6. Luna de toamna

Ceea ce am să vă povestesc sunt clipe trăite cu bucurii înălţătoare pentru un dram de bine pe care-l faci, fără a ţine seamă de neam sau religie.
(…)
În octombrie 1944, era într-o vineri şi afară ploua cu găleata. Stăteam în cerdac, privind cu drag la jocul picăturilor de ploaie. Eram stareţa mănăstirii şi deci nu lipseam niciodată de la masă, chiar când ajunam. În această zi, însă, m-a furat dansul băşicilor de apă ce se loveau una de alta de pământ.
Când am fost chemată de măicuţa ce anunţa masa întregului sobor de maici şi surori, am rugat-o să facă rugăciune şi să mănânce obştea fără mine, deoarece eu voi mânca seara. Cât timp a trecut nu pot preciza, dar iată că văd intrând pe sub clopotniţă, mergând spre trotuar spre biserica deschisă, doi bărbaţi ce ţineau câte o pătură în jurul corpului, acoperindu-le murdarele haine. S-au întors cu privirea spre stăreţie şi, când m-au văzut, s-au oprit, s-au închinat cu semnul crucii catolice şi s-au înclinat cu un salut.
Pentru mine ploaia n-a mai existat şi, fără a mă gândi la consecinţe, întrucât cei doi bărbaţi, care stăteau ca o stâncă fără grai aşteptând salvarea sau predarea, erau ofiţeri nemţi, iar la acea vreme ei erau consideraţi duşmanii ţării, aceştia se văd luaţi de mână şi duşi de mine în biserică. nedumeriţi, mă priveau cu ochii speriaţi. Le iau pătura din care curgea apa, o arunc în curte, trag uşile bisericii şi le încu, îi duc în faţa icoanei Maicii Preacurate, îngenunchez cu ei şi încep, nu a mă ruga, ci a o întreba cu sufletul la gură, ca pe o Atotputernică Stăpână de la care aşteptam o poruncă precisă. Am primit răspunsul, văzând totul cum trebuie să procedez şi am trecut, cu o agerime care nu-mi aparţine, la înalta operă umană, iar ţinuta lor m-a ajutat să le citesc în caracter corectitudinea, care acţiona asupra minţii mele.
La rezultatele acţiunii n-am avut timp să mă gândesc, pentru că simţeam dirijarea unei forţe ce mă poseda. Din biserică i-am dus la baie, am încuiat uşa şi am mers la chilia părintelui Clement, unde am găsit numai pe maica Veniamina, care făcea curăţenie în chilia părintelui, zilnic. I-am cerut un rând de lenjerie curată, un pantalon şi un pulovăr, spunându-i că le iau pentru un sărac. I-am dat bani ca să cumpere părintelui ce-mi dăduse. Le-am dus apoi la chilia mea, încuind uşa, şi am luat-o spre chilia părintelui Gherasim, alt duhovnic al mănăstirii, cerând la fel, chiar lui personal, un schimb de rufe, un pantalon şi un pulovăr, dându-i bani să-şi cumpere altele noi. M-a întrebat curios:
– Aveţi vreun necăjit, nu?
I-am răspuns că da, luând în braţe, cele cerute şi, fericită simţeam aripi la picioare, alergând către chilia mea, de unde am luat lucrurile ce le primisem de la maica Veniamina.
Deschid uşa de la baie şi intru cu braţele pline. Amândoi ofiţerii nemţi şedeau pe marginea căzii. Când m-au văzut s-au ridicat în picioare. Le-am dat prosoape, săpun şi îmbrăcăminte, făcându-le semn să se spele. Am ieşit, încuind din nou uşa băii. De fapt, baia era folosită numai de personalul de la stăreţie.
M-am urcat în pod, acolo am întins două saltele pe care nu le mai foloseam, am pus pe ele cearşafuri şi pături. O cană cu apă, două pahare, o găleată pentru necesităţi, pe care am legat-o cu o sfoară pentru a fi lăsată din pod şi aruncată în closet, ei urmând s-o tragă din nou sus în pod.
Trebuia să le dau ceva de mâncare şi, cât timp s-au spălat ei, am mers la chelărie (cămara de alimente), am luat o oală de lapte fiert, spunând maicii Olimpiada să nu mă întrebe nimic, pentru că nu am timp, la care mi-a răspuns:
– Cine ştie ce amărâţi v-au mai venit, că parcă-i trageţi cu magnetul!
