Cum credea  că Securitatea nu era încă bine organizată, părintele Bălaşa decise s-o ia înaintea ei şi să-şi facă urma pierdută. Aşa că, în 1948 se duse în audienţă la mai marii săi,  pentru a-i ruga să-l ajute să dobândească un alt post de preot, fără solicitarea în scris a unui transfer, care devenea mijlocul de a i se cunoaşte itinerariul. primi o numire, de ca şi când ar fi fost pentru oară slujitor al Altarului. Şi nimeni nu-l deranjă până în 1959. În acea perioadă se revărsase asupra Ţării cel mai  viforos val de arestări cunoscut de la întâiul an menţionat mai sus. Personajul nostru era obsedat că va fi şi el dibuit de vânătorii de oameni.
Sosi la el, pe neaşteptate, preotul Virgil Pârvănescu, ajutor de comandant legionar. Era condamnat, în contumacie, la moarte. Avea grabnică nevoie să fie ascuns, altfel îl aştepta plutonul. Părintele Bălaşa îi găsi o gazdă la o cunoştinţă din Vaideeni. Ulterior, se mută la un frate al părintelui Dumitru, Ionică, tatăl pictorului; pe urmă, la Constantin Sacerdoţeanu, diaconul de la Sfânta Episcopie a Râmnicului-Vâlcea. Finalmente, poposi la Suteşti, la Dumitru Bălaşa.
Fugarul era înarmat cu un pistol şi intenţiona să-şi ia viaţa în cazul când ar fi fost încercuit de Securitate. Aranjamentul propus de el pentru a-şi păzi gazdele era ca acestea să declare că se pregăteau să-l denunţe în clipa descinderii.
Părintele încercă om după om, cu băgare de seamă, de nu cunoştea vreun ins dibaci şi de încredere, să ştie păcăli paza frontierei, să-şi poată trece viu şi nevătămat musafirul în Jugoslavia, să-i mântuiască viaţa. Mite Măneanu, din Turnu-Severin, şi tatăl preotului scriitor Alexandru Stănciulescu-Bârda, îl puseră în legătură cu o călăuză. Omul cerea 20.000 lei. Cu banii depuşi la C.E.C. de părintele Dumitru şi cei ai unui frate al Sfinţiei Sale suma se înjghebă cât ai bate din palme.
Făcură rost şi de un cauciuc mare, de autobuz. Îl umflară. Apoi aşteptară o noapte cu o ploaie deasă. În trei-patru rânduri, părintele se deplasă la ghid, să afle noutăţi sau să primească indicaţii. În sfârşit, sosi şi parola mult întârziată:
- Simpozionul se ţine la data...
Plecară seara. Ajunseră la Schela Cladovei, din Mehedinţi, pe întuneric. Străinul îi îndreptă printre două posturi de grăniceri. Când ploua, aceştia aveau obiceiul să stea sub acoperiş, la adăpost; nu patrulau.
Ajutorul de comandant legionar Virgil Pârvănescu fu pornit pe Dunăre astfel încât deriva să-l conducă tot între două posturi, pe malul celălalt. Înainte de a se desprinde cauciucul de pământ, călăuza îi puse în palmă o sticluţă cu gaz. Fugarul o strânse în pumn cu nădejde. Ajuns pe uscat, trebuia să-şi spele tălpile şi palmele cu petrol, să nu-i amuşine pasul câinii dresaţi să prindă oameni. Arătătorul ghidului îi indică dealul pe care avea să-l urce dincolo, abia profilat pe fundalul de bezne. Şi cu asta, îi făcu vânt. Curând păru o stafie pierind prin pânza cu ţesătură largă a stropilor mărunţi.
Şi a scăpat cu adevărat.
Două săptămâni mai târziu, părintele Bălaşa primi o ilustrată din Capitala Franţei: "Am ajuns cu bine la Paris. Am luat legătura cu ambasadorul român care finalizează plecarea mea în Statele Unite." După acest propoziţii cifrate, semna: Ion, cum i se spusese şi când îl ascunseseră, să nu fi trezit suspiciuni. Mesajul fu înţeles cum trebuia şi toţi se liniştiră, cu inima împăcată.
Deci, în 1959, deoarece se temea de o nouă arestare, părintele Dumitru socoti cu cale a fi fost prudent să se spovedească mai înainte de noul dezastru. Se duse la un preot cu care era neam, văr de-al treilea. Se pregătea pentru ce era mai rău. Îşi depănă viaţa din fir-a-păr. I se citiră rugăciunile de dezlegare.
