorii,
Servind drept exemplu pentru oameni şi copii –
Binefacerea, prietenia, iubirea de patrie,
Obligaţiile vieţii publice şi cele de familie
Sunt datorii ale omului rezonabil,
Cultivat şi înţelept, filosof remarcabil.”
‘Dacă astfel de precepte i-ar conduce pe oameni atât în litera cât şi-n spiritul lor… Dar fiecare le ascultă şi le transpune în practică după cum îl taie capul, fără să analizeze o clipă măcar ce repercusiuni poate avea un gest necugetat. Cum a făcut colonelul de la Cadre…’, ţâşni gândul Magdalenei, nevasta lui Mihail. De la acea întâmplare, ce o lăsase mută de stupefacţie, traumatizată, nu se mai putea desprinde de ea. ‘O să rămân bolnavă toată viaţa: bolnavă de indignare, de neputinţa de a înţelege cum pot semenii noştri… ‘
Magdalena lucra în cadrul unei întreprinderi de comerţ exterior, Industrial Import-Export. Venind momentul să plece în străinătate în interesul slujbei, se alcătui un dosar special la serviciul de cadre, deşi era bine cunoscută la slujbă: să fi trecut până atunci vreo şapte sau opt ani de când fusese angajată acolo. Numai că situaţia ei se schimbase: în 1973 se căsătorise cu Mihail. Până atunci, familia în care se născuse nu-i crease probleme de cadre de nici un soi. Acum, oarecari lucruri se modificaseră… Socrul ei fusese arestat cu destul timp înainte de căsătorie. ‘Nu prea a avut mare însemnătate timpul care s-a scurs de la ridicarea şi, respectiv, liberarea părintelui şi până au vrut să mă trimeată în străinătate… ‘.
Un funcţionar specializat – cum se spunea – fu delegat să verifice datele personale ale Magdalenei, a fost trimis “pe teren”.
‘”Terenul” era acela al familiei în care am intrat, oamenii ăştia cumsecade şi dragi… Tipul a venit după referinţe aici în Boteni. Le-a cerut primarului, şefului de post, ceferistului… ce mai! la vreo cinci inşi… Toţi au declarat că părintele a fost închis timp de PATRU ani. EXECUTAŢI, va să zică! Or, nu e adevărat şi nu e adevărat!… NU E ADEVĂRAT!!!’
‘Specialistul’ redactă o “notă de personal”. O băgă în dosarul Magdalenei. În continuare, fie ea şi adevărată, corect ar fi fost să rămână închisă acolo şi nu să circule. Totuşi, cumnata ei află despre nota respectivă.
Dumneaei, chimistă, lucra sub direcţia Elenei Ceauşescu. La institutul dânsei, mai des ca-n alte părţi, se făceau verificări ale personalului, periodic. Într-o dimineaţă, când sora lui Mihail ajunse la servici, găsi pe birou nişte formulare de personal, de completat. Printre ele descoperi şi nota următoare:
“ISCE “ROMCHIM” BUCUREŞTI
Biroul Personal-Învăţământ
Bucureşti, 10. 02. 1978
NOTĂ DE RELAŢII
privind pe STANCA SISOE şi STANCA ZEFERINA
socrii tovarăşei STANCA MAGDALENA