I-am zâmbit, făcându-i semn să tacă şi spunându-i că va auzi la masa de seară adevărul. Am scos pe cei doi nemţi din baie, făcându-le semn să se urce pe scară în pod, iar eu, cu oala plină de lapte şi cu puţină pâine, i-am urmat. Prin semne, le-am arătat unde vor dormi, ce-o să mănânce şi găleata. Amândoi au căzut în genunchi în semn de rugă şi ochii, care aruncau boabe de lacrimi, se roteau când spre cer, când spre mine, şi, de slăbiţi ce erau, unul din ei a leşinat. L-am târât cu cel mai teafăr, l-am pus pe saltea şi l-am pălmuit ca să-şi revină, ceea ce s-a şi întâmplat. De vorbit, nici pomeneală, pentru că nici eu nu ştiam limba germană şi nici ei limba română.
Am coborât, am făcut pachet hainele şi cizmele lor militare, le-am dus departe în câmp şi le-am îngropat, pentru că erau una cu pământul şi mi-am zis că n-o să mai aibă nevoie de ele. Parcă şi natura era de partea mea, deoarece ploaia încetase şi un soare blând de toamnă mă mângâia.
A sosit timpul mesei de seară. Toaca cu glasul ei de argint anunţa masa soborului. Am mâncat şi eu. La sfârşitul mesei, am cerut ca toată lumea să rămână pe loc, pentru că  vreau să le anunţ ceva. Tăcere de mormânt! Lanţul cauzei era lung, iar eu eram silită să-l leg printr-o minciună improvizată, preferând să strâng singură recolta propriei mele suferinţe, plăcută sau neplăcută. Cu zâmbetul pe buze le-am spus:
– Ce ziceţi, dragele mele, dacă stareţa voastră este tebecistă, iar legile conservării o obligă să mănânce la chilie, afară de masa soborului?
Într-un glas au strigat toate:
– Cerem duhovnicilor noştri ca şi în zilele de post să beţi lapte şi să vă supraalimentaţi.
Le-am mulţumit şi, cu potop de lacrimi pe feţele noastre, am cântat Maicii Prea Curate, stareţa noastră a tuturora, o cântare de mărire.
La gândul că se va întipări pecetea faptei dezinteresate pe inimile lor curate şi vom fi ajutate şi sfătuite la timp, am ieşit din sala de mese nu ca altădată, cu aerul sobru, ci ca nişte mici şcolari care se întorc manifestându-şi copilăreasca bucurie a recreaţiei. Acest sentiment mă poseda pe mine şi desigur că li-l transmiteam şi lor. A urmat vecernia la biserică. Mă vedeam angajată şi dirijată de nişte legi, prin dinamicul ghem al raţiunii, care mă obliga să împart povara. Ce minunată este această sămânţă a raţiunii, care, deşi-i ascunsă şi nepătrunsă, dezlegarea o face cel ce-o poartă, privind-o cu ochii minţii, ascultând-o cu urechile inimii şi când acţiunea este cinstită, nu greşeşte.
În minunata declanşare, îmi prezenta obligaţiile spirituale, plus ale mele personale şi nu-mi dădea răgaz să duc lupta  singură. M-am supus prin ascultare, trecând la altă faptă. După rugăciunile de noapte, am luat cheia bisericii şi, după ce toată lumea a trecut la culcare, am mers la biserică cu secretara mea, Maria-Mihaela, am încuiat uşa şi, îngenunchiind în faţa icoanei Maicii Prea Curate, am pus-o să jure că ceea ce am să-i spun n-o să comunice nimănui. După ce a jurat, i-am povestit totul despre cei doi ofiţeri germani, rugând-o să mă ajute la salvarea lor, mai ales că ea ştia puţin limba germană şi ar fi putut să-i înveţe şi pe ei puţină limbă română, cu atât mai mult cu cât era licenţiată în educaţia fizică, iar eu la acea vreme aveam doar două clase primare. Sărmana Mihaela m-a întrebat:
– Şi cum o să rezolvaţi toate acestea până la urmă?
– Cine mi i-a trimis va rezolva cu bine totul. Tu ascultă-mă şi hai că vreau să mai fac ceva.
– Ce vreţi să mai faceţi? mă întrebă Mihaela curioasă.
– Tu crezi că sunt tebecistă? Nu, iar suplimentul de hrană cerut în faţa soborului pentru mine este de fapt pentru aceşti doi necăjiţi, pe care trebuie să-i punem iar pe picioare, apoi îi trimitem în ţara şi la familiile lor. Şi pentru că eu nu am timp ca să gătesc mâncare, trebuie să aduc pe maica Luciana, ucenica mea, să stea în faţa icoanei şi să facă ceea ce ai făcut şi tu, iar după ce-şi leagă limba în faţa Stareţei şi Stăpânei noastre, o să-şi ia misiunea de a găti şi a le da de mâncare, spălându-le şi rufele. Fiind şi ea în acest joc, n-o să mă divulge.
– Doamne, dar vă daţi seama ce faceţi?
