MANA LUNGA A SECURITATII

de Cicerone Ioniţoiu

Această – securitate – constituită după modelul sovietic, având ca scop reprimarea oricărei încercări de protest împotriva abuzurilor săvârşite de uneltele “fără neam şi Dumnezeu”, şcolite de consilierii sovietici, această oribilă maşină de zdrobit oameni, şi-a găsit sursa de existenţă din inventarea de procese, condamnând oameni nevinovaţi la muncă forţată, exploatându-i până la epuizarea fizică sau exterminare, după ce le confiscaseră toate bunurile lor şi ale familiilor acestora.

Nemulţumiţi de jaful săvârşit în ţară, acţiunea criminală au continuat-o şi asupra celor ce reuşiseră să emigreze, sau asupra celor ce refuzaseră să revină sub ocupaţia sovietică. Nu au scăpat de această urmărire nici “tovarăşii de drum” care, săturându-se de iadul pe care-l sprijiniseră să se instaureze, la prima ocazie, au reuşit să aleagă libertatea.

Metodele de pedepsire au fost multiple, fără niciun fel de remuşcări, ieşite din practica unui regim corupt, bazat pe furt şi crimă, pentru a îngrozi lumea şi a ascunde adevărul, după spusele lui Lenin:

“Amintiţi-vă că Marx ne-a învăţat că teoriile nu au decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument… Să vă intre bine în cap că bolşevismul reprezintă un triplu război: războiul barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor putrezi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Ori, în aceste războaie, nu alegem armele. Individul este ceva care trebuie suprimat. Cel care rezistă, va fi suprimat ca o tumoare malignă. Sângele este cel mai bun îngrăşământ oferit de natură…”

Obiectivul românesc l-a urmat pe cel bolşevic, pas cu pas şi pe plan intern, în România devenită o “gubernie” sovietică, şi pe plan extern, pe teritoriile imperialismului “putred”.

Conform schemei de organizare, contraspionajul şi Direcţia de Informaţii Externe, la început, au fost dirijate de Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi conduse de Serghei Nicolau, (fost Serghei Nikonov) basarabean venit din Franţa, ca să organizeze o reţea comunistă în slujba Moscovei, sarcină neîndeplinită deoarece a intrat pe perioada războiului, în temniţele de la Doftana şi Caransebeş.

Când Ana Pauker a luat Ministerul de Externe, l-a trimis sub acoperire diplomatică pe Solvan Viteanu în Elveţia ca să afle conturile românilor din băncile elveţiene, ca să-i poată forţa să predea valuta, regimului comunist. Elveţienii l-au descoperit şi condamnat. Drept represalii, şi românii au arestat pe elveţienii din România şi, după ce unul dintre ei – Matta,- a murit la MAI, pe ceilalţi elveţieni i-au expulzat în 1950.

Gustul după valută i-a făcut pe şcoliţii Moscovei să se aventureze în tot felul de “afaceri necinstite”, mergând la şantaje şi vânzări de fiinţe umane, ca pe sclavii de odinioară.

Voi arunca o privire succintă asupra capitolului de reuşite sau nereuşite şi a acţiunilor ce au dus la răniri şi pierderi de vieţi omeneşti, cauzate de acţiunile de bestialitate săvârşite de regimul comunist de la Bucureşti, asupra exilaţilor.

GRUPUL MILITARILOR DIN PARIS 

Pe 25 Octombrie 1947, aviatorul Ioan Profir a reuşit, la bordul unui avion românesc, să părăsească România şi să aterizeze în Turcia, având ca însoţitor pe comandorul Mihai OPRAN, care colaborase cu Mihail Moruzov (şeful Serviciului Secret al Armatei). În timpul războiului a făcut parte din Serviciul de Informaţii al Statului Major al Aerului. Această evadare a fost aranjată de comandorul Stratilescu.

În toamna anului 1948 a ajuns la Paris, unde a înfiinţat un serviciu pentru depistarea infiltraţilor din ţările comuniste în mijlocul exilaţilor, bineînţeles, lucrând pentru Siguranţa franceză. Printre colaboratorii lui, s-au numărat: comandorul Mircea Pătru, Ion Eithel, Neagu Djuvara, Dumitru Popa, Constantin Maftei, Traian Stoicoiu, Ion Profir, Adrian Chintescu, Eugen Velicov, Teodor Bâzgă, Ion Popa, zis Iani, Ion Tomoroveanu şi alţii.

În Februarie 1949 reuşise să sosească în Franţa şi Siliu Crăciunaş, un inginer legionar care crease o reţea prin care a reuşit să scoată din ţară o mulţime de fruntaşi, printre care pe Romulus Boilă cu soţia, Sabin Manuilă cu soţia, Horaţiu Comaniciu, Virgil Nemoianu şi alţii. În 1949 a fost convins de Comitetul Naţional Român, condus de generalul Nicolae Rădescu, să se întoarcă în ţară pentru a organiza grupările de rezistenţă pentru care se pregăteau să fie trimişi paraşutişti. În ţară a fost arestat pe 18 Septembrie 1949. Anchetele Securităţii l-au condamnat şi vom vedea că l-au făcut să evadeze, trimiţându-l “întors”, exilului.

Pe cale legală şi cu paşaport ajunsese la Paris, în Martie 1948 şi Constanţa Olariu, căsătorită Mogoş, care se cuibărise la familia Boilă şi intrase în slujba lui Mihai Opran cu trup şi suflet.

“Întâmplător”, a evadat de la Aiud, deţinutul Mihai Tanţu, în 1949, şi a ajuns la Paris, în grupul militarilor, unde a desfăşurat activitate şi, instruit de Biroul 2 francez, a fost retrimis în ţară să înfiinţeze un serviciu de informaţii condus de inginerul Dumitru Secară şi să ia legătura cu fruntaşii politici prin intermediul Liei Popescu, soţia aviatorului Romeo Popescu. În 1950 a plecat şi, ajuns în ţară, a fost arestat ca şi cele două legături ce i se dăduseră de la Paris. Viaţa grea de la Paris o făcuse pe Constanţa Mogoş să-l convingă pe soţ să vină în Occident, dar acesta, refuzând, a continuat legăturile ca să-i trimită bijuteriile şi bani, că ea nu se mai întoarce în ţară. Sub acest pretext i s-a fixat o întâlnire la Berlin, unde un avocat, prieten al familiei, urma, în timpul festivalului din Germania, (1951) să-i înmâneze cele solicitate soţului. Atrasă în Berlinul răsăritean şi refuzând să facă jocul propus, a fost răpită pe 12 Iulie 1951 de comando-ul condus de maiorul Isidor Hollinger, ajutat de maiorul Boris Caranicolov, Virgil Georgescu şi Maria Bucicov, toţi, membri operativi ai Direcţiei de Spionaj. Ajunsă la Bucureşti, s-a apucat să scrie peste 7000 de pagini, dezvăluind toate şi despre toţi. Dar în primul rând a dat declaraţii în apărarea scriitorilor din slujba comunismului – Renaud Jouvenel şi André Wurmser, daţi în judecată de exilaţi, pentru deformarea mincinoasă a relatărilor din România.

Cu toate acestea, după ce au obţinut tot ce au vrut de la ea, Constanţei Olariu i s-au intentat 5 procese, condamnând-o la 8 ani şi după expirare, a ajuns cu domiciliu obligatoriu la Rubla, pe Bărăgan, până în 1964, când a ajuns la Bucureşti.

În 1980 era la Paris, ocolită şi agreată de câţiva deochiaţi care, după vorba lui Costel Mareş, aveau să ţină şedinţă într-o cabină telefonică.

Preotul Vasile Leu, confesor la spitalul Colentina din Bucureşti, a fugit în 1948 în Iugoslavia. Răpit de NKVD din Austria, a fost dus la Moscova în 1950 şi, după terminarea anchetei, l-au predat autorităţilor româneşti care, prin Sent. 2.417/20 Noiembrie 1954, l-au condamnat la moarte, pedeapsă ce i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. S-a eliberat cu graţierea din 1964.

