4. Inceputul amarului

(Epopeea lui Constantin Cenuşă şi a soţiei sale Mărioara, scrisă de cea din urmă)

 

Câteva cuvinte de Mihai Rădulescu despre acest text

“O, Soare, cu aripa ta alungă
Cât mai departe noaptea noastră lungă;
Şi sprijină pe stâlpi de flăcări largi tot golul,
Să nu se surpe, copleşind pământul.”
Al. Philippide

Câţi ani să fi trecut de când se găseşte acest caiet studenţesc în casa mea şi care să fi fost pricina anume ce m-a ţinut departe de el? Îl privesc cu amărăciune, ca pe un prieten uitat. Prea sfios şi îmbătrânit înainte de a-mi fi dat eu seama, de sfătoşenie sa nu m-am bucurat la timp. Acum resimt temerea că fructul amiciţiei noastre s-a uscat departe de roadele sufleteşti ce ar fi fost firesc să le dea. S-a stins ceva între noi. Ce sorţi sunt să se mai aprindă scânteia darurilor sale? Îl cântăresc cu privirile melancolice, nu suficient de curioase, după atâta trecere de ani. În spaţiul înconjurat de eticheta imprimată, cum se obişnuia odinioară să se orneze cartonul coperţilor, stă scris de mână: “Începutu amarului”, întocmai cum am ortografiat, articolul hotărât lipsind. Iniţial, intenţia fusese ca primul cuvânt să debuteze cu o literă mică: “în…”, dar silaba a fost ştearsă cu o mişcare scurtă a peniţei, dovedind buna intenţie a scriitoarei de a ţine seama de regulile deprinse cândva în clasele primare, câte or fi fost.
Majoritatea filelor premergând-o pe aceea de început au fost tăiate cu o lamă probabil, după rupere. Prima rămasă, numerotată cu 1, este o pagină din stânga, al cărei verso a fost cruţat nescris. De aici înainte se înşiruie povestirea până la pagina 78, ceea ce nu constituie continuarea numerotării menţionate. 1 ar echivala cu 36, coala 36; dar acest număr lipseşte, pe fila a doua aparând: 37. Insist: va să zică au dispărut (din voia memorialistei sau a altcuiva) paginile: 1-36.
Suntem confruntaţi cu o caligrafie ‘agăţătoare’, adică înălţată cu toate forţele spre dreapta sus (cel puţin în primele pagini, după care se ordonează pe orizontală în şiruri cât de cât paralele). Textul debutează cu literă mică, fiind o continuare a ceva ce nu vom mai descoperi niciodată, deoarece s-a aflat depus pe filele rupte. În transcrierea de faţă îi dau o formă cât de cât lizibilă, împărţindu-l în paragrafe, după expunerea ideilor, şi în capitole cărora le-am născocit şi câte un titlu, consemnând, printre altele, semnele citării, ordonând ortografia ce te lasă mai mult să ghiceşti cuvintele decât să le citeşti, folosind o punctuaţie pe care o socotesc necesară şi majusculele unde se impun. Însă nu am epurat toată exprimarea de naivităţile inerente stadiului cultural al autoarei, nici de opţiunile pentru un vocabular specific regional sau personal, ori nu totdeauna folosit corect. Destule dintre acestea le-am lăsat să susţină pitorescul şi prospeţimea scrierii, deoarece se aliază perfect cu gândirea expusă în desfăşurarea ei.
Mai trebuie atrasă atenţia cititorului că se va izbi, cu prilejul lecturii acestor amintiri din viaţa de fugar şi din aceea de victimă a unor torturi şi umiliri inimaginabile, de descrierea unor obiceiuri poporane inedite şi înspăimântătoare (tentativa de vindecare a lui Costică Cenuşă), de pomenirea, nu totdeauna explicitată, a unor cruzimi de comportament manifestate în viaţa dintre soţi (peripeţiile întâmpinate de Marioara în casa doamnei Budic), de caractere nebănuite într-o lume contemporană nouă, supuse unor instincte orbite, ce nu ţin seama nici de datoriile iubirii, nici ale recunoştinţei, nici ale camaraderiei, robite cu patimă întunericului (mă refer la întâmplările însoţind predarea lui Cenuşe). Aşteptarea mea, în calitate de revelator al acestui text memorialistic feminin, a fost tot pe atâta de luată pe nepregătitelea de atari secvenţe după cum va fi şi a domniilor voastre. Nu socotesc că aici s-ar putea căuta o slăbiciune naraţiunii sau stilului ei. Dimpotrivă, povestirea va completa imaginea bucolică cu care ne-a obişnuit moştenirea literară lăsată de clasicii literelor române şi mai cu osebire de influenţa Semănătorismului în proza noastră literară, cu reversul ei.
În contradicţie cu multe din cele pomenite mai sus, este înduioşător că bărbatul acela cât un munte, l-am numit pe Constantin Cenuşe, când este să se adreseze nevestei, găseşte pentru dânsa vorbe de alint cum rareori are parte o femeie de la soţu-i legiuit. Ele vădesc o mare iubire şi preţuire, ca şi acceptarea necondiţionată a stăpânirii femeii asupra aceluia care-şi încredinţează viaţa ei. Cu atât mai mare va fi surpriza creată de condeiul acestui mare prozator realist numit Marioara Cenuşă, ce ne este rezervată către final. Tot în această ordine de lucruri, voi exclama, sărind nişte etape: civilizată specie de ţăran aceasta bucovineană! Băgaţi de seamă că a frecventa farmaciile era lucru obişnuit pentru familia de faţă, ca şi strângerea la sân a giuvaerelor, pentru zile negre.
Bagajul de fapte adus cu sine de naratoare, ca şi calităţile sale de reţinere cu sufletul la gură a atenţiei cititorului în multe ocazii ne-a îndemnat să curmăm firul naraţiunii pentru a face loc unor presupuneri personale biografice şi psihologice. Însă expunerea originală ni se pare atât de preţioasă încât nu ne-am lăsat pentru nimic în lume antrenat într-o astfel de nepioasă întreprindere, cu atât mai mult cu cât rostul întâmplărilor expuse ne apare ca uşor de dedus.
Mai doresc să impun atenţiei cititorului faptul că bună parte din reprezentanţii lumii vechi (aceea pentru care şi-au vărsat sângele Constantin Cenuşe şi atâţia alţi ţărani patrioţi), nu merita aceste jertfe, ci stârnea revolta prin nechibzuinţă şi imoralitate. Nu numai că pătura conducătoare a zilelor apuse şi-a pregătit decimarea, dar ea a constituit şi cel mai prost exemplu de conducere a unui stat (excepţie făcând guvernarea României în timpul războiului). Dealfel nu constituie o remarcă inedită să subliniez faptul că burghezia română a chemat asupră-i mânia acelora care priveau spre ea cu încredere şi nădejde, ca să nu-i pomenim pe cei lipsiţi de orice criterii ale respectului.
În altă ordine de idei, cu uimire constatăm excelenta memorie a scriitoarei bucovinene.
Aducem prinosul recunoştinţei noastre, ca şi a literaturii române, d-nei Oltea Nistor, fiica neuitatului Nichifor Robu, care iubitoare a Bucovinei natale a încurajat scrierea paginilor publicate aici, le-a păstrat şi s-a luptat ca ele să vadă lumina tiparului, încredinţându-ni-le şi înţelegându-ne cu generozitate şi înţelepciune întârzierea tipăririi lor în dificilele condiţii ale zilelor aculturale prezente.
Nu ne rămâne, înainte de a continua, decât să ne amintim o incantaţie de acelaşi Al. Philippide – tot el ne-a oferit câteva versuri pentru motto-ul acestei scrieri -, pe care s-o închinăm eroului acestei naraţiuni.
“Fie-ţi viaţa veşnică poveste,
Cu începutul veşnic nenceput;
Să nu mai ştii ce-a fost, nici ce mai este;
Să curgă-ntr-una basmul neştiut.

Să fii mereu la mijloc de poveste!”

ÎNCEPUTUL AMARULUI
de Marioara Cenuşe
O încercare de tămăduire a durerilor lui Constantin Cenuşă.
“amarnic şi mă roagă să-l ajut să vie până acasă. ‘Bine că mi-o ajutat bunul Dzău să mor dar pe pământul meu şi nu mi-au rămas oasele pe pământ străin, ca la alţii. Mie, dragă scumpă mămică, te rog caută-mi vreo 4 oameni, să mă ajute să ajung acasă.’ Mă duc, caut 4 oameni. Cu mare greu l-au adus până acasă.
Se aşează în pat şi mă roagă tare frumos să îl ajut la durerile lui. ‘Dar cu ce să te ajut, că farmaciile sunt toate evacuate.’
Dar în casă e plin de oameni; zice şi unu şi altul că-i tare bun de leac, mai ales la oase rupte, piele de câine. Aveam un câine tare frumos, mare cât un viţel. Îl taie cumnatul meu, îl jupoaie. Vine omul care ştia leacul şi pune şi carnea toată într-un cazan mare la fiert. Când a fiert bine, a întins pielea de câine şi au presărat-o cu carnea fiartă şi l-au învelit tot. După 3 ceasuri, îmi spune că nu poate suporta, că aşa de tare trage. Mă duc la omul care ştia leacul, îl chem să vină. Vine şi îi spune că trebuie să stea numaidecât 3 zile nemişcat. Cu mare greu a stat. După 3 zile, îi fac o baie caldă şi spune că se simte mai bine puţin.
Mă duc la sora mea, îi fur un câine, îl aduc acasă, îl tai şi repet leacul.
Bejenirea satului, din faţa ruşilor.
Într-a ceea zi, noaptea la oara 3, sună goarna, bate doba de la primărie. Mare comedie prin sat: se alarmează [sic!] evacuarea generală. Toată lumea se evacuează spre Dorneşti.
Care au fost în centru s-au dus pe jos cu cât au băgat în traistă, o ţâră de mâncare. Alţii au luat-o la coastă.
Văd că năvăleşte lumea la noi acasă şi se roagă de soţul meu să-i ia şi pe dânşii în pădure, că ei nu cunosc pădurile şi au mulţi copii şi sunt goi, n-au cu ce să-i îmbrace; în păduri, se vor încălzi măcar la foc. N-au nici trăsură să meargă spre Dorneşti, nici ce să mănânce. Le dă soţul sugestia să meargă să spargă poarta în fabrică şi să pună mâna pe 2 vagoane şi să le împingă la deal, să pună toţi copiii şi pe cele gravide, şi pe bolnavi şi pe cele nou născute, şi ce mai au mâncare. Dară să-l ia şi pe el pe vagon, că-i bolnav şi nu poate merge pe jos. Toţi au fost de acord.
Trag vagoanele la noi la poartă. Încărcăm 2 saci de făină de popuşoi, o oală mare cu cârnaţi în untură, sare, căldarea de mămăligă, cofa de apă, ceva aşternut şi de acoperit. Soţul, printre toţi şchiopii, şi el pe vagon.
În casă au rămas toate. Dară bunul D-zău m-a învrednicit şi am luat toată bijuteria mea, am legat-o într-un ştergar şi am pus-o cu banii care îi aveam în sân la mine. Aveam trei sute de mii strânse, să ne facem casă nouă.
Dar alta nu am putut lua. Au rămas toate scorţurile mândre şi frumoase; şi perine; şi plapume; şi chilote; şi 40 de cearşafuri noi; şi ştergare frotir 40 bucăţi; şi 120 m ştergare de in; şi feţe de masă ‘grade’ [poate: ‘în degrade’?]; şi multe altele. Cojoace noi şi sumane. 22 perechi de încălţăminte aveam numai eu, fără ale soţului. Câte tulpane frumoase de lâniţă; apoi catrinţe şi bondiţe naţionale! Apoi lampă de porţelan, cu glob numărul 25; apoi blide multe şi frumoase. Am lăsat toate şi am plecat în munţi.
“Au împins bieţii oameni vagoanele până la capătul liniei. Toţi s-au ţinut de noi. Au făcut colibe în creierul munţilor.
Constantin trebuie să-şi facă urma pierdută.
Dar într-o zi vine un pădurar, bun prieten cu soţul, şi îi spune: ‘Dragă prietene, cată şi te ascunde în gaură de şarpe. Ferească D-zău cum te caută ruşii!’ ‘Dar de ce?’ Zice: ‘Nu ştiu.’ Nu peste mult vine o femeie: ‘Dragă Costică, fugi unde ai putea, că tare te caută ruşii.’ Zice soţul: ‘Ce au cu mine?’ ‘Nu ştiu.’ S-a gândit soţul. ‘Am fost în Rusia, dar n-am făcut nici un rău. Mi-am dat foarte bine seama că şi ei sunt oameni şi luptă pentru ţară din ordin. N-am furat nimic. Nu mi-am bătut joc de nimeni. Decât am fost şi eu tot din ordin trimis în Rusia. Aşa este războiul.’
Dară stă şi se tot gândeşte că paza bună te fereşte de toate. Îi roagă pe 2 tineri să-l ajute să treacă în altă coastă. Îl ajută. Ajungem între nişte stânci grozav de mari, ne aşezăm jos, fac un pic de foc, frigem nişte fleici de cerb, le mâncăm goale şi nu mai facem 8 zile nici un pic de foc. Nici nu ne culcăm, de frică să nu ne găsească ruşii. N-am făcut urmă la apă; nu la lemne; decât ochi şi urechi să nu ne găsească ruşii.
După 8 zile mă duc la ceilalţi şi întreb ce se mai aude nou. Îmi spun toţi că partea noastră de sat a ars toată. Au dat ruşii foc. ‘Vai de mine, ne-au ars casa cu toate mândreţele dintr-însa. Dar şi vaca; şi junca; şi viţelia; şi scroafa cu purcei; şi gâşte; şi raţe; şi găini; şi ciscorniţa. Nu am avut timp să le scot, că vaca şi junca erau aproape de fătat şi încă era frig şi mai ningea. Mi-am lăsat mult fân jos şi ciubere cu apă. Le-am dat drumul din lanţ, să meargă în şură să mănânce şi să beie apă, crezând că peste 2-3 zile se termină cu necazul.
Aşa mulţi oameni au crezut la fel cu noi, dar soarta a hotărât altfel. Toată omenirea aştepta să plece ruşii şi să ne întoarcem înapoi la casele noastre.
Îi spun soţului că partea noastră de sat îi arsă toată. N-a vrut să creadă. Aşa de tare s-a supărat, extraordinar. A luat amândouă botele pe subsuori şi s-a suit între observatori şi se uita cu binoclul în sat. Drept atunci ardea şi casa noastră.
Tot mai departe.
A venit înapoi la stâncile unde stam ascunşi şi plângea de se rupea. Zice: ‘Dragă soţie, chiar să meargă ruşii, tot n-avem la ce ne duce în sat, că am văzut cu ochii mei cum s-a topit toată gospodăria noastră. Aşa că nu avem unde trage. Trebuie să trecem şi noi la Moldoviţa. Şi ai să te bagi la stăpân şi o să ai grijă şi de mine până voi putea şi eu să muncesc. Şi cu încetul ne vom reface toate înapoi. Tu ştii că unde pun eu mâna, pune şi Dzău mila. N-o ars numai la noi, a ars mai bine de jumătate de comună. Du-te şi le spune oamenilor care au venit cu noi că noi trecem la Moldoviţa. Care vor să vină cu noi, să ştie că nu fugim de ei. Bieţii oameni nici nu au cu ce hrăni copiii, nici cu ce-i îmbrăca. Dacă vor să vină cu mine, le arăt drumul până la Moldoviţa. Mai departe, Dzău cu mila, pentru fiecare, cum ne va rândui Cel de sus.’
Mă duc. Le spun oamenilor, dar ei nu ştiau cum să-mi mulţumească. Au năvălit toţi să vină cu mine, să vorbească soţului la ce oră este plecarea. Soţul le-a spus: ‘Mâine dimineaţa, la ora 4.’
Ei se roagă să-i ieie şi pe ceilalţi care au apucat să-şi ia vitele de-acasă. Zice soţul: ‘Bine, veniţi cu toţi, dar să fie bine pregătiţi; copiii hrăniţi; să nu plângă peste deal să ne audă vreo patrulă de ruşi. Să ştiţi că ne curăţă pe toţi. Aranjaţi cine merge cu convoiul de vite în cea mai mare linişte. Să nu vorbiţi tare, să nu vă certaţi. Dar eu voi fi în capul coloanei. Să duceţi voi bagajul celor 2 tineri, ca să mă poată ajuta la urcat dealul şi la coborât valea.’ Toţi au fost de acord.
Urcăm la deal. Îl ajută cei 2 voinici. Îl mai duceau în spate; mai îl duceau la braţ; până au ajuns în plai. În plai, l-au pus pe nişte crengi de brad şi îl trăgeau voinicii pe crengi. Dar toţi i-au dat ascultare. În cea mai mare linişte, am ajuns într-o poiană unde era un pichet de grăniceri. Convoiul era de numai o sută şaptezeci de oameni mari, fără copii. Copiii erau nenumăraţi, şi mai mari şi mai mici.
