– Initierea

O FETIŢĂ DE APROAPE ŞAPTE ANI, purtând numele binecuvâtatei noastre regine: Victoria – ‘de aproape şapte ani’, fiindcă nu fusese încă înscrisă în clasa întâi primară în acel sfârşit de vară -, a jucat în existenţa mea ulterioară un rol mai important decât cel atribuit de mitologie ursitoarelor bătrâne cât lumea. Rolul de bază în viitoarea mea curiozitate şi realizare sexuală, pe tot parcursul anilor câţi s-au scurs şi se vor mai scurge. Nu m-am mai putut desprinde niciodată de scena născocită de ea, mi-a devenit model de comportament şi pe aceasta am căutat s-o reeditez, deşi n-am devenit conştient de aspiraţie decât după vârsta de 42 ani, când, pentru uzul şi educaţia sexuală a lui Lucie, mi-am pus ordine în amintirile de acest gen.

O fetiţă atât de mică poate modela cu atâta vigoare destinul psihic al unui bărbat care curând va fi un bătrân? Nici nu-mi vine s-o cred. Şi totuşi amintirile mele converg toate în acel focar al trezirii imaginaţiei sexuale.

Ce date fizice şi morale să fi avut acel copil pentru a mă marca atât de puternic?

Era mai năltuţă ca mine – aveam patru ani – cu aproape un cap. Dezvoltată armonic (cel puţin, nu reţin să o fi criticat în forul meu lăuntric pentru vreo deficienţă corporală), o admiram numai pentru motivul că era mai mare, suficient de mare, de energică, de plină de iniţiative, de autoritară, ca s-o fi adoptat ‘şef de bandă’. Din ‘banda’ noastră mai făceau parte alte două fetiţe, una de cinci şi cealaltă de şase ani, cunoscute în acea vilegiatură. Erau localnice, iar noi londonezi. Vic avea o trăsătură ce nu-mi convenea: un nas prea mare pentru gustul meu; era un nas care, fără să fi intrat în contradicţie cu criteriile mele estetice în germene, îmi răsărea în conştiinţă ca ceva neobişnuit la o fetiţă şi mai potrivit unei adulte. Îi mai ţin minte ochii negri, vii, plini de focul ideilor, de puterea de a-şi transmite cu forţă dorinţele şi neîngăduind împotrivirea. Aceşti fixatori ai fanteziilor emise de buzele sale mov-trandafirii străbătute de o mobilitate hotărâtă, mă intimidau. Prietena mea n-avea nevoie să insiste pentru a mă decide să adopt pe dată scornirile avânturilor ei copilăreşti către un joc sau altul.

Poate că-i atribuiam atâtea drepturi asupra mea şi deoarece părinţii ei erau în acea perioadă nedespărţiţi de părinţii mei. Îi simpatizam pe cei doi adulţi; chiar îi iubeam; aveam multă încredere în ei, încredere pe care, probabil, o răsfrângeam şi asupra fiicei lor. Totuşi, despre aceasta din urmă se cuvine să spun că mă speria niţel, dacă e să compar sentimentele stârnite de ea cu acelea generate de genitorii săi. Mă speria, pentru că firea mea era mult mai domoală, mai obedientă şi mai ascunsă decât a lui Vic. Drept care ea avea un mare ascendent asupră-mi, tolerat de deosebirea temperamentală dintre noi.

O dată m-am opus ei. Dar nu pentru lungă durată. O singură afirmaţie a sa, ca răspuns la ezitarea mea, fu deajuns pentru a-mi înlătura orice reţinere în a-i da ascultare. În acea ‘convingere’ a mea, Vic recurgând la ‘explicaţie’, regăsesc metoda mamei mele de a mă determina să fac una sau alta. Şi trebuie să recunosc, cu suficientă mirare, că în absenţa mamei, Vic îi prelua locul, tratându-mă ca pe copilul ei, căruia avea dreptul să-i poruncească, pentru care ştia ce era bun şi rău, care-mi conducea paşii cât mă avea la dispoziţie.

În acea dimineaţă, soarele urcase binişor pe cer, căci nu eram noi trezitorii timpurii care să-l mai prindă la orizont. Să fi fost ceasurile zece. Mă găseam cel dintâi în curte. Totdeauna Vic apărea după mine, fie că se deştepta ea mai târziu sau că mama ei era mai migăloasă în a o pregăti să iasă. Era o zi bogată în lumină, cu o temperatură agreabilă, îmbietoare la a sta afară. Căldura se împletea cu o răcoare potrivită a umbrei; împreună erau tocmai bune să ne jucăm fără să curgă năduşelile pe noi. Odată aflaţi în ogradă, mamele nu ne mai purtau grija o bucată bună de timp şi, fericite că scăpaseră de povara noastră, stăteau de vorbă în faţa ceşcuţelor de cafea, până să treacă la pregătirea dejunului.

