Tags

Related Posts

Share This

- Femeia grasa

Am început alaltăieri să schiţez un portret al Stelei Cârceru: “Mult râvnită în anii strălucirii sale feminine, la vârsta celor cincizeci de ani bătuţi pe muchie, cât numărase la vremea când o cunoscusem, aventurile galante îşi retrăseseră tentaculele din jurul său şi o lăsaseră pradă unei asceze nevoite, arşiţei interioare, uscării treptate a sufletului, nostalgiei neîmplinite. A se preface curioasă de căutările poetice ale unei adolescente în pârg, cum era a mea, fusese floare la ureche pentru pofta ei vorace de violentare a unei bărbăţii încă necunoscătoare pe deplin de sine însăşi, când propriile ei cărnuri trecute nu mai izbuteau să atragă nici măcar o privire jinduitoare în preajma revărsării lor tot mai inutile”.

Scriind aceasta, în capul meu se petrecu ceva de ca şi cum s-ar fi aprins un beculeţ roşu, dintre acelea semnalizând o tresărire neobişnuită în comportarea unui aparat electronic. E un sistem de alarmare cu care m-am familiarizat, efectul unei concentrări îndelungate asupra propriei mele gândiri la care m-au împins necesităţile în înşiruirea cu mers egal a cugetării plate cotidiene. Bănuiesc că toţi cei antrenaţi într-o activitate similară de creaţie beneficiază de o specializare asemănătoare a mecanismului mental, de veghe tocmai pentru a surprinde, originalitatea, când apare. În cazul meu, este vorba despre funcţiunea pe care mă întemeiez cel mai mult în exercitarea meseriei mele.

Centrul respectiv, observându-mi meditaţia, are puterea să mă atenţioneze asupra elementului rar şi preţios rătăcit în depănarea ei. Nu-mi rămâne decât să-l analizez, să-i pricep valoarea şi să-mi orientez cursul evoluţiei ulterioare a gândului, urmărind făgaşul indicat de către particula inedită. Iată că mi-am deconspirat tehnica prin care izbutesc uneori să mă desprind din mâzga banalităţii. Singurul lucru ce mi se cere este să acord încredere acestei funcţii şi să ascult de sfatul ei.

Revenind de unde am plecat, când am evocat “revărsarea cărnurilor” doamnei Cârceru, “beculeţul roşu” mi-a atras luarea aminte că tocmai pusesem pe hârtie ceva ieşit din comun. Am rămas şocat: nu întrezăream ce putea fi original să constaţi că o femeie este grasă. După câteva clipe de cântărire a remarcii, am exclamat în sinea mea: “Face parte din mitologia mea sexuală!” Ca toţi copiii şi eu am elaborat, în primii ani ai curiozităţii cu care m-am apropiat de acest domeniu, o mitologie personală ce mă ajuta să mă orientez acolo unde, experienţa lipsindu-mi, nu aveam nici o îndrumare corectă şi corespunzătoare realităţii. Întrebărilor privitoare la anatomia femeii, la relaţiile dintre ea şi bărbat, la însemnătatea acestora în viaţă, nu le puteam da un răspuns direct. Nu-mi rămânea decât să născocesc răspunsurile, să-mi imaginez adevărate poeme populate de elucubraţii şi de soluţii care de care mai fistichii. Mărturisesc că, dedicându-mi timpul altor probleme de rezolvat, constat din când în când că până şi astăzi sunt nu rareori amăgit, în prezenţa reprezentantelor sexului opus, de aureola depusă pe creştetul lor de către aceeaşi mitologie sexuală personală închegată cu zeci de ani în urmă. Mai mult, dacă ele nu corespund scornirilor mele copilăreşti, sunt dezamăgit şi mă retrag, de ca şi cum aş fi bătut la o uşă greşită.