Subsemnatul Spiridon Constantin – inspector principal la Biroul Personal – Învăţământ din ISCE Romchim Bucureşti, în baza ordinului de serviciu nr 8/februarie 1978, m-am deplasat în ziua de 9 februarie 1978 în comuna Boteni, judeţul Argeş, pentru a verifica situaţia social-politică din trecut şi a lua relaţii privind comportarea şi activitatea în comună a familiei STANCA SISOE – socrii tov. STANCA MAGDALENA.
Am discutat cu următorii tovarăşi”
De câte ori Magdalena ajungea la acest fragment, refuza să-şi asculte memoria, nădăjduind să poată odată să şteargă numele acelor inşi murdari şi mincinoşi din amintire, ca şi când dacă nu revedea proiecţia paginii dactilografiate, prin însuşi acest refuz ar fi distrus-o pe vecie.
“Din discuţiile purtate cu cei menţionaţi mai sus, cât şi din datele extrase din registrul agricol ce se află în evidenţă la Consiliul popu­lar al comunei, au reieşit următoarele:
STANCA SISOE şi soţia sa ZEFERINA sunt cunoscuţi în comună de circa 28 ani, de când a venit ca preot în comuna Boteni.
În trecut împreună cu soţia a posedat ca avere 5 ha teren arabil pe care le-a cedat statului în anul 1955. A fost subprefect de judeţ (instructor al Legionarilor) fapt pentru care în anul 1959 a fost arestat şi a executat circa patru ani închisoare. A reieşit că prin activitatea desfăşurată a fost sufletul legionarilor.
Ca preot se bucură de respectul oamenilor din comună, este apropiat de cetăţeni şi prin natura muncii pe care o desfăşoară nu manifestă lăcomie faţă de slujitorii bisericii. S-a ocupat de creşterea şi educarea celor trei copii ai lor şi sprijină organele locale în diferite activităţi obşteşti. Are o atitudine corectă în comună, se îngrijeşte de buna gospodărire a fondurilor alocate pentru repararea bi­sericii.

Întocmit,
Inspector princ. pers.,
C. Spiridon

11.02. 1979/BM”

