4. Mircea Vulcanescu mi-a facut impresia unui schelet de biserica arsa

În nici una dintre relatările publicate privitor la “reeducările” de la Piteşti, Gherla etc., nu am întâlnit mărturii directe care să dezvăluie naşterea “zâmbitoare” – e un fel de a vorbi – a celui mai cumplit fenomen din întreaga istorie a României. Domnul Aurel Obreja aduce o astfel de dovadă, din care se deduce că “reeducarea” ar fi putut fi direcţionată altfel, dacă cei care o dirijau nu se îndărătniceau s-o conducă neabătut spre a o transforma într-o măcelărire sistematică a deţinuţilor tineri. (E o impietate să se creadă că n-au suferit în focurile ei şi adulţi între două vârste, ca şi bătrâni, după cum vom vedea mai târziu, cu ajutorul aceluiaşi martor.)

Argumentul pe care mă întemeiez, când afirm aspectul omenos al acelei etape, este legat de faptul că, în atelierul de sculptură improvizat în lagărul de la Târgşor – un centru de opoziţie la “reeducări”, condus de cinci tineri, printre care şi vorbitorul -, în acel atelier, cu îngăduinţa şi cu ajutorul comandantului, ofiţer de formaţie veche, s-au născut şi nişte basoreliefuri reprezentând ocnaşi înlănţuiţi.

Sub masa din faţa mea – masa de lucru actuală -, îmi atrage privirile un butuc crăpat pe jumătate, învălătucit de penumbră. Tot ascultând cuvintele rostite de gazdă, ochii îmi fug mereu într-acolo, pupilele mi se încordează: rezidă forţă multă în acea bucată de lemn, o forţă magnetică ce nu-mi dă pace.

De când mă ştiu, am fost frate bun cu copacii. Dacă nu mă năşteam om, mi-aş fi dorit să fiu pom. Cu atât mai mult, în calitatea mea de amator de Frumos, carnea copacului sculptată îşi transmite vibraţia în propriu-mi trup, care preia pe dată ondulaţiile, concavităţile şi convexităţile imaginilor dăltuite în ea şi devine el însuşi sculptat cu fiinţe sau peisaje ce-mi prefac corpul în mulţime şi-n spaţiu. De multe ori, a mă lăsa să lunec în acest vis al metamorfozei este un mijloc de contopire cu Existentul, de înfrângere a limitelor individuale, de universalizare a persoanei. Aproape o trăire mistică.

Dar domnul Aurel Obreja a sesizat frământarea mea pe taburet şi i-a ghicit motivarea. Se ridică, se apleacă, înhaţă, înalţă între palme şi depune înainte-mi, pe tăblia altei mese, de care mă sprijin într-un cot, obiectul ce mă interesează.

Sunt ca un copil căruia i se astâmpără curiozitatea. Freamăt de o bucurie pe care socotesc că este indecent s-o manifestez în casa lacrimilor neplânse, unde am fost primit prin forţarea propriei modestii a locatarului ei. Numai că mă înşel asupra trăirilor bărbatului de alături. El însuşi, artist fiind, a rămas un copil care a trecut de maturitate (are şaizeci şi şase de ani şi arată de cincizeci). El însuşi resimte nevoia să surprindă efectul muncii sale, al visării lui “înlemnite”, asupra acelora pentru care se dăruieşte. Rămâne cu irisurile negre aţintite asupra globilor mei oculari, să-mi cântărească impresia.

Ca nori apăsători, mărunţi, pietroşi, loviturile dălţii apasă orizontul fortului Jilava, sculptat în fibra lemnoasă muşchiuloasă din faţa mea. Trei scene urcând anevoios din apele încremenite ale fostului trunchi cojit înfăţişează trei ipostaze ale camerei O, de la Secţia I, a condamnaţilor la moarte.

