ISTORIA LITERATURII DE DETENTIE LA ROMANI (I)

PREFAŢĂ – O ISTORIE SALVATOARE

Se cuvenea – dacă în această materie există o ordine firească a lucrurilor – ca prima istorie a literaturii române de detenţie să fie alcătuită şi publicată de un fost deţinut politic. Cronicarul nu trebuie, în mod necesar, să fie în acelaşi timp un martor, dar atunci când cercetarea sa istorică se conjugă cu mărturia unor experienţe trăite de el, cronica sa nu este doar o relatare dinafară, ci şi o descoperire dinăuntru. Astfel, Mihai Rădulescu nu este doar un explorator, ci şi un mărturisitor.

L-am întâlnit pentru întâia oară, cu mulţi ani în urmă, în camera nr. 36 din Reduitul Jilavei. Într-o scriere a sa a evocat cu atâta căldură simpatetică acea întâlnire a noastră, săptămânile petrecute împreună, încât recitindu-i paginile am regăsit brusc, cu o prospeţime nealterată, ca într-o oglindă dezaburită, imaginile noastre alăturate, în mijlocul unui spaţiu al penitenţei de-a buşilea, al ascensiunii lente pe un Carmel spiritual.

Într-o închisoare în care mai numeroşi erau cei vârstnici, în care multă vreme am fost – prin diferitele celule pe unde am fost azvârlit – cel mai tânăr, iată întâlneam câţiva ceva mai tineri decât mine, aduşi de valul stârnit şi la noi de Revoluţia din Ungaria. Printre aceştia, Mihai Rădulescu era, fără îndoială, mai deschis decât oricare la cele ale spiritului. Înzestrat, în acelaşi timp, cu darurile artistului, cu iscusinţa speculativă a cugetătorului dar şi cu haruri mai tainice duhovniceşti, manifesta acea stare admirabilă de continuă disponibilitate care e semnul celor chemaţi. De la jocurile verbului poetic (ne văd pe amândoi elaborând mintal – căci cum să scrii! – un sonet, ale cărui versuri erau compuse pe rând când de unul când de altul), prin prelungitele discuţii pe teme literare sau filosofice, până la rugăciunile rostite în comun, zilele detenţiei noastre erau pline. Era conjurată primejdia cea mare, poate singura adevărată ameninţare, aceea a sterilităţii, a morţii spiritului.

În acea “libertate”pe care ne-a adus-o ieşirea din universul carceral în spaţiul ceva mai larg al universului concentraţionar comunist, l-am regăsit pe Mihai Rădulescu. Cu trecerea anilor rămânea la fel de deschis şi de disponibil pentru tot ce rodeşte. Scrierile sale vădesc o mirabilă fertilitate. Ca şi la tânărul din Jilava de altădată, se unesc într-însul scriitorul, studiosul şi omul de credinţă şi fidelitate.

Iată-l de astă dată proiectând o vastă întreprindere şi pornind cu hotărâre la realizarea ei. Proiectul este acela al unei sume a literaturii române de detenţie. Folosesc cu bună ştiinţă cuvântul sumă: el implică explorarea tuturor universurilor concentraţionare, analiza tuturor experienţelor carcerale, întreaga istorie a literelor române. Fireşte, sinistra experienţă a detenţiei în lumea comunistă, care a dat naştere unei bogate literaturi memorialistice – producţie încă în plină expansiune -, se află în centrul, am putea spune de greutate, al construcţiei cercetătorului nostru. Dar o istorie a literaturii române de detenţie ar fi incompletă fără o întoarcere spre scrierile mai vechi ale unor autori ce se bucură de notorietate şi dispun de autoritate literară. De altfel, un studiu comparativ contribuie la o mai clară punere în valoare a particularităţilor unei anumite epoci. În acest caz, epoca totalitarismului comunist este cea care trebuie luminată din plin; necesitatea unor planuri de referinţă istorică este evidentă.

Deşi Mihai Rădulescu nu-şi propune o istorie a detenţiei, ci a literaturii detenţiei, prin metoda analitică aleasă de el faptele vor fi puse în lumină prin intermediul cercetării sale cel puţin în egală măsură cu discursul literar referitor la aceste fapte. Dar întrucât obiectul primordial al studiului său îl constituie textele literare, o interogaţie elementară străbate toate articulaţiile lucrării sale. Întrucât scrierile alcătuind “literatura”detenţiei corespund criteriilor literaturităţii? Sunt ele, oare, opere literare?