Prima confruntare cu românii.
Acolo ne opresc grănicerii. Tot convoiul stă pe loc. Iese Căpitanul Popovici. Întreabă ‘Care îi Cenuşă, mă?’
Soţul zice: ‘Să trăiţi, D-le Căpitan. Eu sunt Cenuşă Constantin.”
Aşa s-a repezit cu viteză şi i-a ars două palme bărbăteşti. Soţul zice: ‘Să trăiţi, D-le Căpitan, dar vreau să ştiu pentru ce sunt astea două palme.’ Zice: ‘Pentru că nu ţi le-am dat bine!’ Îi mai trânteşte alte 2 palme, fără nici un motiv întemeiat. Zice: ‘Tu, parşiv de comunist, te superi că te-am desmierdat o leacă? Meriţi gloanţele, Dzăul mă-ti de porc rusesc!’
Asta era în faţa întregului convoi. Zice soţul: ‘Dacă credeţi D-stră că sunt “porc rusesc”, atunci daţi-mi gloanţele tot acuma, în faţa întregului convoi. Eu poate am vărsat sânge luptând pentru ţară, nicidecum să fiu “porc rusesc”!’ Scoate soţul actele. I le arată precum că-i ieşit din spital, fiind rănit, prin piept împuşcat de ruşi. ‘Tot eu pot fi porc şi parşiv rusesc, D-le Căpitan? În primul rând sunt român adevărat şi ţin la ţara asta în care m-am născut.’ Tace D-nul Căpitan şi ascultă. De la un timp zice:  ‘O să vedem adevărul.’
Dar nimeni n-are voie să vorbească cu soţul, din tot convoiul. Ne ţine pe toţi în mijlocul poienii şi pune armata să ne păzească să nu vorbim nimic unul cu altul, nici să ne uităm unul la altul. Şi începe să cheme câte unul în pichet şi îi întreabă pe fiecare ce ştiu despre soţul meu. L-au văzut cu ruşi prin păduri? Toţi, tineri şi bătrâni, au spus că nu. Până şi copiii care erau mai mărişori au fost întrebaţi.
Slobozenie de a continua refugierea.
Ne-au ţinut cum e de azi de la amiază până mâine la ora 10 dimineaţa. La oara 10, iese Căpitanul şi zice: ‘Măi, Cenuşă, ştii că ai noroc şi scapi neîmpuşcat. M-am convins că nu eşti vinovat. Dar pentru asta am telefonat să-ţi trimită trenul mic la dispoziţia ta şi a oamenilor care au venit cu tine. Dar nu eu sunt vinovat de cele patru palme, ci oamenii din satul tău care au trecut cu mult înaintea ta încoace. Toţi au spus că tu eşti singur în pădure şi fugăreşti oamenii în sat; cu tot cu vite, îi dai pe mâna ruşilor. Toţi au trecut de mult încoace. Toţi de la comandamente au hotărât să te împuşte oricine te vede şi oriunde ai fi, că naşul care te-a cununat este comunist din ilegalitate şi tu eşti cel mai bun prieten cu el. El singur este în sat mare primar, el singur cu nora lui şi cu  feciorul său duc ruşii prin pădure după oameni şi vite.’
O nouă înfruntare.
Acuma, vine trenul mic de pădure şi se urcă toţi oamenii, cu mic, cu mare. Îl ajută toţi şi pe soţul meu să se suie pe vagon. Eu stau lângă soţul. După ce s-au urcat toţi, porneşte trenul. Dar noi eram pe ultimul vagon. Văd că vine un om de statură mare, de pe vagon pe vagon, şi întreabă care îi Cenuşă. Oamenii toţi arată cu mâna la noi.  Ajunge la noi. Zice: ‘Care e Cenuşă?’ Soţul meu zice: ‘Eu sunt.’
Omul acela era frânar la trenul mic. Acest om era huţan, între două vârste. Zice: ‘Măi, omul lui Dzău, te rog dă-te jos şi ia-o la coastă. Cine te-o adus aici la moarte? Cum ajungi în gară, vei fi împuşcat. Te rog eu tare frumos, dă-te jos. Eu sunt şef de tren şi ştiu precis toate ordinele de la comandamente, că de oricine şi oriunde vei fi văzut vei fi împuşcat.’ Soţul zice: ‘Dar de ce?’ ‘Toţi cei ce sunt informatori la nemţi au spus că eşti informator la ruşi şi eşti cel mai bun prieten cu Vlaişan. Te rog, dă-te jos.’ Eu încep să plâng straşnic.
Toate aceste discuţii erau în timpul mersului cu trenul spre Moldoviţa. Îl rog eu să oprească trenul, să ne dăm jos. Opreşte şi eu apuc traista cu schimburi şi zic: ‘Hai la izvor să te speli frumos şi să te schimbi, că eu n-am să mai pot pune mâna pe tine.’
Pregătiri de moarte.
N-am mai luat nimic din celelalte lucruri de pe vagon, numai traista cu schimburile cele mai bune. Nu mi-a trebuit nimic din lucruri.
Îl spăl frumos, îl schimb cu cămaşă tare frumoasă, cusută cu model naţional, toată în negru, îi dau bundiţă de poplin, cusută tot cu model naţional tare frumos, pălărie bleumarină. Dar plâng de mă prăpădesc. Îl încalţ cu pantofi noi.
El zice: ‘Te rog tare frumos nu mai plânge atâta, că aşa îţi dau o bătaie…! Să nu plângi toată viaţa după mine. Eşti o femeie foarte bună; ştii să te porţi cu bărbatul bine; ştii să preţuieşti munca bărbatului; eşti o bună gospodină. Să nu te măriţi cu un bărbat prost, că-i păcat de tine şi de sufletul tău bun şi blând. E păcat de înţelepciunea ta şi de hărnicia ta. Te rog să iei bine seama să nu chici pe mâna unui prost. Dacă există Cele Lumi şi acolo voi plânge după tine. Dară dacă soarta mi-a hărăzit să mor nevinovat, apoi trebuie să mor. Mi-a fost tare dragă viaţa şi credeam că nu voi muri niciodată. Dar acum mi-a sosit ceasul; de pe fiecare minută aştept cu sânge rece gloanţele. Aşa îmi vor duşmanii mie: să-mi vadă casa pustie şi nevasta în văduvie, să trăiască în sărăcie.’
Mă cuprinde, mă pupă din toată inima şi zice: ‘Draga mea soţie, te rog din suflet să-mi dai iertare. Poate ţi-am greşit vreodată, dar nu din voia mea. M-am potrivit la duşmanii cărora le părea rău că trăiam prea bine.’ Dar eu plâng în hohote.
Salvarea.
Când cat, vin o mulţime de oameni călări pe cai şi ne înconjoară. La plânsetele mele, stau toţi pe loc şi întreabă: ‘Ce-i cu tine, Marioaro, ce chiuieşti?’ Le spun de ce. Dar aceşti oameni, necunoscuţi de mine, erau toţi partizani la nemţi. Numai şeful lor îl cunoştea pe soţul. Îl chema Vladimir Macoviciuc. Erau şi oameni simpli, dar erau şi studenţi printre ei, băieţi cu pregătire. Zice: ‘Dragii mei băieţi’, zice şeful lor, ‘cum ar fi mai frumos şi mai bine: să luăm viaţa cuiva, ori să i-o dăm?’ Dar un student din Bucureşti zice în gura mare: ‘N-ar fi cel mai mare păcat să moară un român aşa de frumos şi tânăr?’ La vorbele acestui student, au zis toţi într-un glas: ‘Trebuie salvat acest om şi bun român.’ Zice şeful lor: ‘Hai Constantine cu noi şi noi toţi ne bucurăm că te vom scăpa cu viaţă.’ Dar eu zic: ‘D-le Macoviciuc, vă rog să mă luaţi şi pe mine că vreau să fiu alături de el, până la uşa mormântului.’ Zice: ‘Marioaro, tu nu ai încredere în cuvântul meu?’ Eu zic: ‘Nu am încredere în nimeni.’ ‘Dar atunci, hai şi tu.’
O nouă întâlnire cu ofiţerii români.
Le zice la toţi partizanii care erau cu ei să steie toţi în apărarea noastră până vine el. Şi dă pinteni calului şi zboară până la Moldoviţa şi dă telefon la comandament, la Câmpulung, să vie imediat cu maşina mică, că au câştigat un bun luptător. N-a trecut nici un ceas şi vine o maşină mică şi un camion mare după partizanii care atunci aduceau captură de război. Ne suim în maşina mică. Şeful partizanilor era dintr-o comună vecină. Se suie şi el cu noi şi mână al dracului maşinile.
Ajungem în Câmpulung, la comandament. Intrăm cu toţi într-un birou. O masă plină de ofiţeri cu diferite grade toţi, foarte curaţi şi bine îngrijiţi. Ne oferă scaune. Zice şeful partizanilor: ‘Ei, D-le Colonel, v-am adus omul pentru care era cuvânt de Evanghelie să-l omorâţi. Dar îl omorâţi numai pe gurile duşmănoase. Dar acest om şi bun român nu este deloc vinovat cu cele spuse de duşmani. El este venit de pe front. Rănit în piept.’
Zice Colonelul: ‘Măi, băiete, cum te cheamă?’ El se scoală în picioare şi zice: ‘Sunt ostaşul Cenuşă Constantin.’ Şi scoate actele toate, i le pune pe masă. Zice Colonelul: ‘Şi de ce ai stat până acuma în păduri? Toată Putna a trecut din astă parte.’ Zice soţul: ‘Sunt băiat sărac şi nu am putut să trec pe jos din cauză că sunt rănit.’ ‘Şi acuma ce vrei să faci?’ Zice soţul: ‘Mort sau viu, cum am să pot, vreau să-mi caut unitatea, să mă internez oriunde în spital şi dacă mă voi face bine, să lupt mai departe pentru neam şi ţară.’
După ce ascultă, D-nul Colonel zice: ‘Măi, băiete, eu te voi interna aice, într-un spital bun şi ai să ai îngrijire bună. Dar cu o singură condiţie: să lupţi cu noi.’ Soţul zice: ‘Nu pot. Trebuie să-mi caut unitatea, ca să nu mă dea dezertor. Că după ce am ieşit din spital, unitatea mea nu ştie de soarta mea.’ Colonelul spune: ‘Dar tu nu ştii că este lege de la Maiestatea Sa Regele că ori de la ce unitate ori armă sunt, dacă sunt din părţile muntoase să se alăture nouă şi să luptăm contra ruşilor? Eu îţi voi anunţa unitatea ta, dară să ştii un lucru: dacă un singur om de-ai mei te va obseva că eşti cuţit cu două tăişuri, va descărca arma în tine.’ Zice soţul: ‘Primesc, D-le Colonel şi cred că cât de grabă vă veţi convinge ce fel de om sunt.’ Chiar într-aceeaşi zi l-au internat într-un spital militar la Câmpulung. Foarte adevărat c-a avut foarte bună îngrijire.
Din nou alături de nemţi.
După 3 săptămâni, iese din spital şi merge în misiune. Dar erau 29 nemţi şi 40 români, toţi instruiţi să ţie ochii pe dânsul. Dar când au văzut nemţii cât îi de curajos soţul, au avut foarte mare încredere într-însul. Văzând crâncenele lui lupte, l-au decorat cu Crucea de Fier clasa întâi, iar la luptele din Putna erau 120 oameni care erau conduşi de soţul. Au ţinut front 24 de ceasuri cu un regiment de ruşi. Au ocupat poziţia de sus şi i-au făcut praf pe toţi ruşii, dar al meu n-a pierdut nici un om şi nici un rănit. Atunci l-au decorat cu Virtutea Militară clasa întâi. După multe bravuri, i-au dat gradul de căpitan. Aşa au prins toţi ofiţerii încredere şi multă dragoste de soţul meu, ce nu se mai pomenea. L-au pus la 5.000 lei salariu pe lună şi diferite alimente şi îmbrăcăminte; şi cele mai frumoase şi elegante case unde cantonau ei nu se întâmpla să nu fim şi noi la un loc luaţi de dânsul.
Amu merge în misiune pe munţi, la Voivodeasa, unde era comandamentul rusesc înconjurat cu tranşee jur împrejur. În misiune erau jumătate români, jumătate nemţi. Dar între nemţi erau mai mulţi ofiţeri. Erau conduşi de soţul.
Era oara 3 noaptea. Nici unul nu avea curaj să se apropie de comandament. Dar soţul, cu grozav curaj de om nebun, se uită cu binoclul, vede lumină. Şi se uită bine şi vede că un maior rus, singur la masă: scrie. Se pune pe spate şi pe coate şi încetişor se strecoară printre tranşee şi intră în comandament, şi-l apucă de gât şi-l trage după el. Ajunge sus pe creastă. Îl ia pe maiorul rus. Îl duce la comandamentul nemţesc, la Câmpulung. Toţi ofiţerii tremurau ca varga. Şi după această bravură a primit decoraţia Vulturul German şi o hârtie de mare vitejie. Îi mulţumeşte Generalul Corpului 5 Armată Vânători de munte. În hârtie scria aşa: mulţumindu-i din suflet marelui patriot Cenuşă Constantin şi vitejilor săi luptători care au făcut mari pagube în oameni şi armament marilor noştri inamici. Această hârtie scrisă de generalul neamţ se găseşte la Tribunalul Militar Bucureşti.
Despărţirea de foştii aliaţi.
Apoi au tot luptat şi după 23 august 44 până în luna octombrie, când a fost retragere forţată. El n-ar mai fi luptat după 23 aug. ’44, dară nu putea scăpa de ofiţeri. Îl iubeau la nebunie. Numai în jurul lui erau toţi ofiţerii nemţi având mare încredere în soţul meu. De multe ori îi ziceau ofiţerii soţului să meargă la şcoala de paraşutişti, dar eu nu l-am lăsat. Când a fost retragerea forţată, mă rugau ofiţerii să mergem cu maşina de lux, cu ei. Dară soţul meu îmi zice: ‘Spune că tu nu poţi suporta mersul cu maşina, că ţi se face rău de la inimă şi nici nu poţi merge fără mine, că noi trebuie să fugim de dânşii. Trebuie să fim la un loc. Hai să ne suim în trăsuri cu ceilalţi.’
Îşi fac urmele pierdute în mlaştină.
Amu, ajung în Satu Mare cătră seară. ‘Hai să poposim, să mănânce oamenii, că sunt flămânzi.’ Au tot încurcat-o până s-a întunecat. Seara, nemţii tot strigă plecarea. Soţul a scos o bucşă de la trăsură, fără să ştie nimeni decât cei mai de încredere oameni ai lui. Când porneşte convoiul merge ca un kilometru şi sare roata. El se face că tocmeşte, dar nemţii tot strigă ‘Haidi, haide!’ El spune: ‘Plecaţi înainte, că vă ajungem imediat.’ Nemţii, având atâta încredere în soţul, au plecat mai departe. Iară soţul s-a sfătuit cu oamenii lui de încredere. Au luat-o cu tot cu cai la trap, într-un lan de tabac. În apropiere erau multe girezi de paie, cât vedeai cu ochii. Oamenii zic toţi: ‘Hai să ne ascundem sub girezile de paie.’ Soţul zice: ‘Nu, că se pot întoarce în căutarea noastră şi dau foc la paie şi vom arde ca şobolanii.’ Pune doi bărbaţi zdraveni să ţie nasul cailor, că tot strănutau caii de putoare de tabac, ‘că precis vor veni după noi şi să nu fim descoperiţi de strănutul cailor’. Zice soţul: ‘Băieţi, la caz că vor da peste noi, ne aruncăm cu toţii în Someş, decât să chicăm în mâna lor, că ne vor beli de vii.’
Acest ogor de tabac era pe muchia Someşului, iar cei doi bărbaţi ţân al dracului nasul cailor, să nu strănute; numai că se aud zbârnâind maşinile care s-au întors după noi şi din maşini strigau cât puteau: ‘Herr Hauptmann Cenuşă, Herr Hauptmann Cenuşă!’ Văzând că nu răspunde nimeni, au dat foc la toate girezile de paie. Toţi tremuram de frică. Dar soţul zice: ‘Curaj, băieţi, că nu au timp să vie pe aici. Ei ştiu că-i calcă ruşii din urmă.’
Drept că n-au intrat în lanul de tabac. Iară se aud zbârnâind maşinile şi pleacă nemţii înapoi, mâncând pământul. Zice soţul: ‘Băieţi, eu la venit încoace am ochit că sunt multe mlaşniţi. Pornim cu D-zău înapoi. Ne vom opri în cea mai mare mlaşniţă, că ruşii au mai a dracului tactică de război ca nemţii. Se pot gândi că într-aşa mare lan s-au putut ascunde nemţii, să-i atace pe ruşi. Şi pot băga tancurile în căutarea nemţilor şi ne omoară pe toţi. Unul nu scăpăm cu viaţă!’
