De-o viaţă amator de muzică şi pictură, mi-am amintit într-o bună zi că în adolescenţă sau mai târziu, într-o perioadă pe care nu o puteam determina, am intrat în sala de expoziţii din bulevardul (pe atunci) Magheru, unde m-a fermecat grafica ce împodobea pereţii, tema ei fiind muzica în diverse ipostaze.
Cum treceam printr-o criză muzicală (abia încheiasem de scris romanul "Mozart. Şapte zile pentru nemurire"), doream ca toate preocupările mele să continue a sluji muzei Euterpe şi eram în căutare de subiecte noi din acelaşi domeniu vegheat de ea. Răsărită din pâcla uitării, acea veche amintire mi-a brăzdat mintea cu o lumină piezişă. Aşa cum ni se întâmplă deseori în cazuri similare, am simţit că nimic nu mai avea haz dacă nu o redescopeream pe bătrâna - de pe atunci - slujitoare a artelor plastice, care expusese lucrările ce mă fascinau. Eram dator să-i revăd opera cu care luasem cândva contact, să o preţuiesc altfel acum; cu maturitate, cu un interes nou.
Am dat sfoară-n ţară pentru a afla dacă mai trăia. Când mi s-a confirmat nădejdea, m-am interesat de adresa doamnei Maria Manolescu. Am întâlnit-o, în sfârşit. Am contemplat în apartamentul dumisale sute de tuşuri, laviuri, gravuri, destule dintre ele comentând în desen concerte la care asistase; şi mai ales am învăţat să o preţuiesc ca om. Cotrobăind pe unde-mi îngăduia, am dat peste vreo zece imagini reprezentându-l pe Constantin Silvestri la pupitru şi peste şi mai multe înfăţişându-l pe George Georgescu pe când mânuia bagheta dirijorului la Ateneul Român. Însoţindu-le de câte o opinie critică fără pretenţii şi de câte o notă biografică, semnate de mine, revista "Muzica", stimulată de eminentul muzicolog Vasile Tomescu (care nu mă ajuta pentru prima oară), le-a publicat în două numere distincte. Astfel vârstnica artistă şi-a revăzut numele tipărit după mai bine de un sfert de veac de obscurizare, şi îşi hrăni sufletul cu un curaj reînnoit. Mai mult, soţia mea a invitat-o la un concert al orchestrei Radiodifuziunii, cu scopul de a-şi relua obiceiul să lucreze în timpul desfăşurării execuţiei. A condus-o cu maşina - îi lipsise un mijloc de transport mai comod în toţi anii aceia când renunţase la frecventarea concertelor -, i-a căutat un loc pe care l-a socotit potrivit intenţiei sale. Când ni se formă părerea că schiţa începută era gata, rupse coala de desen pe care îşi notase fugar primele impresii, deoarece, ne explică, se ghemuise prea departe de rampă şi nu vedea bine. Soţia mea i-a căutat un fotoliu mai potrivit nevoilor pupilei sale ostenite de ani şi a susţinut-o de braţ până la el. Rezultatul fu o privelişte în cărbune a violonceliştilor, sumbră şi dureroasă ca un geamăt. Ne-a oferit lucrarea. Am înrămat-o şi am agăţat-o deasupra unei eboşe în peniţă, tot de-a dumneaei, pusă pe hârtie în juneţe. Doream să facem remarcată deosebirea dintre vizualizarea realităţii cu nenumărate detalii filigranate, plină de voioşie şi umor, a fetei de douăzeci de ani, şi vizualizarea în care se distinge anevoie om de om, instrument muzical de instrument muzical, după posibilităţile unor cristalini ce au scrutat frumosul timp de optzeci şi ceva de ani şi ale unei inimi împovărate cu prea multe încercări.
Prietenia noastră adâncindu-se, într-o bună zi a scos din ascunzişul lui un dosar pe care am citit scris de mână:"AMINTIRILE BUNICULUI MEU MAJOR KARL MAYER". După ce mi-am vădit entuziasmul stârnit de scrierea inedită ce-mi era încredinţată, m-a rugat să-i înlesnesc calea spre tipar.
Dar până atunci, pentru a mă asocia emoţiilor sale trezite la contactul cu memoriile, trecu la a mă iniţia în conţinutul mapei de carton subţire.
Cea dintâi informaţie pe care mi-o împărtăşi fu că autorul scrisese în limba germană. Din titlu am dedus că de traducere răspundea însăşi gazda mea, nepoata lui. Mărturisesc că în prelucrarea formei din povestirea de faţă m-am amestecat şi eu, din dorinţa de a nu lăsa nici un pasaj obscur sau nesigur să-l împiedice pe cititor să guste înalta ţinută morală şi darul epic al eroului unei întemniţări pe temei religios, care a suferit în urmă cu două veacuri din pricina unei nedreptăţi criminale, din partea unei justiţii ieşite din tiparele legalităţii. Această mărturie din trecut dovedeşte că răutatea omenească nu a apărut odată cu epoca noastră şi nu s-a manifestat numai la neamul nostru.     
- "S-a născut la 23 februarie 1819, la Reichenberg, în Boemia", mi-a explicat nepoata octogenară, "într-o căsuţă de lemn închiriată de tatăl său, un meşter tâmplar tare modest. Am dedus că a fost o noapte întunecoasă. Era bunicul meu un superstiţios? nu era? Credea el oare că încărcarea cerului dintr-acea noapte a jucat un rol malefic în împletirea firului existenţei sale posterioare? Nu ştiu prea bine. În schimb, l-am auzit în numeroase rânduri sugerând că întreaga copilărie i-a fost sumbră, trăgând după pilda acelei nopţi îmbeznate."
Se pare că plodul s-a ivit pe lume ros de una sau mai multe boli şi stârnind mila celor din jur. Pe când majorităţii părinţilor le creşte inima când îşi privesc cu drag odoarele numai nuri şi înflorire, ai săi nu ezitau să se roage lui Dumnezeu să le înalţe progenitura la ceruri mai degrabă, atât de nepregătită pentru vieţuirea sub soare părea a fi.
- "Aflase din povestirile propriei sale mame, că avusese un cap mare, vârât între umeri, pe care nu-l putea susţine mult timp ţeapăn în sus; ochii îi stăteau căscaţi, proeminenţi; pieptul îi era ascuţit; spinarea aşijderea; abdomenul voluminos; extremităţile slăbănoage şi articulaţiile umflate."
Pictoriţa zâmbea fără a-şi întrerupe înşiruirea penibilă. Ar fi putut evita numirea în faţa mea, un necunoscut, a metehnelor unei rude ce părea să-i fi fost foarte dragă; însă deduceam că aplecarea sa spre realism în grafică triumfa şi în acea prezentare a bunicului, în pofida uşoarei strâmbături a figurii mele, despre care nici măcar eu nu ştiam de era una semnalând scârba deşteptată de cele auzite sau înduioşarea pentru soarta puiului de om abia ivit pe lume.
Între timp, privirile îi alergau femeii pe colile de hârtie din poala sa, însămânţate mărunt cu semnele şterse ale unei maşini de scris cu panglică învechită. Brusc, căzându-i căutătura asupra fragmentului căutat de câtva timp, mi-l citi:
- "Natura adeseori dotând cu vitregie trupul sau vreun simţ, le compensează cu o risipă întru cele spirituale; pot şi eu afirma, aducând dovezile de rigoare, că memoria mi-a fost suficient de clară, pentru a coborî până la cel de al treilea an al vieţii mele, iar raţiunea îmi era avansată faţă de vârsta ce o aveam. Deprindeam cuvinte asupra cărora făceam diverse reflecţii ce depăşeau nivelul unui copil şi niciodată nu am avut concepţiile uşuratice ale acestuia."
Irisurile bătrânei doamne se umplură de o firească mândrie pentru calităţile intelectuale vădite în acest text, desemnând harul strămoşului dumisale.
Acesta, îmi istorisi dumneaei în continuare, patru ani la rând nu a coborât din pat. De acolo supraveghea jocurile fraţilor lui. Sănătatea dovedită de ei în orice giumbuşluc îi era pricină de suferinţă celui a cărui şubrezenie a sănătăţii îi interzicea să participe la pocinoagele lor, cu atât mai mult cu cât era limpede că părinţii îi iubeau anume pentru acea exuberanţă, pe când lui nu-i aruncau decât rareori câte o privire încărcată de compasiune.
- "Fără a face comentarii psihologice", reluă graficiana lectura, "- pentru care nici nu sunt apt -, convingerea lăuntrică îmi şopteşte că acest fapt din urmă a constituit imboldul retragerii în mine însumi, ceea ce nu-l fericeşte nici pe osânditul la ea, nici pe cei care-l înconjoară. Aceasta reprezintă cea dintâi nenorocire. Împotriva ei nu poţi lupta decât cu prea puţin succes, dacă ea s-a înrădăcinat din copilărie şi numai dacă apar în existenţa ulterioară şi împrejurări favorabile."
Maria Manolescu mi se uită înfipt în ochi, astfel încât n-aş fi putut refuza să-mi cerceteze privirile mirate şi care nu se aşteptaseră la surpriza ce mi-o provoca.
- "Ferească Dumnezeu să mă plâng de părinţii mei!" exclama memorialistul, împrumutând glasul nepoatei sale.
Aducea dovadă în favoarea dragostei lor faptul că, din grijă pentru el, îi frecau corpul de la cap la picioare cu vin, medicament mult prea scump pentru un biet tată care-şi întreţinea familia muncind cu braţele.
Deşi în privinţa aceasta părinţii nu i se deosebeau cu nici un chip de oricare alţii, după cum e firea omului şi natura lor era atrasă cu predilecţie de frumos, de sănătate şi de seninătate şi era respinsă de tot ce se opune acestora.
- "Nu se poate nega că dragostea pentru o existenţă jalnică - oricât de apropiată ţi-ar fi - se răceşte şi licăreşte iarăşi numai când este înspăimântată de remuşcări", ridică cele două fascicole de lumină tulbure cititoarea, dintre pleoapele uşor gălbejite, semănând cu nişte frunze întomnate, şi mi le depuse tremurate întrebător pe chipul îndreptat către dumneaei.
Împlinind al cincilea an, micuţul îi uimi pe ai săi, deoarece coborî din pat, înşfăcă o roabă de jucărie a surorii mai mici şi, bălăngănind-o de ici colo, dădu ocol odăii. "Îmi pare că am fost întrebat de ce nu încercasem să umblu mai dinainte. Aş fi putut întreba la rândul meu: de ce nu m-aţi îndemnat voi înşivă să deprind această artă dificilă?" Descoperi că putea escalada marginea patului părintesc, dacă se ajuta de un scăunaş. De acolo avea perspectiva întregii odăi: îşi urmărea fraţii, observa cum muncea tatăl lui, calfele, ucenicii. Le cântărea replicile, le asculta cântecele, le îndrăgea fluieratul.
La fel se scurseră următorii doi ani, nu cu mult mai fericiţi, până ce "i se legară membrele", ceea ce îi vesti pe adulţi că sunase clopoţelul şcolii şi pentru el.
Istorisirile ce circulau cu privire la folosirea neprecupeţită a riglei şi nuielii în educaţie, palmele cu cari deseori fratele său revenea de la şcoală umflate, ori obrajii lui mânjiţi de ştergerea lacrimilor cu pumnii, îl lămuriseră pe Karl asupra viitoarelor cazne ce-l aşteptau în această nouă etapă a existenţei. Aşa încât şcolarizarea îl sperie mai tare decât orice, iar în cea dintâi zi de cursuri spaima îi atinse o culme necunoscută anterior.
- "Înfigându-mi gustarea în buzunarul pantalonilor, o bucată de pâine pe care nu o putusem înghiţi de dimineaţă, fratele meu mă luă cu el, mă vârî în clasă şi închise uşa îndărătu-mi. Am rămas pironit, cu patru degete înfipte în umezeala caldă a gurii, cu privirea în pământ. Cu orice risc, aş fi luat-o la goană, dar nu ajungeam la clanţa uşii. Aceasta se deschise şi m-am pomenit împins încet înainte. În faţa mea se găsea primul meu dascăl. Îmi spuse cu o voce blândă: - 'Micuţule, de ce nu te aşezi într-o bancă?' Încurajat, am ridicat ochii şi un oftat de uşurare mi-a ieşit din piept, aceasta nu numai datorită firii sale blajine, ci şi faptului că nu era înarmat cu uneltele temute ale torturii. Îl văd şi astăzi: avea părul argintiu, lung, dus la spate, menţinut cu un pieptene; faţa luminată de blândeţe şi bunătate; ochelari cu ramă de os; un frac albastru cu nasturi lucioşi, pantaloni galbeni, până peste genunchi, ciorapi albi şi pantofi cu cataramă. Nicicând nu l-am zărit altfel, nici măcar în sicriu.
"Ascultându-i cuvintele ce-i vădeau căldura sufletească, comparându-le cu cele pe care le scria pe tablă, barometrul stării mele lăuntrice creştea vertiginos, astfel încât degrabă mi-am coborât  mâna în buzunar după pâinea ce o aveam acolo, dar n-am mâncat-o, pesemne datorită unei stime purtată instinctiv învăţătorului.
"Totul a mers bine şi cred că graţie atenţiei cu care urmăream lecţiile n-aş fi rămas în urma colegilor. Dar aceasta nu a durat îndelung. Bunul meu dascăl, sub a cărui ocrotire, de se extindea mai îndelung, desigur că aş fi dobândit încredere în mine şi în ceilalţi, a murit; şi cu el a pierit îngerul meu ocrotitor."
Eram cucerit de calităţile textului cu care mă confruntam, de culoarea, tensiunea şi puterea lui de evocare. Nepoata autorului nu mai trebuia să depună nici un efort pentru convingerea mea. Regăseam în el înduioşările clasicilor din occidentul continentului asupra copilăriei nefericite cunoscute de mai toţi strămoşii noştri. Trezirea propriei sale conştiinţe era urmărită de bunicul doamnei cu delicateţe şi o uşoară amărăciune.
- "În ziua înmormântării, toată clasa a fost condusă la cosciugul lui. Îl priveam şi nu puteam plânge. Când, la uşă, ni s-a dat slobozenie de a merge mai departe singuri, m-am întors din drum şi lacrămile mi-au izbucnit într-un tremur convulsiv. Cât a durat acesta nu ştiu. Cineva şi-a depus palma pe capul meu. L-am zărit pe diaconul nostru Sommer. - 'Mergi acasă, copile! S-ar zice că ai suflet bun. Du-te şi te spală la fântână.' Am ajuns acasă; m-am ascuns într-un ungher şi am continuat să vărs lacrimi."

            Stăpâna apartamentului din Colentina - unde mă aflam - remarcase implicarea mea sentimentală în cele ascultate. Profită de ea pentru a străbate noi paşi pe calea revelaţiilor bătrânului.
- "A început o perioadă pe care aş fi voit s-o şterg din viaţa mea sau cel puţin din memorie. Odată cu apariţia noului dascăl numit, rectorul Filip, opus bunului său predecesor Nauhauser, s-a zis cu mintea mea firavă şi mai cu seamă cu curajul meu. El mi-a provocat o uşoară dezechilibrare psihică, anume o anxietate patologică, însoţită de sudori reci, de frica de mine însumi, de frica până şi de căderea unei frunze, ca şi de frica de nestăvilit faţă de semeni. Desigur că de la naştere această suferinţă mocnise în organismul meu maladiv, iar acum izbucnise. Astăzi încă, datorită ei, văd un băiat vrednic de milă, cu care, cu greu şi cu repulsie, sunt dator să mă identific zi de zi. Ce uşor ar fi fost să se stârpească rădăcina răului şi a mizeriei mele apelându-se la ajutorul unui medic care să fi câştigat încrederea copilului ce eram..."
Pe când mă străduiam să nu pierd o iotă din cele destinate mie, pentru a urmări şirul gândurilor expuse în secolul al XIX-lea asupra unei profesiuni care, în definitiv, era şi a mea, cu greşelile ei inerente ori datorate unor metode pedagogice înapoiate, aspirând astfel la o îmbunătăţire a prezenţei mele pedagogice, fără de vrerea mea, privirile îmi lunecau peste lucrările plastice ale Mariei Manolescu, toate în alb/negru, exclusiv. Deodată mi se păru că mi se lumina mintea, bântuită mai demult de întrebarea: ce o făcuse pe această (pe atunci foarte tânără) artistă să aspire la a reprezenta realitatea numai în alb şi negru, sărăcind-o de aura curcubeului? Nu cumva explicaţia se ascundea în moştenirea lăsată de acel bunic a cărui viaţă nu era recepţionată în culori multiple, ci numai în umbre şi coşmaruri?
