7. O calatorie mistica

7. O CĂLĂTORIE MISTICĂ

Ca în tot prilejul, Mihail vede şi în peregrinarea dimpreună cu tatăl său, în căutarea osemintelor fratelui acestuia, rezultatul unei rânduiri de la Dumnezeu, ce i-a îngăduit desprinderea de treburile profesionale pentru a-l ajuta pe părintele Sisoe în împlinirea unei chemări lăuntrice de neevitat.
Această căutare a osemintelor, odisee a rătăcirii într-o lume schimbată la faţă (raioane dispărute, sate devenite necunoscute), aidoma aceleia în care Făt Frumos, revine, mitic, în ţara părinţilor săi, după o absenţă de o mie de ani, şi pe nimeni cunoscut nu mai găseşte, după cum nu mai recunoaşte nici palat, nici case, nici aşezări, capătă o valoare iniţiatică, dacă este privită mai din aproape şi cu ochi duhovniceşti. Era o călătorie de mulţi, foarte mulţi ani visată, încă din 1970, dar care nu se lăsase începută, de ca şi cum … nu-i bătuse ceasul încă. Iar de data aceasta, dacă i-a bătut, ecoul unei simple peregrinări avea să se vădească gigantic. ­
Acum, că porniseră, au stabilit, după cum a văzut cititorul, un parcurs ce să treacă pe la toate mănăstirile răsădite în calea lor, mai ales pentru a-l smulge pe părinte de sub tensiunea interioară zămislită de apropierea momentului fatal al reîntâlnirii cu fratele mai mare, sub această formă indicibilă, a unui săculeţ de oase.
Adăstând la mănăstirile Cheia şi Suzana, călugării şi monahii îi îndemnară să nu piardă prilejul de a se fi aflat în vecinătatea schitului Crasna (neconsemnat pe hărţile curente) pentru a coborî şi la acea vatră a ascezei creştine.
De la bun început, schitul nu se lăsă cu uşurinţă pradă curiozităţii lor. Fuseseră avertizaţi că accesul era anevoios. Din Izvoarele, cotiră, prin Schiuleşti, la dreapta, pe un drum de ţară foarte rău întreţinut, dar care, uscat fiind pământul, rămânea de încercat. Acesta îi conduse până în apropierea aşezământului.
După ce contemplară de sus lăcaşul, părăsiră maşina şi porniră printr-o pădure bogată în fagi, alte foioase şi brazi, ce se rotocolea jur împrejurul lui, împrejmuindu-l cu miresmele unui aer tare şi curat. Străbătură valea Crasnei, cunoscută prin părţile acelea ca: Valea Frumoasei. De aici, pe o potecă de basm, urcară către mănăstire.
Când să purceadă pe sub clopotniţă, fură întâmpinaţi de o figură jovială, aparţinând unui bărbat pe care îl recomanda cu o reală bonomie ca pe un ins deosebit de primitor. Era părintele Nicodim.
“- Ce e cu dumneavoastră pe aici?”
Căzuseră în pragul incintei pe la ora prânzului.
Povestiră ei destul de încâlcit ce-i aducea prin părţile acelea, înghesuiră în câteva vorbe periplul lor funebru şi îşi mărturisiră şi dorinţa de a vizita schitul.
“- Nici un om nu începe prin a vizita. Mai întâi îmbucă ceva, să prindă puteri, şi abia pe urmă se ajunge şi la vizită. Ia poftiţi la masă.”
Fură ospeţiţi împărăteşte – le suflă termenul foamea cu care veniseră. Alături de ei, descinse în trapeză şi părintele stareţ, actualul Episcop al Alexandriei şi Teleormanului, părintele Galaction.
Copios, dar duhovnicesc prânz! Pe parcursul lui, pe când cele două chipuri monahale se întreceau care mai de care să aducă pe tapet reţete culinare şi bucurii duhovniceşti, la un moment dat părintele Nicodim, întrebat fiind de Mihail asupra perspectivei de dezvoltare a schitului (cel din urmă băgase de seamă că lumină electrică nu exista şi că schitul era izolat de alte aşezări, găsindu-se ridicat la patru-cinci kilometri departe de cea mai apropiată casă), răspunse părintele zicând că multe erau de făcut, dar în absenţa electricităţii mai nimic nu se putea realiza.