Să ajung la obiectul explicaţiei prezente. Atunci când am băgat de seamă că femeile se îngraşă de la o anumită vârstă înainte, le-am confruntat spaima resimţită în faţa fenomenului biologic cu ceea ce resimţeam eu însumi, sensibilizat de înfăţişarea lor. În măsura în care ele se arătau tot mai jenate de proporţiile lor cele noi, băiatul din mine le simţea tot mai vrednice de admiraţie. Surprinzând diverse discuţii ale adultelor, dobândisem o imagine veridică asupra originii îmbogăţirii trupeşti a mesagerelor lui Venus care mă înconjurau. Anume, o tulburare a echilibrului glandular, survenind odată cu plăcerile nutritive, accentuarea sedentarismului. Dintr-o singură clătinare a raţiunii, zvârlisem departe de mine aceste explicaţii lipsite de poezie, le înlocuisem cu una compusă în nopţile nedormite din pricina unor aspiraţii ce mi se păreau, la etatea mea, de neîmplinit.

Ceea ce-mi displăcea în teoriile vehiculate de către femei era lipsa unui sens ce să poată fi adaptat Naturii, la nivelul unor legi mai generale, dintre acelea revelate de ştiinţele naturale, care îmi marcaseră viziunea asupra Existenţei, din clipa predării lor de către profesor. Căutam pretutindeni în univers o raţiure de a fi a lucrurilor, din pricină că materia şcolară îndrăgită prezenta orice fleac ca având un rost. Or, a te îngrăşa deoarece mănânci ca un sac fără fund, pentru că dormi de parcă ai hiberna, fiindcă ţi s-au defectat câteva glande minuscule, nu se conjuga cu nici una dintre legile de bază ale vieţii. Dimpotrivă, s-ar fi zis că se opunea scopului perpetuării ei. Trăgând această concluzie, eram influenţat de oroarea cu care-şi întâmpinau îngrăşarea maturele din jurul meu. Aceasta este pricina pentru care mă îndoiam asupra motivării îngrăşării, aşa cum era general acceptată.

Îmi întemeiam neîncrederea pe constatarea altui refuz femeiesc de pe parcursul evoluţiei sexuale, apărând la începuturile acesteia. Nu mi-a scăpat că fetele ale căror sâni dădeau semne de existenţă îşi făureau un mod special de a străbate strada. Îşi împingeau umerii înainte, îşi aplecau torsul în faţă, îşi îngăduiau cu zgârcenie mişcările ce să-i facă să salte, erau capabile de orice invenţie numai să fi îndepărtat atenţia bărbaţilor de la fructele ce se străduiau sa le împodobească pieptul. “Va să zică”, am dedus, “pe la doisprezece ani, în viaţa femeilor intervine o ruşine de propria lor anatomie vizibilă ce le dezvăluieşte ca destinate procreerii. Nu cumva ruşinea de îngrăşare le provine dintr-o decenţă similară?”

Ajunsesem la atari suspectări deoarece, dacă multe femei “cu siluetă” treceau pe lângă mine şi, datorită slăbiciunii lor, puteam privi prin ele – adică parcă nici n-ar fi trecut -, cele grase mi se impuneau fără tăgadă simţurilor în dezvoltare, aşa cum şi sânii, fie şi incipienţi, mă tulburau.

Am făcut următoaiea deducţie forţată: “Cu cât organismul se apropie de punctul neutru de la care înclină spre decădere, celulele presimt mai acut opera Naturii lucrând în ele în defavoarea lor. Instinctele intră în alarmă, mai ales acela al procreerii, primul ameninţat în şansa sa de a se manifesta. Vrea cu disperare să-şi facă evidentă existenţa, să impună sexului opus trupul femeii, să copleşească organele de simţ ale bărbatului, depune eforturi imense să ia locul tuturor semenelor. Cel mai aplatizat piept adoptă dimensiunea aceluia care a alăptat în numeroase rânduri. Pântecele sterpe şi supte se rotunjesc, sar în ochi, îşi lasă forma pipăită de priviri; parcă ar vesti că este cuibul ideal pentru un prunc. Şoldurile se grăbesc să se acopere, îşi dublează mărimea, devin contraforţii unei cetăţi calde, anunţând bunăstarea şi odihna. Fesele şi pulpele cresc ameţitor, strigându-şi impudic chemarea unui nou născut posibil, pline de făgăduinţa moliciunilor fierbinţi ale unui aşternut blând ce-i aşteaptă ivirea în lumina prea crudă a pământului. Natura face un ultim efort de a învinge sterilitatea!”