ATACUL LEGAŢIEI ROMÂNE DE LA BERNA 

Acţiunea s-a produs în noaptea de 14/15 Februarie 1955, condusă de Ovidiu Beldeanu, ajutat de Dumitru Ochiul, Ion Chirilă şi Stan Codrescu. Acolo s-au găsit documente compromiţătoare pentru spionajul românesc, dovedindu-se că era şi centrul unde se adunau informaţiile despre exilaţi, trimiţându-se securităţii, la Bucureşti. Cu această ocazie a fost rănit “şoferul” Setu, care a murit la spital, a doua zi. Cei patru au fost condamnaţi şi, după eliberare, li s-au întins tot felul de curse pentru a fi răpiţi.

Acest proces a avut mare răsunet în lumea exilului, care a putut dovedi că oficiile diplomatice sunt cuiburi de spionaj.

* * *

În timpul anchetei celor patru, care executaseră atacul legaţiei de la Berna, la Bucureşti avea loc reorganizarea Direcţiei I de Informaţii Externe, prin înlocuirea lui Vasile Vâlcu, cu Mihai Gavriliuc, ca şef la Direcţiei, având ca ajutoare pe Aurel Moiş şi Nicolae Doicaru, preconizându-se măsuri tari împotriva emigraţiei. Aurel Moiş, cunoscutul călău al partizanilor bănăţeni, a fost trimis sub acoperire diplomatică, ca secretar şi apoi consilier al Ambasadei române din Berlinul răsăritean şi încredinţându-i-se misiunea de şef al rezidenţei de spionaj de acolo, dar şi cu mâna liberă de a acţiona şi în Berlinul occidental.

Celălalt adjunct era tot un călău care a lichidat partizanii din pădurile Babadag şi a condus tortura în anchetarea înscenării procesului zis al sabotării Canalului, din 1952.

Tot în această perioadă a fost numit şi Ion Mihai Pacepa ca şef al rezidenţei de spionaj de la Frankfurt pe Main.

Ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, a obţinut de la Gheorghiu Dej încorporarea Securităţii sub conducerea sa, imprimând instituţiilor de sub comandă, mai multă energie şi combativitate.

Sprijinit de Mihai Gavriliuc, i se dă lui Aurel Moiş conducerea serviciului Emigranţi din Direcţia de Informaţii Externe. Înscăunat la acest post, a chemat pe agentul Kehaioglu (pe numele de cod, “George”) şi l-a trimis în Turcia să-l invite pe renumitul istoric Aurel Decei la Berlin, propunându-i o frumoasă afacere. În acel an, el fusese ales vicepreşedinte al Societăţii Orientalistice engleze şi se bucura de un mare prestigiu internaţional. Dar Securitatea urmărea să-l pedepsească pentru că, în Ianuarie 1948, participase la devastarea sediului Consulatului român de la Istambul din cauza alungării regelui Mihai, pe 30 Decembrie 1947.

Aurel Decei a căzut în capcană şi a venit în Berlinul de Vest unde “George” l-a aşteptat cu o maşină luxoasă, cu ofiţerul Vasile Turcu pe post de şofer, care l-a dus în Berlinul răsăritean de unde Aurel Moiş îl va prelua şi-l va duce în ţară. După torturile din timpul anchetei, a fost condamnat în 1959 la moarte şi pe 25 Martie 1960 i se va comuta pedeapsa în muncă silnică pe viaţă, eliberându-se prin graţierea din 1964.

* * *

PROCESUL DIN CAPITALA ELVEŢIEI 

Virgil Ierunca, despre procesul care a început pe 11 Iunie, scria:

“Procesul de la Berna este forma ironică pe care o iau nişte circumstanţe istorice pentru a se împotrivi destinului românesc. Dar destinul României reale – nicidecum al celei vremelnice, nicidecum al celei care trece azi prin purgatoriul Ruşinii – destinul României de ieri şi de mâine, e unul de glorie. Gloria lui e de a tolera suferinţa, de a deschide porţile de flăcări ale sacrificiului. Priviţi în straturile adânci, existenţiale ale neamului nostru, răscoliţi-i taina şi jarul şi veţi vedea că destinul românesc e însăşi expresia sacrificiului coborât în istoria noastră…

Privirile noastre se îndreaptă spre vinovaţii care acuză pentru a le spune – pur şi simplu – că în boxa lor noi vedem un altar, cât despre verdictul Procesului, el nu poate fi decât acesta: odată cu noaptea de Februarie a faptelor lor, eroii de la Berna au întors încă o filă de glorie – una unică – în cartea zilelor neamului.”

După executarea pedepselor, Ovidiu Beldeanu (4 ani), Stan Codrescu (3 ani şi 6 luni), Ion Chirilă (2 ani şi 6 luni), şi Dumitru Ochiu (1 an şi 4 luni), au fost luaţi în supravegherea Direcţiei de Informaţii Externe, care intenţiona să-i răpească, întinzându-le diferite curse.

De exemplu, când în vara anului 1958, Ion Chirilă s-a dus să se întâlnească cu un coleg la Viena, care venise din România, doamna Pichler, unde erau găzduiţi, a anunţat pe şeful oraşului, care lucra şi pentru Securitatea română, şi a scăpat ca printr-o minune. Plecând imediat spre München, unde domicilia, la Salzburg, unde schimba trenul, gara era plină de poliţişti şi a reuşit să treacă peste linia de demarcaţie, fără să fie reperat.

La München, când a ajuns, o nouă surpriză. Venise de la Paris un fost căpitan, C. Stoicănescu, ca să le propună, zicea el, acestor eroi fără frică, să formeze o echipă care să meargă în România să organizeze mişcarea de rezistenţă. Planul propus prevedea un traseu prin Grecia, Bulgaria şi trecerea Dunării cu barca, totul fiind aranjat ca un “ceasornic”. Bineînţeles, Ion Chirilă s-a opus categoric. Acest Stoicănescu mai fusese implicat (se poate citi şi infiltrat) în grupul militarilor de la Paris şi mai trimisese paraşutişti în România, de unde se întorsese numai Ilie Rada, restul fuseseră executaţi.

Până la urmă, Ovidiu Beldeanu a picat în cursa întinsă de acelaşi “George” din cazul lui Aurel Decei. Acest Kehaioglu i-a propus să meargă la Berlin, că are două firme şi un loc de experimentare pentru pistolul mitralieră fără pulbere, la care lucra Beldeanu. Deşi prietenii au insistat să nu se ducă, el a plecat pe 31 August 1958, după ce s-a spovedit la părintele Vasile Zăpârţan, care a fost ultimul ce a insistat să rămână. Până la aeroportul din München, a fost condus de Ion Chirilă şi de Luţoi, urmând să schimbe avionul la Frankfurt, pentru Berlinul de Vest. De la aeroport a plecat cu maşina în oraş, iar şoferul l-a trecut în Berlinul de Răsărit. Sesizând cursa în care a picat, Ovidiu Beldeanu a împuşcat pe şofer şi a sărit din maşină, angajându-se în luptă cu urmăritorii din securitatea germană. Un ofiţer est-german a fost grav rănit, iar Beldeanu, împuşcat în stomac. Dus la un spital şi operat, a fost salvat şi dus la Bucureşti, unde dosarul de trimitere în judecată a fost întocmit de căpitanul Constantin Cenuşe, din subordinea maiorului Gheorghe Enoiu, şeful anchetei. Condamnat la moarte, Ovidiu Beldeanu a fost executat în seara de 18 Februarie 1960, la Valea Piersicilor de la penitenciarul Jilava.

RĂPIREA LUI PUIU TRAIAN 

Originar din Cobadin, fost primar la Constanţa de la 6 Septembrie 1940, a fugit în Germania după rebeliunea din 21-24 Ianuarie 1941 şi a fost apropiatul lui Horia Sima. După 1944, l-a numit secretarul Mişcării Legionare. Stabilit la Viena, unde deschisese un birou de intermedieri şi schimburi de locuinţe, se ocupa şi de reprezentarea intereselor românilor din capitala Austriei.