Deosebit de întreprinzători, călugării încropiseră un funicular manual pentru aducerea de jos, de pe malurile râului, a alimentelor şi a altor produse dobândite de aiurea. În timp, acesta fusese oarecum modernizat. Schitul primise în dar de la nişte elveţieni, năzăriţi cu turismul tocmai pe acolo, un motoraş ce producea şi puţină lumină, pe care călugării l-au adaptat la funicular, ceea ce-i depăşea puterile. Aşa că biata sculă civilizată mai mult decât să tragă-n jug trăgea să moară.
Caracterul duhovnicesc ascuns al deambulării inginerului şi a tatălui său începea să prindă contur cu margini în sfârşit lizibile, precum limitele unui nor, pe măsură ce se apropie de contemplator.
Mihail ascultă gazdele cu atenţie, sufletul umplându-i-se de bucuria creatorului, acel entuziasm faustic al omului pregătit tot timpul să acopere pământul cu opera sa, continuând opera lui Dumnezeu.
“-Părinţilor, există o regulă, mai bine spus o lege a lui Dumnezeu. Ea spune că dacă omul crede în ajutorul lui Dumnezeu şi pune în mişcare şi un dram de rugăciune, ceea ce îşi doreşte i se şi îndeplineşte.”
Chipurile prea cuvioşilor se lungiră. Cătară nedumeriţi la el. Fără de voie un zâmbet în care ironia era cu grijă stăpânită: numai un învăţător de purtare creştină le mai lipsea în sălbăticia lor pavată doar cu post şi mătănii…
“-Păi, cu asta ne cam ocupăm pe aicia: ne rugăm toată ziua!…”
Mihail izbucni în râsul ce de atâtea ori îi precede vorbirea, ca şi când ar fi un fel de cerere de scuze pentru cele ce urmează a spune. Adăugă:
“-Ştiu. Bineînţeles că ştiu. Doar ne-aţi spus ce rânduială ţineţi; sunt convins că întocmai astfel şi faceţi.”
Păstrase o oarecare superioritate în glas, ce n-ar fi fost agreabilă de n-o îmbrăca în veselia ce îl caracterizează.
“-Eu doar vă întreb dacă am putea face împreună ceea ce v-aţi pus în gând sfinţiile voastre.”
Călugării îşi aruncară unul celuilalt priviri neîncrezătoare. Apoi şi le mutară asupra lui, cântărindu-l, fără să renunţe la aerul politicos şi prevenitor ce le învestmântase şi până atunci feţele, şi îngăimară nişte sunete incerte, cum erau nesiguri pe ce intenţiona să adauge necunoscutul:
“- Desigur. Da…”
Mihail îşi luă tatăl de braţ, fără a-şi duce până la capăt dezvâluirea intenţiilor. Însoţiţi de ambii monahi, se îndreptară spre râul Crasna. După câţiva ani de secetă, debitul acestuia, totuşi, era suficient. Dacă în acele condiţii speciale, râul avea apă, Mihail se convinse că va fi tocmai bun pentru ce i se prefigura lui pe ecranul minţii. Ambii îşi cerură iertare şi-şi luară rămasul bun, fără a mai zice vreo vorbă privitoare la aspiraţia monahilor adusă în discuţie, acum părăsită fără explicaţii.
În sufletele celor lăsaţi în urmă, desigur că vizita se înscrise ca aceea a unui aiurit dintre indivizii care multe făgăduiesc şi de puţine dintre ele îşi mai amintesc. Nu puseră nici o bază pe aluziile lui misterioase, cu atât mai mult cu cât nu rostise nimic limpede, nici nu se angajase în vreun fel. Deşi, parcă de s-ar fi angajat cumva, îl ţinea cineva din scurt să-şi şi respecte promisiunile?

După numeroase peripeţii, tatăl şi fiul se întorseseră izbânditor în Boteni, cu rămăşiţele pământeşti ale fratelui şi, respectiv, unchiului lor. Şi grabnic se despărţiră, datoria chemându-l pe fecior la slujbă.
Revenirea în Bucureşti reprezenta, simultan, şi momentul de demarare a acţiunii “CENTRALA”.
