– Inchipuirea ne urmareste

CAPITOLUL 4

ÎNCHIPUIREA NE URMĂREŞTE CA UN BLESTEM,
în care se subliniază rolul imaginaţiei în dedublarea realităţii, după opiniile domnului Montaigne

Nimeni nu poate rămâne indiferent la întâmplări ca cea istorisită de André van Lysbeth: Cunoaşteţi povestea autentică a acelui om, închis din greşeală într-un vagon frigorific, care şi-a descris senzaţiile ceas de ceas şi care a fost găsit mort de frig …atunci când, de fapt, mecanismul frigorific NU FUNCŢIONA. Acest exemplu in extremis ilustrează bine influenţa mentalului asupra trupului nostru şi reacţiilor lui [André van Lysbeth, Resister au froid, in Yoga, no30, janvier 1966, p.18]. Şi este cu neputinţă să te abţii a căuta să clarifici, cât de cât, care este rolul acesta.

Dacă mulţi gânditori ai celor două milenii moderne s-au simţit atraşi să facă investigaţii pentru a înţelege în ce anume constă crugul psihicului, prea puţini s-au lăsat înflăcăraţi suficient să nu mai cântărească lucrurile din afară, ci să se afunde în obscuritatea oceanului lăuntric. Cei dintâi au construit psihologia (şi nu una, ci multiple), adică descrierea relaţiilor dintre simţuri, concepte şi act, cei de pe urmă au încercat sporadic să lămurească interdependenţa dintre psihic şi organism sau chiar rolul preponderent al primului. Rezultatele acestei activităţi, în Occident, din păcate, sunt nesemnificative, dacă le raportăm la imensul volum de strădanii depuse în sensul discutat de speculaţiile sau experimentele individuale ale Orientului străvechi sau contemporan.

Civilizaţia europeană a fost atrasă de câte vedea cu ochii, de câte i se năpusteau în pavilioanele urechilor, de câte îi lunecau peste papilele gustative, de câte îi înfiorau nările sau pielea. Civilizaţia occidentală s-a robit simţurilor cu entuziasm şi delicii; vrem să spunem că s-a orientat, în dezvoltarea ei, exclusiv către mediul înconjurător. S-a străduit să-l înţeleagă pentru a-l putea exploata. În el şi-a aflat surcele să-i amorţească frigul rămas în oase din umezelile peşterilor; în el şi-a găsit sângele cald şi carnea tare de vătui să-i potolească nesaţul pântecelui; din el şi-a sorbit răcoarea arşiţei, pe maluri de pâraie; în el şi-a căutat lână, s-o toarcă pentru umerii plăplânzi ai femeilor, ai bărbaţilor; în el şi-a descoperit leacurile bolilor, să-i alunge imaginea stârvului viitor, dintre pleoapele încă vii. Sclavă simţurilor, a aservit simţurilor cosmosul.

Civilizaţia orientală nu şi-a spus: ‘Trebuie să ştiu unde mă aflu ca să pot trăi’, ci: ‘Ca să pot trăi, trebuie să ştiu cine sunt’.  Şi ea tot simţurile le-a folosit, dar altfel. De aci, deosebirea de interes în cercetare. De aci, deosebirea calitativă a cunoştinţelor privitoare la om. De aci, explicaţia acelui gust amar al deşertăciunii pe care îl resimţim la auzul îndemnului unui Montaigne, răsunând în pustiul lăsat în urmă-i de către omul occidental, fugit din sine însuşi.

Digresiunea ne-a fost necesară pentru a vădi, după principiul rezonanţei măcar, importanţa propunerii de cercetare a eului pe care a înaintat-o atât de smeritul cugetător francez.

Proiectarea asupra propriei fiinţe a  unor stări opuse firii pe care ţi-o cunoşti, proiectare mijlocită de imaginaţie, a fost minuţios analizată de către Michel de Montaigne.

DESPRE TĂRIA INCHIPUIRII (Cartea I-a. Capitolul XXI) [Eseuri, trad. de Mariella Seulescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, 2 vol.].

