– Masca din oglinda

Capitolul 2

MASCA DIN OGLINDĂ,
în care cititorul este invitat să descifreze în gândirea Italiei renascentiste naşterea
capacităţii omului de a-şi născoci o mască

Evul mediu n-a avut simţul individualului [P.P.Negulescu, Filosofia Renaşterii, Cugetarea-Georgescu-Delafras, S.A. (1945). Ed. II, vol.I, p.98]. Omul acelei perioade se simţea pe sine ca o albină (de neconceput în afara roiului), ca o furnică (element fără rost în afara furnicarului), parte a unei bresle, a unui ordin religios, a unei familii, a unei cetăţi. Nu percepea realitatea decât în raport de nevoile şi idealurile întregului în compoziţia căruia intra. Omul nu era încă o persoană, ci membrul unui grup. Oglindirea acestei situări psihologice apare dominantă în filosofia epocii, în realism , pentru care nu existenţele individuale sunt reale, ci ideile universale. Nu omul, dar neamul; nu credinciosul, dar Biserica; nu meseriaşul, dar breasla. Acestea sunt câteva comprimate ale simţiriişi cugetării veacului mijlociu.

Pe măsură însă ce câştigarea unor condiţii mai bune de trai înlesni apariţia răgazului, individul deveni conştient de faptul că nevoile şi bucuriile lui sunt împărtăşite (ca nevoi şi bucurii omeneşti) de toţi, însă sunt resimţite, în raport de istoria strict individuală a fiecăruia, numai de sine. Nominalis– mul, în filosofie, dă prioritate existenţelor individuale, socotindu-le pe acestea reale, în detrimentul ideilor universale. Nominalismul triumfă. Scolastica se împotmoleşte, se sufocă, piere.

Privindu-se în oglinda minţii, omul descoperă că unul din obrajii săi râde, iar celălalt plânge. Căci omul se încumetase pe drumul singurătăţii. Omul îşi acceptase condiţia de fiinţă de sine stătătoare, singur răspunzător de el, îndrituit să se apere şi să conducă, să aleagă şi să-şi hotărască soarta fără invocarea altui for decât a celui lăuntric. Abia desprinsă din tot , partea privea cu un ochi în urmă şi cu altul înainte; de aci şi nenumăratele contradicţii sfâşiindu-i fiinţa. Clipa îi înfăţişa pe aceeaşi tavă fructe ale nevoilor grupului şi pe ale sale personale. Clipa prezentă actualiza aspiraţiile foamei gregare cu aceeaşi intensitate ca şi nevoile împlinirii individuale. Omul îşi descoperea două chipuri simultan opuse. Figura nouă era tot mai limpede, cea veche – tot mai confuză. Aceea recent descoperită îi spunea: acesta eşti tu; cea cu care se obişnuise a afirma: eşti om – în general, se prelingea într-o confuzie tot mai derutantă. Omul nou îşi era sieşi ca un plop izolat şi măreţ, proiectat pe azurul irizat al unei dimineţi de vară; omul vechi se ştia una dintre nenumăratele tulpini îndesate trup lângă trup datorită lipsei de vizibilitate a nopţii fără lună, vegetând într-o îmbrăţişare unanimă a spaimei împotriva căreia unica armă era omogenizarea cameleonică, tendinţa contopirii cu ceilalţi.

Un alt fenomen istoric păştea paşii începătorilor evului presimţit. Hoarde primitive muşcau din car- nea Imperiului de răsărit. Hălci îndulcite de reveriile civilizaţiei neîntrerupte sângerau între fălcile hulpave ale canibalismului cultural. Bizanţul explodă în mii de meteoriţi rătăcitori. Aceştia, îmbrăcându-şi jalea în straiele veseliei se prezentară Apusului cu un odor fără preţ, pierdut de el cu prilejul altor năvăliri: Trecutul . Prin mijlocirea cărturarilor săi, preschimbaţi de turpitudinile pribegiei în dascăli, Bizanţul dărui Occidentului întreaga sa înţelepciune. Timeo Danaos et dona ferentes . Era o bombă cu efect întârziat. Numele acestei maşini infernale a fost: RENAŞTEREA.