Fiind un element incomod, Mihai Gavriliuc l-a însărcinat pe Nicolae Doicaru (fost şi el legionar, în tinereţe) şi pe Aurel Moiş să se ocupe de aducerea lui în ţară. În acest scop, Moiş i-a înlesnit agentei cu numele de cod “Gelda”, (originară din România, stabilită la Berlin) să-şi închirieze un apartament la Viena. Sub pretextul unui schimb de locuinţă, l-au atras pe Puiu Traian în apartament, unde a fost imobilizat de Aurel Moiş, împreună cu Dumbravă, medicul Lerescu şi Vasile Angelescu, (fost anchetator în înscenarea procesului de sabotaj al Canalului) pe 28 Ianuarie 1958. După ce l-au drogat şi adormit, l-au suit în portbagajul special amenajat al unei maşini ce a plecat imediat spre Bucureşti, prin Ungaria, unde l-au schimbat într-o altă maşină adusă de Vasile Turcu şi condusă de şoferul Nicolaescu. Locuinţa lui Puiu Traian a fost spartă de un infractor internaţional care i-a luat toate actele şi le-a predat securiştilor români. La Bucureşti, după anchetare, Puiu Traian a fost condamnat la muncă silnică şi trimis la Aiud, de unde s-a eliberat reeducat în 1964 şi pus să scrie în “Glasul Patriei”.

* * *

Din scrisoarea mărturie a preotului Graţian Radu, trimisă Episcopului Valerian Trifa, pe 12. 04. 1975, se atrage atenţia asupra Dorinei Gabor de la Viena că, împreună cu soţul ei, “se află în serviciul Legaţiei române din capitala Austriei. Prin ea a dispărut, prin răpire, Puiu Traian. Eu am scăpat numai printr-o minune din cursa lor, în Noiembrie 1959, cursă pe care mi-o pregătiseră la ei în casă… Eu consider ca mi-am făcut datoria denunţând această viperă care, în casa ei, îmi batjocorea pe soţia Căpitanului şi pe Iridenta Moţa, că se făcuseră agente poliţiste în lagărul de la Caracal (1945)”.

* * *

Un alt caz de manipulare l-a constituit Vasile Coman, fost comisar legionar în poliţia de la Luduş, de unde a fugit în Germania, după rebeliunea din 1941. Acolo, la Rostock, a fost unul dintre cei mai feroci legionari ce a acţionat sub comanda lui Petraşcu. Venit în ţară după 1945, a fost făcut agent al siguranţei pe lângă Petraşcu şi a comunicat venirea curierului Dragoş Hoinic, trimis în 1948 de către Horia Sima. Nicolschi, pe baza acestei informaţii, a aranjat ca siguranţa ungară să-l aresteze şi, de acolo, l-a dus cu avionul la Bucureşti. Între timp, a pregătit Ordinul de arestare a fruntaşilor legionari din 15 Mai 1948. Dar comuniştii l-au arestat şi pe Vasile Coman, care a avut avantajul că n-a mai fost torturat, în schimb, folosit ca informator pe lângă căpeteniile din Aiud.

După eliberare, reeducat, i s-a dat drumul să plece în străinătate, cu misiunea de a omorî patru comandanţi legionari: Vasile Boldeanu, Ilie Gârneaţă, Constantin Papanace şi Horia Sima. A fost trimis în Elveţia, la un anume Văcaru, care avea o şcoală de dans şi acesta l-a trecut în sudul Franţei, unde s-a ocupat cu lucrul la un fel de fermă. A reuşit să-i avertizeze pe respectivii vizaţi şi s-a ascuns la Hamburg, lucrând ca spălător de vase într-un restaurant din port. Îmi spune că până în 1981 nu a luat legătura cu nimeni, la această dată a venit la Freiburg, în R.F.G., unde se aflau stabiliţi unii dintre camarazii cu care stătuse închis la Rostock: preotul Mitică Popa şi publicistul Petre Vălimăreanu. Era un om curios, poate marcat şi de teama de a nu fi executat programul pentru care a fost trimis. Dar totuşi s-a plasat pe linia prin care securitatea căuta să manipuleze exilul: preocuparea pentru salvarea Ardealului ameninţat de unguri. A scris o broşură “Contra propagandei maghiare”, la încheierea căreia scrie, ca un îndemn:

“Noi, toţi românii din Diaspora, trebuie să încheiem un legământ, să lăsăm toate celelalte preocupări, oricât de înălţătoare ar fi ele, din toate punctele de vedere, să le lăsăm deocamdată pe planul doi, să ne unim în cuget şi simţiri şi să închegăm un front de luptă pe care să-l opunem vrăjmaşilor noştri seculari”.

Era clar că era consemnul Bucureştiului de a lăsa la o parte problema arestărilor din ţară, a persecuţiilor, a demolărilor şi a Basarabiei şi Bucovinei de Nord (care fuseseră răpite şi populaţia, exterminată prin deportare) şi, într-un cuvânt, să nu ne preocupăm de drama celor de acasă. De fapt, în acest scop veneau trimişi din ţară, unii după alţii.

* * *

COEXISTENŢA PAŞNICĂ 

Acest principiu era lansat după moartea lui Stalin, ca ruşii să se dezmeticească din încurcătura în care-i lăsase “farul” omenirii, Hrusciov urmărind, la adăpostul lui, să înfrâneze acţiunile agresive ale cercurilor “reacţionare” imperialiste, în timp ce Eisenhower şi John Foster Dulles au accentuat necesitatea păstrării frontului occidental unit, pentru susţinerea condiţiilor păcii. Dar aceasta însemna, pentru sovietici, câştigare de timp pentru creşterea influenţei partidelor comuniste în sânul lumii imperialiste, pentru creşterea procesului revoluţionar mondial. Pomana rusească după moartea călăului a constat în eliberarea a 9.626 de prizonieri germani.

Prin această deschidere spre occident au profitat şi ruşii şi românii, mai ales că primii fuseseră vizitaţi de Adenauer, iar la Bucureşti ajunsese vestea preluării puterii de către Charles de Gaulle în Franţa.

Moscova s-a grăbit să-şi mute centrul de coordonare al luptei invizibile la Berlin, unde a fost trimis căpitanul NKVD, Evgheni Runge, un tânăr de 30 de ani, foarte zelos.

Bucureştiul nu s-a lăsat mai prejos şi a trimis la Paris pe Mihail Caraman, tot de 30 de ani şi în acelaşi an, 1958.

Amândoi erau antenele înaintate ale războiului din umbră şi românul, tovărăşeşte, îl aproviziona cu “noutăţi” aflate prin reţeaua lui din cadrul NATO care avea sediul în Franţa, unde staţionau 26.000 soldaţi americani ce deserveau 14 baze şi 40 de depozite cu materiale strategice.

Totul mergea “perfect”, dar în Mai 1967, la conducerea NKVD-ului a ajuns Iuri Andropov care-şi propusese să restaureze instituţia, să revizuiască şi să schimbe structurile organizatorice.

Evgheni Runge, cu toate că ajunsese la gradul de lt. colonel şi era bine văzut de vechea conducere, şi-a văzut viitorul ameninţat. Şi-a adunat într-o valiză ce avea mai important şi, pe 10 Octombrie 1957, la ora 3:30, cu o maşină, a forţat intrarea pe pista aeroportului berlinez şi a ajuns la avionul cu motoarele în plin. Cum a pus piciorul împreună cu soţia şi copilul, acesta şi-a luat zborul peste Atlantic.

Peste două zile au început anchetele în RFG şi în acelaşi timp sângele a început să curgă, cinci, fie că s-au spânzurat, otrăvit sau împuşcat, au părăsit lumea invizibilă pentru care lucraseră, tot pentru una invizibilă, dar în linişte deplină. Ziarele anunţau cazuri de depresiune.

