Jaful de la Muzeul din Oslo

Pictura lui Munch intitulată “Strigătul” (pe internet apare la adresa: www.edvard-munch.com)  este binecunoscută românilor datorită prezenţei ei pe toate tarabele cu cărţi ale ţării, ca reprodusă pe coperta unuia dintre volumele publicate în ultimii ani. Acum ea a intrat în actualitatea Codului Penal datorită faptului că a constituit, împreună cu lucrarea intitulată “Madonna” (la fel, caută: cgfa.sunsite.dk/munch), obiectul unui furt ce a indignat lumea amatorilor de artă din întreaga lume.

Ce să fi fost mai important pentru zecile de vizitatori ai sălilor gemând de exponate, aflaţi la Muzeul Munch, din Oslo, în acea dimineaţă de duminică de vară târzie (22. 08. 2004) când a avut loc jaful? Curiozitatea de a examina, măcar cu urechile, dacă nu îndrăzneau să-i privească-n ochi, pe tâlhari sau temerea pentru propriile lor vieţi? Vă las să judecaţi singuri.
Oricum, după potolirea lucrurilor, o sumă dintre dânşii au putut totuşi da anumite indicii poliţiştilor. Unul dintre hoţi era taciturn; sau măcar îşi impunea să nu scoată nici un sunet, fiind un profesionist care nu voia să-i fie recunoscut glasul măcar. Celălalt vorbea norvegiana în timp ce juca revolverul prin aer ori îl aţintea asupra inşilor prăbuşiţi pe parchet. Atâta ştia să spună şi să tot repete: să stea cu toţii lungiţi şi să nu crâcnească. Despre al treilea, nici o ştire. Unuia dintre gardienii îmbrăcaţi în civil i-a fost proptit revolverul de tâmplă şi a fost obligat să îngenunche. Un altul a fost trimis după ajutor medical, pentru consultarea turiştilor ce suferiseră o traumă. Comportament civilizat din partea tâlharilor, nu? Aceasta să însemne că erau nişte domni?
Camerele de luat vederi le-au reţinut siluetele, una fiind înarmată, cum s-a văzut. Însă era de pomană, pentru că nu le-au dibuit şi chipurile ascunse în acoperăminte ale feţei, dintr-acelea folosite de schiori.
Nu înseamnă că urmele li s-au pierdut definitiv. Ele au condus investigarea până la porţile clubului de tenis Sinsen (poate datorită automobilului staţionat în apropierea muzeului). Abia după aceasta făptaşii au dispărut.
S-a presupus că operele de artă (una dintre cele patru variante ale “Strigătului” şi “Madonna”) şi răpitorii lor nu au părăsit Oslo. Aventurierii aveau nevoie de timp pentru a le preda comanditarului acestui furt, dacă era un cetăţean al capitalei; cu atât mai mult pentru a le scoate pe piaţa internaţională a valorilor artistice. Oricum, aeroporturile şi gările, ca şi frontierele, fuseseră avertizate asupra hoţiei şi puse în gardă că făptaşii puteau încerca fuga din ţară.
O doamnă de peste drum de muzeu privise ca la teatru scena oferită de ei. O uluia că necunoscuţii izbeau tablourile cu pumnii şi picioarele, după spargerea geamurilor, pentru a face ramele să le cedeze lor şasiurile cu capodopere. Îi trecu prin minte că nu i-ar fi plăcut deloc să se poarte careva astfel cu picturile de pe pereţii săi. Cât despre cei doi, nu se grăbea să afirme că ar fi avut vreo idee cu privire la ce realizări extraordinare reprezentau obiectele eforturilor lor. În privinţa celui de al treilea, nu s-ar fi spus că avea altă treabă decât să-i care de ici colo cu maşina cât mai degrabă, fără să-l intereseze nici distrugerea, nici cruţarea uleiurilor. Niciunul dintre ei nu părea să fi fost conştient că pânzele erau extrem de sensibile la modificările de temperatură şi umiditate – cu atât mai mult la brutalitate – şi că ar fi trebuit să se poarte cu ele aşa cum ar fi făcut-o cu nişte sugari. Cel puţin aceasta era părerea directoarei muzeului.
Societatea de radiodifuziune (NRK) a încredinţat unui expert examinarea echipamentului de securitate al instituţiei de artă. Rezultatul cercetării a fost stupefiant. Nu numai că era depăşit, dar camera de luat vederi ce urmărea intrarea în locaşul de cultură era deconectată, în timp ce celelalte se aflau într-o stare vrednică de plâns.
Poate că cea mai jalnică lovitură dată muzeului este că nici una dintre picturi nu era asigurată împotriva furtului.