- "Cu o carte, o riglă şi o nuia arătoasă, rectorul Filip se îndreptă cu paşi mari către catedră; juca nuiaua numai cu mâna dreaptă, făcând-o să şuiere, căutând cu o privire sălbatică prin clasă, de parcă şi-alegea dinainte victima."
Era perioada când dobândirea unui briceag de 3 creiţari trezi interesul adolescentului pentru cioplitul lemnului. De rezultatul acestei activităţi s-ar spune că era deosebit de mulţumit. Aici se cuvine găsit şi izvorul talentului moştenit de nepoata lui, probabil. Ea citeşte cu înduioşare:  - "După isprăvirea orelor de curs, aş fi dorit să sar peste capetele colegilor spre a ajunge cel dintâi afară. Tot într-o fugă o ţineam până acasă, îmi primeam bucata de pâine neagră ca gustare, mă aşezam în spatele şopronului (tata închiriase de câţiva ani o casă mai spaţioasă) şi ciopleam în singurătatea ce-mi era dragă."
În acea perioadă, un alt băiat, viitorul sanitar Ferdinand Kotter, i se vârî băietanului în suflet, obligându-l să iasă uneori să se joace laolaltă cu ceilalţi copii, veselindu-se în rând cu ei, până cobora asupră-i jalea cu care se obişnuise, "încât, fără a spune o vorbă, ca un vânat hăituit, fugeam spre singurătatea mea."
Ostenit să sufere permanent de acea melancolie a înfricoşării cumplite, Karl s-a străduit întreaga viaţă să afle de unde provenea ea.
Nepoata lui, pregătindu-mă pentru revelaţia ce urmează, renunţă la zâmbetul ei blând cu care îmi condusese cugetul până atunci. Îl înlocui cu o crispare ce mă furnică pe şira spinării, pe măsură ce-i urmăream glasul.
- "Ne jucam de-a v-aţi ascunselea, la 'Cruce', pe lângă ultimile case din cartierul Galgenberg, ai cărui locuitori devenisem şi noi de când tata cumpărase, plătind în muncă, o căsuţă de lemn. Simţeam iarăşi apropiindu-se momentul când se manifesta nevoia să mă retrag în singurătate. Căutând un ascunziş mai potrivit acestui scop, am pătruns de-a-ndaratelea în holul unei case unde, pe un scaun, era aşezat un copil mort, pe care l-am răsturnat din poziţia sa neobişnuită. Îngrozit, tremurând, gata să leşin, m-am cramponat de uşă fără să-mi pot desprinde privirea de copilul culcat cu faţa în jos pe podea, lângă sicriu.
"Va fi durat mult până ce s-a deschis uşa camerei şi o femeie, de bună seamă mama copilului, a scos un ţipăt de groază. Aceasta m-a trezit din împietrire şi am plecat, mai întâi încet, ţeapăn şi oscilant, apoi tot mai repede până ce, scăldat în sudoare, am căzut în genunchi în faţa icoanei 'Beyerbusche'. Eu şi criminal! Voiam să mă rog, dar nu puteam. În amurg, abia m-am târât spre casă, cuprins de frisoane ce nu mai conteneau. Nu am mâncat nimic şi m-am suit în încăperea din pod, unde dormeam toţi copiii. Aşa cum se petrecea în fiecare noapte, auzii bătând orologiul primăriei pe rând orele 11, 12, 1, după care m-am prăbuşit într-un somn câtuşi de puţin sănătos, ci într-un coşmar, sau dacă vreţi, mai degrabă, într-o viziune.
"Stăteam în faţa casei şi priveam înalţându-se la orizont, spre răsărit, un splendid nor trandafiriu. Deodată a pierit şi în locul lui a apărut Maica Domnului cu Pruncul. Am îngenunchiat, împreunându-mi mâinile şi mă rugam: 'Ai milă de mine! Vreau să fiu bun! Spune-mi ce să...' Însă imaginea a dispărut tot atât de repede cum se ivise, iar în locul ei s-a profilat un zid negru, după care se arătă satana, târând după sine lanţuri grele; avea ochii scânteietori. Venea spre mine urlând; intenţiona să mă prindă în ghearele sale. Am ţipat asurzitor, am sărit din pat, m-am lovit cu capul de o bârnă de-a acoperişului şi m-am prăbuşit în nesimţire, rămânând în aceeaşi stare până-n zori.
"În creierul meu bolnăvicios, enigma fusese dezlegată, fără să-şi dea nimeni seama: eram un rău! nedemn de a-l vedea pe Dumnezeu, ci sortit iadului, atât de plastic descris, cu toate grozăviile sale, de diaconul şcolii noastre."
Deşi mereu ne vine să acuzăm indiferenţa părinţilor, faţă de acest băiat permanent chinuit, cu siguranţă prea sensibil, dacă nu chiar neurastenic, pentru a doua oară într-un decurs atât de scurt el consemnează intenţii ale tatălui său ce sunt spre lauda dragostei şi grijii paterne.
- "Când toţi copiii au coborât din culcuş, tata a băgat de seamă starea mea neobişnuită şi şi-a propus să mă ducă să mă vadă un medic.
"Acesta a constituit unicul moment din întreaga mea viaţă când, aflându-mă în culmea suferinţelor, aş fi putut destăinui părintelui meu toate prin câte treceam, dacă mama mea, mai nepăsătoare, nu intervenea, obişnuită încă de la naşterea mea cu aspectul meu mizerabil, afirmând că nu aveam nimic, să mai ies, pur şi simplu, la aer!
"Aşa că am 'ieşit la aer', pentru mine aerul ciumat al clasei!"
În loc de o intervenţie părintească în sensul degrevării preadolescentului de câte îl apăsau, ori a uneia rezultând dintr-un consult medical atât de necesar în acele împrejurări, el este din nou supus traumelor, cu atât mai grave cu cât proveneau dintr-o sursă ce-i mai otrăvise viaţa şi anterior.
"'Ce mutră face nătărăul ăsta verde-albastru, de parcă ar vrea să ne înghită!?' Cu aceste cuvinte s-a apropiat de mine - nu ştiu cu ce intenţii - rectorul Filip. Într-un acces de nebunie, mi-am scos fulgerător briceagul din buzunar şi mi l-am înfipt în piept. S-a îndoit, mi-a tăiat hainele şi mi-a zgâriat uşor pielea. Leşinat, am căzut sub bancă. La deşteptare, m-am trezit în faţa uşii clasei, cu dureri groaznice de cap şi ud leoarcă. Cum de am ajuns acolo şi dacă se ocupase careva de mine nu ştiu... În schimb, ştiu că acest nemernic de învăţător, Dumnezeu să-l ierte!, nu a povestit nimic părinţilor mei; bănuiesc că n-a făcut-o datorită conştiinţei vinovate, deoarece îi trecea prin minte că de frica maltratărilor sale făcusem gestul acela!"
Necazurile nu se isprăvesc cu acea pierdere a cunoştinţei, ci continuă în acelaşi spirit, însă, în cele din urmă, cu un deznodământ favorabil eroului.
- "M-am târât acasă, dar în Bömische Gassee m-a cuprins iarăşi răul, astfel încât am fost nevoit să iau loc într-o boltă, mai sus de nivelul străzii. Din nou mi-am pierdut firea şi m-am rostogolit pe stradă. M-am trezit în locuinţa colectorului de loterie ale cărui două fete mari se ocupau de mine. Compătimirea şi mila lor mi-au alinat durerea sufletească. Părerea mea este că pentru întâia oară în viaţă am avut parte de alinare şi de înţelegere. Am vărsat primele lacrimi ce-mi erau binefacere, pe lângă atâtea altele provocate de dureri fizice sau psihice. Domnişoarele m-au întrebat al cui eram şi ce nume purtam, de căzusem cumva într-o groapă, dacă mi-era foame şi multe altele. De răspuns, n-am făcut-o nici până astăzi, într-atâta mă îneca plânsul. Am părăsit casa aceea şi am fost urmărit de privirile lor  cât timp aceasta a fost cu putinţă.
"Ajuns acasă, m-am vârât în 'iad', cum se numea încăperea unde dormeau copiii, şi nu l-am părăsit îndelung timp. Că nu eram sănătos se vedea din faptul că nu mă duceam la masă. Având fierbinţeală mare, mi s-a aplicat aluat pe tălpi, ceea ce se socoti că, pentru moment, era suficient. Însă, deoarece noaptea am aiurat, dimineaţa a fost chemat un medic. Mă găseam mai aproape de moarte decât de viaţă. În cele din urmă, natura mea rezistentă a învins, ca şi în alte împrejurări ale existenţei mele. În continuare, timp de mulţi ani, am fost o arătare ciudată: opusul unui bătrân pueril - un tânăr bătrân."
Eram tot mai convins de firea neobişnuită a bunicului artistei în casa căreia mă aflam. O fire maladivă? O fire al cărei spectru se cuvenea redus numai la culorile spaimei? O fire indusă de caractere mult mai puternice? Degeaba aş încerca să ghicesc acum originile ciudăţeniilor sale de comportament, nu am nici suficiente date asupra întâmplărilor prin care a trecut, nici asupra fondului afectiv moştenit, nici asupra exactei educaţii ce a contribuit la formarea sa, nici asupra compoziţiei chimice a celulelor din care îi era alcătuit trupul, deci care-i impuneau anumite reacţii la stimulii proveniţi din exterior.
Trăsătura sa esenţială, se străduia el să-şi convingă cititorii posibili, era indiferenţa, deşi vom deduce printre rânduri curând, această 'indiferenţă' constituia o haină potrivită unui anotimp trecător, acela al pregătirii băiatului pentru pubertate, pentru iniţierea în bărbăţie. În cazul nostru al tuturora, la acea vârstă ingrată, nimic nu mai pare să ne atragă, tocmai pentru că suntem prea dureros chemaţi de sexul opus, ceea ce rămâne încă o taină chiar şi pentru noi înşine.
- "Nu eram fericit, nici nefericit. Nu respingeam nici bucuriile, nici suferinţele, nici durerile. N-aveam dragoste, nici ură. Nu cunoşteam frica, nici nădejdea. Eram neclintit în faţa lucrurilor din afară şi a celor dinlăuntru: eram un automat. Mă duceam la şcoală pentru că la vârsta mea mergeai la şcoală. Din câte ne erau inteligent predate, reţineam puţine şi o făceam mecanic. Mâncam pentru a mânca, mă culcam din obişnuinţă şi visam des (curios lucru: despre chipeşele fiice ale celui cu loteria ) şi asta îmi făcea grozav de bine."
Iată-l pe Karl trecând în viteză pe lângă tema de bază a anilor săi: erotismul, fără să-şi dea seama ce se petrecea cu sine. Cu minte de copil încă, el continuă să monologheze melancolic asupra veşnicelor sale necazuri, din strânsoarea magmei cărora s-ar părea că nu va scăpa niciodată.
- "Ferdinand Kotter, a cărui răbdare dumnezeiască faţă de mine mi s-a înscris în amintire, impunându-mi întreaga recunoştinţă, m-a convins într-o bună zi să-l însoţesc la râu, la scaldă. Am ajuns într-o adâncitură, mult prea mare pentru statura mea măruntă, şi a fost cât pe ce să mă înec. M-a pescuit un băiat mai mare. M-am dus acasă, fără să fi fost marcat de întâmplare şi ziua următoare m-am înfăţişat iarăşi, de unul singur, în acelaşi loc, la scăldat.
"Astfel am ajuns la vârsta de 13 ani şi urma să mi se decidă soarta. Insist: eram foarte mititel de stat; se credea că îmi lipsea dorinţa de a învăţa. Se găsi uşor soluţia: să devin croitor. Şi aceasta la fel de indiferent îmi era, de ca şi cum aş fi fost osândit pe viaţă să-mi câştig pâinea ca vânător de şobolani."
Ucenicia se dovedi - ceea ce autorul nu se aşteptase - a-i fi de bun augur şi a-l ajuta să pătrundă în adolescenţă cu fruntea sus.
- "Am fost condus la cel mai bun croitor din oraş, dl. Johann Hoffmann, poreclit, după oraşul său natal: 'croitorul praghez' sau căruia i se mai spunea: 'săritorul în apă', fiindcă se străduise cândva să-şi ia viaţa prin înec. Se cuvine să descriu această personalitate care mi-a influenţat gândirea şi dezvoltarea. Era un bărbat frumos la chip şi trup, cu o ţinută graţioasă, degajată şi, cum spune lumea - era oglinda modei oraşului. De acest exterior recomandabil se lega o comportare plăcută şi atrăgătoare. Era instruit şi ştia să se exprime într-o germană aleasă, dar fără înflorituri. Declama ca un semizeu, cânta ca Orfeu, a încercat s-o facă şi pe scenă şi a fost agreat în societatea bună.
"Dar pe lângă toate acestea, era şi o lichea uşuratică.
"Datorită felului de a fi al acestui om cultivat, puterea gândirii mele nu numai că se trezi, dar se şi ascuţi şi îi împărtăşeam aversiunea faţă de breasla noastră batjocorită pretutindeni pentru ridicolul ei. Visam episcopi, eroi, actori, cântăreţi, poeţi, călăreţi şi pe alţii, şi începea a-mi place cititul. Învăţasem pe de rost o piesă cu cavaleri eroici şi aclamam destrăbălarea croitorului într-atât încât îmi căutam toată ziua ocupaţii pe afară din casă, ce-mi impuneau mişcări trupeşti sănătoase. Procurarea de accesorii, începând cu acele, datorită lipsei banilor, se făcea clipă de clipă, după nevoile momentului. De altfel, procurarea de alimente pentru 5-6 ucenici, căutatul meşterului prin toate localurile, căratul pe la clienţi al hainelor cusute, precum şi încasatul datoriilor, nu numai din oraşul meu natal ci şi din vecinătăţi, până la 6 mile împrejur, curăţitul hainelor, încălzitul fierului şi - dacă mai rămânea timp - supravegheatul copiilor, mă ocupau într-atâta, spre satisfacţia mea, încât prea puţine clipe îmi rămâneau pentru 'arta' cusutului... Unica şi toată preocuparea pe parcursul celor 3 ani de ucenicie a fost propria mea creştere, care însă nu voia să înainteze, deşi nu mă dădeam înapoi, conform sfaturilor primite, de a mă tot întinde. Totuşi dobândisem o culoare frumoasă, de pe urma alergăturilor, şi, dacă nu mă înălţasem, în schimb mă lăţisem.       
"Datorită meritelor mele însumate, chiar înainte de a se fi scurs cei trei ani de ucenicie şi de a fi împlinit vârsta de 16 ani, am fost declarat absolvent. Va să zică eram liber! Ce mare este acest cuvânt, în adevăratul său sens, pentru om! Dar şi mai mare pentru un ucenic ca mine."
Maria Manolescu depuse dosarul din care-mi citea pe fotoliul de lângă dumneaei  şi apucându-şi bastonul îşi ceru cu voioşie scuze şi dispăru. Înainte de a trece în altă încăpere am întrebat-o dacă o supăra să răsfoiesc de unul singur scrierea.
- "Dimpotrivă! Dacă vă face plăcere, sunt foarte bucuroasă!"
Am căutat locul unde rămăsesem cu lectura comună. Am zâmbit, constatând că şi bunicul său se afla pe picior de plecare, aidoma nepoatei bucureştence:
"Ce-mi păsa că nu-mi puteam câştiga existenţa zilnică?! Nu mă preocupa ce aveam să devin şi nici nu-mi venea nici o idee în această privinţă sau a vieţii ce urma s-o duc. Dar nezdruncinată îmi era dorinţa de a pleca în lume şi fermă intenţia - de ar fi fost cu putinţă - să nu mai iau niciodată un ac în mână.