Aici m-am oprit pe neaşteptate din evocarea teoriei de odinioară: “Nu-i cu putinţă! Astfel de idei nu le putea limpezi mintea copilului ce am fost; nici măcar a adolescentului. Sunt prea complicate. Dovedesc prea multe observaţii ale existenţei. Nu cumva le născocesc acum? Sau, la o teoretizare abia schiţată, am adăugat, în timp, tot felul de argumente noi, deşi abia adineaori mi-am dat seama că am inventat cândva şi acest aspect al mitologiei mele sexuale, neconştientizat timp de zeci de ani?” Am înclinat către această ipoteză, pe când monologul meu nerostit mă prinde iarăşi în curgerea lui.

“În faţa unei astfel de proliferări a semnelor nevoii de a fi iubite, femeile retrăiesc, fără să-şi dea seama, pudoarea preadolescentei şi luptă cu Firea, se străduiesc s-o amuţească, s-o oblige să asculte de lecţia estetică a educaţiei şi de şi mai artificialul cod – tot de origine educativă – al decenţei. Se canonesc cu postitul impus de cele mai aberante diete şi cu gimnastica adoptată la o vârstă când orice încercare survine prea tardiv. În cele din urmă, se obişnuiesc cu noua lor înfăţişare şi se consolează mâncând cât şapte, să recupereze anii irosiţi în van. După cum suntem mai totdeauna inconştienţi de instinctele majore ce ne diriguiesc în chip egal existenţa, femeile mor cu regretul de a-şi fi pierdut supleţea tinereţii, fără să citească îndărătul acestei metamorfoze lucrarea Firii efectuată anume în favoarea acelora care se cred victime. Adevărul vieţii lor le scapă până şi în ultima clipă. Iar acest adevăr le-a strigat neîntrerupt, în a doua jumătate a existenţei: ‘Acum, în sfârşit, vei domina cu adevărat sexul la care râvneşti. Înseşi legile mai presus de materie te-au înzestrat cu corporalitatea necesară să învingi, să zgudui inerţia masculilor, să le îngenunchiezi opoziţia şi să-i determini să-ţi slujească!’ În loc să sufere, de la o anumită vârstă înainte, că sunt prea grase, regretul potrivit ar fi: ‘Am respins cu încăpăţânată stupiditate limbajul trupului, am ignorat că el constitui arma de neînvins pe care Natura o pune la dispoziţia sexului nostru, ‘atunci când lupta pentru acapararea bărbaţilor devine mai dificilă.’

În odaia mea pluteau fantomele unor statui şi ale personajelor unor picturi celebre. Scăldătoarele lui Renoir, cele două femei bălaie, cu perii ca morcovul tânăr oscilând către nuanţa grâului copt, pictate în 1919, stând de vorbă, una întinsă pe o costişă, pe spate, cealaltă pe o parte, sprijinită în cotul drept, cu braţele groase cât pulpele unei adolescente. Îndărătul celei din urmă, o figură lăsată până la sâni în undă; alta, aplecată, cu mâinile cufundate în apă, să-şi umple căuşul palmelor; o a treia, cu ele în şold, cu pântecul împins înainte, privind-o pe precedenta. Formele darnice ale tuturora îmi dădeau ameţeli. Europa şi prietenele ei goale, nudităţi opulente cu care Jacob Jordaens a ilustrat un subiect din Metamorfozele lui Ovidiu, cu tuş brun, acuarelă şi sangvin, încarnări ale toridului, recipiente ademenitare ale poftelor stătute. Andromeda cea flască a lui Rubens, topită la atingerea degetelor lui Perseu. Toate descindeau din idolii preistorici, simboluri ale matriarhatului, cu coapse încăpătoare să rodească triburi întregi, cu piept menit să alăpteze omenirea, cât este de numeroasă, cum este acea figurină din teracotă, descoperită la Cernavodă, din cultura Hamangia, lucrată doar în planuri şi volume triunghiulare, care-şi susţine sânii cu palmele şi-i întinde privitorului, cu sexul evident arătat pentru adorare, întru slăvirea fecundităţii. Sau soaţa ei de la Goloviţa, care-şi cuprinde acelaşi sex între mâinile prefirate subţiri spre amintirea trează a fertilităţii.

