– Hamlet, print al Danemarcei (II)

Regele: Nu-mi place şi găsesc că nu-i cuminte
Să las frâu slobod nebuniei lui.
Fiţi gata deci. Vă pregătesc solia,
Iar el vă va-nsoţi în Englitera;
Nu pot să-ngădui ceas de ceas în preajmă-mi
Ameninţările smintelii lui.
Guildenstern: Ne pregătim de drum. E pentru noi
O sfântă şi pioasă datorie
Să ne-ngrijim de mântuirea-atâtor
Şi-atâtor inşi a căror vieţi şi pline
Sunt strâns legate de măria-ta.
Rosencrantz: Şi-un om de rând şi singur e ţinut
Din toată vlaga sufletului său
Să-şi apere de nimicire viaţa.
Cu-atât mai mult acel de-a cărui soartă
Fiinţa tuturora-i strâns legată.
Când moare-un rege, el nu moare singur;
Ca o vâltoare, trage după sine
Tot ce-i prin jur. E-o roată uriaşă
De culmea celui mai nalt munte prinsă
Şi de-ale cărei spiţe mari lipite-s
Mărunte amănunte fără număr.
Când cade roata, micile făpturi
Se prăvălesc – urmare ne-nsemnată –
În vuietul ruinii. Totdeauna,
Când regele suspină, ţara geme.
Regele: Grăbiţi-vă pentru-acest grabnic drum,
Vă rog; am hotărât să stăvilesc
Această spaimă care prea de tot
A luat-o razna.
Rosencrantz şi Guildenstern: Vom fi gata, sire.
(Rosencrantz şi Guildenstern ies. Intră Polonius.)
Polonius: Se-ndreaptă spre iatacul mamei sale,
Stăpâne. Eu voi sta după perdea
S-aud tot ce-şi vorbesc. Mă ţin chezaş
Că ea-l va dojeni cu mare-asprime.
Dar cum ai spus – şi prea-nţelept grăit-ai –
Un alt ascultător, nu numai mama –
Căci mama e firesc părtinitoare –
Să tragă cu urechea din loc sigur.
Rămâi cu bine,-ocrotitorul meu;
Nainte de-ora stingerii mă-ntorc
Să-ţi spun tot ce-am aflat,
Regele: Îţi mulţumesc.
(Iese Polonius.)
Păcatu-mi râncezit la cer duhneşte.
Blestemul cel mai vechi apasă-asupră-i:
Uciderea de frate! Să mă rog
Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa
Şi ca un om aflat între ispite
Potrivnice, nu-ncep, nu-ncep nimic şi preget
Din două n-alegând nici una. Cum?
De-ar fi această blestemată mână?
De sângele de frate îngroşată,
Au n-are cerul blând destule ploi
S-o spele albă ca zăpada? Oare
La ce-o fi bună mila dacă nu
Să-nfrunte chipul crimei? Ce e ruga,
De nu-i puterea ceea îndoită,
De-a ne feri nainte de păcat
Şi-a ne ierta apoi după cădere?
Să cercetez. Am săvârşit păcatul.
Ce fel de rugă mi se potriveşte?
“Şi iartă-mi, Doamne, mârşava mea crimă.”
Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.
Poţi fi iertat păstrându-ţi rodul crimei?
Pe căile piezişe ale lumii
Păcatul poate, cu-aurita-i mână,
S-abată şi dreptatea de la ţelu-i,
Şi-ades, văzut-am mârşavu-i câştig
A legii hotărâre cumpărând-o.
Acolo sus nu-i însă tot aşa,
Nu-ncap acolo măsluieli, acolo
Se merge fără greş cu cercetarea
Iar noi, de faţă cu-ale noastre fapte
Ce rânjetul şi chipul şi-l arată,
Siliţi suntem a ne mărturisi.
Atuncea? Ce mai am? Doar pocăinţa?
S-o-ncerc ce poate. Ce nu poate oare?
De însă nu mă pot căi, e vană,
Cât sunt de slab / O, gând ca moartea negru,
O, suflet încleiat care te zbaţi
Să scapi, şi totuşi tot mai mult te-nclei!
O, îngeri, ajutor! fie-vă milă;
Jos, voi, genunchi semeţi, până-n pâmânt,
Tu, inimă de-oţel, te fă plăpândă.
Ca trupuşorul unui nou-născut.
Dar poate totul va fi bine. 

(Îngenunche şi se roagă. Intră Hamlet.)

Hamlet: Acum ar fi s-o fac. E-n rugăciune.
Acum e clipa. Şi se duce-n ceruri.
Şi astfel mă răzbun. Să chibzuiesc.
Un ticălos ucisu-l-a pe tata
Şi singurul său fiu, eu, îl trimit
Pe ticălos în cer.
Nu-i răzbunare asta, ci răsplată.
El l-a răpus, cumplit, pe tatăl meu
Îngreuiat de masă, cu păcate
În plină floare, ca-nflorirea-n mai,
Şi cât de mari, o ştie numai cerul,
Dar după-mprejurări, şi-a mea părere
Sunt grele foarte,-atunci, drept răzbunare,
Când tocmai sufletu-i curat prin rugă,
De moarte-i pregătit, eu îl ucid.
Nu.
Stai, spadă, că vei fi cu mult mai crudă
Beat-mort sau în turbare când o fi,
În patu-i de incest şi desfătare
La jocuri, blestemând, şi-n orice stări
Ce nu-l gătesc de mântuire,-atunci îl
Izbeşti să dea cu tălpile de cer,
Iar sufletu-i cel blestemat să fie
Mai negru decât iadu-n care intră.
M-aşteaptă mama. Leacul ăsta doar
De-ţi mai lungeşte zilele bolnave.

(Iese.)

Regele (ridicându-se): Cuvântu-mi zboară, gândul mi-e stingher,
Cuvinte fără gând n-ajung la cer.