Bizanţ însemna Orient. Renaştere înseamnă (aş spune), pentru cercetătorul modern, Orientul travestit în Occident. Nu numai colportori ai mirajului egiptean, persan, iudaic – în antichitate -, indic şi armean – în elenism -, grecii aduceau cu ei în Italia zvonurile liotelor barbare care catapultau zidurile de nezdruncinat (în închipuire) ale cetăţilor lor euro-afro-asiatice. Ei încarnau depărtarea ajunsă la faţa locului, veacurile de demult mutate în prezent, miresmele neatinsului adulmecate, ei, robii exilului, ai viitorului incert, ai dezrădăcinării. Grecia, sub masca acestui pumn de fugari, cucerea din nou lumea. Păgânismul renăştea. Iar Grecia şi păgânismul ei certificau existenţa lumii răsăritene în realitatea imediată şi de neînlăturat, ca altă faţă a ei. Fugarii sărăntoci şi-au spus simplu: cu oful şi cu vaiul nu se-ndulceşte traiul, şi au ajuns prinţii neîncoronaţi ai unei lumi în plină efervescenţă.

Un alt Orient pregătea şi el o maşină de război împotriva logicii occidentale.

Orientul Apusului a cutremurat până şi insulele de dincolo de Mânecă prin explozia Reformei. Marea Schismă a Occidentului a erupt la răsăritul acestuia, conform unei legi nescrise a răspândirii religiilor în lume. Anglia a importat-o cu un entuziasm nerăbdător. Incă din veacul al XIV-lea, Wilhelm d’Occam se întreba în ce măsură primatul papal constituia un drept divin.

In 1330, se naşte la Shropshire un anume William Langland care, crescând, va gusta din binecuvântările monahismului catolic, dar numai pentru puţin timp; curând, preferă povara căsniciei şi se pare că aceasta i-a apăsat mai puţin umerii nechemaţi să se plece prea des în faţă mărimilor, că ar fi fost laice sau clericale. De-acum înainte îşi câştigă existenţa ca ‘scriitor’, adică petiţionar, copist, epistolier şi câte alte meserii de scârţa-scârţa pe hârtie revenind celor din breasla noastră. El însuşi se descrie ca cerşetor obişnuit să cânte în pragul oamenilor de bine. Teamă ne e, însă, că nici cele ce cânta nu-i aduceau un venit prea substanţial, ori rotunjimi prea evidente ale obrajilor sau pântecelui, mai ales atunci când deschidea gura cât un hău să tune VEDENIA PLUGARULUI PETRE . Pentru că în acest poem mult s-a mai legat de avuţi, de încălcătorii moralei, de ticăloşi, oh! şi cât de papii orgolioşi şi de clerul îndulcit la veniturile aduse de indulgenţe!

John Wycliff, supranumit şi Întâiul Protestant, văzuse lumina zilei cu şase ani mai devreme ca el. Era un spirit de elită, un studios, un cărturar, profesor la Oxford şi capelan al regelui Edward al III-lea. Dar şi ce adversar al Bisericii Romane, căreia i-a aplicat lovituri cu tăria, priceperea şi iuţeala cu care bate fierarul potcoavele în copită! Care papă! Care dogmă! Care liber arbitru! Toate acestea să mai fie debitate şi când suntem martorii disputelor europene a doi papi înfometaţi după tiară, fulgera Wycliff de la catedră. Pentru el, supremaţia regală era aceea care putea salva naţia, pregătind astfel terenul pentru acceptarea reformei lui Henry al VIII-lea şi făcându-se precursorul categoric al Anglicanismului. Bineînţeles, va traduce – culmea! – în limba poporului său, NOUL TESTAMENT !

La zece ani după Langland, va trage aer pentru întâia oară, umflându-şi  cu un chiot micuţul piept, şi Goeffrey Chaucer, fiul unui neguţător de vinuri (ale căror buchete ni s-au păstrat, desigur, în duhul pestriţ, îmbătător şi atât de înmiresmat al stihurilor sale). La şaptesprezece ani era paj. La nouăsprezece, ostaş. Curând, ostatec. Apoi, valet; ulterior, nobil, diplomat şi, în cele din urmă, pensionar, ca să moară în paupertate. Parcă lui Chaucer îi plăcea papalitatea! Lui, care o cunoscuse din originalele lui Dante şi Boccacio! ba şi cu proprii săi ochi! şi câte invective îi va adresa, fie înţepându-l pe un călugăr-vânător, fie pişcând vreo stareţă pomădată, fie luând de coamă şi urechiind un întreg convoi de pelerini puşi pe trai bun, cu damigene şi snoave.