Pusă sub semnul cugetării: Fortie imaginatio generat casum (‘când este puternică, imaginaţia generează întâmplarea’), scurta şi convingătoarea pledoarie a eseistului în favoarea puterilor pe care le are imaginaţia asupra organismului nostru s-ar cuveni legată şi de un îndemn anterior: Trebuie cercetat şi căutat, ca să scoatem la iveală atotputernicia cu care [ea] ne struneşte [sufletul] [idem, I, XIV, p.51]. În lumina celui de al doilea citat (el deschide un lung capitol închinat aceleiaşi influenţe a minţii asupra fiinţei trupeşti, mai puţin înche- gat însă), să purcedem la lectura eseului, pas cu pas.

După enunţarea aforismului latin, autorul mărturiseşte (ceea ce se întâmplă rareori la începutul altor eseuri, deci scoate în evidenţă faptul că tema acestuia îi stă la inimă), mărturiseşte, spuneam, că el, personal, se numără printre oamenii care simt foarte tare îndemnul închipuirii. Din nou se lasă împins de nevoia unei generalizări, dar n-o face în mod abstract, ci puternic şi concret, punând accentul pe relaţia imaginaţie-om: Zdruncină pe fiecare, dar pe unii îi şi doboară. Energia cu care imaginaţia conduce fiinţa este materializată, fraza e beethoveniană, anunţă tema Simfoniei a V-a. In viermuirea victimelor, scriitorul îşi are locul său chinuit: Tăria ei mă pătrunde. Tragicul, totuşi, este evitat; cu un scherzando uzual stilului său, prin mijlocirea căruia evită cu regularitate patosul, marele Michel recunoaşte: Dibăcia mea stă în a mă feri de ea, căci putere nu am să-i stau împotrivă. Biet om fugind de umbrele subconştientului! Le simţim încă, în a doua propoziţie, puhave de gigantism, potopind raţiunea a cărei încoronare (din prima propoziţie) este de dimensiunea ridicolă a regulii de trei simple. Splendidă modulaţie în tonul major, afirmaţie tinerească şi nespus de spontană: Aş trăi numai însoţit de oameni sănătoşi şi veseli. Asta deoarece apropierea de bolnavi şi neputincioşi îl face să trăiască două stări psihice; calchiereastării îngrijorătoare a sănătăţii lor, în închipuire, şi proiectarea imaginii calchiate asupra momentului trăirii prezente a sale (ceea ce am putea numi: actualizarea viitorului – închipuit) făcându-l să se teamă să se îmbolnăvească, la rândul său, prin ‘influenţă’.

Două-trei exemple din cele cunoscute de el; pomeneşte cazul unui condamnat la moarte care, dezlegat pentru a i se citi graţierea, se descoperi a fi mort, datorită faptului că, înainte de a afla că era graţiat, îşi închipuise cu atâta străşnicie cum urma a fi executat încât oprirea funcţiiilor biologice deveni pentru el o iminenţă pe care, putem spune, imaginaţia i-o impuse fără drept de apel.

De la discutarea morţii, Montaigne îşi îndreaptă cugetul către felurite feţe ale eroticului. In însăşi legătura dintre aceste două teme întâlnim relaţia cunoscută nouă: aceea că ele sunt cele două aspecte extreme, opuse, ale vieţii (relaţionarea lor a scos-o în evidenţă psihanaliza).

Asudăm, tremurăm, pălim şi ne roşim de zbuciumul închipuirilor noastre şi trupul nostru, întins între perne, frământat de îndemnul lor, uneori se înfioară până a trăi şi moartea. Iar tinereţea, mânată de închipuire, atât se întărâtă încât stâmpără în vis drăgăstoasele dorinţi.

Ut, quasi transactis sş pe omnibus rebus, profudant

Fluminis ingentes fluctus,vestemque cruentent.

(‘Aşa că prea adesea ei sunt inundaţi de un flux abundent care le pătează hainele cu sânge’ – Lucreţiu, IV, 1035).

Deşi două fraze, legătura gramaticală şi semantică dintre ele le arată ca una singură. Cu excepţia ultimei propoziţii din prima frază; aceasta pregăteşte atmosfera şi conţinutul celei de a doua fraze, ca şi când cea din urmă ar constitui rezultatul firesc al celei dintâi. Patul, pernele, asudarea, tremurul, pălirea, roşirea, zbuciumul, trupul întins, toate acestea pregătesc două deznodăminte, toate sunt atât sexualitate cât şi moarte. In cazul visurilor erotice pomenite, textul nu ne îngăduie să apreciem dacă e vorba de actualizarea viitorului (prin imaginaţie) ori atrecutului (prin rememorare).