Ce a făcut confesorul lui, după despărţirea de el?
Luptându-se la un cazan de ţuică cu ţoiul în mână, mândru a fi rudă cu un atare erou, tot stând el la taclale, ameţit de vorbă, se împăună a fi singurul  să ştie toate câte le ascultase şi-l vându pe Dumitru Bălaşa fără a-şi fi dat seama ce făcea. Istoria se răspândi ca una a unei mari aventuri ce stârnea uimirea tuturora şi şi-o spuneau pe unde se nimereau cu doi, cu trei, ca pe o baladă haiducească. Până şi spoveditul îşi auzi petrecerile prin lume tot de la gura slobodă a acesteia. Ce să mai pomenim Securitatea? Peste vreo două săptămâni după ce fusese curăţit de toate păcatele, pe 16 septembrie, sosiră şi 'organele' ce duhneau a moarte, pe când părintele Dumitru revenea de la o moară, îl înhăţară şi-l suiră în fubă.
Mai întâi l-au dus acasă la el.
- Dă puşca, ... tu-ţi Dumnezeii mă-ti de bandit de popă!
Armă n-avea şi cum nici ei n-o găsiră, l-au crezut pentru moment.
Îşi luă schimburi că, după atâtea necazuri câte-l călcaseră, se învăţase şi el cum se trăieşte pe pământ.
L-au condus la Securitatea din Drăgăşani. Aici întâlni mai mulţi preoţi arestaţi. Printre aceştia, părintele Gheorghe Diaconescu, de la Mitrofani.
Într-o noapte i-au cărat la Piteşti.
Începând din septembrie, şase luni de zile, noapte de noapte, a fost scos la orele unu, în chiloţi, şi bătut până la trei. De ce-l chinuiau? Să declare că a cumpărat de la ostaşii sovietici un pistol cu butie Oriţa, iar despre ţăranul care locuia îndărătul casei sale, Gheorghe Grecu, că ar fi cumpărat de la soldaţii nemţi un pistol Steier, cu gloanţe cu tot, în scopul  de a-l împuşca împreună pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Astfel şi-a dat seama de ce, la el acasă, căutaseră cu îndărătnicie o armă. Cum să declare, dacă nu era adevărat? Tortura continua fără să se sară vreo noapte, ameninţând să persevereze până aveau să recunoască minciunile ce li se impuneau.
Cum era scos doar în chiloţi, era măcelărit de-l făceau numai sânge din cap până-n picioare: iad, nu alta. La sfârşit, era dat cu spit pe toată pielea crăpată, îl puneau să se spele pe tot trupul,, să-şi lepede chiloţii, să-i frece şi pe ei cu apă şi săpun, până ieşea sângele îmbibat în pânză.
I se interzisese să povestească în cameră ce păţea şi nu încălca porunca deoarece existau turnători printre deţinuţi.
Gheorghe Grecu, văr cu presbitera, n-a mai putut rezista şi-şi asumă învinuirile ce i se aduceau.
Vreo cinci zile mai târziu, locotenentul Dumitru Cetăţeanu, care-l tortura, cum ajunse în dreptul lui şi-i scoase ochelarii de tablă, îl pocni cu sete în nas. Părintele căzu pe spate, cu capul de ciment. Dădu să-şi ridice mâna să-şi şteargă sângele ce-i răbufnea pe nări gâlgâitor, că nu mai putea respira şi altfel n-avea cum să-şi uşureze trasul aerului în piept, că nu era în stare să se întoarcă nici pe o parte. În clipa aceea văzu cum se apropia de el nebuneşte o stea mare cât floarea soarelui. Disperat, îl apucă de pantaloni pe ofiţer, de josul cracului. Steaua trecu pe lângă el. Dumitru Bălaşa izbucni:
- Tovarăşe maior, salvaţi-mă!
Locotenentul înşfăcă un bulon de cauciuc şi-l croi  peste mâna ce-l reţinea. Nu-şi desfăcu degetele.
Maiorul, care asista la bătaie, zise cu glas ferm:
Locotenent Cetăţeanu, îţi ordon: trei paşi înapoi!
Celălalt:
- Tovarăşe maior Săvulescu, vă rog să nu v-amestecaţi în instrucţia mea!