La vremea sosirii la Jilava, despre care abia mi-a vorbit, stagiu premergând expedierii la Târgşor, pe tânărul şi proaspătul judecat l-a năucit viziunea puşcăriaşilor agăţaţi de gratiile acelei încăperi, să vadă ce se petrecea în curtea subpământeană, câte patru-cinci victime cu obrajii supţi, livizi, năpădiţi de buruiana bărbilor neţesălate, ca de ierburi acvatice, chipuri disperate ale unor înalţi ofiţeri şi ale unor politicieni, ceasul vieţii cărora era plănuit să se oprească în curând.

Dintre acele figuri de neuitat, artistul a reţinut, sub apăsarea cuţitului în masa lemnului, un tânăr resemnat: şade cu mâinile atârnate între genunchii despărţiţi, legate între ele de lanţuri prinse cu cătuşe, după cum şi gleznele îi sunt înlănţuite. Sufocarea acestui interior unde un om îşi aşteaptă sfârşitul are un mijloc de eliberare: cavoul se încheie, în partea superioară, în arcadă. Această boltire aminteşte de bolţile cerului; e drept că evocă şi destinul, deci Fatum -ul, de Neînlăturatul. Însă suntem urmaşii Învăţătorului, de la care am deprins Nădejdea şi am aflat despre slobozia noastră. Această ştiinţă dobândită de la Creştinism schimbă ceva din tragicul impregnat în senzaţia bolţilor cereşti, la care a făcut aluzie mâna meşterului, le preschimbă – acele bolţi necruţătoare de piatră – într-o aspiraţie spre Înalt, o aspiraţie ce forţează Tăriile până le va perfora, îngăduind pătrunderea Dincolo. Aşadar, omul care supune lemnul cu fierul său ascuţit îmi dăruieşte nu doar cutremurarea în faţa morţii violente ce vine, ci şi nădejdea.

– Voiam să le scot din închisoare, să le trimit cu coletul acasă, îmi explică domnul Obreja despre basoreliefurile cu ocnaşi executate la Târgşor. N-am reuşit, deşi directorul mi-a aprobat. Însă ne vine un “reeducator”. Un bătrân, unul Antonescu, om simplist. Îl duceau de nas “reeducaţii”. Când discuta cu noi, era de acord cu noi. Când discuta cu ei, cădea de acord cu ei. “Moş Antonescu” – îi spuneam. N-a stat prea mult acolo, că izbutisem să-l convingem să fie împotriva “reeducării”.

Din alegerea acelui ins de către cei de la centru reiese nesiguranţa celor din Ministerul de Interne asupra căii de adoptat; ori lipsa unor angajaţi suficient de bestiali pentru a practica “reeducările” sub forma lor de “soluţie finală” – în sensul hitlerist -, aşa cum urmau curând să se manifeste; sau tatonările, ezitările cumsecădeniei românilor educaţi înainte de instaurarea regimului comunist.

Treptele organizării genocidului studenţesc sunt detaliate de povestitor. Domnia sa nu conştientizează însemnătatea şi ineditul revelaţiei din această etapă a istorisirii. Ele sunt prezentate în aspectul lor de joacă aparentă. Dar, oricât de superficială, această “joacă” e tot “mai la obiect”, se apropie tot mai tare de ceea ce se urmărea să devină, de ceea ce rămânea necunoscut întregii Românii, exceptând o bandă de câţiva indivizi din conducerea Securităţii, legaţi definitiv între ei prin planurile crimei.

Cronica scrisă a “reeducărilor” e completată acum cu date ce le-au lipsit excelentului monograf Dumitru Bacu şi inteligenţei sensibile la psihologia răului, cum se impune aceea a lui Virgil Ierunca. Datele incluse în paginile cărţii de faţă sunt furnizate de către un “reeducat” nereeducat şi surprind, în cadrul Târgşorului, preliminariile ce au precedat strigătul tragerii la sorţi a vieţii: “Jocurile sunt făcute!”, preliminarii realizate de numeroşii “reeducaţi” de la Suceava, conduşi de Stoian.