Rămânând într-o sferă tangentă erotismului, eseistul istoriseşte despre coarnele lui Cyppus (dublul înţeles al coarnelor nu-l speculează) pentru a se reîntoarce la ceea ce am identificat ca o obsesie a Renaşterii, la hermafroditism: Pliniu spune să fi văzut pe Lucius Cossitius din femeie schimbat în bărbat, în ziua nunţii sale. Pontanus şi alţii din vechime spun că asemenea preschimbări s-au petrecut odinioară în Italia din înflăcărată dorinţă, fie a insului, fie a maicii sale.

Vota puer solvit, quş   femina voverat, Iphis

(‘Schimbat în băiat, Iphis şi-a împlinit dorinţele ce avusese ca fată’ – Ovidiu, Metamorfozele , IX, 793).

Trecând prin Vitry-le-François văzui un bărbat pe care episcopul de Soissons îl botezase cu numele Germain, dar toţi locuitorii de acolo îl ştiuseră fată până la vârsta de douăzeci şi doi de ani, sub numele Maria. Acum este tare bătrân şi bărbos şi nu s-a însurat. Spune că dintr-o săritură i s-au ivit părţile bărbăteşti; rămas-a îndătinat între fete un cântec prin care-şi dau de ştire să nu cumva să facă paşi mari, ca să nu fie preschimbate în băieţi, ca Marie-Germain. Nu e mare minune că asemenea lucruri se întâmplă adesea; căci dacă închipuirea are puterea şi este mereu şi straşnic stârnită la aste trebi, ca să nu fie pradă aceluiaşi gând şi dorinţă aprigă, îi este mai lesne să dea fetelor cea parte pentru totdeauna.

Desigur, îndrăgindu-şi teoria – că imaginaţia ar izbuti să impună trupului orice – Montaigne merge mult prea departe cu ipotezele sale, deşi psihologia şi medicina contemporană îi confirmă parte din observaţii. Construcţiile sale, însă, ne slujesc să înţelegem mai bine ceea ce afirmam în legătură cu relaţia hermafrodit-castrat: omul Renaşterii, neizbutind realizarea hermafroditului, la care râvnea, îl urmăreşte disperat, paroxistic, în legende cărora le acordă întreaga sa bună credinţă. Aceasta este o treaptă către tendinţa înlocuirii androginului cu castratul, pe care o menţionasem.

Intocmai în acest sens evoluează, inconştient, şi meditaţia cărturarului francez. De la explozia frenetică erotică ce te preschimbă din femeie în bărbat, după o paranteză cu pilde din vieţile sfinţilor (mistica – aspectul opus al eroticului, conform opiniei unor cercetători), el trece la implozia erotică ce-l conduce pe bărbat la neputinţă ( alias castrare ). Din punct de ve- dere al logicii, legătura este şi mai strânsă, neputinţa fiind mai întâi văzută ca ‘legare’ vrăjitorească, în al doilea rând ca neprevăzut fiziologic (deci, de la rolul imaginaţiei în provocarea rănilor mistice de pe trupurile regelui Dagobert şi sfântului Francisc la explicarea unei aşa-zise vrăji, tot prin puterea de evocare a închipuirii, şi, finalmente, la capacitatea firească a acesteia de a influenţa vârtutea bărbătească). Astfel ambele planuri se desfăşoară din aproape în aproape, cu o măiestrită claritate, vrednică de pana unui ucenic al inegalabilei şcoli antice.