“În deducţiile mele”, mi-am zis, referindu-mă la cele inventate când eram copil şi pline de adaosurile vârstelor ulterioare, “greşeala nu este atât de mare pe cât s-ar părea”. Alături de frumuseţile veacurilor şi mileniilor, propuse de către artiştii lumii, îmi reveniră în minte, pe rând, aduse de necesităţile raţionării, puţinele femei pe care am izbutit să le fac fericite cât le-am curtat. Eram conştient că înfloreau alături de mine, că li se împăunau corpurile. Exultarea ţesuturilor în perioada cât se bucurau de mine – mi se părea acum – era rezultatul strădaniei subconştientului lor de a mă subjuga definitiv, prin hrănirea nevoilor mele cu tot mai mult trup, cu toate că, în consonanţă cu autoamăgirea elegantă, se plângeau, gingaş, a-şi fi pierdut supleţea de altcândva. “Dacă aş scrie şi publica lucrurile acestea, aş oferi femeilor pământului liniştirea. Ar pricepe normalitatea creşterii dimensiunilor lor, necesitatea, ei erotică, ar înţelege că triumful cărnii lor provoacă definitiva capitulare, sub puterea lor, a puzderiei de bărbaţi încrucişaţi în cale. Le-aş reda încrederea în sine, orgoliul şi împăcarea cu ele însele. Trebuie s-o fac. Stă în puterea mea să le dăruiesc bucuria de a trăi.”

Brusc, m-am întrebat: “De ce mi-oi fi pierzând eu timpul cu gândul la îngrăşarea femeilor?” Eram uluit cum îmi alunecase mintea atât de departe de obiectul concentrării mele scriitoriceşti. Apoi mi-am dat seama că stupoarea îmi provenea din sesizarea faptului că în Stela Cârceru existase o forţă negativă ce se opusese permanent atracţiei ce emana din corpul ei clădit pe măsura poftelor mele, cât de intense eram în stare să nutresc la acea vârstă. De la ea învăţasem un adevăr esenţial cu privire la relaţiile dintre un bărbat şi o femeie: ceea ce curmă dorinţa nu ţine de domeniul strict senzual, nu încălcarea tabuurilor comportamentului riscă să răcească legătura dintre două fiinţe, ci vorbele adresate celuilalt. Or, doamna Cârceru rareori rostise altceva decât cuvinte dezagreabile.

Dar, înainte de a lămuri acestea, se cuvine să spun cine era ea şi cum am cunoscut-o.

Cu mult înainte de perioada când o frecventam, tânără şi frumoasă, atacase fortăreaţa unui prozator interbelic de prim rang, deşi se măritase cu un înalt funcţionar taciturn, obedient, răbdător. Sau tocmai din această pricină. Soţul îi asigura tihna unei existenţe materiale deasupra mediei. Pe omul de litere îl destinase să-i asigure gloria scriitoricească, deoarece Stela avea o aplecare spre preocuparea literară.

Plin de bunăvoinţă, sfătuind-o, rescriindu-i paginile, cea dintâi încercare romanescă a bâjbâitoarei veleitare blonde se dovedise un succes durabil.

Ulterior, mentorul său rătăcindu-şi inima în aşternutul altei aspirante la nemurirea culturală, talentul doamnei Cârceru rămase pe neaşteptate-n pielea goală în faţa necruţării cititorilor, mic şi zgribulit, dar cu pretenţii neruşinat de mari, în pofida unor îndemânări deloc convingătoare.

De aceea, după război şi lovitura lui Groza, mânuitoarea stângace de condei, setoasă de succese, şi-a dat poalele peste cap ca propagandistă a noului regim, să-şi râme un tunel ce să o scoată pe undeva pe lângă firmamentul proaspăt prins în pioneze, străpuns de stele comuniste de tinichea rablagită, strălucind când erau puse-n priză de partid.

Lumea pe care o frecventa în momentul când am cunoscut-o îi surâdea de pe ambele maluri ale istoriei. După cum două jumătăţi de pâine nu vor recompune niciodată întregul, nici cele două medii sociale în care evolua ea nu se puteau suda. De o parte se adunau universitari, magistraţi, medici, colecţionari de opere de artă, admiratorii cărţilor dumneaei, pe scurt amicii săi de ieri. De cealaltă parte se înconjura de tinerii ce-şi spuneau ‘intelectualitatea de stânga'; aceştia se grăbeau să mânuiască furculiţa şi cuţitul, la masa cu bunătăţi ale literelor române, grăbiţi de burţi nesăţioase în a zdrumica istoria literaturii naţionale. Cei dintâi adulatori îi sprijiniseră vanitatea până la răscrucea vremurilor. Umerii celor din urmă pomeniţi erau folosiţi de Stela Cârceru ca nişte tălpici ai unor picioroange cu care intenţiona să păşească din prezent în viitor.