Mihail răspundea de mai multe şantiere din ţară: Pallas, Oradea, Borzeşti, trei şantiere mari la care montajul echipamentului electric şi punerea în funcţiune ţineau de capacitatea şi puterea sa de muncă. Aceasta presupunea alergătură foarte multă. Trebuia să bată drumurile la toate aceste trei şantiere situate în trei colţuri ale ţării. Călătorea doar noaptea, cu maşina personală, pentru că trambalarea dintr-un tren într-altul, care n-aveau legături ca lumea, ar fi fost odioasă.
Totuşi, oricâte avea de făcut, izbuti să încropească echipa necesară viitoarei centrale de la Crasna: aceasta îi fusese decizia ascunsă. Proiectanţi, geologi, topometrişti, constructori de baraje, constructori de centrale, respectiv montori de utilaje specifice unui baraj, deoarece intenţiona realizarea unei centrale în miniatură, cu toate uvrajele ei, cu toate dependinţele unei centrale.
Problema cea mai anevoie de rezolvat şi care îl apăsa permanent era aceea a accesului în zonă. Cum să care acolo diverse utilaje de mari dimensiuni?
Două săptămâni mai târziu, apăru la faţa locului cu întreagă această echipă de zece-doisprezece inşi pe care-i urcase într-un microbuz. Fură întâmpinaţi de un părinte monah necunoscut lui. Dele­gat de Mihail, acesta se înfăţişă părintelui Nicodim:
-“Prea Cuvioase, a venit domnul inginer Stanca, cu o echipă de…”
-“Care Stanca?”
-“Păi, domnul inginer Stanca”, reluă călugărul, crezând că
repetarea informaţiei o şi făcea mai accesibilă, ceea ce nu se petrecu nicicum.
Părintele Nicodim îl urmă pe sol. Zări de departe grupul; examina fiecare membru al lui de mai multe ori şi cât era în stare de riguros, dar asta nu-i modifică presupusul că nu cunoştea pe nici unul dintre cei de faţă. Când deodată:
-“Aaaah…!, domnul inginer Stanca!” Fu o adevărată minune că-i revenise în amintire chipul vizitatorului grăbit, încărcat şi el de făgăduinţe, ca atâţia alţii, poposind la ei preţ de un ceas, cu vreo cincisprezece zile mai înainte.

Se apucară pe dată de treabă.
-“Făcute măsurători în teren, făcute sondaje, făcute forări… Fiindcă trebuia hotărât cu exactitate unde urma să fie amplasat barajul, pentru evitarea riscului de rupere, mai ales că viiturile în zonă sunt foarte mari şi pericolele nu sunt la un baraj care trebuie să asigure debitele de apă de care ai nevoie, ci ele răsar atunci când apar debite de apă necontrolate, datorită acestor viituri, ce sunt foarte abrupte şi aduc foarte mult lest, atunci există riscul ca malurile să cedeze şi să fie dislocat!”, mi-a explicat Mihail.
Într-un timp absolut remarcabil s-au făcut toate aceste lucrări. Pentru partea de construcţie, un număr de muncitori a fost luat din zonă. Şi această rezolvare venea dintr-o economie divină – îmi spune naratorul -, pentru că persoana nu mai avea nici un merit: la Măneciu, exista un şantier hidro-energetic. Îndreptându-se într-acolo, şansa fu ca Mihail să găsească un coleg mai tânăr ca el, cu care lucrase la Argeş, acesta fiind constructor. Îi explică ce anume dorea să facă şi îl rugă, sâmbetele, duminicile, când îi era posibil, să deplaseze la Crasna nişte oameni pricepuţi, ca şi nişte utilaje. Rugămintea îi fu primită cu multă înţelegere, trecând acela, la rândul lui, să-i ajute pe cei de la mănăstire, ba chiar o făcu peste aşteptări.
Mihail izbutise a obţine cu chiu cu vai mare parte din materialele necesare. Însă, cum la o lucrare de atari proporţii intră mult mai mult decât putea el asigura, şantierul de la Măneciu umplu golurile lăsate în urmă de posibilităţile lui limitate.
Din punct de vedere oficial, lucrarea de la Crasna nu exista: nu era cuprinsă în nici un plan economic sau de realizări. Asta, în momentul când orice gram de cupru în România, orice motor – fie şi motoraş – erau aprobate exclusiv de Dăscălescu şi de Nicolae Ceauşescu. Aceasta nu împiedică mersul înainte al lucrării – în care se făcea simţită o voinţă mai presus de cea omenească, pentru că se izbuti a se obţine pentru Crasna două turbine – va să zică nu două motoraşe… -, două turbine, într-un moment când nu se putea mişca nici un deget fără avizele pomenite.