"Cu acest zor categoric, am insistat pe lângă părinţi într-atâta încât nu putură rezista şi, împotriva voinţei lor, mi-au pregătit un rucsac. Pentru a nu mă încărca prea mult, eu fiind atât de scund, acesta fu trimis prin poştă la Viena, la adresa fratelui meu, care lucra acolo ca ucenic tâmplar şi prin ale cărui relaţii se socotea că voi fi plasat şi eu într-unul dintre atelierele de croitorie locale. Ce anomalie faţă de cunoştinţele şi voinţa mea! Agăţându-mi-se de gât, pe piept, un săculeţ de piele conţinând 20 de forinţi, am fost urcat în poştalionul d-nei Dekart şi dus până la Praga, unde am petrecut 3 zile cu amicul meu Kotter, care studia acolo, şi unde am căscat ochii la toate minunăţiile. De aci, am pornit pe jos la Brünn, m-am holbat la un balaur ce atârna de nu ştiu ce poartă şi am luat-o la picior către Viena. Aicia, în ciuda mea, fratele meu mi-a cam stăvilit petrecerea, însă, după o şedere de 14 zile, spre bucuria mea, nu-mi găsi de lucru.
"Neomiţând să urc în turnul Stefansdomului şi să văd 'Stock im Eisen', Praterul şi statuia Împăratului Josef, am părăsit într-o bună dimineaţă, contra voinţei fratelui meu, Viena. Cu sentimentul de a fi independent, am călătorit la Linz, unde am admirat de afară şi din respectabilă depărtare Turnurile Maximiliane. De aci, cu voie bună până la Salzburg, Graz, Klagenfurt şi Laibach, şi prin Adelsberg, vizitând faimoasa grotă, spre Triest. Vizitarea Triestului pe atunci era interzisă călătorilor provenind din anumite provincii, dacă nu posedau paşaport. Spre a vedea totuşi oraşul, mi-am lăsat sacul într-o cârciumă în afara oraşului şi cu hainele cele bune pe mine am pătruns în oraş. Am stat acolo până seara. După ce am zăbovit pe chei un ceas, am zărit în ceaţă, în depărtare, un vas de război. Am străbătut piaţa de peşte, am văzut localnicii împestriţaţi şi am cumpărat, de un creiţar, două portocale şi de alţi doi creiţari un sfert de kilogram de smochine. Am colindat oraşul în toate direcţiile şi spre seară m-am înapoiat la sacul meu. Triestul a reprezentat un capăt. Mai departe, spre supărarea mea, nu se putea trece."
Graficiana reveni purtând o tavă metalică în mâna dreaptă, pe când cu stânga se sprijinea de baston. Pe tavă se lăfăia o farfurioară cu dulceaţă bine legată, de mure. Alături, pe o altă farfurioară cu un cerc albastru ocolindu-i circumferinţa la distanţă de jumătate de centimetru spre centru, un pahar aburit plin ochi de apă rece. Mai odihnea pe tişlaifărul croşetat ce podea tava un şerveţel de hârtie, îndoit în formă triunghiulară. Femeia era foarte mulţumită de sine, deoarece izbutise să aducă acestea fără a face vreo boroboaţă, cum ar fi fost să verse lichidul răcoros sau chiar fructele de pădure.
Depuse sarcina cu care venise pe o măsuţă Bidermayer din preajma mea. Am mulţumit şi m-am grăbit să înghit dulceaţa, fără mofturi, pentru că eram foarte doritor de a continua cunoaşterea bunicului său.
Luă loc pe marginea de pat unde şezuse şi înainte. I-am întins iarăşi dosarul, desfăcut acolo unde ajunsesem cu lectura. Îşi drese glasul şi:
- "Pentru a nu mă întoarce pe acelaşi drum, am plecat spre Agram, pe urmă, prin Warasdin înapoi în Stiria unde - într-o frumoasă dimineaţă - am ajuns la trista convingere că 20 de forinţi, fie şi drămuiţi cu mare economie, nu constituie un capital inepuizabil. Această convingere mă puse pe gânduri, nişte gânduri foarte triste, dar nu mă conduse chiar până la acul pe care-l uram. Mi se făcu foame şi deoarece firea mea nu concepea să cerşesc, am început să  vând, pe mai nimic, lucruri de care aparent mă puteam dispensa, deşi conştiinţa mă mustra pentru ce făceam. Finalmente, nu am mai avut nimic de prisos. Şedeam pe verdeaţă, la marginea unei păduri, lângă drum. Am adormit, dorind să nu mă mai trezesc niciodată.
"Spre seară, o mână grea mă scutură. Când mă deşteptai, am auzit o doamnă aflată într-o trăsură de lângă mine cum întreba: -  'Ce a spus?' Sluga care mă deşteptase îi răspunse: -  'Zice: Mamă, mi-e foame! Dă-mi o felie...' - 'Doamne! Băiatului îi este foame! Şi o visează pe mama lui!' Apoi mi se adresă cu cuvintele: - 'Apropie-te degrabă. Chiar ţi-e foame?' - 'Da, căci de două zile nu am mâncat...' Mi-a dat trei monede de câte 'două zecimi' şi m-a îndemnat: - 'Caută să ajungi repede în sat, că vine furtună mare. Rămâi cu Dumnezeu!'"
Surprinderea şi reţinerea dialogurilor de către memorialistul sărac în şcolire mă impresionă şi cum, la timpul meu, păcătuisem jucându-mă cu uneltele dramaturgului, mă întrebam, pe când vocea doamnei îşi continua călătoria printre file, dacă nu ar fi meritat să-şi încerce şi Karl darurile, scriind replici pentru vreo scenă.
- "Furtuna prezisă de zâna mea izbucni înainte de a fi trecut eu de jumătatea drumului către sat şi atât de viforoasă era încât mă împinse spre un pom de lângă drum, de care m-am agăţat ca să nu fiu dus de vânt cine ştie unde. Un nor negru ca tăciunele fu luminat de fulgere clipe la rând. Udat şi bătut de grindină, mă părăsiră puterile, ca urmare a ostenelii şi a postului, şi am alunecat în genunchi, în noroi şi pietriş, gândind îndurerat că binefăcătoarea mea, în loc să-mi fi făcut darul acela, mai bine mă lăsa să urc în spatele trăsurii sale. În tot cazul binefacerea ei fusese una numai pe jumătate, dacă nu alesese chiar binefacerea greşită."
În lipsa unei fete-n casă care să o scutească de îndatoririle gospodăreşti, Maria Manolescu, constatând că îi cinstisem amabilitatea mâncând tot, se ridică iarăşi, să depună în bucătărie cele aduse de acolo. Îmi refuză oferta de a face eu acel drum în locul său. Între timp, am profitat pentru a afla ce păţise bunicul ei după încheierea furtunii.
- "Deşi scena ar fi putut zgudui o fire slabă, pe mine nu mă sperie şi îi mulţumii lui Dumnezeu, cu toate că mintea mai mi-era încă înceţoşată, pentru isprăvirea grabnică a prăpădului."
Remarc că, într-adevăr, contactul cu aerul, cu soarele, cu sănătatea, că strădania de a rezolva problemele puse de aducerea la îndeplinire a cerinţelor meşterului, ca şi a celor ridicate de realizarea propriilor sale dorinţe de om liber, contactul cu cultura, i-au schimbat opiniile privitoare la sine însuşi. Karl se socotise până acum un blestemat, un neputincios, o ruşine a familiei, un ins fără pic de încredere în sine, ca şi lipsit de orice şansă de a se mai îndrepta. Nu are rost să continui a înşira aspectele negative resimţite de el a-i fi fost caracteristice, deoarece cititorul le-a băgat de seamă şi singur. Important este să atrag atenţia asupra modificării suferite de personalitatea lui, sub impulsul primit de la schimbarea tipului de viaţă dus.
- "Mi-am adunat puterile pentru a mă ridica de jos. Dar sacul, oricât de uşor devenise, fu prea greu ca să-l pot înălţa. L-am lăsat pe loc; m-am târât spre drum şi, după ce am parcurs o cale ce mi se păru lungă, am ajuns la sat şi la birt. Intrând, aspectul meu jalnic provocă râsul 'stăpânilor străzii', care stăteau în jurul unei mese îmbelşugate, deoarece marii cărăuşi - la care mă refer - , până la apariţia trenului fuseseră cineva.
"Fără a mă simţi înjosit, ci numai mirat, continuând a gâfâi, am rămas locului, pe când unul dintre acei domni, în haină albastră şi pantaloni de piele, se ridică strigând: 'În ce hal arăţi! În ce mocirlă te-ai scăldat? Na! Ţine!' şi-mi zvârli o bucată de friptură de porc şi o felie de pâine albă ce căzură lângă mine. 'Înfulecă şi şterge-o, jegosule!'
"Îl susţinură hohotele de râs general. Fără să-i ridic darul, m-am întors către uşa pe care, lipsindu-mi puterile, o lăsasem căscată.
"Nici birtăşiţei apariţia mea nu-i provocase o impresie mai bună. Se repezi la mine, întrebându-mă cu arţag ce voiam. În câteva cuvinte i-am istorisit păţania prin care trecusem şi i-am făgăduit să-i plătesc consumaţia. Se depărtă bodogănind.
"Săptămâni la rând mi se întâmpla să nu mănânc o mâncare caldă. Dacă am cerut o supă fierbinte, 'Nu mai am. De ce n-ai venit mai devreme?' Deşi, ca oricare alt client, aveam dreptul să rog să mi se facă o supă, de frica de a nu fi dat afară, m-am mulţumit să solicit o bucată de pâine, ce, oricum, mi s-a întins cu aceeaşi rea voinţă. Astfel stând lucrurile, am luat loc cât mai aproape de foc, pe o bancă unde se aflau două coşuri pline cu caise. Solicitând să mi se vândă din ele, femeia mi-a zis: 'Doamne, cine să mai vândă aşa ceva? Mănâncă după pofta inimii!'. Am mâncat atât de multe cu pâinea pe care o primisem, încât stomacul meu slăbit nu le asimilă. Urmă o noapte tare rea. Îngrijorat de soarta sacului meu rămas în drum, dis-de-dimineaţă am pornit să-l recuperez şi mi-am găsit avuţia neatinsă, îngropată în noroi.
"În etape mici am ajuns la Linz şi fiindcă slăbiciunea stomacului mă condusese la dizenterie, iar banii îi consumasem, îmi pusesem în gând să intru în spital. Am fost îndrumat - cu intenţii bune sau rele - spre Ashbach pe Dunăre, la 4 mile de Linz, unde contele Harrach ar fi întemeiat un mic spital pentru drumeţi. Din păcate, nimic nu era adevărat!"
Abia acum mi-am dat seama că graficiana se oprise în prag şi mă înconjura cu privirile-i calde, satisfăcută de interesul faţă de paginile bătute la maşina de scris pe care mi-l trezise. Căldura cu care îşi adăstase căutătura asupră-mi, mi-a amintit de intenţia cu care îmi arătase dactilograma. Anume să pregătesc calea spre tipar a memoriilor. Aveam să întâlnesc redactori la fel de deschişi faţă de inedit cum eram eu? Iar dacă nu, cum îi puteam făgădui ceva nepoatei memorialistului? Fără a-mi fi dus gândul la capăt, am coborât iarăşi pleoapele, să reiau lectura cu glas tare, deoarece acum nu mai eram singur. O parte din entuziasmul anterior mă părăsise, sub influenţa temerilor născute pe neaşteptate în legătură cu şansele minime ce le aveam de a servi amintirea scriitorului.
"Venise toamna, cizmele îmi erau găurite, n-aveam nici o leţcaie prin buzunare, nu mai exista nimic de vândut, nimica în plus, şi mai eram şi grav bolnav, lipsit de puteri. Mă găseam la mare ananghie! Cu ea am adormit la han, descurajat; ajutorul, deşi nu după placul meu, sosi odată cu zorile."
Din nou atrag atenţia cititorului asupra modificărilor de caracter suferite de narator, semn al maturizării sale. Altcândva s-ar fi bocit cu lacrimi de crocodil datorită ghinionului ce nu-l părăsea. Acum nu face decât să specifice, cu demnitate dacă nu chiar suficienţă, că altceva şi-ar fi dorit ca salvare din situaţia deloc recomandabilă - trebuie s-o recunoaştem - în care se găsea.
"Când, aflându-mă în mare încurcătură din pricina grijilor stârnite de felul în care urma să-mi achit patul şi supa, am intrat în crâşmă, acolo mă aştepta un bărbat mare de stat, destul de bine îmbrăcat, din a cărui purtare ghiceai militarul. Mi s-a prezentat: Krieger, prim croitor al locului. Mă rugă să lucrez la el! I-am spus deschis că mă pricepeam prea puţin să cos, dar dacă insista nu avea decât să mă pună la încercare. Mă consolă că aveam să mă descurc, înhăţă, vizibil bucuros, sacul meu, îmi plăti datoria pe care o contractasem şi îmi indică drumul. Casa lui modestă, cu trei ferestre la stradă, era aşezată cam la capătul localităţii de pe Dunăre. Jos avea două încăperi înguste, între ele găsindu-se sala de intrare. Cea din stânga, lipsită de sobă, reprezenta dormitorul meu. După ce mama meşterului, o bătrână vrednică să interpreteze rolul unei vrăjitoare în Noaptea Valpurgiei, mă întâmpină rânjind, puse pe masă o strachină mare cu fasole în al cărei miros mi se păru că sta tămăduirea mea.
"Acest medicament aplicat mereu, precum şi viaţa regulată, odaia caldă şi patul bun, avură rezultatul dorit. El mai fu completat şi cu o licoare scumpă pregătită de vrăjitoare, astfel încât mă vindecai curând.
"Meşterul, imediat după gustare, poate pentru a mă lega de el, îmi duse degrabă cizmele la dres; rufele mi-au fost date la spălătorie. În chipul acesta am ajuns ceea ce nu credeam că soarta avea să mă ajute a redeveni vreodată. Salariul, după paisprezece zile de probă, îmi fu fixat la 48 creiţari pe săptămână şi nici măcar nu îndrăznesc a susţine că aş fi meritat leafa aceasta.
"Aveam un pat curat, în odaia mea aerisită, şi hrană grosolană, compusă - cu rare excepţii - din: supă de dimineaţă; la dejun carne de vită cu găluşte, bune de tras cu ele la ţintă, varză sau sfeclă; seara supă sau cartofi cu pâine de secară la discreţie.
"Lăsând la o parte starea mea morală jalnică şi cicălelile mamei meşterului, mă simţeam destul de bine. Aceste sâcâieli se curmară odată cu sosirea carnavalului şi se revărsară asupra nurorii pe care a adus-o în casă meşterul. Era o bucătăreasă cam trecută, vorbăreaţă, din Linz. Ea mă necăjea într-alt chip: cu dorinţa ei de a mă descoase, în absenţa meşterului, şi de a-mi afla păţaniile, şi cu marea ei foamete de povestiri cu crime, cu fantome şi cu cavaleri. Pentru a o satisface, adeseori eram dator să le născocesc; însă dacă trebuia să repet povestirile, îmi reproşa că nu se potriveau cu cea dintâi istorisire."
Şi iată cum devine un tânăr scriitor...
"Azilul meu de pe Dunăre mi-a oferit atât hrană spirituală cât şi de inimă. În Aschbach se găsea magazinul universal al d-lui Stadler care nu se prea ocupa de negustoria lui, ci o lăsa pe seama unicei sale fiice, pe când el lipsea tare mult, navigând pe Dunăre pentru a se căpătui şi mai tare.
"Acest om avea o bibliotecă de care aflasem. După ce am cumpărat un nimic de acolo, am îndrăznit cu toată timiditatea mea  să-i cer domnişoarei Marie o carte; ea mi-a fost dată cu bucurie. Pe calea aceasta se formă singura mea legătură culturală. De ar fi fost căsătorită, îmi putea fi mamă, dar nu părea atât de în vârstă. Era sănătoasă şi rumenă, bine clădită, foarte morală şi cu o inimă deosebit de generoasă. Deseori îmi admira ochii albaştri şi atât de buni" [remarcă tipică pentru o "legătură culturală"!, îmi permit să adaug...], "ceea ce-mi făcea plăcere, fără să-i răspund cu necuviinţa de a admira la rândul meu ceva de-al ei, ceea ce cu siguranţă ar fi supărat-o. Ştiinţa sa negustorească a fost echilibrată de cunoştinţele mele privitoare la ţări şi popoare. Mă străduiam să ajung din urmă noţiunile ei. Nu cultivam scrisul, pentru că ne înţelegeam verbal: "sufletele asemenea se înţeleg".