Tot de la maeştrii săi demult luntriţi peste apele Styxului a deprins Michel de Montaigne necredinţa în supranatural şi ispita de a-l explica pe cale raţională. Acolo unde, după cum singur o mărturiseşte, majoritatea contemporanilor se izbeau de zidul superstiţiilor în noaptea nunţii, el lămureşte împleticirea virilităţii prin teama provocată de atmosfera de mister ce înconjura patul nupţial, atmosferă duhnind de şoapte mucede despre făcături, legări, vedenii, descântece şi alte blestemăţii. Imaginaţia le calchiază pe viitor, actualizează viitorul şi …iată-te ‘legat’. Acum începe cercul vicios. Imaginaţia este stimulată (eliberată) prin practica ‘dezlegării’; supunându-se bărbatul acesteia, îşi redobândeşte puterile, prin exact acelaşi proces de calchiere a viitorului viril şi de actualizarea lui şi, pe nepusă masă, se pomeneşte definitiv aservit superstiţiei. Drept pildă, cugetătorul arată cum a sărit în ajutorul unui bun prieten care, când să se îndrepte către încăperea unde avea să aibă loc jertfa primei nopţi, i s-a spovedit că nu se simţea în vlaga de a sacrifica pe altar. Pe dată, deşi duşmanul amăgirilor şi prefăcătoriilor, scriitorul i-a împrumutat un talisman (pe care el însuşi nu dădea doi bani; bun, dealtfel, după câte i se spusese, să te apere pasămite de arşiţa soarelui şi de migrene, lucru neîncredinţat amicului în nevoie) şi l-a învăţat cum să şi-l lege (cât mai alambicat şi mai exorcizant, la propriu şi la figurat) de însuşi mădularul neascultător. Inarmat cu acest leac antivrajă, ascetul fără de voie nu pătimi ruşinea.

Analiza din Capitolul XXI este minuţioasă, enumerând felurite cauze ale castrării originate de imaginaţie: teama apărută datorită povestirilor altora, teama izvorâtă din zelul insuficient, din prilejul neaşteptat şi pe fugă, din comportări mironosite, supărăcioase şi amăgitoare ale partenerei (pentru acest din urmă caz, reluând scrierile lui Diogene Laertius – PITAGORA , VIII, 43, se sugerează o soluţie: Nora lui Pitagora spunea că femeia care se culcă cu un bărbat trebuie să dea ruşinea peste cap deodată cu poalele şi să şi-o capete din nou deodată cu fusta).

Minuţiozitatea observaţiilor sale îl plasează pe Montaigne în cea mai strictă contemporaneitate a noastră, dând scrierilor sale un aspect aproape clinic: Sufletul celui pornit a cuceri este tulburat în mai multe feluri: şovăieşte şi uşor se pierde, iar luat de o anume închipuire păţeşte ruşine (şi nu i se poate întâmpla decât la întâile întâlniri mai înfocate şi aprige şi încă a necunoaştere, când teama de a da greş este mai mare). Dacă începutul e prost, se înfioară şi se înciudează de păţanie, o pate şi de alte dăţi şi, pe timp ce merge, aidoma.

Conform celor expuse, procesul psihologic al impo- tenţei ar putea fi rezumat de formula: vrea şi nu vrea (de teama eşecului), care formulă nu este străină de constatările făcute în Capitolul III de aici. Tocmai această formulă este dezvoltată în continuare, referitor la alte manifestări fiziologice sau psihologice:

– mimica ne trădează;

– bătăile inimii, ritmul respiraţiei, se lasă influenţate de factori externi, împotriva voinţei personale;

– muşchii ni se contractă independent de noi;

– mişcările membrelor aleg direcţii potrivnice celor dictate de voinţă;

– vorba se îneacă;

etc.

Dar, mai mult, vrerea noastră, însă (…), cu cât mai mult chip de adevăr o putem înfiera a răzvrătire şi răzmeriţă din pricina neorânduielii şi nesupunerii ei! Vrea ea totdeauna cele ce voim noi să vroiască? Nu vrea adesea ceea ce nu-i îngăduim să vroiască şi ne este vădit dăunător?

Dedublarea antonimică a voinţei nici că s-ar putea expune mai clar şi ea este aceea care, sub influenţa imaginaţiei, este vinovată de cele semnalate mai sus, dar nu numai de ele.

Investigând mai departe, de la vrăjitorie, ironicul mucalit şi psiholog trece la medici şi pacienţi (să fie pur hazard sau maliţiozitate?). El scoate în evidenţă roadele pe care le aduce încurajarea bolnavului şi, mai departe, credinţa în tratament, rolul imaginaţiei în vindecarea unor obsesii, ca şi în izvorârea lor, îndepărtându-se treptat de subiect în zone ce nu ne mai interesează.