– La un moment dat, l-au schimbat pe “Moş Antonescu”. Vine un ţigan, Burada. Tânăr, ţiganul. A luat în primire. A văzut ce era de văzut pe acolo. Când soseşte la atelier şi dă de ce făcusem, busturile “marilor învăţători”, îmi spune: ” Eu te scot de la închisoare! Eu mă duc la Ministerul de Interne şi le zic că dumneata trebuie să ieşi afară, să lucrezi pentru popor şi pentru clasa muncitoare!”.

Unul dintre emisarii M.A.I. – “Moş Antonescu”, după cum constatăm – se lasă convins de dreptatea deţinuţilor. Al doilea – Burada – mai crede încă în dreptul său la o gândire independentă şi la a avea iniţiative. N-a bătut ceasul când românii să afle că personalitatea umană a fost abolită printr-un decret nescris. Nu sunt conştienţi că ei înşişi, de fapt, au şi dispărut din rândurile umanităţii, că ei înşişi, din făpturi omeneşti, au devenit rotiţe bune să le-nvârtească exclusiv şefii lor. Se lasă amăgiţi de aparenţa înşelătoare că mai umblă pe două picioare şi că mai au cap între umeri. Nu va trece mult timp şi li se va spulbera această amăgire a libertăţii în curs de dezagregare.

Lui Burada i-au căzut ochii asupra basoreliefurilor.

Şi privirile mele se îndreaptă, fără să le mai pot ţine locului, către butuc. În imaginea centrală, săpată în relief, un bărbat cu pomeţi laţi, cu oasele feţei croite robust; să tot aibă peste patruzeci de ani; gâtul îi este înconjurat de gulerul pulovărului. Strânge cu degetele puternice ale mâinii stângi o vergea de fier orizontală. Celălalt pumn îi e crispat pe partea din colţ a unei bare verticale. Pleoapele căzute i-ascund privirile fugite înlăuntru. Acolo se desfăşoară priveliştile slobode după care tânjeşte. Atitudinea personajului, care vrea cu orice preţ să vadă, dramatizează această strângere a pleoapelor şi conferă preţ nespus viziunilor interioare pe care i le bănuieşti.

Pe a treia faţă a fracţiunii cilindrice imperfecte, un bătrân, aidoma îndărătul gratiilor, cu barbă şi mustăţi de Ion Creangă. Şi-a supt buza inferioară, dus pe gânduri, sau i-a alunecat în sorbul gurii datorită faptului că a rămas fără dinţi în anchetă.

Lui Burada i-au căzut pupilele asupra basoreliefurilor. Elevul Obreja l-a păcălit: cică a imaginat înlănţuirea ceferiştilor din ’33. În artă sunt posibile multe interpretări plauzibile. “Bravo, domnule Obreja, bravo!” – “Îmi daţi voie să le scot de aici, să-mi fie amintire din lagăr?” – îşi infirma singur minciuna iniţială. “Cum nu?! Ai voie! Iar eu voi interveni să te scot şi pe dumneata de la închisoare!”

Numai că “reeducarea” celorlalţi şi-a împlinit scopul pentru care a fost înfăptuită. Demascarea aproapelui a intrat în acţiune. Grupul lor s-a năpustit asupra naivului Burada. I-a deschis ochii, l-a lămurit că sculptorul refuza să se “reeduce”, deci era un “reacţionar” periculos. Nega “spiritul progresist” al “reeducărilor”.

Coletul visat n-a mai ieşit niciodată pe porţile lagărului. Denunţul şi-a plinit menirea. Obreja a căzut printre cei izolaţi iarăşi, acei cinci băieţi denumiţi pompos “comandatura de la Târgşor împotriva reeducărilor”, dimpreună cu acoliţii lor, ceea ce sculptorul prevăzuse în discuţia cu inspectorii M.A.I., precedând crearea atelierului, când refuzase să părăsească “izolarea”, intuind că va fi rearuncat în ea de grupul de la Suceava şi de noii “reeducaţi”.