(Iese.)

În româneşte de Ion Vinea

Sabia păcii

“Nebunilor, de-o parte! / Jos săbiile! Habar n-aveţi ce faceţi!” (I, 1, p. 745) strigă tânărul înţelept Benvolio. Încercând să despartă nişte slugi ale Capuleţilor, care, maimuţărindu-şi stăpânii şi pentru a le câştiga bunăvoinţa, se năpustiseră ca nişte potăi cu dinţi de oţel la altele care serveau casa Montague. Praful se ridicase în uliţă că îţi scoteai ochii cu degetele. Zbieretele bătăuşilor riscau să-ţi lase auzul bolnav timp de-o lună. Adevărul este că nici nu ieşeau scântei din armele lor ucigătoare, nici sânge nu curgea. Poate, o dată sau de două ori, să se fi desprins vrun nasture cu aţa şubrezită ori o cusătură mai slabă la vreo manşetă. Noul sosit nici nu se speria că ar fi putut careva să se zgârie. Dar ştia că din această joacă de-a “rivalitatea”, cât ai zice “foc” s-ar fi putut aprinde o luptă pe viaţă şi pe moarte între stăpâni, adevăraţi duelgii care lăsaseră în urma lor cadavre nu glumă, ucigând floarea cetăţii în numele unei vendete a cărei origine o uitase toată lumea, dar care îngrozea nopţile celorlalţi burghezi. Îşi scoase spada, să-i alunge pe mitocani. În clipa aceea, ca un făcut, apare Tybalt, nepot al familiei vrăjmaşe, adolescent cu mintea abia crescută cât tăişul sabiei, cu sânge viforos şi ros de cine ştie ce coşmaruri fiziologice care îi umpluseră obrajii necărnoşi de bube iritante, urând tot ce e viaţă, respiraţie, frumuseţe, libertate, un hâd printre hâzi. Ajunsese să-şi confunde onoarea cu singurul lucru învăţat prin străinătăţi: dreptul celui mai iute şi mai puternic de a ucide oricând şi oriunde, pe oricine, pentru orice. Prost crescut, ca deobicei, grăbit să-şi scuipe insulta grosolană, muşcă între dinţi o întrebare, de formă, şi imediat ameninţă: “Cum, tu cu-argaţii ăştia laşi te pui? / Întoarce-te, să-ţi vezi cu ochii moartea.” Benvolio nu va putea niciodată înţelege furioşii de tipul lui Tybalt. Ca orice om de omenie, socoteşte de datoria oricui să intervină în favoarea păcii. De aceea îl şi invită pe neaşteptatul său rival să facă asemeni lui, să-l ajute să despartă căţeii asmuţiţi: “Vreau pacea să o apăr; lasă spada/ Sau hai să despărţim bărbaţii-aceştia” . Oponentul său scrâşneşte: el nu e sensibil la raţiune. Obsesia lui e să îi acuze pe ceilalţi; ca toţi cei de teapa sa, el trebuie să găsească vinovaţi ca să aibă prin pântecul cui să-şi dezmorţească floreta. Născut să fie procurorul morţii, numai impulsivitatea şi incapacitatea disciplinei l-au împiedicat să ajungă un flagel legal. Cunoaştem bine, din atâtea alte piese, paiaţa care se preface că nu aude argumentele bunului-simţ şi glasul adevărului şi nu încetează a te face mincinos şi fiu de mincinoşi, imoral, descompus, parazit, subînţelegînd că el este fiul dreptăţii şi că numai el are dreptul să se bucure de soare. Dacă nu înţelegi porunca lui, ţi-o va impune cu pumnul. Aşa, deci, Tybalt: “Cu sabia-n mână mai vorbeşti de pace? / Urăsc cuvântu-acesta.” Ce simplist şi bestial este mecanismul gândirii sale: “Realitatea nu-mi convine? Afirm că e minciună. O întorc pe dos.” Dar realitatea înseamnă oamenii. “Atunci – zic Tybalzii deliranţi – o jupuim şi o întoarcem tot cum ne convine nouă.”

Ce bine ar fi ca ceilalţi, victimele, să fie măcar ei oameni dintr-o bucată. Dar asta nu se întâmplă în lumea în care ne introduce Shakespeare. Benvolio, acelaşi Benvolio, făcătorul de pace, dreptul, cinstitul, el, Benvolio, dănţuie în ritmul unei melodii cunoscute nouă; după ea se ghidau, mimând arta, Polonius, Rosencrantz, Guildenstern; e laitmotivul spionului lucrând în favoarea celui mai tare. Romeo este trist. Tatăl său, îngrijorat. “Prea nobil unchi, pricina nu o ştii?” (p. 746), se interesează nepotul. Celălalt face un gest vag, parc-ar vrea să spună: “Câte pricini nu pot fi. Tinerii ăştia.” Benvolio, cu dibăcie aproape profesionistă, îi sugerează printr-o întrebare: “N-ai încercat, c-un mijloc, altul?”. Ba da. Cum să nu. Au fost încercate toate căile. Montague ştie să-şi crească băiatul. Dar Romeo e un mare vinovat, în optica paternă (ca şi Hamlet). Tatăl său îl acuză că nu are încredere în alt sfetnic decât în sine însuşi, e prea tăinuit şi-nchis. Mai mult, Romeo e temător. Cum să nu fie! Trăieşte într-o lume a urii. Cui să-şi descarce sufletul când tatăl său este unul dintre cei doi tirani sângeroşi ai lumii lor, şef de partid hotărât să învingă indiferent de soarta şi sângele cetăţii. Benvolio nu uită că de acest şef de partid depinde şi situaţia lui materială. Făgăduieşte, văzându-şi vărul apropiindu-se: “Vezi, vine; treci, te rog, de-o parte; dacă / Nu aflu tot, să nu îmi spui pe nume”. Cum să nu analizeze dramaturgul comportamentul dihotomic-antonimic, când se izbeşte de el la tot pasul?

