Tags

Related Posts

Share This

- Epilog

Niciodată nu a rămas întins naşul meu dacă a venit careva în vizită la el, oricât de ostenit de vârstă ar fi fost. Intrând, apucam să-l văd, poate, ridicându-se din poziţia lungit; vreau să zic că deduceam că fusese întins, aşa, îmbrăcat. Era singurul prilej de a-i simţi slăbiciunea mădularelor.

Nici în picioare nu l-am găsit niciodată. Pictorul se afla în faţa şevaletului. Omul, mai ales către bătrâneţe, şedea pe marginea divanului, cu picioarele desfăcute, rotind între degete nişte mătănii mari cu bob de chihlimbar auriu, aşa cum îi văzuse în propria-i copilărie jucându-se pe armenii vârstnici. Îi făcea plăcere să mi-o povestească.

Şiragul de mătănii era atât de scurt cât să-l poată ţine împrejurul încheieturii mâinii.

- Uite, aşa îl învârtesc armenii toată ziua: mută chihlimbarul printre degete; neam voluptuos, îndrăgeşte formele rotunde…

Le primise sau le cumpărase în Armenia. Tot de acolo venise şi cu un fes colorat bălţat, dar cu delicateţe, de care nu s-a mai despărţit; nu ştiu dacă·noaptea îl scotea. Un celebru autoportret la vârsta a treia îl înfăţişează cu acel fes pe creştet.

Nu în multe rânduri l-am văzut meşterind. Deşi, am mai istorisit-o: modelul mapei “Delta” el îl făcuse, vreau să spun că îndemânare pentru lucru manual avea. Vag îmi amintesc să-l fi observat şi lucrând mape de purtat coli de desen pe stradă, pentru nevoile meseriei sale.

In ziua la care mă gândesc, m-am nimerit să intru în odaie pe când se pregătea să lipească o statuetă de bronz, de dimensiuni mici, pe o bucată de minereu primită în dar în Armenia şi provenind dintr-o mină locală.

Era firesc să-mi fi trezit curiozitatea obiectul ce se năştea atunci, din mâinile sale.

- Figurina aceasta are o poveste stranie. Am primit cândva, de la Pallady, un vas oriental să-l recondiţionez. Cred că era un brûle-parfumacoperit cu un capac perforat în chipul unui motiv floral. Pe centrul acestuia era lipită figurina pe care o vezi. N-are nimic de-a face cu Orientul. E de origină occidentală, probabil franceză, de vreo două secole vechime.

- Ce reprezintă?

- N-o apuca, să se lipească bine! Un bărbat cu un pumnal la brâu, pe care îşi reazimă braţul stâng. Îmbrăcat cu o robă de pe vremuri, pare să-şi acopere capul cu un fel de coif, oricum ceva mai puţin războinic decât ce înţelegem prin unul dintr-acelea. Şade pe o piele de urs întinsă pe jos. Are un picior sub el, iar celălalt e incomplet îndoit. Îşi ţine obrazul aplecat pe lângă braţul drept întins undeva înainte şi cu care arată ceva. Nu ştim ce arată, nici cui. N-avea nici o legătură cu vasul pe care stătea montată prost, nu doar că nu se potrivea ca stil, dar se şi clătina. Tot învârtind-o, am constatat că rămân cu ea în mână, atât de slab era prinsă. Ce crezi că mi-am amintit în clipa aceea?

- De unde să ştiu?

- Mi-am amintit o pictură de Puvis de Chavannes .

Rămăsesem cu gura căscată, neputându-l urmări, neştiind unde voia să ajungă.

- Exista în ea un vas de aramă, pe capacul căruia se ridica moţ această figurină. Am crezut că îmi juca o festă memoria. Am scos din raft un album cu lucrările artistului. Pe atunci îl aveam; acum nu mai ştiu pe unde l-am rătăcit. Am căutat cu atenţie, îndelung, până ce am dat de pictura cu pricina. M-am uitat la ea cu lupa. Aşa era: ţineam în mână partea superioară a acelui vas pictat de el. Datorită cine ştie cărui capriciu al vreunui colecţionar nepriceput pe mâna căruia încăpuse, ornamentul său de la partea superioară a fost montat la partea superioară a unui vas oriental ce, dobândit la Marché aux puces , ori cine ştie pe la ce anticar, a fost adus de ultimul stăpân în România. Atâta de drag mi-a devenit prin aceea că atrăsese atenţia lui Puvis de Chavannes încât, atunci când restaurarea pentru care mi se încredinţasebrûle-parfum -ul a fost gata, băgând de seamă cum se târguia Pallady, care mi-l dăduse la reparat doar ca să-l poată vinde mai bine, în perioada aia când mulţi trăiau doar din înstrăinarea lucrurilor din casă, mi-am redus substanţial pretenţiile, condiţionând plata de renunţarea la acest obiect în favoarea mea.

Hrandt Avachian ridică privirile către mine:

- Îl ţin de-o viaţă şi-l mut de ici-colo. Nu i-am aflat niciodată locul ce-i aparţine. Abia acum mi-a venit ideea ce să i se potrivească. Mă uitam la minereul ăsta. Am primit mai multe bucăţi, dar nu se mariază cu interiorul meu. Totuşi, îmi sunt dragi: reprezintă subsolul Armeniei. Celelalte le-am dăruit unor rude. Ce mi-a trecut prin minte? ‘Ce-ar fi să-l lipesc pe vânător aici?’ , m-am întrebat. În mijlocul naturii, nu? Ăsta-i locul lui! L-am lipit şi cred că pică bine.

Îl încercă din vârfurile degetelor: rezista.

- Poftim , mi-l întinse.

L-am apucat cu luare aminte. Mă temeam să nu rămân cu el între falange, lipiciul nefiind încă bine uscat, oricât de special era. Naşul mă urmărea. Mă încurajă: avea lipiciul din America, de la sora lui; nu ceda. Apoi îşi opri privirile pe rezultatul muncii sale. Se vedea că-i plăcea ce făcuse.

- Ce zici? mă întrebă.

Nu prea ştiam ce să spun:

- Interesant…

- Ia-l. Să ai şi tu ceva din Armenia. Astfel de minereuri zac sub creasta stâncoasă unde s-a oprit Arca lui Noe… , zâmbi, pe jumătate serios, pe jumătate glumind.

Am figurina şi acum în faţa ochilor.

Tânărul arată cu braţul drept întins înainte; arată ceva cuiva. Nu ştiu ce arată; nu ştiu cui. Gestul parcă s-ar tălmăci: ‘Acolo e…’.

‘Ce este acolo?’ , mă întreb de ani şi ani.

Până ce mi-am dat seama că nu ce este e important, ci că acolo este ceva .

Treptat, figurina m-a învăţat să înţeleg cele deprinse în tinereţe de la Hrandt Avachian: ACOLO ESTE CEVA.