Părintele îşi desfăcu falangele de pe ştofă. Locotenentul scoase pistolul şi-l îndreptă spre el. Superiorul său, din nou:
- Locotenent Cetăţeanu, îţi ordon, cinci paşi înapoi!
Cel interpelat se desmetici: făcând cinci paşi înapoi, răguşit de încordare, dar şi niţel spăsit, scăpă:
- Să trăiţi, tovarăşe maior Săvulescu, sunt locotenentul Cetăţean Dumitru, la ordinul dumneavoastră.
Maiorul îi întinse mâna preotului, să-l ajute să se ridice, apoi:
- Vino cu mine!
Ajunşi în biroul său:
- Şezi!, îi indică un scaun.
- Tovarăşe maior, nu stau - că umplu scaunul de sânge.
- Ce contează un scaun pe lângă viaţa unui om?
Era unul dintre 'aforismele'  specifice anchetei, rostite pentru pregătirea anchetatului în vederea cedării, o variantă născocită ad-hoc a zicalei generalizate: " ce contează o bâtă-n plus la un car de oale sparte?", cu înţelesul: ce contează dacă ne mai spui şi acest lucru, dacă şi aşa ai făcut varză din câte voiai să le ascunzi de noi?
Cum îl îmbia să ia loc, părintele schiţă un gest ce se putea traduce şi că, în cele din urmă, i-ar fi dat ascultare. Însă omul cu stele pe umeri îi indică:
- Treci pe aici.
Se supuse. Drumul arătat îl ducea pe lângă birou. Întoarsă către el, o notă în creion: "Banditul Bălaşa Dumitru va fi condamnat la 6 ani. Banditul Grecu Gheorghe va fi condamnat la 5 ani. Se consideră că primul, fiind intelectual,  l-a influenţat pe cel de al doilea".
Maiorul apăsă un buton de sonerie. Apăru Cetăţeanu, de parcă ar fi fost pregătit pentru mascaradă, ceea ce, probabil, era şi adevărul.
- Îmi aduci dosarul părinţelului; diminutivul parcă mângâia, deşi nici tânăr, să i se zică "părinţel" nu mai era, nici starea jalnică în care se găsea nu motiva o astfel de adresare.
Reveni cu dosarul. Maiorul îl răsfoi:
- Părinte, dumneata eşti condamnat la 6 ani. Iar ţăranul cu care eşti arestat e condamnat 5, de parcă ar fi citit acolo.
- Tovarăşe maior, dar n-am avut proces...
- Părinţele, n-am ce să vă fac. Dosarul...
- Tovarăşe maior, casa mea-i în spatele colectivei, iar a ţăranului înapoia ei. Ca să lichideze colectiva colţul ăsta, am fost arestaţi şi ni se cere să declarăm c-am vrut să-l împuşcăm pe Gheorghiu-Dej. Pe Gheorghiu-Dej eu nu l-am văzut decât în poză: de ce să-l împuşc?
- Nu-i adevărat că aţi vrut să-l împuşcaţi?
- Nu e adevărat, tovarăşe maior! Doar nu suntem  nebuni!
Ofiţerul tăcu o bucată de timp de parcă medita cum să remedieze situaţia. Suspină compătimitor, după care:
- Cu ceea ce pot să vă ajut este să dau ordin să nu vi se mai dea nici o palmă, să nu vă mai înjure nimeni şi să vă facă procesul cum or şti. Dacă nu vă condamnăm noi, vin alţii, ne bagă şi pe noi lângă dumneavoastră - solicită el şiret, înţelegerea ascultătorului său - şi tot vă condamnă.
- Tovarăşe maior, faceţi-ne ce ne-ţi face!, renunţă celălalt să mai lupte, învins de omenia ce îşi era sugerată a i se potrivi. Omorâţi-ne, împuşcaţi-ne, dar să se termine odată! De la unu la trei noaptea gem zidurile Piteştilor de urletele noastre! E cumplit!
Arătătorul căută iarăşi butonul soneriei şi-l zdrobi. Când se ivi gradatul, îi ceru să-l aducă pe Gheorghe Grecu. La apariţia lui, îl întrebă:
- Cum e cu treaba dumitale?
Jumătatea de bărbat - cum ajunsese - povesti.
Insul dindărătul biroului zise:
- Dumneata ai declarat că ai vrut să-l împuşti pe Gheorghiu-dej. Aşa-i?
