Cine să-şi închipuie că unui copil născut în 1911, în satul dealul Mare, de mai sus de Drăgăşani cu vreo 15 km., viitorul avea să-i ţină în păstrare bine chivernisită o viaţă atât de neaşteptată? Chiar dacă se înfăţişă la examenul de admitere la Seminarul din Vâlcea cu un an mai devreme decât prevedea regulamentul şi dacă primi bursă încă de la cei 11 anişori ai lui, tot nu se întrevedea nimic deosebit - când zic 'deosebit', deosebit înţeleg! - în existenţa sa de mai târziu, ce rămânea o privelişte înceţoşată şi luminată prea arareori de câte ceva sigur. Tot bursier continuă a fi pe parcursul celor opt ani de studiu, iar în clasa a şaptea îl numiră şi bibliotecar, plăcându-i tare mult să citească.
Ba se îndeletnicea şi cu poezia. Drept care, debută în ziarul socialist (nu ştia el ce era aceea) "Curierul Muncii". Prima sa colaborare începea cu versul:
Într-un palat, în sala mare...
Succesul acelei apariţii nu întârzie să se facă simţit într-un fel surprinzător. Elevul Dumitru Bălaşa fu ridicat de Siguranţă, pentru crima de lese Majestate, socotindu-se că reminiscenţa lui eminesciană constituia o diatribă împotriva Dinastiei, lucru ce nici prin minte nu-i trecuse, nici prin vise nu-l călcase. Asta şi-au dat seama şi anchetatorii, astfel încât singura lui pedeapsă fu sperietura trasă.
Şi cum aceasta nu fusese destul de mare, nemaiputându-şi stăpâni condeiul nărăvaş, ca un încercat într-ale suişurilor şi coborâşurilor destinelor culturale, scoase revista: "Foi Literare". Avea o revistă şi profesorul său de limba română. Ucenicul îi găsea anumite lipsuri şi nu se sfii prea din scurt să le  biciuiască într-a sa. Pe astă cale, îndată după apariţia primului număr, se trezi eliminat. Încălcase din nou şi într-altcum regulamentul: publicase fără avizul cenzurii cancelariei.
Fostul director, profesorul Costantin Grigore, mijloci pe lângă minister şi solicită milă. Băiatului i se acordă sesiune particulară.
Bineînţeles că dracul scrisului nu-i dădea pace. Edită piesa: REGINA NOPŢII
- Apoi mi-am făcut un costum de haine şi m-am căsătorit. Am luat-o de frumoasă, îl aud pe casetă pe astăzi îmbătrânitul în rele suferite cu şi fără voie, dar cu multă durere oricum, părintele Dumitru Bălaşa, unchiul pictorului Sabin Bălaşa.
Aleasa îi era din stirpe de machedoni.
În 1932, se înscrise la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Va lua licenţa cu magna cum lauda.
Profesorul Nicolae Popescu îi vorbi despre o bursă la Atena. Junele se duse acasă să-şi pregătească sufleteşte tânăra soţie.

Suntem în anul 1938, destul de chinuit pentru istoria Europei şi a României.
În gară, după ce-şi cumpără biletul, un necunoscut se apropie de el şi-l apostrofă:
- Părinte, îl cunoşti mata pe avocatul Mihăilescu, din Balş?
- Cunosc, cum nu!
Nu-l cunoştea doar el; toată lumea-l respecta pe cumsecadele naţional-ţărănist.
- Păi, dacă-i aşa, ia pachetul ăsta şi fii bun de i-l dă.
Pachetul, se vedea pe margini, era unul de foiţe, cum ar fi fost şerveţelele de hârtie.
- O să fii curios să ştii ce se află-n el şi ca să nu-l desfaci şi să-l strici, uite aici ce conţine.
Îi înmână o scrisoare a lui Iuliu Maniu ce era reprodusă la maşina de scris în, cine ştie, poate o mie de copii, în pachet. Era adresată Patriarhului Miron. proaspătul preot o citi:

                                       "Înalt Prea Sfinte Patriarh
                                                   şi iubite Amice,
Guvernul pe care tu-l formezi, eu am fost chemat să-l alcătuiesc. Dar eu, fiu al Ardealului, n-am primit să trec Ţara prin teroare şi sânge.
Te sfătuiesc şi pe tine, ca fiu al Ardealului, să nu compromiţi Biserica şi să nu patronezi acest guvern". Sau cam aşa ceva.