Până şi cele mai delicate trăiri sunt un haos biform, în înseşi cuvintele lui Romeo: “Dar şi amorul a-ntrecut măsura. / Ei bine, ură plină de amor! / Amor setos de ură! Tot născut / Dintr-o nimica toată la-nceput! / Deşertăciune grea, voioasă jale! / Haos diform de forme ideale! / Avânt de plumb! Lumină, fum! Foc, gheaţă! / Bolnav, dar teafăr! Somn de-a pururi treaz! / Eşti şi nu eşti: acesta e amorul! / Pe care eu-l urăsc, deşi-i duc dorul! / Nu-ţi vine-a râde? Benvolio: Mai curând aş plânge (.) Romeo: Vezi, iubirea-i o tortură. / Căci suferinţa mea ce se răsfrânge / În dragostea ce mi-o arăţi, sporită, / Mi-o faci prin ea şi mai nesuferită. / Iubirea-i fum ce din suspine creşte, / Aprinsă-i foc ce-n ochii dragi zbucneşte, / Gustată, e izvorul de-armonie / Ce-ngână-auzul; dar înăbuşită / E val clocotitor de mare-adâncă / De lacrimi. Ah, şi ce mai este încă? / Scrânteală înţeleaptă! Dulce fiere.” [55] (În româneşte de Şt. O. Iosif. Text revăzut de Al. Philippide.) Orice comentariu este inutil. Dorim doar să insistăm asupra definiţiei esenţiale prezentată aici: “Eşti şi nu eşti! acesta e amorul.” Din pricină că este îndrăgostit, Romeo ajunge la concluzia: “Pierdutu-m-am pe mine; nu-s aici; / Acesta nu-i Romeo; el e-aiurea” (p. 746). Şi nu este de mirare că el nu e el, când amorul nu este amor şi iubita nu e ea: “Bogată-n frumuseţe-i, dar săracă” (idem) .

Romeo, constatând toate contradicţiile precedente, suferă, este descumpănit. Benvolio, mai abil, îi prezintă tocmai contradicţia drept mijloc de depăşire a suferinţei. Ambii au dreptate, căci trăirea fiecăruia este conformă firii sale specifice. Să-i dăm cuvântul celui din urmă: “Ai ameţit de-atâta învârtire? / Te-nvârte invers şi-ai scăpat”‘ (I, 2, p. 747).

I-a strecurat visătorului îndrăgostit raţiunea suficientă ca să încerce a se îndrăgosti de altcineva. Poznaşa bandă a prietenilor şi neamurilor lui îşi încearcă norocul cu degetul. Se năpustesc cu capul înainte în plin bal mascat, la Capuleţi. Şi aici o va întâlni pe Julieta.

Ea este cea dintâi care va simţi povara politicii părinţilor lor. După bal, o trimite în grabă pe Doică să afle cum îl cheamă pe chipeşul necunoscut. Bătrâna ieşind, Julieta, dintr-o singură suflare, cuprinde în vorbe întreaga genune a destinului ce o pândeşte: “De-i însurat, / Mormântu-mi pare-a fi nupţialul pat” (I, 5, p. 75l). Numai că a înţeles greşit dezastrul ce i se pregătea în taină. Abia răspunsul Doicii îl va pune în lumina cuvenită: “Romeo-i numele şi-i Montague, / Unic fiu al vrăşmaşului familiei. Julieta: Aceasta este singura-mi iubire / Din singura mea ură izvorâtă / Neştiindu-l, prea devreme l-am văzut / Şi prea târziu ajuns-am să îl ştiu / / Miraculoasă dragoste se naşte, / Datoare-s să iubesc vrăjmaşul însuşi.”

Prologul deschizând actul II defineşte perfect situaţia: “Romeo e iubit şi iar iubeşte / (.) Dar fiind duşman, îngăduit nu-i este / Să facă jurăminte ca iubiţii” (II, Prologul, p. 751).

Julieta, frământându-se să rezolve situaţia, căutând o soluţie pentru dobândirea fericirii, analizând încurcătura fără ieşire în care s-au trezit prinşi amândoi, cu spiritul practic feminin mai treaz ca la oricine, găseşte, totuşi, o portiţă de scăpare, dar este o dezlegare imposibilă: “Romeo, oh, de ce eşti tu Romeo? / Tu să-ţi negi tatăl, numele-ţi refuză-l: / Şi dacă nu vrei, jură-mi dragoste / Şi eu nu voi mai fi o Capulet” (II, 2, p. 752). Romeo, orice ar face, nu va fi recunoscut de societate decât ca fiu al părinţilor săi; mai mult, el, personal, nu este omul care să dezică o dragoste şi nişte datorii vechi, în favoarea altora noi; este ca şi cum ai încerca să impui unei monede să renunţe la cap în favoarea pajurei sau invers şi să rămână în acelaşi timp monedă. O astfel de situaţie dihotomică-antonimică depăşeşte conceptul clasic de conflict (care este aplanabil), pătrunzând în zona imposibilităţilor logice care nu sunt prin aceasta mai puţin general-umane şi modele ale unor tragedii destul de curente în istoria omenirii, deşi pierdute în anonimat; ne referim la iubirile născute între doi oameni venind din două lumi opuse (social, economic, cultural, naţional sau religios) sau la starea copiilor lor; insolubil cancer al moravurilor lumii vechi, perpetuat încă în concepţiile retrograde ale modernităţii, împotriva căruia s-a ridicat cu atâta onestitate şi informaţie nepărtinitoare filosoful culturii, românul P.P. Negulescu, spre cinstea noastră. A voi să scapi de acest laţ este echivalent cu a ieşi din viaţă. De altfel, Julieta, care se plânge de cuptorul acestei nebunii unde îi arde sufletul de viu, ea însăşi va avea porniri şi simţăminte tăiate după acelaşi calapod: “Din dragoste prea multă te-aş ucide” (p. 753), impulsuri pe care Oscar Wilde le va relua şi dezvolta în Balada temniţei Reading.

