– O masina vorbitoare

PARTEA A CINCIA
“O MAŞINĂ VORBITOARE”

Să ne amintim de cazul lui Josiah Bounderby, personaj din romanul TIMPURI GRELE. Comportamentul ascensiei către putere se bizuie, în cazul său, pe mecanismul stilistic dihotomic-antonimic. Născut într-o familie de mici burghezi, care i-a putut oferi condiţii oneste de şcolarizare, ca şi grijă drăgăstoasă, în atacul său împotriva poziţiilor întărite ale magnaţilor industriei şi bancari, Bounderby şi-a forjat o armă ciudată, dar eficientă: autobiografia falsă – născut în şanţ, ridicat prin propriile-i puteri, stârnind prin această invenţie iluzia că ar fi un om cu merite deosebite (parc-ar fi trăit pe timpul cumplitei obligaţii impuse de comunism de a-ţi crea un ‘dosar’ îndopat până la refuz cu pompa minciunilor similare, condiţie pentru a putea supravieţui într-o lume unde doar aceia cu ‘origină sănătoasă’ aveau dreptul la învăţătură, la muncă, la promovare!…).

Brusc, întrevăd similitudinea dintre acest comportament şi cel al familiilor princiare armene, din evul mediu. Regatul armean fiind desfiinţat de puterile învecinate (Persia, Bizanţul), fărâmiţat şi lipsit de conducători, fiecare dintre familiile nobile a între- zărit şansa de a se impune ca familie dinastică. In căutarea unei biografii (arbore genealogic) ce să motiveze atari pretenţii, şi-au creat ascendenţe cu neputinţă de verificat, de obârşie străină şi foarte depărtată, însă vrednică de toată cinstea; Mamigonienii, de pildă, pretinseră a se trage din împăraţii Chinei. Destui dintre proprii noştri fanarioţi – negustori sau tălmaci ai curţii otomane – au închipuit acte dovedind o augustă origină imperială. Ba şi unii pretendenţi pământeni au elaborat legende ‘luminând’ participarea lor sangvină la osul domnesc (a se vedea: Andrei Pippidi, studiul: “FABLES, BAGATELLES ET IMPERTINENCES”. AUTOUR DE CERTAINES GÉNÉALOGIES BYZANTINES DES XVI-e – XVIII-e SIÉCLES, în: HOMMES ET IDÉES DU SUD-EST EUROPÉEN A L’AUBE DE L’ÂGE MODERNE, Editura Academiei, Editions du C.N.R.S., 1980, p. 253 – 294). Despre genealogia plăsmuită de Mateiu Caragiale s-au scris sute de pagini.

O structură comportamentală străbate evii. Comparând exemplele de mai sus, distribuite la distanţe atât de mari şi în epoci atât de deosebite, descoperim două trăsături comune: setea de putere (sau nevoia de supravieţuire) şi comportamentul dihotomic-antonimic ales ca mijloc de dobândire a ei. Rostul acestuia este înfăţişarea realităţii biografice sub chipul ei opus, pentru a se face faţă pretenţiilor sociale impuse candidatului la putere sau măcar la viaţă. Structura formală rămâne intactă, conţinutul ei social-istoric se schimbă.

Astfel de cercetări ar motiva necesitatea analizei propuse de SEMANTICA ISTORICă A COMPORTAMENTULUI, disciplina care, cercetând structuri comportamentale în condiţii situaţionale similare şi motivate de scopuri similare, desprinse din contexte social-istorice deosebite, ajunge la determinarea elementelor imuabile (deci, cu caracter legic) din comportamentul uman.

Dar compararea structurilor comportamentale (şi a semnificaţiilor lor) în aria prea vastă a istoriei şi civilizaţiei umane depăşeşte scopurile acestui op. Opera lui Charles Dickens ne oferă suficient material ilustrativ şi lămuritor să se poată scrie un tratat numai asupra comportamentului personajelor ei, văzute din punctul de vedere al semanticii istorice comparative a comportamentului, dar mi-te o carte de dimensiunile acesteia.

O etapă preliminară a investigaţiei presupune o analiză de tip imagologic (într-o variantă personală). “Imagologia are drept obiect cercetarea imaginii globale pe care un popor sau o clasă socială şi-a făcut-o în decursul veacurilor despre alte popoare sau despre alte clase sociale. “Doctul shakespeareolog, om de vastă cultură şi politic, Dan A. Lăzărescu (căruia îi aparţine fraza de mai sus, extrasă din unul dintre studiile sale inedite oferite cu bunăvoinţă spre lectură) trimite la înaintaşii imagologiei: Olliver Wendell Holmes şi Miguel de Unamuno (la noi, au mai scris pe această temă Alexandru Duţu, Romulus Vulcănescu). Umanistul spaniol “a practicat o ingenioasă sondare a eului, disecând patru ipostaze ale acestuia: eul numenal , pe care e îndoielnic că vom ajunge vreodată să-l cunoaştem; eul propriu-zis, aşa cum se oglindeşte el în concepţia titularului său; eul aşa cum e văzut de semenii titularului şi, în sfârşit, şi nu chiar în toate cazurile, eul ideal, aşa cum ar năzui titularul lui să fie”.