Îl ascultă toţi. Soţul iese în drum, pune urechia la pământ şi zice: ‘Băieţi, geme pământul. Să ne pornim; dar nu prea departe, că ne întâlnim cu ruşii.’
Scot trăsura până la drumul mare şi mână caii de le ieşeau numai scântei din potcoave. Ajungem la mlaşniţă. Duc caii într-un huci. La dau un sac de porumb strâns de pe câmp. Le duc câteva găleţi de apă şi… toţi cu burta la pământ în mlaştină. Trece tare puţin din zi şi trec tancuri, tunuri, camioane cu rusoaice, armată câtă frunză şi iarbă, greul pământului. Dar noi toţi stam ca peştii; cu burta la pământ, în apă, timp de două săptămâni. Nici unul nu se mişca decât omul care căuta de cai. Dar numai dimineaţa, la ora 3, strângea câte 2 saci de păpuşoi de pe câmp şi da cailor un sac şi un sac îl zvârlea aşa cruzi în apă şi îi mâncam ca mierea de albine şi beam apă tot din mlaşniţa unde dospeam toţi, întregi, cu trup, cu picioare, numai capul, de la gură în sus, era afară. Toţi îmbrăcaţi gros. După două săptămâni ieşim cu toţi din mlaşniţă şi ne schimbăm cu haine uscate, iară cele ude le azvârlim în mlaşniţă şi pornim la drum. Dar nu pe drumul mare, ci pe ocolite.
Cu multă greutate ajungem în comuna Dumitra, judeţul Năsăud, unde erau plecaţi toţi saşii care erau locuitorii acestei comune. Primar era un cunoscut de-al soţului, un ardelean foarte bun. Ne-a luat la dânsul acasă, ne-a dat de mâncat. Ne-am hodinit o zi şi o noapte. Toţi ceilalţi s-au împrăştiat, fiecare pe socoteala lui. Cu noi rămân numai 2 foşti ofiţeri, pe nume Vistrian Rotariu, din comuna Voitinel, şi Emil Protiuc, din comuna Dărmăneşti, tot judeţul Suceava, tot din cei mai buni luptători. Ne ţine bietul primar, pe nume Macidon Popârţac, până în primăvara anului 1945. Dar tot timpul stăm ascunşi prin girezi de strujeni, prin girezi de paie. După ce o dat frigul mai tare, am stat în podul grajdului, acoperiţi cu fân, neavând cu ce ne schimba. Am făcut o mulţime de păduchi, aproape cât gâzele de mari. Fiind fânul pe terminate, ne duce la sora lui, într-un sat ce se chema Zagra. Când am plecat de-acolo, am plătit pentru facerea de bine o plisă de bani, pentru adăpost şi mâncare o dată pe zi pentru 4 oameni, pe 4 luni, şasezeci de mii de lei. Drept e c-au riscat aceşti oameni care aveau numai 12 copii.
Arestaţi de sovietici.
Când să mergem la sora primarului, pe alt loc nu se putea decât pe un pod portativ. Trebuia trecut Someşul. După ce plătim taxa, ne trece cu barca. Podul era tare aglomerat cu trăsuri. Numai bine ajungem la mal că pun mâna pe noi doi civili şi ne duc pe jos până la Năsăud.
Ne bagă într-un comandament rusesc. Dar nu la un loc. Eu de-o parte, într-o camară şi soţul în alta. Ne ţin două zile şi două nopţi nemâncaţi şi ne tot întreabă dacă nu-l cunoaştem pe Cenuşă Constantin. Dar noi aveam actele acelora care au plecat cu nemţii. Erau din teritoriul ocupat. A treia zi ne dă drumul. Noi pe-atuncia eram tare credincioşi şi mai ales în Sfântul Anton de Padua. Aşa de tare ne rugam amândoi în suflete şi cu mare încredere; din toată puterea credeam că Sfântul Anton ne va scăpa. Şi ne-a scăpat din mâinile lor.
O ultima şansă: adăpostirea în capitală.
Se gândeşte soţul: hai să plecăm la Bucureşti, că tot trebuie să-şi caute unitatea lui. Aşa, din Bistriţa până la Bucureşti pe jos, am făcut 30 de zile. Trenuri erau numai cu ruşi. Am ajuns în Bucureşti. Mergem la D-l Colonel Ştefan Gavăţ. Ne primeşte frumos, ne dă cameră, dar ne-o dă ca să mergem în fiecare zi la toate neamurile lor la spălat parchetul cu benzină. Soţia colonelului era fată de preot. Cel mai al dracului soi de oameni sunt preoţii. Absolut toţi de-o zgârcenie nemaipomenită. Munceam din noapte-n noapte şi nu ne da nici un leu, iar mâncarea foarte proastă, numai borş şi mămăligă. La aşa muncă grea trebuia să cumpărăm din banii noştri mâncare. Atâta de grele erau covoarele persane de scuturat! Erau de mărime 4 m. pe 4 metri. Multe erau şi de 6 m. pe 6 m. Apoi ne trimitea la un nepot de-al lor care era judecător în Bucureşti. Muncim o săptămână de ne dăm duhul. Locuia pe Şoseaua Bonaparte nr. 5, lângă casa Dnei Bunia. Noi eram la nr. 5, iar Bunia la nr. 3. Un castel minunat şi bogăţie de trandafiri ce n-o văzut pământul. După o săptămână de muncă grea, nu ne dă măcar o ţigară.
Zice soţul: ‘Mămică, am împlinit 2 luni de când tot muncim amândoi şi ei nu au suflet să ne dea de mâncare corespunzător muncii. Dacă mâncăm tot din banii noştri, unde ajungem noi? Hai, nu dau bani… Măcar mâncare… Dar aşa…’
D-l colonel Gavăţ Ştefan i-a spus soţului că oricine ne-ar opri să dormim acolo, Doamne fereşte să nu dormim, că el se aşteaptă să fie ridicat. Iar când va suna cineva la poartă, să vie să-l anunţe întâi pe el cine sună. Într-aceea zi, noaptea la oara 1, sună la poartă. Era un general şi încă 2 civili. Şi îl ridică în faţa generalului. Îi dă pistolul în mână soţului şi-i zice: ‘Dragă frate Constantine, până mă voi întoarce eu înapoi, te rog să ai tu toată grija frumoasei mele fetiţe, care vrea să se căsătorească cu un comunist. Te rog, pe răspunderea mea, descarcă pistolul în ea. Şi am toată încrederea numai în tine că vei avea grijă şi de soţia mea; dar te rog tare.’ Întreabă D-na: ‘D-le general, unde să-i trimit soţului mâncare?’ Zice: ‘La Văcăreşti.’ Aşa că până dimineaţă tot cărăm cu spatele diferite blănuri de lutru, de astrahan, pe la toate neamurile. Ne rupem cărând cu sacii până şi piei de vite şi de cai şi lână de oi şi perdele de catifea, până şi lădiţe cu tacâmuri de argint minunat de grele.
Îi duce soţul mâncarea la Văcăreşti colonelului câteva săptămâni. După câteva săptămâni, l-au dus de-acolo, i-au pierdut urma.
Acum eram a treia zi nemâncaţi deloc şi nedormiţi. Zice soţul: ‘Hai să mâncăm ceva pe banii noştri.’ Mergem pe strada Polonă. Un restaurant tare bun. Totdeauna se găsea mâncare bună. Văd că se scoală un domn înalt, dar tare uscat, numai pielea şi osul. Se repede la soţul, îl cuprinde şi îl pupă şi începe să plângă amar. Zice: ‘Măi, frate Constantine, ce-i cu tine?’ Aista era prietenul soţului care a fost judecător în Transnistria în timpul războiului, pe nume Constantin Pulcă, care a fost şeful cabinetului 2 instrucţie în Bucureşti. Are un frate locotenent aviator invizibil [?!]. Nu-l lasă pe soţul să plătească masa şi ne roagă să venim cu dânsul acasă la ei. Aveau o locuinţă tare frumoasă, dar nici unul nu este însurat. Aveau 2 camere, un hol şi bucătărie şi locuiau foarte aproape de colonelul Gavăţ. Mergem cu ei acasă la dânşii. Ne fac o primire extraordinar de frumoasă, ne dau vinuri, bomboane fondante, cafele ca acelea de te prăpădeai de bucurie de felul cum ne-au primit aceşti doi domni. Nici vorbă să ne lase să venim înapoi în seara aceea la Gavăţ. Nu se mai puteau sătura de vorbă cu soţul. Ne întreabă cum trăim, cum câştigăm. Îi spune soţul toate. El începe să plângă de mila noastră şi zice: ‘Băieţi, eu am foarte mulţi clienţi pe care îi servesc şi sunt sigur că şi ei mă vor servi pe mine. Mă prinde mirarea că ce fel de porc poate fi Gavăţ, când îţi cunoaşte luptele duse de tine pentru ţară şi cât l-ai servit şi pe dânsul. Dar şi eu ştiu cât a beneficiat de pe urmele tale! Şi astăzi, când trăieşte cu sânge rece din cauza prigoanei, are suflet să vă muncească de pomană… Încă şi flămânzi! Dragă frate Costică, nu vă las acolo. Te cunosc prea bine cât eşti de harnic şi cu priinţă multă. Am o doamnă pe care o protejez, că are tare multe procese, dar îi tare galantoană. Îi de statură mică de tot, dar îi tare bună şi minunat de frumoasă. Soţul ei fiind neamţ, l-au ridicat ruşii. Era proprietarul fabricii de cazangerie din Şoseaua Viilor nr. 33, iar acasă intrarea e pe strada Fabrica de Chibrituri nr. 5, lângă Monetăria Naţională. Mă duc eu mâine şi aranjez un loc pentru voi.’ Zice: ‘Doamna este foarte deşteaptă şi singură conduce toată fabrica de cazangerie şi trebuie să lucreze pentru ruşi, pentru datoriile de război.’ Zice soţul:  ‘Trebuie să mergem înapoi, să spun doamnei că plecăm.’ El zice: ‘Du-te şi spune-i că eşti urmărit de cineva şi n-ai putut veni aseară, ca să nu vadă unde intrăm. Ia-ţi rămas bun, să vezi cât obraz are, dacă nu vă dă ceva bani.’ Zis şi făcut. Mergem. Îi spune soţul că nu mai putem sta, că suntem urmăriţi. Zice doamna: ‘Vai, dar ce mă fac fără tine?!’ Dar nu zice: ‘na-ţi un leu’.
“Sfânta mare  neruşinare”.
Mergem înapoi la D-nul Pulcă. Ne întreabă câţi bani ne-a dat. Spune soţul că nici un leu. Zice D-l Pulcă: ‘Este o târfă şi o scroafă.’ Ne dă de mâncat bine şi merge la D-na Budic. Îi spune că are un prieten tare bun şi vrea să-l bage la ea la lucru, dar ceva mai ferit de comuniştii din fabrică: doar paznic de noapte. Ea zice: ‘Dar vreau să-l văd.’ Îi spune că are soţie şi ar vrea să lucreze şi ea la orice. Îi zice: ‘Te rog, urcă-te în maşină şi ia la volan şi vino repede.’
Când intră în casă, ne recomandă D-l Pulcă. Dar ea ţine ochii pe soţul meu, îl sorbeşte din ochi. Zice: ‘De el aş avea nevoie, dar de ea nu.’ Zice Pulcă: ‘Atunci am să caut în alt loc, doar ei sunt soţ şi soţie şi nu se pot despărţi unul de altul.’ ‘Atunci o iau şi pe ea bucătăreasă şi o plătesc 1.000 pe lună, dar fără mâncare. Să-şi cumpere singuri ce le place. Pentru mine trebuie să facă cumpărături, să facă mâncare, să spele, să calce şi să facă curăţenie în patru camere şi în curte. Vă dau cameră mobilată.’
Drept, tare frumoasă cameră ne dă, luminoasă, mobilată, curată; dar sus. În timpul acela nu se primeau muncitori din altă parte; decât localnici. Ce-i de făcut că trebuia numaidecât buletin de Bucureşti. Se împrieteneşte soţul cu un om care era comunist, din aceeaşi fabrică şi ne face două buletine false. Pe mine mă chema Doina Popovici şi pe soţul Petria Popovici, din Parcul Rahovei nr. 15, pentru care am plătit un lanţ gros de aur şi un ceas de mână Atlantic. Dar o fost aşa de bine făcut că s-au putut face şi la Prefectură alte acte de maistru cazangiu; or, soţul nu ştia să deie o dată cu ciocanul în cazan.
Începem serviciile. Drăgălaşa şi frumoasa D-nă Budic se îndrăgosteşte de soţul. Comedie mare! Nu-l lasă să facă servici decât să păzească casa de bani în dormitorul ei. În fiecare zi mergeau amândoi cu maşina la plimbare. I-a cumprat 6 costume noi, cămăşi, pantofi, absolut toate erau haine noi şi scumpe, tare frumoase. În fiecare zi soţul era invitatul ei la masă. Îi serveam pe amândoi. Şi mai mult, în fiecare seară să fi venit ei cât de târziu, eu trabuia să merg cu ligheanul cu apă caldă şi săpun de faţă să le spăl picioarele la amândoi şi să le şterg cu ştergare curate picioarele la amândoi.
Am priceput de prima dată ce este între dânşii, dar am răbdat toate, fiindu-mi milă de el, şi mă bucuram că poate să trăiască mai bine şi mai uşor, măcar el până o da bunul Dzău o schimbare şi va putea trăi fără frică, nu ca să trăiesc eu cu dânsul, dar mi-a fost minunat de dragă frumuseţea şi înţelepciunea lui şi n-aş fi vrut să-l văd aşa de necăjit. Eram în stare să trec prin foc şi prin apă pentru dânsul, numai el să scape.
Din nou la drum.
La această doamnă sta în chirie un domn basarabean care era şeful Siguranţei Statului, dar un om sfânt. Nu ţin minte cum îl chema, dar era minunat de bun. S-a împrietenit cu soţul şi i-a spus toate; că regimul ista se teme de el că de va fi o schimbare, soţul va fi al doilea Hitler; că Hitler tot a fost un simplu muncitor; şi mi-a spus că în anul ’45 a vorbit generalul Rădescu la radio, din străinătate, că marele patriot Cenuşă se află alături de el în străinătate. Aici era mare zarvă. Stalin o dat trei sute de ori un premiu aceluia care l-a prinde viu ori mort pe soţul meu. El ne spunea să fim pe pace că când va simţi el vreun pericol, ne va spune.
S-a ţinut de cuvânt. La 8 februarie 1945, plecăm din Bucureşti pe jos, la Năsăud. La 7 martie, seara, ajungem în Bucureşti, la colonelul Gavăţ. Muncim amândoi 2 luni la toate neamurile. Cred că toţi preoţii din Bucureşti erau neamurile lor, dar toţi fără pic de suflet. Iar la doamne Budic era tare bine pentru soţul. Eu mă bucuram că măcar lui îi mergea bine şi va scăpa cu viaţă. Stăm de la 1 mai până la 22 iulie 1945 şi vine bietul şef al Siguranţei Statului şi ne spune că nu se mai poate sta în Bucureşti şi că erau obligaţi să caute prin toate casele, dacă nu vor găsi vinovaţi ascunşi, că s-au mai găsit mulţi ascunşi prin Bucureşti.
Atunci ne-am luat cât pe noi haine şi soţul ia un taxi şi fuga la Dl Pulcă. Îi spune soţul toate cele spuse de Dl Şef al Siguranţei. El zice: ‘Da, e adevărat. Tocmai seara asta aveam să v-anunţ. Şi eu tot astăzi am auzit.’ Îi zice fratelui lui, Vasâlică: ‘Du-te şi adu un taxi, dar tot acuma să fii aici. Mergi în pas milităresc.’ Şi vine imediat cu un taxi. Zice: ‘Urcăm, băieţi!’ Zice şoferului: ‘Opreşti la conacul D-lui Colonel Miclescu, în munţii Tohan.’ Zice şoferul: ‘Bine. Dar costă 500 lei.’ Îi dă D-nul Pulcă. Ne însoţeşte cu tot cu fratele care era locotenent aviator. Plecăm dimineaţa. Ajungem la conac. Colonelul Miclescu era venit acuma din Bucureşti. Sta şi el ascuns la conac. Ne recomandă ca familia Popovici (eu sunt Doina şi soţul Petria) cei mai buni prieteni ai lor; chiar şi neamuri-neamuri şi îl roagă să aibă grijă de noi cu mâncare, că el va plăti tot ce vom consuma şi că ne va face mai multe vizite, că ne iubeşte foarte mult. Îi dă soţului 2.000 lei şi ne spune că are să aibă grijă de noi. Cum va simţi ceva, va veni singur să ne spuie. Ne pupă amândoi şi pleacă înapoi la Bucureşti.