În sfârşit, pentru a fi pe deplin lămuriţi că în această piesă nu ni se mai înfăţişează spre examinare gândirea dihotomică-antonimică individuală şi comportamentele ei, precum şi situaţiile generate de ea, ci o viziune dihotomică-antonimică asupra lumii, Lorenzo, sihastrul, face o teoretizare a vieţii în acest sens: “Ţărâna-i mama firii şi sicriul, / Ea face din ce-i mort să nască viul. / (.) Din toate câte din pâmânt răsar / Nimic nu-i rău să n-aibă parte bună. / Ci-n rău ce-i bun adesea se răzbună, / Când e-abătută calea lui cea dreaptă, / Virtutea chiar se poate face viciu / Şi viciul poate-a se-nălţa prin faptă. / E şi balsam de leac într-un caliciu / Gingaş de floare, dar e şi otravă; / Când o miroşi, mireasma e suavă, / Dar când o guşti inima nu-ţi mai bate.” [56] Va face variaţii pe aceeaşi temă şi cu prilejul căsătoriei lor: “Cât e de dulce mierea, tot dezgustă / Pe-acela ce prea multă miere gustă; / De-aceea nu fii lacom, nici prea darnic, / Numai atunci norocul e statornic. / Târziu acel ce-i prea grăbit s-alerge / Ajunge, ca şi-acel ce prea-ncet merge.” [57] Din această definiţie nu deducem numai concepţia naturalistului şi observatorului, înfăţişată de acest personaj (cel mai echilibrat din întreaga operă shakespeariană), ci şi condiţiile naturale în care urmează să se dezvolte floarea iubirilor lui Romeo şi ale Julietei.

Obişnuită de mama şi de tatăl ei şi de fasoanele “lumii bune” în mijlocul căreia crescuse, cu obiceiul de a ascunde adevărul, atunci când Doica este trimisă ca sol la Romeo, de teamă că o minte, Julieta îi cere să o mintă: “De ce arăţi atât de tristă? / De-i vestea rea, tu să mi-o spui râzând; / De-i bună,-i ruşinos cu mutra acră / Să cânţi o melodie-atât de dulce” (II, 5, p. 756).

Până şi necioplitul Tybalt, încercând să aibă haz, îşi descoperă capacitatea de a vorbi în aceiaşi termeni: “Romeo, dragostea ce-ţi port nu poate / Să te întâmpine decât aşa: / Eşti ticălos” (III, 1, p. 758). El nici nu ştie în ce ape se scaldă şi cât de bine traduce atmosfera generală a evenimentelor. Romeo este acela care subliniază tragismul lor: “Mânjită-i reputaţia mea de-ocară / Lui Tybalt ce de-un ceas îmi este văr” ( idem ) . Moartea lui Tybalt va da grai unei avalanşe de structuri de tipul urmărit de noi, năpustindu-se pe buzele graţioasei sale verişoare: “O inimă de şarpe-n ochi de floare? / A stat vreun zmeu într-un palat mai falnic? / Frumos tiran! Demon cu chip de înger! / Şoim fără gheare! Miel cu colţi de lup! / Un ticălos cu chip dumnezeesc! / Tocmai pe dos de ceea ce păreai. / Sfânt blestemat! Mişel de cinste vrednic! / Natură ce făceai tu în infern / Când ai sădit acest demonic suflet / În raiul pieritor al unui trup / Aşa de dulce? A mai fost vreo carte / Aşa frumos legată şi mai plină / De urâţenii? Câtă-nşelăciune / Într-un castel aşa strălucitor! ” [58] Dar mânia (iubirea mânioasă) i se domoleşte. Exclamă: “Fecioară mor, fecioară văduvită” (III, 2, p. 760).

Până şi întâmpinarea dezastrului de către Romeo este socotită o comportare cu două feţe. Lorenzo e aspru ca să prevină un rău mai mare: “Opreşte-ţi mâna disperată: / Să fii bărbat? S-ar zice, după trup; / Dar ca femeia plângi; sălbatic, gestu-ţi / Indică furia fiarei fără minte; / Femeie care-arată a bărbat / Şi animal cu chipu-amândurora! M-ai uluit” (III, 3, p. 761).

O nuntă ca-n poveşti şi-a visat Julieta. O nuntă ca-n poveşti îşi visează părinţii ei, vrând să facă din ea, fără ştirea sa şi fără să o ştie nici ei, o bigamă. Imaginea-cheie a piesei este rostită de Capulet, referitor la momentul precis al nopţii când vorbeşte cu Paris despre nuntă: “E-atâta de târziu / Că am putea să spunem că-i devreme” (III, 4, p. 762). Vorba lui recapitulează situaţia maritală a fiicei sale, ca şi legătura (sau destrămarea) dintre cele două case inamice, viaţa şi moartea tinerilor, întreaga existenţă prezentă în tragedie. Julieta, vorbind cu maica sa, va lămuri toate aceste sensuri: “Nu mă mărit eu încă!” (III, 5, p. 763), ea fiind de fapt măritată, trup şi suflet. În timp ce tatăl său rostea cuvintele de mai sus, cei doi îndrăgostiţi spuneau exact acelaşi lucru: “Vrei să şi pleci? doar nu e încă zi; / Privighetoare-a fost, nu ciocârlie” (p. 762). Iar puţin mai departe: “Ba da! E ziuă! Du-te, fugi departe! / O ciocârlie sfâşie auzul” ( idem ) . Însăşi dragostea lor nu răsare din atâta ură de moarte că s-ar putea spune că încă nu i-a venit ceasul?! Cuplul lor respiră în miezul contradicţiilor. ” Julieta: Lumina tot mai mult străluce. Romeo: Lumina, da. E bezna ce ne paşte” (p. 763). Ei se simt de pe acum nişte morţi-vii. Lorenzo, înduioşat, deplânge postura Julietei, “cadavru-viu închis într-un cavou” (V. 2, p. 770). Curând şi Romeo, după ce l-a ucis pe Paris, va face afirmaţii similare despre sine: “Dormi, mortule, de-un mort înmormântat” (V, 3, p. 771).