Scriitorul – poet, prozator, dramaturg – Mihai Rădulescu nu putea evita o asemenea întrebare. Şi el n-o evită în analiza şi comentariul diferitelor texte asupra cărora se apleacă. “Literatura de detenţie”nu este, pentru el, doar o culegere de documente, de mărturii, de amintiri; valoarea ei în conservarea memoriei se legitimează şi prin literaturitatea ei. Desigur, studiate îndeaproape, scrierile se revelează adeseori deficitare pe plan estetic. Conştient de aceste deficienţe, cercetătorul nostru pune cu fineţe în lumină reuşitele literare, fie şi parţiale, momentane, ale autorilor studiaţi de el. Uneori aceste “reuşite”sunt de-a dreptul involuntare, apărând chiar în pofida unei net afirmate voinţe de a nu face literatură.

Este apoi perfect justificată o observaţie pe care o face Mihai Rădulescu referitor la conjuncţia dintre oralitate şi scriitură în compoziţia literaturii  detenţiei. Oralitatea străbate, în maniera unui bas continuu, scrierile aparţinând acestei literaturi şi, îndeosebi, memorialisticii universului concentraţionar. Naraţiunea şi mărturisirea sunt, pe plan general antropologic, modalităţi ale vorbirii, ori chiar în regimul consemnării prin scris rămân în ele resturile unei oralităţi subiacente.

O altă teză interesantă care regizează comentariile din această lucrare este aceea a caracterizării memorialisticii detenţiei drept o specie a literaturii didactice. Teză ce se poate susţine, chiar dacă intenţionalitatea didactică este adeseori absentă din scrierile în cauză. Este însă cert că rememorarea, rechizitoriul, avertismentul, toate modalităţile care fac apel la conştiinţă, care vor să o trezească din inerţia somnului, le regăsim în această literatură. Ele, mai mult decât o pedanterie didacticistă, fac dintr-însa o literatură superlativ didactică. Pornind de la o asemenea constatare foarte pertinentă, dar justificându-se şi prin alte argumente, autorul Istoriei recurge la străvechea metodă a pildelor. Suma sa este un adevărat florilegiu de texte (dacă se poate folosi un asemenea termen evocând buchetul floral într-o asemenea materie în care domneşte – ca să folosesc o expresie biblică – urâciunea pustiirii). Comentariile din acest studiu se susţin din abundenţă prin exempla , alcătuind o adevărată antologie a literaturii de detenţie paralelă cu istoria ei. Autorii trataţi se dezvăluie uneori par eux-memes , prin selecţia fragmentelor semnificative din scrierile lor.

În acest prim tom din seria, care se anunţă bogată, a volumelor ce vor forma întreaga sa Istorie a literaturii de detenţie, Mihai Rădulescu coboară de la început în bolgia cea mai adâncă, în abisul universului concentraţionar, dând scrierilor dedicate “fenomenului reeducării”oribilul primat pe care-l merită. În această coborâre ad inferos , exploratorul se opreşte, într-o primă etapă, la jurnalul de lagăr al uneia dintre primele victime din lagărele comuniste: Onisifor Ghibu. La Caracal, în 1945, reeducarea celor internaţi îşi face primele exerciţii. Cu toate că nu există o măsură comună între ce s-a petrecut în acest lagăr şi reeducările ce se vor desfăşura, după câţiva ani, la Piteşti, Gherla, Târgu-Ocna, se pot observa deja începuturile acelei spălări a creierului care – cu mijloace incomparabil mai terifiante – se va desfăşura mai târziu. Efectele devastatoare ale acelui început de “reeducare”se pot observa însă chiar şi în cazul profesorului Onisifor Ghibu. Nu fără un sentiment tulburător citeşti rândurile unei ciorne a unui memoriu destinat Regelui, în care nefericitul întemniţat “strigă de profundis, din lagăr…”, pledând însă… pentru un univers concentraţionar: “Sunt pentru lagăre. Să fie duşi în lagăre şi reeducaţi, timp îndelungat, toţi paraziţii societăţii şi ai statului, care n-au muncit nimic, ci numai au speculat şi exploatat statul şi poporul… Eu m-aş angaja la o asemenea operă… Să nu se uite nici lagărele de femei…”. În comentariile la acest penibil apel la vindicta publică împotriva “îmbogăţiţilor”, a “speculanţilor”, a “nababilor”(sperăm că paginile acestea n-au ajuns, după eliberarea profesorului Ghibu din lagărul de la Caracal, în mâinile tânărului suveran) Mihai Rădulescu observă foarte judicios că ideea lagărelor ca “instituţii de reducare”împărtăşită tocmai de o victimă a acestor “institute”reprezintă un oribil triumf al “reeducatorilor”comunişti.