O mira, de câte ori îşi revedea copia făcută în cap a acestei note, cinstirea ce reieşea din declaraţie, din partea tuturora, preţuirea pe care o vădeau până şi cei găsiţi să-1 ponegrească, simţăminte ce-i onorau, sentimente pe cari, cu completă seninătate, le conjugau falsificării sfruntate a adevărului în privinţa condamnării (inexistentă în realitate) şi executării a patru ani (!) de detenţie a celui acum îngropat.
Bănuind că hârtia ajunsese pe biroul său datorită unei scăpări de atenţie, ce l-ar fi putut costa mult pe funcţionarul care depusese formularele acolo, cumnata Magdalenei se grăbi să meargă la biroul Personalului, să înapoieze fila rătăcită, înainte de a fi prea târziu pentru omul în cauză.
– “Nu este nici o greşeală. Ne-a fost trimisă de la Industrial Import-Export. Noi, dacă vrem să studiem chestiunea respectivă, ne deplasăm în persoană la faţa locului. Nu avem nevoie să ne informeze alţii asupra a ceea ce socotesc ei că ar fi nereguli. Să-şi facă ordine în casa lor!”
Sora lui Mihail, constatând o urmă de conivenţă la şeful cadrelor, se bucură, iarăşi asigurată că nu plana asupra ei nici o ameninţare şi nu întârzie să i-o înmâneze soţiei fratelui ei. Cea din urmă o ţinu secret cât o ţinu, ca luându-i somnul şi măcinându-i nervii.
‘Nu mai am răbdare s-aştept să-mi pice drobul de sare pe creştet’, şi-a spus într-o bună zi. Aşa că decise să-şi ia inima în dinţi şi să atace pieptiş minciuna care o putea zdrobi oricând. Se oprise asupra acestei hotărâri, deoarece era măcinată de o întrebare ce se ivea singură, din când în când, din fundul conştiinţei revoltate. Era o întrebare pe care i-o adresa zi şi noapte şefului de cadre, în închipuire: ‘Mi-ai făcut-o mie; dar de ce ai dat copii după notă şi prin alte părţi?!’ Pentru că, între timp, la serviciile de cadre ale instituţiilor unde lucrau celelalte neamuri ale sale şi ale lui Mihail aterizaseră copii similare.
Aşa că, luându-şi inima în dinţi, bătu la uşa şefului Personalului-colonelul Florescu, care, dealtfel, era un om drăguţ -, intră şi se repezi în el, cu toate că îşi făgăduise să n-o facă. Voise să discute cu tot calmul:
– “De ce, dacă mi-aţi făcut mie o verificare, aţi procedat la extinderea informaţiilor culese şi în cadrul serviciilor cumnatelor mele şi al bărbatului meu? Socotiţi că aţi descoperit în mine duşmanul de clasă înrăit care trebuie extirpat cu tot neamul lui? De ce aţi răspândit nişte minciuni privitoare la trecutul familiei soţului meu? Cine vă dă dreptul să nenorociţi oamenii?!”
Dacă s-ar fi uitat cumnatele sale la ea, în clipele acelea când doamna profesoară îşi citea panegiricul, ori dacă Mihail şi-ar fi odihnit privirile asupra chipului ei iubit, văzând-o atât de încrâncenată, şi unele şi celălalt ar fi crezut că era mânioasă pe ele sau pe el, atât de intens trăia Magdalena cele reamintite.
– “Dar dumneavoastră cine vă dă dreptul să daţi buzna aici pentru a ne jigni?!”, răspunsese agresiv, şeful cadrelor. “Eu răspândesc minciuni?! Păi, în acest caz, trebuie să discutăm altfel…!”
– “Nu v-am adus nici o jignire din moment ce această notă cuprinde numai minciuni. Socrul meu nu a fost reţinut la Securitate decât câteva luni; n-a fost condamnat niciodată; a fost liberat cu dreptul de a ocupa orice slujbă. Nici vorbă să fi stat în închisoare patru ani!”
– “Bine. Dacă îmi puteţi aduce acte din care să reiasă că avem de-a face cu o minciună, nu mai e nici o problemă.”
Magdalena se grăbise să copieze un act aflat în posesia părintelui, ce-i fusese eliberat de MAI pentru nevoile legate de redobândirea dreptului de a munci. Din act, reieşea că fusese reţinut pentru cercetări, timp de nouă luni. Copie şi un al doilea act, emis de Consistoriul bisericesc ce-1 absolvea de culpa de a fi absentat atâta timp de la biserică. În acesta se menţiona că reţinerea sa avusese loc datorită unei greşeli, deci din punctul de vedere al Bisericii preotul Sisoe Stanca îşi putea relua activitatea pastorală.
Colonelul Florescu citi paginile ce i le vârâse Magdalena înaintea ochilor, pe birou. Zise:
– “Ne cerem iertare; mai greşim şi noi.”
– “Greşeala e greşeală”, replică ea. “Nimeni nu ia capul nimănui pentru o greşeală. Dar gândiţi-vă că şi dumneavoastră aveţi copii. Ce-ar fi să le facă un rău ca ăsta cineva, strecurându-le la dosar astfel de acuzaţii false? Nu prea este în ordine pentru viitorul lor, nu…!?”
Poate pentru a-şi răscumpăra şeful greşeala, i se propuse Magdalenei, peste două-trei luni, să depună cerere să devină membră de partid. Ba chiar se întocmise şi un dosar – alt dosar…! – în vederea acestei opţiuni. Cum ea nu se zbătea în nici un fel pentru atingerea tocmai a acestui scop, ideea se stinsese de la sine.
‘Ticăloşii!… Cum au mai îndrăznit?! Cât cred că poate  omul răbda?! Ce suntem noi pentru ei? Un preş de care-şi şterg picioarele şi, după ce l-au murdărit bine, îl aruncă… M-au făcut troacă de porci şi, acum, mă invită să mă număr printre ei… Dar dreptul meu la demnitate?… Ce gândesc eu, ce simt eu, n-are nici o valoare?… Cât să mai plătim, trecutul? În cazul meu, acest trecut nici nu l-am trăit! Era trecutul tatălui bărbatului de care m-am îndrăgostit. Ce voiau! Să fi refuzat curtea pe care mi-a făcut-o? Să-i zic: Pardon! Eşti fiul unui preot bănuit de… Nu te pot lua. Partidul îmi cere să refuz orice amestec cu cei duşmăniţi de el! Pentru aceştia nu mai există viitor. Trebuie ignoraţi ca nişte morţi, deşi mai sunt încă vii…!’, năvăli vorba rea peste ea, urcând din rărunchi. Se tot străduia să ierte, dar era peste puterile ei.

