– O expunere intr-o sala de expozitii

Intrând, domnul George Trampley fu plăcut surprins de uleiurile de pe pereţi: respirau forţă – atât datorită desenului conturat gros, cât şi planurilor de culoare păstoasă, ce acordau întregului o materialitate convingătoare. Ele compuneau registrul întunecos al listei culorilor, dar nu în sensul sumbrului, ci – într-un mod greu de exprimat – într-acela al ascunsului în zona mai puţin luminată de conştiinţă. Tablourile impuneau privitorului un freamăt carnal, chiar dacă nu reprezentau trupul omenesc. Că erau peisaje, naturi statice sau cu subiect abstract, tuşa apăsată, lăsând în urmă-i densitate, crea mase tridimensionale a căror privelişte te răscolea într-un fel neaşteptat. Cu atât mai mult dacă tratau nuduri convulsionate, cu volume bogate, ameninţate de umbre masculine, cu siluete ezitând între aceea umană şi a satirilor – în două cazuri chiar cavaline, iar într-altul, ciudat, canină -, ca şi când pensula artistului le surprindea în curs de metamorfozare diabolică.

Cuplurile erau neobişnuite: nu înfăţişau bărbaţi şi femei cu staturi potrivite; dimpotrivă; fie o femelă imensă, îmbrăcată într-o rochiţă de tul, de balerină – a cărei fineţe străvezie era gândită în puternic contrast cu corporalitatea sa revărsată -, asociată unui pigmeu în pielea goală, ornat cu un sex atroce de vânjos şi de periculos; fie un mascul uriaş, drapat în costum de clown, de pulpa căruia îşi lipea obrazul, doritoare şi aproape leşinată, o pitică nudă, cu burţile atârnând în trei straturi revărsate şi cu sânii coborând aproape peste genunchi, clopote umflate de poftă, aspirând să poată ajunge cu buzele ţuguiate mai sus decât o ajuta înălţarea pe vârful degetelor de la picioare, îmbrăţişând cu ambele braţe piciorul adorat, de parcă de atingerea ţelului său atârna viaţa ei înseşi.

George Trampley se opri în faţa unei pânze de dimensiuni mari. Urmări mirat pe ea împreunarea unei femei cu doi bărbaţi simultan. Întinsă pe spate, cei doi, culcaţi pe o rână, pătrundeau în acelaşi timp între coapsele sale, unul din dreapta, celălalt din stânga. Organele le erau exagerat conturate, ceea ce sugera setea fără oprelişti a personajului feminin, nesaţiul lui.

Pe când îşi plimba privirile asupra lucrării, dindărătul său se făcu auzit un zgomot catifelat: erau nişte paşi discreţi, parcă anume supravegheaţi să nu-i tulbure contemplarea. Se desprinse anevoie din cosmosul verde închis, ca al sticlelor de vin, şi roşu ca sângele ce se coagulează şi-şi aruncă privirile înapoi, în direcţia uşii conducând în altă încăpere, de unde se iviseră sunetele matlasate. Constată prezenţa unei doamne mai scundă decât o femeie de înălţime obişnuită. Era îmbrăcată simplu; chiar sărăcăcios. Nimic din vestimentaţia sa nu fusese ales să atragă atenţia. Chipul rotund, acoperit cu păr des negru ce invada cam mult fruntea, îngustând-o neplăcut, era ornat cu un nas bont, cu nări largi; sub ele vibra penumbra unei mustăţi ce supraetaja o gură cu buze late, aplatizate, nerujate. Bărbia mică şi rotundă n-avea expresie. Era mai mult decât o faţă banală: îi lipsea total spiritualizarea sau măcar caracteristicul. Trupul îndesat, cu braţe scurte, se sprijinea pe picioare şi mai scurte, dominate de întregul feselor, pe cât de joase pe atât de proeminente – că prietenului nostru îi veni să rostească inconştient: “Kilograme întregi…”. Nu m-am oprit odată cu căutătura lui asupra bustului necunoscutei, pentru a scoate în evidenţă surpriza pe care i-a făcut-o dimensionarea acestuia, oricât îl îndesa sutienul sub bluza ca o faţă de masă, roz cu pătrăţele cenuşii.

Căutăturile îi săriră înapoi, nu pricepea de ce, la tabloul pe care tocmai îl fixase. Iarăşi o scrută pe nou venită, la fel de puţin motivat. Când străpunse a treia oară cu săgeţile inchizitive ale văzului scena, înţelese: “O reprezintă pe ea însăşi!”. Desigur nu semăna decât în distribuirea volumelor, căci figura din imagine era complet distorsionată de senzaţii şi de groaza unui ceva descoperit înlăuntrul personajului ce s-ar fi spus că-l făcea să nu se mai recunoască.

– Mă bucură că aţi intrat în expoziţie. Sunt prea puţini oameni interesaţi de pictură astăzi. Există zile când nimeni nu deschide uşa sălii. Poate că lucrările îmi sunt de vină, deşi am băgat de seamă aceeaşi absenţă a publicului şi la manifestările confraţilor mei.