Ziua noi stam ascunşi în cramă, pe sub butoaie şi noaptea stam în gheretă în vie. Din când în când ne aduce ordonanaţa câte o mămăligă şi ne spune să mâncăm cu struguri. Noaptea luăm mămăliga cu noi. Strânge soţul struguri şi ne suim în gheretă şi mâncăm.
În seara când împlinim zece zile, soseşte D-l Pulcă. Ne aduce pâine, salam, unt, şi zahăr, şi cafea. Ne întreabă ce ne-a dat de mâncat. Îi spune soţul. Zice: ‘Mă duc să-i plătesc. În schimb, o să ştiu cum să-i iau onorariul la procese.’ Merge, îl întreabă cât are de plată pentru noi. Zice colonelul: ‘Lasă că ne vom împăca altă dată.’ Zice Pulcă: ‘Nu, acuma am venit după ei.’ Aici colonelul lasă cu 500. Îi plăteşte şi vine la noi şi ne spune sus în gheretă: ‘Băieţi, vă rog mâncaţi bine şi vă voi spune ceva nou. Dar până nu mâncaţi bine, nu vă spun nimic.’ Mâncăm hulpav. Ne spune: ‘Băieţi, trebuie să plecaţi de-aice, că munţii iştea sunt plini de bieţi români loviţi de soartă şi îi vorba să împânzească într-o noapte cei de jos şi fiţi siguri că nici aiştia din munţi nu vor sta cu mâinile în buzunar. Nu aş vrea să cădeţi între ciocan şi nicovală.
Tot atunci ne pornim pe jos la Mizil, la un prieten al soţului, Ionel Patraşcu, care era tatăl lui Stelian Patraşcu. În centrul oraşului locuiau. Aveau şi un mare atelier de cizmărie. Ne primeşte, dar cu frică. După 4 zile, ne spune că ne dă casă, dar mai departe, în vărzărie acolo. E tot casa lor, dar au băgat nişte săraci, ca să nu steie goală. Mergem acolo. Găsim o mizerie straşnică. Ne apucăm, facem o curăţenie bună. Îi punem geamuri.
Acolo locuiau nişte ţigani. Ne împrietenim cu dânşii. Mergem cu dânşii la câştig. Dar ce câştig? La tăiat lemne cu fierăstrăul, 20 lei metrul. Caută ţiganul clienţi în cartierul ţigănesc, un cartier mare. Mai câtigăm toţi pe un ban. Seara ne alegem fiecare cu câte 20 lei. Pe zi, tăiam cu fierăstrăul 4 m.. Dar doi ţigani şi cu noi 2 ţigani mai bătrâni, mai slabi, tot ne caută clienţi. Atâta omenie la ţigani, Dzău să-i ajute… Ne dădeau şi mâncare şi câte un pahar de vin şi la venitul seara acasă ne dădeau şi câte un sac de lemne degeaba. Cei mai săraci ţigani nu ne lăsau să mergem seara acasă nemâncaţi, ne dădeau măcar un praz cu mămăligă; în timpul cela ne prindea tare bine. Cât am să trăiesc, n-am să uit bunătatea ţiganilor. Când mergeam la domni, nu ne dădeau nici o fărmătură de nimic, decât 20 lei m. Amu gătăm cu tăiatul lemnelor, începe soţul cu tăiatul porcilor, dar nu pe bani, ci pe carne. Apoi, de la ţigani venea încărcat cu carne şi cu bani. Eu mergeam la muzicanţi, la spălat rufe, la călcat, seara veneam cu 50 lei, cu pâine, cu carne, şi zahăr, aşa, ca între ţigani, am dus-o foarte bine. Au dat multă dovadă de oameni buni, dar ce folos, că nu am avut noroc.
Am stat de la 1 august până la sfârşitul lui octombrie, când a venit greul pământului de ruşi. Au umplut Mizilul. Soţul de frică să nu fie cunoscut de cineva, zice: ‘Hai în munţii noştri. Acolo voi fi sigur că nu va pune nimeni mâna pe mine viu.’ Ne hotărâm să plecăm. Ne punem în genunchi, plângem amarnic şi ne rugăm bunului Dzău să ne ajute să ajungem cu sănătate în munţii noştri.
În munţii natali.
Dzău ne-a primit rugăciunile. Am ajuns cu bine în munţii noştri, dar numai pe jos. Frânţi de obosiţi, în 10 zile ajungem în Rădăuţi. Mergem la un doctor bine cunoscut. Când ne vede, îşi face cruce: ‘Ce-i cu voi, măi fantomelor? Voi nu sunteţi normali! Oamenii normali n-ar fi avut curajul ăsta pe care-l aveţi voi. Ăsta-i curaj drept de nebuni!’ Nu ne lasă să plecăm fără să ne refacem puţin. Facem o baie călduţă, care m-a ajutat foarte mult, m-a înviorat. Ne dă de mâncat foarte bine, ne culcă în sala de consultaţii. La caz că vine cineva, să spuie că sunt bolnavă şi mâine mă va interna. Dar bunul Dzău ne-a ajutat şi n-a venit nimeni.
A doua seară, luăm de la dânsul un topor, o cazma, un hârleţ şi o sapă. Urcăm la deal. Facem o groapă adâncă. Până dimineaţa a fost gata. Dimineaţa o acoperim cu bârne. Tragem lut, şi peste lut mult bugiag, şi peste bugiag crengi uscate. Nici că se cunoştea deloc că acolo este groapă.
Ne cumpără bietul doctor multe provizii, ca să nu ieşim noi, să ne zărească cineva. Pe acest bun doctor îl chema Mircea Prelipceanu. Ne tot spune să ieşim sâmbătă seara în marginea pădurii, la corn, că el vine cu maşina lui şi ne va aproviziona cu tot ce ne trebuie pe iarnă.
Amu vine sâmbătă. Ne aduce un sac cu făină de păpuşoi, sare, căldări de făcut mămăligă, multă carne, salam, untură, medicament. În caz de nevoie, stăm în groapă lunile noiembrie, decembrie şi ianuarie. Dar cu toată economia, s-a terminat toată provizia. Nu mai avem nimic.
Pe la 1 februarie ’46, ieşim din groapă, să megem la Rădăuţi. Dar nu ştiam nimic de faptul că pădurea era plină de armată. Când ajungem în muntele Pietroasa, suntem încercuiţi de armată. Toţi deschid focuri de armă. Cercul se tot strânge, noi în mijlocul cercului. De fumul cel de arme nu se vedea om pe om. Mă ia soţul de mână şi printre dânşii la fugă am scăpat ca prin urechile acului. Bunul Dzău ne-a scăpat.
Fugim în alt munte şi ne băgăm sub o moghilă mare de crengi şi stăm acolo 3 zile nemâncaţi deloc. Amu a trecut foamea în sete. Ne tragem până la un prieten de-al soţului, pădurar. Ne dă de mâncat şi îl trimite să vadă dacă mai este armată acolo. Vine înapoi, spune că nu-i nimeni. Nu mai mergem la Rădăuţi. Ne dă pădurarul o leacă de făină şi slănină, cât puteam duce în spate la suit la deal şi mergem înapoi în groapă.
Fiecare pe calea lui…
Ne tot sfătuim că ce-i de făcut: eu sunt gravidă în luna a 4 şi nu mai pot rezista la fugă. Să mă duc la sora mea în sat.
Ajung dimineaţa la sora mea, pe la ora 10. Sunt arestată. Mă duce la Rădăuţi. Acolo îi venită echipa fulger. Mă ia la întrebări unde-i soţul. Dar eu foarte hotărâtă că dacă mor, nu-l spun. Zic: ‘Nu ştiu.’ Încep să mă bată de mă usucă. Tot aşa ţân. Tot timpul că numai nu ştiu. După ce o văzut că de atâta bătaie nu mai ştiu, m-au băgat într-o cameră cu bărbaţi. Erau numai 20 bărbaţi şi eu singura femeie între dânşii, între care erau 2 ingineri din sat, unul Lăzărică, unul Coniac; un preot din Vicov, Belei; un avocat, Claudius Gramatovici; un avocat, Traian Paicu; un căpitan Niculescu; un primar din sat Aga Dumitru; Bâcu Constantin; Cenuşă Ionel, Cenuşă Dumitru; un căpitan din sat, Creţan Vasile; un căpitan Miron, din sat; ceilalţi toţi ţărani: Bâcu Gheorghe, pădurar; Mihai Gheorghe, pădurar; ceilalţi nu-i cunosc, de pe alte meleaguri.
Toată ziua mă ţineau, sub pază, într-un veceu, iar noaptea între bărbaţi; toţi în picioare. Nimeni nu se culcă. Tot veneau şi scoteau la anchetă. De 3,4 ori pe noapte mă duceau la anchetă, să spun unde era soţul. Eu: ‘Nu mai ştiu’.
Până la 7 luni m-au tot bătut. După 7 luni de sarcină nu m-au mai bătut, dar îşi băteau joc tare: mă puneau să rag ca vaca, să latru ca câinele, să cânt ca cocoşul, să zbier ca oaia, să nechez ca caii, să ocăiesc ca broasca.
În anul 1946, în ziua de 2 februarie, era un ger de crăpau lemnele. M-au dezbrăcat toată până la piele, absolut goală, şi m-au suit în podul miliţiei, unde erau mai mulţi bărbaţi goi tot până la pielea goală, şi ne-au ţinut acolo jumătate de zi, cu miliţianul lângă noi. N-aveam voie să vorbesc nimic că îmi da peste gură. Dar nici n-au scos nimic din gura mea contra soţului pe care l-am iubit aşa de mult.
Acuma, pe ziua de 2 august, încep durerile serioase de naştere, dar nu spun nimic. Dureri de moarte! Dar bărbaţii, toţi bătrâni, aveau experienţă. Se apropie de mine Căpitanul Niculescu şi-mi zice: ‘Se cunoaşte că ai dureri de naştere.’ Eu zic da. Merge, bate la uşă. Nu vine nimeni. Iară bate tare şi strigă: ‘Veniţi, că femeia naşte aici.’ Până au venit să mă ieie, s-a rupt apa. Eu, toată. broboane de sudori. Din cauza durerilor, copilul rămâne pe uscat. Toţi intelectualii strigau să mă ducă la spital. Vine ofiţerul de servici. Mă duce pe jos la spital. Eu tare m-am ţinut să nu mă vaiet, dar până la spital tot am zis: ău! ău! ău! ău! Ajungem la spital. Mă urcă naşa de servici pe masa de naşteri şi îi zice ofiţerului să iasă afară. El zice: ‘Nu. Am ordin să stau aici.’
Pe ziua de 2 august s-a rupt apa şi eu nasc abia pe ziua de 5 august. Nasc tare, tare, tare greu şi m-am rupt tare la trup când l-am născut. Îl pune pe cântar. Are copilul 5 kile 200 grame. Trebuind să fiu cusută, a fost nevoie să stau mai mult. La 3 zile m-au scos din spital. Mi-a dat biata moaşă cârpe ce-a putut din spital. Dar copilul bine sănătos şi frumos tare.
Mă duce înapoi. Iară mă bagă între bărbaţi, dar eu n-am nimic, nici vată, nici torşoane. Mi-e foarte ruşine de bărbaţi, dar toţi intelectualii m-au înţeles. Doar animalele de ţărani, majoritatea mă scuipau. Le era greaţă de mine, văzând tot urme de sânge.
Dar aveam un copil bun… Nu plângea deloc. Dar nu aveam unde să-l scald dimineaţa. Când ne scotea la program, îmi dădeau voie să spăl cârpe pentru copil la cişmeaua cu apă rece, dar de uscat: sub mine. Copilul era dumnezeiesc de bun. Îi dam să sugă şi dormea dus. Nu i-o auzit nimeni guriţa să plângă. Când veneam de la program, puneam o cârpă de-a lui udă în sân şi o încălzeam pe subsuori şi îl strângeam pe bietul şi bunul copil peste tot. Era bine, sănătos tun şi creştea ca din apă.
După o lună, mă ia iară la anchetă şi mă bate de mă găteşte să spun unde-i soţul. Eu tot spun că nu ştiu, de la evacuare nu ştiu nimic de el, nici că-i viu, nici că-i mort.
Era o uşă înaltă şi deasupra uşii, la mijloc, era un chiron zdravăn. Mă leagă de mâini cu o curea şi pun o ladă de campanie în mijlocul uşii şi mă suie pe ladă. Un ofiţer din echipa fulger mă anină în piron şi scoate lada de sub picioare şi rămân spânzurată acolo. Întâi am simţit mare căldură şi apoi am simţit tare frig. Dar nu ştiu cât m-au ţinut spânzurată şi nu ştiu când m-au dat jos. Numai mă trezesc jos, însă nu ştiu nimic ce-i cu mine. Abia după un timp aud: ‘Scoală, târfă!’ Mă uit la ei. Toţi pe lângă mine, dar eu nu simt nimic. Îi aud ca prin vis. Nu mă doare nimic, numai nu mă pot mişca deloc. Mă ia unul de jos şi-mi zice: ‘Nici amu nu vrei să spui? Lasă că te pun la curent electric!’ Ceilalţi zic: ‘Pune-o mai repede!’ Eu am uitat că am copil. Dacă m-ar fi pus cineva pe foc, nu ziceam că am copil. Eram complet pierdută. Mă duce la o masă şi mă pune cu amândouă mâinile pe masa ceea. Aud bâzâind. De la un timp simt că umblă ca furnicile prin mâini.
Mă duc înapoi jos şi zic oamenilor să mă bage sub prici. M-au băgat bieţii oameni sub prici. Nimeni n-are voie să vorbeacă cu mine. Îi aduc şi pe ceilalţi de sus, care au văzut cum m-au spânzurat şi cum am fost de pierdută. Le povestesc tuturora. A intrat mare groază între toţi arestaţii din cameră.
Dimineaţa mă trage de picior să ies la program. Deabia atunci mi-am dar seama că am copil.
Cam la sfârşitul lui octombrie, mi-au dat drumul acasă. Dar eu n-aveam casă. Casa era arsă. Când m-a văzut un pădurar aşa slabă şi cu copil în braţe, mi-a scos el bilet.
Ajung seara în sat. Mă duc la casa părintească, unde locuia o soră vitregă. Când mă vede, zice: ‘Marş de-aici, că pentru animalul tău este băietul meu zdrobit de bătaie şi de 8 luni la puşcărie.’ Nu mai zic nimic. Ies în drum şi mă gândesc încotro s-o iau. Mă duc în jos spre sora dreaptă. Erau 5 kilometri. Dară flămândă şi slabă de numai tremuram, nu pot merge mai departe. Ajung la o hudiţă unde duceau oamenii vitele în pădure. Mă pun jos, după gard, cu copilul lângă mine. Îl învelesc cu sumanul meu şi dormim ca toţi morţii, până dimineaţa.
Dacă trecătorii m-au cunoscut, au mers la sora cea dreaptă şi i-au spus că sunt moartă, cu un copil mic lângă mine, sub gard la Tiron.
Când cat, vine sora mea dreaptă, bocind şi răcnind. Mă trezesc. Mă pupă toată. Ia copilul. Îl pupă tot şi zice: ‘Ce-i cu tine, draga şi scumpa mea soră?’ Îmi spune: ‘Hai şi hai la mine în jos.’ Îmi ia copilul în braţe şi mergem acasă la ea. Îmi dă de mâncat. Îmi scaldă copilul. Stau toată ziua la sora mea.
Seara vine bărbatul ei de la lucru şi începe s-o certe pe soră-mea, că de ce m-a primit. ‘Tu ştii că noi toate neamurile am stat câte 7-8 luni la puşcărie, bătuţi, schingiuiţi, fiind bănuiţi că suntem neamuri şi ştim de dânsul.’ Sora plânge şi zice: ‘Îi sora mea…’ El zice: ‘Atunci rămâi cu sora ta şi eu mă duc la mama, tot este vădană!’ Eu auzind cearta între ei, am luat sumanul şi copilul în braţe, noaptea pe la oara 1, şi am ieşit plângând.
Mă duc înapoi în sus. Poposesc pe marginea drumului. Mi-aduc aminte de o prietenă bună. Dimineaţa ajung la ea. Este tot vădană şi singură. Ea mă primeşte cu drag. Îmi dă de mâncat boabe de porumb fiert şi mă roagă să mă sui pe cuptor că-i tare călduţ. Sui copilul pe cuptor şi tot stăm de vorbă. O întreb unde aş putea sta. Zice: ‘Aici lângă mine este o casă pustie, că în timpul tifosului au murit în casa asta tata, mama şi 3 copii. Dar n-a ştiut nimeni. Abia în primăvară i-au găsit pe toţi morţi şi putrezi, mâncaţi de şoareci şi de furnici. Erau numai oasele goale. Câtă nevoie de locuinţă era, dar aici n-a avut nimeni curaj să stea.’ Eu zic: ‘Dacă mă vor primi să stau, le dau 20 de prăjini de pământ pe an contra chirie. Bani n-am.’ Ea zice: ‘Mă duc eu mâine la nepoata lor şi i-oi spune.’ A doua zi merge. Nepoata zice da.