– Da! Ascult ce Cel ce mă dirijează şi chiar dacă Cel ce a plănuit totul mă va pune să culeg necazuri şi suferinţe, le voi duce cu uşurinţă, deoarece nu eu le-am cerut, ci El mi le-a hotărât, pentru care motiv nu ştiu! Nu voi învinui pe nimeni, pentru că eu asta sunt şi nu pot da înapoi, numai că trebuie să mai fie cineva alături de mine. Ca om, am încă multe lipsuri. Trebuie să mă completaţi voi, cele la care apelez. Înţelegi?Sper să nu dau greş cu voi! Nici o forţă rea nu ne va împiedica, dacă vom fi curate în  intenţii. De aceea sunt sigură în biruinţă. Stai puţin aici, că merg s-o aduc pe Luciana.
În goană o aduc pe maica Luciana, care cu ochi mari mă privea, neînţelegând nimic. După ce a urmat jurământul în faţa icoanei Maicii Domnului, i-am spus:
– Îndeplineşte-ţi lucrul şi să fii încredinţată că vei fi ocrotită!
A doua zi, am urcat cu cele două maici în pod, dar surpriză, cei doi străini erau cu temperatură mare, bolboroseau ceva de neînţeles. Le-am dat medicamente cu ceaiuri şi i-am lăsat să se lupte cu boala, neavând alte posibilităţi. După câteva zile s-au însănătoşit. I-am întrebat dacă vor să plece de la noi, dar erau aşa de slăbiţi că nu cutezau a merge la drum lung. Pentru că timpul se răcea, le-am arătat catacomba subterană, ce o pregătisem mai de mult şi în care se ascunde, în caz de pericol, soborul de maici şi surori, dar pe care, din fericire, n-am folosit-o, nefiind nevoie.
Din chilia de la stăreţie, în care dormeau ucenica mea Roşca Luciana şi nepoata mea Ivan Heruvima, se putea coborî în catacombă pe o scară cam de vreo patru metri. Doi metri şi jumătate era pământ, după care începea catacomba în lungime de vreo sută optzeci de metri şi lată de doi metri jumătate. A doua ieşire din catacombă era la celălalt capăt, în groapa din care luasem pământ pentru făcut cărămizile necesare celor două biserici şi chiliilor.
Unul din cei doi ofiţeri scrise pe peretele catacombei cu un beţişor: “Meine Name ist Willi, 35 jahr, inginer” (numele meu este Willi, 35 ani, inginer). A spus şi oraşul de unde este, dar nu-l reţin. Căsătorit, cu trei copii. Şi al doilea ofiţer şi-a scris numele: Walter, 26 ani, ofiţer de carieră, tatăl lui ofiţer superior. El era căpitan, tatăl său colonel. Era din oraşul München, necăsătorit.
După ce-au văzut toată catacomba, Will ne-a cerut hârtie şi creion şi a început să schiţeze un plan. Când a fost gata, ne-a arătat ce are în plan: din catacomba noastră, a schiţat un culoar din care urma să facă două camere şi o sufragerie cu fântână pentru băut apă. La celălalt capăt, un W.C. De la ei la stăreţie, două instalaţii: una pentru a-i anunţa să vină să ia mâncarea, iar alta în caz de alarmă.
Ne-au cerut unelte şi au început să lucreze. Pământul îl scoteau afară noaptea. Au făcut o frumuseţe de subterană. Până şi pereţii i-au făcut cu pământ roşu, de jurai că sunt capitonaţi cu ceramică. Fiecare avea camera lui, cu pat făcut de ei din scânduri şi o mică noptieră. Sufrageria, cu masa în mijloc, un şemineu superb şi diverse: cuier pentru haine şi dulap pentru veselă. În fiecare zi, apărea câte o nouă minunăţie. Timpul le trecea astfel mai uşor şi-şi înfrumuseţau mediul înconjurător. Cele două maici, Mihaela şi Luciana, printre ale lor ocupaţii ce le aveau în cadrul mănăstirii, căutau să ducă la îndeplinire şi purtarea de grijă a celor doi străini.
A trecut destul timp şi iată că, într-o dimineaţă, după micul dejun, m-am dus ca de obicei să vizitez gospodăria unde se aflau vitele, caii, boii, vecile, oile, porcii şi păsările, pentru că vremea friguroasă a lunii decembrie uscase câmpurile şi alungase pe cei care o vară întreagă se desfătaseră cu fâneţele imaşului, iar acum toate animalele stăteau în grajduri. Credincioasa şi nedespărţita mea prietenă, Coculeana, o căţeluşă de rasă şoricar, care numai în biserică nu intra, ci mă aştepta pe scări, iată că în această dimineaţă a dovedit că este un câine deştept, deoarece mica ei busolă o călăuzeşte, prin simţul ei nemaipomenit, spre o căpiţă de fân. S-a oprit, a lătrat cam neobişnuit, apoi a început goana în salturi prin spaţiul dintre mine şi căpiţa de fân.