– Este păcat, doamnă. Sunteţi un pictor dotat cu o mare putere de transmitere. Copleşiţi; de ce aş evita termenul? Aveţi o forţă telurică neobişnuită. Aceste coşmaruri…

– Coşmaruri?, se miră, nesigură pe ea, cu vocea aceea uşor răguşită şi destul de vulgară.

– Nu? Aşa îmi apar temele.

George Trampley îşi dădu seama brusc ce-i evocau scenele lubrice din jurul lui. O prietenă îi povestise cândva că întorcându-se destul de târziu, noaptea, acasă, remarcase două femei din cele ce măturau străzile, care se opriseră, într-o discuţie aprigă.

De departe surprinse fragmentul final al dialogului lor, adică de fapt o singură replică: – “Şi eu cu cine mă f…?!” După care vorbitoarea, lepădându-şi unealta curăţeniei din pumni şi lăsând-o să cadă brutal pe asfalt, îşi înşfăcase poalele fustei împuţite de doc şi şi le ridicase, dezvelindu-şi coapsele slăbănoage şi pata neagră a pubisului.

“Asta este: o nelinişte a instinctului nesatisfăcut. Despre ea este vorba în toate tablourile acestea. Poate fi numit ‘coşmar’; de ce nu este de acord artista?”

Nedumerirea ei se schimbă într-un zâmbet uşor maliţios. Repetă:

– Coşmaruri…?

În ton intervenise o nuanţă de milă şi de ironie, fără nimic jignitor, e adevărat, ci doar cu părere de rău pentru …conlocutor. “Adică pentru mine! Asta-i culmea! şi eu care o socoteam modestă… Niciodată nu ştii cum să-i iei pe artiştii ăstia! Cine poate să le ajungă la nas?! Orice vorbă rosteşti, tot drept stupid te categorisesc! Aşa-mi trebuie dacă i-am răspuns cuvântului adresat! Eram jenat pentru ea că se plângea că n-are destul public…”

– Coşmarul e vis urât, nu?, i se adresă ea iarăşi, neştiind ce impresie trezise. Eu credeam că prezint vise frumoase…

George Trampley, care nu se vedea nici ca armăsar, nici ca dulău, nici ca satir şi nici împărţind vreo femeie cu un alt bărbat, dar care nu era nici prost, înţelese pe dată că ceea ce pentru el era ‘coşmar’, pentru dânsa constituia aspiraţie. Se ruşină că nu-şi reglase de la început capacitatea de a o distinge de sine, de a o socoti o personalitate aparte. “Aşa suntem toţi bărbaţii: confundăm trăirile noastre cu ale femeilor şi socotim că acestea sunt datoare să simtă exact ca noi şi nimic altceva. Apoi ne mirăm că ne înşeală. Păi, cum să n-o facă, dacă nu acceptăm că pot vedea altfel decât noi existenţa cuplului. Are dreptate pictoriţa! Te pomeneşti că sunt …vise frumoase, lucru ce ar depinde doar de privitor.”

Constatarea contururilor psihologiei opuse ce i se înfăţişa în acel schimb de fraze îi trezi simpatia, drept urmare a încrederii camaradereşti cu care i se făceau acele jumătăţi de mărturisire. Simpatia o lumină altfel decât până atunci pe artistă: dobândi oarecare mister în prezenţa sa neinteresantă anterior, ca şi când revelarea unui fragment cât de mic din taina psihicului ei abia acum i-ar fi conferit viaţă.

Tot înaintând printre cuvinte, se trezi că se simţea în preajma ei de ca şi când ar fi fost vechi prieteni. “Asta trebuie să provină din caracterul intim al celor la care mă ia martor.” Noua lui situare sentimentală în raport de ea nu-i înlesni să-şi divulge propriile trăiri, cum era de aşteptat într-un schimb de cuvinte atât de direct şi liber. Şi nici nu simţea nevoia, după cum nu simţea nici că dânsa l-ar fi împins spre aceasta. Nu, vorbea de parcă dumneaei reprezenta subiectul, iar el – amicul ce ascultă. Chiar aşa i se şi dicta să se comporte, din acel izvor al stărilor de spirit prezent în fiecare dintre noi, despre care nu ştim nimic, însă ai cărui robi suntem.

Pe măsură ce confesiunile se înlănţuiau, legate între ele doar de câte o vorbă, de câte o evocare, de câte o aluzie, se pomeniră a menţiona inaugurarea expoziţiei respective, şampania şi sandwich-urile servite, starea agreabilă creată de confraţii prezenţi la vernisaj.

– Sigur că, la zece noaptea, când am fost obligată să închid, voiau să continuăm chiolhanul în altă parte. Unul dintre ei a propus să mergem la el acasă, dar nu eram naivă s-o fac.