Un nou cămin.
Eu, tare bucuroasă, mă apuc de curăţenie, crezând c-am scăpat de toate necazurile. În casa ceea erau numai o masă şi două lăiţi. Nimica mai mult. Mă apuc, car cu sacul bucăţi de cărămidă de pe prund şi fac o plituţă mică. Car cu sacul lut, îndrept pământul. Îmi dă prietena lutunoaie. Fac un prici. Îmi părea că am un palat. Tare fericită mă simţeam. Am primit o lampă nr 5 şi un kilogram de gaz, şi vreo două braţe de lemne de fag, vreo câteva barabule şi o strachină de făină. Spăl rufe. Tai lemne. Văruiesc. Toate îmi dau câte ceva lapte, făină, barabule, lemne. Dar bietul copil încuiet în casă singur, cât am strâns o ţâră de provizie, mă simt tare fericită.
Hopa, în ajunul Crăciunului 1946, sunt din nou arestată. Tot cu copilul la sân. Încui uşa casei şi mă duc din nou la Rădăuţi. O a doua noapte ne duc cu camionul la Câmpulung. Toţi arestaţii cu burta la pământ în camion. Şi era un pui de ger… În jurul nostru o mulţime de jandarmi înarmaţi. Şi zice: ‘Nimeni nu mişcă. Nici dintr-o ureche. Care va mişca, descarc arma în el!’
Ajungem la Câmpulung. Ne bagă la arest. Prima zi nu ne dau nimic de mâncat. A doua zi ne bagă în porţie. Ne ţin sub presiune. Cercetări ale dracului. Eu, flămândă, ca toţi ceilalţi, şi înspăimântată, nu mai am ţâţă. Ca să se sature copilul, de la un timp suge sânge din pieptul meu. Dar îmi pare bine că tace. Însă mă tem să nu moară, că mi-e mai drag ca sufletul şi ochii din cap.
După 2 luni, adică de 5 martie 1947, ne dau drumul.
Absolut singură.
Vin acasă. Iau de la o femeie bogată 10 jumătăţi de cânepă tare, aspră. O torc toată. Dar nu pe bani; să-mi dea pâine, barabule, fasole.
Într-o duminică, bate doba. Toată lumea la primărie. Vin nişte ştabi şi ţin şedinţă cu toţi oamenii, că cine mă va lua la lucru, ori mi-ar da acasă să lucrez va fi radiat cu toată familia. Ferească Dzău ce frică a intrat în tot satul, că nici la apă la fântână să nu mă primească. Că atunci soţul va ieşi singur de mila noastră.
Vine scroafa de femeie, ia tot lucrul gata. Nici până astăzi nu mi-a plătit nimic. Când aude sora mea, fură câte o ţâră de făină, câte o ţâră de lapte, câteva ouă, de-acasă, de la soţul, pe furiş. Mi le aduce mie. La primărie era o fată săracă, femeie de servici. O rog să strângă toate chiştoacele, să mi le dea mie, că n-am pe ce cumpăra ţigări. În fiecare duminică îmi aducea câte un ziar plin de chiştoace.    Eu, fiind subalimentată, n-am ţâţă pentru copil. Tot curgea sânge din pieptul meu. Văzând că slăbesc atât de tare, mă hotărăsc să-l înţarc. Îl înţarc, dar copilul, tare-tare cuminte, începea să vorbească. Amu vorbeşte bine. Îi dam de două ori pe zi ce aveam: borş limpede, barabule fierte, mămăligă. Dar de multe ori nu aveam nici aiestea. Bietul copil zice: ‘Mamică, te rog dă-mi pâţâcă mimiguţă’, adică o bucăţică de mamaliguţă.’ Zic: ‘Nu-i.’ Începe să plângă tare. Mi se rupea sufletul de mila lui că plânge de foame. Cu ce, Doamne, să-l mângâi? Îl iau eu în braţe. Plâng şi eu. Plângem amândoi. Eu aprind un chiştoc, îl bag în gură şi fumez. El întinde mânuţa să-i dau şi lui un chiştoc. Îl prinde, îl striveşte. Între timp şi adoarme suspinând.
Tot suspina prin somn. Eu mă duc la vecină şi o rog să meargă până la sora cea bună, să-mi dea o căniţă de lapte dulce. Merge şi îi spune. Fură sora un kilogram de lapte şi o strachină de făină, să nu ştie soţul ei, şi-mi trimite cu vecina. Tare m-am bucurat că atunci când urma să se scoale, aveam ce să-i dau bietului copil. Aşa de tare mă iubea! Cum deschidea ochişorii: ‘Unde-i mămica?’ Îndată îmi sărea de gât şi mă pupa şi se bucura când mă vedea.
În ziua de 10 martie 47, vine un locotenent cunoscut. Îl chema Tudose Vasile. Eu încep să tremur toată. Zice: ‘Ia copilul şi hai cu noi prin păduri, în căutarea soţului tău.’ N-am ce zice. Iau copilul. îl bag în traistă. Îl pun în spate şi mergem. Dar copilul, flămând.

Ajungem în pădure. Dar soţul nici vorbă să iasă. Ne bagă într-o colibă de muncitori şi le zice să aibă grijă să nu rămân singură, să nu cumva să iasă soţul, să mă ia cu el. Când merg ei la colibă, să mă duc şi eu, să ţie ochii pe mine. Săracii oameni, băietului îi dădeau de mâncat, iar mie nu. Eu când m-a răzbit foamea, mâncam frunză de fag. Îmi părea bună. Era o ţâră acră, dar îmi potolea foamea, până au dat fragii. Apoi am scăpat. Pe urmă smeura. Pe urmă mura.
Dar amândoi desculţi. După o lună de pădure se sparge bietului copilaş într-o piatră picioruţul stâng. Începe să coacă şi temperatură. Ardea ca focul. Eu zic: ‘Domnilor, împuşcaţi-mă, dar eu trebuie să merg la vale, cu copilul, la doctor.’ Vine unul cu mine la vale. Ajungem la dispensar. Zice doctorul: ‘Vai de mine, cum aţi putut ţine bietul copil cu atâtea dureri? Piciorul îi tot umflat, până sus.’ Îi face o injecţie. Îi taie coptura, scoate o mulţime de puroi, îl pansează foarte conştiincios. Iau copilul în braţe şi înapoi la deal. Ajungem la colibă.
Oamenii mâncau de seară. Erau toţi veniţi în colibă. Un om bătrân mânca brânză cu mămăligă şi ceapă. Bietul copil zice: ‘Mămică, uite ce brânză bună şi ceapă bună mâncă bădia cela.’ Eu îi zic: ‘N-ai voie să te uiţi ce mănâncă oamenii.’ El se tot uita. Ţinea ochii numai acolo la om. Omul dracului mânca cu poftă. Îmi spune scumpul meu copil: ‘Tare mă doare capul…’ Mă uit la dânsul, el tot broboane de sudoare şi guriţa toată albastră şi spuzită, dar nu-mi vine în cap că de poftă. Îl iau în braţe. Îl mângâi. Adoarme.
Dimineaţa aduce Dzău un om din sat care avea mulţi copii. Îi dă bietului copil să mănânce lapte acru cu mămăligă. Zice copilul: ‘Nu-i bun.’ ‘Dar ce vrei tu să mănânci?’ Zice: ‘Brânză din ceea bună şi ceapă bună care mânca bădia cela aseară.’ Merge omul acasă, lasă lucrul şi îi aduce mămăligă şi brânză şi ceapă. Gustă copilul şi zice: ‘Nu-i aşa de bună ca ceea ce mânca bădia.’ Tot spune că-l doare capul. După o săptămână, îşi revine bietul. Mâncă bine. Mă bucur numai când vin oamenii sâmbătă acas, că vin şi eu. Îl hrănesc bine pe copil cu lapte şi ouă, de la buna soră, şi mămăligă.
Lunia mergem cu muncitorii în pădure. De pe 10 martie până în luna septembrie 1947, fără nici un rezultat. Nu mai vine nimeni după mine.
Existau şi oameni!
Stau acasă. Aduce bunul Dzău un mare comunist căruia nu-i pot spune numele, care până atunci nu l-am cunoscut. Îmi aduce un pachet cu hăinuţe şi încălţăminte pentru copil şi mă roagă să vin seara până la gard, afară. Dar eu n-am încredere, crezând că-i o ispită. Nu ies la gard. Când cat, se repede, intră în casă. Mi-aduce un pachet: făină de porumb, slănină, cârnaţi, 20 ouă, zahăr, dar eu cred că vrea să mă ispitească, dar am greşit. Cel mai bun om, cu adevărat cinstit. Mănânc pe săturate, însă ţin cârnaţiul pentru copil şi cu ouăle: îl bucur cât pot pe sărmanul copil.
În luna noiembrie 47 mă ridică din nou. Ne duce la Rădăuţi. De la Rădăuţi la Câmpulung. Mă bagă tot între bărbaţi. Spre norocul meu, dau peste fostul comandant al legiunii de jandarmi din Câmpulung, Constantin Stan, care mă cunoştea. Mă pupă. Ia băiatul în braţe. Îl pupă. Mă întreabă una, alta. Când cat, îi aduce mâncare de-acasă. I-o dă pe geam jos. El ţine copilul în braţe şi îl hrăneşte în fiecare zi. M-am bucurat tare că mănâncă băietul. L-a culcat pe jos, dar copilul nu se îndura nici de mine, nici de el. Mă ţin din noiembrie 13 până de 25 decembrie 1947 la un loc cu băiatul.
Cuvântul partidului.
În ziua de 25 decembrie, când vine numărul, mă scot cu tot cu copil pe coridor. Eu cred că-mi dau drumul acasă. Tot timpul ţineam mămăliga în sân, să am pentru copil când plânge. Iau copilul în braţe, îi tot dau mamăligă goală în guriţă.
N-a apucat a înghiţi că vine un domn voinic, cu pieptul plin de decoraţii, la faţă roşu ca sfecla, plin de chistrui, cu părul roş. Ce presimţiri a avut copilul, nu ştiu. Când îl vede pe acest domn (nu i-am cunoscut gradul), când scoboară treptele înainte de a ajunge la noi, începe copilul a plânge straşnic. Mă cuprinde: ‘Mămico, te rog nu mă lăsa!’ Acest păgân vine drept la noi şi îl ia de mânuţă. El se ţine de gâtul meu. Eu îl strâng lângă mine. Când mi-a dat un pumn între ochi şi-l zmuceşte tare, îl ia de mânuţă pe sus, îl duce ca uliul pe pui. Copilul plânge şi se uită la mine. Îi sărea mămăligă din guriţă plângând. Mă uit. Îl ducea de-o mână pe sus ca pe o cârpă. Eu plâng, răcnesc ca vitele sălbatice. Oarecând vine după mine. Mă bagă la telefoane şi mă întreabă cui să trimeată copilul? Care soră este mai înstărită? Eu zic la sora Zamfira. Zice: ‘Are lapte?’ Zic da. Mă uit pe fereastră. Văd un militar cu copilul meu în braţe. Trece pe drum la vale. Eu plâng amarnic şi mă zbucium. Mă ţin din luna noiembrie 1947 până în august 1948.
Ies la iveală minciunile comuniştilor.
Îmi dau drumul. Mă duc acasă. În tren mă întâlnesc cu o prietenă. Mă întreabă unde-i copilul. Îi spun că-i la sora Zamfira. Zice: ‘Doamne fereşte! Nu-i drept!’ Mă duc de-a dreptul la primărie. Întreb unde-i copilul meu. Zice secretara: ‘Până amu nu ne-o anunţat nimeni despre copil. Nu ştim nimic.’ Încep să plâng şi mă duc acasă. Mă uit unde se juca el pe cuptor şi pup toate jucăriile lui şi locul unde a stat el cu fundul şi pereţii pe unde punea el mâna să se suie pe cuptor. Pup şi fereastra pe unde se uita el aşteptând să mă vadă când vin de pe la femei, de la lucru.
Mă duc în grădiniţa de legume şi pup gardul unde sta el şi strângea pepeni să-mi aducă mie să mănânc. Nu dorm deloc. Îmi vine în cap că precis îl găsesc în mormânt la mama. Mă duc în ţintirim la mormântul mamei şi încep a scormoni şi tot strig: ‘Odorul mamei, aurul mamei, vino la mămica!’
Vine un păgân de om şi răcneşte pe mine: ‘Du-te dracului! Ce?! Te-ai apucat să dezgropi morţii?’ De frică să nu mă bată, încep să cânt tare şi mă duc înapoi acasă cântând pe drum. Numai atunci mă trezeam când dam de un stâlp de telefon cu pieptul. Nu mă durea nimic decât capul. Încolo, nimic. A doua zi vin iară la mormântul mamei şi încep să scormonesc tare. Dar îl aduce bunul Dzău pe acest bun comunist şi-mi vorbeşte tare frumos şi calm. Zice: ‘Ce te doare?’ Îi spun: ‘Nimic decât capul.’ ‘Şi ce faci aici?’ Zic: ‘Vreau să văd băietul.’ Zice: ‘Dar băietul nu-i aici. Te rog vino cu mine la un doctor tare bun. Este prietenul meu şi te va ajuta să-ţi treacă capul, ca atunci când va veni băietul să nu se supere că te găseşte cu dureri de cap. El încă are nevoie de mamă. Aşa că te rog, hai să te ajutăm să scapi, ca să se bucure bietul că te găseşte sănătoasă. Şi ai să poţi să munceşti să-l ajuţi să crească mare…’ Zice: ‘Ştiu că este ordin să n-ai voie să ieşi din comună, dară eu ţi-l trimit acasă.’
A doua zi vine un doctor necunoscut şi-mi vorbeşte tare frumos şi-mi dă nişte pastile albe de mărimea a 5 lei şi-mi spune să iau numai un sfert de pastilă pe zi. Dar eu luam câte jumătate de pastilă timp de 10 zile. Durerea de cap mă lasă, dar durerea de suflet după copil nu încetează.
Noile nădejdi.
Vine acest sfânt de comunist şi-mi aduce salam, pâine şi 500 lei şi un plic. Şi-mi spune să bag acest plic într-un şâp mic şi să-l bag în vagin şi să mă pornesc numai pe jos la Bucureşti şi să cer să fiu primită în audienţă, dar numai la D-l Vasile Luca. ‘El este fiu de preot [?!] din Suceava şi este cel mai bun prieten al meu’, zice. ‘Unde-i ajunge, să mănânci bine. Să nu apuci a slăbi, că nu poţi ajunge la Bucureşti.’ Eu mă încalţ cu opinci şi pun sumanul în spate şi pâinea şi salamul în sân, şi mă duc întâi la biserică, unde era o icoană mare cu Sfânta Maica Domnului. Mă pun în genunchi şi plâng şi mă rog să-mi ajute să-mi găsesc copilul. Dar îmi părea că Maica Domnului mă aude şi se uita la mine cu milă. După ce am făcut toate rugăciunile, mă duc la uşa de ieşire şi mă uit înapoi la Maica Domnului. Îmi părea că mă petrece din ochi.
Pornesc la drum pe jos. Ajung la Rădăuţi. Cu atâta curaj mă duc pe la toate orfelinatele şi caut copilul. Mă întreabă cine m-a trimis. Eu spun că miliţia. Mă duce prin toate dormitoarele copiilor, dar al meu nu-i. Mă duc mai departe. Unde mă prindea foamea, scoteam din sân şi mâncam. Cât se vedea de zi, mergeam tare. Unde mă prindea noaptea, mă rugam de oameni să mă primească să dorm măcar în ogradă, numai să nu fiu în drum. Unii mă primeau. Alţii nu. Mă puneam ghem lângă gard. Şi dormeam. Când se zărea o ţâră de zi, mergeam mai departe, tot întrebând oamenii unde-i drumul spre Bucureşti. Îmi spunea care ştia. Nu toţi ştiau.
În două săptămâni, cu ajutorul Maicii Domnului, ajung în Bucureşti. Mă duc la Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Dar nu nimeresc. Sunt în strada 11 Iunie. Întâlnesc o doamnă tare şlefuită. O rog să-mi spună pe unde să ajung la Prezidiu. Zice: ‘Hai cu mine.’ Îmi arată sus la Mitropolie. Mă duc. Dar acolo un ofiţer de servici. Îl rog să fiu primită la D-l Vasile Luca în audienţă, că sunt chemată de Domnia Sa. Mă duce pe scări sus. Ajung în biroul lui. Comunistul care m-a trimis mi-a spus că are semn de cuţit în obrazul stâng. Când îi văd semnul îmi dau seama că-i el.