Pentru că am început acest capitol pomenind un extras din Capitolul XIV , se cuvine să ne întoarcem acolo, în nădejdea de a găsi material pentru întărirea noastră în convingerea că, dacă în judecarea celor ce ţin de procreaţie (asupra cărora am insistat atâta) punctul de vedere este acela al actului cu două aspecte simultan opuse , şi în judecarea celor ce ţin de moarte se va folosi aceeaşi perspectivă. Titlul eseului este: GUSTUL BUNURILOR ŞI AL RELELOR ÎN MARE PARTE ŢINE DE PĂREREA CE AVEM DESPRE ELE. Este şi mai explicit şi mai abscons decât: DESPRE TăRIA ÎNCHIPUIRII; de fapt, ambele cultivă tot o plantă.

Sub zodia lui Epictet ( MANUAL , X), Montaigne îşi drege glasul cu: Oamenii (…) se frământă de părerile ce-şi fac despre lucruri, nu de lucrurile înseşi.Să nu ne lăsăm amăgiţi: nu e o referire la ‘lucrul în sine’. Nu. Să-i îngăduim tot scriitorului să-şi explice teoria: Felurimea părerilor căpătate despre acele lucruri arată limpede că ele nu pătrund în noi decât prin îngăduirea fiecăruia: cutăruia i se întâmplă să le cuprindă în adevărata lor fiinţare, dar o mie alţii le dau o nouă fiinţare, cu totul dimpotriva ei. şi, pentru mai multă limpezire, exemplifică după cum urmează: Care dintre noi nu ştie că această moarte, pe care unii o cheamă cel mai groaznic lucru din toate cele mai îngrozitoare, alţii o numesc singurul liman al pătimirilor din această viaţă, bunul mai presus al firii, singurul sprijin al libertăţii noastre, cea mai la îndemână şi mai grabnică lecuire a tuturor suferinţelor noastre?

Ni se va spune că acest expozeu nu face decât să accentueze valorile multiple pe care le are un obiect în raport de individ. Este cazul să reamintim că valoarea nu stă în obiect ci îi e atribuită. Iar atribuirea ei se face tocmai sesizându-se cele două valori posibile, la nivelul subconştientului, şi conferind una în raport de actualizarea ce se impune conştiinţei. E cazul urmărit de noi.

Să mai facem un pas pentru a înţelege rolul închipuirii în cumpănirea morţii. Moartea este simţită numai în gândul nostru; şi o lămurire suplimentară:In moarte noi privim mai ales durerea. Procesul gândirii este dublu. Toţi avem experienţa durerii. Aceasta este proiectată din Trecut asupra Viitorului, iar Viitorul este actualizat. Formularea acestui mecanism, în termeni aforistici, este: Durerea şi desfătarea se ascut pe tăişul minţii.

Aşadar, imaginaţia ar avea un rol de jucat în atenuarea durerilor sau a spaimelor; şi o face.

Rolul închipuirii în înlesnirea ori împovărarea vieţii psihice este fundamental prin aceea că, prin actualizarea Viitorului ea ne provoacă să trăim încă din Momentul Prezent orori presupuse a ne aştepta cândva. Mai multe lucruri ne par mai grozave din închipuire decât sunt de fapt (II,III). In continuare, o experienţă proprie exemplifică această constatare: Am petre cut o bună parte din anii mei în plină şi înfloritoare sănătate: nu numai de tot sănătos, dar cu sănătate vânjoasă şi aprinsă; această stare zdravănă şi vioaie făcea să privesc cu atâta groază bolile, încât atunci când mi-a fost dat să le încerc, aflat-am împunsăturile lor slabe şi îngăduitoare, nepotrivite temerii mele. (In legătură cu aceasta nu ne istoriseşte cu legănătoarea sa frază de zi de sărbătoare Igiroşianu că, pe de o parte Titulescu, pe de alta, marele Claudel, au resimţit fizic suferinţele părinţilor aflaţi pe patul de moarte? Politicianul român a gemut: În zilele astea cât s-a luptat cu moartea, m-au durut şi pe mine cumplit plămânii. Şi inima. Suferinţa ei o simţeam şi în mine. Acum s-a sfârşit. [I. Igiroşanu, Clepsidra amurgului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, (1976), p. 135])