“Fiica doctorului”, care era de origină franceză, ne comunică Charles Dickens, “nu cunoaşte nimic despre ţara în care văzuse lumina zilei, se părea că moştenise instinctul acelei îndemânări de a realiza multe cu mijloace puţine, care este una din caracteristicile cele mai frumoase şi mai plăcute ale francezilor ” (POVESTE…, p. 109). Am subliniat, în spiritul imagologiei ca atare, una dintre stereotipiile englezeşti privitoare la francezi, aşa cum a preluat-o, de bună seamă, Dickens de la contemporanii săi.

Să exemplificăm părerea britanicilor despre ei în- şişi. Domnul Podsnap, reprezentant tipic al burghe- ziei britanice înstărite, poartă următorul dialog cu un invitat francez al său, cu care se înţelege greu, ceea ce nu-l împiedică să-i ţină acestuia o predică despre Constituţia Britanică şi despre ceea ce reprezintă Anglia şi englezii.

“- Cum vă place Londra? – Domnul Podsnap, plasat în postura de gazdă, îşi întreba în aşa fel oaspetele, de parcă administra copilului surd un praf sau o poţiune: Londra, London, Londres?

Străinul avea admiraţie pentru această capitală.

– O consideraţi Foarte Mare? – mai spuse domnul Podsnap, cu un gest larg.

Străinul o considera foarte mare.

– Şi Foarte Bogată?

– Énormément riche – considera, fără îndoială, străinul.

– Grozav de Bogată, Spunem Noi – zise domnul Podsnap, plin de condescendenţă. (…) şi nu găsiţi, domnule – reluă domnul Podsnap cu demnitate – nu Găsiţi Numeroase Mărturii Izbitoare ale Constituţiei noastre Britanice pe străzile Metropolei Lumii, Londra, Londres, London? (…) Noi, Englezii, Domnule, suntem Foarte Mândri de Constituţia Noastră. Ne-a Fost Dăruită de Providenţă. Nici o Altă Ţară nu este atât de Favorizată ca Ţara Aceasta.”

*

Dar nu voi continua în această direcţie a imagologiei. Pe mine, ca şi pe cititorii mei, ne interesează persoana. Să căutăm împreună imaginea unui om, aşa cum este văzut de semenii săi, ca şi imaginea pe care şi-o formează despre sine însuşi.

“Noi oamenii de afaceri în slujba unei firme nu suntem proprii noştri stăpâni. Trebuie să ne gândim la firmă mai mult decât la noi înşine”, afirmă Lorry Jarvis (POVESTE…, p. 96). Nu numai că acest funcţio- nar are o opinie bine stabilită despre ce înseamnă tagma sa şi îndatoririle ei pe care, vom vedea, şi le asumă pe deplin, dar pentru el toţi oamenii se împart în grupe distincte, modelate conform unor tipare fixe, după cum se poate deduce din următoarea glumă: “Dumneata te-ai născut holtei (…). Şi-ai fost croit pentru a fi holtei încă înainte de a te fi născut. – In cazul ăsta, consider că mi s-a făcut o nedreptate şi că ar fi trebuit să am şi eu un cuvânt de spus în alegerea modelului după care am fost croit” (p. 215).

Alergând pe urma persoanei nu înseamnă că ne depărtăm neapărat de domeniul esenţial de referinţă al imagologiei. Am văzut că acesta poate fi bipartit: popor, clasă (dar se poate înmulţi cu câte grupuri sociale identificăm). Pe urmele clasei, a grupului, am şi pornit. Iată însă implicându-se şi o imagine despre propriul popor, căci Lorry, referindu-se la banca Tellson (e slujbaşul ei) şi la clienţii acesteia, le atribuie următoarele caracteristici: “responsabilitatea şi respectabilitatea britanică”  (p. 287).

Imaginea pe care şi-a făcut-o Lorry Jarvis despre breasla sa – asimilată perfect – se reflectă în comportamentul lui vestimentar, oglindire a însuşi stilului clădirii şi al activităţii băncii Tellson. Vom urmări câte o descriere, pentru fiecare dintre aceste teme, subliniind termenii elocvenţi. In ambele citate vreau să scot în evidenţă caracterul ‘închis’ (formă a discreţiei bancare), atât al vestimentaţiei cât şi al localului.