- Am dat declaraţie că aşa mi s-a cerut. Mi-a zis că dacă nu declar asta, mă omoară. Mai mult de şase luni nu pot ţine, tovarăşe maior
- Păi, e adevărat că ai vrut să-l omori?
- Păi nu-i adevărat, după o mică ezitare.
- Dar aşa ai declarat, nu? Părinţelul de ce n-a declarat ca dumneata?, îi plăcea să-i învrăjbească.
- Păi, el a ţinut mai mult la bătaie.
Maiorul s-a pus pe râs de sălta scaunul pe care şedea..,
Repetă pentru ţăran:
- De azi înainte nu-şi mai dă nimeni nici o palmă şi nu te mai înjură. Dacă-ţi mai dă careva o palmă, ori te-njură, să ceri să fii scos la raportul tovarăşului maior Săvulescu; avea o generozitate uşor infatuată şi-i plăcea cum îi suna numele şi cum se rostogoleau catifelat prin încăpere undele acustice ce-l purtau.
Îl trimise înapoi.
La plecarea părintelui Bălaşa, la fel:
- Părinte, n-am alt ajutor să-ţi dau. Asta este situaţia. Dumneata pricepi, insistă el, că nu te pot ajuta decât cu atâta.
Îl îndemnă din nou să ceară a fi scos la raportul său dacă era bătut sau înjurat:
- Să spui limpede: "tovarăşul maior Săvulescu", pentru că altfel nu te scoate nimeni!
Era splendid să te numeşti: 'tovarăşul maior Săvulescu'!
Dus a fost şi Dumitru Bălaşa.
Peste o săptămână fu iarăşi chemat la anchetă, la cel din urmă:
- Uite, ţi-a venit dosarul de la Suteşti.
Şase inşi declaraseră împotrivă-i, începând cu preşedintele Sfatului popular.
Zicea că preotul năvălise peste el, în Sfat, cu gogeamite cuţitul, ameninţându-l cu strigătul: "vin americanii!" Altădată, pasă-mi-te, aidoma, cu un topor "cu coadă lungă".
Pe acest preşedinte, pe nume Dumitru Preduţoiu, părintele Bălaşa îl scăpase de la moarte în 1945. Era tebecist şi preotul îi făcuse rost, din Bucureşti, de penicilină uleioasă americană. Nu-i ceruse nici un ban decât achitarea preţului înscris pe recipisă.
- Acum, dacă i-am salvat viaţa, se lua de viaţa mea..., îl aud oftând pe casetă; ba şi de americanii ce-i produseseră tămada, aş adăuga şi eu, povestitorul.
Printre cei şase, se număra şi o femeie, pe care preotul nici măcar nu o cunoştea. Poreclitul 'Mărăcine', de la partid, din Suteşti, declarase că nu auzise nimic rău despre el, pe când ceilalţi îl încărcaseră cât le stătuse în putinţă.
Când venise procesul, la interogatoriul martorilor, şi 'Mărăcine' îl desemnă ca pe un duşman al colectivităţii şi cu câte-i veneau la gură; învăţase şi el frica Securităţii. Condamnarea, va să zică, fu de şase ani.
Tot în aceeaşi şedinţă au fost condamnaţi şi scriitorii Ion Ionescu, de la Slatina, şi Moşandrei. Nevasta acestuia era franţuzoaică şi asista la proces. Moşandrei, cu prilejul ultimului cuvânt a cerut să i se dea permisiunea să primească pecinilină, că-şi "scuipa plămânii pe cimentul celulei". Procurorul sări de la locul său:
- Nu cumva vrei să-ţi dăm şi femei?!
Soţia începu să plângă. În sală se iscă rumoare.
După proces, la Jilava, unde i se declarase o infecţie a spinării, că fusese zdrobit de numitul Cetăţeanu cu o blană din care ieşeau de doi-trei milimetri zeci de ţinte ce i se înfigeau pepate, în omoplaţi, în fese, deşi, ca măsură preventivă, cum am mai spus, după fiece şedinţă de bătaie era şters cu un prosop muiat în alcool, ceea ce se vede că nu era suficient pentru a combate septicemia ce-l pândea în noua închisoare, la Jilava, deci, deţinuţii se pomeniră că un caraliu intră în camera lor şi-i întrebă:
- Ce pute, mă, aici, la voi?
- infecţia mea, domnule sergent major.
Acela-l puse să-i arate şi lui ce avea pe piele.
- Mă, tu ştii ce ai pe spate?