– Cu asentimentul “reeducaţilor”, douăzeci şi opt de elevi suntem trimişi, disciplinar, la Jilava.

Intervenind denunţul “omului nou”, steril, bun de gură, distrugător de valori, Aurel Obreja a fost aruncat în canalul cu lături al istoriei; nu i s-a dat nici o şansă de valorificare personală, după cum au fost frustraţi şi semenii săi de nişte obiecte de artă ce le erau destinate. Dimpotrivă, s-au făcut înspăimântătoare tentative de distrugere a sa spirituală şi biologică.

Răscrucea la care am întrerupt naraţiunea este vrednică de toată atenţia. Iată de ce: pedepsirea celor douăzeci şi opt are la origine acuzaţia “reeducaţilor”, nişte deţinuţi politici cărora Ministerul de Interne le-a dat suficientă putere asupra colegilor de suferinţă şi ideal, încât să le traseze acestora făgaşul suferinţelor ulterioare. Acea conducere s-a spălat pe mâini, asemenea lui Pilat din Pont. Spre deosebire de guvernatorul roman, ea însăşi a incitat la această ură conştientă dintre semeni, ca mijloc de cocoţare a unuia pe grumajii celuilalt, îngropat tot de el în tină. Colaborarea cu “politicul” este pentru moment în vigoare. E o penultimă treaptă coborâtoare către subordonarea ofiţerului faţă de deţinuţii deveniţi factor decizional, o subordonare aparentă, astfel ticluită încât să se şteargă urmele minţilor coordonatoare, ierarhizate de la nivelul de jos, unde este plasat “caraliul”, la acela al medicului penitenciarului, al ofiţerului politic, al comandantului, al conducerii însăşi a Ministerului de Interne. Aceştia se vor preface a nu auzi nimic, a nu vedea nimic, a nu pricepe nimic. De câte ori veneau în inspecţie şi un deţinut îndrăznea să raporteze cele suferite, îl pedepseau cumplit. Nu numai că au dat mână liberă psihopaţilor obsedaţi că răsplata urma să le fie eliberarea rapidă şi angajarea în cadrul Securităţii, dar chiar se puneau în slujba acestora, în secret, cu condiţia să le rămână ascunsă implicarea.

Avem timp să amănunţim acest carusel funebru în acelaşi pas în care l-a descoperit domnul Aurel Obreja însuşi. Pentru moment, vom revedea Jilava – şi ea transformată – cu ochii săi.

– Venise echipa comandantului Maromet, cu Ivănică, gardieni bătăuşi, te desfiinţau; cu înjurături, cu “Dumnezeii cui v-o făcut de bandiţi!.”. Ne-au băgat la 5 bis, celulă disciplinară; doar soseam cu patalama pentru aşa ceva! Acolo, o serie de ţărănişti, mă rog, ofiţeri şi, dintre ăştia din “stânga”, un comunist pe nume Vlădescu nu-mai-ştiu-cum, un ţigan de la Craiova care tot timpul se lăuda că el trebuia să fie în locul lui Gheorghiu-Dej, că era mai deştept decât ăla.

– De ce fusese arestat?

– A fost prins în timpul lui Antonescu şi, probabil supus la bătaie, n-a rezistat şi i-a turnat pe cei de la Tineretul Comunist. După 23 august, în loc să i se dea funcţie mare, l-au arestat ca trădător.

A intrat în conflict cu ei. Noii-veniţi i-au solicitat pe mai vechii locatari să le împărtăşească din cunoştinţele lor. S-a organizat un program de studiu, cu conferinţe şi cercuri pentru ocuparea timpului pierdut ce ar fi trebuit dedicat şcolii întrerupte. Vlădescu, dornic să vorbească şi el auditoriului, a fost împiedicat s-o facă, caracterul său urât stârnind repulsia tuturor.