Da, Anglia ardea de nerăbdare şi ardea de necaz. În 1535, însuşi Arhiepiscopul de York se plânge că nu crede să aibă nici doisprezece preoţi în stare să cuvânteze o predică. Poporul ce să mai zică? Dar, dacă nu cunoşteau omiletică, ştiau împiedica pe alţii să ajungă mai înstăriţi ca ei. Nu în casa Cardinalului Wolsey venea însuşi capul încoronat să-şi tăinuiască petrecerile, după cum am arătat?

Erasmus, John Colet, Thomas Morus, umaniştii, înce- pură să zmulgă buruienile ţarinei, de la înălţimea catedrelor lor. şi, astfel, Anglia se pregătea pentru marea ei lovitură de teatru primită de papistăşime cam sub cingătoare.

Dar ce se întâmplase în Orientul Occidentului? Să-l lăsăm pe Huss să aştepte un alt prilej.

15, 17, 31 octombrie. Wittemberg. Un prelat, pe nume Luther, bate în cuie-n porţile catedralei o hârtie (sau o fi fost un pergament). 95 de teze.

În aceeaşi catedrală oare să fi răsunat glasul de stentor al dominicanului Johannes Tetzel, încântându-şi propria-i imaginaţie, aburcată la amvon, cu icoana unui  suflet slobozit din Purgatoriu cu prilejul fiecărei monede căzută în cutia milelor? (Amuzant că escaladarea campaniei indulgenţelor, la care ne referim, se datora crizei ameninţând reclădirea catedralei Sfântului Petru – ce încântare pentru amatorii de artă, ce năpastă pentru turma credincioşilor!).

95 de teze împotriva indulgenţelor! Dar la repercursiuni Luther nu s-a gândit. şi din aste repercursiuni s-a născut o nouă teologie. Iar aceasta îl conduse pe autorul ei în faţa instanţei inchizitoriale. In 1520, semna MANIFESTUL ADRESAT NOBILIMII GERMANE. Solicita două reformări ale Bisericii: a) sacerdoţiul universal şi b) reducerea puterii clericale şi investirea nobilimii cu ea. Flatat, Electorul de Saxa îl sprijini. Procesul se lungea. Umaniştii, mai pe faţă, mai pe ocol, îi creau o atmosferă favorabilă. La 26 mai 1521, cu sprijinul Dietei de la Worms, fu pedepsit (dar fu o pedeapsă ca o mângâiere). Retras în castelul de la Wartburg, traduce BIBLIA . Pe urmele sale, masele ţărăneşti îi confundă umbra cu a unui adevărat căpitan al răzvrătiţilor. Cerul înnorat a furtună al Germaniei este brăzdat de răsmeriţe, de secte noi. Evenimentele îi depăşesc mentalitatea îngustă şi Luther se vădeşte a fi departe de calitatea simbolului drept care era luat.