- Nu ştiu, domnule sergent major. Da' ştiu că era gata-gata să...
L-a condus la infirmerie. Doctor era o doamnă surdă. Îi tăie spinarea cu o foarfecă, de umplu o tăviţă cu puroi. Îi presără penicilină pe carnea vie. Îl bandajă:
- Peste două zile revii să-ţi schimb bandajul.
Când se împlini sorocul şi ceru să fie dus la cabinet:
- ... tu-ţi Dumnezeii mă-ti de bandit! peste cinci ani te scot la doctor!
Drept este că, parţial, s-a ţinut de cuvânt: nici atunci şi nici cât a rămas preotul în Jilava, nu l-a mai scos.
Părintele şi-a rupt cămaşa, să-şi schimbe bandajul, păstrând tifonul la locul lui. Mai îşi sfâşiau şi colegii cămăşile, îi mai dădeau zdrenţe în loc de feşe.
La Aiud, un colonel medic îi tăie cu un brici toţi mugurii ce-i crescuseră pe spate şi astfel, încet-încet, se vindecă, bun să ducă sinistra viaţă de celulă.

Încă de prin anul 1960, într-unele penitenciare şi lagăre de muncă apărură 'cluburi'. Am pus între ghilimele termenul, deoarece, personal, eliberându-mă în acel an, după o febră tifoidă de lungă durată, n-am avut prilejul să văd altfel folosită cabana, decât pentru reţinerea unui băieţaş, un pui de ţăran, care nu îmlinise 19 ani. Petruţ cred că-l chema şi era nedespărţit de Alexandru (Saşa) Ivasiuc, viitorul romancier, şef al lotului în care fusesem judecat. Copilul fusese ajutor de şofer pe o maşină a M.A.I.-ului şi nu găsise nimic mai bun de făcut decât să răspândească manifeste anticomuniste cu ea. De când ne aflam la Salcia, auzise că şi tatăl său se trudea, în grija Securităţii, condamnat în altă afacere.
Când desprimăvără, cum ne târam bocancii încărcaţi cu kilograme de noroi prins pe tălpi straturi-straturi, unul dintre ostaţii în termen ce învăţau 'să lupte cu duşmanii ţării', păzindu-ne paşii din lagăr la locul din muncă şi de acolo înapoi, nişte feciori deloc vinovaţi de dezgustătoarea ocupaţie ce li se găsise, îndoctrinaţi că eram criminali înrăiţi, de maximă periculozitate, pentru un motiv sau altul - că zâmbise, că şoptise ceva cu Saşa, că se aplecase, că rămăsese în urmă, în sfârşit pentru un nimic, ca de obicei - , unul dintre ostaşii de gardă, ziceam, îl apostrofă pe Petruţ în termenii educaţiei primite de la majuri, în cadrul 'educaţiei politice':
- Îmi bag bag p...-n p...mă-ti!
- Domnule fruntaş, de mama să nu vă legaţi, îi replică Petruţ, furios ca un căţelandru şi roşit ca un rac pus la fiert; ba mai şi făcu vreo doi paşi spre el, atât de crunţi încât acela se trase înapoi speriat.
În mod evident era gelozia nemărturisită dintre doi flăcăi de-o seamă, dintre care unul avea  prilejul să-şi arate superioritatea zdrobitoare de a ţine în mâini o puşcă.
Atâta groază de noi se infiltra în minţile lor, neatinse de vreo cugetare proprie că semănau cu foile albe de hârtie, cum le scoţi din top, că puştiul nu găsi ceva mai cu cale decât să tragă un foc în aer, de alarmă.
Gradaţii alergau către el, înebuniţi de presimţiri sumbre, bănuind că se declana rebeliunea noastră mult aşteptată (conform indicaţiilor superiorilor lor ierarhici) sau evadarea întregii colectivităţi în zdrenţe vărgate. Băieţelul în uniformă kaki, ce să le spună? Inventă pe loc ceva să-i acopere ruşinea de a se fi înfricoşat de pomană. declară că Petruţ încercase să-i zmulgă arma.
Aceasta a fost suficient ca probă.
Nu ştiu cum s-or fi dezlănţuit atunci împotriva colegului nostru, pentru că ne-au mânat înainte cu strigăte şi şuierături de cowboy ce-şi gonesc cirezile, în pas alergător, să-l zdrobească în tihnă şi fără martori.
