O intalnire neasteptata

William Blake (I)

De ce am sărit peste veacuri pentru a poposi în dreptul atelierului londonez de gravat al meşterului William Blake? Ne aflam foarte departe în timp de acest ilustrator de carte, după cum tehnica sa, a gravatului în aramă (poeme şi ilustraţii) şi a colorării gravurilor, este foarte distanţată de aceea a miniaturiştilor de manuscrise de care ne-am despărţit – acuarelişti impenitenţi. Să fie grandoarea imaginaţiei sale plastice care să ne fi oprit locului? Să nu uităm afirmaţia sa că imaginaţia nu este o stare de spirit, ci e însăşi existenţa umană. Să fie faptul că Blake era mai întâi poet – unul dintre cei dintâi preromantici ai literaturii engleze – şi numai pe urmă (dar nu mai puţin important) gravor? Să mă fi atras iubirea ce a legat cuplul alcătuit de el şi de soţia sa Catherine Boucher? Cu cinci ani mai tânără ca el, inocentă până la neştiinţa de carte, când s-a măritat a semnat actele cu o cruce! Soţul ei s-a străduit, cu mare succes, s-o înveţe a scrie şi a citi, ba până şi a supune plăcile şi hârtia de gravat presei; a deprins-o a colora, a lega cărţile, făcându-şi din ea principalul ajutor şi devenind, pe calea aceasta, un nou zămislitor al ei, unul spiritual. Oare s-a impus atenţiei noastre cazul unic al unui artist şi poet urmându-i lui Swedenborg prin natură şi cercetare? Poate că cea mai convingătoare influenţă a celui din urmă asupra gândirii sale apare în credinţa lui că formele ideale se clădesc nu plecând de la observarea naturii ci de la viziunile interioare. Categorica sa preferinţă pentru Michelangelo şi Rafael în raport cu artiştii posteriori, printre care Rubens, mi s-a părut desigur stranie, ţinând seama de faptul că era un preromantic (nu ezit să o tot repet!) Mai mult ca sigur am fost atras de firea sa independentă ce i-a impus să facă multe jertfe pentru revoluţia americană, ca şi pentru cea franceză (a publicat, ascunzând numele autorului editor, o carte despre “Revoluţia Franceză”, care a circulat numai pe sub mână). Sau m-a împins către el incapacitatea sa de a se supune legilor comerţului cu gravuri, refuzând mereu comenzile şi lucrând numai ceea ce îi plăcea lui, izbutind totuşi a muri fără să lase datorii?

Vom merge alături în întâmpinarea sa, cititori şi autor, în nădejdea că acest periplu mă va ajuta să mă cunosc mai bine şi să definesc ce anume mă leagă de maestru, în aceeaşi măsură în care lectorii mei îşi vor delecta curiozitatea şi-şi vor stâmpăra nevoia de nou.

La 28 noiembrie 1757, în Golden Square, pe Broad Street la nr. 28, s-a născut William Blake, al treilea prunc al unui mic negustor de piese de îmbrăcăminte de lână, din cinci copii. Cu mama sa nu învăţase decât a scrie şi ceti. Părintele, atent cu preocupările feciorului său, constatând interesul acestuia pentru desen, îl trimise în 1767 la şcoala de desen a lui Henry Pars, unde fu îndemnat, după obiceiul timpului, să copieze imagini reprezentând antichităţi greceşti şi să le graveze. Cel mic avea zece ani. Deoarece aplecarea băiatului nu rămase un capriciu trecător, după trecerea a patru ani, fu dat ucenic la meşterul gravor James Basire. Uceniciile sale luară sfârşit când împlini vârsta de douăzeci şi unu de ani şi astfel deveni liber profesionist.

În 1779, îl regăsim student la Royal Academy condusă de artistul Sir Joshua Reynolds. Tânărul are preferinţele estetice fixate şi este un gălăgios apărător al rigorii lui Michelangelo şi Rafael, împotriva nedefinitului tronând în stilul unor artişti la modă, precum Rubens, drept care părăsi cursurile.

Nu trecu bine un an că, în iulie 1780, William Blake se trezi, caracterizat de aceeaşi dârzenie, de data aceasta aplicată în planul social, în fruntea gloatei ce atacă închisoarea Newgate, fiece participant având şapca sau pălăria drapată cu o cocardă albastră, în semn de solidaritate cu insurecţia coloniilor americane. Cu acest prilej mulţimea revoltată impuse, fără să vrea, regelui George al III-lea înfiinţarea poliţiei londoneze.

