– O hotie ce s-ar putea repeta

MRS. ULPIA DEAN avea o vârstă respectabilă pe care şi-o etala cu dezinvoltură pe fiece petic de carne vizibil. Ceea ce vrea să spună că se afla între optzeci şi câţiva alţi ani. Dacă aceste destul de numeroase decenii nu izbutea să le ascundă o datora mai ales lipsei sale de interes pentru atari cochetării feminine ce o plictiseau, deoarece ele, socotea dumneai, erau acelea care scoteau în evidenţă bătrâneţea, iar nu scurgerea anilor în sine.“Că trec primăverile peste trupul unei femei şi mai târziu iernile”, avea obiceiul să zică, “e cel mai firesc lucru din lume. Că te zbaţi s-o ascunzi nu este numai împotriva naturii, dar e şi indecent pe deasupra. Asta te băbeşte, pentru că-ţi dă griji care-şi lasă urma pe chipul tău, te urâţesc, te zbârcesc”. Iar numai de riduri nu se putea plânge dânsa, nu: avea o faţă ca un lighean nou-nouţ şi ca emailul lui îi era pielea întinsă pe întregul trup. “Odihna, dragă Sweety”, îşi dăscălea doamna Ulpia Dean nepoata, “odihna! Niciodată să nu uiţi de odihnă, ţuşcă scumpă; ea e mama frumuseţii! Femeia să înveţe să facă efortul minim. Acesta este elixirul tinereţii”. Într-adevăr, mătuşa celei în urmă numite, era o bătrână frumoasă. Se vedea că era bătrână şi te încânta cât de superb ştia s-o arate şi cu câtă bună dispoziţie îşi purta povara unui “secol din care lipseşte adolescenţa”, cum glumea dumneaei.

Fiica sorei sale, în schimb, era o stressată. Pentru ea nu exista lucru uşor de rezolvat pe pământ. Nu găsea şi ea o treabă să nu-i stârnească probleme. Nimic n-o satisfăcea, nici măcar pe jumătate. Posibil să nu fi fost vinovată prea tare pentru sentimentul că-i era viaţa grea. Tânără, i-a revenit să preia jumătate din dificultăţile mamei sale, hărăzită de Dumnezeu cu un soţ beteag şi imobil în scaunul cu rotile, ca şi pe acelea produse de sărăcia adusă după sine de inactivitatea lui, că numai două salarii, al ei şi al fiicei sale, intrau într-o casă cu mulţi vârstnici, cam pauperi, şi unde se mai număra şi o soră a lui Sweety, de un egoism strigător la cer, căreia nu i-a păsat nicicând decât de distracţii şi de garderoba personală, realizate tot din banii celor două furnici harnice şi fără spor.

Sweety venea zilnic s-o hrănească de prânz pe mătuşa Ulpia şi să-i pregătească în frigider cina, ca şi micul dejun pentru ziua următoare. Zilnic o găsea tolănită în pat. Din această poziţie conversa venerabila doamnă cu nepoata sa un ceas în cap. Şi-n aceeaşi poziţie o părăsea tânăra până a doua zi. Mrs. Ulpia Dean nu se dădea jos să-i deschidă, deoarece se temea de oboseală. Nici n-o lăsa să încuie uşa, când pleca, fiindcă-i era frică să nu fie nevoită, de un incendiu ivit din senin, să iasă grabnic din odaie şi să se trezească în imposibilitatea de a o face, datorită cheii pe care se putea să nu ştie la o urgenţă unde  s-ar fi găsit (dealtfel nu era deloc sigură că mai avea vreo cheie).

Cum încăperea odihnei sale perpetue se afla sub acoperiş – fără nici o jenă putem afirma că era situată în podul unui bloc vechi şi şubred -, un pod supraîncălzit verile, tuşa Ulpia se lăfăia în aşternutul pe care Sweety se străduia să-l ţină mereu curat, schimbându-l la trei zile, după cum fusese solicitată de îndrăgita ei tanti, doamna Dean se lăfăia, ziceam, în anotimpul torid …în pielea goală! Situaţia nu-i crea nici un inconvenient social, pentru că nimeni n-o vizita cât era ziulica de lungă, în afară de prea iubita sa nepoată, după cum am încunoştinţat cititorul, şi de speakerii B.B.C.-ului, aceştia pe calea undelor, pe care se distra să-i apostrofeze destul de vulgar şi ale căror comentarii le contrazicea cu tot soiul de argumente de bun simţ. Cât privea ţinuta sa, dezvolta o întreagă teorie în apărarea acesteia şi i-o împărtăşea cu generozitate şi lui Sweety: “Trupul se cade să respire. Nu-i bine să-l acoperi cu tot felul de prostii! Lasă-l în starea lui edenică măcar aici, pe pământ, că Dincolo nu ştim ce ne aşteaptă. Dar de pomană te-n-văţ eu…”, ofta dumneaei, după ce arunca o privire cercetătoare asupra nepoatei sale cu fruntea mai tot timpul chinuită de încruntări, “…Niciodată n-o să-mi dai ascultare să trăieşti şi tu sănătos!… Toată ziua roboteşti, îţi cauţi de lucru, te fâţâi de ici-colo fără rost şi mai spui că eşti tânără. Şi nu laşi niciodată trupul liber de cârpe. Apoi eu, la vârsta ta… Apropo, câţi ani mai ai?”. Nu vom duce indiscreţia până acolo încât să trădăm vârsta lui Sweety, deşi ar merita această dare-n vileag pentru a o deştepta din indolenţa sa în privinţa scurgerii timpului fără roade maritale, că de pomană i se trecea an după an şi nu pricepea cu câtă obrăznicie năvăleau vârsta medie, cea de a treia şi câte or mai fi, asupra făpturii sale puţintele şi aşa nedotată de Dumnezeu decât cu amărăciuni.