După 6 luni de anchetă, analizându-se situaţia din “mina” Evgheni Runge, s-a ajuns la concluzia că zece mii de agenţi lucrau pentru KGB în RFG şi foarte mulţi în Franţa, unii fiind manipulaţi fără să ştie.

După ce s-a informat la sursă, Simon Rotenstein, component al grupului venit de la Centrala Europeană a ajuns la concluzia că NATO era străbătut de un mare pericol. Şi după 15 zile, echipa s-a înapoiat pe bătrânul continent ameninţat, având în urechi cuvintele lui Evgheni Runge:

“Oamenii noştri sunt bine fixaţi în “mobilele” voastre din Franţa, cu dosarele voastre în mână şi nu au altceva de făcut decât să le transfere”.

Când condiţiile politice au permis, trei funcţionari francezi s-au dus, pe 20 Iunie 1970, să stea de vorbă cu rusul ce-şi câştigase libertatea şi, pe 2 Iulie 1970, s-au înapoiat cu ultimele cuvinte în urechi:

“…fiţi atenţi cu ambasada română de la Paris, riscaţi să vă ardeţi degetele. Prin mine treceau mesajele lor spre Moscova”.

Cei 12 ofiţeri de securitate români cu acoperire diplomatică, componenţi ai reţelei Caraman, au luat drumul Bucureştiului expulzaţi, iar cei 11 funcţionari francezi anchetaţi, anihilaţi, câţiva condamnaţi şi doar unul, colonelul Charles de Juquet, baron de la Salle d’Anfreville, care se întâlnise de câteva ori cu Ion Iacobescu, nu a mai suportat a doua anchetă şi s-a aruncat de la etajul 4, în ziua de 4 August 1970, la locuinţa lui din Ivry.

* * *

AFACEREA ION (IACOB) IACOBESCU

Integrat în reţeaua Mihai Caraman, Ion Iacob (securist la legaţia din Paris, cu acoperire diplomatică) a avut mai multe conflicte cu şeful său şi, până la urmă l-a detaşat la UNESCO din Paris, dar lucra în continuare la infiltrările din NATO.

Am văzut că Silviu Crăciunaş, după ce, bolnav de o bronşită, internat în spital din Moldova, (cine a văzut deţinut politic internat în spitale civile?) a fost făcut evadat şi a putut să stea ascuns încă trei ani în aşteptarea celor două mii de unităţi de penicilină din străinătate. După aceea a ajuns în Anglia unde a devenit membru activ în organizaţia lui Ion Raţiu.

După graţierea lui Leonard Kirschen, în 1960, şi stabilirea acestuia la Geneva ca corespondent la agenţia “Associated Press”, cunoscându-se tot în organizaţia lui Ion Raţiu, (al cărui membru activ a fost) legăturile între cei doi foşti deţinuţi politici au continuat şi de la el a aflat că un diplomat român lucrează pentru englezi. Bănuind că ar fi vorba de Ecobescu (ambasador la ONU în Elveţia) a trimis vestea Bucureştiului care a început să se intereseze. Prin relaţiile lui, aflând că se interesează de un diplomat, Ion Iacob a trimis soţia la legaţia engleză şi, în aceeaşi zi călduroasă de Iulie 1969, cu un avion, împreună cu soţia şi copilul, au aterizat în Anglia şi stabiliţi temporar în Scoţia.

Acum informaţiile din sursa – Evgheni Runge – şi cele ale lui Ion Iacob – au confirmat rolul Bucureştiului care lucra şi pentru stăpânul de la Moscova, dovedind pericolul ce păştea şi Franţa, chiar dacă se retrăsese din NATO.

Prin Sentinţa 346/1970, Tribunalul militar de la Bucureşti l-a condamnat la moarte pe Ion Iacob, care între timp ajunsese în SUA.

La Paris, ochii DST-ului (Direcţia Siguranţei Teritoriului) erau aţintiţi asupra imobilului situat pe strada Expoziţiei nr. 5, (sediul Ambasadei Române) iar feţele funcţionarilor deveniseră pământii. Unii şi-au făcut bagajele pentru Bucureşti.

Pe 4 August 1969, autorităţile belgiene, la ieşirea funcţionarilor de la sediul NATO, l-au oprit pe angajatul francez Francis Roussilhe pe care l-au găsit cu microfilme în servietă şi, după 4 zile de anchetă, a recunoscut că dăduse 12.000 de fişe şefului reţelei de la Paris. Tot în aceeaşi zi avea loc prima interogare la Paris a colonelului Charles de Jurquet care, după 2 ore a recunoscut că s-a întâlnit de câteva ori cu lt. colonelul Ion Iacob. A doua întâlnire n-a mai avut loc fiindcă se aruncase de la etajul 4.

Parisul era în legătură şi cu Washingtonul, unde şeful rezidenţei, colonelul Victor Dorobanţu, primea materiale de la Pierre Rocheron, (funcţionar la Ambasada Franţei în SUA) mutat din Franţa.

Pentru îndeplinirea sentinţei de condamnare a lui Iacobescu, Bucureştiul luase măsuri de executare. Nicolae Doicaru formase un grup sub comanda colonelului Ion Tănăsescu care trebuia să depisteze şi execute ordinul. Planul a fost aprobat, se zice, şi de Mihai Pacepa în Octombrie 1974. Depistarea s-a făcut uşor prin agentul “Felix”, românul Alexandru Scărlătescu, devenit cetăţean american sub numele de Kolman Fred, care avea legături strânse cu mafia americană. Dar între timp, Ion Iacob devenise cetăţean american şi situaţia se complica, deoarece pretenţiile băneşti ale mafiei erau prea mari, iar ambasadorul Americii la Bucureşti atrăsese atenţia la începutul anului 1975 asupra acţiunilor periculoase ce se întreprind pe teritoriul american, când România urmăreşte să obţină Clauza naţiunii celei mai favorizate.

Tot în această perioadă securitatea recrutase pe inginerul Constantin Răuţă, ca locotenent major în asigurarea electronică a reprezentanţelor diplomatice din străinătate. Pe 24 Noiembrie 1973 a ajuns la New York, în ajunul vizitei lui Ceauşescu, şi s-a dus imediat la poliţie şi a cerut azil politic. Prin Sent. 133/22 Septembrie 1974 a fost condamnat la moarte şi s-a recurs la aceeaşi sursă “Felix”, dar operaţiunea nu a putut fi executată din cauza preţului prea mare cerut de mafia “Cosa nostra”.

Nicolae Doicaru cu grupul lui operativ de pedepsire a emigranţilor, cu moartea sau cu răpirea, nu se astâmpăra.

În August 1974 a “perfecţionat” planul de răpire al inginerului Axente Tisan (născut pe 22 Noiembrie, la Simeria) funcţionar la Combinatul Chimic de la Arad şi, care împreună cu soţia şi copilul, au cerut azil politic în Austria, aflându-se în lagărul Traiskirchen, în aşteptarea rezolvării.

Doicaru l-a ales pe ofiţerul Mihai Gălăţeanu căruia i-a ordonat să seducă şi să se căsătorească cu nepoata lui Ion Iacobescu. În primul rând urma să răpească pe Axente Tisan şi apoi trimis în America să se ocupe de Ion Iacobescu.

Operaţiunea trebuia organizată şi supravegheată de Ion Mihai Pacepa şi Ion Tănăsescu cu grupul mafioţilor italieni.

Mihai Gălăţeanu a ajuns la Viena şi a cerut azil politic, fiind repartizat la Traiskirchen unde s-a împrietenit cu Axente Tisan.

Pe 18 Decembrie 1974, în sediul Agenţiei economice de sub conducerea lui Marin Ceauşescu, s-a întâlnit Ion Pacepa cu Mihai Gălăţeanu, Ion Tănăsescu, Victor Hostiuc şi mafiotul “Dinu”, pe numele real, Bruno Donis, căruia i s-au promis 20.000 dolari şi i s-a dat dublura cheilor de la maşina lui Tisan.