Dacă Lorenzo fusese acela care ridicase dihotomia-antonimică la rangul de esenţă a structurii vieţii, tot el va fi cel care, în numele umanităţii, ca un cor antic, va lua cuvântul, înaintea ultimei judecăţi: “Sosesc ca să m-acuz şi apăr / Sunt vrednic de osândă şi iertare” (V, 3, p. 772). Prin acestea el aduce, de fapt, în faţa instanţei culturii societatea pateticelor rivalităţi, al cărei martor implicat a fost.

Iubirea dintre Romeo şi Julieta pune capăt urei şi vărsărilor de sânge. Ea cere să fie vârâte în teacă săbiile, să îngheţe insultele pe buze, solicită fraternizarea peste cadavrele atâtor neamuri fără vină, uitarea trecutului nămolit de vendete şi, în locul stării de alarmă, să se decreteze prietenia universală. Cei doi îndrăgostiţi vedeau în sufletele lor lumina orbitoare a dragostei, dar în penumbra acesteia zăreau zăcând în bălţi de sânge tineri valoroşi, rudele şi prietenii lor, îşi auzeau părinţii scoţând strigăte de luptă zguduitoare, mamele şi mătuşile jelind amarnic, slugile blestemându-şi soarta. Dragostea lui Romeo şi a Julietei este monumentală fiindcă s-a împletit cu dorul de pace, ea exprimând năzuinţa de taină a tuturor nenorociţilor angrenaţi în acele lupte acerbe; fiinţele lor înşile s-au preschimbat în pionii păcii viitoare.

Admirăm cele două personaje shakespeariene tocmai pentru idealul pe care îl reprezintă.

“Nuncle” Lear

Regele Lear îngăduie surprinderea mutaţiei de la structura dihotomică simplă la cea dihotomică-antonimică. Ne amintim că dihotomia este un fenomen de “diviziune a anumitor tulpine în ramuri bifurcate”. Or, această definiţie se potriveşte perfect celor afirmate în primele două replici ale tragediei. ” Kent: Credeam că regele mai mult îl îndrăgeşte pe ducele de Albany decât pe Cornwall. Gloucester: Şi nouă tot aşa ni s-a părut întotdeauna; dar iată că la împărţirea împărăţiei nu se vădeşte care dintre duci e mai preţuit; căci cumpăna e-atât de dreaptă încât, oricât de curioşi am fi, nu putem alege între cele două jumătăţi” (I, 1, p. 883). Dorim să specificăm faptul că, deşi regatul s-ar cuveni împărţit în trei, şi aşa e în intenţie, la ridicarea cortinei ni se înfăţişează doar o bifurcare a puterii.

Replica a treia prezintă a doua dihotomie simplă a piesei, care ne va însoţi şi ea până la sfârşit, alături de structura conflictuală principală, ca un ecou, iar câteodată ca un sol al ei. ” Kent: Acesta nu-i fiul domniei-tale, my lord? Gloucester: Sir, eu l-am crescut (.) Dar mai am un fecior, sir, după lege, mai mare ca acesta cu câţiva ani, însă care nu îmi e mai drag” (idem). Va să zică, Gloucester are doi copii iubiţi în chip egal, unul natural, altul – născut după căsătorie.

Tocmai această similitudine (dragostea cu două roade) îl face pe autor să îi scoată din scenă pe Gloucester şi pe feciorul său Edmund în întâmpinarea regelui Franţei şi al ducelui de Burgundia, egali (până în prezent) solicitanţi ai dragostei Cordeliei, cea de-a treia fiică.

Tragedia progresează treptat. Moşia Angliei este deci împărţită în două; dar aceasta în două feluri, aşa după cum s-a arătat: pe de o parte, între Albany şi Cornwall; în noua ipostază, pe de altă parte, între Cordelia şi grupul Regan – Goneril, surorile ei. Drept care soseşte clipa când şi Cordelia anunţă dihotomia simplă pe care o va produce căsătoria ei: “Din fericire, când m-oi mărita, / Cel care mâna mi-o va lua primeşte / Jumate din iubirea mea, din griji, / Din datorie” (p. 884).

Această parte expozitivă încheiată, dihotomiile simple explodează una după cealaltă, transformându-se în dihotomii-antonimice, adică între cele două bifurcări intervine antagonismul.

Acest antagonism în unitate inundă scena, sufocă regatul Angliei. Să urmărim subtila diferenţiere ce răsare între cele două fiice mult iubite. Trunchiem citatul îndată după marcarea ei, ca să devină mai pregnantă. Aşadar, Goneril îl iubeşte pe Lear “mai presus de orice chip al dragostei”. Regan preia cuvântul: “Dintr-un metal cu sora mea-s făcută / Şi preţuiesc cât ce-i mai bun în ea” (se atestă dihotomia simplă). “În inimă-mi tresare / Acelaşi foc al dragostei ce-ţi poartă, / Al ei mai mic e” (p. 884). Ştim prea bine că acest “da-l ei mai mic e” le va aşeza pe cele două surori (asemenea ca două picături de apă) pe poziţii potrivnice. Structura dihotomică-antonimică ce ia naştere ar putea fi formulată: îl iubesc pe tata ca tine şi nu ca tine.