“Un domn de şaizeci de ani, îmbrăcat protocolar într-un costum cafeniu, destul de purtat, dar foarte bine întreţinut, cu manşete pătrate [ele ascund sub dimensiunea şi tăietura lor impersonală, dură, angulară, personalitatea mâinilor – atât de grăitoare totdeauna] şi clape mari la buzunare (…), când se aşeză (…) rămase atât de nemişcat încât parcă ai fi zis că pozează unui portretist [imobilitatea, o formă comportamentală a discreţiei]. Arăta foarte îngrijit şi meticulos, cu câte o mână aşezată pe fiecare genunchi [ca şi când le-ar fi reţinut până şi mişcările instinctive] şi cu un ceasornic care ticăia cu zgomot o predică sonoră [adoptarea acestui obiect indică nevoia sa de a concretiza ordinea] sub vesta cu clape (…). Omul avea gambe frumos modelate şi era mândru de ele, aşa încât ciorapii cafenii erau netezi, strâns lipiţi de picior, şi dintr-o ţesătură fină; pantofii cu cataramă, deşi simpli, erau de asemenea îngrijiţi. Purta o mică perucă bizară, lucioasă şi ondulată, de culoare cânepie şi foarte lipită de ţeastă; (…) rufăria, deşi nu la fel de fină ca ciorapii, era tot atât de albă [a fi curat, ordonat, e un alt semn al discreţiei] ca spuma valurior (…). Faţa, în general stăpânită şi ţinută în frâu, era încă iluminată sub peruca bizară, de doi ochi umezi şi lucitori, care în trecut trebuie să-i fi dat mult de furcă stăpânului lor până o fi reuşit să le imprime expresia calmă şi rezervată a Băncii Tellson”  (p. 24-25).

Nota fundamentală a închiderii în sine apare, pe rând, în diversele clape şi catarame, în lipirea ciorapilor de picior şi a perucii de ţeastă; ea îşi găseşte explicaţia în ‘tipul’ uman creat de banca al carei slujitor credincios era bărbatul acesta. Nu peste mult, el se va autodefini: “o maşină vorbitoare” (p. 30). Apoi precizează: “Simţăminte! Eu nu am timp şi nici prilej să le încerc. Imi petrec viaţa învârtind un imens calandru bănesc. După această bizară prezentare a rutinii cotidiene impuse de slujba sa, domnul Lorry îşi apăsă cu ambele mâini peruca gălbuie pe ţeastă (gest cu totul şi cu totul zadarnic întrucât nimic nu ar putea fi mai neclintit decât lucioasa-i suprafaţă)” (p. 31). De remarcat gestul său. Acesta ne edifică în păre-rea că putem folosi obiectele vestimentare ca trădând imaginea omului despre sine însuşi, ba chiar contribuind la realizarea unei înfăţişări conforme imaginii morale despre sine.

Acum vom inspecta instituţia unde lucrează.

“Banca Tellson ajunsese să fie victorioasa desăvârşire a lipsei de comoditate. După ce izbuteai să împingi o uşă care ţi se împotrivea cu o idioată îndărătnicie, scoţând un hârâit slab, te rostogoleai pe cele două trepte care duc jos la Tellson şi-ţi veneai în simţiri într-o dugheană strimtă şi mizeră, cu două tejghele mici , îndărătul cărora cei mai bătrâni oameni din lume îţi luau cecul (…) sub cele cele mai soiase ferestre din lume, împroşcate mereu cu un duş de noroi din Fleet-Street şi întunecate şi mai mult de propriile lor zăbrele de oţel şi de umbra grea aruncată de imobilul Temple. Dacă treaba cu care veniseşi necesita consultarea ‘firmei’ te trezeai vârât într-un soi de celulă a condamnaţilor, în fundul clădirii, unde stăteai meditând asupra unei vieţi irosite în nimicnicie, până când ‘firma’ venea la tine, cu mâinile în buzunar, şi abia de puteai s-o zăreşţi în semiobscuritatea sepulcrală. Banii tăi ieşeau din sau intrau în antice sertare de lemn” (p. 64) etc. etc.