Răpirea urma să aibă loc în oraşul Viena în jurul orei 16 şi a rămas la faţa locului numai Victor Hostiuc.

Haralambie Dragu, şef operativ la Paris şi Roma, avansat general la 23 August 1974, a fost însărcinat de Nicolae Doicaru ca să aranjeze cu securitatea ungară din Budapesta asigurarea operaţiunii pe teritoriul Ungariei şi i s-a dat un colonel care să-l însoţească până la frontiera Austriei, de unde urma să preia “coletul”. La Oradea era pregătit colonelul Rizu ca să preia “coletul” mai departe.

La Györ aşteptau medicul colonel Marcel Popescu şi lt. colonelul Constantin Militaru care urmau să însoţească “coletul”.

După aranjarea planului la Agenţia Economică, Ion Pacepa a plecat cu echipa pentru recunoaşterea drumului pe care urma să se desfăşoare “operaţiunea”. Echipa a rămas să se descurce a doua zi, iar Ion Pacepa a luat avionul şi s-a dus la Budapesta unde s-a întâlnit cu Haralambie Dragu, asigurându-l că totul este aranjat şi l-a rugat să-l însoţească până la Szolnok de unde a luat trenul spre Bucureşti.

A doua zi, spre prânz, Ion Tănăsescu şi Mihai Gălăţeanu au trecut cu maşina în Ungaria, îndreptându-se spre Györ unde s-a afla Haralambie Dragu cu colonelul ungur şi medicul Popescu, în aşteptare “coletului”. Pe la orele 19, Ion Tănăsescu a fost întrebat la telefon de Ion Pacepa de soarta “coletului” şi acesta nu a putut să-l lămurească. În sfârşit, pe la ora 20 a sosit şi Victor Hostiuc cu mafiotul Bruno Donis, dar cu portbagajul maşinii Volvo, gol. Au explicat că s-au luptat cu Tisan şi n-au reuşit să-l răpună şi, de teamă ca să nu-i surprindă poliţia, au părăsit italienii locul.

În orice caz, a fost o manevră în această afacere şi nici nu se ştie dacă nepoata lui Ion Iacobescu şi-a mai văzut unchiul.

“LE COUP DE FORCE DE BUCAREST SUR L’EGLISE ROUMAIN DE PARIS”

Acesta este titlul unui articol din 10-11 Iunie 1972, publicat în ziarul francez “L’Aurore”, ce apare la Paris.

După ce episcopul refugiaţilor politici din Franţa, Teofil Ionescu, care canoniceşte era supus bisericii ruse din afara frontierelor, făcuse mai multe greşeli, s-a întâlnit cu patriarhul “roşu” al Bucureştiului şi a trimis o scrisoare enoriaşilor pe 23 Aprilie 1972, anunţându-i că “după ani de rătăcire, a revenit în sânul Bisericii Mame” adică se supunea regimului comunist, ceea ce însemna un act de trădare. Răspunsul enoriaşilor a fost prompt “că nici ei nu mai au nicio legătură cu el”, iar Mitropolitul Filaret de care aparţinuse canonic, l-a exclus din sânul Bisericii.

Mai mult, acest episcop rătăcitor – Teofil Ionescu – a hirotonit pe preotul caterisit al bisericii catolice – Gilles Germain Hardy – şi a încercat să-l introducă cu forţa în Biserica ortodoxă din Jean de Beauvais, înlocuindu-l pe preotul Vasile Boldeanu. În această acţiune era influenţat de un alt impostor – Constantin Virgil Gheorghiu – care declarase: “Cred că reîntoarcerea mea la o biserică care, chiar dacă este roşie, rămâne română, poate ajuta poporul meu”. Monica Lovinescu, după colaboarrea cu el, îl consideră că devenise cel mai important agent “taupe” (ascuns…) al securităţii, sub numele de cod “Ovidiu”. Pentru caracterul lui, exilaţii din biserica de la Paris îi strigaseră în timpul slujbei că “nu e vrednic să fie sfinţit ca preot”. Cu toate acestea, pentru ambasada comunistă, trădătorii fiind folositori, îl luaseră pe C.V.G. sub oblăduirea cuverturii roşii.

Această ambasadă, prin Constantin Flitan (1968-1977) s-a amestecat cu forţa în biserica exilului, ajutând cu forţe umane comandoul adus de la Bucureşti sub conducerea preotului Octavian Popescu de la biserica Sf. Elefterie. Ca o notă de decădere morală a acestui preot, menţionez că era finul lui Ion Mihalache, care-l cununase şi de care se desolidarizase.

Acum, în Iunie 1972, Teofil Ionescu îl instalase cu forţa pe Octavian Popescu într-o cameră din imobilul bisericii.

Consiliul parohial cu energicul Ion Miloaie l-au dat afară şi pe Teofil Ionescu şi pe Octavian Popescu. Ambasadorul C. Flitan a sprijinit acţiunea celor zece briganzi, dintre care 7-8 erau funcţionarii lui, în asaltul dat asupra bisericii pentru introducerea diavolilor în sutană.

A avut loc o luptă pentru apărarea bisericii, asemănătoare cu a plăieşilor de la Cetatea Neamţului. Eroine – de data aceasta – au fost FEMEILE, care s-au înlănţuit de gard, reuşind să-şi salveze biserica ameninţată de păgâni.

Au urmat procese în care s-a amestecat şi stânga franceză şi până la urmă, dreptatea exilului a triumfat.

Istoria se repetă, din nenorocire, când după anul 2000, aceeaşi biserică compromisă a Bucureştiului, prin agenţii ei, a impus un preot hoţ, condamnat de tribunalul din Vancouver, în persoana lui Constantin Târziu şi procesele continuă.

Aşa că titlul articolului din ziarul francez “L’Aurore” a confirmat asaltul asupra bisericii Exilului, de către agenţi ai securităţii, sub acoperire diplomatică.

* * *

Un alt caz în care securitatea a vărsat sânge, a fost al preotului Vasile Zăpârţan, originar din comuna Mica-Someş, plecat la studii teologice în 1940, la Roma, şi datorită instaurării forţelor diabolice în România, nu s-a mai întors şi a ajuns rectorul Misiunii greco-catolice din Germania, unde a desfăşurat o intensă activitate împotriva regimului comunist şi a sprijinit refugiaţii din lagărul de la Viena şi de la Zirndorf-Germania. Este cunoscut că s-a ocupat şi de cei ce urmau să fie paraşutaţi, dându-le unele adrese de persoane la care să apeleze.

Pentru activitatea lui intensă şi critica adusă regimului, Ceauşescu a reacţionat imediat: “Omoară-l fără milă”. Ordinul s-a executat şi, în drum spre Düsseldorf a murit într-un accident de maşină, împreună cu doi exilaţi români.

Directorul postului de radio “Europa Liberă”, cel mai autorizat şi apropiat de locul “accidentului” spune: “Monseniorul Zăpârţan însuşi a murit într-un accident de maşină despre care serviciul secret vest german a afirmat că a fost provocat de serviciul secret român”. Automobilul în care se găseau patru persoane, era condus de Monseniorul Zăpârţan. A murit atunci şi militantul anticomunist (Constantinescu) Leontiş şi o doamnă care ajuta pe refugiaţii români, indiferent de confesiunea religioasă.

După această crimă, Ion Gheorghe Maurer, care avea experienţa din legislaţia internaţională, a mers la Ceauşescu şi i-a spus:

“Nicule, ca un conducător suprem al României, tu poţi face orice. Bun sau rău. Dar un singur lucru să nu-l faci: nu da ordin de a omorî. Aceasta este o crimă de gradul întâi. Nu contează dacă cel care dă ordinul este cerşetor sau rege”.

* * *

Se mai vorbeşte că s-a mai vărsat sângele unui preot, anume Tănase, în America, dar mai multe date nu am.

* * *

Semnarea Acordului de la Helsinki nu a împiedicat ca Securitatea, din ordinul lui Ceauşescu şi prin Direcţia de Informaţii Externe, să continue vărsarea de sânge, după cum vom vedea.