Conştientă că exista ceva, m-am limitat la sprijinul ei. Apropiindu-mă de căpiţă, căţeluşa a început activitatea cu lăbuţele, scufundându-se în fân. Văd că se retrage cu greu. Ţinea în gură o bucată de haină ce n-ar fi vrut să-i scape. Am pus mâna pe haină, să trag şi eu, iar Coculeana, fericită, făcea tumbe de bucurie. Trag cu putere şi iată că aud o voce de om, neînţeleasă.
Doamne, văd un monstru ce nu mai avea chip de om. Urmează apoi un al doilea la fel. Erau umflaţi la faţă şi murdari de nu ştiai ce sunt. Ei scot boabe de porumb din buzunare şi-mi arată ce-au mâncat. Mi-am dat seama că sunt tot militari germani.
Durerosul tablou nu mi-a dat răgaz să mă mai gândesc la ceva căci i-am luat pe unul în dreapta şi pe celălalt în stânga şi, deşi erau foarte înalţi, dar prin faptul că erau slăbiţi, cu mult efort din partea lor şi a mea, i-am dus direct în baia stăreţiei, unde s-au întins ca morţi. Le-am încuiat uşa şi, intrând în chilia mea, am căzut pe pat, nemaiavând puteri nici să mă gândesc, nici să mă rog. Coculeana s-a urcat pe pat lângă mine şi-mi lingea mâinile. Văzând că nu-i dau nici o atenţie, cu un salt zglobiu se repede să-mi lingă obrajii. Trezită din buimăceală, am sărit din pat şi iată că intră pe uşă nepoata mea, sora Didina, care avea paisprezece ani şi-mi spune că mă caută cineva. Ies afară şi văd lângă uşă patru femei îndoliate din comuna T. Vladimirescu, comuna mea natală. Le-am recunoscut! Aveau braţele pline de bagaje. La întrebarea mea ce vor, mi-au răspuns că au făcut slujba de înmormântare două, pentru soţii lor, despre care se ştia precis că au murit pe front. M-au rugat să primesc ceea ce-mi dau ele, iar eu să le dau cui o să cred, căci, ziceau ele, poate că-i mai primit dacă o să le dea la nişte săraci care trec pe la noi.
Le-am primit mulţumindu-le şi făgăduindu-le că le voi împlini dorinţa. Luând pachetele în chilia mea le-am  să le desfacă. Erau patru costume bărbăteşti, lenjerie, ciorapi, încălţăminte şi căciuli. Am început să plâng, căzând în genunchi şi, fără cuvinte, mulţumeam purtării de grijă a cerului. Plângeau şi femeile lângă mine pe dragii lor plecaţi pe celălalt tărâm.
După plecarea femeilor, am deschis uşa de la baie, unde cei doi, aproape muribunzi, zăceau pe jos. Spaima mi-a dat puteri şi apucând pe câte unul, dându-le palme pe obraji şi scuturându-i, am încercat să-i readuc în simţire, dar n-am reuşit. De frică c-ar putea muri, am alergat la fetele care ştiau de ceilalţi doi, aducându-le în baie şi arătându-le scena. Au strigat amândouă:
– Vai de noi, încă doi? Ce ne facem?
– Hai mai întâi să-i readucem la viaţă, că dacă mor, e mai greu, le-am spus eu.
Trăgând de ei toate trei în dreapta şi-n stânga, şi-au revenit. Le-am făcut semn să se dezbrace, să se spele şi apoi să se îmbrace cu ce le vine din cele patru schimburi ce stăteau lângă ei. Auzind şi văzând cele două maici cum am primit îmbrăcămintea, n-au zis nimic, dându-şi seama că cineva poartă de grijă pentru cei care cad în necaz, împinşi de alţii. În fond, cu ce erau ei vinovaţi că Hitler îi târâse în război?
Când au fost gata, fetele le-au dat să bea lapte cald. I-am scos pe cei din catacombă, care erau puţin speriaţi, nebănuind ce s-a întâmplat, dar văzând în bucătăria stăreţiei încă doi, s-au albit la faţă. S-au salutat, şi-au spus unul altuia din ce regiment făcuse parte şi cum se numea. Am aflat atunci că ultimii fuseseră concentraţi. Friţ avea 28 ani, era logodit, salariat la poşta oraşului Berlin, iar Ludovic era zidar, avea 32 ani, căsătorit, cu doi copii, dintr-un sat căruia nu i-am reţinut numele, pentru că niciodată nu m-am gândit că o să le scriu.