"Trecură de atunci patruzeci de ani şi cu tot comerţul meu cu oamenii şi oricât mi s-a dezvoltat judecata între timp, nu-mi pot da seama dacă Maria Stadler m-a iubit ca pe un fiu, ca pe un prieten sau ca pe o jucărie. Aş exclude ultima presupunere când mi-amintesc că o dată mi-a dat un şoc, fără voie, pomenindu-mă pe neaşteptate cu nasul în pieptarul ei. E sigur că, oricum, mă iubea. Această dragoste imaterială îmi făcea cinste şi astăzi încă îi păstrez o amintire fără pată."
Este remarcabilă tendinţa lui Karl de a se înapoia întruna la lectură şi studiu, oricât de dezordonat se petrecea aceasta. Felul cum o făcea crea pricini suplimentare de îndrăgire a învăţăturii; să ne amintim că acelaşi soi de atracţie ambiguă pentru carte constituie şi tema romanului lui Jack London: "Martin Eden"; desigur că ea este una general umană.
"Astfel s-a scurs iarna, cu muncă neistovitoare, cu cititul şi cu exerciţiile de scris şi cu nimicuri nevinovate, până ce reveni primăvara, cu îndemnurile ei de ducă. Toamna, le scrisesem părinţilor despre toate pătăraniile mele şi mă dăscăliseră cu mici reproşuri. După Crăciun, le-am scris iarăşi, rugându-i să se îngrijească de prelungirea carnetului meu de călător. Părinţii mei poate că şi-au făcut reproşuri că prea de tânăr mă lăsaseră să plec şi mi-au răspuns să revin acasă şi abia peste un an să mă duc la Viena. Dar pentru că nu doream aceasta, m-am decis să plec în Ungaria, unde nimeni nu te căuta de prelungire.
"În mai, rucsacul îmi era pregătit şi, spre seară, m-am dus la Marie, cu inima strânsă, pentru că ştiam că o voi îndurera. Se afla în prăvălie şi servea un client. La apariţia mea, se-ngălbeni şi scăpă din mâini tot ce ţinea în ele. Ca un păcătos ce eram, am încremenit în uşă. Clientul plecă, iar Marie se îndreptă spre contoar. După ce am aşteptat-o îndelung, reveni. Luă loc la masă, ascunzându-şi obrajii în palme şi se puse pe plâns. Şi pe mine mă înecară lacrimile; după un timp, am pomenit ceva despre recunoştinţă. Sări în sus, mă luă în braţe şi, sughiţând, tot repeta: - 'Doamne! Doamne! Mi se rupe inima! Un glas lăuntric îmi spune că te vor ajunge mari nenorociri şi doar eşti un băiat atât de bun!... Şi, totuşi, trebuie să pleci, recunosc, căci ce să se aleagă de dumneata aici?! Dar Karl! Karl, dacă o vei duce greu şi ai putea fi ajutat, nu uita că Marie Stadler trăieşte şi are bani ce nu privesc pe nimeni. Să te ajute Dumnezeu! Acum, pleacă; şi făgăduieşte-mi că nu vei citi această scrisoare decât când vei trece de Linz'. După aceasta dispăru în odaia sa dindărătul contoarului. Nu ştiu care dintre noi ne-am simţit mai părăsit; însă durerea mea a fost alinată de conştiinţa că provocasem o simpatie cuiva!
"A doua zi am deschis scrisoarea: conţinea 30 de forinţi; mai întâi m-a şocat. Însă deoarece scria să o iert şi să primesc darul, el constituind o mângâiere pentru ea, adică să mă ştie cu ceva bani asupra mea - am acceptat."
Mergând cu citirea fragmentului până la capăt, începem să ne îndoim, totuşi, de onestitatea scriitorului, care onestitate pare subjugată de onoare, discreţie şi decenţă. Bănuiesc că cititorul nu mă va contrazice: izbucnirea femeii pare peste aşteptări de dureroasă pentru ca ea să se fi mărginit la o amiciţie literară, nu? Punând la socoteală şi jertfa bănească pe care se declara gata a o face, bănuiesc că 'naivitatea' jucată de memorialistul matur constituie doar o mască acoperindu-i autoironia sau, încă o dată, dorinţa de a păzi bunul nume al Mariei Stadler.
"Ceva mai înalt şi straşnic de sănătos, am părăsit Ashbachul meu drag, am ajuns noaptea la Pinkafeld, am trecut frontiera pe când grănicerii dormeau şi am pornit spre Seinamanger; de acolo la Raab - unde - ca un început de împlinire a presimţirii Mariei, m-am îmbolnăvit de friguri ce m-au zguduit timp de 8 săptămâni, din 2 în 2 zile, şi m-au slăbit mult.
"O văduvă de croitor, cu două fete mari, spălătoreasa breslei, m-a primit cu bună voinţă şi mi-a dat o încăpere cu pat în locuinţa sa curăţică. Deşi iniţial am avut bănuieli cu privire la darul dezinteresat al Mariei, curând l-am regretat şi, epuizându-mi-se economiile, am atacat cei 30 de forinţi, binecuvântând-o pe donatoarea lor.
"Nu mă puteam hotărî să-i scriu Mariei cu privire la mersul bolii mele, de teamă să nu interpreteze aceasta drept o nouă cerere de ajutor. Mersul prost al serviciului poştal mi-a înlesnit să o fac a crede că scrisorile mele se pierduseră. Poate datorită acestui motiv, nici eu n-am primit niciodată scrisori de la ea.
"Sfaturile babelor şi vracilor dând toate greş, un meşter croitor - Schwarz - mi-a dat trei prafuri care m-au scăpat de friguri. Se ştie că ţărmurile Dunării sunt propice frigurilor şi cu atât mai mult un vas navigând încet de-a lungul lor; starea mea impunea o schimbare de aer, dar slăbiciunea nu îmi îngăduia mersul pe jos: Aşa încât m-am îmbarcat, contra unei sume modice, pe un vas de fructe gol şi am navigat până la Budapesta, meditând în ritmul lent al înaintării vasului. După ce am scăpat de toţi puricii, ploşniţele şi şoarecii de pe vas, de cârmaciul slinos şi de personalul murdar, folosindu-mă de o limbă pe care nu o înţelegeam, mi-am luat rămasul bun şi am păşit în Budapesta oarecum refăcut; aici, deşi nu mă aflam în patria mea, mă găseam într-o ţară cu concepţii libere, caracterizată de bunăstare."
Lectura făcută cu minţile aiurea îmi creă starea de spirit potrivită neîncrederii în mine ce se declanşase de când îmi amintisem rugămintea Mariei Manolescu privitoare la acel text. Aveam o experienţă în domeniul unor astfel de publicări de inedite, cum era aceea pe care o intenţionam pentru a salva textul bunicului său. Şi experienţa mea nu era chiar încurajatoare, ţinând seama de faptul că dacă n-aş fi publicat scrierea într-o mixtură cu ceva conceput de mine, nici o editură nu ar fi cheltuit banii pentru carte.
Poate că cititorul cunoaşte romanul meu: "Mozart. Şapte zile pentru nemurire". Este vorba despre o biografie romanescă a compozitorului. Pentru introducerea unor explicaţii originale în cuprinsul ei, am creat un personaj fictiv, pe nume Hermann Schultz. Un actor de bâlci care are prilejul să intre în intimitatea adolescentului genial şi-i rămâne prieten întreaga viaţă. Presupuneam că Schultz a lăsat posterităţii un amestec de cronică, jurnal şi biografie, toate consemnând existenţa cotidiană a amicului său, ca note pentru cine ştie ce piesă de teatru ar fi dorit să scrie într-o bună zi. Iar eu, Mihai Rădulescu, sub numele: Nucu Misail, am descoperit însemnările acelea în beciurile muzeului Bruckenthal.
Deîndată ce mi-a apărut romanul, l-am dat spre lectura unui vecin al cărui talent literar mă cucerise de mult timp. Peste câteva zile, mă chemă, şi adoptând un aer mustrător, mă întrebă cu severitate cum de îndrăzneam să public sub numele meu opera altcuiva. Culmea!, aceea număra şi mai multe pagini decât a mea, care era întreţesută cu ea... Pasă-mi-te, îşi irosise timpul preţios pentru a efectua numărătoarea respectivă.
Nu am stricat frumuseţea izbânzii de a-l fi păcălit cu jocurile mele stilistice pe încercatul meu prieten de condei. L-am lăsat să creadă că-mi părea rău că făptuisem furtişagul incriminat care, bineînţeles, exista numai în închipuirea lui înşelată de mine. Şi m-am retras cu coada-ntre picioare. Dar dacă al doilea text introdus într-o carte de-a mea ar fi cu adevărat scris de altcineva?

Să lăsăm de-o parte amintirile proprii, pentru a reveni la tânărul din filele de faţă. El poposi în Budapesta timp de câteva zile, fără să caute de lucru; firea îl îndemna să prefere statul de pomană efortului necesar câştigării pâinii cea de toate zilele. Nu era lene aceea care-l făcea să-şi întârzie cât mai mult cu putinţă angajarea, ci o tendinţă nepricepută prea bine nici măcar de el însuşi de a-şi aţinti mintea asupra tuturor atracţiilor propuse lui de ineditul unei scene citadine necunoscute încă, după cum era cazul şi cu aceea a capitalei ungare acum scrutată pentru întâia oară. Adolescentul era un contemplativ insuficient de grijuliu faţă de aspectul material al existenţei şi nu un descurcăreţ, nici un om cu picioarele prea bine ancorate pe pământ. Cititorul îşi dă seama că de aici i s-au tras cam toate necazurile şi şirul lor nu s-a încheiat încă.
Deşi necunoscător al geografiei străbătute, ca orice vizitator lipsit de studii speciale, ori de îndrumare, el îşi indică amănunţit traseul urmat, după cum se va vedea.
"M-am îndreptat spre Transilvania, ţara poveştilor şi a bogăţiei, unde însă nu mi-a fost dat să ajung atât de repede", citii din textul dactilografiat.
Am ridicat privirile spre nepoata autorului. Simţeam că mirării stârnite de pomenirea propriei mele ţări îi adăugam un rânjet vrând a zice: 'ştia tot Imperiul că în Ardealul nostru curgea laptele şi mierea de pe atunci! Şi cine n-ar fi râvnit să se înfrupte din ele?...'
- "Îmi vine a crede că pretutindeni în lumea austriacă vestea Transilvaniei circula atât din povestirile celor care o străbătuseră sau măcar auziseră de ea, cât şi prin mijlocirea cărţilor de aventuri ale epocii, din cari, Karl, un al doilea Don Quichotte, se hrănea visând a deveni cavalerul cuceritor al ţinuturilor ei cu sau fără mori de vânt. Oricum, un El Dorado fără doar şi poate."
Bătrâna doamnă îşi clătină insistent capul de jos în sus, râzând fără sunet, dar nu mai puţin entuziast, confirmându-mi opinia şi încălzindu-se şi ea la focul descoperirii mele.
Abia acum pricepeam că bogăţiile aşteptându-l în Carpaţii gemând de aur pe orice tânăr cutezător fuseseră acelea care îl chemaseră la o aventură atât de tulburătoare şi pe bunicul doamnei Maria Manolescu.
"Am luat-o spre neplăcutul Ketschkemet şi de aci spre mlaştinile urâcioase ale oraşului Szegedin, ţinutul cel mai propice tâlharilor. Aflând despre nesiguranţa drumurilor, nu m-am îndreptat către Arad, cum intenţionasem, ci în jos, spre Teresiopol, de aici la Zombor, şi am ajuns, ţinând-o spre Temeşvar, prin Nausatz şi Becskeret, în localitatea Kula, pe canalul Francisc.
"O arşiţă cumplită în meleagurile acestea sterpe şi golătatea de prin buzunarele mele m-au determinat să-mi caut de lucru. Am găsit la o văduvă bătrână, cu părul rar şi cu doi dinţi numai, în schimb având o guşă dublă şi un volum respectabil. Purta ochelari, ceea ce-i accentua aspectul feţei parcă tăiate în două. Gura cu buza căzută îi servea respiraţiei, iar din ea i se prelingea pe piept saliva. La odihna de după prânz scotea un horhăit straniu. Avea o fiică greoaie şi fără expresie, care nu vorbea nimic cât era ziulica de lungă, în schimb se delecta cântând răguşit până-n seară unul şi acelaşi cântec, astfel încât o poreclisem 'maşina cu canar'. Venerabila, credincioasa văduvă ţinea de ani de zile un lucrător, un bavarez tare prost, laş şi plin de superstiţii. Dar cum slabului nu-i lipseşte şi o parte tare, omul bea cu nemiluita!
"Acestui trio i se adăuga un coleg care, pe lângă o ştiinţă în materie de croitorie pe măsura ştiinţei mele, mai şi ura tot ca şi mine breasla noastră. Era şvab, tare limitat şi cu un picior diform ce nu-l condusese mai departe decât împrejurimile locului său natal: Kula. Dispreţul lui pentru breaslă l-a determinat să poarte un costum de călărie, pintenii inclusiv, colorat caraghios, şi cu un chipiu, spre râsul tuturor acelora care-l ştiau."
N-aş crede că deghizarea bărbatului se datora dispreţului său pentru breasla croitorilor. Mai curând citesc în ea o opunere, probabil involuntară, la invaliditatea care-l umilea, o modalitate de a o şterge din conştiinţă cu sprijinul comportamentului vestimentar viril adoptat. Acesta din urmă avea şi avantajul de a lăsa visătoare femeile şi pe orice trecător, cu privire la multiplele tărâmuri pe care le va fi călcat din galop lucrătorul călare pe bidiviul său năzdrăvan, pentru moment ocultat! În orice caz, am sau nu dreptate, textul mai cuprinde un indiciu pe care cititorul merită să-l sesizeze: Karl cel neputincios, de pe vremuri, într-atâta s-a emancipat încât a ajuns a râde în barbă de cine nu călătorea ca el, rămânând rece la infirmitatea ce îl împiedica pe colegul său să se delecteze cu vizitarea altor ţinuturi.
"Proprietăreasă a casei era o domnişoară nobilă, uscată, cu o vorbire germană deosebit de aleasă. O îndrăgeam pentru că îmi împrumuta cărţi nemţeşti de bună calitate."
Ne întoarcem acasă: Karl continuă a-şi face educaţia!
"La sfârşitul lunii septembrie, oaspetele mult temut, holera, sosi la Kula. Iniţial apărea sporadic, ulterior epidemic. Zilnic lua cu sine câte 20-30 de suflete. Unul dintre medici murise, celălalt dispăruse, astfel că frica şi neajutorarea ne erau tot mai mari. Se interzisese trasul clopotelor. Cadavrele erau sfinţite numai la cimitir de către un dascăl. Biserica şi şcoala erau închise. Totul semăna a mormânt, numai crâşma prospera. Nici într-o mănăstire nu se putea pomeni numele Domnului mai adesea decât între pereţii noştri. Lucrătorul spunea că va rămâne locului atâta timp cât molima nu apărea şi în casa noastră; apoi avea să-şi i-a tălpăşiţa. Văduva îi ţinea isonul: 'Atunci fugim şi noi!'.
"Fiind singurul neînfricoşat, sfatul meu egoist era urmat cu credincioşie: de dimineaţă o cafea bună, iar în cursul zilei vin, o concesie primită cu lacrimi de bucurie de către lucrător. Spre a-i amplifica recunoştinţa, am propus şi multiple prize de tutun, ceea ce intră pe dată în obiceiul nostru regulat!