Vic ieşise din casă cu un gând activ în minte. Cum şi amicele noastre, fiicele gazdei, răsăriră de nicăieri când îşi făcu ea apariţia, Vic ne adună în jurul său şi mi se adresă:

– Uite ce-o să facem: îmi dau jos chiloţeii şi tu mă pupi.

Nu aşteptă nici o încuviinţare din parte-mi. M-am uitat cam disperat la cele două partenere de giumbuşlucării, să-mi orientez simţământul după acela citit pe chipurile lor, că – la drept vorbind – nu ştiam ce trebuia să simt, atât de inedită era propunerea. Cam morocănoase mi s-au părut feţele lor. Nu le înţelegeam trăirea, deoarece nu le surprindeam privirile, acestea fiind aţintite asupra mai vârstnicei dintre noi, care opera cele anunţate, adică îşi scotea piesa de lenjerie menţionată, rămânând cu nuditatea la discreţia căutăturilor lor, pe când eu, ruşinat, o evitam, pentru moment. Ce descifram în felul cum o priveau? Ceva butucănos; nu găsesc termen să traducă mai exact amintirea pe care o am despre cele furate din pupilele lor. Ceva ce nu se lăsa înţeles de mine. Ceva pe care l-aş fi putut lua şi drept condamnare, dar şi drept aşteptare încordată. Poate că acea ‘condamnare’ o imprimasem eu asupra globilor lor – cel puţin aceasta reiese din evoluţia jocului.

Vic – ca dovadă că propunerea sa nu era una spontană, ci tocmai pe dos, preconcepută şi pregătită în detaliu, – se aşeză pe vine, cu picioarele larg desfăcute.

– Hai, pupă-mă.

Îşi înclinase bărbia, să-şi privească sexul, de bună seamă pentru a verifica impresia pe care acela îl făcea asupra noastră. Funda mare albă îi cădea de pe creştet spre frunte. Nu-mi amintesc ce culoare avea părul său. Câteodată îmi vine să cred că era bălai; alteori, negru. În schimb, m-a impresionat mica nuanţă ce distingea pielea, pe care i-o cunoşteam bine, alb-cafeniu, de materialul din partea interioară a rochiei, unt cu o apă mai întunecoasă, ce-i cădea ca o jumătate de clopot plisat, pe dinapoia şalelor, peste fesele rotund-ascuţite, către spicele buruienelor înţepătoare.

Cum revenise asupra cerinţei, mi-am aruncat şi eu privirile spre ce-şi dezvăluia: să ştiu mai precis ce anume-mi cerea. N-aveam noţiunea altui membru decât purtam eu. Mai clar, până atunci, dintr-o imensă stimă, datorată educaţiei, socoteam că fetele nu faceau pipi în modul cum ne îndatorase pe noi natura să facem, ele fiind prea delicate pentru a săvârşi un lucru atât de ruşinos şi vulgar, vrednic de tăinuit. Cum însă era evident că-mi cerea s-o pup în zona unde era plasat şi organul meu, mi-am revizuit instantaneu opiniile, concedând că şi ele făceau pipi, cam cu ce-mi arăta. Ceea ce surprindeam mă încuraja să accept că acesta era adevărul trist. Zăream doi sâni mititei. Noţiunea sânilor materni era unica pe care o aveam din teritoriul sexualităţii şi cum labiile  aveau ceva din creşterea alungită de carne albă pe care o constatasem la glandele mamare, am socotit că în faţa mea se desfăşurau doi sâni pe măsura trupului ei – mic, pe lângă al mamei. Că ‘sânii’ îi erau plasaţi aiurea decât cei materni îşi găsi pe loc o justificare: din moment ce fetiţele nu fac pipi ca băieţii şi mai ales treaba mare – ce oroare să le desconsider într-atâta încât să le bănuiesc că ar fi fost martirizate cu o defecare asemănătoare cu a noastră!… – sânii aceştia aveau ambele funcţii excretoare, că doar prin sânii mari, de pe piept, iese laptele, nu? La fel şi prin cei ai lui Vic se cuvenea să iasă ceva. Ce să iasă? Ceea ce e normal să iasă, după modelul oferit de fiziologia băieţilor, din acea parte ascunsă între picioare.

Judecând în mare grabă toate acestea şi construindu-mi pe dată o geografie mitică anatomică a trupului feminin, am hotărât să-i pun o condiţie, eu veşnicul ascultător necârtitor al îndemnurilor ei:

– Te pup doar pe unde faci pipi, nu pe unde faci treaba mare…

Mirată trebuie să fi fost Vic auzind ce trăznaie îmi trecea prin minte.

Însă era prea adâncită în contemplarea celor pe care le examina încântată şi prea grăbită să-şi vadă visul împlinit ca să mai aibă timp să adâncească spusele mele şi să le ridiculizeze.