Unitatea bifurcată Franţa-Burgundia va fi şi ea antonimizată de către bătrânul rege, când o caracterizează: “Podgoria Franţei şi-al Burgundiei lapte” (idem). Regele Franţei va limpezi situaţia dihotomică-antonimică plutind ca o otravă neştiută în sala tronului; adresându-se rivalului său, îi sugerează că prea mult îl îndeamnă inima către talerul zestrei şi prea puţin către fiinţa aleasă; rosteşte: “iubirea nu-i iubire” (p. 885). Urmându-l, Cordelia va denunţa comportamentul surorilor sale: “Ştiu cine sunteţi; / (.) În timp se va vădi ce şiretenie / Ascunde azi” (p. 886). Ea acuză cele două chipuri cu care jonglează, folosirea măştilor pentru tăinuirea adevărului.

A sosit momentul unei noi explozii: aceea a dihotomiei simple reprezentată de moştenire. “Goneril: Dacă tata îşi păstrează autoritatea, fiind în starea de spirit în care e, această ultimă schimbare a testamentului nu poate decât să ne jignească” (idem) .

În nici una dintre tragediile shakespeariene lumea unitară nu evoluează atât de gradat către o lume dihotomică-antonimică. Asistăm la bifurcarea unităţii, apoi la antonimizarea celor două aspecte, fără ca ele să se scindeze (devenind elemente ale unei antiteze), ci rămânând două aspecte simultan opuse ale aceleiaşi identităţi. Procesul din urmă poate fi cel mai bine urmărit în enunţarea structurii dihotomice-antonimice situaţională de bază, element arhitectonic al operei. “Lear: Neg grija mea paternă, – orice rudenie / Şi legături de sânge, o străină / De inima-mi, ca şi de mine, fii / Pe veci” (p. 884). Goneril preia motivul, explicând celălalt aspect al lui: “Întotdeauna a iubit-o cel mai mult pe sora noastră (p. 886). Vădit lucru, Lear se prezintă în acelaşi timp ca tată şi vrăjmaş. Trei scene mai departe, Bufonul va dezvălui celălalt aspect al acestei structuri: “Băiatul ăsta două fete şi-a surghiunit din câte-avea şi cu adevărat pe-a treia şi-a binecuvântat-o împotriva voii sale” (I, 4, p. 889).

Până şi firava legătură ce mai rămâne în fiinţă între regele retras şi noile stăpâne ale Angliei, Regan şi Goneril, este şubrezită de aceeaşi imposibilitate logică. Solului său, Cornwall i se adresează cu cuvintele: “El linguşi nu ştie, / I-e mintea dreaptă şi cinstită e; / Toţi cred că spune adevărul, da. / Cunosc eu ticăloşii-aceştia care / Au viclenii şi tăinuite ţeluri / Mai multe ca un cârd de slugi mârşave” (II, 2, p. 894).

Ne amintim că una dintre dihotomiile simple întâlnite o constituia unitatea bifurcată Albany-Cornwall. Pe Cornwall, din citatul acesta, îl vedem evoluând în sensul lipsei de caracter. Iată acum noua imagine a lui Albany, care dihotomizează-antonimic moştenirea. Deosebit de interesant este faptul că termenii proprii ai portretului prezintă un om cu două chipuri. Nu aceasta e realitatea. Dar terminologia este datorată faptului că autorul portretului îşi reflectă propria personalitate în cele expuse. Este vorba despre aventurierul Oswald: “N-am mai văzut un om aşa schimbat. / I-am spus de-armata ce a debarcat; / Zâmbi. I-am spus cum că veniţi spre el; / A zis: ‘Cu-atât mai rău /’ I-am prezentat / Trădarea unui Gloucester şi purtarea / Cinstită-a fiului acestuia. / Prost m-a făcut şi că văd tot pe dos. / Ce-ar trebui să-l supere îi place, / Ce-ar trebui să-i placă-l îndârjeşte” (IV, 2, p. 905).

Fără a insista şi asupra altor detalii obositoare, putem afirma că ceea ce aduce nou analiza Regelui Lear faţă de cele precedente este posibilitatea ca ceea ce azi e enunţat ca egalitate între două părţi descinse dintr-un corp comun să se poată dovedi mâine ca inegalitate antitetică internă, posibilitatea ca egalitatea să însemne şi inegalitate, posibilitatea ca împărţirea-echitabilă să conţină în germene inechitatea autentică.

Geneza gândirii dihotomice-antonimice, în cazul lui Lear, porneşte de la o confuzie. El comentează declaraţia Cordeliei: “Atât de tânără şi-atât de rea” (I, 1, p. 884). Dar când rosteşte cuvântul “tânără”, gândeşte: tânărul este bun; vrea să spună, de fapt, atât de bună şi atât de rea. Deci, cu această propoziţie, el îşi defineşte fiica printr-o structură dihotomică-antonimică, tocmai pe ea care este întru totul după cum se autoexplică: “Atât de tânără, my lord, şi de cinstită” ( idem ) . Această etichetare greşită se datorează, pe de o parte, confuziei pe care o face între planul raţional şi cel afectiv, pe de altă parte, incapacităţii lui de a discerne minciuna de adevăr. Şi, într-un plan mai profund, care ar putea fi substratul acestui instabil complex al cunoaşterii la rege dacă nu gândirea dihotomică-antonimică pe care o purta în sine ca pe un continuu perturbator al judecăţii sănătoase?

El nu trăieşte situaţia dihotomică-antonimică în acelaşi mod ca şi Edmund. Acesta din urmă o deduce şi o va induce în folosul său, cu răceală, construind o lume cu două aspecte pentru a se putea mai bine strecura printre ele către ţelul său politic mârşav, atât de asemănător cu al lui Iago. (Nu spune el fratelui său: “Nu-s om cinstit dacă ţi-aş spune că e bine intenţionat faţă de tine?” (I, 2, p. 887). Întocmai acelui maniac al puterii ce îl va distruge pe maur, bătându-se în piept în faţa cui vrea să-l asculte, şi el strigă că e “cinstit”. Condiţiile sociale în care îşi dezvoltă Edmund comportamentul dihotomic-antonimic sunt: “Părintele credul, un frate nobil, / A cărui fire ignorează răul / Nebănuind pe nimeni; pe a lui / Prostie călăreşte isteţimea mea” (I, 2, p. 887-888).