Într-o bună zi, când Sweety sosi cu sufertaşul încărcat cu mâncarea cea mai îndrăgită de doamna Ulpia Dean, o găsi pe aceasta într-o stare de excitare cum n-o mai văzuse.

– Închipuie-ţi, ţuşcă dragă, ce mi s-a-ntâmplat! A intrat un hoţ să mă prade! Pe tine te-a jefuit careva până acum?

În tonul său, nepoata citi, cu oarecare mirare, o urmă de mândrie, de ca şi cum ar fi fost firesc ca numai doamna Dean să fi fost aleasă pentru acel atac reprobabil.

Răspunse tot dumneaei, deoarece nepoatei îi pierise graiul:

– Probabil că nu. Dacă o păţeai, aveai şi tu alt curaj în viaţă! Nu. Mă uit bine la tine: nu eşti omul să dea peste el o pleasnă ca asta…

– Nu prea. Slavă Domnului!, exclamă fericită Sweety cea fără noroc la tâlhari. Asta mi-ar mai lipsi!

– Păi, să ştii că-ţi lipseşte! Te-ai mai trezi şi tu din amorţeala insipidă în care vegetezi.

Când a auzit-o vestindu-i nenorocirea, inima tinerei a-nceput să bată ca un ciocan pe dinăuntrul pieptului. “Biata tuşă Ulpia! La vârsta dumneaei să aibă asemenea emoţii!… Puteam s-o găsesc moartă!” Curând, însă, se linişti: umorul celeilalte era imbatabil. Nimic n-o putea scoate dintr-ale sale: rămânea, până şi-n faţa şocurilor cele mai mari, surâzătoare şi stăpână pe sine ca o regină.

– Nu mă-ntrebi cum a fost?

– Ba da…

– Află că a fost minunat! Nu mă mai aşteptam eu la anii mei la… Stai să vezi! Eram întinsă cum mă ştii şi tocmai mă minunam cât de prost serviciu meteorologic are B.B.C.-ul, că niciodată nu aduce o veste mai palpitantă, cum ar fi un uragan să şteargă Londra de pe faţa pământului – că dacă oi muri eu, cui mai foloseşte existenţa Capitalei?! – sau un viscol în plină vară – total lipsiţi de imaginaţie şi originalitate indivizii ăştia! -, când constat, într-o doară, că se înclină uşurel clanţa uşii. Până să mă frec la ochi, se porneşte şi uşa însăşi să se crape milimetru de milimetru. Am cam îngheţat. Mi-am zis c-o fi venit vreo fantomă; altcineva cine să mă caute?

– Putea fi proprietăreasa.

– Nu mă poate suferi. Nici eu pe ea. Şi dacă ar îndrăzni una ca asta, aş alunga-o să mă ţină minte!

– Putea fi…, dar Sweety îşi dădu seama că altcineva nu putea fi: pe mătuşa ei n-o căutase nimeni de când cu bomba de la Hiroşima. “Doar Pompele Funebre de la colţul străzii, dacă au cumva o listă cu vecinii, ce să cuprindă şi o rubrică a vârstei lor şi s-au gândit să mai verifice starea în care se află…”. Îşi ascunse acest gând cu mare băgare de seamă.

– Pricepi că doar o fantomă ar fi putut intra la mine? Aşa că am strâns tare din dinţi, să nu-şi dea seama că-mi clănţăne plăcile. Şi am aşteptat. Recunosc că, deşi mi-era frică, eram şi tare curioasă. Iar curiozitatea mi-a fost răsplătită. Doamne, Sweety, ţuşcă scumpă, tare-s frumoşi băieţii!

“Vai de mine, s-a scrântit, săraca, de frică. Ce legătură are una cu alta? Asta, da, nenorocire! Să fiu datoare s-aduc şi doctorul acum…”

– Care băieţi, mătuşă?, adăugă ea cu glas tare, să se edifice cât din mecanismul minţii i se stricase aproape centenarei.