"Într-o bună dimineaţă nu m-a sculat ca deobicei meşterul şi am dormit mult mai mult. În cele din urmă am coborât şi am găsit odaia goală şi încuiată. Bănuind că se petrecuseră lucruri rele, m-am dus la locuinţa proprietăresei, unde uşa era deschisă. Am găsit-o întinsă pe jos într-o poziţie inestetică! Când am povestit aceasta colegului meu, vru să o şteargă dezbrăcat şi desculţ. I-am dat a înţelege că ni s-ar fi putut uşor fura avutul din casa pustie. Am revenit în cameră, ne-am strâns lucrurile şi am părăsit clădirea pentru a o găsi pe stăpână. Am dat de toţi acolo unde colegul meu şchiop bănuia că se ascundeau. El a rămas cu ceilalţi, iar eu mi-am primit leafa, mi-am luat rămasul bun de la toată familia şi am părăsit Kula.
"De aci i-am scris în mai  multe rânduri Mariei Stadler, fără să primesc vreun răspuns! Se poate ca acesta să fi venit după plecarea mea sau să se fi pierdut pe drum."
- "De aici încolo intervin aventurile aproape incredibile ale bunicului meu. Şi culmea este că se desfăşoară mai mult sau mai puţin pe tărâm transilvan..." îmi zâmbi complice gazda mea, reluându-mi din mâini dosarul pentru a citi cu propria-i voce, cum o făcuse la început.
"Auzind că spre miazăzi holera bântuia mai rău, am fost silit,  învingându-mi temerile de tâlhari, să adopt calea către Arad, prin Mako. Am ajuns cu bine în Mako, apucând-o pe un drum pustiu. În continuare, copleşit de presimţiri rele, într-o dimineaţă umedă, ceţoasă, de toamnă, am pornit să străbat pusta Palota.
"Cam pe la vremea prânzului, am auzit destul de aproape hămăituri. Cumpăneam dacă să-mi fi îndreptat paşii în direcţia lor, fiindcă puteau anunţa vreun sat din preajmă, unde să mă fi interesat de drumul ce trebuia să-l ţin în continuare către Arad. Deodată auzii un fluierat scurt. Câinii amuţiră şi mi se păru că văd în dreapta mea două siluete călărind prin ceaţă. Instinctiv m-am oprit şi mă cuprinse o spaimă cum nu mai trăisem. După câteva clipe, revenindu-mi, am înţeles în ce situaţie nimerisem şi îmi dădui seama că tot una era dacă o luam înainte sau înapoi. Căci dacă mă pândea cu adevărat un pericol, evitarea bandiţilor care se orientau ca la ei acasă prin acele locuri constituia o chestiune de noroc. Însă a scăpa de potăi, cu mirosul lor subţire, era exclus. Îmi pierise spaima. Îi urmă o indiferenţă ce mă cuprinsese şi în alte rânduri în locul unui eroism trist. După mine, acesta este eroismul celor pe care nu-i încurajează nici amintirile luminoase din trecut, nici imaginile fantastice, trandafirii, ale viitorului posibil.
"Am păşit hotărât mai departe. Doi inşi angajaţi, ziceai, într-o discuţie cu nici un preţ legată cu mine, îmi ieşiră în faţă, călări pe doi măgari. Îmi barară calea. Erau ciobanii tipici pustei, sălbatici; îi urmau trei câini lăţoşi, albi, mari, care nu mă observau pe mine, ci pe stăpânul lor, aşteptându-i parcă porunca. Bărbaţii descălecară. Unul îşi dădu în lături cojocul, scoţând la iveală o puşcă lungă. Mă înşfăcă de ambele braţe cu pumnii, înfigându-şi în muşchii mei degetele mari în aşa fel încât am ţipat. Căciula îmi căzu şi unul dintre dulăi o culese şi o duse stăpânului său. Acesta îmi scoase curelele rucsacului şi-l coborî de pe umerii mei. Celălalt îmi goli buzunarele. Carnetul de drumeţie mi-l înfipse la loc în buzunarul de la piept.
"Totul se desfăşurase sistematic, cu indiferenţă, ca ceva obişnuit. Fără grabă, îşi încălecară măgarii şi plecară. Am făcut calea-ntoarsă spre Mako. De ce? Habar n-am. Pesemne că tâlharilor nu le convenea asta, la Mako găsindu-se comisariatul, deşi aşa ceva nu-mi trecuse prin minte. După ce am mers iute timp de vreun sfert de ceas, am auzit iarăşi bătând câinii care, mai mult ca sigur, fuseseră trimişi pe urmele mele. Când mă ajunseră, m-am oprit şi m-am apărat cu bâta ce o aveam. În zadar. Mi-au sfâşiat hainele şi probabil că numai datorită mişcărilor mele rapide nu mă sfârtecară. După ce-şi astâmpărară furiile, se culcară lângă mine, cu botul pe labe, şi mă imobilizară. La cea mai mică mişcare a mea îşi arătau colţii. Aşa am stat, pe jumătate gol, udat, tremurând de frig, până spre seară. În sfârşit, am auzit tropot de copite. Oare veneau călăii care, totuşi, hotărâseră să mă sfârşească? Din punctul meu de vedere ar fi fost bineveniţi, pentru că moartea mi se părea un câştig. Dacă m-ar fi lăsat în condiţiile acelea până noaptea, cred că mă prăpădeam, ceea ce, poate, le şi sta în intenţie.
"Dar nu erau ei, ci un ofiţer de ulani, cu coif pătrat, pe un cal în spume. La vederea sa, îmi reveni dorul de viaţă. Calul lovea, câinii i se opuneau. - 'Ce se petrece aici?' se răsti la mine, pe când cu dreapta scosese un pistol de la brâu. Cu glas ridicat, pentru a nu mă răzbi lătratrul dulăilor, i-am istorisit cele ce păţisem, cerându-i ajutor. Cu o mână sigură împuşcă una dintre fiare. A doua primi un plumb în burtă şi se târî urlând. A treia o şterse degrabă. Mi se păru a auzi un fluierat ce chema câinii. - 'Şi pe această bestie am s-o nimicesc!' - 'Domnule, nu-l urmăriţi! O să daţi de bandiţi şi unul dintre ei are o puşcă lungă!' - 'Nu mă las eu ucis de un derbedeu ca ăsta, n-ar fi cazul. Vino!' Îmi dădu mantaua lui de ploaie. Era atât de mare încât mă învelii în ea ca într-un pled. Aşa înţolit, tropăiam pe lângă salvatorul căruia se cuvenea să-i istorisesc pe larg aventurile mele. Poate că din plictiseală mă interogă despre toate câte le pătimisem încă din copilărie, ceea ce nu cred că-l putea interesa. Astfel am ajuns în adâncul nopţii în noroiosul Mako, iar salvatorul meu - un uşuratic - am aflat-o mai târziu, cu acest prilej demonstră o trăsătură deosebită de umanitate, suportând să călărească la pas de-a lungul oraşului până la cazarmă. Aci, la strigătul lui, au apărut Moritz şi Zajontschowsky, servitorii săi personali, şi cu Sadovsky, ordonanţa sa. - 'Luaţi-l pe acest biet tânăr cu voi în grajd, faceţi-i un culcuş bun şi daţi-i de mâncare'. După care, intră în casă.
"Moritz, un evreu cam de vârsta mea, mă măsură cu dispreţ şi-şi urmă stăpânul. Sadovski, un rutean stupid şi crud, spunea: - 'Daţi-i ceva să mănânce.' - 'Dar ce? Dă-i tu!', ridicând pumnul după stăpânul plecat. Zajontschovsky, un polonez mărunt, îndesat, cu faţa zbârcită şi cu o mustaţă numărând vreo douăzeci de ani de serviciu, zicea cu blândeţe: - 'Ei, vom găsi ceva de mâncare. Ia calul. O să văd.'
"Intrând în grajd am zărit într-un ungher o grămadă de paie. Cu puterile sfârşite, m-am trântit pe ele şi nu mă mai putui scula. Soldatul luă opaiţul în mână, mă lumină şi mă întrebă cine mă adusese în halul acela. După ce-i povestii pe scurt peripeţiile mele, scoase în tăcere din sacul lui de călărit nişte rufe cazone, mă ajută să mă schimb, îmi aranjă culcuşul, mă acoperi cu nişte pături de cal şi, în cele din urmă, îmi aduse două ouă, o bucată de pâine şi o sticluţă de rachiu, bunătăţi pe cari nu le puteam consuma, liniştea şi căldura fiind tot ce-mi doream. Când Sadovski mă privi curios şi satisfăcut, mă prefăcui că am adormit.
"După părerea mea, astfel am ajuns pe cea mai de jos treaptă a umilirii şi totuşi - ce anomalie! - nu mă simţeam tot pe atâta de nenorocit ca pe timpul copilăriei mele nepreţuite.
"Nu salvasem nimic alta decât propria-mi viaţă, totuşi eram liniştit şi nu mă simţeam apăsat de nici o vină."
Acuma sigur că m-aş fi temut să introduc într-o istorie de-a mea întâmplările lui Karl Mayer sau, invers, în povestirea lui să strecor nişte întâmplări născocite de mine. Cu atât mai mult cu cât lectura mă convingea tot mai tare de puterea evocatoare a stilului său. La cuvintele lui nu aş fi renunţat cu nici un chip! În ele sta valoarea memoriilor. Dar, dacă m-am făcut vinovat cândva publicând o naraţiune personală, pe care am dat-o drept a altcuiva deşi fusese scornită de mine, cu cât mai vinovat aş fi fost scos dacă editam, sub numele meu, o naraţiune cu adevărat pusă pe hârtie de altcineva?...
"Am zăcut inconştient nu ştiu cât timp. Când m-am trezit, am constatat că fusesem mutat într-un dormitor, iar pe patul meu şedea o femeie slabă, stafidită, cam de treizeci de ani, originară din Boemia, am aflat, văduva unui subofiţer ce fusese responsabil cu băuturile regimentului, o făptură blândă şi miloasă. Mi-era sete. Mi-a dat să beau şi m-a întrebat de nu aveam chef de o supă. Cu temere şi menajamente, mi-a încredinţat că nu o duceam prea bine şi că medicul militar recomandase să fiu împărtăşit. Puţin după aceasta, îşi făcu apariţia şi respectivul doctor. Reveni, sugerând să se mai amâne împărtăşirea mea şi dispăru.
"Ziua următoare mă vizită şi salvatorul meu, pe care îl voi caracteriza conform celor aflate mai târziu cu privire la el. Ignat Schreiter, cavaler de Schwarzenfeld, locotenent în regimentul 4 Ulani, un bărbat deosebit de frumos, în vârstă cam de douăzeci şi opt de ani, care, pe lângă firea sa cavalerească, era înzestrat şi cu însuşirea feminină a cochetăriei. Dispunea de prea puţini bani pentru satisfacerea înclinaţiilor sale înalt aristocratice şi contractase prea multe datorii.
"Cu regret am constatat mai târziu că salvarea mea se datorase nu atât simţului creştinesc cât dorinţei de a se afişa cât mai răsunător.
"Superiorul său - mai exact soţia acestuia - care îl simpatiza pe locotenent, făcu tot posibilul, lucru pe atunci neobişnuit în Ungaria, de a-i descoperi pe tâlhari. Cam la patruzeci şi patru de zile de când redevenisem conştient, mi-a fost adus la pat un haiduc în lanţuri, escortat, în care l-am recunoscut deîndată pe acela care-mi vârâse degetele în carne. Pe al doilea parcă-l înghiţise pământul. Cel pomenit a fost condamnat la şase ani de carceră, cu 80 de biciuiri pe an, atribuite în rate trimestriale, precum şi la despăgubiri de 50 de forinţi. Dar de unde nu este nu ai ce lua, va să zică am rămas numai cu dreptul de a lua.
"Auzisem că nişte doamne intenţionau să facă o chetă pentru mine, însă Schwarzenfeld, trufaşul, respinse ideea, spunând că el urma să aibă grijă de subsemnatul. Într-adevăr, îmi dărui costumul său de vânătoare, aflat într-o condiţie foarte bună, pe care doar mi l-am micşorat, şi două rânduri de rufe.
"Când m-am restabilit cât de cât, medicul fu de părere că, avându-se în vedere vindecarea mea era potrivit să fi fost lăsat în grija naturii care şi aşa îşi făcuse datoria mai bine ca el. Nici pentru salvatorul meu nu mai existam. Însă dispusese, tot în scopul refacerii mele, să primesc zilnic din solda lui câte 1/4 kg. carne şi o porţie de pâine din cele de 2 1/2 ale sale. Cheltuiala nu era mare, dar era suficient ca pomană pe parcursul insuportabilei mele şederi în acel loc. Cu toate acestea mi se părea lipsit de cuviinţă să-i mulţumesc la plecarea mea de acolo.
"O întâmplare m-a scos din încurcătură şi m-a decis s-o fac evreul care, mai vânjos ca mine, totdeauna îşi bătuse joc de subsemnatul. L-am evitat şi am înghiţit multe de la el, ferindu-mă de conflictele făţişe. Într-o zi, însă, stăpânul lui plecă, invitat undeva, şi nu era aşteptat să se înapoieze decât după miezul nopţii. Aţâţat de faptul că-l ocoleam, evreul îndrăzni să se lege şi de cinstea mamei mele. Furios, m-am aruncat asupră-i, l-am înhăţat de gât, l-am trântit la pământ, l-am lovit peste faţă de-i curgea sângele gârlă pe nas şi gură şi l-am izbit cu piciorul până încetă să mai ţipe şi leşină. Acestea spre satisfacţia celorlalţi doi slujitori cărora, prin intrigăriile lui deseori le făcuse rău. Zajontchowsky mă luă de mână, mă scoase din casă şi mă sfătui să dispar, deoarece d-l locotenent nu avea să-mi ierte ce-i făcusem protejatului său.
"Eram îmbrăcat, nu aveam nimic de strâns, aşa încât nu existau piedici la plecarea mea. L-am rugat pe Zajontschowsky să mărturisească adevărul stăpânului său, judecând eu după cum urmează: 'Gloria şi-a dobândit-o; pentru acel forinţ lunar cu care-mi achita hrana, am reparat toate hainele lui şi ale servitorilor lui, şi ajutam la curăţirea harnaşamentului său; mai mult, îl făceam să se amuze, când, de două-trei ori pe zi, calul lui gâdilicios pe spinare mă zvârlea de pe el. Aşa că m-am achitat de orice datorie.'
"Punându-mi pălăria într-o parte, cu cântecul pe buze, m-am îndreptat, satisfăcut, către văduvă şi i-am istorisit întreaga tărăşenie, dându-i socoteală şi de hotărârea mea de a pleca. 'Măcar de-i rupeai ambele picioare ticălosului ăluia! Nenorocea mai puţine fete mari şi cumsecade...'
"Îndesându-mi al doilea rând de rufe într-o batistă, cu o bâtă zdravănă în pumn şi bogat cu câţiva forinţi în plus, câştigaţi datorită acestei femei de treabă, am părăsit Mako."
Priveam pe pereţi şi la mapele desfăcute pe pat. Categoric tuşurile şi laviurile cititoarei memoriilor mă cucereau tot mai mult. Tărâmul meu lăuntric se umpluse de peisaje portuare şi acvatice, de ţărani dansatori, a căror linie era plină de nerv, de târguri proviciale, de muzicieni rustici dar şi filarmonici, de clopuri, broboade, ţambale, contrabaşi, trompete, tarabe, opinci, fracuri, baghete de dirijor, arcuşuri, pantofi de lac. Maria Manolescu îmi umpluse, prin dedicaţia ei faţă de imaginile pământului românesc, cu autenticul său, lumea interioară, unde, simţeam, până la moarte aveam să cobor ca într-o fântână cu apă vie, să-mi reînnoiesc firea şi sufletul, de câte ori moartea avea să mă învingă forându-mi tot mai adânc existenţa. Am ajuns la a mă întreba, poate sub influenţa preocupărilor lui Karl, cel încântat că pusese ceva bani de-o parte, dacă buzunarul meu se potrivea preţurilor ei, dorind tot mai aprig să devin posesorul măcar al uneia dintre lucrările pe care le priveam.