Doi ani după expunerea pe uşile catedralei din Wittemberg a celor 95 de teze, adică în 1519, elveţianul Ulrich Zwingli îşi începe, la rândul său, catiheza scârbită de indulgenţe. Consiliul cetăţenesc al Zürich-ului îi adoptă opiniile numai peste un an; toţi erau ferm hotărâţi: ne vom întoarce la învăţăturile EVANGHELIEI . Cum Zwingli, după obiceiul patriei sale din acele timpuri, era un luptător, el se dovedi mult mai radical decât soţul său german. Acolo unde Luther recunoscuse ca valide două dintre cele şapte taine ale Bisericii, pentru Zwingli nici una nu făcea doi bani. Aşadar, după părerera sa, liturghia se cuvenea să nu mai încurce viaţa credinciosului, iar icoanele, ori alte imagini pictate sau sculptate, nu mai avea rost să se colbăiască pe ziduri şi prin colţuri, dând de lucru bieţilor îngrijitori ai clădirilor închinate cultului. Glasul teoreticianului urca-n munţi de-a buşilea şi cobora tava şi-n tărbacă-n văi. Multe cantoane aderară la vederile sale. Sumedenie rămaseră agăţate de vechiul crez; pe acest temei izbucneşte un război civil. Oştile catolice spală în sânge jignirea suferită de simţămintele romane. Trupul lui Zwingli, pe care moartea l-ar fi putut purta pe calea regală a triumfului, era un hoit ghinionist. Având malşansa de a fi recunoscut, în urma bătăliei de la Kappel, din 11 octombrie 1531, îl urcară, despovărat de fierul zalelor, pe rug. E foarte cu putinţă ca cenuşa lui să mai plutească încă pe aripile vântoase ale Europei căci, în natură, nimic nu se pierde, doar scrumul se câştigă.

Mai tânăr decât Luther cu un sfert de veac, Calvin fu omul care să cucerească un nou tărâm occidental în favoarea revirimentului teologic. Pentru el, prâslea, lucrurile luau un aspect şi mai simplu dar şi mai complicat decât pentru fraţii săi de arme mai vârstnici. Erau mai simple, deoarece defrişarea inimilor înnămolite în dogmatismul papal avusese loc. Erau mai complicate, pentru că din atâta bogăţie de răsturnări de valori era greu să alegi. Ezită până ce concetăţenii îl alungară. Se aşeză la Strasbourg, în Bâle; publică INSTITUŢIA CREŞTINĂ în 1536, iar în 1541 îşi mută definitiv reşedinţa în Genève. Mai aspru şi mai tipicar decât ceilalţi doi (era jurist, ca formaţie), conducea oraşul pe drumul statului teocratic. La el, accentul pus pe predestinare e şi mai mare şi, odată cu el, izbândi doctrina mântuirii numai a unui grup mărunt de aleşi din veac.

Şi, aşa, cucerind terenul din răsăriteana Boemie către Franţa şi ţările nordice, Reforma parcurse singura cale legică a religiilor, adică de la Răsărit la Apus (cum n-am constatat remarcându-se de studioşi), neîmpiedicându-se de marea ce-i sta înainte, dincolo de coastele normande, după cum, mai târziu, oceanul n-o va speria, când va suna ceasul emigrărilor, în perioada decăderii ei sectare, către ţărmurile Lumii Noi.

Dar să ne întoarcem la darul grecilor.

Petrarca, entuziasmat de lecturi din Cicero şi Apulleius, în DE SUI IPSIUS ET ALIORUM IGNORANTIA şi în TRIONFO DELLA FAMA, face apologia lui Platon, într-o lume care aristoteliza până şi în vis. Boccacio îl imită, în COMMENTO A DANTE , DE GENEALOGIA DEORUM şi AMOROSA VISIONE.In 1423, Aurispa şi Traversari aduc din Constantinopol dialoguri platonice în manuscris. Filologi, ca Niccolo Niccoli, Antonio Loschi şi Leonardo Aretino, traduc texte platonice. La fel, Pier’ Candido Decembrio, Georgio di Trebisonda, Poliziano.