Alegerea deschizătorilor de drum era bine chibzuită. Nescriind decât arareori şi la comandă, cercul ei de scribi en vogue o propulsase în virtutea inerţiei. N-o interesa că ei n-aveau operă şi că prin aceasta li se deconspira lipsa de valoare, că fuseseră numiţi redactori şefi ai gazetelor de profil pentru alte merite decât cele ale dotării, că unul era, la drept vorbind, subinginer, că una era educatoare, că majoritatea n-aveau studiile terminate şi nici măcar meserie. Important pentru ea era să-i facă numele să-i circule, chit că, agăţaţi de el şi de al altor consacraţi “acceptaţi” de regim, se înălţau şi ei, lăudătorii, cît cu o unghie deasupra noroiului în care se sufoca întregul popor.

Recunosc, fără falsă pudoare, că interesul stârnit Stelei Cârceru de adolescentul ce am fost cândva era pur şi simplu erotic. Iar eu, la rândul meu, m-am lăsat atras în pânza de păianjen a scriitoarei, la vârsta când ar fi fost mai potrivit să fi continuat să bat mingea pe maidan. Momeala cu care m-a prins a reprezentat-o amabilitatea de a vrea să cunoască versurile ce le încropeam. De aici şi până la ceea ce s-a mai petrecut n-am străbătut decât un singur pas.

Într-o dimineaţă de primăvară romantică, am simţit că mă plictisea prea tare datoria de a mă înfăţişa în clasă. Mă deşteptasem cu un mare dor de poezie. Stela Cârceru constituia auditorul meu preferat, fiind o profesionistă. Când îmi recunoştea meritele talentului, le conferea, într-un fel, oficializarea. Aşa că mi-am întors buzunarele pantalonilor pe dos, în căutarea unei fise de telefon. Truda îmi fu răsplătită: când a auzit că intenţionam s-o vizitez, mă pofti cu dragă inimă. Peste zece minute, sunam la uşa ei. Mi-am pierdut firea, constatând că mi-a deschis-o înveşmântată cu un costum de pijama dintr-un material cum nu mai văzusem. Nylonul străveziu era pe atunci o raritate la care nu aveau acces decât privilegiaţii ce puteau cumpăra pe sub mână obiecte sosite din străinătate.

– Mă ierţi, făceam gimnastică. O să ai puţină răbdare, să isprăvesc. Dacă renunţ o dată, sunt în stare să renunţ mereu. Şi. mă-ngraş.

Îmi demonstra spusele luându-şi între palme, cu simpatie, pântecul şi privindu-şi-l cu temere. Căutătura mi se întunecă la vederea a ceea ce-mi arăta. Roşu vişiniu, am încercat să-i explic că n-aveam nimic împotriva propunerii sale, dar n-am putut îngăima nici un sunet. Cercetându-mi chipul, se lămuri că nu mă opuneam să-şi încheie cele ce începuse, închise uşa îndărătul meu, mă invită pe un scaun din dreptul locului de pe covor unde se lungi, cu degetele picioarelor împungând aerul dintre noi. Reluă mişcările ce mi-o impuneau în toate poziţiile necesare luptei sale pentru a-şi păstra decenţa înfăţişării.

Nici nu trecu bine un sfert de ceas că mi-am cerut scuze, am inventat o motivare mincinoasă şi mi-am luat tălpăşiţa cât am putut mai repede, nemaisimţindu-mă în stare să răspund de buna mea creştere.