Mă întreabă cine m-a trimis. Îi spun. Mă pun în genunchi. El nu mă lasă. Mă roagă să iau loc în fotoliu, ca să putem sta de vorbă. Mă pun în fotoliu. Încep să plâng. Îi spun cine sunt, de câte ori am fost arestată şi cum mi-au luat copilul, cum am fost aninată la chiron şi aş vrea să ştiu dacă mai trăieşte, ca să ştiu ce am de făcut. Zice: ‘Da, trăieşte. A fost la noi. Îi un copil foarte deştept. Dar te rog să-mi spui de unde ştie el să vorbească la telefon?’ Îi spun că la doamna unde lucram era telefon. Zice: ‘Acest copil poate fi ministru la timpul lui. Dar de unde cunoaşte tablourile oficiale?’ Îi spun: ‘Am o nepoată orfană de amândoi părinţii şi umblă la şcoală. Copilul o păzeşte când iese de la şcoală. Merge înaintea ei şi o aduce acasă şi întâi pune mâna pe cărţi şi le deschide şi o întreabă cine îi ăsta? Nepoata îi spunea cine îi ăsta, nepoata îi tot spunea.’
Îi dau plicul. El îmi spune că cunoaşte copilul. A fost aici, dar s-a constatat că nu sufere clima şi îi trimis înapoi la Câmpulung. Este îmbrăcat în uniformă şi hrănit bine şi la timp. Îi grăsuţ. Eu nu încetez de-al ruga să-mi dăruiască copilul. Zice: ‘Mata nu ai putut să-l creşti, să-l îmbraci şi-i păcat de acest copil aşa de cuminte să nu fie şcolarizat.’ Eu zic: ‘Vă rog să-mi dăruiţi copilul. Am să umblu cu cerşitul şi tot l-oi ţinea. Eu atâta am vrut să ştiu: dacă mai am drept de a fi mamă. Dacă nu capăt copilul, voi face câteva manifeste şi le dau prin oraş şi eu voi fi victima primului tren care va sosi în Gara de Nord. La ce să mă duc în sat? Casă n-am. Doar atâta mă leagă să trăiesc; singur copilul. Dacă nu îl am, n-am nevoie să trăiesc, că nu se mai poate spune trai decât chin sufletesc.’
Zice: ‘Du-te la Câmpulung. Spune că te-am trimis eu.’ Dar eu zic: ‘Vă rog să-mi daţi D-nia Ta un bilet, că altfel nu voi reuşi.’ Îmi dă un plic sigilat şi mă întreabă dacă am bani de drum. Spun că nu. Scoate din portofel 500 lei şi-mi dă ca întâi să mă duc să mănânc, ca să pot ajunge la Câmpulung. Cumpăr 10 plăcinte de la un chioşc şi le mănânc toate. Scot bilet. Mă urc în tren şi umblu din vagon în vagon, întrebând dacă nu este cineva din Câmpulung. Găsesc doi oameni. Îi întreb dacă este creşă de copii. Oamenii spun: ‘Da, este.’ Întreb unde. Zice: ‘Sub deal, la intrarea în Câmpulung, peste apă, în dreapta.’
Sar din mersul trenului. Trec apa şi mă duc la fostul comandant al legiunii de jandarmi. Dar era duminică. Încă dormea lumea. Sun la sonerie. Deschide D-l Stan uşa. Mă primeşte. Îmi dă o cafea. Eu îi spun toate. Zice: ‘Dragă Marioară, eu sunt foarte bun prieten cu directorul de la creşă. Mă duc să-i spun că vreau să înfiez un copil, dar să aibă nume frumos. Îi cer să-mi dea catalogul cu numele copiilor şi când dau de numele Iliodor, spun că ăsta-mi place.’ Zis şi făcut. Zice directorul: ‘Ăsta-i fiul lui Cenuşă din Putna. Am mari răspunderi pentru el, că-i dat fără termen. A fost cu mâna ruptă şi mi l-a cerut Bucureştiul până ce s-a vindecat. Acum, aici, s-a îmbolnăvit de o ciupercă.’ Zice: ‘Du-te a treia casă de-aici. Este o D-nă tare bună. Îi văduvă de război. Are trei copii şi este îngrijitoare la creşă. Spune-i că te-am trimis eu să-ţi arate copilul. Mă duc. Îi spun. Zice să nu se zică că suntem în legătură. Du-te mata înainte. Peste 10 minute vin şi eu.’ Mă duc.
Ajung la creşă. D-l director îşi aranja cravata. Îl rog să-mi dea voie să-mi văd copilul. Zice: ‘Da’ nu-i aici.’ Zic: ‘Sunt sigură că-i aici.’ ‘Cine ţi-a spus?’ Zic: ‘Mi-au spus când l-au luat de la mine că-l aduc aici.’ Zice directorul: ‘Stai puţin.’ Zic da. N-au durat 10 minute că vin 5 securişti. Mă înconjoară. Între timp soseşte şi doamna îngrijitoare. Ei îmi spun: ‘În numele legii, eşti arestată.’ Eu zic: ‘Da, dar după ce-mi văd copilul. Dacă mă şi-mpuşcaţi, nu mă duc!’ Zice: ‘Înainte marş!’ Doamna ceea zice: ‘Vai de mine! Aşa vă purtaţi cu o mamă care după atâta timp nu şi-a văzut copilul?’ Zice: ‘Doar şi voi aveţi copii. Nu simţiţi durerea de părinţi la lacrimile ei?!’ S-au muiat securiştii.
Zice: ‘Haideţi cu mine sus, să vedeţi ce copil cuminte e.’ Îmi spune să stau pe coridor. Intră toţi şi eu la uşă. Zice sora aceea: ‘Iliodor, ce ai visat azi noapte?’ Bietul copil spune: ‘Pe mămica.’ ‘Unde era?’ ‘Aici. Mi-o adus bomboane.’ Eu mă izbesc în uşă şi intru. Dar eu nu-l cunosc bine, că tot e fără păr deloc pe cap; dar gras, bine. Vine fuga la mine. Îmi sare în braţe. Mă pupă. Eu îl pup tăt. Dar securiştii: ‘Hai, hai gata!’ Zic: ‘Stai să-mi văd copilul.’ Băietul zice: ‘Mămică, te rog ia-mă acasă.’ Zic: ‘Te iau, dar stai să mă duc să-ţi aduc bomboane.’ Nu mă mai săturam de pupat. Ies şi mă duc sub escortă.
Visul a fost scurt.
Mă bagă la arest. Stau de duminică până miercuri dimineaţă. Dar nu zic nimic: singură în celulă, tare fericită că mi-am văzut copilul. Nu mi-era somn, nu foame, nu sete. Miercuri vine D-l maior. Zice: ‘Cine eşti tu?’ Zic: ‘Cenuşă Marioara din Putna.’ Zice: ‘Zău? Mai degrabă pot crede că eşti o fantomă. Tu eşti Marioara Cenuşă?’ Zic da. ‘De când eşti aici?’ ‘De duminică.’ D-l maior: ‘Ai primit mâncare?’ Zic nu. ‘Apă ai primit?’ ‘Nu.’
Cheamă ofiţerul de servici. Zice: ‘De ce nu respectaţi regulamentul?’ Zice: ‘Nu ne-o lăsat nimeni consemn.’ ‘Marioaro, vino încoace. Hai cu mine.’ Mă duce la popotă. Spune să-mi dea de mâncat în faţa lui. Îmi dau o porţie bună de friptură. Acest D-nul maior, un suflet D-zăiesc; dacă trăieşte, D-zău să-l ajute, iar dacă-i mort, D-zău să-l ierte, a fost tare, tare, tare bun; îl chema Roman Susai. După ce am mâncat bine, mă ia la el în birou: ‘Marioaro, ce-ai păţit?’ Îi spun c-am venit să-mi văd copilul. Zice: ‘Nu-i aici.’ Zic: ‘De-amu, mă puteţi omorî oricând. Bine că mi-am putut vedea copilul.’ Zice: ‘Nu se poate.’ Scot plicul de la D-nul Vasile Luca. Îl pun pe masă. Rămâne trăsnit. Imediat sună după şofer. Vine şoferul. Îi spune să meargă la creşă, să aducă copilul Cenuşă Iliodor din Putna.
Merge şoferul. Vine înapoi. Spune că Doamne fereşte nu-l poate da. Dl maior zice: ‘Hai cu mine.’ Mă duc. Îi zice să dea copilul Cenuşă Iliodor. Directorul nu vrea să audă. Zice: ‘De acest copil răspund de el cu pielea.’ Bunul D-nul maior îi arată plicul. El zice: ‘Lasă plicul aici.’ Bunul D-nul maior zice: ‘Îmi e adresat mie. Îmbracă copilul’, zice. ‘N-am cu ce.’ Bunul D-nul maior zice: ‘Unde sunt hăinuţele lui?’ Directorul zice: ‘I-am îmbrăcat pe cei pe care am avut voie să-i dau, că erau goi. Acest copil a fost adus aici fără termen.’ Bunul D-nul maior zice: ‘Este un copil sărac. Sărmana mamă n-are cu ce să-l îmbrace.’ Zice directorul: ‘Atunci, nu-l dau!’ Dar eu apuc copilul în braţe şi zic: ‘Nu-mi trebuie nimic decât copilul.’
Ieşim de la creşă tot cu maşina, înapoi cu bunul D-nul maior Roman Susai. Zice: ‘Marioaro, te internez cu tot, cu copil, la infirmerie, să te refaci şi tu şi copilul. Trebuie vindecat de ciupercă. Tu eşti greu lovită de soartă. N-ai cu ce te reface, nici cu ce vindeca copilul şi trebuie să stai să-i facem ceva hăinuţe. Între timp, te vei reface şi tu, că mă sperii cât eşti de slabă’, zice. ‘Eu mă duc în inspecţia judeţului. La caz că vine vreun control de pe la Bucureşti, spui că stai cu copilul în tratament. Dar să nu pleci.’
Avem o îngrijire foarte bună. După 2 zile, vin 6 ştabi şi-mi spun că nu se există să stau într-o infirmerie militară. Mă întreabă dacă am bani de drum. Zic nu. Îmi dau 300 lei şi-mi spun să părăsesc infirmeria. Mă dezbrac de cămaşă şi îmbrac copilul şi cu tulpanul îmbrobod băietul. Iau sumanul pe pielea goală şi merg la tren cu capul gol şi ajungem acasă cu băietul în braţe.
Vine sfântul comunist şi-mi aduce de toate de mâncare. Vede copilul cu ciupercă. Vorbeşte cu prietenul doctor şi vine acasă şi-l consultă şi-mi dă diferite alifii, după fiecare baie cu ce alifie că-l ung. În 6 luni îi creşte părul şi se vindecă urechea şi pe faţă, dară şi credinţa face minuni.
“Bunul Dnul Maior” profită murdar de fapta bună săvârşită.
În luna februarie 1949, vine noaptea un miliţian şi îmi zice: ‘Eşti chemată la miliţie să dai o declaraţie.’ Eu vreau să iau copilul. Zice: ‘Nu, nu-l lua, că vii îndată înapoi.’ Las lampa aprinsă. El stinge lampa. Încuie uşa şi mă duce la miliţie. Dar copilul singur în casă dormea. Eu cu nădejdea că vin îndată. Mă duc iar la Câmpulung. Nu m-au ţinut mult. Până în april. Dar eu crăpam de frică că copilul va muri de foame, singur în casă. Dar copilul, cuminte, a spart geamul şi a ieşit în cămaşă, cu capul gol, desculţ, şi fugi până la sora vitregă. Sora îl suie pe sobă, să se încălzească pe plită. Avea un cazan cu apă bine caldă, să opărească la vite. Bietul copil adoarme şi chică în cazan. La ţipetele copilului, s-au strâns oameni. O vecină l-a luat şi l-a băgat tot în chişleag şi s-au trecut băşicile.
Eu vin în Vinerea Mare, 2 zile înainte de Paşti. În gară mă întâlnesc cu un nepot care mergea cu un copil la botez. Zic: ‘Petre, dă-mi o ţigară.’ Îmi dă 2 ţigări. Fratele soţului vede. Merge la miliţie şi spune că nepotul meu mi-a adus scrisoare de la soţul.
Turnătorii, pierirea-le numele de pe pământ!
Nici nu ajung acasă că miliţia vine după mine, mă întoarce înapoi, mă bagă la beci. Mă tot întreabă ce mi-a scris soţul. Spun că n-am primit nici o scrisoare şi nu ştiu nimic. Zice: ‘Stai aici până spui.’ În Sâmbăta Paştelui, toţi sunt băuţi ca porcii şi mă scot în ograda miliţiei. Mă înconjoară unul. Mă împingea în celălalt. Acela mă împinge în altul. Toţi mă bat. Zice: ‘Ce, sari pe noi? Acuma te ducem la chilia lui Daniil Sihastru şi te împuşcăm, să vie soţul tău să te reguleze moartă…’ Mă pun în genunchi şi mă rog să mă împuşte că nu mai pot suferi atâta bătaie. Vine un gradat, pe nume Vazdăuţeanu. Îmi pune centura în gât şi mă trage în beci. Îmi tot da un pumn în ochi şi un pumn în stomac. Vine alt porc beat, de la bal, care era bătut de feciorii din sat pentru nişte fete. Mă ia în primire. Mă trânteşte de toţi pereţii în beci. Cât era de rău şeful postului de miliţie, era şi el beat. Îl chema Vasile Cazacu. Strigă: ‘Las-o dracului, că eu răspund de dânsa!’
M-au lăsat plină de sânge pe cămaşă, pe suman. După ce s-a dus porcul sus, eu mă spăl de sânge în butoiul cu varză. Şi stau până dimineaţa. Gândindu-mă ce să fac dimineaţa în întâia zi de Paşti, bat la uşă. Zic: ‘Daţi-mi voie să merg la Dl maior, că sunt chemată de dumnealui.’ Îmi dau voie. Zic: ‘Nouă nu ne spui ce ţi-a scris?’ Zic: ‘Nu. Numai D-lui maior îi spun.’
Îmi dau voie. Nu mai merg să văd copilul. Pe jos, direct la Rădăuţi. Mă duc la medicul legist, să-mi facă consultaţie şi să-mi dea certificat medicul. Spune că Doamne fereşte, n-are voie să se amestece. Mă duc la medicul militar. Spune la fel că la aşa cazuri nu are voie. Mă duc la miliţie şi îi spun D-lui căpitan Cantoru tot ce s-a întâmplat cu mine. Zice D-nul căpitan Cantoru: ‘Tu ai mâncat ceva?’ Zic da. ‘În vinerea Paştilor. dimineaţa, la Câmpulung. De-atunci într-una mănânc bătaie.’ Îi zice unui ofiţer să mă ducă în sala de mese să-mi dea de mâncat pe săturate.
Acest ofiţer era ţigan. Dar aşa era de bun… Îmi dă de mâncat, stă cu mine la masă, mă compătimeşte, mă întreabă dacă m-am săturat. Îi mulţumesc. ‘Dar vă rog să mă duceţi la D-nul căpitan Cantoru.’ Mă duce în biroul lui. Îl rog dacă merge la Câmpulung vreo ocazie, să mă ia şi pe mine, să pot ajunge la Dl maior, că sunt prea distrusă şi nu mă bizui să merg pe jos. Zice căpitanul Cantoru: ‘Aşteaptă că trebuie să sosească aici din minut în minut.’ Aştept. Soseşte bunul D-nul maior. Zice: ‘Ce-i cu tine, Marioaro?’ Zic: ‘D-le maior, vă rog  foarte mult să mă-mpuşcaţi aici, că nu mai pot răbda atâta bătaie. Ori de câte ori se îmbată vin în casă şi mă bat. Mă sperie şi pe mine şi pe bietul copil. Îl trag de urechi. Ţipă copilul de durere, care el nici nu-şi cunoaşte tata. În primul rând că faptele soţului de arme erau din 1944, iar copilul, după cum ştiţi, este născut în 1946’, zic. ‘Am ajuns la capătul puterilor şi nu mai pot răbda.’ Zice: ‘Hai cu mine la Putna cu maşina, să văd.’ Îi întreabă de ce şi-au bătut joc de mine după ce am venit de la arest. Toţi recunosc faptele. Le zice: ‘De astăzi înainte nu vă dau voie să vă legaţi de ea. Dacă ar fi cazul, voi cerceta-o eu.’
Pregătirea sfârşitului.