Triumful lui Platon va fi impus de către un bătrân mirean, membru al delegaţiei bizantine ortodoxe ce lupta pentru unirea Bisericilor. Gheorghios Ghemistos, zis Plethon (1355 – 1450/53), redactează la Florenţa, în greacă, pentru uzul noilor săi prieteni, italienii, o lucrare ce se va traduce abia în 1574 în latină şi se va tipări la Basel, sub titlul: GEORGII GEMISTI PLETHONIS PLATONICAE ET ARISTOTELICAE PHILOSOPHIAE COMPARATIO. Pentru a se înţelege cât de mare a fost influenţa acestui venerabil şi impresionant bătrân de 83 de ani care, indiferent de disputele canonice, vrăjea auditoriul său cu o nouă religie filosofică predicând reînvierea virtuţilor antice şi împrospătarea morală a lumii ca singur zid de apărare ridicat împotriva valurilor barbare, trebuie cunoscut că la cincisprezece ani după moartea sa în Grecia natală, un general, Malatesta, combatant împotriva turcilor, îi căută osemintele şi, găsindu-le, le aduse Italiei, pentru a fi îngropate în biserica Sfântului Francisc, din Rimini. Or, acest adorat profet riscase nu demult excomunicarea, în urma disputei sale cu Gheorghios Scholarios, pentru teza, emisă în DESPRE PURCEDEREA SFÂNTULUI DUH,unde susţinea că Sfântul Duh şi Fiul erau creaţii ale Tatălui şi nu egali în Sfânta Treime (că, zicea, puterile fiind deosebite şi substanţele se cade să difere), teorie respinsă de ambele Biserici. Nu este de mirare că scrierile sale au fost distruse de către Ghennadios. Cel din urmă va explica într-o epistolă adresată exarhului Iosif de ce a dat pradă flăcărilor opera ilustrului contemporan. Acesta împărţea cercetătorii naturii şi ai vieţii în trei mari grupe: poeţii, sofiştii, legiuitorii şi înţelepţii. Cei dintâi, poeţii, nu trebuie urmaţi, ei fiind fascinaţi numai de închipuire, nicidecum de adevăr. De sofişti neapărat să te aperi, ei răstălmăcind adevărul după bunul lor plac, iar dintre ei recrutându-se cei mai primejdioşi, aceia care se dau drept făcători de minuni şi purtători ai voii divine de a conduce omenirea. Legiuitorii şi înţelepţii sunt unicii cunoscători ai adevărului şi naturii. Ghennadios scrie:Aceia pe care îi numeşte sofişti sunt oamenii care au primit adevărul de la Dumnezeu şi îl tălmăcesc lumii fără greşeală [Cf. Alexandre, Traité des lois, Paris, 1858, p.424].

Legiuitorii şi înţelepţii alcătuiesc pentru Plethon următoarea filiaţie cronologică: Zoroastru, Pythagora, Platon, Plutarch, Plotin, Porphyr, Iamblich. Aceştia n-au născocit nimic, ci au studiat ideile naturale ale oamenilor, le-au dezvoltat şi au alcătuit cu ele un tot doctrinar. El combate dogma creştină a Treimii, înlocuind cauza primă a universului cu o existenţă pură, absolută, neschimbabilă, indivizibilă, unitară, identică, deplină, desăvârşită, bună, pe care o numeşte Zeus. Această cauză a creat, într-o libertate absolută, din natura bunătăţii sale, lumea ideilor invizibile, nemuritoare, pe care a numit-o Poseidon. Zeus n-are început, Poseidon are început şi cu el începe eternitatea, pe când Zeus este pre-etern. El este prototipul universului compus din trei trepte coborâtoare ale existenţei: cele eterne pre-temporale, zeităţi olimpiene, ca Apolon – idee a identităţii; cele eterne temporale, fii ai Tartarului, ca Pan – idee a animalelor; cele ale veşnicei schimbări, fiinţele muritoare. Legătura dintre olimpieni şi titani poate explica legătura dintre suflet şi trup, în unitatea bipolară a omului. Doctrina nemuririi sufletului îl împinge pe învăţat către doctrina metempsihozei .

Florentinii, spectatori ai sosirii delegaţiei bizantine, au fost de două ori cutremuraţi. Mai întâi, li s-a revelat simplitatea prezenţei ortodoxe, cu firescul ei verticalism, cu credinţa ei nesofisticată de logică şi neînzăuată de spiritul juridic; în al doilea rând, erau martorii nemuririi gândirii clasice elene, vie, superbă şi echilibrată, în spusele acestui inegalat filosof (de fapt, purtător de cuvânt al cugetătorilor din vechime). Platon plotinizat îşi află o nouă patrie în Florenţa. La 7 noiembrie 1474, Lorenzo dei Medici îşi adună prietenii platonizanţi, în jurul unei mese, comemorând naşterea şi moartea autorului BANCHETULUI. In fiecare an ‘banchetul’ se va repeta la aceeaşi dată. Marsilio Ficino va arde zi şi noapte candela sub portretul lui Platon. El va face, de la amvon, o interpretare neoplatonică a creştinismului, adresându-se ascultătorilor smeriţi cu cuvintele: “Prea iubiţi fraţi întru Platon”.