Că omul îşi poate sculpta o înfăţişare exterioară conformă imaginii alese (sau impuse de meseria, instituţia unde lucrează etc.) e lucru uşor de închipuit. Că îşi poate ignora sentimentele, când acestea nu sunt deosebit de explozive, acceptăm iarăşi cu uşurinţă. Dacă, însă, firea dictează omului trăiri intense (privirile ochilor acelora “umezi şi lucitori…”), s-o ţii în frâu necesită o adevărată psihotehnică. Aceasta, în cazul lui Lorry Jarvis, se rezumă la a face apel, în momentele de creştere impetuoasă a tensiunii lăuntrice, la o formulă rezumativă a imaginii stereotipe: ‘sunt un om de afaceri’; eventual, formula (sau o variantă a ei) va fi rostită şi pentru a chema la ordine simţămintele persoanelor din jur, ca nu cumva declanşarea sentimentelor acestora să provoace cedarea lui în faţa unei creşteri de nivel a apelor propriei sale slăbiciuni. “Miss Manette, eu sunt un om de afaceri. şi am o misiune de care trebuie să mă achit. In timp ce mă veţi asculta, vă rog să nu vă sinchisiţi de mine mai mult decât dac-aş fi o maşină vorbitoare – de fapt, nici nu sunt mai mult” (p. 30). Insă cum ‘chestiunea de afaceri’ cu care este însărcinat i-a implicat întreaga existenţă şi îl tulbură până-n adâncul fiinţei, ideea poziţiei sale de ‘om de afaceri’ îi devine sprijin împotriva afectivităţii sale răzvrătite. La fel, când vede efectul dezastruos – la care se aştepta dealtfel – obţinut asupra tinerei de istorisirea facută de el, gândeşte că acelaşi argument o poate întări şi pe ea: “Vă rog, i se adresă domnul Lorry pe un ton împăciuitor, desprinzându-şi mâna stângă de spătarul scaunului şi aşezându-şi-o peste degetele rugătoare care-i prinseseră încheietura într-o tremurată încleştare: vă rog să vă stăpâniţi tulburarea – e o chestiune strict de afaceri”  (p. 31).

Imaginea pe care o are referitor la poziţia sa bancară şi îndatoririle impuse de aceasta îl supune unei coerciţii severe, aplicate asupra celei mai elementare mândrii omeneşti: îi este călcată-n picioare bunătatea, omenia firească, atât de greu înfrânată. Un tânăr este judecat. Lorry ar vrea să-i comunice ceva, să-i uşureze sufletul. Cineva intervine: “Pentru dumneavoastră, ca respectabil funcţionar de bancă, nu cadrează să fiţi văzut vorbindu-i acuzatului în public, ştiţi” (p. 91). Va sa zică, imaginea privind tagma sa nu-i aparţine – e o creaţie socială, impusă lui de societate şi doar adoptată de el. Va fi chiar ironizat de acelaşi: “Ei, domnule Lorry! Oamenii de afaceri pot sta acum de vorbă cu domnul Darnay”; se referă la fostul acuzat, întretimp achitat. Sau este ironizat direct, omul adresându-se tânărului proaspăt ieşit din boxă: “Dacă ai şti, domnule Darnay, ce conflict se dezlănţuie în mintea unui om de afaceri când e sfâşiat între impulsul omeniei şi convenţiile afacereşti, te-ai amuza. Domnul Lorry roşi şi replică înfierbântat: – Aţi mai spus o dată acest lucru, domnule. Noi, oamenii de afaceri în slujba unei firme nu suntem proprii noştri stăpâni, trebuie să ne gândim la firmă mai mult decât la noi înşine” (p. 96).

Că e vorba de un simţământ sau de altul, omenescul triumfă împotriva automatismelor sociale: “După câteva recidive ale indiferenţei omului de afaceri, domnul Lorry devenise prietenul doctorului şi colţul acela de stradă liniştit [unde locuia acesta] era partea însorită a vieţii sale” (p. 77). Iar acest omenesc va rămâne până în finalul romanului caracteristica esenţială a personajului. Conflictul dintre imaginea profesională şi firea personală va fi necontenit apla- nat printr-o retuşare reciprocă a tendinţelor celor două forţe psihice. In cazul lui Lorry Jarvis, conflictul, în termeni mai ştiinţifici, are loc între eul propriu-zis şi eul socialmente necesar (termenul îmi aparţine).

*

Treapta următoare a investigaţiei, după ce cunoaştem locul diverselor imagini (despre lume şi despre sine) în dinamismul minţii, este studierea evoluţiei imagologice şi a comportamentului corespunzător la două sau mai multe generaţii; studiul este necesar, avându-se în vedere că rareori o atare evoluţie este trecută cu vederea în romanele dickensiene. Cele două generaţii Gradgrind, pe de o parte, îngăduie o astfel de incursiune, precum şi cuplul Gradgrind – Harthouse (nelegaţi prin relaţii de sânge, ca în primul caz); ambele perechi apar în TIMPURI GRELE.