Ajuns la punctul critic, moartea, de pildă (în speţă, ceva foarte apropiat de ea – leşinul), trăirile povestitorului descriu o dedublare a gândirii şi comportamentului corespunzător (dedublare care în termenii moderni ar fi distingerea activităţii simultane a unei raţiuni conştiente şi a uneia operând în baza deprinderii, DESPRE DEPRINDERE [Michel de Montaigne, op.cit., Cartea II, Capitolul VI, p.364] fiind şi titlul eseului). Despre ce este vorba? Montaigne a suferit un accident de călărie în urma căruia şi-a pierdut cunoştinţa. Este purtat de către oamenii săi pe drumul de înapoiere şi-şi revine treptat. Când mă apropiam de casă, unde vâlva căzăturii mele ajunsese, ai mei se zoreau încă să-mi vie în întâmpinare cu obişnuita larmă a acestor trebi; nu numai că le-am răspuns câteva cuvinte, dar ei spun că m-am apucat a porunci să se aducă un cal soţiei mele, pe care o vedeam împotmolindu-se şi căznită pe drumul deluros şi anevoios. Ar părea că această vedere ar fi trebuit să pornească dintr-un suflet treaz; cu toate acestea nu era nicidecum treaz, erau gânduri fugare şi în nori, stârnite de simţul ochilor şi al urechilor; nu veneau de la mine, nici nu puteam să cântăresc şi să iau în seamă întrebările lor; erau urmări uşoare, iscate de simţuri înseşi; ca din puterea unei obişnuinţe; ce venea de la suflet era ca în vis, abia atins şi ca stropit de întâmpinarea slabă a simţurilor; nu eram necăjit nici pentru mine, nici pentru altul; era o moleşeală şi o slăbiciune nespusă şi fără nici o durere. Mi-am văzut casa fără să o recunosc.

Să urmărim mai schematizat cele ce s-au petrecut cu el.

Rănit de moarte, o zăreşte pe soţia sa grăbindu-se în întâmpinarea lui, prin noroaie. Porunceşte să i se aducă doamnei un cal.

Constată, însă, că deşi reacţia sa ar fi putut părea izvorâtă din raţiunea conştientă, aceasta nu percepea altceva decât că era ‘adormită’; adică incapabilă să-şi efectueze travaliul. Totuşi, faptul că autorul vorbea cu rost (manifestare a procesului raţionării) îl făcea să creadă că el se datora unui mecanism oferind sugestii în baza deprinderii, un mecanism trezit de simţuri. şi nu greşea, obiceiul fiind cealaltă faţă a raţiunii. Astfel, se poate spune că avem de-a face cu o actualizare a Trecutului (nenumăratele situaţii când s-a purtat politicos cu soţia sa) săvârşită asupra unui Moment al Trăirii Prezente amorf, conştientizat doar ca în starea onirică. Rezolvarea crizei e realizată prin adâncirea într-un somn de plumb.

Dedublarea Momentului Trăirii Prezente constituie o experienţă dramatică şi deconcertantă.

Un alt titlu de capitol ispititor pentru cercetarea noastră este: CUM RÂDEM ŞI PLÂNGEM DE UNUL ŞI ACELAŞI LUCRU (I, XXXVIII). El e rezumat de următoarea meditaţie: Vedem nu numai copii nevinovaţi, care se dau după fire, plâng şi râd adesea de acelaşi lucru, ci şi nimenea din noi care să se poată lăuda că, oricât i-ar fi călătoria pe plac, la despărţire de părinţi şi de prieteni, el nu simte înfiorată hotărârea; iar de nu dă de-a binelea drum lacrimilor, pune totuşi piciorul în scară cu o faţă stinsă şi mâhnită. Oricât de drăgăstoasă flacără cuprinde inima fetelor de soi bun, ele se desprind anevoie de grumazul mamei, ca să le ia soţul. (…)Aşadar nu e nicidecum ciudat să plângi pe un mort care nici n-ai vrea să fie în viaţă.

