– Incapabila

Părinţii n-au lăsat-o să meargă la facultate. De nu era o soră mai mare cu care să poată complota, nu s-ar fi prezentat în ascuns la admitere, atunci când familia o ştia la o probă la croitoreasă, şi azi n-ar fi profesoară. Nu i se îngăduia să meargă la Litere, deoarece vârstnicii aceia cu experienţă socoteau că numai Dreptul asigură viitorul. După prima sesiune de examene, atunci când şeful catedrei i-a spus că e mulţumit de rezultatele ei, mai satisfăcut decât de ale oricărui coleg, a mărturisit părinţilor. Replica a venit ca o uşă trântită:
– O să fii incapabilă să-ţi câştigi existenţa!
Urâtă fiind, uscată, adusă de spate, cu nas lungit parcă de prea multă presare între filele unui catastif de conservat ierburi şi frunze moarte, cu umeri mici, coborâţi în piept şi împinşi în faţă, cu şolduri ca pumnii unui copil de zece ani, cu picioarele ca firele de aţă înnodate la genunchi, ţinute unul peste celălalt şi veşnic bălăbănite, nu s-a măritat niciodată. Să nu uităm că, făcând parte din tagma belferilor de altădată, nici zestre n-avusese cum s-adune.
Ambele surori ale ei au fost prezentabile; puse alături de ea, cu atât mai mult. Păreau două garoafe, una albă şi imaculată, alta trandafirie, pe jumătate înflorită, pe jumătate închisă în visurile matrimoniale ale adolescenţei, lângă o cojitură de fată-babă, cu profil concav, în pofida nasului de trei poşte. Ambele surori au ajuns universitare şi neveste vrednice de universitari. Ea, profesoară la ţară.
Trecând războiul şi apropiindu-se de vârsta mijlocie, găsi o cale spre o catedră din Capitală. Ca şi mai înainte, îşi împărţea timpul între munca la şcoală şi munca de-acasă, adică îngrijirea unei mame paralizate. Distracţia îi erau cele câteva ceasuri pe care le putea dărui traducerilor. Nu intenţiona să le publice. Nici măcar nu le arăta nimănui. Era fericită să ştie că putea, prin intermediul lor, să comunice cu spiritele mari ale omenirii.
O interesa tot ceea ce ţinea de învăţământ. La consiliile pedagogice, atunci când se citea vreun referat de căsca întreg auditoriul, ea stătea smirnă pe scaun, nesprijinită de spetează, absorbită de cuvintele rostite monoton, ca de o romantică poveste de dragoste. A doua sau a treia zi, când îl pândea pe referend într-un colţ, departe de ceilalţi, începea, timidă şi îndrăzneaţă în acelaşi timp, să-i pună întrebări lămuritoare. Nu pierdea nici un prilej să înveţe ceva. Frecventa toate cercurile pe specialităţi, şezând la un loc cu elevii. Ce mai, era de râsul şcolii.  Şi, culmea, setea ei de studiu lăsa urme; nu era carte în biblioteca liceului să nu fie murdărită de muşte, cu caracterul scrisului său arhiminiatural şi supraregulat, de schimnică, trădînd interesul de cârtiţă cu care a rumegat sensurile subterane ale celor citite.
Apoi, lovitura din senin. În cursul aceleiaşi săptămâni i se întâmplă în mai multe rânduri şi la mai multe clase, să înceapă a explica o anumită lecţie şi să isprăvească comentând alta, fără să-şi fi dat seama că memoria nu o mai asculta şi că atenţia nu i se mai putea concentra. O trezeau elevii din visul său cu ochii deschişi întrebând-o care lecţie urmau să pregătească. Zvonul pătrunse, pe furiş,  în cancelarie. Aflară şi fură indignaţi părinţii. Unul, mai sigur pe sine, o apostrofă pe directoare:
– Această profesoară e incapabilă să conducă o clasă!

* * *

– Niciodată nu am trezit interesul vreunui elev; mi-a mărturisit ea. Dimpotrivă, am simţit că-i îngrozesc. Le arătam chipul sinistru al omenirii. Tinerii nu acceptă decât frumosul. Din fire nu pot cruţa bătrâneţea, urâţenia, invaliditatea. Şi, totuşi, a existat o elevă care m-a salvat de la nebunie în săptămânile acelea deprimante.
Absolvise liceul cu un an în urmă. Cât i-am fost profesoară, mi-a confiat că dorea să urmeze aceeaşi facultate ce mă pasionase cândva şi pe mine, dăruindu-se catedrei. Mi-a cerut părerea. răspundeam de destinul ei. I-am tăiat categoric elanul. Mi-a răspuns înciudată şi, am avut impresia că, până la sfârşitul anului şcolar, m-a privit cu răceală, dacă nu cu duşmănie. Nu era o atitudine ieşită din comun. Cu ea mă obişnuiseră părinţii mei şi elevii pe care i-am avut s-au străduit să nu pierd habitudinea.
Am aflat de la alţii că fata nu m-a ascultat, s-a prezentat la examenul de admitere şi a căzut.
Or, tocmai când încurajarea mi-era mai de folos ca oricând, am primit o scrisoare de la ea, dintr-un oraş universitar din provincie. Îmi mulţumea că-i atrăsesem atenţia asupra lipsurilor ce ar fi împiedicat-o să devină studentă şi că o sfătuisem ca, dacă le remedia, să nu se prezinte decât undeva în provincie, unde concurenţa este mai mică. Aşa a făcut după un an. Socotise de datoria ei să-mi comunice că avusesem dreptate şi (aici a fost minunatul medicament pe care mi l-a dat), adăuga, mă admira pentru cinstea de a-i fi spus că nu era pregătită, deşi fusese eleva mea.

Am simţit că mă pot încredinţa ei aşa cum n-am făcut-o nici cu surorile mele. Ne scriam săptămânal. Această prietenie, această dragoste, pot spune, m-a redat mie însămi. Datorită ei am fost capabilă să îmi reiau activitatea şi să ies la pensie la vârsta normală şi nu înainte de vreme, datorită comisiei medicale.