“Învăţăturile lui Iisus le-a purtat în gând
Impunându-i toate să moară luptând.
Dacă de la biserică nu s-a retras
A fost să ne amintească să fim cu suflet treaz –
Nu a avut măcar o zi de odihnă,
Lucrând din zori şi până în noapte ca o albină,
Lucra pentru urmaşi, lăsând cuvinte înţelepte –
Având ochii osteniţi şi clipind de veghere.
A scris pentru cei ce rămân ce le-ar putea folosi
După ce trupul său efemer nu va mai fi –
Aşternea pe hârtie unele îndemnuri de bine
Ca nişte reţete de medicamente utile –
Arăta tuturor calea cea bună
Pe care-a aflat-o după o cercetare lungă.
A obţinut roadele mănoase
Prin exemple vii şi sănătoase.”

‘Da… El ţinea cu blândeţea, cu iertarea… Trecea cineva care-i făcuse mai ştiu eu ce rău, şi eu, de colo: – “Cum, măi, îi răspunzi la ziua bună după toate cele câte ţi le-a făcut?” Iar el: – “Trebuie să iertăm.” Atât, Atât…’, repetă soacra Magdalenei în sinea sa.

Lui Mihail, a cărui atenţie iarăşi se risipise într-o dulce absentare de acolo, din cimitir, pe urmele amintirilor neprecizate care i-1 ţineau pe tatăl său aproape, îi reveni, ca un acord bogat şi majestuos de orgă, un vers ce-1 impresionase puternic, mai înaintea schiţei de portret:
“Azi a îmbrăcat odăjdiile singurătăţii”.
Imaginea grandioasă cât i se potrivea taciturnului şi cumintelui său părinte!… Îi trecu prin minte că se scurseseră numai trei ani de când îl ajutase pe tatăl său, pe părintele Sisoe, să găsească şi să aducă în satul natal osemintele fratelui erou. ‘Acum a plecat şi el…’, oftă în sinea lui. Întristarea, însă, nu-i zăbovi decât o clipă în inimă, înlocuită fiind pe dată de simţământul că era vorba despre Marea Călătorie spre Lăcaşurile Veşnice unde, alături de cei dragi, cu puterea rugăciunilor şi pentru virtuţile şlefuite într-o viaţă de om, ‘O să ia cu asalt porţile Raiului, spre slava lui Dumnezeu pe care L-a iubit atât de mult şi L-a slujit – după puterile sale – până la sacrificiul de sine!…’; aproape cânta, ca un imn de slavă, gândul său, însoţindu-1 pe preot, cu mintea şi cu sufletul, atât cât simţi că-i era îngăduit, pe acel drum al Tainei.
Plecând din cimitir, plecând din sat, plecând iarăşi în viaţă, nu va mai uita aceasta: părintele Sisoe îmbrăcase odăjdiile singurătăţii… Slujea în acele odăjdii pentru viaţa lor împreună şi pentru iertarea tuturor acelora care îi greşiseră…

*

În loc de încheiere, Părintele Sisoe ne mai reţine atenţia cu câteva nestemate scripturistice la care, meditând, să ne grăbim a le făptui:
” Propăvăduieşte cuvântul, stăruieşte cu trup şi fără de trup, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţare”(II Tim., 4,2).
” Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor, cu cuvântul, cu puterea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” (I Tim., 4,12).
” Toată Scriptura este insuflată de Dum­nezeu, şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre înţelepţirea desăvârşită cea întru dreptate. Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie bine pregătit pentru orice lucru bun ” (II Tim., 3,16-17).
Căci numai pentru unii ca aceştia pot să spun cu Apostolul care zice:
” De aceea toate le rabd, pentru cei aleşi, ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este întru Iisus Hristos” (II Tim., 2,10); aşadar ” Iubiţilor vă îndemn ca pe nişte străini ce sun­teţi, şi călători pe acest pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotrivii sufletului” (1 Petru 2,11).