– Asta dură până în toamna lui ’50, până pe data de 15 noiembrie. Uşa celulei se deschise. În Jilava era o teroare groaznică. În fiecare noapte se bătea, pentru timorare. Celulele erau ticsite. Se auzeau răcnetele oamenilor. Va să zică, se deschide uşa celulei şi apare un grup de vreo şapte-opt persoane. Nu-mi amintesc decât de câteva, dintre care Mircea Vulcănescu, Ion Nedelescu – el ţinea cronica judiciară la Universul -, profesorul Zahernic – făcea parte din Masonerie – şi încă alţii câţiva, un elev – Edy Tomescu. de restul nu-mi mai aduc aminte. M-a impresionat figura lui Mircea Vulcănescu. A intrat în pielea goală, numai cu izmenele pe el, c-aşa venise de la bătăi; şi amărât, Doamne. Era un tip înalt, slab; numai pielea şi osul erau pe acest om; numai ochii îi străluceau în cap. Un bărbat frumos a fost. Era chel acuma şi se vedea bunătatea pe figura lui. Însă chinuit şi de regimul pe care-l dusese la Aiud şi de bătăi, de la Reduit. Mi-a făcut impresia unui schelet de biserică arsă, din care n-a mai rămas decât conturul, scheletul de beton şi fier. S-a recomandat: “Mircea Vulcănescu”. Mi-am amintit de numele său. Nu ştiam cine era, ce personalitate era, decât din procesul “Marii Trădări” – cum îi spuneau ei, comuniştii. Mi-am amintit şi de acest Ion Nedelescu – şi el tare bătut -, deşi amândoi erau oameni slăbiţi şi bătrâni.

Nu chiar atât de bătrâni. Însă aceasta e credinţa tânărului când are de-a face cu cei mai în vârstă ca el.

– I-am primit, le-am făcut loc, aşa cum era regula, jos, pe beton, deşi camera era arhiplină (eram pedepsiţi cu geamul închis – şaizeci-şaptezeci de oameni.), şi Mircea Vulcănescu, aşa, sub teroare, a început să ne vorbească. Pe urmă am auzit eu cine era cu adevărat. Ne vorbea despre filosofie, de atitudinea lui la proces. Ce sentimente româneşti a avut acest om! Deşi a deţinut o funcţie de seamă în timpul lui Antonescu, a fost un mare patriot şi un om de o cultură fantastică, astfel cum rar am întâlnit în închisoare. N-au stat prea mult acolo, la noi. Au plecat. Şi pe data de 15 decembrie 1950, tot aşa s-a deschis uşa şi întreabă caraliul de un cetăţean Puiu Teodorescu. Era un ţărănist, profesor universitar; fusese mult timp în străinătate. Noi îl socoteam un fel de filfizon – mde, noi eram băieţi de la ţară, mai obişnuiţi cu suferinţa, cu foamea. N-avea Puiu Teodorescu păr decât un pic, pe aici, pe la spate. Şi nu voia să se tundă, pentru că avocatul, la proces, i-a cerut eliberarea, că era nevinovat. Acuma venise un miliţian, cu o maşină de tuns, să-i dea jos părul. Şi el i-a spus: “Domnule plutonier, eu nu mă tund, că mi s-a cerut punerea în libertate şi trebuie să mă eliberez”. – “Bine, .tu-ţi Dumnezeul mă-tii de bandit, lasă că te tunzi tu!” Şi nu mai durează nici o jumate de ceas, că uşa se deschide din nou şi intră Maromet cu un ciomag în mână şi cu o echipă de cel puţin zece în spatele lui, toţi cu ciomege, şi cetăţeanul cu maşina de tuns. Maromet, care era dicăit, zice: “Care eşti, mă, ăla care nu vrei să te tttu-tunzi.?! Tu-tu-tu-ţi Dumnezeul tttă-tău de bbba-bandit!” – “Eu, domnule director.” Şi zice: “Dddă-dă-te jos, mmmă!” – că era “la etaj”, pe prici. Omul încercă să coboare de acolo. Şi, când a lăsat primul picior pe priciul de jos, l-a prins de aici de la spate şi când l-a trântit pe ciment, a şi început bătaia. Doamne!. Sărea Maromet cu cizmele pe el! Îl loveau miliţienii! Noi am înlemnit. L-au bătut cred că o jumătate de ceas, până ce n-a mai putut zice nimica. S-a văitat, a răcnit şi s-a tras să se bage sub prici de durere. Şi, când n-a mai putut deschide gura, când a-ncetat, l-a prins de un picior: “Scoateţi-l şi du-du-ceţi-l la-la baie şi aruncaţi apă pe-pe el.” l-au înhăţat de un picior şi aşa l-au târât, cu capul pe betonul ăla, pân’ au ajuns acolo, la baie.