Un asemena mecanism de bază, încercat cu mijloace rudimentare în lagărul de la Caracal, va fi complicat mai apoi, rafinat la extrem, la Piteşti şi în celalalte centre de reeducare. Analizele şi comentariile autorului vor viza, înainte de toate, extragerea – din textele studiate – a acestui mecanism al terorii, cu finalităţile urmărite, cu metodele aplicate, cu funestele personaje implicate, cu tragicul, pateticul şi absurdul său. Într-o ţesătură complexă, autorul acestei Istorii împleteşte căutarea adevărului istoric cu revelarea limitelor condiţiei umane; el recurge la o psihologie abisală dar şi la marea experienţă a moraliştilor creştini, a misticilor. Confruntând textele privind Reeducarea ale memorialiştilor ca şi ale eseiştilor, corectând erorile de amănunt ale unora, reliefând aporturile revelatoare, insistă îndeosebi asupra proceselor ontologice, asupra ipostazelor diverse ale fiinţei în situaţii-limită.

Acestea fiind preocupările autorului, este evident că Istoria aceasta a literaturii române de detenţie nu se limitează la expunera unor secvenţe istorice, nu rămâne doar la planul obişnuit al unei istorii literare. Ceea ce face interesul comentariilor lui Mihai Rădulescu este tocmai bogăţia consideraţiilor psihologice, morale, spiritual-religioase, diversitatea excursurilor ce depăşesc simpla interpretare a textelor. Astfel, prezintă un deosebit interes consideraţiile cu privire la cultura orală în puşcărie, în genere la particularităţile existenţei în penitenciarele comuniste. Istoricul şi criticul literar, sau mai simplu scriitorul şi omul de gust se manifestă la tot pasul prin caracterizarea valorilor literar-artistice; varietăţile stilistice ale scrierilor studiate sunt evidenţiate cu multă pricepere, specificităţile particulare fiecărui memorialist, eseist sau literat sunt clar definite. Autorul Istoriei are darul formulelor definitorii izbitoare. Astfel atunci când observă, în legătură cu cartea lui Dumitru Gh. Bordeianu, Mărturii din mlaştina disperării , că avem în această scriere o “pagină a unui posibil Paterical temniţelor româneşti”.

Această primă istorie a literaturii române de detenţie este scrisă nu numai în spiritul plin de gravitate al unui istoric-martor, ci şi în acela al unui gânditor ce reflectează la destinele naţiunii noastre atât de greu încercate în anii comunismului. Nu pot încheia rândurile acestea fără să citez o reflecţie a lui Mihai Rădulescu, din care înţelegem în ce sens ororile petrecute în cadrul reeducărilor nu rămân pentru el cantonate acolo, în trecutul în care s-au petrecut, ci continuă să ne afecteze conştiinţele, să ne determine faptele. Iată fraza: “…ne întrebăm dacă cele ce vedem petrecându-se în România, în anii neocomunismului succedând Revoluţiei din Decembrie 1989, nu constituie tot tribut plătit acelei nebunii colective induse de comunism în minţile noastre, pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut, ce a germinat o dezorientare naţională şi, ca urmare, o neputinţă a românului de a se regăsi, prin regăsirea valorilor tradiţionale, batjocorite şi urâte până ieri, ceea ce a condus la pieirea lor aparent definitivă”.

Întreprinderea de lungă respiraţie, solicitând un efort susţinut al istoricului cercetător dar şi o tensiune particulară a conştiinţei sale, vasta lucrare a lui Mihai Rădulescu urmăreşte regăsirea şi repunerea într-o lumină fertilă a acelor valori.

Este o întreprindere mântuitoare pe care se cuvine să o omagiem.

NICOLAE BALOTĂ