– Asta spun şi eu: pupă-mă aici!, porunci, niţel cam nevricoasă şi o leacă scoasă din sărite de întârzierea mea.

M-am lăsat în patru labe, cum îşi va fi imaginat ea tabloul pe care îl pregătise în căldura patului, în cursul nopţii. Îmi trecu prin minte o amintire. O auzisem pe mama ei confiindu-i în şoaptă mamei mele: – “Nu ştiu cum să mai procedez cu Vic s-o dezobişnuiesc să facă pipi-n pat…”. În loc să aibă un caracter inhibant, informaţia mă bucură, fiindcă îmi confirma ipoteza că şi fetele făceau pipi. Problema rămânea nedezlegată: prin care dintre cei doi ‘sâni’ mititei? Dar îmi simţeam prietena prea nervoasă ca să mai îndrăznesc s-o iscodesc pentru edificarea mea deplină. Mi-am asumat riscul s-o pup unde zicea, neavând altceva mai bun de găsit atunci.

Deci, mă lăsasem în patru labe. Iarba înaltă şi foarte deasă, de un verde gras, mi-a rămas întipărită în cuget. Era plină de sevă pe dinăuntru, iar pe dinafară de rouă adunată-n stropi mari; probabil că mi-a atras atenţia fiindcă cei din urmă păreau să ilustreze spusa mamei ei.

M-am aplecat, m-am sprijinit mai bine pe palme, am introdus capul sub bazinul ei şi, răsucindu-mi-l în sus, mi-am lipit buzele uscate de emoţie de ‘sânul’ pe care rămăsesem cu impresia că mi-l indicase a fi izvorâtor de pipi, ca altul decât cel pentru treaba mare.

Am redeschis pleoapele – le închisesem, ca un adult când se pierde în sărut -, am retras nasul de sub acoperământul de carne încă nemaisărutată, m-am reechilibrat în poziţia celor patru labe şi am privit drept în ochii fetiţei, ca şi când i-aş fi spus: ‘Vezi cum te ascult?’.

Sunt mai mult ca sigur că senzaţia dăruită lui Vic era nulă, după cum nulă fusese şi pentru mine. Dar nu cred că senzaţie urmărise (dacă avea cumva această noţiune), ci altceva, mult mai neaşteptat. Intuiesc că urmărise doar vicierea mea. De ce cred asta? Din pricina celor ce au urmat.

Când m-am aburcat iarăşi pe tălpi, în picioare, neştiutor a ce-mi mai rămânea de făcut în acest joc inedit, se ridică şi ea de pe vine, îşi trase chiloţii la loc, îşi netezi rochia şi se întoarse spre cele două martore ale orgiei precedente:

– Acum vă duc undeva, să faceţi la fel şi voi.

A luat-o înainte, a cotit pe după colţul casei văruite-n alb, a ţinut o potecă ce se îndrepta spre fundul curţii. Ajungând în faţa budei cu pereţi din scânduri putrede, decolorate de ploi, crăpate şi lăsând astfel locuri goale între ele, pe verticală, le zise:

– Aici. Intraţi şi vă pupaţi una pe alta.

Botoasele nu fură mult mai îndrăzneţe ca mine, anterior. Totuşi intrară una după cealaltă, fără să crâcnească şi traseră uşa în urma lor. Vic, iute, puse un genunchi la pământ şi ochiul la o gaură a lemnului, grăbindu-mă:

– Uită-te la ele!

Mi-am vârât şi eu genele în aşchiile blănii negeluite. Însă, cum n-aveam exerciţiul ei de a spiona adulţii în asemenea împrejurări, privirile mi se poticniră de dulap şi văzui doar negru, oricât m-aş fi străduit să pătrund prin densitatea ţesutului lemnos.

– Vezi?!, strigă entuziasmată.

– Da, am minţit-o fără vlagă, jenat că nu ştiam încotro, nici cum să mă uit, nici ce să văd.

Arhimulţumită că-şi făcuse datoria de a mă iniţia şi în misterele Lesbosului, mă pripi cu un “hai!”. Ne-am retras la altă joacă, aiurea.

M-am mirat că nu le chemă şi pe cele două energumene ale plăcerilor interzise. Acestea reapărură foarte târziu. Se luară la goană cu noi. Vic nu le întrebă de ce zăboviseră atâta. Nici ele nu povestiră nimic. Îmi vine să cred că stătuseră acolo prosteşte, aşteptând o nouă poruncă a lui Vic, pe care o credeau încă afară.

Dar parcă poţi să ştii?

Mai există ceva în această amintire, despre care nu poţi afirma prea multe: De ce fetiţa fusese botezată Victoria? Nu cumva fiindcă urma să mă înfrângă pe viaţă?