Să plecăm de la imaginea lui Thomas Gradgrind despre sine. “Thomas Gradgrind, domnule. Omul realităţilor. Omul faptelor şi al calculelor. Omul care porneşte de la principiul că doi şi cu doi fac patru, doar atât, şi pe care nici un raţionament nu-l va putea îndupleca vreodată să îngăduie o excepţie cât de neînsemnată. Thomas Gradgrind, domnule – categoric Thomas! – Thomas Gradgrind. Cu linia, două talere ale balanţei şi tabla înmulţirii, nelipsite din buzunar, domnule, e gata să-ţi cântărească şi să-ţi măsoare orice material uman şi să-ţi spună exact valoarea lui. Este numai o chestiune de cifre, o simplă operaţie aritmetică (…). In astfel de cuvinte se prezenta întotdeauna în gând domnul Gradgrind, fie cercului său de cunoştinţe, fie publicului în general” (p. 14). Voi adăuga la acestea conştiinţa sa (şi a celorlalţi) că este “un om “eminamente practic”” (p. 21) şi, ca să ‘cântărim’ (şi noi) încrederea sacrosanctă în economia politică, atrag atenţia că şi-a botezat doi dintre copii cu numele unor teoreticieni ai ei celebri: Adam Smith şi Thomas Malthus (ne amintim că Turveydrop, Maestrul de Inaltă Ţinută, îşi botezase fiul: Prince; şi că mulţi copii născuţi din entuziaşti amatori de sovietizare a României îi regăsim astăzi în acte cu nume ca: Ilici…).

Dintre multiplele varietăţi ale comportamentului logic (oh, aberaţia logicului, în cazul său…) predicat de el, l-am ales pe cel locativ mobilier, aşa cum apare în instruc- ţia copiilor din şcoala pe care o tutelează. “- (…) Acum o să vă întreb, copii: aţi tapeta voi o cameră cu imagini de cai? (…) Am să vă explic eu (…) de ce nu trebuie să tapetaţi o cameră cu imagini de cai. Aţi văzut voi vreodată cai să umble în sus şi în jos pe pereţi? Aţi văzut în realitate asemenea faptă, hai? (…). Prin urmare nu trebuie să vedeţi altceva decât ceea ce vedeţi de fapt. Ce numim noi Gust este numai altă denumire pentru Fapt (…). şi acum am să vă mai pun la încercare. Să presupunem că trebuie să aşezaţi un covor într-o cameră. Aţi alege un covor cu desene de flori pe el? (…) Nici unul din obiectele tale folositoare de podoabă să nu fie în contradicţie cu faptele. De fapt, nu calci pe flori, deci nu-ţi poate fi îngăduit să umbli pe florile covorului. Nu vezi niciodată păsări şi fluturi din ţări străine venind să se aşeze pe vasele tale de faianţă; aşa că nu-ţi este îngăduit să pictezi păsări şi fluturi din alte ţinuturi pe vasele de faianţă. (…) Trebuie să izgoneşti pentru totdeauna cuvântul Inchipuire. N-ai ce face cu el”  (p. 17-18). Un ecou persistent în epoca noastră al respectivei teme se găseşte în celebra poezie a lui Jaques Prévert: ORA DE DICTARE.

Cu atari concepţii despre ceea ce reprezintă omul, societatea şi universul şi despre integrarea celui dintâi în cele două din urmă, este firesc ca, pus în aplicare, comportamentul locativ al domnului Gradgrind să fie oglindirea fidelă a matricii stilistice adoptată de el. Casa lui, “Stone Lodge, se încadra ca o figură foarte regulată în aspectul general al ţinutului (…). O casă mare, pătrată, cu un portic impozant ce întuneca ferestrele principale, la fel cum umbreau sprâncenele groase ochii stăpânului. O casă bine chibzuită, construită, echilibrată şi verificată. şase ferestre de o parte a uşii, şase de partea cealaltă; total: douăsprezece ferestre în aceasta aripă. Rezultatul douăzeci şi patru de ferestre în faţă şi în spate. O peluză, o grădină şi o alee pentru copii, toate orânduite ca într-un registru de contabilitate botanică. Gaz şi ventilaţie, canalizare şi instalaţie de apă, toate de pri- ma calitate, scoabe şi tiranţi de fier, apărare desă- vârşită de sus şi până jos împotriva incendiului, ascensoare pentru slujnice, cu măturile şi periile lor”  (p. 21).

Fiind un onorabil cetăţean de vază al orăşelului industrial Coketown, Gradgrind este format după chipul şi asemănarea centrului urban ce-i aduce veniturile şi-l va alege deputat în Parlament, după cum centrul urban este clădit după chipul şi asemănarea gradgrinzilor care-l conduc. Oraşul “avea mai multe străzi mari, toate foarte asemănătoare între ele, locuite de oameni la fel de asemănători unul cu altul, care plecau şi se întorceau la aceleaşi ore, făcând să răsune aceleaşi pavaje sub aceiaşi paşi, ca să facă aceeaşi muncă, şi pentru care fiecare zi era aidoma celei de ieri şi de mâine, şi fiecare an imaginea anului trecut, ori a celui viitor (…). Nu vedeai nimic în Coketown care să nu aibă un aspect strict practic”  (p. 32).