– Cum ‘care’?! Băieţii ca ăla de a fost pe la mine!

– Ce băiat a fost pe aici?

– Hoţul! Despre ce vorbesc?!

– Păi, încă nu mi-ai spus nimic de hoţ. Era tânăr?

– Mai tânăr ca un soldat în termen!

Soldaţii în termen constituiseră quinta regală a conversaţiilor ei din urmă cu patruzeci de ani. “Iată că revine la acest subiect demult uitat. Ce curios!”

– Şi pe cine căuta?

– Pe mine! Cum ‘pe cine’?! Pe mătuşa ta, Mrs. Ulpia Dean în persoană! 

Lui Sweety i se părea totul atât de neverosimil încât uitase cât era de dramatic ceea ce-i comunicase sora mamei sale şi, în loc s-o grăbească să ajungă mai repede la esenţial, se lăsa furată de logica ilogică a aceleia pomenindu-se şi ea că punea întrebări stupide. Se mustră în sinea ei pentru cât de proastă se arăta şi se repezi să îndrepte situaţia:

– Te-a brutalizat? Era înarmat?

– Şi cu ce armă…, lăsă doamna tolănită în faţa sa să i se piardă răspunsul în vagul unui surâs ameţit. Iar de brutalizat, de ce s-o facă? Nu m-am opus. Dimpotrivă!

– Cum “dimpotrivă”?!

– Absolut! E un vechi truc de-al meu: când mă atacă oricine, mă las pe spate. Am învăţat-o de la căţei. N-ai văzut ce fac când se apleacă un necunoscut spre ei şi-i atinge cu palma? Se trântesc cu burta-n sus şi ridică picioarele; eventual dau drumul şi la pipi.

– Ah! Asta ai învăţat de la ei…, zise nesigură pe auzul ei cealaltă, aşteptând totuşi e explicaţie mai de Doamne-ajută.

– Eu n-a fost nevoie să mă trântesc cu burta-n sus, că stăteam lungită cum vezi.

– Tot aşa, fără cămaşă de noapte?

– M-ai găsit vreodată cu cămaşa pe mine? Nici nu ştiu dacă mai am. Crezi că mai am? Ar trebui să ieşim într-o zi, să dăm o raită pe la magazine, să văd dacă găsesc una şic, cu imprimeu cu floricele de nu-mă-uita.

– Şi el?, o întrerupse Sweety, cu gândul la hoţ.

– Care “el”?, fu stupefiată doamna Ulpia de cât se ramolise nepoata sa, că scotea vrute şi nevrute din gură.

– Tânărul care a năvălit peste dumneata…

– Ah!, îţi spuneam că n-a fost nevoie să mă trântesc cu burta-n sus; iar de ridicat picioarele, mi-e ceva mai greu la anii mei. Însă a înţeles sensul, deşi n-am rostit nici un cuvinţel, mă crezi?

– Ce “sens”?

– Sensul acordat de căţei trântirii pe spate: ‘Mă predau fără condiţii!’ vor ei să zică, doar că nu pot vorbi ca noi. Dacă m-aş fi aflat în altă poziţie, aş fi ridicat mâinile-n sus, ceea ce dobândeşte acelaşi înţeles, când te somează poliţia. Dar e foarte greu aici în pat să-ţi ridici braţele. Mă crezi, dragă Sweety?

– Da, e foarte greu aici în pat, nu vru s-o contrazică nepoata ei.

– Dacă n-am fost în stare să ridic nici picioarele, ce m-am gândit? “Hai să le desfac”, mi-am spus. “O să mă-nţeleagă el, că dacă-i hoţ nu poate fi un prostălău.”

– Şi?

– Nu era prost.

– Şi?

– După ce mi-a dovedit că m-a-nţeles, până la urmă a plecat.

– Ce ţi-a luat?

– Ce să-mi ia?

– Păi, nu ziceai că-i hoţ? Hoţul ia.

– A luat ce i-a trebuit şi a plecat.

– Asta te-ntrebam: ce-ţi lipseşte? Ceva de valoare?

– Da, răspunse grav doamna Ulpia Dean; apoi făcu o pauză îndelungată, îşi modifică trăsăturile astfel încât să aibă toată greutatea cuvenită ceea ce urma să rostească şi apăsă pe cele trei silabe: – O-noa-rea!

– Vai de mine, mătuşă! Cum să păţeşti una ca asta?! Nu mai merge aşa! De aici mă duc direct la lăcătuş, să mai pună un rând de broaşte la uşă. De-acolo, la poliţie! Şi să nu te prind că nu te-ncui de acum înainte!

– Lăcătuş?! Poliţie?! Să mă-ncui?! Ai înnebunit?! şi dacă mai vine …să mă fure?, mustăci un zâmbet şugubăţ, cum ştia ea să surâdă de-i ierta Sweety toate ciudăţeniile. – Hai?!