Toţi patru au coborât în catacombă, ducându-şi povara unul altuia. De-acum raţia de suplimentaţie trebuia mărită. Oricât aş fi mâncat, tot nu puteam să iau alimentele pentru patru persoane. Aşa că am fost nevoită să spun adevărul maicii Arsenia Pohrib, care era la chelărie (cămara soborului, cu alimente). Auzind Arsenia cele spuse, s-a îngrozit şi mi-a zis:
– Vă jur că tot ce-mi cereţi dau fără să ştie nimeni, cu o singură condiţie: nu ştiu şi n-am auzit nimic, altfel mor de frică.
A venit şi iarna, cu sărbătorile Crăciunului. Mai eliberându-mă de griji, am coborât cu fetele care mă ajutau să oferim un dar celor patru străini din catacombă. Procurând patru costume de călugăriţă, i-am scos în noaptea de Crăciun în chilia mea şi le-am spus că dacă vor să se îmbrace ca maici pot să ia parte la slujba din noaptea Crăciunului, în biserică, unde-i deosebit de frumos. Au plâns şi au râs de bucurie, acceptând propunerea. Le-am arătat cum să se îmbrace, lăsând pe cele două fete să-i ajute. Eu am trecut în biroul oficial, că-mi veniseră musafiri de la departamentul Cultelor. Retrăgându-mă, să mă pregătesc pentru biserică, maica Mihaela m-a chemat să le văd pe cele patru maici cum le sta. Doamne, ce poate face iubirea dezinteresată pentru a picura un strop de fericire în sufletul cuiva. Jurai că sunt călugăriţe adevărate, numai că erau prea înalte. Lacrimile nu-mi provocau mâhnire şi nici veselie, ci doar simţeam stabilit în mine un rezultat nepieritor: căpătat prin efort curat. Cineva lăuntric îmi zicea:
– Vei învinge, pentru că ai nimicit veninul separaţiei, considerând nenorocirea altuia unitate. Binele în adevăr este viaţa, iar cel ce execută devine stăpân şi va fi înţeles de o minte ce ascultă ordinul.
Fără multă zăbovire, am pornit pe altă uşă spre biserică, iar cei patru bărbaţi travestiţi în maici erau socotiţi de toată lumea musafiri şi însoţiţi de maica Mihaela, secretara mănăstirii, au luat parte la slujba din biserică în noaptea de Crăciun 1944. Mi s-a adus la cunoştinţă că în biserică sunt patru călugăriţe străine, însoţite de secretară. M-am arătat indiferentă, deoarece erau însoţite de cineva din comitetul mănăstirii. După privegherea de la biserică, au luat parte şi la serbarea pomului de iarnă. La sfârşit, cu o înclinare foarte cuviincioasă spre preoţi şi secretară, s-au retras de la locurile ce le fuseseră rezervate, ieşind însoţite de secretară şi conduse la stăreţie, unde se credea că vor să ne cunoaştem.
Cui a întrebat a doua zi unde sunt maicile străine, li s-a răspuns că n-au avut bilet de voie de la stareţa lor ca să treacă pe la noi şi au plecat, auzind mai ales că se găseşte un inspector de la Culte.
Acelaşi lucru s-a repetat şi în noaptea de Înviere, la sfintele Paşti ce-au urmat în anul 1945, îmbălsămându-se cu parfumul slujbelor şi frumoaselor cântări ce umpleau văzduhul, pentru că toată sujba învierii s-a oficiat în curtea mănăstirii, neîncăpând în biserică poporul ce venise în număr foarte mare. de data aceasta, musafirii noştri s-au strecurat mult mai uşor în curte, prin mulţimea care nu-şi vedea locul pe care-l ocupa.
Will a căutat să facă şi pentru cei doi fraţi ai lui, care veniseră ceva mai târziu, cameră dormitor pentru fiecare. Când au terminat lucrul, au început studierea Bibliei în limba germană, pe care le-o cumpărasem, şi învăţarea limbii române, să se poată descurca când vor pleca de la noi. Ne-au dat notă ce să cumpărăm pentru a instala un telefon între noi şi ei, ceea ce s-a şi făcut. Când maica Luciana era gata cu mâncarea, îi anunţa şi, cu rândul, ei veneau la gura catacombei, luând cele pregătite pentru masă.
După Paştele anului 1945, eu mă pregăteam pentru a merge la examen, deoarece făceam liceul la ‘fără frecvenţă’ şi, cum învăţam în chilia mea la masa de lucru exerciţii de matematică, văd pe geam, în faţa stăreţiei, vreo zece jandarmi. I-am primit în sufrageria stăreţiei, întrebând pe comandantul grupului de jandarmi, cu ce ocazie pe la noi într-un număr aşa de mare. Mi-a răspuns că au ordin de la judeţ să se facă controale în toate mănăstirile, pentru că s-a descoperit că se adăpostesc soldaţi germani. Şi repeta:
– Noi ne dăm seama că la dumneavoastră, fiind mănăstirea în construcţie, nu puteţi da găzduire pentru cei bănuiţi. Noi ne-am făcut datoria şi trebuie să stăm la dumneavoastră câteva ore, în care timp să întocmim un proces verbal de cele constatate.