Dacă este să judecăm epocile istorice conform comportamentului social arhitectonic, vom deduce pe dată că metropolele-stupi exportate de Occident şi suficient de previzibile în descrierea de mai sus, sunt roadele realismului ştiinţific al minţii de economişti a lui Gradgrind şi a partidului său. Văzând cât de bine se mulează comportamentul locativ pe imaginea despre sine a omului, înţelegem cât de traumatizantă este obligaţia de a vieţui în cuburile unor astfel de stupi pentru firile mai puţin ‘exacte’ ca cele ale noilor gradgrinzi, ce i-au succedat, preluând puterea producătoare, financiară şi politică. Ba, până şi el îşi clădise un ‘stup’ înconjurat de o grădină personală. Dar el nu trăia explozia industrială, ci doar o pregătea.

Fiindcă ne aflăm încă în casă, să vizităm spaţiul unde se dezvoltă generaţia secundă. “Micuţii Gradgrind aveau chiar şi dulăpioare pentru diferite ramuri ale ştiinţei. Aveau un dulăpior pentru colecţia de scoici, un dulăpior rezervat pentru metalurgie şi altul pentru mineralogie. Toate specimenele erau aranjate şi etichetate” (p.21). Sala de studiu a copiilor era o încăpere “luminoasă, cu pereţii tapetaţi, care avea mai degrabă aparenţa unui salon de coafură, deşi era mobilată cu biblioteci, colecţii ştiinţifice şi o droaie de aparate savante şi filosofice” (p. 31).

Pentru a înţelege ideea care se ascunde în spatele acestui comportament mobilier scornit pentru formarea celei de a doua generaţii Gradgrind, să insis- tăm asupra imaginii educative a domnului Gradgrind: “M-am ocupat sistematic (…) să educ raţiunea copiilor mei. Raţiunea este singura facultate căreia trebuie să i se adreseze educaţia” (p. 29)

Aşa cred gradgrindzii, care ignoră faptul că omul posedă, alături de logică, un număr suficient de mare de alte mecanisme ale minţii, anume cele stilistice – a căror manevrare ascultă direct de afecte – în lipsa căror mecanisme omul se dovedeşte incomplet (aş merge chiar până la a afirma), inapt pentru existenţă, cu alte cuvinte infirm (iar această carte a mea deschide porţile înţelegerii numai a unui număr limitat din manifestarile câtorva dintre aceste mecanisme). “Şi, totuşi, (…) s-ar părea (…) că ceva s-a strecurat în mintea lui Thomas şi a Louisei, (…) ceva care nu prevăzusem – comentează despre a doua generaţie, a copiilor săi, Gradgrind, tatăl celor doi – ceva ce s-ar putea dezvolta, “la care raţiunea nu participă” (vrea să spună: logica; ibid.). Este vorba despre curiozitatea pentru imaginaţie. Deşi “tinerii Gradgrind (…) erau cu toţii nişte modele (…) şi fiecare din ei era un model”; deşi “fuseseră puşi la învăţătură din cea mai fragedă vârstă, urmaseră atâtea cursuri câte curse face un iepuraş”; şi deşi “de cum putuseră alerga singuri, fuseseră dirijaţi să alerge spre sala de cursuri” (p. 20), Gradgrind îi surprinde, pe Thomas şi pe Louisa, holbându-se prin găurile peretelui de lemn al barăcii unde-şi adăposteşte minunile circul ‘impudic’. “De multă vreme sunt obosită (…) de toate” (p. 24), explică fata în numele celor doi. Echilibrarea ar fi putut veni, credeau, de la ‘spectacol’ – fenomen eminamente dihotomic-antonimic, deci rezultat al unuia dintre mecanismele neglijate în educaţia lor. Conform acestei educaţii, ei “se lasă condu(şi) acasă ca o maşină”  (p. 23). şi li se face morală de pe poziţiile imagologiei, din păcate deosebit de banală în automatismele educative ale părinţilor: “Ce-or să spună cei mai buni prieteni ai voştri, Louisa? Nu ţii deloc la părerea lor? Ce are să spună domnul Bounderby?”  (p. 24).

Cunoscând care sunt ocupaţiile de viaţă şi comportamentul generat de ele, în cazul Generaţiei I, reprezentată de domnul Thomas Gradgrind, cunoscând şi metodele directe şi indirecte (educaţia ambientală) folosite pentru inocularea lor Generaţiei II, remarcând şi breşa aparută între cele două generaţii, să insistăm puţin asupra adâncirii acesteia în timp. Tom, fiul lui Thomas Gradgrind, declară surorii sale: “Mi-e silă de viaţa pe care o duc, Loo. Ba chiar o urăsc, şi urăsc pe toată lumea, afară de tine!” (p.59). Căminul părintesc devine pentru el o “temniţă mucegăită” (ib.). Visul său imagologic este: “Aş vrea să pot aduna grămadă toate “Faptele” cu care mi se împuiază urechile (…) şi toate “Cifrele”, şi pe toţi oamenii care le-au scornit; să pun o mie de butoaie de praf de puşcă dedesubtul lor şi să-i spulber pe toţi şi pe toate de pe suprafaţa pământului!”  (p. 60). Reacţie firească faţă de o educaţie şi un comportament subsumate tiraniei şefului de trib paranoid care se crede cel mai bun dintre gradgrinzi şi dintre concetăţenii săi, concetăţeni ce-i suportă, umiliţi, obsesia puterii. Deducem cu uşurinţă că educaţia strict logică şi ştiinţifică, aceea care nu ştie ţine seama de necesităţile fireşti imaginative ale persoanei, de bucuriile lăuntrice, ale intimităţii, ale individului, nu poate conduce decât la atari porniri nihiliste.