Montaigne găseşte numeroase pilde în istorie, ca şi în trăirea personală, din care se pot discerne următoarele situaţii când reacţia omului contrazice simţămintele sau raţiunea (şi nu le epuizează):

a) tristeţea la vederea unei morţi mult dorite;

b) tristeţea provocată de măritiş sau altă mult dorită schimbare de stare;

Din analiza exemplelor reiese că reacţia (lacrimile) este o mască de împrumut, deci că individul e şi nu e cel drept care se dă (trăire generată de o stare de spirit cinică, lăsând un gust amar în receptor).

De aci putem merge mai departe în prezentarea opiniilor lui Michel Eyquem de Montaigne asupra capacităţii umane de dedublare şi modul în care se oglindeşte ea în cei din jur.

In III, I, 6, citim: Cel pentru care trădezi pe unul, căruia tot pe atât de binevenit eşti, nu ştie el oare că vei face cu el de asemenea? Te socoteşte om netrebnic, cu toate că ascultă şi trage folos de la tine, făcându-şi trebile cu făţărnicia ta; căci oamenii cu două feţe sunt folositori în cele ce-ţi aduc, dar trebuie să ai grijă ca ei să ducă cât pot de puţin cu dânşii.

Este interesant faptul că folosirea măştii de către trădător (făţarnic) impune folosirea măştii şi de către persoana în favoarea căreia săvârşeşte el trădarea, adică cea din urmă se preface a-i acorda încredere trădătorului, pe când, în sinea sa, nu i-o acordă.

Mergând mai departe, însăşi receptarea datelor trădării este dublă: într-o măsură sunt crezute, într-altă măsură ele sunt puse sub semnul îndoielii. Comportarea cu două feţe a trădătorului impune o comportare similară faţă de trădare însăşi şi celui în favoarea căruia trădează: cred – nu cred.

Aceasta conduce la sistemul în lanţ al spionului pus pe urmele spionului ce spionează alt spion; şi aşa mai departe.

Asistăm la o explozie a relaţiilor umane, iremediabilă atâta timp cât nu este temperat mecanismul gândirii acesteia ce îngăduie omului să folosească masca, minciuna, ipocrizia, pe care ne străduim să-l discernem în paginile de faţă. Trebuie temperat, dar nu înlăturat, pentru că rămâne permanent adevărul adus în faţa noastră de Montaigne în acelaşi eseu: Mărturisirea virtuţii însă este şi pe buzele celui care o smulge cu tărie, şi dacă el nu o primeşte în sinea sa, o poartă măcar drept podoabă. Ne aflăm în plinul vârtejului unui cerc vicios. Unul dintre marile paradoxuri ale pomenitelor relaţii sociale. Străinii nu văd decât întâmplările şi feţele din afară: fiecare poate arăta faţă bună pe dinafară, înăuntru fiind plin de fierbere şi fior (II, XVI). şi, în sfârşit, Montaigne îşi vădeşte nedumerirea în faţa acestui mecanism: Noi suntem, nu ştiu cum, pe din două în sinea noastră, ceea ce face că nu credem ceea ce credem şi nu ne putem dezbăra de ceea ce ocărâm (idem).