-“Cum ai făcut aceasta?”, întrerup, uluit, povestirea prietenului meu.
După obicei, râde:
-“Ştie bunul Dumnezeu!…”
Răspunsul nu constă din folosirea unui clişeu verbal indiferent, ci folosirea clişeului verbal a fost anume prezentă pentru a atrage atenţia asupra sursei de miracole neîntrerupte ce stau la temeliile puse atunci ale viitoarei centrale hidroenergetice.
Face o mică pauză, să-şi îngăduiască potolirea râsului. Apoi:
-“Cu suflet de oameni, oameni care au înţeles mesajul lucrării şi care şi-au jertfit timpul de odihnă, lucrând sâmbetele şi duminicile, pentru realizarea fiecărei piese. Pentru că o turbină are zeci de piese în componentele sale! Ba mai mult, oameni care au acceptat să facem toate probele…”
Mihail se deplasa la Reşiţa unde testa aceste utilaje, ce nu fuseseră încă niciodată puse în probă, a făcut cu specialiştii acestor renumite fabrici simulatoare ce să permită simularea exactă a situaţiilor de pe teren, pentru ca ele să ofere un optim energetic.
Când totul părea rezolvat, a apărut ideea ca rebutul materialelor, acelea ce cădeau de la alte lucrări, să fie reintrodus în ciclul de fabricaţie. Din aceste rebuturi s-au născut aceste două turbine ce funcţionează şi astăzi. Asta – “după voia ascunsă a lui Dumnezeu”, îmi specifică Mihail – cu oameni care, până la ultimul, necunoscuţi lui într-un procent de nouăzeci şi nouă la sută, deşi colaborase mult până atunci cu Reşiţa şi cu toată zona aceea a Banatului, când lucrase la Porţile de Fier – luase de la ei numeroase macarale – numele lui circula pe acolo, dar nu faptul că-l mai văzuseră şi mai colaboraseră i-a impresionat pe oameni, ci faptul că fiecare în parte simţea că avea şansa de a participa la apariţia primei centrale din România închinată nevoilor unei mănăstiri…
-“La mănăstire, ca la mănăstire pe vremea aceea, veneau fruntaşi de partid şi securişti cu ghiotura, să benchetuiască, dacă nu să obţină informaţii despre unii şi alţii, trăgându-i de limbă pe călugări, cum se petreceau lucrurile. Ei bine, nici una dintre aceste cozi de topor, nici unul dintre aceşti tirani, nu s-a întâmplat niciodată, dar niciodată, să bage măcar de seamă ce avea loc acolo. Şantierul rămăsese invizibil pentru orice ochi duşmănos, invizibil în absolut! Nici măcar atunci când centrala a început să producă mult aşteptatul curent electric, ei n-au izbutit să constate aceasta, ori să-şi pună vreo întrebare. Atât de bine a fost păzită lucrarea de o putere mai presus de ei. Atari minuni, cu atât mai mult când nu sunt aşteptate, sunt susţinute de dimensiunea actului de credinţă ce stă la temelia unei realizări.”
Avize a luat Mihail de la cei care răspundeau de păduri, de la Ogot – gospodărirea terenurilor (o parte din ele trebuiau expropiate), le-a luat cu bătaie de cap, dar nerecurgând la pauze ce să întrerupă ritmul muncii, şnur, fără să se fi ivit nici cea mai mică dificultate, piedică, şi în momentul în care primise acceptul pentru realizarea fundaţiei, atunci când explorările de sol – ce presupuneau verificarea depunerilor de straturi de lut peste straturi de cernoziom sau nisip ş.a.m.d., pentru ca barajul să fie fundat mult sub cota ultimului radier de lut, unde ar fi existat riscul ca oricând să se facă infiltrări de apă şi să apară fenomenul de plutire sau alte neajunsuri grave, având toate cotele necesare, Mihail atacă lucrările de construcţie. În paralel cu creşterea lor, se născură acele două turbine, de la cea mai mică piesă până la cea mai mare, realizate cu cea mai straşnică migală şi scrupulozitate, fapt pentru care, cum am mai scris, ele sunt în stare de funcţionare şi astăzi şi, în urma unei examinări recente atente, mai pot funcţiona mult şi bine…
Odată cu începerea lucrărilor de construcţie, apăru iarăşi ajutorul Proniei. Mihail fiind răspunzător de atâtea alte şantiere, nu putea rămâne pe loc, pentru supravegherea lucrărilor, mai întâi de construcţie, ulterior de montaj. Trebuia găsit altcineva care s-o facă: bineînţeles că tot fără bani…
I-a scos Părintele tuturora în cale un om într-adevăr al lui Dumnezeu, un foarte bun meseriaş, un bun constructor de baraje, care lucrase chiar cu fostul şef de şantier al lui Mihail, Nicolae Decuseară. Având nevasta cam bolnavă, propunerea lui Mihail îi conveni, deoarece se mutară ambii soţi la mănăstire, el isprăvind toate lucrările de construcţii aferente turbinelor, într-o toamnă şi o primăvara, iar dumneaei odihnindu-se în cursul unui final de boală tragic.