– De ce?, o întrebă vizitatorul, cu un regret sincer că dumneaei n-a dus până la capăt sărbătorirea succesului. “Doar o singură dată îţi lansezi pe piaţă un set de picturi. Oricâte altele vei mai face, cele prezentate într-o expoziţie constituie un moment unic din cariera ta…”

– De ce?, reluă doamna. Se cunoaşte că nu prea-i frecventaţi pe pictori. Nu poţi pune bază pe seriozitatea lor. Eu am păţit-o şi nu intenţionez s-o repet, oricât de dragi mi-ar fi colegii. Într-o împrejurare similară, patru dintre cei mai entuziaşti m-au invitat la casa de la ţară a unuia dintre ei. Nu era departe de Londra, vreo patruzeci de kilometri, ba exagerez – să fi fost douăzeci şi cinci – treizeci. Ne-am înghesuit în rabla lui pe patru roţi şi, tot într-un râs şi-n lauda lucrărilor mele, nici nu ne-am dat seama când am ajuns. Acolo, altă vodkă, alte glume.

Se uită la el cu irisuri sclipitoare de metal negru topit. Privirea sa parc-ar fi propus să denunţe cele ce au urmat, fără să mai fie necesară cuvântarea. Această ezitare nu dură decât o clipă. După care, reveni iarăşi la narare:

– Nu ştiu să te respecte cât de cât ca femeie şi ca artist plastic. Profită de tine…

Îl aţinti drept în pupile, cu acea licărire grea a insului care voieşte să fie neapărat crezut.

– Ce a mai fost şi atunci!, zâmbi doar pentru sine, amuzată, cu decenţă, de rememorare. Au profitat fără fasoane, hohoti.

– Toţi patru?!, fu uluit necunoscutul, neîndoindu-se asupra sensului afirmaţiei.

Ea răspunse liniştit – cifra n-o înspăimânta cum o făceau prejudecăţile cu mintea lui nededată unor astfel de spovedanii:

– Bineînţeles, tuspatru, că doar nu erau proşti… şi, după aia, închipuiţi-vă – sunt femeie măritată, chiar dacă întârziu, acasă sunt datoare să ajung înaintea zorilor, nu e normal? Când le-am zis asta – ce credeţi?! -, m-au informat că erau prea obosiţi şi că băuseră prea mult pentru a se sui la volan (parcă atunci când am plecat într-acolo nu eram tot beţi?). Şi au adăugat că dacă mi-era dor de soţ, s-o pornesc pe jos, pe şosea, că mă conducea direct la el… Pictorii nu sunt oameni serioşi. Aşa că acum, dacă mi-au propus să căutăm un alt loc unde să mă sărbătorească, am refuzat. Să nu se suie, dom’le, unul în dărăboanţă să conducă o doamnă când mijeşte de zi?!…

Era indignată fără mânie – şi asta îi şedea bine, fiindcă trăda o fire iertătoare, înţelegătoare cu slăbiciunile omeneşti, luându-le drept ceea ce erau, nu semne ale răutăţii ci, în cazul împărtăşit lui Trampley, pur şi simplu ale lenei şi ale unei prea mici deferenţe faţă de femeile maritate şi de problemele lor.

George Trampley fu înduioşat de generozitatea cu care-şi judeca cobreslaşii. Mai ales îl impresiona că nu confunda planurile, cum se petrece deobicei. Femeia purta recunoştinţă pentru omagiile ce i se aduseseră în noaptea cu pricina; cât despre faptul că fusese lăsată s-o pornească atâţia kilometri pe picioare, o supăra – că ostenise şi-şi încurcase mintea cu născocirea unei minciuni când asta putea fi evitat.

Din înduioşare, bărbatul căzu în admirare, iar din admirare se pomeni curios. Auzind-o conchizând că nu era ea femeia să mai viziteze un bărbat acasă, că nu te mai conduce înapoi, se interesă, fără prea mult curaj:

– Iar dacă eu aş dori să vă mai întâlnesc, n-aţi veni la mine?

– Nu e nevoie. Vă învăţ eu cum să facem.

Înălţarea sprincenelor lui încurajă dezvoltarea temei celei noi:

– Vă dau adresa mea – avem o grădină minunată, e o plăcere să poftiţi să staţi la umbră, cu un un pahar de bere în faţă, iar soţul meu are năravul să tragă la măsea -, vă împrieteniţi cu el şi, cum lipseşte mult de acasă, nimeni nu ne-ar deranja; iar dacă bagă de seamă careva din vecini că veniţi prea des, nu e nici o mirare: sunteţi prietenul soţului meu, deci şi al meu; aveţi uşa deschisă la orice ceas.

Privirile domnului Trampley căzură asupra unui nud de pe peretele dindărătul artistei. Înfăţişa o femeie – cine o fi fost? -, aplecată, din picioare, să ridice o paiaţă de cârpă galbenă. Era prezentată din spate. Fesele imense i se despărţeau îmbietor; umpleau întreaga pânză. Constituiau un univers plastic în sine, un univers deschis.