"Ţinta mea rămăsese Transilvania. Ruta pe care o fixasem era hotărâtă dinainte, aşa că, tot cam pe aceeaşi vreme ca şi întâia oară, am ajuns în Puszta. Singura deosebire era că acum ne îndreptam către primăvară", o auzeam dând glas textului deschis înaintea sa, pe când eu îmi continuam reveriile suscitate de opera ei în alb/negru. "Ziua în creştere mi-a îngăduit s-o apuc pe calea mai lungă, pe lângă Maras spre Arad, sperând ca aici să găsesc mai degrabă un loc de dormit; pe deasupra, drumul era drept. Ud şi mânjit de noroaie, am ajuns pe seară la Apatfalva şi am găsit cu uşurinţă casa ţărănească indicată mie de văduva binevoitoare. După ce am transmis salutări din partea ei, mi s-a oferit un culcuş, ba chiar şi o cină. Mai mult, gazda m-a condus dimineaţa următoare până la Csongrad cu căruţa. Tot a doua zi am ajuns pe lumină la Arad. După oboselile zilei, m-am dus la un han şi m-am cinstit cu un cotlet de porc şi cu vin.
"Localul era plin ochi cu muşterii de proastă speţă; birtaşul şi cu nevastă-sa purtau semnul depravaţilor, iar două femei murdare - viciul pe frunte. Aş fi dorit să mă întorc din drum, dar una dintre muieri mi-a făcut loc lângă ea, înghiontind un derbedeu să se dea mai încolo pe bancă. Dovadă că nu eram pe potriva acestei societăţi este că toţi tăceau şi mă cântăreau cu privirile.
"Un golan care stătea într-un colţ întunecos, cu sarica întoarsă, vru să plece, dar îl reţinu careva de lângă el, şoptindu-i ceva la ureche. Îl convinsese să rămână pe loc. Vorbele abia rostite circulau de la om la om şi mă simţeam urmărit într-un chip suspect. Friptura nu îmi tihnea, deşi era gustoasă.
"M-am grăbit să părăsesc hruba aceea. În urma mea, veni şi cel cu sarică. La jumătatea scării, mă opri înhăţându-mi haina şi mă întrebă dacă ştiam ungureşte. Negând, îmi spuse într-o germană stricată: 'Sunt soldat liberat şi ştiu niţică nemţească. Mă vei înţelege dacă ai bunăvoinţă. Ai intrat în cârciuma noastră şi m-ai recunoscut!' I-am răspuns că nu-l cunoşteam şi că intrasem acolo numai pentru a mânca economicos şi a pleca mai departe deîndată ce-mi potoleam foamea. 'Lasă asta! Cunoaştem! Camaradul meu a fost condamnat şase ani şi, pe deasupra, şi cu o bătaie trimestrială.' Abia acum pricepusem, cu toate că era ceva schimbat la omul acesta, fie numai părul şi barba sa. M-am speriat auzindu-l. 'A trebuit să mă mut în alt comitat, că altfel puneau laba şi pe mine. Cred că este o pedeapsă destul de mare. Ai cerut 50 de forinţi pe puţinele lucruri pe care le aveai.' 'N-am cerut nimic; comisarul...' 'Ştiu, ştiu. Pentru tot calabalâcul n-am primit nici 5 forinţi, dar ca să-ţi dovedesc că sunt om cinstit, iată banii - pentru că acum o duc bine! Mintenaş fă ce şti şi ia-ţi urgent tălpăşiţa din Arad, că să-ţi intre bine-n cap: toţi cei din crâşmă şi încă mulţi alţii sunt prietenii mei şi dacă mă înhaţă careva să bagi seama că nu mai apuci să mă denunţi încă o dată. Înţeles?!' 'Peste jumătate de oră voi fi plecat din Arad şi nu voi mai reveni.' 'Bine - o s-o vedem şi pe asta.' Îmi displăcea să iau cei 5 forinţi, căci nu aveam cum şti de unde proveneau, însă mă silea s-o fac dorinţa de a nu provoca mai dihai bănuiala acelui om... de onoare!
"Am părăsit Aradul, în direcţia Nagz Salconta şi nu am îndrăznit să mă mai uit înapoi."
Cronica actorului pieţar Hermann Schultz mi-a mai dat de furcă într-un fel, într-un chip asemănător cu cele precedente. Fostul meu decan, din perioada cât fusesem student, mi-a cinstit cu regularitate eforturile de a participa la viaţa literară contemporană. Cum o făcea? Răspunzând tuturor solicitărilor mele de a semnala printr-o recenzie cărţile ce-mi apăreau. O făcea cu o dragoste pe care nu o voi uita niciodată. Alături de marele Leon Leviţchi şi de modestul Andrei Bantaş, pe profesorul Gheorghe Bulgăr l-am adoptat model atunci când am ajuns eu însumi la catedră, model de dragoste pentru tineret şi de sprijin conştiincios acordat generaţiilor învăţăceilor săi. Or, apărându-mi "Mozart. Şapte zile pentru nemurire", am alergat cu sufletul plin de bucurie să-i dăruiesc cartea cu un autograf pe măsura încrederii mele în el şi cu rugămintea de a nu o trece cu vederea atunci când urma să se angajeze a redacta o nouă cronică literară.
Recenziile începură să se ivească, destul de generoase cu autorul, numai cea semnată de fostul meu dascăl întârzia, ceea ce nu se petrecuse niciodată până atunci într-un prilej ca cel menţionat.
O lună întreagă consumându-se de când primise volumul publicat de Editura Muzicală, fără vreun semn că mi-ar fi răsfoit opul şi consemnat ceva în legătură cu el, deoarece admirabilele relaţii pe care mi le crease mi-o îngăduiau, am pus mâna pe telefon să-l întreb ce se întâmplase de mă neglijase într-aşa hal. Mă ascultă liniştit şi-mi răspunse că aşteptase acea convorbire. În continuare, mă invită la el.
Degrabă m-am suit în tramvai şi am ajuns la poarta sa în doi timpi şi trei mişcări. Mă avertiză că, înainte de a lua condeiul în mână să recenzeze scrierea mea, dorea să-mi pună nişte întrebări. Trecu la cea dintâi pe dată. Nu era numai prima, ci era şi ultima. Voia să-i dau amănunte legate de descoperirea manuscrisului schultzian, căci nu i s-ar fi iertat să treacă pe lângă o aducere la lumină de o atare însemnătate culturală fără să-i acorde tot sprijinul său colegial şi de fost profesor etc. etc.... De data aceasta nu m-am putut stăpâni şi, cu o obrăznicie neruşinată, am izbucnit într-un hohot de râs nervos, orgolios şi (ce ruşine!) batjocoritor.
Ca unui copil, i-am revelat 'şmecheria' scriitoricească, uzuală odinioară, însă uitată până şi de specialişti în anii obscurantismului melancolic, de nu chiar tragic, adus de comunism pe urmele politicii sale antiumane.
- "Dar limba folosită...?", rosti parcă numai pentru sine.
Remarca aceasta era deosebit de preţioasă, pentru că provenea de la un profesor de stilistică. Dacă îl înşelasem, o datoram şi calităţii cursului său pe care, ca student, îl degustasem cu mari satisfacţii.
- "E una de invenţie, când nu este cea autentică, deprinsă din cărţi şi dicţionare, domnule profesor..."
- "Credeam că, iscoditor cum te ştiu, ai descoperit manuscrisul cu adevărat şi..."
M-am jenat să-i fi atras atenţia că limba, oricum, nu putea fi a actorului ambulant care, se presupunea, scrisese în germană, ci tot a mea, ca tălmăcitor al său...
Şi acuma, iată-mă în pragul altei publicări a unui manuscris străin. De data aceasta unul autentic... Ce mă va aştepta?
"Vremea cu care a trebuit să lupt era mizerabilă. Zilnic mă udam până la piele, îmi intra noroiu-n cizme, găzduirile pe cari le obţineam erau proaste. Mi se acrise de toate acestea şi-mi doream niţică odihnă.
"Am căutat de lucru şi am găsit la un german maghiar. După trei zile de stat la adăpost, soarele străluci de mă lua cu leşinul între cei patru pereţi. Era într-o duminică dimineaţa. Priveam prin geamul deschis în strada agitată şi mă frământam cum să scap de acolo fără a-l supăra pe meşter. Când iaca se deschise uşa şi intră un domn arătos. Era judele. Meşterul se frânse într-o plecăciune! Totul în odaie se electrizase! Nimeni dintre aceia care cunoşteau puterea unui magistrat ungar în acele timpuri nu s-ar fi mirat de devoţiunea ce i se arăta.
"Înaltul demnitar, folosindu-se numai de câteva vorbe, ceru ca surtucul său, pe care îl şi scoase de pe sine, să-i fie reparat pe dată şi trimis până-n prânz la domiciliul lui. Fără să mai salute, părăsi clădirea îndreptându-se către propria-i locuinţă! Meşterul mă procopsi pe mine cu acea sarcină, asigurându-mă că la predare voi fi cinstit cu un pahar de vin.
"Controlând căptuşeala, am băgat de seamă că între ea şi blană se afla o hârtie împăturită şi mult timp nu am putut pricepe cum de ajunsese acolo, buzunarele nefiind rupte. În cele din urmă am descoperit că buzunarul de la piept era descusut. Era foarte îngust, astfel încât mâna butucănoasă a proprietarului n-ar fi putut pătrunde în el, de aceea băgase pacheţelul, al cărui conţinut încă nu-l cunoşteam, între buzunar şi căptuşeala ruptă. Scoţându-l şi desfăcându-l, am găsit înăuntru o epistolă pe ungureşte şi două bancnote de câte o sută de forinţi, toate trei legate împreună. Speriat, am aşezat totul la loc, aşa cum fusese, şi am dat fuguţa la domnul magistrat. L-am găsit mâncând un înmiresmat purcel de lapte. Pe un ton autoritar, mi se adresă în maghiară. Văzând că nu-l înţelegeam, mi-a spus într-o nemţească stricată să depun haina pe pat. I-am întins pacheţelul, povestindu-i pe scurt cum de-l găsisem. Îi picară toate din mână, luă hârtia, holbându-se la mine nu numai cu surprindere, dar şi cu admiraţie pentru cinstea mea şi mormăind câteva vorbe în ungureşte. Un băieţaş de vreo şase ani apucă un băţ şi începu să mă lovească. Tatăl său îl opri, întrebându-l în aceeaşi limbă: 'Ce faci?'. Răspunsul fu: 'Păi, dacă-i şvab...'. Din acestea am dedus ura infiltrată în educaţia locală împotriva nemţilor. Părintele lui mă apucă de braţ şi mă conduse aproape cu forţa în camera de oaspeţi alăturată, încuind uşa după mine. 'Ştii ce conţine?' 'Da. Am deschis pachetul.' Se plimbă gânditor dând ocol odăii în câteva rânduri: 'Nu ştii ungureşte?' 'Nu. Nici nu pot vorbi.' 'L-ai arătat cuiva?' 'Nimănui.' 'Eşti sigur de asta?' 'Absolut. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.' 'Bine. Acum o să-ţi spun ceva. Omul nu este Dumnezeu. Am crezut că sluga mea a curăţat surtucul, a găsit legătura aceasta şi a şterpelit-o. Am ţinut omul trei săptămâni închis şi am pus să fie bătut ca să recunoască. În cele din urmă mi-am dat seama că nu era vinovat; totuşi l-am alungat. Acum îmi pare rău de bietul băiat. Însă aşa se cuvine să rămână. Poftim 30 de guldeni şi jură pe Sfânta Cruce că nu vei spune nimănui nimic din toate acestea.' După ce am jurat, adăugă: 'Bine, eşti un tânăr cinstit. Poţi pleca.' Ajungând în dreptul uşii, mi-a trecut prin minte că îmi sta-n putere să fi exploatat păţania în vederea redobândirii libertăţii şi l-am întrebat dacă nu era mai bine să dispar din localitate. 'Ai dreptate. E preferabil să pleci!' 'Dar ce să-i zic meşterului, ca să pot pleca?' 'Rezolv eu.' L-a chemat pe aprod şi i-a poruncit ceva. Acesta veni cu mine la meşter. După un scurt conciliabul, cel din urmă mi se adresă: 'Ia-ţi repede lucrurile şi du-te degrabă!' Veţi înţelege cât de iute m-am conformat şi aprodul mă conduse până la ieşirea din acea localitate mizerabilă, de parcă ar fi fost Îngerul din Rai. Celor care se interesau ce se petrecea cu mine, aprodul nu le răspundea. Ieşii din oraş. Aprodul mă încredinţă Domnului şi m-am putut depărta. Scăpând de însoţirea aceea umilitoare, am respirat adânc. Era una dintre cele mai fericite zile ale mele. Aveam o avere nemaipomenită în buzunar: 33 de guldeni.
"La Oradea Mare mi-am cumpărat cisme noi, fericind cu cele vechi un cerşetor.
"Ajuns în ţara visurilor mele, ţara legendelor, nu am lăsat necercetat nici un deal ce-mi aţinea calea, cu atât mai puţin vreo ruină, desfătându-mi mai întâi privirile şi apoi visând la trecutul cavalerilor ce bântuiseră acele meleaguri, fără a uita să mă închipui eu însumi călare, în armură, adoptând din când în când şi rolul câte unui paj, regretând a nu fi trăit în acele timpuri glorioase! În cele din urmă coboram iarăşi în vale, potolindu-mi foamea cu o mămăligă profană.
"De la Cluj, prin Sighişoara, am trecut la Sibiu şi prin Grossschenk la Marienburg (Vulcan), unde am sosit într-o duminică, la ceasurile slujbei. Am cercetat biserica fortificată cu ziduri şi şanţuri de odinioară; când năvăleau barbarii, ea constituia refugiul cetăţenilor avuţi, cu vite cu tot. La ieşirea din biserică, priveam trecând credincioşii, în portul lor vechi, frumos; pe urmă am citit inscripţia de pe turnul din secolul al XIV-lea:
Tinerii să-i cinstească pe bătrâni,
bătrânii să-i înveţe pe tineri,
tinerii şi cu bătrânii să-L cinstească pe Dumnezeu.
Atunci Dumnezeu ne va înmulţi.
"Continuam a visa când o mână grea mi se puse pe umăr şi mă trezi. În faţa mea se găsea un sas zdravăn, cu aer iritat. 'Prietene, când mănânci şi bei într-un birt, nu se cade să uiţi a plăti.' Mirat de cele auzite, i-am spus că deabia păşisem în Marienburg şi încă nu călcasem nici un prag şi nici nu mâncasem, nici băusem vreundeva. Să se uite de două ori la cetăţeni înainte de a-i acuza de rele. Hohotind, îmi răspunse: 'Prea mare ţi-e îndrăzneala! Vino cu mine, onorabile!' Odată acestea rostite, mă înşfăcă de braţ. Atunci se ivi din incinta bisericii preotul, adresându-se birtaşului cu blândeţe: 'Meştere Hans! Nu mi-aţi înţeles predica suficient de bine. Nu vă pripiţi! Acest tânăr, pe care-l observ de câtva timp, nu-mi lasă impresia a fi un înşelător, nici nu pare atât de prost încât să rămână locului dacă ar fi fugit din birt fără să-şi achite consumaţia!' 'Şi, totuşi, aşa este! Dacă nu mă credeţi, veniţi cu mine să vă confirme oamenii mei...' 'Fie, dar lăsaţi-l liber; acest tânăr nu va fugi!' Ajuns în cârciumă, am fost identificat de către birtăşiţă şi de nişte consumatori drept făptaşul despre care era vorba. Crâşmarul îl privi triumfător pe preot. Acesta se retrase, zicând: 'Atât de tânăr, cu priviri atât de pline de bunătate şi atât de stricat! N-aş fi crezut una ca asta...' Cuvintele rostite de acest om mă durură la culme şi, printre lacrimi, m-am rugat să mă privească mai bine şi să nu mă socotească a fi un ticălos, pe mine care eram nevinovat."