Din aprilie 1949, nu mă mai cheamă nimeni până în 1951. Într-o noapte vine bunul D-nul maior cu maşina mică. Opreşte în drum. Bate la geam. Întreb cine-i. Zice: ‘Marioaro, deschide uşa. Aici miliţia.’ Eu toată tremur la gândul că mă arestează. E însoţit de un locotenent. Vede că tremur. Zice: ‘Ai ţigări?’ Zic nu. Zice locotenentului: ‘Dă-i să fumeze, să se liniştească, să ne putem înţelege.’ Îmi dă Dl locotenent să fumez. Bunul D. maior era acuma colonel plin. Zice: ‘Marioaro, tu ştii ceva?’ Zic nu. ‘Soţul tău vrea să se predea. Dar la mijloc eşti tu. Va să zică tu eşti cheia principală. Dacă nu vii tu, el nu se predă. Am primit ordin de la Bucureşti, dacă tu nu vrei să ne ajuţi, să te arestăm pe loc şi să fii despărţită de copil pe totdeauna.’ Locotenentul zice: ‘Hai, gândeşte-te la copil şi ajută-ne.’ Zic: ‘Eu nu ştiu unde este soţul.’ Zice: ‘Vii cu noi, dar iei şi băiatul cu tine. Dar numai băiatul, că-i tare departe. Nici nu îi duci ceva de mâncat.’ Eu zic: ‘N-am ce-i duce. Eu singură n-am ce mânca, da’ lui ce să-i duc?’ Zice bunul Domn colonel: ‘Ştiu că nu ai. Hai la miliţie. Îţi dăm noi de toate. Tu numai să găteşti şi la noapte veţi pleca toţi cei chemaţi de el.’ Eu mă pun pe gânduri gândindu-mă că la întâlnire va fi numai foc de arme şi sânge. Spun: ‘D-le colonel, nu pot pregăti mâncare, că ar însemna să iau parte la Cina cea de Taină, dar nu am suflet.’ Zice: ‘Marioaro, soţul tău a scris pe o scoarţă de molid domnului ministru al forţelor armate să retragă toată armata de pe munţi şi toţi muncitorii forestieri din păduri, chiar şi copiii cu vitele. Să nu fie nimeni prin păduri şi să te aducem pe tine şi băietul, să staţi la un loc timp de 2 săptămâni şi atunci ne va da un răspuns bun. Dl ministru al forţelor armate este de acord că de atâţia ani umblă toată armata după el şi nimeni nu poate să-l prindă viu ori mort. Eu ştiu că tu eşti foc de cuminte, dar n-ai ce face. Eşti între ciocan şi nicovală. Îi ultimatumul: amu ori niciodată. Te ştiu că ţii la copii, dar ai milă de ei. Nu-i lăsa să se înstrăineze. Să fii împăcată în suflet. Stai pe scaun şi comandă şi oricare miliţian te va asculta. Spune-le ce şi cum să facă în prezenţa ta.’
N-am încotro. Mă pun pe scaun şi comand. Aduc băieţii militari 5 găini grase. Le taie. Le curăţă. Le pun într-o oală mare, toate legumele care trebuia, tăiţei, ouă, smântână, chiper. Alt militar frământă de colac până la ora unu noaptea. Am fost cu toate gata. Vin toţi cei chemaţi de soţul meu. Unu ia bleahul cu carne şi zeama de găină, unul ia sacul cu pâini, să avem pe 2 săptămâni mâncare. Iau copilul în braţe şi pornim la drum şi ne tot suim la deal, prin spini şi urzici.
În sfârşit, iarăşi împreună.
Într-un vârf de munte sta soţul. Odată ne somează pe toţi: ‘Dezbrăcaţi la piele şi burta la pământ!’ Toţi îi dăm ascultare. Vine. Ne face percheziţie. Îi bun. Toţi îl roagă să mănânce. Soţul zice: ‘Întâi mâncaţi voi toţi.’ Toţi iau şi gustă în faţa lui. Amu zice soţul: ‘Voi 5 persoane plecaţi imediat la vale cât vă ţin picioarele, că de nu luaţi foc.’ Bieţii oameni fugeau mâncând pământul prin spini, prin urzici, zburau la vale. Pe noi ne ia cu prietenul lui. Ne tot suie la deal şi tot suie. Trecem în alt munte.
Ajungem la coliba lor. Mâncăm şi tot vorbim zi şi noapte. Îmi cerea diferite sfaturi. Eu zic: ‘Măi băiete, tu ştii prea bine că eu n-am pus mâna pe armă şi tot sunt bătută şi schingiuită. Dar ce vor face cu tine care eşti în cauză. Eu nu zic că viaţa asta-i bună care o aveţi voi, dar eu la vale n-am ce căuta fără tine. Chic ţap ispăşitor. Te rog un singur lucru: dacă tu nu vrei să te predai, la ce ai trimis după mine şi copil?’ Zic: ‘Te rog să ne împuşti pe amândoi, eu şi copilul.’ Zice: ‘Vai de mine! eu nu mă îndur să omor duşmanii care caută să-mi mănânce capul, dar pe voi să vă omor?’ Eu zic: ‘Atunci dă-mi mie o grenadă s-o pun sub copil şi eu peste copil, să murim amândoi odată, că m-am săturat de chinuri şi tu fă ce vrei. La toate greutăţile mele, ne-ai mai adăugat o piatră de moară, ştiind ei precis că m-ai chemat tu. Şi eu să ies singură? Nu judeci ce se întâmplă cu noi, o mamă cu 2 copii?’
Dar observ că mă priveşte indiferent.
Amu sunt 7 zile de când tot vorbim. Ei aduceau lemne cu spatele, prin rotaţie. Amu este ziua soţului. Zice: ‘Eu mă duc după lemne.’ Bietul copil zice: ‘Te rog, tăticule, ia-mă şi pe mine.’ Soţul zice nu, că-i tare greu şi departe. El îl tot roagă: ‘Tăticuţule, te rog, ia-mă şi pe mine.’ Îl ia în braţe şi se duce dar departe, să nu bănuiască cineva c-ar fi ei pe acolo. Îi dă vreo două găteje. Copilul îl roagă să-i mai dea. Tata zice nu. Copilul vine drept la colibă, nici în dreapta, nici în stânga, decât el înainte. Soţul după el. Vine soţul cu lemnele în spate, dar plânge amarnic. Copilul merge, îl mângâie: ‘Tăticuţule, de ce plângi? Îs prea grele lemnele?’ Îl ia soţul în braţe. Vine la noi. Plânge de numai nu crapă. Zice: ‘Măi, frate Cozma, tu fă ce vrei, dar eu m-am răzgândit. Tu ştii tocmai de unde aducem noi lemne că nimerim greu coliba, dar acest copil este tot lumină. L-am dus în braţe şi, la venit, el înainte şi eu după el; dar direct aici la colibă. Este un copac plin de puieţi mici’, zice. ‘Eu sunt exemplul acestui copac. Acesta trebuie tăiat, că-i putred, ca să aibă loc puieţii să crească.’ Merge după colibă şi vine cu un cerc mare numai din cetină de tisă şi o cruce mare, tare frumos lucrată de dânsul. Scrie pe cruce:  ‘Aici odihnesc fraţii Cenuşă Constantin şi Cozma Pătrăuceanu’. Zice soţul: ‘Acest copil este foarte cuminte. Numai lumină este în el. Când va fi mare şi va bate la uşa cuiva, toţi vor zice: ăsta-i copilul tatălui laş care s-a omorât singur. Şi va fi toată viaţa lui cu ruşine c-a avut un tată laş.’ Zice: ‘Frate Cozma, tu fă ce vrei, dar eu mă predau, numai din cauza copilului. Prefer să mă omoare cei ce sunt cu legile ţării în mână, dacă vor găsi de cuviinţă că sunt atâta de vinovat luptând pentru ţara în care m-am născut. Mă vor omorî. Nu sunt nici primul, nici ultimul care voi muri pentru ţară.’ Prietenul lui zice: ‘Ce faci tu fac şi eu. Fără tine nu pot trăi.’ Zice soţul: ‘Dragă soţie, te rog lasă copilul aici şi du-te la vale şi spune-le autorităţilor că mă predau cu 2 zile mai degrabă decât am hotărât.’
Mă duc. Le spun. Toţi săreau în sus de bucurie că se ţine de cuvânt soţul. Le spun ce o zis soţul că se predă, dar numai D-lui colonel Roman Susai. Să vie la locul hotărât, dar nu înarmat. Să nu aibă nici cuţit la dânsul.
Predarea.
Soseşte ziua predării, în luna august 1951. Soţul hotăreşte ziua şi ceasul. Ora 6 dimineaţa.
Dacă ei umblau pe toate traseele cu trenul de pădure, noi ne-am pornit cu o zi mai devreme de la colibe. Am venit mai aproape de linia ferată ca să nu umblăm noaptea prin huci şi să fim la ora exactă, 6, la predare. Trenul cu Dl colonel este trecut în sus. Soţul ia copilul de mânuţă şi merge înaintea trenului. Noi rămânem pe o mâglă de butuci. D-nul colonel vine cu alt tren. Se dă jos. Zice: ‘Aşa-i, Marioaro, că soţul nu se predă?’ Zic: ‘Da. Dar a mers înaintea dumneavoastră în sus.’ Dar de Cozma nici unul nu întreabă nimic.
Vine soţul cu copilul de mânuţă. Zice: ‘Să trăiţi, Dle colonel şi voi 2 locotenenţi. Permiteţi să vă fac percheziţie.’ Toţi zic da. Într-adevăr nu a fost nici unul înarmat. Locotenenţii încearcă să-l dezarmeze pe soţul. El zice: ‘Nu. Cât am vorbit, nu dau arma din mână.’ Zice colonelul: ‘Măi, Constantine, ce brad şi ce floare de om eşti tu! Nu-i păcat că ai pierdut atâţia ani în păduri?’ Zice soţul: ‘Numai de frica voastră românii, am luat-o pe calea codrilor. Mă predau de bună voie. Dar să nu mă ţineţi cu regim celular. Puneţi-mă la cele mai grele munci, că voi munci cu priinţă, dar închis nu.’ Zice colonelul: ‘N-ai nici o grijă că nu ai de ce să fii condamnat. Doar ai să stai cel mult 4 până la 5 luni de anchetă, că aşa este legea. Dar pe urmă vii acasă. Ai fost destul pedepsit de păduri. Ai trăit destul rău, măi, băiete.’ Zice soţul: ‘D-le colonel, uitaţi-vă la toţi munţii ăştia. Jur împrejur câţi copaci au, toţi sunt udaţi cu lacrimi de ale mele şi sudori, c-am fost aşa de prigonit că dacă am furat o mână de făină, fiind nemâncat de câteva zile, a trebuit să fug în vârful muntelui să fac foc unde nu era apă. Dezbrăcam cămaşa şi o storceam în căldarea de mămăligă de sudoare şi făceam mămăliga şi o mâncam de multe ori goală.’ La spusele lui, lacrimă Dl colonel şi zice: ‘N-ai nici o grijă că peste 2-3 luni vei scăpa acasă şi ai să trăieşti bine.’ Zice soţul: ‘Acum, poftim arma.’
Şi pornim la vale. Mergem până în capătul pădurii cu trenul. Dar la drum, mii de maşini. Pe mine şi pe femeia lui Cozma, şi cu 2 locoteneţi, mergem cu trenul la vale, iar pe soţul şi pe Cozma îi suie în maşină şi pleacă la vale. Ajungem şi noi. Ne bagă în miliţie, dar nu ne mai dă voie să ne vedem.
Despărţirea.
La un moment dat, mă cheamă pe mine, eu care mă băteam cu moartea de supărare că n-am să-l mai văd niciodată. Dar mâna lui Dzău a lucrat acolo. Erau zeci de gradaţi superiori de la locotenent în sus. Mă iau toţi între ei. Dar soţul meu zice: ‘D-le colonel, totuşi este ultima mea dorinţă să-mi aduceţi drăguţa aici.’ Dl colonel zice:  ‘Nu se poate. Noi o ştim de soţie legitimă pe Marioara. Am chinuit-o ca pe Hristos…’ El zice: ‘M-am predat mai degrabă cu 2 zile şi dacă nu îmi aduceţi drăguţa, nu veţi scoate nici un cuvânt la anchetă din gura mea şi nu veţi şti nimic.’ Zice Dl colonel: ‘Măi, băiete, noi am venit astăzi să facem o faptă frumoasă, dar mâine o să venim la o nouă anchetă. Aici sunt soţia ta şi copilul tău. Nu putem trece cu vederea chinurile Marioarei.’ Scumpul meu soţ zice: ‘Aţi chinuit-o pe bună dreptate că a ştiut tot timpul de mine, m-a alimentat cu toate şi cu veşti. Dacă ea nu m-ar fi alimentat, eu aş fi ieşit demult. Nu v-aş fi chinuit şi pe D-stră.’ Dl colonel zice: ‘Cu atât mai mult trebuie să-i fii mai recunoscător, că nici rusoaicele, care sunt mai rezistente ca româncele, n-ar fi rezistat chinurilor Marioarei.’ Soţul zice: ‘Tot vă rog să-mi aduceţi drăguţa.’ Dl colonel zice: ‘Numai dacă Marioara dă voie, altfel nu.’ Scumpul meu soţ zice: ‘Marioara prinde gâze. [?!]’ ‘Marioaro, tu îi dai voie?’ Zic: ‘Da. Dle colonel, mie mi-e milă de rugăminţile lui…’
Înfruntarea.
Trimite pe şeful postului de miliţie s-o aducă. Când intră târfa într-atâţia domni mari, zice: ‘Bunăziua, măi, Costică.’ El zice: ‘Bună să-ţi fie inima precum ţi-i căutătura, dragă Parascuţă!’ Şi încep a se cuprinde unul pe altul. Se strâng în braţe egal cât el pe dânsa, cât ea pe el. Încep a se pupa. Gândeam că se îneacă. Se tot pupau amândoi. Plâng aşa încleştaţi şi se tot pupă. Organele de resort au amuţit toţi. Unul nu scotea un cuvânt. Aşa încleştaţi, zice târfa: ‘Măi, băiete, ce trandafir erai tu dacă nu luai ţiganca asta. Astăzi nu erai aici.’ El zice: ‘Aşa mi-a fost soarta, dar tu roagă-te lui Dzău să scap că tu ştii că eu sunt în stare să ţin 10 femei, nu 2. Tot ce-a mânca Marioara, îi mânca şi tu. Ce a îmbrăca Marioara, îi îmbrăca şi tu. Ce bani a avea Marioara, îi avea şi tu, dragă Parascuţă. Ai fân la vacă?’ Zice târfa: ‘Nu’. Zice porcul: ‘D-le colonel, vă rog să puneţi om la dispoziţia drăguţii mele, să-i aducă fânul de la Poiana Secării. Este pământul  meu’, zice. ‘Auzi, Vasile Cazacu, să pui om să-i aducă fânul.’ Vasile Cazacu era şeful postului de miliţie din sat. Imediat i-a trimis un gospodar cu boi şi i-a adus fânul degeaba. Zice boul meu: ‘Când îi avea mai mult lapte, să dai şi la copiii mei.’ Eu am zis: ‘Dacă vor ajunge copiii mei să-i hrănească curvele, îi omor eu!’ Dar porcul zice: ‘Mămică, ce eşti aşa a dracului?’ Amu zic: ‘D-lor, pornim la drum.’ Porcul zice: ‘Largă-i uşa la intrare, dar la ieşire ca urechia acului.’ Se iau la braţ şi ies. Se duce cu dânsul la maşină şi se tot pupă. Eu am rămas ca o vită, cu copilul în braţe.
Îl cheamă Dl Colonel. Îi zice: ‘Constantine, nu iei rămas bun de la familie?’ El se repede şi vrea să pupe copilul. Eu pun mâna şi nu-l las să pupe copilul Toţi se uită când încep să zbârnâie maşinile să plece. Leşină femeia lui Pătrăuceanu. Cozma Pătrăuceanu zice: ‘Hopa, nu plec până nu văd ce-i cu soţia mea.’ Imediat au adus un doctor. I-a făcut o injecţie. Au udat-o cu apă rece şi-au făcut-o bine. Dar târfa nu se dezlipeşte de porc. Eu zic: ‘Dle colonel, vă rog daţi drumul să plece convoiul.’ Ei plâng şi se tot pupă, până a apucat maşina viteză.
În drum era tot satul. Era de mirare. Eu, până atunci, n-am ştiut ce înseamnă gelozie. Când am văzut cele petrecute, în ochii mei s-a născut un bob de muştar în mine de gelozie. M-am simţit aşa de dispreţuită, mai jos ca pământul, la gândul că ce vor spune neamurile mele. Dar ce or spune neamurile primului soţ? Mie atâta de ruşine de nu încap sub soare. Cât de straşnic l-am iubit pe omul ista, dar într-o clipă l-am urât de moarte şi nu m-am mai putut întoarce pentru nimic în lume. Cât trăiesc nu uit şi cât nu uit nu pot ierta.
Pierderea credinţei.