Acest Marsilio Ficino, motor al înfloririi neoplatonismului, scrie (în parafrazarea lui P. P. Negulescu): Sufletul nostru (…) nu gândeşte propriu vorbind, cum credem noi de obicei, ci îşi aminteşte numai adevărurile eterne, pe care le-a contemplat în fericita sa viaţă anterioară, din lumea ideilor pure[P.P.Negulescu, op.cit., p.279-380]. Lucrurile din jur ne trezesc amintirea ideilor pure. Frumuseţea din jur, frumosul acela: iată ce înseamnă erosul. Dar când iubeşti frumuseţea din jur pentru ea însăşi, dezlănţui o pasiune nefirească şi iraţională: erotismul vulgar. Aşadar, frumuseţea din jur poate provoca două reacţii opuse. Asta este cu putinţă deoarece sufletul stă la mijloc de drum între unitatea creatoare şi multiplicitatea schimbătoare a creaţiei, fiind legat de ambele. Dealtfel, Dumnezeu, cunoscându-se pe sine însuşi (…), cunoaşte implicit tot ce există (…). Dacă Dumnezeu, gândindu-se pe sine însuşi, gândeşte lumea şi, gândind, o creează, atunci lumea trăieşte în orice lucru; ca circonferinţă, însă, e în afară de toate. Gândurile (…) le gândeşte (…) într-o multiplicitate unitară. (…) Iubirea lui Dumnezeu pentru lume nu era – nu putea fi – altceva decât iubirea de sine însuşi cidem, p.315-317]. De aici se poate deduce androginismul menţionat pe care, de altfel, Platon l-a teoretizat clar şi răspicat în BANCHETUL său, ori, dacă vreţi, textul de mai sus constituie o dovadă a sublimării mitului androginului.

Acelaşi mit promovează absurdul. Catolicismul, obişnuit cu misionarismul, încearcă să creştineze lumea antică, demult pierită. şi eu am găsit, cu siguranţă, (…) că Numenius, Philon, Plotin, Iamblich, Proclus au luat tainele lor de căpetenie de la Ioan, Pavel, Ieroteu, Dionisie Areopagitul [idem, p.294], scrie acelaşi Marsilio Ficino care, în DE CHRISTIANA RELIGIONE , se forţează şi face minuni pentru demonstrarea ‘concordanţei’ dintre gândirea prea iubitului Platon şi pedanta dogmatică a catolicismului. Acestui efort, adică unuia similar, îi datorăm până şi noi prezenţa filosofilor păgâni printre sfinţii pictaţi pe murii vechi mănăstireşti  [Al. Alexianu, Acest Ev mediu românesc, Bucureşti, Editura Meridiane, 1973].

Conceptul misionarismului creştin în trecut , pe care îl introducem aici pentru istoria Renaşterii, are o importanţă foarte mare, deoarece aceşti cărturari se preschimbă, de fapt, în misionari ai păgânismului în contemporaneitatea lor creştină. Neoplatonicienii, vrând să proiecteze prezentul asupra trecutului, au izbutit să actualizeze trecutul în prezent, conferind, astfel, prezentului, două aspecte simultan opuse.

Pietro Paolo Boscoli, complotistul florentin osândit la moarte, strigă: Ah! goniţi din mintea mea chipul lui Brutus, ca să-mi pot urma calea mea de bun creştin! [Jean Lucas-Dubreton, op.cit., p.198, nota 1]