* * *

DUPĂ HELSINKI, ACELAŞI JOC DUBLU

Am văzut că sub “coexistenţa paşnică” câştigul a fost tot de partea URSS-ului, căruia i s-au recunoscut terenurile furate cu ajutorul lui Hitler şi mai mult, şi-a instalat centrul de spionaj împotriva Europei occidentale, în Berlin.

Drepturile omului semnate la Helsinki au început să funcţioneze numai înr-un sens: să se protesteze pentru procomuniştii care nu puteau să-şi desfăşoare activitatea conform planului de export al revoluţiei marxiste.

Protestele emigraţiei din apus în favoarea celor sugrumaţi şi torturaţi în răsărit, nici nu erau luate în seamă, sau din când în când, se mai da drumul vreunuia.

În România, cu toate că deţinuţii politici fuseseră eliberaţi, ei intraseră în marea închisoare a ţării, transformată în temniţă înconjurată de sârmă ghimpată, de unde cetăţenii erau vânduţi ca şi sclavii, sau erau urmăriţi pas cu pas pentru a fi transformaţi în delatori şi trimitea oameni “şcoliţi” să-i ameninţe pe exilaţi, sau să-i şantajeze cu viaţa celor rămaşi ca sclavi în ţară. Mai mult, la indicaţia lui Brejnev, Ceauşescu s-a angajat să transforme terorismul internaţional într-un instrument al exportului comunismului, intrând în legături strânse cu Libia lui Gaddafi şi cu Organizaţia de Eliberare a Palestinei a lui Arafat, organizând pedepsirea emigranţilor români revoltaţi de teroarea exercitată în ţară.

Astfel, Ion Mihai Pacepa, după ce s-a desprins din sistemul represiv, scrie că a fost de faţă când Ceauşescu i-a ordonat generalului Nicolae Doicaru pedepsirea lui Emil Georgescu: “Nu-mi raporta că a fost omorât… am să aflu din presa occidentală”. Grăbit, şi-a stricat concediul, fugind să potolească minerii din Valea Jiului, însoţit de Nicolae Pleşită (prim adjunct al ministrului de interne). Acesta, după ce şi-a aranjat oamenii să-i hăituiască pe minerii neascultători, întors la Bucureşti, l-a chemat pe Paul Goma, pe 17 Noiembrie 1977 şi, în loc de rămas bun, l-a avertizat că dacă nu-şi ţine gura, “braţul lung al revoluţiei” îl va ajunge oriunde şi ca dovadă, i-a spus că un semn va primi de la el de cum va ajunge la Paris, accentuând:

“Noi nu te-am putut hali – să zicem că n-am vrut să ne mânjim. Dar noi suntem peste tot. Dacă te-am fi lichidat aici, pe loc, ar fi ieşit scandal, ori noi, în momentul de faţă, nu vrem scandal. Aşa că am decis să te dăm pe mâna exilului românesc, care o să te halească în doi timpi şi trei mişcări”.

Şi într-adevăr, după proverbul “gura păcătosului, adevăr grăieşte”, imediat au sărit pe el, Virgil Gheorghiu, (deci preoţi cu crucea-n frunte) urmat de cadre militare, precum Adrian Chintescu, I.V. Emilian, Ion Pantazi (proaspăt refugiat) şi alţii ca Theo, Solacolu, Lozovan…, fiindcă ordinul securităţii se execută.

Cum a ajuns la Paris, Paul Goma a auzit primul semn al lui Pleşiţă, că “telegrama a fost înmânată ” cu o zi înainte Monicăi. Telegrama a fost înmânată cu un an întârziere de când Ceauşescu ordonase lui Pacepa şi Doicaru: “Monica Lovinescu trebuie făcută să tacă. Nu omorâtă. N-am nevoie de nişte investigaţii franceze şi americane neplăcute… Eu vreau ca să devină un cadavru viu. Folosiţi mâna străină de lucru, ca să evităm bănuiala vreunui amestec”.

Până acum am văzut că în SUA, D.I.E. folosise mafia italiană din Cosa Nostra, în Germania şi Austria, făcuseră apel la mafia siciliană, iar acum, pentru Franţa, securistul Gherghe Şerbănescu, care făcea legătura între grupele teroriste ale Organizaţiei de Eliberare a Palestinei conduse de Arafat, a făcut apel la Hani Hassan – creierul mafiot al acestei organizaţii. Acesta a trimis trei agenţi, dintre care unul deghizat în poştaş, s-au prezentat pe 8 rue François Piton-75.019 – din Paris ca să înmâneze o telegramă. Când Monica Lovinescu a deschis uşa ca să primească “telegrama”, ceilalţi din spatele poştaşului, s-au repezit şi au bătut-o în mod bestial, încât a fost internată la spital. Când Paul Goma a ajuns la Paris, pe 24 Noiembrie 1977, s-a dus s-o viziteze la spital.

Ceauşescu l-a răsplătit pe Gheorghe Şerbănescu, înălţându-l la gradul de lt. colonel şi folosindu-l ca translator personal pentru limba arabă. În 1991, Ion Iliescu l-a numit ambasador în Kuweit.

* * *

Serviciile secrete române conduse, după semnarea Acordului de la Helsinki, de Cornel Rizu care se ocupa şi de lichidarea emigranţilor, primiseră ordinul că pot folosi şi alte metode pentru îndeplinirea misiunii, ca de exemplu, organizarea unui accident în vederea lichidării victimei şi aveau misiunea de a atrage spre colaborare, traficanţi sau terorişti străini. În timpul când în Franţa era ambasador Constantin Flitan, a fost recrutat şi azilat în România un anume “Sandu” care intrase în conflict cu Interpolul, înlesnindu-i-se să acţioneze pe teritoriul Franţei şi Germaniei. În perioada schimbării lui Constantin Flitan cu Cornel Mănescu, (1977-1982) a avut loc atacul asupra Monicăi Lovinescu.

Mai mult, mâna liberă a securităţii şi acoperirea diplomatică a acesteia a venit după declaraţia lui Ceauşescu după Conferinţa pentru respectarea drepturilor omului de la Viena, când Ceauşescu a declarat: – Semnez dar nu respect -. Nici nu se putea o sfidare mai mare a practicilor diplomatice internaţionale.

Operaţii de comando se petreceau şi pe teritoriul Germaniei de Vest, unde ambasador era Oancea şi în Italia unde, Nicolae Doicaru îl instalase pe ginerele lui, Ion Mărgineanu.

În toamna anului 1979, un refugiat politic – Ion Rusu – stabilit la Choisy-le-Roi, venit a doua oară în occident, povestea “în gura mare” că prima dată a ajuns la Roma şi s-a dus la colegul lui de clasă, Ion Mărgineanu, ca să-i ceară un sfat în legătură cu cererea de azil şi şansele pe care le are. Acesta, foarte amabil, i-a oferit o cafea şi… s-a trezit la Bucureşti în anchetă. A reuşit să scape şi cum spunea, să ne ferim de ambasadă, că toţi sunt securişti.

* * *

Aceeaşi tactică împotriva exilaţilor o foloseau şi celelalte ţări surori din imperiul răului. Exilul era îngrozit de cazul ziaristului Marcov, redactor la B.B.C. care, la Londra, fusese omorât cu un glonte otrăvit tras dintr-o umbrelă bulgărească, pe 7 Septembrie 1978.

* * *

Tot bulgarii, la comanda KGB-ului, au săvârşit pe 14 Mai 1981 şi atentatul împotriva Papei Ioan Paul al II-lea, în Piaţa Sfântul Petru din Roma, în faţa a 20.000 de pelerini.

* * *

Nici ungurii nu s-au lăsat mai prejos. După ce teroristul “Carlos” fusese găzduit în România, a trecut în Ungaria unde şi-a continuat instruirea în centrele de antrenament ale serviciului de informaţii externe maghiar.