În schimb, ştiu că acea celebră cabană destinată clubului deveni închisoarea lui Petrţ, pe trei luni de zile. Zăcea acolo în lanţuri la mâini şi la picioare şi-l băteau cât era ziulica de lungă; caraliii ce-şi exercitau puterile asupra lui se schimbau în trei ture, el - nu.
Cazul, prea strigător la cer, fusese raportat la Centru, cu atât mai mult cu cât Petruţ ieşea dintr-o grevă a foamei pentru a intra în alta.
În sfârşit, sosi şi grupa de inspectori de la Direcţia Generală a Penitenciarelor. Petruţ fu liber  şi primi iarăşi 'dreptul' la muncă.
Un fost profesor universitar al meu, de limba rusă, turnător celebru, îşi intră în drepturi ca responsabil al clubului. Avea să-şi încheie stagiul la Salcia în şanţul ce ne folosea drept veceu, aruncat în mediul potrivit şi ajutat de confraţii de suferinţă ce fuseseră victime limbii sale trădătoare. În libertate, a ajuns beţiv notoriu şi, la vârsta senectuţii, trăieşte cu eleve de liceu. Astăzi se bucură să-şi bea pensia de fost deţinut politic ca toţi aceia vânduţi de el.
Ştiu că la acest club se împrumutau cărţi de citit la dormitor. Fiindcă nu eram depăşitor de normă, eu unul n-aveam dreptul la ele. În volumul CAIDUL. NUVELELE ADOLESCENŢEI ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE, în povestirea cu acelaşi titlu, am evocat singura lectură pe care am făcut-o datorită acelui club şi condiţiile umilitoare în care am ajuns la ea.
Deschiderea cluburilor presupunea 'reeducarea' deţinuţilor politici, prin lucrări 'pe linie', ca MITREA COCOR, BĂRĂGANUL, DESCULŢ, LAZĂR DE LA RUSCA, MINERII, bineînţeles, poeziile lui Beniuc şi alte baiverne scornite de scriitorii dornici de putere şi mai ales de atrăgătoarele stimulente băneşti, stagiile interminabile în 'casele de creaţie', călătoriile în străinătate şi împrumuturile de la Uniunea Scriitorilor niciodată restituite. Ulterior veni şi epoca filmelor comuniste, chiar 'lecturi alese' din ziarele recente.
'Reeducarea' legionarilor de la Aiud - a avut alt caracter - a început în primăvara anului 1962. Voi  cita după Demostene Antonescu ("Reeducarea de la Aiud", "Punctele Cardinale", nr. 8-9, 1993), cuvintele 'de încurajare' adresate legionarilor 'săi' aiudeni, de către colonelul Gheorghe Crăciun când a 'dat drumul' 'reeducărilor' plănuite de Comitetul Central al partidului de criminali:
"V-am adunat aici, laolaltă, să discutaţi între voi şi să vă spălaţi rufele în familie. (...) Puteţi să folosiţi, unul împotriva altuia sau altora, în demascările pe care le veţi face, toate cuvintele existente  în vocabularul limbii române. Nu aveţi voie să vă bateţi sau să vă omorâţi între voi. Noi nu vrem să reedităm aici ceea ce s-a petrecut la Piteşti, ci vrem, doar, să scoatem putregaiul din voi, pentru ca, purificaţi, să vă redăm societăţii."
Am recurs la acest citat, deoarece, deşi părintele Bălaşa se află peste doi ani într-o colonie de muncă în Balta Dunării, acelaşi obiectiv era urmărit şi de comandantul local: "să scoată putregaiul" din preoţii legionari, a căror 'reducare' presupune lepădarea de Dumnezeu. Spre deosebire de Aud, unde refuzul de a participa cu entuziasm la 'dezbaterile' antilegionare era pedepsit cu perioade grele de carceră sau izolare, cu masă la trei zile, aici bătaia a rămas la ordinea zilei (probabil pentru că ştirile parveneau mai anevoie la Bucureşti).
Acest excurs mai lung a fost necesar fiindcă în povestirea de faţă apare pentru întâia oară în literatura noastră de detenţie o mărturie privitoare la aceste lepădări.
Care va să zică, în anul 1964, într-un lagăr din Balta Dunării, comandantul le ceru preoţilor să  declare că nu credeau în Dumnezeu, că, pasă-mi-te, erau 'reeducaţi'. Oamenii, sătui de atâta suferinţă, au semnat declaraţii în acest sens.