Pietro Pomponazzi, zis şi Peretto (‘Scundul’), care în 1488 fusese numit profesor auxiliar la Universitatea din Padua, unde s-a războit cu Aristotel, vizându-l în operele lui Abul Walid Mohammed Ibn-Roschd (Averroes) şi în cele ale lui Toma din Aquino, este efectiv cel dintâi gânditor renascentist, pentru că izbuteşte ceea ce un mileniu şi jumătate de fanatism tăinuise, anume să vădească faptul că ştiinţa şi filosofia pot fi independente de religie. Răsplata acestei redescoperiri este propunerea de a fi ars pe rug. Filosoful protestează. Face apel le exemplul profesorului francez Jean de Brescain, cel care, în 1247, s-a apărat de acuza ereziei afirmând că expunerile sale nu erau adevărate din punct de vedere teologic, ci numai filosofic. Cum ‘Scundul’ recunoştea, în calitate de credincios supus al Bisericii Catolice, că sufletul ar fi nemuritor, dar nu admitea să se declare convins de asta în calitate de filosof, Boccalini, unul dintre aceia care îi vânau fumul de eretic, a propus să fie iertat în calitate de creştin pios şi ars“numai ca filosof” , dialectică pe care o vom reîntâlni în celebra judecată a mincinosului, făcută de Sancho, când mai era guvernator, în romanul lui Cervantes. Pomponazzi a cules întru apărarea sa o pildă din istoria culturii, care preconstruia ambivalenţa resimţită autentic mai târziu, de către complotistul Boscoli.

Explicaţia o găsim tot într-o descoperire a cunoaşterii. Cruciadele au revelat lumii creştine mahomedanismul şi iudaismul. Orizontul sufletesc al lumii creştine se lărgeşte astfel pe nesimţite. Fanaticii de altădată încep să înţeleagă că “cele trei religiuni’ au, ca confesiuni monoteiste, un fond comun ce nu se poate tăgădui, şi deci, dacă e adevărată una dintrânsele, adică creştinismul, atunci trebuie să fie adevărate, în parte cel puţin, şi celalalte două, adică islamismul şi mozaismul. Iar concluzia firească ce rezulta de aci era că de vreme ce între aceste confesiuni există totuşi deosebiri mari, cu tot fondul lor comun, ele nu pot fi toate absolut adevărate, ci trebuie să fie, toate, relativ false [P.P.Negulescu, op.cit. Bucureşti 1910, vol.I, p.128-129].

Recunoaştem fondul ideatic al nuvelei rezumată în capitolul precdent. Isoricul român al filosofiei vede în adoptarea teoriei adevărului dublu expresia îndoielii nedesăvârşite, a sfâşierii lăuntrice a oamenilor în care libera cugetare se trezise deja, dar nu era încă destul de puternică pentru ca să-i silească să renunţe definitiv la credinţele lor religioase [idem, p.105]

Atunci de ce ne-ar mira că Elisabeta I a Angliei, în clipele ei de autoanaliză lirică, pe care le zmulgea vieţii de stat atât de solicitantă, ajungea să încredinţeze cernelii cuvinte ca următoarele:

Cât sufăr ne’ndrăznind durerea să-mi arăt;
Iubesc, dar datoria-mi e-a urî să par;
Sedusă, n-am curaj dorinţa s-o ascult;
Ei cred că-s mută: -n sinea mea vorbesc într-una.
Sunt şi nu sunt. Sunt rece şi înflăcărată,
De când departe-am alungat iubirea mea

[tradus după K. Anthony, op.cit., p.134]

În versurile aea se condensează, răsfrântă în viaţa individului, ambivalenţa existenţei în Renaştere, contrastul absurd dintre sine şi sine însuşi, împins până la constatarea tragică: sunt şi nu sunt.

Mai mult, din viziunea teoretică asupra realităţii duble, expusă în acest capitol, ca şi din aplicarea ei în trăirea de zi de zi, se constituie o doctrină a abilităţii, care va deveni, în timp, şi o doctrină politică. Pentru moment, să o urmărim în scrierile cu iz de diată ale unui negustor florentin . Este înţelept să fii modest în familie, ca persoană privată şi în felul tău de viaţă, să faci astfel încât să nu se ştie decât cel mult o jumătate din avutul tău şi, de aceea nu-ţi aduce acasă recolta, căci vecinii vor spune că este îndestulătoare pentru şase familii; du-o de-a dreptul în piaţă. Nu te încrede în nimeni, oricine ar fi el… Nu trebuie să-ţi fie teamă să minţi, cu condiţia să nu faci rău cuiva, dar să minţi numai atât cât să-ţi păstrezi renumele de om care spune adevărul[J Lucas-Dubreton, op.cit, p.41.

Nu peste mult bunăoinţa se va retrage înjosită, din faţa duplicităţii glorioase.