* * *

Pe 28 Iulie 1978 s-a produs cutremurul “escrocheriei politice” a sistemului comunist român, prin dezertarea lui Ion Mihai Pacepa, arătând omenirii adevărata faţă a comunismului, lăsând numai sânge în urma lui.

Înainte de despărţirea de Ceauşescu, Ion Mihai Pacepa spunea că Ceauşescu, întors de la Moscova, le-a povestit că Brejnev l-a dus să viziteze o expoziţie tehnologică echipată de mii de KGB-işti după reţetele furate imperialiştilor, spunându-i:

“În astfel de “cetăţi” tehnologice lucrează mai mult de 20.000 de ingineri şi tehnicieni. Cea mai mare parte dintre ei lucrează în bazele noastre nucleare şi cu toate că noi am putea din acest moment să distrugem occidentul de mai multe ori, prioritatea noastră este de a construi misile teleghidate capabile să lovească rachetele americane chiar înainte ca ele să fie lansate şi să paralizeze NATO înainte ca el să lovească primul şi să lovească cu precizie nu numai toate ţintele din Europa occidentală, dar şi Casa Albă, Wall Street şi industria Detroit-ului”.

Şi cu puţin timp înainte, generalul Zaharov, şeful serviciului sovietic de informaţii externe îi spusese lui Pacepa: “… Voi aveţi mai mulţi emigranţi şi o rază de acţiune mai mare pentru a recruta noi agenţi. Împreună şi numai împreună, noi putem schimba echilibrul de forţe militare şi să câştigăm o superioritate socialistă hotărâtoare. Şi numai împreună noi am putea face din spionajul tehnologic, una din operaţiunile cele mai eficace şi cele mai productive ale istoriei noastre”.

Dar Ceauşescu a hotărât ca această “prioritate” a vărsării sângelui, să înceapă în postul de radio “Europa liberă”, care îl deranja mai mult decât misilele, prezentându-l ca pe un dictator sângeros şi gângav, alături de o soaţă analfabetă, ahtiată după titluri academice, să fie continuată cu noi mijloace, pe lângă infiltrarea cu agenţi.

S-a recurs la ajutorul lui “Radu”, adică al iradierilor care au provocat cancer şi au murit fulgerător trei directori ai postului: Nöel Bernard, pe 23 Decembrie 1981, urmat de Mihai Cizmărescu, în Februarie 1983 şi Vlad Georgescu, pe 13 Noiembrie 1988. Tot din cadrul Europei libere au mai fost omorâţi: Cornel Chiriac, animatorul emisiunii “Metronom” (pe 5 Martie 1975) şi Emil Georgescu, pe 1 Februarie 1985.

* * *

Despre Franţa, Ion Mihai Pacepa precizează că, fiind sediul pentru UNESCO, toţi funcţionarii sau reprezentanţii români, fără excepţie, erau ofiţeri ai serviciului de spionaj român, beneficiind de acoperire diplomatică. Iar în cadrul ambasadei de la Paris, 70% erau ofiţeri de informaţii şi restul, agenţi. “În luna Iulie 1978, am primit personal ordinul de asasinare a lui Paul Goma, fără ca să fie implicat guvernul român. Iată pentru ce am decis să fug”. A mai precizat că ambasadele reprezintă cheia de boltă a spionajului comunist, având tot ce le trebuie să constituie un serviciu de spionaj şi are misiunea de a găsi noi agenţi.

După Conferinţa de la Madrid din Noiembrie 1980, trei români care combătuseră regimul represiv al lui Ceauşescu, au primit câte o carte cu material exploziv, pe 3 Februarie 1981.

Paul Goma a anunţat poliţia franceză care a încercat desfacerea coletului, când a fost rănit artificierul Prefecturii pariziene, anume Calisti.

Nicolae Penescu l-a desfăcut şi explozia l-a rănit la faţă şi mâini. Pe 3 Martie 1982 a murit Nicolae Penescu.

Şerban Orăscu a anunţat poliţia din Köln care a dezamorsat coletul fără probleme.

Între Aprilie şi Septembrie 1982 se montează de către D.S.T., prin agentul Haiducu, fost Vişan, Hirsch, otrăvirea lui Paul Goma şi răpirea lui Virgil Tănase pentru a face să eşueze vizita lui Mitterand în România, ca răspuns la cea făcută de Ceauşescu în Iulie 1980.

O CRIMĂ SĂVÂRŞITĂ ÎN AMBASADA DE LA PARIS

Presa din Elveţia din 2 Aprilie 1984 a anunţat moartea misterioasă a unui român – Nicolae Iosif – înjunghiat şi aruncat pe fereastră din Ambasada României de la Paris, pe trotuarul de pe rue Bosquet nr. 20 din arondismetul 7.

Presa franceză a relatat că respectiva persoană a fost denunţată de un coleg că vrea să ceară azil politic şi în fuga spre a sări pe fereastră, a fost ajuns de un criminal securist care l-a înjunghiat pe la spate şi împins pe fereastră, în ziua de duminică, 1 Aprilie 1984, în jurul orei 9:30.

Auzind ştirea la radio, am plecat imediat la faţa locului şi când am ajuns acolo, tocmai ieşiseră două persoane care l-au luat şi dus după colţ, în curtea ambasadei din 6 rue de l’Exposition, baricadând uşa. Precizez acest lucru pentru că, între timp, a sosit şi poliţia franceză care s-a dus la poartă unde a sunat şi a bătut în zadar. Nimeni nu a răspuns şi cu forţa nu se putea intra, deoarece era teritoriul românesc.

Preşedintele României, Emil Constantinescu a promis că se va ocupa să elucideze acest caz, dar n-a făcut-o, ca de altfel în nenumărate alte probleme.

* * *

În timpul săvârşiri acestei crime, ambasador la Paris era Dumitru Aninoiu, venit după plecarea lui Cornel Mănescu în 1982. El era ajutat în rele de unul, Badea, pe post de politruc subordonat rezistenţei din Franţa. Printre cei mai deochiaţi în ambasadă se mai găseau Mihalache, Mitran şi ataşatul de presă Georgescu, iar din partea exilaţilor care dădeau târcoale, erau o anume Cosmopol şi Titu Bărbulescu care se zbătea să-l impună pe securistul Virgil Cândea ca profesor la Sorbona. Protestele şi chiar manifestaţiile împotriva lui Aninoiu, acuzat de crimă contra lui Iosif Nicolae, au reuşit să-l înlocuiască în 1985 pe acesta, cu Gheorghe Tache (adjunct al ministrului Educaţiei şi Învăţământului).

* * *

În Franţa, în 1982, izbucneşte scandalul în legătură cu Vasile Paraschiv care după 4 ani de izolare, timp în care a fost crunt persecutat, a reuşit să vorbească la telefon cu Parisul. Neştiindu-se de mult timp de situaţia acestui muncitor curajos şi apropiindu-se vizita în România a Secretarului de Stat american – Alexander Haig, s-a încercat să se dovedească cum se respectă acordurile de la Helsinki. În acest scop, ziarul francez “Le Matin” a trimis în România pe Bernard Poulet să investigheze la faţa locului situaţia. În ziarul “Le Matin” din 15 Februarie 1982 s-a publicat păţania lui Bernard Poulet care, ajuns la Ploieşti, la a treia încercare de a-l contacta pe Vasile Paraschiv, a fost crunt bătut de două brute care l-au lăsat în nesimţire, plin de sânge şi desfigurat. Noaptea a fost internat la spital şi a doua zi au venit la faţa locului reprezentanţi ai ambasadei Franţei la Bucureşti.

Ştirea despre agresiunea de la Ploieşti a apărut în ziarul “Le Monde” din 16 Februarie 1982 şi chiar în presa din Marea Britanie, iar pe 18 Februarie, a avut loc la Paris o conferinţă de presă a lui Bernard Poulet, transmisă şi comentată la “Actualitatea românească” de Monica Lovinescu.