Întâia sugestie de gândire dihotomică-antonimică pe care o face tatălui său este una de limbaj, cu aspect anodin. Ţine epistola măsluită în mână. O flutură pe lângă obrazul lui Gloucester, făcând nazuri ca o mironosiţă: “Vă voi jigni şi de-o păstrez şi dac-o dau ” (I, 2, p. 886). Aşadar, tehnica lui este să obişnuiască gândirea victimei cu posibilitatea existenţei unui comportament dihotomic-antonimic. În vederea acestui scop strecoară figura de stil de mai sus, în treacăt, în şirul logic al convorbirii. Acum, când Gloucester e iniţiat fără să o ştie, Edmund face următorul pas: “Nădăjduiesc întru explicarea fratelui meu, că a scris-o numai pentru a-mi încerca virtutea” ( idem ) . După cum se vede, îl acuză pe Edgar de falsitate. Dar o face într-o lumină favorabilă, pentru că mătrăguna are gust rău şi cerul gurii tatălui nu s-a obişnuit cu ea. Bineînţeles, avem de-a face cu o mascare a propriei falsităţi. Lecţia este simplă: acuză-ţi victima de propriile tale păcate şi vei fi socotit virtuos.

Una dintre cele mai abile născociri ale gândirii dihotomice-antonimice este teoria spionajului în lanţ, analizată asupra eseurilor lui Montaigne. [59] Să vedem cum este ea aplicată în această tragedie. “Edmund: Dacă înălţimea voastră socoteşte potrivit, o voi conduce într-un loc tainic ca să ne poată auzi discutând despre aceasta, astfel ca, încredinţată de auz, să trageţi singur concluziile drepte.” (p. 887). Deci, Edmund, în calitate de provocator, îl spionează pe Edgar, iar Gloucester îi spionează pe ambii. Numai că prea credulul tată nu cunoaşte următorul pasaj din Eseurile lui Montaigne: “Cel pentru care trădezi pe unul, căruia tot pe atât de binevenit eşti, nu ştie el oare că vei face cu el de asemenea? (.) Căci oamenii cu două feţe sunt folositori în cele ce-ţi aduc, dar trebuie să ai grijă ca ei să ducă cu dânşii cât mai puţin” (op. cit., III, I). Într-adevăr, Edmund, după ce adoptă o mască comportamentală (“Replica mea va fi ticălos melancolică, oftatul ca al unui client al ospiciului”, idem), îşi întâmpină fratele cu exact aceeaşi propunere: “Te voi ajuta să-l auzi pe tatăl nostru vorbind” (id.). Va să zică, îi propune ca el însuşi, în calitate de provocator, să-l spioneze pe Gloucester, iar Edgar să-i spioneze pe amândoi. Se remarcă dublul aspect dihotomic-antonimic al situaţiei spionării.

În Othello, Provocatorul (Iago) discută cu Victima 2 (Cassio). Sunt spionaţi de către Victima 1 (Othello). Provocatorul este creierul acţiunii.

În Hamlet (scena teatrului în teatru), Provocator şi creier al acţiunii este Victima 1 (Hamlet), care spionează Victima 2 (Claudius). În scena discuţiei Hamlet-Ofelia, Provocatorul şi creier al acţiunii (Polonius) spionează Victima 1, împreună cu Victima 2.

În Regele Lear, Provocatorul şi creierul acţiunii (Edmund) propune o discuţie cu Victima 2 (Edgar), fiind spionat de Victima 1 (Gloucester); propune o a doua discuţie, de data aceasta cu Victima 1, fiind spionaţi de Victima 2. Sesizăm deosebirea faţă de tragediile anterioare. Pentru Edmund, Victima 1 (Gloucester) reprezintă un aspect al eliberării sale, iar Victima 2 (Edgar) celălalt aspect.

Idealul gândirii dihotomice-antonimice poate fi rezumat după cum urmează: răsturnarea valorilor unanim acceptate, în favoarea intereselor personale sau de grup. Acest ideal este atins prin provocarea confuziei privind valorile unanim acceptate. Confuzia se realizează prin intermediul întregii panoplii a mijloacelor gândirii dihotomice-antonimice de falsificare a realităţii. Acest ideal variază de la o situaţie la alta. În cazul tragediei analizate el este: “părinţii să asculte de copii”. “L-am auzit adesea susţinând că potrivit ar fi ca atunci când feciorii sunt maturi şi părinţii în declin, tatăl să fie sub tutela fiului, iar fiul să-i drămuiască avutul” (id.), va spune Edmund despre fratele său, afirmându-şi, de fapt propriul ideal. Gloucester confirmă acest ideal prin amarele sale constatări: “Fiul se ridică împotriva tatălui: regele încalcă legea firii; în cazul lui tatăl e-mpotriva copilului. Am văzut tot ce poate da vremea noastră: intrigi, deşertăciune, trădare şi toate dezechilibrările dăunătoare, ne însoţesc fără odihnă spre morminte” (idem) . El completează situaţia dihotomică-antonimică cu reversul care îi lipsea; mai mult, descrie chipul societăţii dominată de comportamentul dihotomic-antonimic. Goneril introduce acest ideal în structura arhitectonică principală (se referă la Lear): “Bătrâni senili sunt iar copii; se cade / Cu-asprime să-i răsfeţi când se prostesc” (I, 3, p. 888). Acest ideal este pus în practică de către cele două surori.