Aveau şi un câine lup dresat, care umbla cu nasul căutând ceva pe jos, iar soldatul care-l ducea în lesă, deoarece nu mai văzuse o mănăstire de maici, era, desigur din ordinul cerului, răpit, căci era cu privirile încoace şi încolo după maicile şi surorile puţin agitate. Prima grijă a mea a fost să invit pe soldat într-o chilie dar, din zăpăceală sau ca să văd puterea purtării de grijă a Maicii Sfinte, l-am băgat cu câinele în bucătăria stăreţiei, cu gândul să-i dau de mâncare şi să bea vin, ca să nu-l mai vadă pe minunatul, frumosul şi extraordinarul ‘detectiv’ care, cum a intrat în bucătărie, s-a băgat cu nasul sub fusta maicii Luciana, care se aşezase peste capacul pe unde se cobora în catacombă şi care se străduia să nu fie văzută când va da semnalul de alarmă.
Soldatul, cu o mână lua mâncarea, cu cealaltă paharul de vin, iar ochii nu-i lua de la icoane, întrebând ce sfinţi sunt. După trei pahare de vin, mi-am dat seama că nu mai vede câinele, care reuşise să o dea la o parte pe maica Luciana. Acum mereu îi turnam vin în pahar. Întorcându-mă la ofiţerii de jandarmi care stăteau în jurul mesei, le-am spus că, deocamdată, mâncarea la bucătărie nu este gata, dar că avem o brânză de oi la putină şi cu ceapa care-i minunată, pentru a merge după vin.
S-au bucurat cu toţii şi repede le-am pus la dispoziţie pâine moale, brânză, ceapă şi vin. Au mâncat şi au băut până n-au mai ştiut pe unde să iasă. Ba ceva mai mult, dacă nu le spuneam să-şi ia armele, ar fi plecat fără ele.
M-am întors în bucătărie să văd ce face soldatul şi, mai ales, câinele. Datorită sfintelor icoane, soldatul era beat şi număra de zor să ştie câte icoane sunt. Câinele dăduse preşul la o parte şi cu labele parcă voia să scoată capacul prin care se cobora în galeria catacombei. Luciana se lupta cu el, aşezându-se turceşte pe capac, iar el pe sub fusta ei mirosea de zor, pentru a realiza descoperirea. Din priviri, am citit groaza pe faţa Lucianei. Atunci iau o bucăţică de friptură şi o dau câinelui, pentru a-i sustrage atenţia, dar soldatul care nu mai vedea bine, îmi cere friptura pentru el, spunându-mi:
– Javra asta de câine are raţie de carne mai mare decât a mea. Daţi-mi-o mie, că merge vinul mai bine!
Înghite friptura, se serveşte acum singur cu vin şi după două pahare cade pe pat mort de beat. Atunci îi spun maicii Luciana:
– Suntem salvate, pentru că şi ofiţerii sunt căzuţi ca buştenii tăiaţi în pădure.
Pe aceştia îi întreţinea maica Mihaela, dar parcă vorbeau altă limbă. Cu câteva surori îi târâm pe soldat afară din bucătărie, ca să putem scoate câinele. Îl rugăm să-şi strige nemaipomenitul detectiv, care nu se da bătut şi-şi întorcea mereu capul când pe-o ureche, când pe alta, luptându-se să o dea la o parte pe Luciana, care din nou se instalase pe capac. Câinele insista şi cu picioarele şi cu schelălăitul ca să pătrundă în galerie, în disperare, l-am apucat de zgarda de la gât şi l-am tras afară din bucătărie aproape târâş, iar Luciana a căzut leşinată. I-am spus soldatului că o maică a leşinat de frica câinelui, aşa că să facă bine şi să-l ducă la căruţa care îi aştepta să-i transporte în comuna Tudor Vladimirescu.
Săracul câine, câte lovituri cu patul armei a luat şi aproape târâş se lupta acum cu soldatul ca să se întoarcă înapoi. Cu toată forţa l-au urcat în căruţă, certându-l că vrea  friptură de la măicuţă. Mi se rupea inima de animalul credincios, lângă care stătea soldatul cu cizma pe capul lui, iar căţeluşa mea, deşi nu era de rasa lui, ca o nălucă s-a urcat în căruţă şi-l lingea pe ochi şi parcă plângea rugându-l prin glasul ei micuţ să fie totuşi cuminte, salvându-ne pe noi şi pe cei patru străini, care în fond nu ei au dorit războiul.