Există şi excepţii – acelea ale renunţării la sine, prin depersonalizare. Să urmărim termenii în care se instituie contractul de căsătorie al Louisei. “- Tată, (…) îmi cere domnul Bounderby să-l iubesc? (…) – Răs- punul depinde în primul rând, Louisa, de sensul pe care-l dai expresiei folosite. Or, cum crezi că domnul Bounderby te-ar nedreptăţi pe tine şi s-ar nedreptăţi pe el însuşi, pretinzând ceva fantezist, fantastic ori (folosesc termeni sinonimi) sentimental? Ar însemna că degeaba te-a văzut domnul Bounderby crescând sub ochii lui dacă ar uita într-atâta respectul pe care îl datorează bunului tău simţ ori bunului său simţ, încât să considere lucrurile dintr-un astfel de punct de vedere. Prin urmare, s-ar putea ca expresia de care te-ai servit – asta-i doar o simplă  sugestie, draga mea – să fie cam nepotrivită”  (p. 103).

Tom ajunge să fie considerat (şi este) “un leneş, un cheltuitor şi un descreierat. Nu merită nici pâinea pe care o mănâncă” (p. 123). Efectiv, el va sustrage bani din banca dirijată de cumnatul său şi, mai mult, va construi un dedal de situaţii astfel adunate încât vina furtului să cadă asupra unui om şi aşa prea bătut de soartă. Egoismul feroce era debuşeul natural al constrângerii la fel de feroce, chiar dacă aceasta uluieşte bunul simţ al comentatorului: “Era de mirare cum un tânăr, crescut sistematic într-o continuă şi exagerată constrângere, putea fi un ipocrit; fără îndoială însă că aşa s-a întâmplat cu Tom. Era foarte ciudat cum un tânăr, care nu fusese lăsat de capul lui nici măcar cinci minute în şir, ajunsese până la urmă incapabil de a se conduce pe el însuşi; dar aşa se întâmplase cu Tom. Era de asemenea de neînţeles cum un tânăr, a cărui imaginaţie fusese sugrumată chiar din leagăn, putea fi urmărit de fantoma acelei imaginaţii ce se manifesta sub forma unei senzualităţi grosolane. Dar fără îndoială că un astfel de monstru era Tom”  (p.138-139). Un “nesocotit, un uşuratic şi un cheltuitor” (p. 175). Pe scurt, el era adeptul civilizaţiei de consum: îi plăcea să mănânce, să bea, să fumeze şi să petreacă…

Nu sunt de tras concluzii savante din paralela comportamentelor celor două generaţii, comportamente realizate în baza unei imagologii comune (atenţiune, Tom nu a fost în stare decât să se revolte împotriva ideologiei tatălui său şi nu s-o înlocuiască, dar, după cum vom vedea îndată – şi aici stă interesul acestei comparări semantic istoric comportamentale -, el îşi explică propriul comportament în baza aceleiaşi concepţii imagologice ): “Dacă un anumit număr de oameni sunt folosiţi în posturi de încredere, atâţia la sută dintre ei vor fi necinstiţi. Te-am auzit spunând de o sută de ori că asta e o lege”, i se adresează el tatălui său. “Ce pot face eu împotriva legilor? Ai consolat pe atâţia cu astfel de lucruri, tată; ei, acuma consolează-te şi dumneata cu ele”  (p. 284).

Louisa va avea şi ea momentul său de criză, trăit demn dar cu nespusă suferinţă, când îi va revela Harthouse (a doua generaţie politică) iubirea şi când iubirea nu va mai fi cu putinţă pentru ea, vândută (marital vorbind) de tatăl său lui Bounderby. Singura atitudine permisă ei de educaţie este să se refugieze în casa copilăriei sale, renunţând definitiv la viaţă. La rândul ei, se adresează domnului Gradgrind cu reproşuri: “Cum de-ai putut să-mi dai viaţă şi să-mi răpeşti toate bucuriile nepreţuite care o fac să ne ridice deasupra acelei stări ce-i asemenea unei morţi conştiente? Unde sunt harurile sufletului meu? Unde sunt simţămintele inimii mele?” (p. 217). Inchei cu constatarea sa amară: “Filosofia şi învăţătura dumitale nu mă pot salva” (p. 220). Or, autorul ne-a avertizat la vreme, în spirit rousseauist, că “în mintea” Louisei, înainte ca tatăl eminamente practic să înceapă a i-o forma, “se înrădăcinase o pornire ce se străduia să creadă într-o omenire mai generoasă şi mai nobilă decât cea pe care o recunoştea”  (p. 170).