Ceea ce mă durea chiar înainte de a fi luat o hotărâre limpede asupra modalităţii de a face cunoscut manuscrisul propus de graficiană era jena de a se crede că intenţionam să profit de talentul lui Karl Mayer pentru a-mi clădi pe temelia lui un piedestal pentru monumentul meu. Comunismul ne pusese în imposibilitatea de a găsi soluţii editoriale la probleme de acest gen. Dar şi ceea ce a urmat, tot acolo ne menţine, fără ca aceasta să mire pe careva, deoarece tot comuniştii au preluat puterea comuniştilor, eternizând aceleaşi metode de a nu încuraja decât tipăriturile ce-i laudă pe ei şi le sunt de folos în ascensiunea politică sau în menţinerea la putere. Să nu uităm că cea dintâi scumpire la care a recurs, ca premier, fiul lui Walter Roman, sub obrocul stăpânului său de atunci, Ion Iliescu, a fost scumpirea hârtiei. Iar de la cea dintâi scumpire au survenit o mulţime de altele, din trei în trei luni. Presupunând că aş fi găsit banii necesari tipăririi într-o broşură de sine stătătoare opera memorialistică pe care o cercetam acum împreună cu Maria Manolescu, cum aş fi decis pe careva să o cumpere şi să o citească? Pe când topită într-un volum al meu, tot avea şansa ca altă povestire dintre câte încăpeau între coperţile sale să atragă pe cineva şi să-l determine să dea banii pe cărticică... Puteam face cunoscute aceste metode de bucătărie editorială, fără să fiu bănuit că ascundeam vreun interes personal? Nici măcar cu nepoata autorului nu puteam discuta pe faţă...
"O servitoare mai trecută, cu priviri idioate, se repezi spre mine, îmi ridică mâna stângă şi rosti scurt şi precis: 'Nu este el, e altul. Acela avea degetul mare zdrobit. Pe deasupra, i-am şi zgâriat faţa, pentru că s-a dat la mine când a plecat.' Acum şi un consumator declară că celălalt avea cizmele rupte şi pantalonii mai deschişi la culoare. Preotul îmi luă capul în mâini şi mă privi strivindu-şi o lacrimă: 'Dragă prietene, ai un dublu de soi rău, care poate fi foarte periculos pentru dumneata. Dacă dai de urma lui, apuc-o pe drumul dimpotrivă. Şi acum, usucă-ţi lacrimile.'
"Am respins cu mândrie oferta birtaşului de a mânca gratuit la el, am mulţumit preotului şi am plecat amărât din Marienburg.
"Visele mi-au fost tulburate zile întregi de această păţanie.
"Intenţionând să ajung la Braşov, m-am oprit într-o seară la Helsdorf şi am intrat într-un birt, vrând să rămân peste noapte acolo. Şedeam fără ifose într-un colţ întunecos al sălii şi mâncam pâine cu slană. Deodată îmi dădui seama că mă cercetau cu atenţie crâşmarul şi o mână de ţărani. Intră o bătrânică, oprindu-se lângă uşă. Cârciumarul se apropie de mine, mă apucă cu stângăcie de mână şi mă trase către masa mare, cu cuvintele: 'Ei, cine se ascunde în întuneric de parcă s-ar teme de lumină? Ia loc aci, sub lampă, cum fac toţi oamenii cinstiţi.' Bătrâna înaintă câţiva paşi, să se uite la mine precum miopii, şi strigă: 'El e! Aşa să mă ajute Dumnezeu!' 'Cine sunt?! Ce aveţi cu mine?!' 'Nu-l lăsa! Căutaţi-l prin buzunare! El mi-a furat banii!'
"Îmbucătura îmi căzu din gură, căci mi-a venit în minte dublura mea. Birtaşul şi cu un ţăran zdravăn mă prinseră de braţ şi mă târâră la jude, pe urmele păgubaşei şi a celorlalţi consumatori. După ce bătrâna insistă, sub jurământ, că o prădasem ziua-n amiaza mare şi că la intrarea sa în casă fugisem prin grajd, judecătorul, un ins cărunt şi cu căutături diabolice, mă percheziţionă şi mă ameninţă că avea să mă supună instrumentelor de tortură; îmi luă carnetul de drumeţ, lucrurile ce le aveam şi cei 20 de forinţi ce-mi rămăseseră. Interogatoriul trebuia să fie în defavoarea mea, pentru că aspectul meu prea mă acuza.
"Bătrâna era gata să jure. Cartea de muncă de la Aschbach nu arăta activitatea mea în amănunt, deci nu explica modul în care ajunsesem la o sumă atât de mare de bani, care se cam potrivea cu cea furată. Un judecător cu logică şi-ar fi spus că un hoţ care a comis o faptă în cursul dimineţii nu ar fi rămas atâta timp în sat. Cum anume obţinusem banii, mă legasem prin cuvântul dat judelui să nu dezvăluiesc. Alibi ce să dovedească sosirea mea numai către seară în oraş nu aveam, încât singura mea nădejde rămăsese povestirea păţaniei mele din Marienburg. După ce am încheiat cu aceasta, am solicitat să fiu confruntat cu pastorul şi cu birtaşul de acolo. La care judecătorul: 'Tacă-ţi gura! Cârciumarul ăla este un tâmpit, cât despre preot, e un om care şi pe un tâlhar spânzurat l-ar conduce tot în cer...' Interogatoriul isprăvit, eu declarat vinovat, am fost predat vătafului, un bătrân prăpădit. Acesta m-a dus spre primărie, a deschis o uşă dosnică din curte, m-a împins înăuntru, a trântit uşa după mine şi a zăvorât-o pe dinafară cu o încuietoare de lemn. M-am trezit pe un pământ în pantă, lunecos, umed, în beznă cumplită şi cu un miros de nesuferit de mucegai, mai-mai să-mi ia răsuflarea.
"Cu mare teamă şi cu îndoiala că se va proceda la o judecată dreaptă - datorită marei uri faţă de catolici", îşi începe autorul punerea în temă cu privire la cele ce aveau să urmeze şi continuă fără să facă o legătură limpede între acest început şi ceea ce expune mai departe. Tocmai această stângăcie a expresiei, datorată pesemne tulburării produse de aşteptarea unei nedreptăţi săvârşite împotrivă-i, ne vine în ajutor. Prin ce anume? Printr-aceea că scoate în evidenţă rivalitatea confesională ce a condus la primirea unei condamnări nemeritate şi, mai cu seamă, prin încălcarea legii. Să nu ne grăbim a analiza ceea ce încă nici nu a fost adus la cunoştinţa noastră. În continuare, Karl Mayer vădeşte a se fi temut de o "schingiuire pentru aşa-zisa mea vină", după cum îi era frică şi de confiscarea bănuţilor săi, pentru a fi despăgubită vârstnica sa presupusă victimă, urmând ca el să fie alungat aiurea cu mare batjocorire.
"Indignat de cele petrecute în acea zi şi cu gândul la trecutul şi viitorul sumbru ce mă aştepta, am stat ceasuri întregi pironit locului, până m-a apucat ameţeala şi am căzut jos. Probabil că am dormit un somn cu vise groaznice. Se făcu ziuă în cele din urmă. Lumina pătrunse printr-o gaură din uşă şi între ea şi podea. Tremurând de frig şi cu dureri de cap, mi-am cercetat arestul. Mă aflam într-un gang înclinat ce ducea în pivniţa din care venea un aer rece. Am descoperit un butoi mare cu pene putrede, un plug stricat, o masă cu două picioare şi nişte cisme mucegăite, două mari broaşte râioase şi o funie. Când pătrunse o rază de soare - ochiul lui Dumnezeu! - prin crăpătură: 'Doamne, nu o să mă părăseşti de tot!" Din accea clipă parcă mi se oţeli spiritul!
"Destul de târziu aprodul apăru. A tras zăvorul şi mi-a zvârlit trei cartofi, o coajă de pâine şi o cană de apă pe jumătate spartă pe care a aşezat-o între-o nişă, spunându-mi: 'Judele întreabă dacă vreţi să recunoaşteţi'.
"'Nu am ce recunoaşte, dar cer să fiu interogat în faţa unui tribunal legal! Judele dumitale nu are dreptul să mă ţină aci. Este asta o închisoare pentru oameni? Chiar de aş fi cel mai mare criminal, tot nu se cuvine să fiu tratat astfel!' Bătrânul plecă fără să scoată o vorbă; trase zăvorul. Luai cartofii: erau reci şi tari; pâinea era tare şi sticloasă; apa murdară, cu un strat marmorat pe deasupra. Nu puteam înghiţi nimic.
"Timp de două săptămâni se repetă acelaşi lucru cu aceleaşi întrebări. Numai pâinea o puteam mesteca. La cererea mea repetată de a mi se da hrană ca lumea, paie de aşternut şi o pătură - altfel riscând să mă prăpădesc - primeam răspunsul: 'Voi spune judelui'. Însă totul rămânea neschimbat.
"În a cincisprezecea zi, găsindu-mă prăpădit de tot, m-am adresat aprodului cam în felul următor: 'Eşti un om bătrân, şubred, cu un picior în groapă. N-ai atâta suflet încât să-mi spui ce se va întâmpla cu mine? S-a pornit cumva o anchetă? De ce sunt ţinut aici? În orice comună trebuie să se găsească şi o închisoare. Oare sunt anume lăsat să mor? Îţi face plăcere să mă chinui? Chiar de-aş fi hoţ, nu ţi-am luat nimic personal! Priveşte-mă! Trebuie să fi ajuns o arătare. Simt că nu mai rezist mult! Spune-mi de ce eşti atât de crud şi nu-mi aduci măcar cartofi proaspeţi?! Nu te costă mai nimic!' 'Cartofii şi pâinea stricată nu provin de la mine, ci de la jude. Este un om sever.' 'Ce uşor puteam fugi... Numai să-ţi fi dat un brânci, să fi ieşit, să fi pus zăvorul la uşă, poate că aş fi putut ajunge la Marienburg, să depun o plângere înainte de a mă fi eliberat de aici cineva. Acum regret că n-am făcut-o; nu mă mai ţin picioarele, dar mi-te să fug...!' 'Ai dreptate, aşa este, e adevărat. Am să-i spun judecătorului.'
"În prima zi trăsesem aproape de uşă scândura stricată, drept culcuş, şi foloseam drept pernă o turtă de pene mucede, duhnitoare, acoperite cu batista mea, dar oasele dezgolite de carne pe parcursul ultimelor zile îmi deveniseră atât de sensibile încât nu mai suportam să mă întind pe această bancă îngustă ce improvizasem. Mintea mi se împăienjenise, nu mai raţionam, văzul îmi slăbise, puterile mi se epuizaseră.
"În cea de a şaptesprezecea noapte m-a cuprins disperarea şi, cu o ultimă tresărire a dorinţei de viaţă, am ţipat cât am putut de tare prin uşă, în noapte: 'Nu mai există dreptate pe pământ?! Trebuie să pier aici nevinovat?! să nu-mi mai văd părinţii?! Nu am nici o vină! Ajutaţi-mă!' Şi m-am prăbuşit.
"Uşa fu zguduită şi o voce bărbătească puternică întrebă 'Cine este aici? Cine se plânge atât de jalnic?' 'Eu sunt - un biet nenorocit pe care vor să-l lase să piară!... Sunt nevinovat! Ajutaţi-mă!' 'Răbdare! Binişor! Mai înainte de a intra la careva închis într-o asemenea hrubă e nevoie de lumină. Să caut lumină. Revin îndată!' Plecă; nu vorbea dialectul unui sas. După mult timp reveni. Aprinse o lumânare, împinse înapoi zăvorul şi lumină înăuntru. Văzându-mă, se trase îndărăt. Căscându-şi ochii, strigă: 'Eşti stafie sau fiinţă omenească?' 'Nu sunt stafie - dar dacă nu mă veţi salva voi deveni una...' 'Omule, m-ai trezit din beţie - zău că m-ai trezit! Spune-mi ce ţi s-a-ntâmplat?Doamne, ce pute aici!'
"I-am povestit totul începând de la Marienburg încoace. După ce am isprăvit şi i-am răspuns şi la nişte întrebări, strânse pumnii, cu vorbele: 'Jude ticălos! Berarul îţi va aprinde o lumânare cum nici în iad nu-ţi va licări una mai frumoasă! Omule, dacă ai rezistat atâta timp, nu vei muri nici până mâine după masă. Îţi jur pe Sfânta Fecioară că noaptea viitoare n-o vei mai petrece aici! Eşti catolic? Desigur. Pe un protestant nu l-ar fi băgat în această hrubă, chiar de ar fi meritat şi ştreangul! Ţi-aş putea aduce pe loc ceva de mâncare, însă nu-ndrăznesc: să nu mă trădez... Curaj! Cu Dumnezeu înainte!'
"Vorbind cu sine însuşi, socotea: 'Acum este ora 2. La 8 sunt la Braşov, la 9 la judecătorul regal... 10... 12... la ora 1 după amiază se va întâmpla ceva!'. Stinse lumânarea, puse zăvorul şi plecă adăugând în şoaptă prin crăpătură: 'Ţine-ţi gura! Ai înţeles?!'
"E cazul să explic aici că berarul, de origine bavarez, avea o poreclă deoarece poseda o mică 'fabrică de bere' improvizată în casa lui, iar berea o transporta la Braşov - după cum singur recunoştea - fără axiză, prin contrabandă."
Într-o istorisire în care apar suficiente personaje ce încalcă atât legile statului, cât şi cele nescrise ale omeniei, face bine apariţia acestui "berar", la rândul său un delincvent, prin contrabanda băuturilor alcoolice cu care se îndeletnicea, este utilă, spuneam pentru că survine cu o explicaţie a condiţiilor căderii, în cazul unui ins categoric cinstit şi dovedind o înţelegere a semenului rareori întâlnită la indivizii corecţi. Motivarea călcărilor sale pe alături de codul penal îi câştigă iertarea noastră, trezindu-ne simpatia pentru cel înşelat şi slab în faţa atotputerniciei unei femei avide şi lipsite de recunoştinţă, după cum vom vedea.
Deşi de peste 20 ani trăia aci, era luat în batjocură pentru că era catolic şi neamţ şi era duşmănit mai cu seamă de judecător.
"De emoţie nu am putut dormi; în alte timpuri somnul mă mai ajuta uneori! Prea lent au trecut cele 14 ceasuri! - parcă ar fi fost tot atâţia ani - şi o apăsare ca de plumb îmi acoperea ochii.
"În sfârşit, fără să fi auzit pe careva mişcând, zăvorul fu tras.  Am tresărit, dacă se poate numi astfel ridicarea capului din piept. Văzui, ca prin ceaţă, mai multe persoane. 
"Voiam să mă ridic, însă n-o puteam face. Un om, era berarul, mă luă şi mă propti în picioare, de uşă, ca la expoziţie.
"Un mârâit de groază străbătu mulţimea. Un domn arătos - judecătorul regal - înaintă până în faţa mea; ştergându-şi ochelarii, mâinile îi tremurau. După ce mă privi, se dădu înapoi şi strigă: 'E groaznic! E groaznic! Dumnezeule, este cu putinţă aşa ceva? O astfel de faptă stigmatizează toată naţiunea săsească! Doctore, în numele Domnului, ajută-mă!' Medicul îmi ţinu o sticluţă în dreptul nasului şi de îndată îmi pieri ceaţa din faţa ochilor.
"'În această hrubă împuţită trebuia să fii tu aruncat, ca să te stingi aici!', ţipă judecătorul către bătrânul aprod. 'Oh!', strigă acesta  'nu pe mine trebuie să mă aruncaţi aici, ci pe ăsta!'. Şi îl indică din mână pe jude, 'pe el se cuvine să-l aruncaţi aici. I-am tot repetat că bietul om de faţă avea să moară de nu primea hrană mai consistentă şi o pătură. Duminică am vrut să-i duc o ulcică de lapte, dar m-a prins şi mi-a spart-o-n cap. Pe el să-l băgaţi aici! Nu pe mine, un om sărman dator să facă ascultare pentru o pâine.'
"Salvatorul meu anonim îl smulse pe judecător din încurcătura în care se găsea, anume să decidă ce urma să se întâmple cu mine. Se oferi să mă ţină la el, pentru care judecătorul (Fabrizius) i-a făgăduit o recompensă bună. Bărbatul mă luă în braţe şi mă cără ca pe un copil în locuinţa sa, însoţindu-l şi medicul. Pe când ne depărtam, am mai auzit poruncindu-se cu tonul ridicat să se redacteze un proces verbal privitor la mine, cu descrierea amănunţită a carcerei unde zăcusem, iar judele să fie dus în lanţuri la Braşov.
"Medicul în persoană m-a băgat într-o vană şi m-a curăţat de murdărie, ceea ce, când s-a ajuns la cap, îi fu foarte greu. Penele pe care dormisem se lipiseră atât de bine de păr de parcă ar fi fost pâslă. Hainele îmi fură arse pe dată. Mi s-au adus rufe curate şi am fost cazat în camera de oaspeţi, într-un pat bun. Prima mea hrană fu lapte cald! Această binefacere şi plăcere nu le voi uita niciodată."