Doctorul Puşcaşu, îl tot sfătuia pe părintele Dumitru Bălaşa:
- Declară şi dumneata că nu crezi în Dumnezeu, că te omoară ăştia.
Bătăile reîncepuseră cu spor, de ieşea bietul preot terciuit din ele.
- Cum să declar?! Să rămâie scris?!
Sistemul cerea să se rostească o declaraţie orală, în faţa tuturora. Abia apoi o scriai şi de depunea a dosar, ca şi când lepădarea de Dumnezeu se făcea din proprie iniţiativă.
- Domnule doctor Puşcaşu - îi zise, în sfârşit, nemaiavând putere să rabde a fi trezit nopţile pentru tortură - , declar că nu cred în Dumnezeu şi semnez şi hârtia, numai cu condiţia să vă ţin o predică adevărată, după care, orice s-ar întâmpla, să mă-mpuşte, să m-omoare, nu-mi mai pasă.
Când vorbeau oamenii celorlalţi deţinuţi, în curtea lagărului, securiştii, cu comandant în cap, formau un grup retras mai într-o parte. Îţi dădeau un microfon, să declari în auzul tuturora, că nu credeai în Dumnezeu şi nici nu crezuseşi vreodată.
Când a primit şi el microfonul, rosti:
- Dragi tovarăşi, mi s-a cerut să declar că nu cred în Dumnezeu.
Dădu pe faţă câte zile şi câte nopţi îl chinuiseră pentru a declara că nu credea în Creator şi cum n-a mai putut suporta chinul.
Pe măsură ce vorbea simţea că era ce ami frumoasă predică din viaţa sa. Cu comendantul de faţă! Şi se minuna că nu-l lăsa Dumnezeu pe acela să întrerupă curentul electric, pentru a nu-i mai da posibilitatea să fie auzit, ori să tabere asupra lui, să-l calce în picioare.
În final, se adresă ascultătorilor:
- Rog pe bunul Dumnezeu să vă ierte. Dumneavoastră o să mergeţi acasă; o să vă vedeţi familiile, copiii. Pe mine, desigur, or să mă împuşte. Să spuneţi soţiei mele şi copiilor mei că am murit cu credinţa în Dumnezeu şi că nu m-am lepădat până-n ultima clipă.
După aceasta îngenunche. Lăsă microfonul de-o parte şi începu să cânte Tatăl nostru. Toţi câţi erau de faţă îl urmară, de răsunară depărtările. Cântau împreună cu el. Când isprăviră, se ridică în picioare. La fel făcură şi cei dinainte-i. Bătu trei mătănii. recită:

RUGĂCIUNEA DINTÂIA A UNUI PĂCĂTOS

                           Cu sufletul de păcate îndestulat,
                           Străbat în templul Tău lucrat din aur şi argint,
Mergând sfios, cu capul spre pământ plecat,
Eu vin să cer de la Tine, Preabubule, alint.

                           Iertare de păcate, căci de ele mi-e sufletul plin
                           Şi nu mai am, din tot ce-ai făcut Tu, nimic senin.
                           Am pângărit tot ce-i mai sfânt,
                           De multe ori deasupra Ta m-am ridicat
                           Şi-n loc de rugi şi cânt, în loc de rugi şi cânt
Cuvinte prea murdare eu Ţi-am aruncat.

Nesocotit, nebunul, tot ce-i curat şi sfânt,
                           Nu m-am gândit la ceruri niciodată
Şi nici nu am crezut că ele sunt.
Nici nu ţia-m zis că eu cândva tată,
                           Grăit-am în deşert atât de mult,
                           Că nici nu-mi vine nici mie să m-ascult.

                           Dar, Tu, Tu eşti bun şi blând şi sfânt, Părinte,
                           Şi ai iertat pe toţi câţi de păcate s-au căit
Şi i-ai făcut iar fii ai Tăi.

Părinte preaslăvit! Părinte preaslăvit!
                           mă iartă şi pe mine, că şi eu am fost al Tău,
                           Un fiu ce toată viaţa făcut-a numai rău...

                           Şi cum pe desfrânata, spălat-o-ai de păcat,
                           Aşa şi mie, Doamne, îmi dă iertăciune,
                           Căci mă sint de rele atât de apăsat,
                           Când îţi ridic, Tată, această rugăciune!