Gradgrind, ajuns membru al Parlamentului, reprezintă, simultan, şi o primă generaţie politică optând pentru orientarea către practic şi statistică. Cum este de bănuit, membrii vechii generaţii vor creşte o a doua generaţie de politicieni, în spiritul acestor principii. Iată cum a fost racolat cel care va fi trimis să activeze în Coketownul natal al lui Gradgrind şi în împrejurimile lui, aderare din care voi extrage şi trăsăturile tipului uman (ca opus lui Gradgrind, om cu principii – înţelese mecanic, dar, totuşi, principii – şi bun, după cum o spune în numeroase rânduri Louisa şi o verificăm şi noi în finalul romanului). “Domnul acesta avea un frate mai mic care la început încercase viaţa ca stegar într-un regiment de dragoni şi o găsise foarte plicticoasă; plecase atunci în străinătate în suita unui amba- sador, dar iar găsise că viaţa-i foarte plicticoasă; făcuse o călătorie la Ierusalim, dar se plictisise şi acolo, umblase cu yachtul prin lume, dar pretutindeni se plictisise de moarte. Onorabilul şi glumeţul membru al Parlamentului îi spusese acestuia frăţeşte, într-o zi: – Jem, este un prilej bun acum să-ţi faci o situaţie printre adepţii Faptelor precise, căci au nevoie de oameni” (p. 131). Apoi, îndatoritorul frate se adresă partidului: “- Dacă aveţi nevoie, oriunde, de un tip elegant care să vă facă nişte discursuri pe cinste, adresaţi-vă fratelui meu, Jem. El e omul care vă trebuie. După câteva încercări gen miting public, domnul Gradgrind şi un consiliu de înţelepţi politici îl acceptară pe Jem, hotărând să fie trimis la Coketown, ca să devină cunoscut acolo şi în împrejurimi” (ib.). Acesta este James Harthouse şi el reprezintă o a doua generaţie politică din roman, hotărâtă să susţină ideologia practicismului domnului Gradgrind.

La sugestia Louisei că el ar fi decis să “se pună în slujba patriei”, o neagă categoric. Ii confiază, în schimb, cu seninătate: “am adoptat principiile onoratului dumneavoastră tată, pur şi simplu fiindcă toate principiile îmi sunt indiferente şi pot tot aşa de bine să le susţin pe acestea ca şi pe altele” (p. 135). Iar despre partid în sine afirmă: “Mă simt tot atât de integrat în el ca şi cum aş crede în el. şi sunt gata să lupt pentru el cu aceeaşi ardoare ca şi cum aş fi sincer convins” (p. 136). Cu adevărat, “cu ajutorul câtorva studii pe care binevoi să le facă în spiritul înţelepţilor politicieni, a unui spor de indiferenţă amabilă faţă de societate în general şi a folosirii cu măsură a sinceritătii în neonestitate, cel mai cultivat şi mai ocrotit dintre păcatele grele ale lumii moderne, ajunsese în scurt timp să fie socotit drept un om plin de viitor” (p. 170), cu atât mai mult cu cât, în afara eforturilor publice menţionate, principala concentrare a abilităţii şi energiei sale ‘politice’ fu de a o cuceri pe Louisa. Căci, singur o mărturiseşte: “sunt un exemplar netrebnic al speciei omeneşti, gata să mă vând oricând pentru orice sumă convenabilă şi cu totul incapabil de un procedeu dezinteresat”  (p. 174).

Imaginile despre sine şi despre societate pe care şi le formase Gradgrind au acţionat destructiv şi depersonalizant în cazul copiilor săi, formaţi “după propriul tipar” (p. 141). Intr-unul dintre cazuri, “Tom n-a avut parte de o educaţie prea fericită”, lucru valabil şi pentru cealaltă reprezentantă a Generaţiei II, sora sa. “Creşterea primită nepregătindu-i îndeajuns pentru societatea în care avea un rol de jucat, el cade dintr-o extremă ce i-a fost impusă vreme îndelungată – fără îndoială cu cele mai bune intenţii – în altă extremă” (p. 177). In cazul celei de a doua generaţii politice, aceeaşi imagine este folosită ca armă a comportamentului unui arivist depersonalizat înainte de a intra în contact cu ea.