Că ‘suntem pe din două’ o demonstrează cu prisosinţă în eseul DESPRE DEŞARTE ISTEŢIMI (I, LIV), descriind un joc cu care se distra în familie: cine poate să găsească mai multe lucruri care să se potrivească numai la cele două capete. Formularea regulii e anevoiasă. Vom vedea îndată ce presupune jocul. Polarizarea sensurilor la cuvinte ca ‘domn’ (nume dat celui mai presus de toţi într-o ţară (…), se spune de asemenea celor de rând şi nu celor între ei), ‘jupânese’ (femeile din nobilime, cele mai de vază (…), iar tot jupânese spunem celor de rândul cel mai de jos), funcţia aspectelor opuse(feţele de masă nu le vedem întinse decât în casele principilor şi la cârciumi (…). Romanii purtau aceleaşi straie la petrecanie şi la sărbătoare) . Aceeaşi însuşire la două specii opuse (Democrit spunea că zeii şi dobitoacele ar avea simţurile mai ascuţite decât oamenii (…). Dintre săracii cu duhul mai puţin iscoditori şi învăţaţi se fac unii buni creştini care, prin smerenie şi ascultare, cred curat şi se ţin sub ascultarea legilor (…). Capetele luminate, aşezate şi limpede văzătoare sunt în altfel dreptcredincioşi; ei, prin îndelungă şi cucernică cercetare, străbat până la o adâncă şi ascunsă lumină a Scripturilor şi simt tainica şi dumnezeiasca învăluire a orânduirii noastre bisericeşti (…). Poezia poporului şi curat firească are nevinovăţie şi haruri; se asemuieşte prin aceasta celei mai desăvârşite frumuseţi a poeziei meşteşugite cu măiestrie, ca ‘villanelele’ din Gasconia (…). şi culmea frigului şi culmea căldurii perpelesc şi ard).Aceeaşi manifestare a două sentimente sau stări opuse (Frica dusă la culme şi focul îndrăznelii tulbură neapărat în acelaşi fel pântecul şi-l sloboade (…). Porecla de ‘Tremurătorul’ care fu dată celui de-al doisprezecelea rege de Navara, Sancho, ne învaţă că îndrăzneala tot atât de bine ca şi frica ne cutremură mădularele (…). Slăbiciunea care ne cuprinde ca urmare a răcelii şi silei în slujba lui Venus vine şi din prea aprigă poftă şi din potopitoare dogorâre (…). Dorinţa şi săturarea umplu de durere stările mai presus şi mai prejos ale desfătării (…). Copilăria şi bătrâneţea se întâlnesc în slăbiciunea creierului; zgârcenia şi risipa, în aceeaşi dorinţă de a cuprinde şi de a dobândi).

Sărmanul Montaigne (care a avut atâta de suferit de pe urma rinichilor) recunoaşte aceste două aspecte opuse până şi în cel mai cras prozaism şi de aceea se ridică necontenit împotriva medicilor neajutoraţi ai epocii, ca şi a sfaturilor lor.

In eseul DESPRE NESTATORNICIA FAPTELOR NOASTRE (II, I) tocmai cele două aspecte contradictorii percepute în fiinţa umană îl nedumiresc : Dacă vorbesc în mai multe feluri despre mine este fiindcă mă privesc felurit. In mine se află toate potrivniciile, într-un fel sau într-altul. Sfios, încumetat, iscoditor, destrăbălat; vorbăreţ, tăcut, sârguitor, lăsător, dibaci, nepriceput, arţăgos, blajin, mincinos, de bună credinţă, învăţat, neştiutor, darnic, zgârcit şi risipitor; toate acestea le văd în mine după cum mă sucesc… Nimic nu am de spus despre mine pe de-a-ntregul, curat şi încredinţat, fără încâlceli şi fără amestec. (Parcă ascultăm descrierea Elisabetei I a Angliei.)

Nu numai el a remarcat că omul este un animal cu două chipuri, dar meşterii zugravi spun că mişcările şi încreţirea feţei la plâns şi la râs este aidoma(II, XX). şi asta deoarece mintea este o oală cu două toarte, se poate apuca din dreapta ca şi din stânga (II, XII); faimosul concret al acestei imagini nu se va sfii să-l preia şi sir Francis Bacon. Un anume tipar al gândirii (bineînţeles nu al celei logice) să ne facă să ne percepem ca opuşi nouă înşine sau impresia să fie o realitate? Montaigne pare să încline către a doua posibilitate: Eu în ceasul acesta şi cel de odinioară suntem doi (III, IX).

Această viziune este apoteozată atunci când structura oglindeşte întreg cosmosul: Viaţa noastră e alcătuită, ca şi în strunirea lucrurilor, din lucruri care se împotrivesc, ca şi din felurite glasuri, dulci şi suave, ascuţite şi asurde, moi şi adâncite (III, XIII) [Pentru completarea celor spuse, vezi şi prefaţa noastră: OMUL FĂRĂ MASCĂ, în vol.: Montaigne, AFORISME, trad., culegere şi Cuvânt înainte de Mihai Rădulecu, Bucureşti, Editura Albatros, 1976].