În multe rânduri am ascultat povestiri despre domnia neagră a lui Maromet peste Jilava, dar niciodată nu mi-a fost dat să aud un narator atât de direct, cu frază atât de economicoasă, de spontană, de simplă, dotată de plasticitate, atât de infuzată de retrăire.

– Şi, cu o bâtă în mână: “.tu-tu-vă-n Du-Du-Dumnezeii mmma-mamelor voastre, vă ommmorâm pe toţi!” Începe să ne întrebe, luând-o de sus: “Cu-cum te numeşti, mă?” – “Cutare.” – “Mai departe.” – “Maxim Virgil.” – “Dă-dă-dă-te jos, .ttu-tttu-ţi Dumnezeul mă-mă-mă-tii de bbbandit!” Şi când săream de acolo jos, dacă aveam ghinionul să cădem când aterizam, am fi păţit exact ca ceilalţi. Dar, fiind tineri, ne-am strecurat printre ei; am primit, desigur, destule lovituri şi cu ciomegele, şi cu cizmele, şi ne luau pe toţi la rând, până au ajuns la mine. Eram turnaţi de acest Vlădescu. Ne-au scos pe zece inşi, printre care un căpitan, erou al Armatei Române, Tărlungeanu Ion, decorat cu toate ordinele – şi cu “Mihai Viteazul”. Şi un evreu: Şainhorn Rubin. Ăsta lucrase la bucătărie. Probabil încercase să ia legătura cu deţinuţii de pe-acolo şi l-au băgat la “disciplinar”. Şi un maior, Ghiţulescu – făcuse parte din trupele de Securitate de intervenţie prin munţi. Evreul era foarte cumsecade. Mă împrietenisem cu el datorită faptului că stătuse la Ocnele Mari cu generalul Coroamă şi acesta mă întreţinea pe mine în liceu. Sigur că tremuram toţi, în cămaşă şi izmene, pe ciment, afară. “Ce ne fac? Ce ne fac?” – ne întrebam pe şoptitelea. Dă ordin Maromet să vină echipa. Au sosit vreo patruzeci de miliţieni. Metoda de bătaie era că se aşezau pe o parte şi pe alta şi trebuia să treci printre furcile caudine, cu parul să te lovească. Noi auziserăm de această metodă. Îţi puneai mâinile peste cap, să ţi-l aperi; şi fugeai printre ciomegele miliţienilor. Şi ăştia, care cum avea sufletul: unul te lovea în ţeastă, altul peste mâini, peste picioare; până te puneau jos, apoi te călcau cu cizmele. Şi, la un moment dat, ce au discutat ei, Maromet cu Ivănică, de au renunţat la asta, adică să ne ducă şi să ne aducă înapoi pe sub ciomegele alea. Şi ne bagă în celula 16. Îi spunea “neagră”. Într-adevăr, neagră era. La intrare, altă cămeruşcă. “Dezbrăcarea!” Ne-am dezbrăcat în pielea goală. Şi ne-au vârât înăuntru.