Apoi iarăşi le zise:
- Pentru dumneavoastră toţi care aţi declarat necredinţa - aţi declarat, că nu se poate altfel - eu am făcut un jurământ înaintea lui Dumnezeu: sunt preot şi nu mă lepăd; nu se poate.
Apoi le ceru iertare tuturora.
Abia acum cei din conducerea lagărului se desmeticiră şi întrerupseră curentul. Era ca şi când o putere mai presus de ei şi de noi toţi le ţinuse minţile în loc. Comandantul răcni:
- De ăştia mi-ai fost, banditule?! Eşti un om fără onoare!
El, prinzând curaj:
- Tovarăşe maior, v-am spus că de Dumnezeu nu mă lapăd..., deşi îi făgăduise că în acest sens avea să-i sune vorbirea - asta pentru a obţine îngăduinţa de a se adresa  tuturora.
Seara, pe la 9 şi ceva, veniră patru caralii cu pistoale, îl luară cu ei pe brigadier, iar acesta-i îndrumă către părintele Dumitru, căruia cel din urmă se adresă:
- Sunteţi chemat la comandament.
Îl duseră în formaţie, iar acolo, iarăşi, îl făcură preş sub tălpi, iar îl terfeliră cu jignirile şi cu înjurăturile.
Nu credea să mai scape de glonţ. Dar n-a fost aşa, pentru moment: îl aştepta carcera grea. O zi - un pahar de apă dimineaţa, unul la prânz, unul seara, cu o bucată de turtoi cât două cutii de chibrituri; două zile la rând, trei pahare de apă, din cele mici; a patra zi, din nou cele trei pahare, cu bucata de turtoi; şi aşa mai departe.
Îi era atât de foame încât a patra zi ar fi mâncat şi lemne... În schimb, într-a cincia pieri orice nevoie. Venea gardianul cu apa şi cel pedepsit nici n-o putea bea.
- Bea-o, mă, c-or să spună că te-am omorât eu, banditule!
Într-o bună seară l-au dus înapoi în domritorul comun, la brigadierul Paşcanu. Patul său se găsea la al doilea nivel. brigadierul se adresă deţinutului de la nivelul de jos, să facă schimb cu paturile:
- Dormi dumneata sus, că părintele Bălaşa nu mai poate urca.
Curând i se comunică:
- Te cheamă la 'telefon' doctorul Puşcaşu.
Însemna că era solicitat la perete prin morse.
Medicul îi transmise că toţi contribuiseră cu câte o bucăţică din porţia personală de turtoi şi adunaseră o bonetă de deţinut plină, să-şi refacă puterile.
- Să nu cumva să mănânci tot deodată!
L-a învăţat să înghită doar din trei în trei ore, când se schimba garda - pentru a avea un mijloc de măsurare a timpului - , şi numai o lingură de firimituri. Abia după două zile să treacă la a mânca normal.
Două săptămâni mai târziu, cum sunase planificarea din Bucureşti, fură eliberaţi până la ultimul.
- Cum rămâneam cu conştiinţa? Şi cu o hârtie la dosar în care semnam că nu am crezut niciodată în Dumnezeu, ba, mai mult, că am minţit lumea?!

I s-a dat o parohie, de formă, cu 96 de familii. Chiar dacă ar fi semnat lepădarea de Dumnezeu, tot ar fi primit parohie; probabil chiar una mare şi bogată, fiind om de încredere pentru 'lucrătorii' Securităţii, bun colaborator al lor.

Sosi Înaltul Firmilian în vizită la biserică. Nu-l cunoştea dinainte pe părintele Bălaşa, decât din articolele citite prin revistele teologice. După plecare, îi trimise 3.000 lei.
Cum primi banii, fu chemat la sediul Securităţii.
- Ce legături ai cu Mitropolitul?
- Tovarăşe, nici măcar nu ne-am cunoscut vreodată.
- Minţi!
Urmăreau să afle de ce primise banii. Noroc că pe cuponul poştal era ştampila Ajutorului pentru personalul bisericesc.
Mai sosiră alte trei mii şi alte două mii. Apoi fu chemat în oraşul banilor Craioveni: Mitropolia avea un post vacant. Îi fu oferit.
Părintele Dumitru se codi:
- Tocmai eu să-l ocup? Un fost deţinut politic?...
Vlădica Firmilian i-o reteză:
- Pe mine nu mă interesează asta. vreau să-mi faci o revistă cum nu mai are nimeni în ţară.
Şi aşa a făcut.