Când a intrat târfa – adevărat frumoasă, voinică, grasă, corpolentă, foarte elegantă, toată vopsită, parfumată, dar eu slabă, pielea şi osul, şi goală ca ţapul la cur… Îmi zice Dl colonel Susai: ‘Marioaro, du-te acasă.’ Dar eu cu gândul că nu mai este Dzău, cât de credincioasă am fost, am chicat dintr-odată de la credinţă: ‘Dacă  ar fi Dzău, nu m-ar fi lăsat la o ruşine aşa de straşnică. Doară toată viaţa m-am rugat lui Dzău şi mi-o ajutat la toate cele cerute de mine, dar amu m-a părăsit cu totul…’
Vin acasă cu gândul să mă spânzur de ruşine, dar mă uit la bieţii copii cât sunt de frumoşi şi cuminţi. Mă apucă o jale minunată gândindu-mă cui are să-i fie milă de ei.
Între timp trimite părintele stareţ Paulin birja cu un călugăr bătrân după mine. Îmi spune că mă roagă părintele stareţ să vin odată cu el la mănăstire. Nu am avut alte cuvinte mai frumoase decât: ‘Marş la dracu’, porcilor!’ Se duce înapoi. Când cat, vine tot cu birja stareţul şi cu o profesoară care era cumnata Dlui Inginer Gheorghe Joja, care era inginer de descoperit mine de aur. În timpul acela era la mănăstire. În viaţa mea până atunci nu am văzut suflet ca al ei de bun. Intră în casă, unde stam eu plângând, mă cuprinde, mă pupă. Intră şi stareţul şi mă roagă să iau copiii şi să mă duc cu ei, cu birja, la mănăstire, că au auzit cele petrecute la predare şi ei nu cred până nu vor auzi din gura mea. Eu zic: ‘Ştii tu, Paulin, cât de credincioasă am fost tot timpul, dar amu nu mai cred că este Dzău!’ Dară profesoara plânge amarnic şi mă roagă să vin cu ei la mănăstire. Frumos şi dulce cum îmi vorbea, m-am muiat. Iau copiii şi mă duc cu ei. Iară profesoara nu înceta de plâns.
Ajungem la mănăstire. Pune stareţul o masă cam săracă. Pune şi copiii la o măsuţă. Le dă şi lor de mâncat. Scoate o sticlă cu vin şi una cu ţuică. Eu beau vin şi cu ţuică. Tot căuta să mă mângâie că soţul a făcut aşa ca să mă scape pe mine. Eu zic: ‘Măi, Paulin, de-ar veni Isus Hristos din cer să caute să mă mângâie ca şi tine, îi spun: ‘Doamne Isuse Hristoase, nu căuta să mă minţeşti că eu am văzut cu ochii mei adevărul. Du-te înapoi la cer…’ Părintele Paulin face o înfăţişare prin care dă dovadă de părere de rău, cunoscându-mă foarte credincioasă înainte. Dar nu mai zice nimic. Îi spun că mă duc acasă. Îmi pregăteşte o servietă plină cu de toate ale mâncării. Înapoi cu birja acasă, condusă de această profesoară, cumnata D-lui Joja Gheorghe, care avea frate la guvern: Atanase Joja.
În aceeaşi zi vine o soră de-a mea care nu avea copii şi îmi cere să-i dau fetiţa pe câteva zile, că bărbatul ei era îngropat de 2 săptămâni şi ei îi era urât singură. O întreb: ‘Ilenuţă, vrei să mergi la mătuşa Anuţa?’ Zice că da. ‘Că ea are lapte şi mi-a da să mănânc.’ Ca niciodată, mă cuprinde, mă pupă şi zice: ‘Mămică, rămâi sănătoasă.’ Eu îi zic: ‘Du-te cu Dzău.’ Se duce până la drum şi se întoarce. Zice: ‘Mămică, te rog să fii cuminte, să nu plângi.’
Ultima treaptă a suferinţei.
În acea zi, noaptea vine după mine şi mă arestează, cu tot cu băiet. Ajungem în Câmpulung. Îl scoate pe soţul şi zice: ‘Iliuţă, cu cine vrei să stai; cu mama ori cu tata?’ Copilul zice: ‘Şi cu tăticul şi cu mămica’. Zice: ‘Nu: ori cu mama ori cu tata?’ Copilul zice: ‘Cu tăticul’. ‘De ce vrei cu tăticul?’ ‘Că-i tare frumos.’ Îl bagă cu el în celulă. Erau soţul şi Pătrăuceanu. Eu singură într-o celulă mică şi întunecoasă. Beznă. Dar copilul cuminte ca soarele, când îi scotea la program, copilul fugea şi bătea la uşa mea: ‘Mămică, te rog să nu plângi.’ Când erau oameni buni, adică miliţieni români, nu-i făceau nimic. Când erau unguri, îl băteau pe bietul copil că n-are voie să vie la uşa mea.
Ne ţine 3 luni aşa. După 3 luni, iau copilul şi-l duc la orfelinat. Nu ne spun nimic. Întreabă soţul unde-i copilul. Zice: ‘Se joacă pe-afară.’ Aşteaptă soţul. Seara nu-i copilul. Se hotăreşte soţul şi Pătrăuceanu şi eu. Facem greva foamei: nu primim mâncarea până nu ne dau copilul. După 3 zile, ne dau copilul, dar să vie cineva din familie să-l ia. Trimite după sora. Vine sora. Îl ia acasă.
Pe noi ne duce cu trenul la Bucureşti. Acolo ne aşteaptă duba la gară. Ne bagă în dubă şi ne duce. Am stat 10 luni, dar n-am ştiut unde sunt. Mă duce şi mă întreabă: ‘Tu eşti bogată?’ Zic da. ‘Sunt bogată în sărăcie.’ Zice: ‘De ce ai lăsat soţul să lupte împotriva noastră?’ Zic: ‘D-le, la mine nu cântă găina; numai cocoşul.’ ‘Tu nu ştii ce-a făcut el?’ Zic: ‘Nu ştiu.’ Zice: ‘Aici îţi vor rămâne oasele. Dacă îl spuneai, erai acasă cu copiii tăi. Dar aşa, ai să putrezeşti în celulă. Încă noi suntem prea buni…’ De fiecare dată îmi zice: ‘Tu târfă, de ce nu ne-ai ajutat să-l prindem, că s-au pierdut atâtea vieţi omeneşti umblând după el?’ M-am supărat tare auzind cuvântul “târfă”. Doară eu nu sunt târfă. Şi le-am spus: ‘D-lor, eu când m-am cununat cu acest om nu ne-o pus nimeni ochelari de pânză să nu-l văd. Cât l-am văzut cu ochii, fără ochelari, mi-a fost tare drag şi nu mi-o pus nimeni cătuşă pe mâini să mă duc forţat la cununie. Aşa că nu am putut să-l trădez. Ăsta-i adevărul.’
După o lună, ne duce cu duba la Iaşi, la Tribunalul militar. Soţul este cap de lot. În primul lot chic şi eu, dară pentru noi pun apărători din oficiu. Pentru mine este apărător un evreu. Dar pentru soţul nu vrea niciunul. Trag la sorţi cine să fie. Îi chică Dl avocat Constantin Dimitriu care a fost colonel la Tribunalul Militar înainte. Dar el nu vrea. Mai trag la sorţi de 3 ori. Tot lui îi cade. A pledat extraordinar plin de curaj. Bătea cu piciorul în pământ şi cu pumnul în sus. Zice: ‘Dacă a luptat după 23 August, din cauză că n-a ştiut că s-au rupt relaţiile dintre români şi nemţi, noi, orăşeni, n-am avut presă şi radio, dară de unde să ştie el?!’ Zice Judecătorul: ‘Întreabă-l pe acest Cenuşă câte decoraţii a avut pe pieptul lui.’ Zice: ‘Cu atât mai mult bravo lui că a luptat cu pieptul lui de aramă pentru neam şi ţară. Dacă într-un eventual război, ţara are nevoie de acest Cenuşă, fiţi siguri că va lupta tot pentru neam şi ţară, tot cu atâta bărbăţie şi mult curaj.’
Acuma citeşte sentinţa: Cenuşă Constantin este condamnat la moarte pentru crimă de înaltă trădare. Tot lotul a izbucnit în plâns. În lot erau numai 20 oameni, toţi condamnaţi greu, unii la viaţă, alţii la 25 ani, singur unul la 20 ani. Toţi cu drept de recurs. Şi eu la 15 ani pentru favorizare de crimă de înaltă trădare. Recursul îmi mai dă 10 ani.
Am stat la Iaşi 3 luni. Apoi era iadul pe pământ, plânsete, urlete, de îmi venea să mă sui pe pereţi fără scară.
De aici, mă duc la Jilava, camera 4. Era şefă de cameră o doamnă a unui minsitru, dară foarte rea. Când a venit casiera D-nei Ana Pauker, era după 3 zile după ce-a născut copilul în închisoare, biata de ea, îndurerată, strigându-şi noul copil a înnebunit. Era aşa de frumoasă şi tânără… Dar în loc să fie mângâiată de D-nele din cameră, era bătută că se preface. Eu m-am îngrozit de cele văzute la tovarăşele de suferinţă.
Într-o noapte, după oara de stingere, se aud mari răcnete de guri de bărbaţi, alergături prin ogradă şi 2 detunături de armă. Toate intelectualele zic că e o invazie şi vom scăpa cu toatele. După ce s-au liniştit, spun bărbaţii, prin morse, că a intrat un şarpe straşnic mare pe geam. N-a făcut nimic. Dar 20 oameni aşa s-au speriat că au înnebunit pe loc, până a venit comandantul şi a împuşcat şarpele. Vine o asistentă universitară din Iaşi, Viorica Pârnac, şi-mi şopteşte: ‘Marioaro, vii dimineaţă cu mine, voluntară la tinete, să vedem şarpele. Mi-a promis un domn că-l pun pe gard, să-l putem vedea.’ Era atâta de mare că la gât nu-l puteai cuprinde cu 2 mâini. Pe burtă, alb. De la jumătate în sus, negru. Pe spinare avea păr ca de porc. Ochii erau ca la viţel. Iar colţii cel puţin 5 cm. Avea 6 m lungime. Toţi intelectualii au spus că la noi în ţară nu există şarpe aşa mare.
Din nefericire, am fost prin multe închisori. De la Jilava, m-au dus la Mislea. Pe timpul acela erau în Mislea 4.800 de doamne, numai crema ţării. Eu eram prima prostană între ele. Îşi băteau joc de mine. Eu făceam zilnic jurnia la cameră, la spălător, la veceu. De la un timp, spun ele ofiţerului politic că de ce au băgat aşa o toantă între ele, doară ele toate sunt numai crema ţării.
M-au scos de-acolo. M-au băgat între alt soi de doamne, tot destul de-ale dracului. A dat Dzău şi mi-a venit din Câmpulung Muscel o preoteasă şi o femeie a unui şef de post şi o ţigancă. Comedia ce făceau doamnele cu noi…! Ne ziceau: ‘Măi, toatelor, cine dracului v-a adus aici?’ Ne-a scos şi dincolo; zilnic rapoarte să ne scoată şi de-acolo. Ne bagă la inapte. Era o d-nă a unui colonel, Maria Negru, foarte bună, populară. Era şi o curvă care se numea Mis[s] România, numită de Regele Carol. Ne tot scuipă. Zice: ‘D-le locotenent politic, vă rog să controlaţi dosarul meu. Eu sunt numită de Maiestatea Sa Regele Mis[s] Romania şi nu pot suferi mutra ţărăncilor. Toate 3 sunt legionare!’
Ne scoate şi de-acolo. Ne bagă la legionare. Şi acolo erau in-telectuale. Erau doctoriţe, inginere, profesoare, avocate. Dar abia acolo m-am bucurat de dreptate. Nu se făcea nici un fel de separatism. Erau tare bune, prietenoase. Erau de la egal la egal, Dzău să le ajute. N-o zis nimic de rău nouă. Ne-am bucurat straşnic. Iară Dzău să le ajute, era o d-nă macedoneancă. Aşa s-a ataşat de mine…! Cum ne sculam, eram amândouă. Când am văzut bunătatea lor cât am să trăiesc n-am să uit şi le iubesc din tot sufletul. Am stat un an între ele, dar n-am auzit nici o dată o jumătate de cuvânt rău.
Aşa de frumos s-au purtat cu mine, cu noi, Comandanta Tudor Elena, cu gradul de Căpitan. Era straşnic severă, dar îmi doresc să ajung fericirea s-o întîlnesc, să stau în genunchi şi să-i sărut picioarele. Era om al dreptăţii. Cât a fost ea comandantă, a fost mâncare tare bună şi multă. În faţa ei merită închinată cu adevărat. După plecarea ei, am văzut foame, nu glumă, şi normele la atelier mari. Când era ea, norma la covor persan 5 cm/0,50. După plecarea ei, a ajuns norma 25 cm/0,50 şi mâncarea vai de noi.
După un timp ne duce din Mislea la Gai. De la Gai la Arad. De la Arad la Miercurea Ciuc. Cât a fost un comandant ungur era bine de mâncare. Când a venit un român, rău al dracului s-a prostit mâncarea. Rău nu totdeauna, periodic ne da ceapă degerată fiartă şi cu spirt medicinal [?!] şi  mămăligă din făină aprinsă. Eu eram tare fomicioasă, dar asta n-o puteam înghiţi. O vărsam pe nas înapoi. Am rămas numai la porţia de 250 gr măligă goală şi dimineaţa 200 gr terci subţirel. Plângeam veşnic de foame.
Era o şefă de cameră tare bună: Dna Didinica, soţia colonelului Dumitrescu Anton. De mila mea a mers la Dl comandant în audienţă şi l-a rugat să-mi dea frămăturile care rămân de la tăiatul mămăligii care-i pentru camera noastră, că eu plâng zilnic de foame, pentru care a intervenit pentru mine. I-a pus mâinile la spate şi cătuşele şi au adus-o în cameră exemplu să nu vorbeşti pentru altul. Zi de raport era numai joia. Mă scriu la raport la Dl comandant; nu-mi dă hîrtie, dar vine ofiţerul după mine şi mă duce la Dl comandant la raport. Zic: ‘Să trăiţi, Dle comandant. Mă numesc Cenuşă Marioara, condamnată în prima instanţă la 15 ani, iar recursul mi-a mai dat 10 ani. Respectuos vă rog să binevoiţi a-mi aproba următoarea rugăminte: să-mi daţi voie să iau frămăturile de mămăligă de pe scândura care este pentru camera noastră.’ El zice: ‘Acelea sunt pentru porci.’ Eu zic: ‘Doar porcii au cota lor şi noi nu primim carne de porc!’ Dl Comandant zice: ‘Futu-ţi Dzăi mă-ti, curvă internaţională, la ce ai venit aicea?’ Zic: ‘N-am venit voluntar. A găsit justiţia de cuviinţă şi m-a trimis la ispăşire de pedeapsă. Eu nu vă cerşesc libertatea decât să pot rezista la condamnare.’ El zice: ‘Fut Hristosul mă-ti de târfă!’ Eu zic: ‘Dacă ar veni cineva internaţional în control să vadă cum vă purtaţi cu acei pe care îi înjuraţi, de pe al căror spate luaţi grade şi salarii, pe unde aţi scoate cămaşa?’
El trimite după târfa de felceră. O întreabă: ‘Cum este sănătatea animalului ăsta?’ Ea zice: ‘Foarte bine. Când a venit aici a fost aşa slabă cum e mâţa. Da’ acuma e bine.’ El zice: ‘Du-te adă boambele…’ Zice: ‘Tu, ofiţer, adu ţiganul.’ Îmi pune boambele la amândouă picioarele. Domnul singur îmi pune mâinile la spate, cot la cot. Îmi pune cătuşă mai sus de cot, un lanţ care strânge bine. Vine târfa de felceră cu o cutie cu mai multe căluşe. Ia călăul un căluş. Mă izbeşte cu spatele de perete. Îmi pune Comandantul genunchiul în stomac şi ţine căluşul cu ambele mâini şi într-o frântură de secundă mi-a scos toţi dinţii, cu jumătate de gingie; şi-mi leagă căluşul în gură. Şi mă bagă la izolator pe 14 zile: o dată la 3 zile mâncare. Dar în gură aveam 8 coroane de aur franţuzesc. 6 s-au pierdut şi 2 mi le-a luat cu tot cu carne. După 3 zile, mi-a scos căluşul, dar lanţul şi cătuşele nu. În 14 zile a crescut carnea prin veriga lanţului. Când mi-a scos lanţul, mi l-a scos cu tot cu carnea din mâna dreaptă, dintre cot şi umăr. Am făcut o infecţie straşnică, şi în gură şi la mână. Apoi îmi da regim cu franzelă. Am refuzat-o. 6 săptămâni am zăcut ca câinii, arde-l-ar focul de comandant criminal!”
[Editorul nu a putut afla dacă restul istorisirii a fost scrisă în alt caiet sau naratoarea s-a oprit aici. Titlurile ne aparţin nouă. M. R.]