* * *

La acea dată, Centrul de Informaţii Externe era condus de bruta numită Nicolae Pleşiţă care, printre acţiunile întreprinse împotriva exilului după dezertarea lui Mihai Pacepa, l-a folosit şi pe teroristului Carlos într-un atentat împotriva “Europei libere”.

* * *

La Paris, după ce în 1980 soţia a primit un telefon că va fi omorâtă şi ea şi fata, am anunţat poliţia franceză să pună telefonul sub ascultare pentru depistarea agenţilor Bucureştiului. S-a continuat cu trimiterea lui Milhovan din America în drum spre Bucureşti, să-mi propună colaborarea ca să mă facă om cu bani.

Un altul, Adrian Chintescu, după ce a încercat să mă copleşească cu laude, în 1984, mi-a propus să facem un post de radio mai eficace decât Europa liberă, el putând să facă rost de un vapor pe care să instaleze aparatura necesară şi pe mine, împreună cu Remus Radina, să ne trimită în Marea Neagră de unde să transmitem spre România pentru a avea un impact mai puternic decât al celor de la München. După ce l-am privit insistent, i-am zis:

Bine, domnule căpitan, eşti din 1947 la Paris şi ai acceptat să te facă paravan şi “maior” Horia Sima la Paris pentru oamenii lui, în loc să te duci pe vapor, că te făcea “general” post mortem până acum, aşa cum a făcut pe paraşutişti.

Mi l-am făcut duşman. În 1986 i-a spus lui Nicolae Evolceanu că nu se lasă până nu mă dă afară din Franţa. Şi chiar m-a reclamat că de când am venit, am dezbinat exilul. Confirmarea a fost că m-a achemat D.S.T.-ul căruia i-am spus că sunt reclamat de Chintescu care este agentul Bucureştiului, lucrând cu agenţia de la Baden-Baden, din Germania. Mi-au spus că-mi cunosc foarte bine situaţia, dar de ce nu cer naturalizarea, pentru a fi liniştit. Am cerut-o şi în două luni am obţinut-o. Chintescu a murit într-un azil psihiatric din sudul Franţei.

* * *

O altă tentativă de răpire din Franţa s-a încercat de mai multe ori asupra lui Filip, băiatul lui Paul Goma.

* * *

Tot în 1984 am primit o scrisoare expediată din Franţa, dar când am deschis-o, am constatat că era scrisă din Craiova şi iscălită de unul, Raoul Volcinschi, care-mi spunea că mă cunoaşte din 1945, el fiind student la Academia Comercială, refugiat din Bucovina de Nord. Vag mi-am reamintit de numele lui, pe patru pagini îmi scria odiseea lui, că fusese condamnat la moarte şi, după eliberare, se stabilise la Craiova, dar sufletul lui este în Transilvania unde a fost profesor de marxism la Facultatea din Cluj. Îmi descria propaganda maghiară care urmăreşete alipirea Ardealului la Ungaria. În numele “prieteniei” vechi din P.N.Ţ. mă ruga să încep o acţiune pentru sprijinirea Transilvaniei ca pământ românesc, el oferindu-se să-mi trimită material documentar. Mai mult, îmi spunea că el vrea să înjghebeze o organizaţie anticomunistă şi ar fi bine dacă pot să-i trimit ceva armament. Şi, în încheiere, îmi trimitea o adresă pe care să-i scriu la Craiova, dar nu era pe numele lui, ci a unui “prieten” foarte bun. Era clar că scrisoarea venea după eşecul lui Milhovan care-mi fusese un an coleg de liceu. Şi acest Volcinschi îmi scria tot din Craiova, locul meu de naştere. Faptul că punea problema Transilvaniei şi a sprijinului cu armament, indica cu precizie sursa. După 1990 l-am întâlnit şi l-am întrebat ce voia să facă cu armamentul. A roşit. În 1997 l-am văzut consilier al lui Gavril Dejeu la Ministerul de Interne.

* * *

Pentru că suntem tot în Franţa, amintesc că securitatea iniţiase, prin Ion Pantazi, să facă un zis congres mondial iar pe participanţi să-i numeacă “senatori”.

Cu această ocazie, un asiduu colaborator al lui Pantazi era Nicolae Fulger, fost ofiţer, om lipsit de caracter, implicat în fel de fel de afaceri necinstite la Offenbach, în Germania. În drumurile pe care le făcea pentru recrutare de aderenţi, a ajuns şi la Paris unde l-a contactat pe Remus Radina. În discuţia pe care a avut-o, i-a propus lui Radina să facă o organizaţie teroristă. Deci, dacă nu se putuse organiza postul de radio din Marea Neagră, să se realizeze în schimb, organizaţia teroristă ca să se justifice activitatea Direcţiei de Informaţii Externe a securităţii. Şi de data aceasta au greşit adresa.

* * *

MOARTEA SUSPECTĂ A UNUI STUDENT ROMÂN

Ziarul “La Liberté” din Fribourg, Elveţia, pe 5-6 Septembrie, a publicat că “Florin Pătru, un student român în teologie, la Universitatea din Fribourg, a fost descoperit luni, 24 August, mort în interiorul curţii unei berării, căzut de la o înălţime de 15 metri, iar sacul de voiaj se găsea la peste o sută de metri, deschis. Pe 23 August participase la slujba de la Lausanne şi la ora 21 plecase cu trenul la Fribourg şi, după medicul legist, moartea a avut loc dimineaţa şi cadavrul a fost găsit la ora 14. Era în ultimul an de studii şi urma să se întoarcă în România şi să se preoţească. A fost dus la Bucureşti şi înmormântat. Cercetările continuă”.

O ALTĂ MOARTE ŞI MAI SUSPECTĂ ÎN SUA

Pe 27 Octombrie 1984, Ion Ovidiu Borcea, după ce a gustat din cafea, după masa de prânz, a aprins ţigara şi n-a apucat s-o ducă la gură şi a căzut de pe scaun şi mort a fost. Arestat la 13 ani, torturat prin anchete nenumărate, grevist în multe rânduri, trecut prin Râmnicu Sărat, s-a eliberat în 1964 şi, după ce, în 1979, obţinuse paşaport în urma intervenţiei lui Alexandru Bratu, i-a fost ridicat, fiind turnat de colegul lui de celulă, Cornel Velteanu. A mai trecut un an şi, la intervenţai Ministrului de Externe al Elveţiei, a ajuns în America. A fost ales preşedintele Consiliului Naţional Român din SUA, vicepreşedintele Asociaţiei Deţinuţilor Politici şi al P.N.Ţ.-ului. Securitatea i-a trimis o prietenă şi se căsătorise de curând. Când mi s-a comunicat, am spus să i se facă autopsia şi a doua zi am ajuns la New York şi l-am găsit îmbălsămat. Ne-a rămas să-l înmormântăm înfăşurat în tricolor. La mai puţin de un an, soţia sa a dispărut din New York. Numele lui Ion Ovidiu Borcea a rămas în Cartea de Aur iar figura sa, în muzeele de la Sighet şi Râmnicu Sărat.

* * *

UN SAVANT RĂPUS DE UN GLONŢ

Tot în Statele Unite se stabilise şi Ioan Petru Culianu, plecat de la Iaşi la 22 de ani şi ajuns la Chicago după ce-şi luase în 1975, diploma de doctor în istoria religiilor, la Milano. A continuat studiul cu Mircea Eliade, ca asistent universitar, iar din 1986, ca profesor. A fost un autor prolific, anunţându-i-se o carieră extraordinară, până în ziua de Sf. Constantin şi Elena din 1991, când un glonţ i-a pus capăt vieţii, la 41 de ani, chiar în sediul Facultăţii de Teologie a Universităţii din Chicago.

* * *

Aceste câteva drame sunt extrase din noianul de informaţii adunate pentru volumul în curs de redactare, “Despre exilul românesc”, care va arăta drama românească extinsă dincolo de hotarele ţării, dovedind infiltraţiile şi crimele securităţii comise în ţările libere, un motiv în plus pentru deschiderea procesului penal al comunismului, plângere înregistrată din 31 Iulie 2006.