Vara următoare fură montate de un alt om al lui Dumnezeu, ing. Ion Dobre, cu o echipă de monteuri de clasă, turbinele, iar în toamna următoare, schitul avu curent electric.
Aceasta se petrecea în 1986-1987.

Prin anul 1965-,66′, aflându-mă la mănăstirea Cheia, nedespărţit de părintele Arsenie Papacioc, am avut prilejul să-l cunosc eu însumi pe părintele Nicodin, fermentul întâmplării de faţă. Vorbind de una, de alta, admirând bogatele sale lecturi din literatura română, atras de jovialitatea lui agreabilă, dublată de un duh al onestităţii şi de un simţ camaraderesc, m-am interesat îndelung de vieţuirea de la Crasna, anticipând o eventuală vacanţă ce mă trezeam că doream s-o petrec acolo, pe atunci fiind acelaşi mare iubitor de a cunoaşte de la izvor trăirea creştină.
Cu atâta căldură trebuie să-mi fi vorbit părintele Nicodim de aspiraţia sa de a face să se clădească un baraj pentru iluminarea schitului, încât memoria mea sentimentală (deci trădătoare) a înregistrat anapoda spusele lui, rămânând eu cu impresia falsă că acest baraj exista de pe atunci. Abia de la Mihail, acum, aflu condiţiile deosebit de grele şi anul exact când barajul luă fiinţă, mult mai târziu.
-“Visa, da, visa, într-adevăr”, încearcă să-şi explice prietenul meu confuzia făcută de mine. “Părintele Nicodim, pe lângă alte calităţi ieşite din comun, are această mare calitate: este omul faptelor. Este născut să facă. Am simţit această trăsătură a lui din
clipa în care l-am cunoscut şi de aceea am şi îndrăznit să abordăm o lucrare atât de grea. Pentru că, efectiv, s-a lucrat cu buldozere, cu macarale, cu escavatoare, a fost o adevărată exhibiţie tehnică de care am fost datori să dăm dovadă. Traseele, atunci când nu era nimic amenajat – cum stau lucrurile astăzi -, erau înfiorătoare. Aşadar, părintele este un om de acţiune. A avut şi şansa să aibă în  preajma sa nişte oameni deosebiţi, precum mi­nunatul părinte Arsenie (tresar de bucurie, înşelându-mă numele auzit, căci îl atribui duhovnicului meu din acele timpuri pomenite, abia menţionat mai sus, dar nu: este alt Arsenie, cel de la Crasna, pe care şi pe acesta l-am cunoscut tot cam pe atunci), al cărui exemplu l-a marcat în mod definitiv pe toată viaţa.
“Un Arsenie care s-a stins la Crasna, nu prea bătrân, să fi avut vreo şaptezeci de ani când s-a dus. Ultimii douăzeci de ani de viaţă şi i-a petrecut umblând vara încălţat cu cele mai grele perechi de încălţări ce avea şi, la fel, foarte gros îmbrăcat, iar iarna, mergând desculţ. Din aceştia, cei din urmă vreo cinci-şase ani a umblat, vară şi iarnă numai desculţ.
“De ce o făcea? Dintr-un simţământ deosebit al smereniei şi dintr-o lucrare a suferinţei, provocată în mod conştient, cum rar poţi găsi.
