Mihai Radulescu – un apostol al scrisului

Întâlnirea cu marele scriitor a fost un eveniment spiritual special în viaţa mea. L-am vizitat ca însoţitor al Părintelui Sebastian – îndrumătorul şi povăţuitorul meu iubit, dar şi al domnului Mihai, precum aveam să constat  cu această ocazie.

A fost deosebit de emotionant să asist la revederea după aproape cincizeci de ani dintre fostul student si tânărul călugăr de odinoara; in anii ’50, si unul si celalalt – ca multi altii – fusesera arestati fara vina şi băgaţi în cele mai crunte închisori, în celule reci şi întunecate, lipsiţi de aer, înfometaţi şi torturaţi. E greu şi de închipuit! Mi-am dat seama de eroismul acestor oameni  având ocazia de a sta o noapte numai,  într-o celulă din arestul unei Poliţii în urma unui protest la care am participat. Dumnezeu a făcut să ajung acolo, tocmai pentru a vedea concret şi a simti pe propria-mi piele o infima parte din condiţiile în care au stat ei, Aleşii lui Dumnezeu, in inchisorile comuniste.

Atat domnul Mihai Rădulescu – în volumul „Rugul Aprins – Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi, în gherlele comuniste”, editura Ramida, Buc.1993, apărută în două ediţii, cat si Parintele Sebastian – într-o carte în curs de apariţie, au adus marturii cutremuratoare despre detentia comunista, dar nici o carte, oricat i-ar fi cuvintele de iscusite, nu poate reda ce au trăit cu adevărat eroii istorisirilor cuprinse in paginile ei;  acele trăiri vor ramane însă înscrise în „Cartea vieţii”, pentru totdeauna.
„Biserica şi Liturghia se înalţă pe oase de mucenici, nu pe conştiinţe de creştini compromişi”, scria Părintele Ioan Iovan în celebrul sau Memoriu. Datorită jertfei acestora s-a mai putut păstra in tara noastra un filon de spiritualitate autentică.

Dar să revin la prima întâlnire cu domnul profesor Mihai Radulescu. Pentru Părintele Sebastian acesta rămăsese acelaşi Mihăiţă, tânărul pe care-l învăţase a se ruga cu inima şi caruia ii predase cu dragoste  din Vedeniile Măicuţei Veronica. Dedicatia pe care scriitorul o va inscrie pe prima pagina a cartii de povestiri: „Însemnări pe Calendarul meu de Radu Gyr”, Fundaţia Prof.George Manu, Buc. 2003, ne lamureste pe deplin asupra  sentimentelor de recunostinta pe care Mihai Radulescu le nutrea fata de dascalul sau spiritual: „Părintelui Sebastian, a cărui memorie – unde avea înscrise toate Vedeniile şi Epistolele Vladimireştilor – mi-a ţinut loc de excelentă bibliotecă a duhului” Mihai Rădulescu, 20.09.2006.

Depanand amintiri din inchisoare, cei doi au evocat cu emotie întâmplarea care avea sa-i apropie si sa-i uneasca pe viata. Erau în Colonia de muncă forţată Salcia din Insula Mare a Brăilei. Într-o dimineaţă, in timp ce se aflau la programul de rugăciune: Părintele Sebastian – călugărul de la Mănăstirea Sihastru, Mihai Rădulescu – studentul de la filologie din Bucureşti şi un alt frate de mănăstire, vine un activist şi îi găseşte pe toţi trei rugându-se. A fost adus imediat comandantul şi locţiitorul politic. Adresandu-se grupului, acesta îi spune tânărului student: „Dacă v-aţi rugat, v-a dat Dumnezeu pâine? Ia rugaţi-vă mie, că eu vă dau!” Dar Mihai  ce-i răspunde, inspirat de Cel cu care încă era în comuniune:
„Domnule comandant, daca Dumnezeu nu dădea ploaie, nici dv. nu aveaţi pâine!”
„Bine te-a mai instruit popa ăsta”  a ripostat mânios comandantul  şi ca pedeapsă, le-a ordonat să se dezbrace, după care i-a scos afară, ţinându-i aşa până spre seară, într-un ger de crăpau pietrele.
Tot timpul cat a durat pedepsirea, cei trei au spus Rugăciunea inimii. Nu numai că au supravieţuit, dar nici măcar nu au răcit, aşa cum ar fi fost de aşteptat. I-au dus apoi la „izolare”, unde au început Acatistul, iar Mihai a învăţat Otpustul, adică pomenirea Sfinţilor.

„A fost o minune a lui Dumnezeu!” au concluzionat acum, peste ani, cei doi fosti tovarasi de suferinta. O minune  ce i-a făcut să rămână unul  în inima celuilalt până în ultima clipă petrecută pe acest Pământ, unde suntem doar trecatori. Nu avem decat sa privim viata acestor doi oameni, care nu mai sunt in prezent printre noi, pentru a primi raspunsuri la multe dintre nesfarsitele intrebari ale vietii.

Acum când scriu aceste randuri mă bucur enorm că i-am cunoscut pe Parintele Sebastian si pe domnul profesor Mihai Radulescu şi nu am cuvinte pentru a-i elogia îndeajuns, preamărind astfel Numele lui Dumnezeu.