După aceste două scene limpezi ca într-un film, cu acţiunea desfăşurată cu rapiditate, edificându-ne perfect asupra celor petrecute cu prilejul eliberării sale, autobiograful ajunge la desemnarea condiţiilor de trai ale bunului "berar", apropiindu-se de ceea ce vesteam mai sus: motivarea situaţiei sale sociale.
"Cât priveşte căsnicia acestei familii, nu pot spune nimic de laudă. Soţia era o femeie rea, certăreaţă şi deosebit de murdară la îmbrăcăminte. Soţul era masiv, atletic, dar irascibil; nu părea atras de farmecul nevestei sale, cu 10 ani mai în vârstă ca el şi care-i făcea scene de gelozie şi se purta urât cu el. Copii n-aveau. Ea nu-mi arunca niciodată o privire bună, ceea ce mă durea, dar am fost bine îngrijit: doar li se făgăduise o plată bună pentru asta!"
Nu pot, la urma urmelor, de a mă mai abţine să remarc cu glas tare o trăsătură osebită a scrisului lui Karl, o trăsătură ce mă intrigă. În amintirile sale, tânărul nu duce recunoştinţa atât de departe încât să nu sesizeze şi să nu facă remarci asupra aspectelor negative ale celor cu care a intrat în contact; şi nu le cruţă. Cu alte cuvinte, are o limbă ascuţită şi o fire suficient de bârfitoare pentru a clădi o epică picarescă viabilă. Sunt sigur că de nu ar fi fost astfel, memoriile sale s-ar dovedi mult mai puţin interesante, pe când datorită acestei trăsături de caracter, ele izbutesc a fi chiar fascinante, deoarece personajele sale sunt vii şi adevărate, oameni din carne şi oase, indivizi cu înălţări şi căderi. Dacă talentul plastic se pare că gazda mea l-a moştenit de la acest bunic, defectul acesta (sau calitatea: înclinarea lui spre bârfă) nu dau semne de activitate la dânsa. Încep s-o regret, temându-mă că pierd jumătate din haz şi autenticitate datorită delicateţii sale ce o îndeamnă să nu surprindă metehnele cunoscuţilor sau ale rubedeniilor ori să le tăinuiască. Dar să-i ascultăm lectura mai departe.
"Ar fi plicticos să descriu întregul proces, ce a durat cam două luni, aşa că nu o voi face decât în linii mari şi în punctele principale.
"Cam după 15 zile, m-am refăcut binişor, datorită bunei îngrijiri şi a hranei potrivite. Am fost interogat pentru întâia oară pe când mă aflam încă la pat. Câteva zile mai târziu sosi acelaşi funcţionar, întovărăşit de preotul, de birtaşul şi de slujnica din Marienburg. Primul, adânc mişcat, cu mâinile împreunate, repeta cu glas sensibilizat: 'Da, e acelaşi, deşi nu mai este flăcăul strălucit de atunci, ci o floare vestejită. Însă ochii săi albaştri, blajini, pot fi încă recunoscuţi.' Birtaşul îşi dădu seama pe loc de confuzia făcută şi o declară oficial. Când, în sfârşit, veni şi rândul slugii să fie întrebată dacă mă recunoştea, spuse, cu expresia ei idioată: 'Nu ştiu bine. Faţa e-a lui, dar la Marienburg avea păr frumos, pe când acesta-i pe de-a-ntregul cărunt, şi nici nu s-ar fi zis că în câteva zile urma să ajungă un schelet.'
"Repede mi-am trecut mâna prin păr şi iată că mi se umplu de fire cărunte, moarte, până îmi căzu; fui foarte amărât. Va să zică, timp de 17 zile, la vârsta de 19 ani, încărunţisem. Medicul, care nu a lipsit de la nici un interogatoriu, mă consolă, asigurându-mă că îmi va cădea tot părul, după care un altul, colorat, îl va înlocui, ceea ce s-a şi întâmplat. La a treia confruntare, apăru şi aprodul căruia i-am făcut binele de a da o declaraţie că nu m-a bruscat niciodată şi nu mă puteam plânge de el, fiindcă acţionase din porunca judelui. Data următoare se înfăţişă un ţăran în care l-am recunoscut pe acela care mă condusese, alături de birtaş, la judecător. Era un consilier comunal şi pentru că nu a putut justifica de ce nu-l interpelase pe judecător, a fost dus legat la Braşov. Deîndată ce am putut părăsi patul, s-a ivit un croitor din Braşov, care m-a îmbrăcat satisfăcător". [Cine o fi acela care vorbeşte aici? croitorul priceput la cum se datorează să arate o haină sau omul de societate şi gust? Oricare din doi va fi fiind el, recunoaştem faptul că păguboasa victimă nu şi-a pierdut demnitatea şi pretenţiile.] "Am primit şi bocanci, o pălărie şi trei schimburi de lenjerie. Banii ce îmi fuseseră luaţi mi se înapoiaseră mai demult. Cam la două luni după însănătoşire, gazda mea mă conduse într-o trăsură închisă la Braşov, la şedinţa finală. Trei zile mai târziu se pronunţă verdictul:
"Judele, condamnat pentru abuz de putere prin care viaţa unui om a fost periclitată în mod barbar, la despăgubiri pentru judecată şi alte cheltuieli, ca şi o amendă de 200 forinţi pentru mine, precum şi doi ani recluziune! Consilierul sus-menţionat, pentru tăinuire faţă de Consiliu şi înţelegere cu judecătorul, la un an şi pierderea dreptului de a fi reales. Ţăranca furată, pentru că s-a oferit să jure privitor la vinovăţia mea, deci l-a indus în eroare pe judecător, la 2 luni închisoare. În sfârşit, potcovarul care - venind de la Marienburg şi întrecându-mă pe drum, mă văzuse când am intrat în sat şi a fost de faţă la arestarea mea, însă, din răutate, nu a declarat în favoarea mea - la 3 săptămâni închisoare. Aprodul care de frică să nu piardă serviciul nu a avut curajul să se opună tratamentului ce mi se impunea, ori să reclame - a fost concediat.
"Cu o cuvântare mişcătoare, în care a arătat marele lui regret, judecătorul regal mi-a înmânat despăgubirea şi, înălţând hotărârea în sus şi adresându-se celor de faţă, s-a rugat să se admită ca acest document ruşinos pentru naţia săsească să fie distrus după moartea lui - pentru a nu rămâne posterităţii."
Iată-l pe autor, mijlocind glasul personajului său, cum completează portretul moral al acestuia, folosindu-i biografia:
"Ieşind cu gazda mea, care fusese răsplătită bine, am vrut să-mi iau rămas bun. - 'Nu atât de repede, drag prieten! Să mergem într-un birt; aş dori să stau de vorbă cu dumneata vreo jumătate de oră, să nu rămâi cu o impresie rea despre mine.'
"Mi-a povestit, cu oarecare aproximaţie, cele ce urmează: - 'De fapt, sunt din Wurzburg. Tatăl meu  - Dumnezeu să-l ierte!  -  nu a fost un om cumsecade. Nu am suferit ruşinea, am părăsit ţara pentru totdeauna şi, după multe drumuri, am ajuns la Braşov. Am cunoscut, ca ucenic berar, o femeie. Văduvă, la al cărei soţ fusese bucătăreasă şi care i-a lăsat o avere frumuşică. M-a îndrăgit şi mi-a propus să-mi încredinţeze banii ei, dacă o luam de nevastă, pentru a face o fabrică de bere. După părăsirea ţării mele, eram dornic de un cămin, aşa că m-am prins.
"Clădirea şi curtea potrivite pentru o berărie, la cumpărare, le-a înscris pe numele său. Banii ştie Dumnezeu unde îi ţine. Nici dracul n-a aflat-o! Pentru instalarea berăriei mi-a dat o nimica toată. Va să zică, sunt osândit ca toată viaţa să fiu un nemernic blestemat, un cerşetor şi, crede-mă, puteam fi om bogat, fiindcă berea mea este căutată. Cum mă tratează, ai văzut. Dacă mă străduiesc să dobândesc câte o oră plăcută pe ici pe colo, trebuie să-mi fie trecut cu vederea. Nu crezi? Aş dori să nu rămâi cu o impresie rea despre mine; şi acum putem pleca. Dacă ai veni cu mine acasă, ai vedea ce mutră amabilă ştie să facă bătrâna mea de cum zăreşte banii. Deşi, oarecum, sunt banii Iudei  -  astfel de servicii nu s-ar cădea să fie plătite. Te-aş fi ţinut toată viaţa la mine. Totuşi, doresc să fac ceva pentru dumneata. Acum nu poţi lucra. Ai nevoie, cum spune doctorul, de aer curat şi de odihnă. Unde intenţionezi să locuieşti? La han? La cârciumă? În acest caz, repede ţi s-ar duce banii. Am aci un vechi prieten, am şi vorbit cu el, te primeşte bucuros. Oameni de treabă, buni ca pâinea caldă, îţi va merge bine acolo.'"
Este ultima gazdă a nefericilor lui Karl Mayer.
"M-a dus în suburbia Blumenau din Braşov, la o căsuţă cu o bine îngrijită grădiniţă de flori în faţa ferestrelor. Totul se compunea dintr-o cameră cu alcov, bucătărie, tindă; şi un şopron. Mobilier modest, dar extrem de curăţel şi bine întreţinut. Gazda, o calfă de croitorie, însurat, de origine maghiară, lucra în oraş; era un om jovial, bun şi cumsecade, cam de 30 de ani, şi la care nimic nu trăda croitorul.
Soţia sa, fostă cameristă la o contesă, se ocupa de mode. Era o fiinţă plăcută, demnă de dragostea bărbatului, liniştită şi blândă. Fericirea deplină le lipsea: un copil. Şi acum îmi amintesc de aceşti doi oameni plăcuţi şi dezinteresaţi. Ocupam alcovul cu un pat bun şi plăteam 24 de creiţari zilnic pentru aceasta şi hrana modestă.
"Despărţirea de salvatorul şi prietenul meu care se purtase ca un părinte mi-a fost tare grea, deşi nu a fost definitivă, căci mă vizita de câte ori venea în oraş.
"Paisprezece luni a durat această convieţuire, adică până la sfârşitul lui noiembrie 1838. M-am ocupat cu dârzenie de cultura mea şi de completarea educaţiei mele. Am găsit un elev de gimnaziu care, pentru 4 forinţi, m-a meditat lunar. Fără ajutorul nimănui, am ajuns la o ortografie corectă şi la un scris citeţ, chiar dacă nu frumos. Calcule matematice făceam cu uşurinţă. Geografia, istoria şi mitologia mă preocupau. Cunoşteam foarte multe expresii străine cu care mă mândream şi ştiam şi să desenez niţel. Toate astea mi-au prins bine şi profesorul meu se minuna de progresele mele.
"Din averea mea de 220 forinţi, am depus 200 la casa de depuneri a d-lui Bomches, oprind restul pentru cărţi, întreţinere şi plata meditatorului.
"După achitarea lunară a învăţăturii, din capitalul meu plus dobânzile îmi rămânea din ce în ce mai puţin, deşi pentru întreţinerea mea nu cheltuiam decât 30 creiţari zilnic.
"Părinţilor le tot scriam că o duceam bine şi nu aveam nevoie de ajutor.
"În sfârşit, capitalul meu s-a consumat până la ultimii 5 guldeni. Cu aceştia în buzunar şi ştiinţă destul de vastă în cap, dobândită cu atâta trudă şi sacrificii, am părăsit Braşovul, cu marea bucurie că dobândisem măsurile standard cerute de militărie, proporţii satisfăcătoare şi sănătate deplină. Aşadar, mă puteam îndrepta spre cariera dorită, nu numai uitând de meseria mea de altă dată, care mi se părea nepotrivită, dar chiar negând-o.
"M-am dus de dimineaţă la comandantul recrutării, lt. Kalkic, rugându-l să mă accepte voluntar în regiment. M-a primit foarte frumos datorită, poate, îmbrăcăminţii mele bune şi purtării mele sigure pe sine, întrebându-mă de nume, religie, locul naşterii, ocupaţii, studii şi de ce doream să fiu recrutat.
"Am recunoscut de bunăvoie că eram supus al Boemiei, dar pentru că ştiam că de acolo nu puteam fi primit într-un regiment ungar, pe răspunderea mea, eu suportând eventualele consecinţe, l-am rugat să mă facă născut într-o localitate maghiară oarecare. La punctele 5, 6, 7 am răspuns că am absolvit 4 clase gimnaziale şi că fusesem destinat de părinţi carierei eclesiastice, care nu îmi convenea, sustrăgându-mă acesteia din proprie voinţă.
"Toate le-a găsit acceptabile, dar mai rămânea o întrebare: să-i spun pe cuvânt de onoare dacă comisesem rele şi intenţionam a mă sustrage pedepsei prin intrarea în armată. Am răspuns cu conştiinţa curată.
"După aceasta a urmat examenul. I-am citit o pagină şi a  fost mulţumit. Am scris o pagină sub dictare, cu cea mai bună ortografie a mea. Această dictare a fost probabil intenţionat împănată cu o mulţime de expresii străine pe cari le-am pus pe hârtie fără greşeală, primind laude. Mi-a dat nişte probleme de matematică de care aproape că mă ruşinam, cerând altele mai grele. Ca urmare, a renunţat la continuarea acestei examinări, dându-mi nota 10. După aceea m-a întrebat dacă aveam un stil bun. Această întrebare fiind neaşteptată, am răspuns încurcat. - 'Nu vă speriaţi! Chestie de exerciţiu... Vom vedea. Între timp, faceţi-mi plăcerea să luaţi o cafea cu mine; aprindeţi o lulea şi reflectaţi asupra temei ce o să vă dau.
"Închipuiţi-vă că aţi fost un călător singuratic prin Puszta, atacat şi jefuit de nişte bandiţi, scăpând numai cu viaţa şi anunţând prima instanţă judecătorească.'
"L-am privit încremenit. Zâmbind, mă întrebă de ce îl priveam atât de ciudat. Nu îmi convenea subiectul? După cum suna această întrebare, mi-am dat seama că era vorba numai de o potriveală întâmplătoare şi că teama că mi-ar fi aflat păţania nu-şi avea rostul; totul era numai o coincidenţă. - 'Ba da! Îmi convine.'  - 'Atunci închipuiţi-vă că nu m-aş găsi aci şi lucraţi în tihnă.'
"Nu a trebuit să-mi bat mult capul spre a descrie pătărania mea proprie în culori vii, luând rolul unui artist călător şi al salvatorului: un ofiţer de husari. Examinatorul citi compoziţia cu multă atenţie. - 'Hm! Aveţi într-adevăr o fantezie bogată, o descriere logică şi vie. Vă felicit! Regimentul face, prin dumneavoastră, o achiziţie bună. Veţi izbuti o carieră frumoasă, cu condiţia să aveţi o comportare demnă, lucru de care nu mă-ndoiesc. Aţi terminat!'
"L-am întrebat dacă nu voia să mă examineze şi la geografie şi istorie. - 'Dacă îmi cereţi aceasta, sunt sigur că aţi studiat ambele materii bine, deci vă dau din oficiu nota 10.
"Acum vă rog să vă dezbrăcaţi. Sunt de fapt farmacist şi am studiat chirurgia, astfel încât cunosc trupul uman. Medicul local e cam superficial, deşi este salariat anume pentru asta. Dacă eu vă declar apt, vă duceţi la el numai ca să vă iscălească certificatul.'
"Verdictul spunea: "Apt cu desăvârşire!"
La capătul acestei noi examinări, în faţa cititorilor noştri, Karl Mayer a trecut pentru a doua oară proba de compoziţie cu calificativul "apt cu desăvârşire". Nădăjduiesc ca, la proba la care am fost supus eu însumi de către graficiana Maria Manolescu, când mi-a încredinţat acest manuscris, înainte de săvârşirea sa dintre noi, pentru a-l publica, să fi trecut şi eu întru răsplata bucuriei aceleia pe care o bănuiesc, după cum am mai spus-o, traducătoarea lui.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]