I-am scos şi pe ceilalţi ofiţeri, care se ţineau unul de altul, căci aşa de beţi erau încât abia s-au putut urca în căruţele care i-au dus la gara T. Vladimirescu, aşa cum era atunci. Luciana a zăcut câteva zile de frica prin care a trecut atunci cu câinele.
Străinii din catacombă au fost şi ei câteva zile ca morţi. Nici eu cu Mihaela n-am fost prea departe de ceilalţi, dar nu s-a observat nimic în sobor. Walter, care avea şcoala militară şi era ofiţer de carieră, tot timpul şi-a păstrat la el un pistol micuţ, foarte frumos, cu mânerul de aur şi fildeş, ce-l primise de la tatăl său cadou când a terminat liceul militar şi-l păstra ca pe ceva sfânt. Un timp nu ne-am mai văzut. Venea cel care era de rând să ia mâncarea şi, fără nici o vorbă, pleca. Aflând că Hitler a fost găsit mort, cobor cu Mihaela, să le spun vestea, crezând că am să-i bucur că s-a sfârşit cel care i-a dus în război. Toţi au fost ca loviţi în frunte, stând ca nişte stânci de piatră; numai Walter a fugit să-şi ia pistolul, iar după el a alergat Willi, care se lupta să i-l ia din mână. L-am rugat să mi-l dea mie şi să ne spună ce a vrut să facă cu el, la care mi-a răspuns, într-o românească stâlcită, că a vrut să-i împuşte pe cei trei camarazi şi apoi şi pe el, pentru că n-au de ce să mai trăiască. I-am luat pistolul, l-am dat Mihaelei şi apoi i-am dat două palme, spunându-i că aceşti camarazi ai lui  luptă ca să trăiască pentru copiii şi familia lor, nu pentru Hitler, care a lăsat soţiile fără soţi şi copiii fără tată.
Am ieşit de la el şi am aruncat pistolul într-o fântână. Aşa m-a dus pe mine capul, şi cred că o să stea acolo cât va fi fântâna, adică pe veci. Câteva săptămâni n-am mai vrut să ştiu de ei. De fapt numai unul era vinovat. Primeau doar mâncarea, atâta şi nimic mai mult.
Cel mai în etate dintre ei, Willi, care era şi mai cult decât ceilalţi, a rugat pe măicuţa, când şi-a luat mâncarea, să comunice că doresc cu toţii să ceară iertare maicii superioare şi să-i aducă la cunoştinţă ceva. I-am trimis vorbă că voi avea grijă când o să pot, mai pe seară, să-i anunţ să vină toţi, cu maica Luciana, în biroul meu.
Pe la orele 21, i-am chemat. După ce şi-au cerut toţi scuze şi, în special Walter, mi-au adus la cunoştinţă că, orice risc vor întâmpina, voiesc să pornească spre patria  lor, pentru că nu vor să ne aducă neplăceri. Se strecuraseră între ei ceva neînţelegeri politice şi doreau să meargă fiecare pe picioarele lui proprii. M-am bucurat, dar le-am spus că nu le dau drumul fără acte şi buletin de identitate.
Imediat am mers la unchiul meu Ionică Bratu, care m-a crescut şi care era primar în comuna T. Vladimirescu, rugându-l să-mi dea pentru patru surori, pe care vreau să le trimit într-o misiune în interesul mănăstirii. După ce le-am primit, secretara mea, maica Mihaela, le-a adăugat la sfârşitul fiecăreia câte o literă-două, ca să iasă un nume de bărbat. Le-am pregătit rucsacul cu hrană rece pentru câteva zile, le-am dat legitimaţiile, i-am dus la gară la T. Vladimirescu unde le-am luat bilete până la Oradea.
După ce s-au urcat în tren, m-am închinat, mulţumind din tot sufletul Celor de sus care ne-au ajutat să ducem până la acest moment o misiune destul de grea, pe care Providenţa ne-a hărăzit-o pentru ca să ne încerce omenia. M-am rugat lângă trăsură, înălţându-mi mintea spre Cel Atotputernic, să le ajute a ajunge în sânul familiilor lor, că numai aşa vom fi fericite că nu ne-am ostenit în zadar. Am respirat uşurată, preamărind pe Dumnezeu, care ne-a scăpat de povară. N-am dus-o singură, dar eram direct răspunzătoare.
N-am vrut să le reţin localităţile, pentru că nu am aşteptat niciodată o recompensă. Dar pentru că erau şi adevăraţi oameni, ne-au scris de la Oradea, apoi  din Budapesta câte o carte poştală – pentru că le dădusem şi câţiva bani cu care şi-au procurat cărţi poştale. Din Berlin mi-au scris că de la Oradea până acolo au avut mici peripeţii, dar se apropie de familiile lor.