“Acesta era omul care-l şlefuise pe părintele Nicodim, ceea ce s-a oglindit în caracterul acestui părinte, conferindu-i astă dimensiune a omului care nu se împiedică de cele materialnice şi nu admite că i s-ar opune în cale ceva ce nu s-ar putea rezolva.”
Astfel că Mihail şi cu el se potriveau şi se completau de minune unul pe celălalt.
Altfel, probabil că n-ar fi ieşit mare lucru din ideea barajului.
Nu numai acest baraj a fost semnul că schitul se dezvolta sub oblă­duirea unui viitor propice, ci mai curând e de crezut că prezenţa părin­telui Nicodim a fost binecuvântată.
Pe timpul când Mihail a făcut acel popas acolo, împreună cu tatăl său, existau şapte-opt călugări stabili şi mai puteau fi întâlniţi câţiva, încă nehotărâţi, în formare, ori măcinaţi de căutări.
A doua oară când a intrat pe porţile schitului inginerul Stanca, cu seriozitatea sa caracteristică, aproape proverbială, cu care atacă idei ce, în definitiv, ai zice că nu-l privesc (deşi, după cum simte el, orice ţine de Dumnezeu face parte din tot ce este mai grav în fiinţa sa lăun­trică), îi spuse părintelui Nicodim:
-“Prea Cuvioase, aici baraj veţi avea.”
Acelălalt, neîncrezător, i-o tăie scurt:
-“Dar de unde ştii?”
-“Veţi vedea. Baraj veţi avea. Însă există o condiţie ce se impune. La Crasna trebuie să fie o pepinieră de călugări pentru
ţara şi pentru sufletul creştin românesc.”
Monahul rămase pe gânduri, fie că fusese zguduit de râvna depusă de tehnician, fie mirat că se amesteca în astfel de lucruri duhovniceşti.
-“Şi acum, spre slava lui Dumnezeu, vieţuiesc patruzeci de călugări acolo, şi nu numai că sunt patruzeci de călugări la faţa locului, dar s-au şi luat dintre dânşii, s-au luat şi s-au tot luat, rărindu-li-se rândurile (pe de altă parte, ele se îndeseau), plantaţi în diverse zone, ca stareţi, ca ierarhi chiar. Slavă lui Dumnezeu, schitul prosperă! Iar mentorul acestui aşezământ a rămas părintele Nicodim, care nu s-a lăsat tentat de nici una dintre perspectivele ce i s-au deschis aiurea. Şi este bine că el e mentorul enclavei spirituale de acolo.”

De câte ori isprăvea o lucrare şi izbucnea lumină în urma lui, peste cugetul lui Mihail plutea aducerea aminte grea a ceva ce nu ar fi fost lăptuit. Mai mult nu-şi amintea. Acel ceva îi lăsa ca un gust de moarte. Explozia bucuriei momentului nu-i îngăduia niciodată să întârzie asupra semnificaţiei acelui simţământ mohorât, însă, pe măsură ce se apropia clipa când urma să ia cuvântul turbina, sufletul său parcă s-ar fi chircit, pregătindu-se să se ascundă de acea îmbeznare lăuntrică fără explicaţie.
Aici, la Crasna, atunci când se aştepta să intre în criza ştiută, se petrecu ceva ca o dezlegare dintr-o vrajă: în inima lui reveniră nişte versuri de sine însuşi (i se întâmpla să-şi reverse prea plinul, cochetând cu ritmurile) la şantierul Porţile de Fier, o revărsare din adânc, ceva ca un fel de bocet pentru insula Ada-Kaleh:

“Atlantida
Un veac de lumină te apasă.
Plajele memoriei, nisipuri de smarald
Reţin ultima clipă sub raza lunecoasă.
Îndepărtate vânturi străine
N-or mai bântuie gingăşia ta.
Topire-n privire de soare-n făclie
De faţă, mereu iubirea
Din adâncuri revenea,
Ţărm uitat cu aripi adunate,
Întâiul albatros.
Palat înfrânt
Golit de diamante,
Striga cerului…
Sângele timpuriu devenea flori.
Trâmbiţau clopote fără vaer.
O marinar laş
Temut de coborârea navei părăsite…
Am dat ocol altarului
şi gropilor eterne.
Umbra, glasul, paşii
Răstigneau semnalul…
Vei deveni “Titanic”,
Vaporul cu păsări în catarge.