Poliţia din Oslo a cercetat în amănunţime cercurile de tâlhari ai oraşului. Ba a ajuns a se întreba dacă sustragerea capodoperelor nu constituia o acţiune îndreptată direct împotriva ei, anume o răzbunare pentru succesele sale de recentă dată. Desigur că amatorii de mistere detectiviste şi-au spus că poliţia exagera cu această bănuială din urmă, încercând să tragă spuza pe turta sa şi să transforme un eşec evident într-o reuşită de două parale.
Alături de interogarea celor mai cunoscuţi tâlhari, de verificarea alibiurilor tuturor acelora care ar fi putut contribui la jaf, poliţia s-a adresat şi celebrului condamnat pentru furtul unei alte versiuni a “Strigătului”, aceea de la Galeria Naţională Norvegiană, în anul 1994: Pal Enger, care a executat şase ani de detenţie pentru fapta sa. Alibiul i-a fost de nezdruncinat.
Deoarece pictura intitulată “Vampirul” (ibidem) a fost sustrasă în anul 1988 din acelaşi Muzeu Munch cu zece zile înainte de deschiderea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Calgary, iar însuşirea “Strigătului”, din 1994, s-a efectuat în ziua deschiderii Jocurilor Olimpice de la Lillehammer, s-a făcut legătura între acestea şi actualul furt al “Strigătului” şi al “Madonnei”, izbutit în timpul desfăşurării Jocurilor Olimpice de la Atena. Fără ca această pistă să conducă vreundeva.
Din cercetarea maşinii în care s-au cărat operele în cauză nu rezultă nimic palpabil, deoarece hoţii i-au curăţat interiorul cu ajutorul jetului unui stingător de incendii.
În pofida tuturor acestor rezultate disperante ale demersurilor efectuate pentru recuperarea tablourilor, nădejdea regăsirii lor nu este pierdută.
Douăzeci de picturi semnate de Van Gogh, cărate din muzeul  din Amsterdam purtând numele artistului, în 1991, au fost urgent înapoiate de către făptaşi în nişte genţi de voiaj de care s-au debarasat prin cutii de gunoi, fără să se afle nici cine, nici cum, nici de ce le-a făcut să dispară pentru un timp scurt, ca apoi să se renunţe la ele. La fel, o femeie de servici de la Galeriile Tate din Londra a zărit o pungă de plastic depusă lângă o masă, într-una din sălile muzeului, în dreptul unei picturi abstracţioniste. Cum nu părea să conţină altceva decât ziare vechi şi cartoane, a lăsat-o şi ea să cadă tot într-o cutie de gunoi. De aici fu recuperată ulterior, deoarece s-a remarcat înăuntru şi un fragment dintr-o lucrare de pictorul german Metzger, “Recreaţie la Prima Demonstraţie Publică de Artă a Autodistrugerii”, din 1960. “Fuga în Egipt” a lui Titian, după o îndelungată absenţă, a reapărut în Marea Britanie, în 2002, mijlocind o răsplată făgăduită de un detectiv unui informator care, în speranţa dobândirii ei, a investigat mediile interesate de opere de artă obţinute ilicit până a dat de urma lucrării pierite. O sculptură furată în 1990 din templul egiptean de la Behbeit el-Hagar, clădit de ultimul rege dintr-a 30-a dinastie, Nectanebo II, a fost propusă spre vânzare, la sala de licitaţie Christie’s din New York, doi ani la rând. A doua oară a atras atenţia specialiştilor, ceea ce a condus la revenirea ei în ţara de baştină.
Va să zică, “Strigătul” şi “Madonna” ar putea şi ele reveni de unde au fost răpite. În caz contrar, tablourile ar intra la rândul lor în cohorta celor 150.000 lucrări de arte plastice înghiţite de neant fără urmă.

Cine este autorul acestor două picturi şi de ce au interesat ele mai mult ca altele? Copilăria lui Edvard Munch i-a marcat întreaga existenţă neliniştită. S-a născut la Loten, în Norvegia, în 1863, în familia unui medic militar pauper, dealtfel, una de calitate, numărând între membrii ei slujitori ai altarului, intelectuali şi artişti. Fratele acestuia, P.A. Munch, e considerat un istoric de seamă. Primele licăriri ale vieţii au fost, în cazul lui Edvard, boala şi moartea. Având etatea de numai 5 ani, i-a repauzat mama (cu 20 ani mai tânără decât soţul ei) şi o soră cu zece ani mai mare ca Edvard (Sophie), ambele victime ale tuberculozei. O boală mentală s-a declarat în cazul uneia dintre surorile sale mai mici. Dintre cei 6 fraţi, numai unul s-a căsătorit, Andreas, pentru a adormi pe veci la mai puţin de 6 luni după nuntă. Cât îl priveşte pe Edvard, toată viaţa a fost bolnăvicios.