Acea fugă din apartamentul ei schimbă culoarea relaţiilor noastre. Dacă până atunci mă simţisem, pe oricare dintre fotolii, ori pe canapea, în plin soare, în faţa trupului său a cărui ţinută neglijentă căutată şi vestimentaţie simplificată, ca între amici, înlesneau dogorii sale lăuntrice să mă scalde într-o lumină dintre cele mai agreabile, de atunci înainte aceleaşi elemente scenografice emanau o forţă himnotică resimţită de mine ca otrăvită, malefică. Din fiecare aplecare peste mine, să se întindă după un obiect aflat în spatele meu; din fiecare zbucnire a uneia dintre pulpe într-o parte, când se ridica; din alegerea neschimbată a unui taburet scunduţ pentru a şedea, în short sau în vreo fustă foarte incomplet încheiată la nasturii ce o străbăteau pe verticală, care alegere oferea privirilor mele peisaje toxice peste poate; şi din multe altele, precum provocarea mea la a da glas aventurilor mele sentimentale, se înălţau, nevăzuţi, aburii făgăduinţelor nenumite. În schimb, din adoptarea, în conversaţie, a genului tutelator, dintr-o răutăcioasă şi voluntară lipsă de tact în vorbire, din sfidătoarea sa încredere oarbă în inteligenţa proprie, din permanenta comparare a culturii ei cu a mea – în defavoarea musafirului (deşi, acesta, cu delicateţe, trecea peste numeroasele ei lacune), cultură politizată de scriitoare, şi mai ales din cinismul cu care falsifica realităţile sociale ale acelei perioade de cruntă dezagregare a naţiei şi civilizaţiei noastre, ţâşneau doar şfichiuiri, lăsând câteodată chiar urme de sânge. În mod ineluctabil, cele de mai sus convergeau la a mă face să-i întorc spatele definitiv. “Bine aş fi făcut!”, m-am pomenit rostind cu sete. Dar am adăugat: “Însă, dacă este să privesc înapoi, n-o pot vedea decât aşa cum mi se prezenta, mai curând despuiată, decât îmbrăcată. Era un spectacol de care nu mă împiedecam pe toate drumurile. Şi câtă nevoie aveam la vârsta aceea măcar să contemplu, fie numai şi pe jumătate goală, o femeie. Faptul că era grasă o echivala cu două femei seminude, ceea ce era şi mai pe placul meu decât dacă m-aş fi uitat la una singură.”, am mustăcit un zâmbet în doi peri.

Stela Cârceru fusese a mea atunci când nu mă aflam pregătit pentru darul ei de sine. Reacţia pudorii mele agresate, ce nu i se împotrivise, ci doar nu ştiuse dibui calea spre stăpânirea de sine necesară pentru a fi fost în stare să stăpânesc femeia, ea o socotise, cu o intuiţie psihologică grosolană, nulă, drept un afront. În continuare, îşi împletea nevoia de exhibiţionism cu sadismul. Era preferabil pentru sufletul meu neîncercat cu asprimile comportamentale ale adulţilor să-i fi stârnit pofta de a-mi face rău înainte de a fi riscat să ajung a o îndrăgi. Iar aceea poftă n-avea stavilă decât când îi citeam versurile mele însăilate în epoca respectivă, cu atât mai abitir cu cât simţeam limpede că admiraţia ascultătoarei mele mature nu era nici reţinută, nici falsă. Să fiu apreciat pentru încercările mele scriitoriceşti îmi era, la anii mei puţini la număr, la fel de necesar ca şi să mă scald în efluviile senzuale izvorâte din ea. Mă socoteam mai câştigat decât dumneaei, într-o oarecare măsură: îmi întăream credinţa că mă născusem poet şi-mi satisfăceam libidoul vizual, pe când ea, satisfăcându-şi nevoia de a încinge privirile ciudatului său partener, îl şi depărta de ea tot mai tare, ceea ce mi se pare o pierdere şi nu dimpotrivă.

Însă, a fi acţionat altfel era peste puterile ei. Ca şi în cazul oricărui comunist care nu credea în comunism şi nici nu avea puterea de a recunoaşte că s-a agăţat de carnetul de partid din frică, ori din dorinţa de a trăi mai bine, ori pentru cine ştie ce alte avantaje, îşi smulgea satisfacţia din acuzarea celor cu alte vederi. Calitatea discuţiilor ei era dubioasă până şi pentru mintea mea necoaptă. Dacă mă plângeam că până la Festivalul Tineretului nu mâncasem altceva dimineaţa şi seara decât pâine neagră unsă cu o marmeladă plină de nisip, exclama:

– Şi ce ai vrea? icre negre?!