Şi Regan îi împrumută glasul său: “O, sir! dar eşti moşneag, / Iar firea-n tine stă la asfinţit. / Să fi condus e cazul de cel care / Mai bine-ţi vede starea decât tine” (II, 4, p. 896).

Este interesant că nu peste mult timp, dincolo de Canalul Mânecii, în cel de-al doilea roman ştiinţifico-fantastic din istoria literaturii universale, Istoria comică a statelor şi imperiilor din lună şi din soare, Cyrano de Bergerac (1619-1655) va concepe o satiră de zile mari a acestui ideal, argument în favoarea ideii că ascultarea copiilor de către părinţi era un vis intens vehiculat în această epocă ce alăptase o criză dihotomică-antonimică de masă, vis ridiculizat şi de viitoarea generaţie de scriitori.

Determinarea idealurilor gândirii dihotomice-antonimice şi observarea reapariţiei lor constituie o primă etapă a prevenirii crizei dihotomice-antonimice, că este individuală sau de masă.

Omul în faţa gândirii dihotomice-antonimice e omul într-o lume de capcane. El riscă la orice pas fie să devină victimă, fie să se contamineze. În întâia scena a tragediei, Kent surprinde gândirea dihotomică-antonimică a Regelui; exclamă: “Lear e nebun (.) Regele alunecă spre nebunie” (p. 884) şi, pe dată, contaminat, vorbeşte el însuşi folosind pentru aceeaşi persoană două apelative opuse: “Mărite Lear (.) Ce vrei să faci, bâtrâne?” (idem) . Se pare că nu poţi răzbi într-o lume dihotomică-antonimică decât sprijinindu-te pe un comportament similar (s-a discutat cu prilejul comentării nebuniei lui Hamlet). Asta îl face pe Kent să se travestească: “De-aş putea şi-accentul să-mprumut, / Să-mi schimbe graiul după cum schimbat-am / Şi-nfăţişarea, ţelul bun mi l-aş / Atinge sigur” (I, 4, p. 888). Totuşi, când, aşa deghizat, Lear îl întreabă: “Cu ce te ocupi? Ce vrei de la noi?” Kent răspunde, uitând de rolul pe care îl joacă: “Mă strădui să fiu pe măsura a ceea ce par” (idem) .

Toţi cei din preajma personajelor implicate în astfel de situaţii susceptibile de două interpretări antagonice se înscriu în joc. Este cazul Bufonului, printre alţii: “Mă-ntreb ce fel de neam poţi fi cu fiicele tale: ele pun să fiu biciuit pentru a fi grăit adevărul, tu m-ai biciui pentru minciună” (p. 889). La fel, al lui Albany, căruia soţia sa, Goneril, îi mărturiseşte că nu-i condamnă blânda amabilitate şi politeţea dar că ele dovedesc lipsă de inteligenţă (I, 5). Tocmai pentru a se feri de astfel de riscuri, omul care vrea să supravieţuiască şi să îşi realizeze planurile, oricât i s-ar împotrivi adâncul fiinţei, ajunge să se înfrângă şi să se mascheze. Am fost martorii frământărilor lui Kent. Ne amintim de momentul în care Cornwall îl acuza de făţărnicie; iată-l străduindu-se să dea glas linguşirii făţarnice, dar cu câtă stângace şarjă: “Kent: În numele-adevărului cel drept, / Cu-ngăduinţa măreţiei tale, / A cărei influenţă, ca văpaia / Ce-n fruntea însorită a lui Phoebus. Cornwall: Ce vrei să spui cu asta? Kent: Că pot vorbi şi altfel de cum mi-i firea, din moment ce vorba mea aţi mustrat-o. Ştiu, sir, că nu-s născut linguşitor” (II, 2, p. 894). Nu este o adoptare a comportamentului dihotomic-antonimic de dragul salvării propriei persoane, ci utilă (singura cale) pentru demonstrarea adevărului. Ceea ce ar fi în matematici demonstraţia prin reducere la absurd.

Bogăţia general umană a piesei ne pune la dispoziţie şi exemplul adoptării lui în scopuri de apărare a persoanei. Edgar nu îşi poate izbăvi viaţa decât prin acceptarea travestiului, prefăcându-se nebun. Societatea îl obligă să prefere linguşirii umilirea. El refuză să intre în tagma prefăcuţilor. Până şi cei de pe treapta de jos îl însoţesc pe drumul demnităţii însângerate. A doua slugă e gata să se arunce în braţele facerii de rele dacă Regan şi soţul ei vor avea parte de bine (III, 7). Cum să nu simţi că înnebuneşti? “E boala vremii noastre când nebunii îi conduc pe orbi” (IV, 1, p. 904). Părinţii uită de dragostea firească pentru copiii măruntaielor lor, copiii de aceea faţă de părinţii lor, fraţii se urăsc între ei, soţiile doresc moartea soţilor. Iubirea este pângărită.

În această tragedie, în care toate elementele concură creând o desăvârşită utilizare a tuturor formelor generate de gândirea dihotomică-antonimică, era necesară o dovadă a conştiinţei creatorului privind acest mijloc de cunoaştere. Într-adevăr proba ne vine în întâmpinare. Întâlnim o structură dihotomică-antonimică artificială, o structură lingvistică conţinând în acelaşi cuvânt atât noţiunea simbolizată, cât şi negarea ei. William Shakespeare alcătuieşte cuvântul nuncle (n + uncle), analizat la începutul lucrării. Această structură dihotomică-antonimică artificială şi, mai mult decât oricare, voluntară, ne îndrituieşte să afirmăm că analizele făcute de noi reflectă un domeniu foarte important al creaţiei shakespeariene şi complet neexplorat încă. Deşi menţionarea ei apare abia către sfârşitul eseului, ea este piatra de temelie a cercetărilor făcute şi criteriul adevărului.