Aceia dintre cititori care au reţinut măcar o impresie cu privire la expresionism, sunt de pe acum încunoştinţaţi asupra pricinilor externe ce au motivat opţiunea sufletească a viitorului pictor pentru tragicul curentului artistic ale cărui baze urma să le pună tocmai cu pictura astăzi furată: “Strigătul”.
Edvard Munch şi-a început studiile la Şcoala Tehnică din Oslo. Cum a debutat în pictură la vârsta de 17 ani, a frecventat câtva timp şi Şcoala Regală de Desen, unde a lucrat sub îndrumarea celui mai însemnat penel al Norvegiei: Christian Krohg. În acea perioadă iniţială era influenţat de realismul francez.
În aprilie 1889, Munch a deschis la Asociaţia Studenţilor din Christiania (vechiul nume al capitalei Oslo) o expoziţie retrospectivă cuprinzând 63 picturi şi numeroase desene. Pasul a fost socotit a vădi un orgoliu extrem. În pofida opiniei generale, profesoul său Christian Krohg a scris: “Pictează, adică priveşte lucrurile într-un mod aparte de al celorlalţi artişti. Vede numai esenţa şi, în consecinţă, numai aceasta pictează. Iată pricina pentru care lucrările sale sunt ‘neisprăvite’, după cum s-au delectat oamenii să defăimeze. Numai că de fapt ele sunt terminate, isprăvite de mâna sa. Arta se încheie atunci când artistul a spus tot ce are de spus cu adevărat, iar acesta reprezintă avantajul pe care Munch îl are asupra mai multor generaţii de pictori: are îndemânarea unică de a ne arăta cum a simţit şi ce l-a reţinut cu putere, făcând ca orice altceva să pară lipsit de însemnătate.”
În anul 1889, l-a cunoscut pe Hans Jager, liderul boemei din Oslo, al cărui portret l-a pictat. Între educaţia lui creştină rigidă şi anarhismul noului grup a apărut o tensiune ce nu a priit sufletului său. Este şi anul primirii unei burse de stat cu ajutorul căreia s-a deplasat la Paris trei ani consecutiv. A rămas acolo (alternând cu stagii pe teritoriul german) următorii douăzeci de ani. Profesor i-a fost Léon Bonnat. Tot acum a început să elaboreze lucrarea cu care a spart gheaţa indiferenţei publice: “Copil bolnav”. În forma ei finală, după cum s-a remarcat, e îndatorată simbolismului şi sintetismului francez. Christian Krohg a utilizat un motiv similar, dar Edvard Munch s-a depărtat de realismul acestuia, căutând primele impresii însămânţate în adâncul său de moartea sorei sale.
Nu la mult timp după plecarea sa îi parveni vestea că i se stinsese tatăl. Tabloul “Noaptea” (1890) e rezultatul acestei noi traume.
Dealtfel, întreaga sa operă poate fi privită ca una autobiografică, mai ales ca o autobiografie a suferinţei sale. Este locul potrivit pentru citarea unui aforism cules din numeroasele lui scrieri: “Aparatul de fotografiat nu poate să se ia la întrecere cu pensula şi pânza, atâta timp cât nu poate fi utilizat în rai şi-n iad”. În altă parte, el notează a visa la o: “artă care este rezultatul unei nevoi obligatorii de a-ţi deschide sufletul.” “Strigătul” (cel mai bun exemplu de ceea ce Munch a înţeles prin “picturi sufleteşti”; 1893) şi “Copil bolnav” (1881-86) sunt atribuite trăirilor provocate de timpuria sa  însingurare datorată decesului dublu al mamei şi sorei lui. Iar “Vampirul” este socotită o oglindire a vieţii sale sexuale.