După şapte luni, mi-a scris un pic Willi, inginerul, cu adresa: “Un măicuţ Veronica, un monaster de maici, 40 km. von Galaţi, Moldova, România.”. În scrisoarea din plicul ce ajunsese tot desfăcut, era scris: “Mama noastră mică şi bună cu surorile ei, să ştiţi că am ajuns cu greu în sânul familiilor noastre, dar suntem fericiţi. Eu, Willi, găsit soţia cu trei copii, casa şi părinţi. Friţ găsit logodnica şi mama, casa kaput. Ludovic găsit soţia, copii şi casa bine. Walter pe drum s-a despărţit de noi. Nu ştim nimic de el. Ne-am bucurat cu familiile noastre în lacrimi şi vorbim de voi mereu cu prietenii noştri. Toţi nu vom uita pe voi, dat nouă viaţa, ţara şi familia”.
După ce am învăţat cele scrise ca pe o poezie, maica Mihaela a luat scrisoarea să o rupă. Nu le-am răspuns, pentru că nu aveam nici o adresă la expeditor şi chiar dacă ar fi avut, tot nu le răspundeam, deoarece plata noastră a fost că făcusem acestor oameni bucurii.
Au trecut aproape zece ani de la plecarea lor şi iată că în 1955, luna martie, ziua 29, noaptea, spre 30, am fost arestată de organele statului nostru. În timp ce eram anchetată de ofiţeri, intră în birou şeful anchetator, care-mi zice:
– Ce mai faci “un măicuţ Veronica”/
Am făcut ochii mari şi i-am răspuns:
– Bravo, că nimic nu vă scapă! înseamnă că Mihaela nu a rupt scrisoarea. Nu am făcut ţării mele nici un rău, decât că am ascultat glasul conştiinţei să fac bine chiar şi duşmanilor şi calitatea mea nu-mi permite să fac rău.
Mi-a arătat fotocopia scrisorii şi mi-a spus:
– Te-am aşteptat să le răspunzi, crezând că ţi-au lăsat adresa lor. De ce nu le-ai răspuns? Pentru această infracţiune, afară de altele, vei lua zece ani de închisoare!
I-am răspuns cuviincioasă:
– N-am avut de la cei patru ostaşi germani, cărora le-am salvat viaţa cu ajutorul lui Dumnezeu, nici un fel de adresă. Am reţinut doar numele oraşelor de unde erau şi atât, pentru că nici nu m-am gândit că o să le răspund! Iar dacă o să primesc condamnare de zece ani, vă spun de pe acum că n-o să-i fac, pentru că sunt sigură că va interveni Cel care  mi-a poruncit să fac tot ce-am făcut greşit în faţa legilor ţării mele, dar vedeţi că socotelile cerului nu se potrivesc cu ale oamenilor de pe pământ; iar dacă aşa trebuie ca eu să trec şi prin închisoare, voi trece! Dar repet: nu voi face zece ani! Iar această intervenţie va fi în felul următor: ori mă ia sus prin curmarea vieţii pămâtene, ori o să dea în gând conducătorului ţării să scoată decrete pentru cei închişi ca politicieni, dar care habar nu au de politică.
Şi s-au ţinut de cuvânt, căci am primit 15 ani de condamnare. Nu mi-a fost greu în închisoare, pentru că nu mă condamna  conştiinţa cu nimic. Prin aceste aşa zise greşeli, n-am socotit că împiedic bunul mers al statului ţării mele. Îmi ziceam: “Cine mă sileşte să fac un dram de bine celor ce-mi cerşesc sprijin, fără a căuta la starea socială, religioasă sau politică, o să mă ajute şi în clipe grele”.
Şi m-au ajutat, căci în cinci ani şi şase luni pe care i-am făcut în închisoarea Jilava şi Miercurea Ciucului, între femei de toate vârstele şi stările sociale, am putut studia în fiecare zi de mai multe ori, pe fiecare în parte şi aşa mă minunam prin câte  etape poate trece  omul într-o zi. Eu nu aveam decât liceul şi bacalaureatul, dar studiam, din colţul meu, cărţi vii, pe care în nici o facultate n-aş fi avut posibilitatea să le studiez. De aceea mi-a fost uşoară închisoarea şi mulţumeam până şi celor care m-au condamnat, fără a urî pe nimeni, adunând zi de zi minunăţiile firii omeneşti.

(**) Prima versiune a acestui text a apărut în “Lumina Lumii”, publicaţie a Fundaţiei Antim Ivireanu, 1996, sub titlul: Martiri din vremurile noastre, semnată de + Irineu Slătineanu.