Nu ştiam ce erau acelea şi nu pricepeam de ce tonul acuzator mă punea la stâlpul infamiei.

Dacă istoriseam câte eforturi făcuse tatăl meu să obţină din mila unei profesoare cunoscute bonuri de cartelă vestimentară, să-mi cumpere lodenul cu care înlocuisem paltonul inexistent de când se instaurase dictatura, râdea:

– Foarte bine! Nici eu n-am avut decât o rochie pe mine. Să învăţaţi şi voi ce-i sărăcia!

Dacă ea prefera, acum când era evident bogată, să apară în faţa mea de ca şi când n-ar mai fi avut nici rochia aceea, mie personal mi-ar fi plăcut să-mi fie mai cald la vreme de ger.

Dacă-i istoriseam că în bibliotecile publice operele lui Blaga, Bacovia, Ion Barbu, erau depozitate la “secret” şi că eram sătui de genialitatea necunoscutului A. Toma, se înfuria, tuna şi fulgera împotriva poeţilor decadenţi şi a “reacţionarismului” meu. Cu cât mă cunoştea mai îndeaproape, cu atât mă asigura mai peremptoriu că urma să putrezesc în puşcărie – unde-mi era locul. Şi n-a greşit. M-am împiedicat de cei ca ea şi am căzut într-o temniţă, prin bezna căreia am rătăcit patru ani. Pentru a nu face nici o altă mărturisire decât cele legate de subiectul meu, voi afirma că, din pricina “generozităţii” luptei de clasă voi muri fără să ştiu cum te îndrăgosteşti şi iubeşti între 20 şi 24 ani. În plus, aşa cum am relatat în altă parte, mi s-a luat şi dreptul de a mai avea copii. Dacă i-aş fi încredinţat această durere, de bună seamă că mi-ar fi trântit în obraz: – “Perfect! Ce, eu am avut?! Să aflaţi şi voi ce-i aia!.”

Am reîntâlnit-o şi după ispăşirea pedepsei, întâmplător, pe stradă.

– Ţi-am zis eu că acolo o s-ajungi?, mă apostrofă cu duritate şi cu satifacţie. Pe chipul ei nu mai licărea nici un joc al subînţelesurilor ce ne legaseră altădată. Rigiditatea măştii sale nici n-ar mai fi îngăduit atari sclipiri. Figura ei arăta ca despicată dintr-un buştean. Dacă ar fi desprins-o de corp, cel din urmă ar fi rămas atrăgător, cu atât mai mult cu cât era împlinit fără restricţii.

O altă idee îi traversă ecranul minţii opacizat:

– Te pot ajuta.

Aveam atâta nevoie de un astfel de cuvânt. Când ieşi din temniţă eşti solitar într-o lume aparţinând străinilor victorioşi pentru că n-au trecut pe unde ţi-ai târât tu zilele.

Îmi explică faptul că semnase un contract cu o editură, cu aproximativ zece ani în urmă. Era prima ei angajare pentru o lucrare de mare respiraţie, după debut. Că încasase toţi banii cuveniţi pe cartea plănuită. Că-i mâncase demult. Că scadenţa o pândea după colţ. Şi că nu numai nu redactase nici o pagină din roman, însă nici nu izbutise să fi luat vreo hotărâre în privinţa a ce ar fi putut trata.

– Scrii repede şi bine, fu de părere Stela Cârceru. Dacă-mi înmânezi primele două sute de pagini până-n două luni, obţin o amânare a termenului de predare. Când îmi dai şi ultima filă, îţi îngăduiesc să-mi săruţi mâna şi să-mi mulţumeşti. Ah, am uitat să-ţi zic: cred că-ţi convin 25% din încasări.

Altceva uitase: că recunoscuse a fi încasat, cu zece ani în urmă, suma integrală făgăduită.

– Semnăm împreună?, am iscodit-o stupefiat.

– Cum îţi închipui că semnez cu un fost condamnat politic?! Dealtfel totdeauna am semnat singură. Vreau doar să te ajut să mănânci şi tu o pâine.

Din nou avea nevoie de cineva care să-i fi oferit o şansă în literatură. Stela Cârceru îşi încheia cariera aşa cum şi-o începuse. Doar că se îngrăşase între timp. Însă nu învăţase nici măcar să-şi folosească acest atu.