În 1892, deschiderea unei expoziţii la Berlin l-a făcut definitiv cunoscut, poate cu atât mai mult cu cât a fost bănuită a fi o provocare anarhistă şi a fost închisă. Edvard Munch a intrat într-un cerc de literaţi şi artişti de primă mână. Printre alţii, sculptorul norvegian Gustav Vigeland, scriitoul danez Holger Drachman, poetul polonez Stanislaw Przybyszewski, istoricul german al artelor Julius Meier-Graefe. Şi mai cu osebire dramaturgul şi prozatorul suedez August Strindberg. Cu acesta se încingeau îndelungi convorbiri despre Friedrich Nietzsche (pictat de Munch în mai multe rânduri), ocultism, psihologie şi aspectele sumbre ale sexualităţii. Este perioada când “nu se lupta să dobândească subiectivismul ca atare”, cum scrie Arne Eggum; “a ţintit să stabilească valori universale prin cristalizarea imaginilor celor mai adânci emoţii ale omului – a dragostei, a morţii şi a anxietăţii, imagini ce au reţinut calităţi evident uitate de către civilizaţia burgheză din timpul său. Referindu-se la Gauguin, unul dintre amicii săi din Berlin scria în 1893: <…el nu are nevoie să călătorească la Tahiti pentru a vedea şi experimenta primitivul din natura umană. Îşi poartă propriul Tahiti în sineşi…>” Talentul său, însă, nu se opreşte aici. În “Înger pe plajă” (1889) îşi valorifică îndemânarea de a portretiza într-o atmosferă lirică.
În decembrie 1893, în expoziţia de la Unter den Linden, Munch a înfăţişat şi şase picturi sub titlul “Studiu pentru o serie: Iubirea”. Mai târziu ciclul avea să dobândească titlul: “Friză a Vieţii. Un Poem despre Viaţă, Dragoste şi Moarte”. Include motive de atmosferă: “Furtuna”, “Lumina Lunii”, “Noapte înstelată”, în care a fost observată influenţa lui Arnold Böcklin. În timp, se adaugă “Anxietate”, “Cenuşă”, “Madonna”, “Femei în trei etape”. El a rămas fidel făgăduinţei făcute într-un manifest din tinereţe: “Voim mai mult decât o simplă fotografie a naturii. Nu vrem să pictăm poze drăguţe de atârnat pe pereţii saloanelor. Vrem să creăm, sau cel puţin să aşternem fundamentele unei arte ce să dăruiască ceva omenirii. O artă care să te oprească locului şi să te angajeze. O artă creată în inima cea mai adâncă a omului.” Poate de aceea apare şi tema angajării politice în opera sa. Dealtfel e printre foarte puţin numeroşii pictori norvegieni ce au dat curs acestor ambiţii. În jurnalul său se găsesc însemnări de tipul: “Nu este cazul să mai pictăm interioare cu oameni ce citesc şi femei ce croşetează; ei trebuie să fie oameni care trăiesc, respiră, simt, suferă şi iubesc.”

Nu revine în capitala Franţei decât în 1896. A dus tratative pentru ilustrarea operei poetice a lui Charles Baudelaire, “Les Fleurs du Mal”. De fondul acestora îl apropia (fără voie) opinia criticii de arte plastice după prima sa călătorie la Paris: “un pictor al lucrurilor urâte”. Se asociază cu excelentul tipograf Auguste Clot, atrăgându-l gravura şi litografia, domenii în care s-a impus ca unul dintre cei mai buni ai epocii.
Deşi în 1906, Munch era apreciat de către Matisse şi devenise unul dintre pictorii cei mai de seamă ai perioadei, viaţa lui personală e tot mai lipsită de perspectivă. În toamna anului 1906, Munch  a definitivat schiţele pentru montarea lui Max Reinhardt cu “Strigoii” de Henrik Ibsen, pe scena lui Deutsches Theater din Berlin. Din epoca respectivă reţinem “Autoportret cu sticla de vin”. Instabilitatea sa emoţională şi alcoolismul l-au determinat să facă o cură de aproximativ un an în spital, în 1908, în Copenhaga. Mai mult decât aceste două motive, Edvard Munch nu a putut depăşi faptul că a fost martor la sinuciderea uneia dintre iubitele sale, cu acel prilej rănindu-şi un deget, cicatrice ce îl va însoţi până la moarte. Chipul sinucigaşei e de regăsit în “Moartea lui Marat” (1907).
Reîntors în 1909 în Norvegia, a primit Ordinul Sf. Olav. S-a aşezat în oraşul de coastă Kragero. Pe lângă realizarea unor peisaje de iarnă, între 1909 şi 1916, şi-a închinat eforturile decorării Aulei Universităţii din Oslo. Picturile sunt “fantastice şi grandioase”, cum spune un critic, reprezentând “forţele perpetue ale vieţii”, după cum la descrie el însuşi.
O nouă mutare interveni în existenţa lui: la Ekely. Aici, stilul îi deveni armonios, culoarea luminoasă. Toţi comentatorii vieţii şi operei sale cad de acord că la Ekely a dus o existenţă de eremit, extrem de productivă.
S-a stins din viaţă în 1944 bărbatul care, în opinia aceluiaşi Arne Eggum, a fost “un existenţialist norvegian în arta expresionistă”. Cu puţin timp înainte, a donat oraşului Oslo colecţia de pictură şi scrierile sale.