Căsătoria sa (avu loc peste doi ani), nu-i astâmpără artistului zelul revoluţionar. După publicarea primului volum de versuri scrise între 12 şi 20 ani, “Poetical Sketches” (Schiţe poetice), în 1783, şi după moartea tatălui lor, William şi fratele său Robert au deschis o tipografie în 1784 şi se asociară editorului radical Joseph Johnson. Prin mijlocirea acestuia legară prietenii puternice cu vârfurile gândirii nonconformiste din acele momente: omul de ştiinţă Joseph Priestley; filosoful Richard Price; pictorul John Henry Fuseli, de care sufletul lui William se legă puternic; feminista Mary Wollstonecraft. Toţi aceştia roiau în jurul revoluţionarului american Thomas Paine. Ca şi William Wordsworth şi William Godwin, gravorul îşi depuse în succesul revoluţiilor americane şi franceze toate nădejdile cu privire la modificările sociale aşteptate. Trecu la adoptarea modernei şepci roşii (de data aceasta ea semnala susţinerea revoluţiei franceze). Toate acestea până ce umbri speranţele tuturor entuziaştilor apariţia unui odios Robespierre care impuse regimul Terorii. Este perioada când William Blake gravă scrierea prietenei sale Mary Wollstonecraft “Original Stories from Real Life” (1788; Povestiri originale din viaţa reală). Ilustratorul avea aceleaşi idei ca şi ea asupra egalităţii sexuale şi asupra instituţiei căsătoriei. El însuşi, ca poet, în “Visions of the Daughters of Albion” (Viziunile fiicelor Albionului), în 1793, a condamnat cruzimea castităţii impuse obligatoriu şi căsătoria la baza căreia nu se găsea iubirea. Tot acolo a apărat dreptul femeilor la o completă autorealizare.

În spiritul acestor idei şi poate al Societăţii swedenborgiene (Emanuel Swedenborg, 1688-1772, a întemeiat o modestă sectă întemeindu-se pe o serie de viziuni ce i-au apărut începând cu vârsta de 55 ani, la care sectă au aderat pentru o bucată de timp şi William Blake şi nevasta lui), soţia sa Catherine neizbutind să rămână grea,  William îi sugeră aducerea în casă a unei concubine, cu scopul de a nu-şi lipsi căminul de copii. Deoarece propunerea jigni simţămintele soaţei pe care o iubea, Blake renunţă la dorinţa sa. Influenţa şcolii lui Swedenborg nu era întâmplătoare. De la vârsta de patru ani (ceea ce se repetă la opt), trăise experienţa anumitor viziuni ale îngerilor şi ale unor călugări fantomatici, îi vedea şi stătea de vorbă cu arhanghelul Gabriel, cu Sfânta Fecioară Maria şi cu diferite figuri istorice. După moartea fratelui său, afirma că stătea de vorbă cu acesta. Mai mult, tehnica originală de gravat folosită de William îi fusese expusă de fratele său Robert, decedat. Este interesant că şi Swedenborg, la rândul său, profeţise că anul 1757 (este anul venirii pe lume al lui William Blake) urma să marcheze începutul unei noi vârste a omenirii, în urma căreia ea va atinge o reîmprospătare morală…

Urând sclavia şi orice autoritate impusă, fiind adeptul aspiraţiei la egalitatea socială şi sexuală dintre oameni, William Blake ajunse, după cum era firesc, în faţa tribunalului, în august 1803 sub acuzarea lui John Scofield, un ostaş beţivan, de se fi exprimat ca un trădător de Rege. Fu achitat. Aceleaşi vederi privitoare la opresiune  şi la dreptul individului la libertate l-au îndrumat spre filosofia unitariană.

Sub influenţa grupului de artişti “the Shoreham Ancient”, la care a ajuns prin mijlocirea lui Samuel Palmer, el a trecut la cea mai de seamă operă a vieţii sale, la vârsta de şaizeci şi cinci de ani. Anume, ilustrarea Cărţii lui Iov. Această realizare de excepţie urma să-i impună, mai târziu, esteticianului Ruskin să-l compare pe William Blake cu Rembrandt.

În anul 1827, la 21 august, William Blake se stinse din viaţă. A fost înmormântat într-un loc necunoscut din Bunhill Fields, cimitirul londonez. Nu demult, soţiei sale şi lui, li se ridică un monument pe deplin meritat de acest cuplu apropiat de puternice legături de iubire şi de muncă, atât de mari cele din urmă încât este anevoios să distingi limitele colaborării dintre ei. Pentru “Ecclesia Gnostica Catholica” William Blake a fost un sfânt. Poate că în confirmarea acestei opinii, în anul 1949, în Australia s-a decernat pentru prima oară un premiu pentru artă religioasă, purtându-i numele.