Trimite oamenii
Către soare-răsare
şi spune cu ochi arşi de miraj
Nu, tu n-ai fost iubirea mea,
Nici dragostea în serile târzii…
Că-s doborâtă? – ciudatele porniri.
Copaci, cuvinte, flori, morminte şi culori
Atlantidice amintiri le port în mine
Ca o piramidă
Nevăzută încă
şi care mă dezmiardă
Cu taina ei adâncă…
Câmpie cu flori moarte în atoli
Vei rătăci în anotimpuri goale
Capul lăsat – păduri din leagăn – palid prunc
Ocean vom fi – nemuritoare tu
Trupul mi-l săgetezi ades.
Nume de legendă Ada-Kaleh
O Atlantida cu trup-schelet de cremene
Corăbii şi vapoare
Prezente la onor
Ca-n prima dimineaţă
Când păsările-n zbor
Cântau cântece albe
Vor raporta cu toate
Un singur nume-n cor.
Marea iubire verde
E-n jocul apelor.”

Memoria propriei sale strădanii de a-şi pune odinioară suferinţa în stihuri, lacrimile readuse din trecut, de când deplânsese – sau plânsese- pierirea pe totdeauna a tărâmului mitic cu care fusese îmbogăţită de (Dumnezeu ţara noastră, lămurea, în sfârşit, vacuumul ce se crea în sine atunci când izbânda împotriva stihiilor, îmblânzirea lor întru preschimbare în electricitate, s-ar fi cuvenit să-l facă să exulte. Pricepea: nu-şi iertase nicicând contribuţia – oricât de indirectă fusese; de fapt, ea se rezumase la a clădi ceva de mare preţ pe ruinile a ceva la care nu contribuise şi să se ivească -, nu-şi iertase nicicând, ziceam, participarea la dispariţia acelui ostrov al minunii.
Acum, odată cu revenirea jelaniei sale de atunci, odată cu îndeplinirea acestui ritual al lăcrămării pentru Ada-Kaleh, cea adusă jertfă viitorului, sentimentul melancolic dispăru. Mihail se putea bucura de bucuria călugărilor.
Simţea că îşi plătise, ridicând acel baraj şi pornind acele turbine, îşi plătise ortul datorat Trecutului la îngroparea căruia luase parte fără să o vrea.
Era iarăşi liber: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte (dar, de data aceasta, conotaţiile erau creştineşti). Ucisese o insulă; adevărat. Dar luminase un rai numit Crasna.

*

Cuvântul lui Dumnezeu ” Să fie lumină ” a trecut de la auz la vedere ” Şi a fost lumină ” (Facerea 1,3). Dacă nopţile, cu ani în urmă, pe potecile Crasnei, erau tuciurii ” de nu se vedea om cu om” (Exod 10,23), acum, ca şi la fiii lui Israel, lumina era peste tot şi deasemeni în locuinţele lor.
Sufletul şi ochii îi erau luminaţi din adâncuri. Trăise ca un închis ce nu putea ieşi din baierele neîmplinirilor. Acum ochii slăbiţi de suferinţă ” umblau în lumina Domnului ” (Isaia 2,5).
Astfel, ” poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare şi cei ce locuiesc în latura umbrei morţii, lumina va străluci peste ei” (cf. Isaia 9,1).
Alteori stătea înaintea lui Dumnezeu zicând, precum învăţase părintele Sisoe: ” Doamne, să se deschidă ochii noştri” (Matei 20,33). Acum scrutează zările,ca la răsărit sau apus de soare să-l vadă pe el – pe părintele Sisoe, pentru a-i cădea la picioare şi i-a săruta dreapta ca ” ca fiu al luminii”
*

`Nenumărate erau textele scripturistice îndrăgite de Părintele Sisoe, dar cel mai adesea, datorită înaltei lor pedagogii, se oprea radiind lumină la unele ca acestea:
” Bucură-te omule cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că pentru toate acestea Dumnezeu te va aduce la Judecata Sa.
Alungă necazul (ce te paşte) din inima ta şi depărtează suferinţele de trupul tău, căci copilăria şi tinereţea sunt deşertăciune ” (Eclesiast 11,9) căci zice Domnul :” Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină ” (Ioan 15,11).
Iar eu vă spun, cu apostolul: ” Căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pen­tru voi toţi, cu bucurie” (Filipeni 1,4)