M-a intristat sa aflu ca în ultima parte a vieţii domnul Mihai era foarte bolnav, ajungand sa fie  dependent de un aparat ce îi asigura uneori oxigenul de care plămânii lui aveau nevoie. Si cu toate acestea, in ciuda problemelor de sanatate, scria cu incrancenare, lucrand la mai multe proiecte in acelasi timp. Si-a dorit mult   sa ajunga la Corod (Tecuci), acasă la Părintele, să alcătuiască o carte – incununare a tuturor celorlalte toate -, despre monahul pe care-l considera drept ctitorul său spiritual.
Dar n-a fost sa fie,  domnul Mihai nu a mai apucat sa implineasca acest vis. In schimb  m-a impulsionat pe mine să scriu, un fel de binecuvântare de la dumnealui – scriitorul talentat şi experimentat. Căci altfel cum să reuşesc eu, un biet inginer!? Pe măsură ce scriam îi dădeam să corecteze. Cu mult drag m-a îndrumat şi m-a încurajat, spunând că e bine, cu toate că nu era întotdeauna. Păstrez observaţiile dumnealui ca un ghid preţios. M-am hotărât să continui a scrie pentru că sunt prea puţini cei care vorbesc despre lupta cea bună împotriva antichristului dusă în perioada comunistă dar şi după aceea. Da, şi după aceea, din păcate!
În septembrie 2006 l-am regăsit pe domnul Mihai  la casa terminată proaspăt, de pe malul lacului Fundeni. Nu mai ştiam nimic de dumnealui. Îl căutasem la vechea locuinţă dar nimic. Norocul meu şi rugăciunile Părintelui au făcut să dau de site-ul „Literatură şi detenţie” pe Internet. Aşa am reinnoit legatura si l-am putut vizita pentru a doua oara, ajungand la noua sa adresa impreuna cu Părintele Sebastian. A fost emoţionant! Ca si atunci in tinerete, ca detinut in Colonia Salcia, domnul Mihai bolnav fiind, avea mare nevoie de prezenţa duhovnicului său. Ca si atunci in tinerete, acum, spre sfarsitul vietii, Părintele Sebastian i-a simţit suferinţa, ca doar s-a rugat pentru el în fiecare zi. În duh i-a fost alături tot timpul, dar a venit acum şi personal să-l binecuvânteze.
Şi Părintele Sebastian avea o suferinţă sufletească şi domnul Mihai s-a hotărât fără şovăire să-l ajute. A redactat Scrisoarea către Episcopie ce a dus la reconsiderarea Sfinţiei Sale.

Ar fi mult mai multe de povestit. Nu am apucat nici până astăzi să ascult înregistrările facute atunci ca să pot scrie şi despre frământările domnului profesor legate de editarea unor cărţi sau despre bucuria publicării unor articole în reviste din străinătate, caci domnul Mihai continua sa munceasca foarte mult, scriind fara intrerupere. Sigur, era îngrijorat din cauza bolii care se agrava tot mai mult. însă Părintele, care tot de inimă suferea,  l-a încurajat, iar eu, la randul meu, i-am povestit ca il rugasem pe Parintele Ioan sa se roage pentru sanatatea sa.

Următoarea întâlnire a celor doi a fost şi mai profundă. Citind între timp cartile pe care i le adusesem in vizita anterioara  – „Fecioara de la Vladimireşti” de Lascarov Moldovanu şi „Călugărul alb” de Petre Pandrea – domnul Mihai mi-a sugerat să scriu un material despre Părintele Ioan, pe care  l-a si publicat dealtfel pe site-ul dumnealui, la rubrica „Cartea prietenului meu”. Tot domnul profesor m-a indemnat sa scriu  despre Maica Teodosia Laţcu, poeta de la Vladimireşti, cand  – intamplator sau nu – tocmai primisem cateva poezii inedite de-ale sale. Dorind sa stie cat mai mult despre aceasta sfanta maica, m-a impulsionat sa adun materiale de la cei care au cunoscut-o si astfel, nu numai ca am aflat o multime de lucruri uimitoare, dar s-a nascut cea de a doua scriere a mea, gazduita cu aceeasi generozitate pe site-ul  Literatura si detentie.

La ultima vizită ce i-am făcut-o cu Părintele, pot spune ca domnul Mihai îşi simţea sfârşitul. Respira cu ajutorul tubului de oxigen, dar scria în continuare, spre a-şi hrăni sufletul. Aşa după cum spune Sf.Maxim Mărturisitorul în Capetele Gnostice:
„De vrei să fii drept cu tine, dă fiecărei puteri din tine hrana ce i se cuvine: puterii cugetătoare – citiri şi meditaţii, puterii iubitoare – rugăciune şi mulţumire lui Dumnezeu iar  trupului – cele de trebuinţă, cu măsură!”

Închei cu cele doua dedicaţii scrise pe cărţile daruite cu ocazia ultimei intalniri  („La capătul iadului. Mărturii şi documente”, Fundaţia „Gheorghe Manu”, Buc.2004 si „Bursierul în S.U.A. şi alte povestiri”, aceeaşi editură):
„Tânărului Nelu Baciu, aspirant la cele mai înalte realizări umane – Biserica şi Literatura – cu toată prietenia lui Mihai Rădulescu, 20.IX.2006”, si „Prietenului Nelu Baciu, în care regăsesc un frate de credinţă şi luptă”.
Randurile de mai sus scot in evidenta Reperele de netagaduit sub al caror semn s-a desfasurat viata si creatia lui Mihai Radulescu: Biserica, Literatura, Credinţa şi Lupta!

August 2011 – Ioan Baciu