La coborâre-n gara Balş, căzură săgeată lângă el trei jandarmi:
- În numele legii, eşti arestat!
- Domnule, cum o să mă arestaţi?! Dumneavoastră, ca jandarmi, n-aveţi putere decât la ţară. Aici e oraş. Aici poliţia e cea care arestează.
"M-o fi vândut chiar străinul! Anume mi-a dat pachetul, să aibă ăştia pricină să mă-nhaţe... Era tot unul de-al lor. Dar ce să aibă cu mine? M-or fi crezând anticarlist?"
Jandarmii pesemne nu cunoşteau legea enunţată de el, xă se şi-ntinseră să-l înhaţe ca-n gheare de uliu, deşi era îmbrăcat preoţeşte. Dar nu le fu treaba uşoară: avea 24 ani, era tocmai în floare, iar puterile-i - de taur.
Un accelerat se grăbi să oprească. De bună seamă, jandarmii mai aveau o misiune, mai aşteptau pe careva. Şeful împărţi ordinele ca din butie:
- Tu, la vagonul ăla! Tu, la cealaltă scară!
Cum locomotiva nu se oprse încă, Dumitru profită de neatenţia lor şi-şi zvârli preţiosul pachet sub roţile vagoanelor. Jandarmii îşi dădură seama că ochii preotului jucau în capu-i de la un capăt al gării la celălalt, doar-doar ar fi găsit mântuirea. Voiră să-l stăpânească folosindu-se de forţa braţelor. Dar el nu se lăsă apucat nici mort. Unul dintre ei, mai iute la mânie dacă-l călcai pe coadă, îşi înşfăcă arma de ţeavă şi harşt! îl altoi cu patul pe spinare. Bălaşa îi cunoştea pe jandarmi ca oameni fără Dumnezeu - nişte bestii, ce mai! - , inşi lipsiţi de judecată. Socoti că supunerea era mai potrivită în faţa lor.
Îi strănseră cătuşe pe mâini, cu ele la spate. L-au purtat cincisprezece kilometri pe jos, la postul lor din Rioteşti. Pe drum şi-aminti că scrisoarea lui Iuliu Maniu o mai avea asupra sa. Îşi frământă minţile, se strădui să închipuie o cale de a scăpa de ea, se chinui: nimic. Nu se putea. Ajunşi, fu percheziţionat şi găsiră năpasta.
- Ce-i asta?!
Nu-i mai păsa să le câştige bunăvoinţa. Hârtia din degetele lor atârna prea greu pe umerii lui, cât era ea de subţire.
- Păi citeşte-o şi dumneata.
După lectura edificatoare, din post în post pân' la Caracal. Acolo, zăvorât cu toţi ţiganii şi borfaşii. Pe urmă, la Craiova, la închisoarea militară.
În Vinerea Patimilor, procesul. Nu i-au dat mult: trei luni. Dar erau trei luni şi o zi. Ziua aia îi lua toate drepturile.
Părintele a soclicitat să le execute vara. În acele timpuri, în cazul pedepselor minore, îşi puteai alege perioada detenţiei după nevoile tale.
În penitenciar găsi vreo şase sute şi ceva de legionari. Între timp se desfinţaseră partidele dictatura regală se declanşase; Patriarhul Miron luase fruntea guvernului. Factotum era Armand călinescu, care se despărţise de Iuliu Maniu şi trecuse, dimpreună cu Nicolae Iorga, de partea dictaturii. Guvernul patronat de Întâistătătorul Bisericii primi porunca de a-i lichida pe naţionalişti (pe toţi şi pe singurii ce se declarau împotriva comunismului).
Un comandant legionar dintre cei de acolo se apropie de preot, la ceasurile prânzului, şi-l rugă:
- Părinte, nu vrei să vii să ne dai binecuvântarea la masă?
Bun înţeles că-l invită să îmbuce cu ei.
- Că nouă ne mai trimite câte un viţel sau altceva de-ale gurii ajutorul legionar. Avem cantina noastră; nu mâncăm de la-nchisoare.
Cum la masa guvernului se cam lungea şi subţia saliva de poftă de foame, se duse bine dispus. Se cântă în obşte Tatăl Nostru. Pe urmă rosti rugăciunile. Şi aici fu însoţit de glasurile lor încrezătoare în Domnul şi pline de viaţă, mai fiecare ştiindu-le pe de rost, că erau teologi, avocaţi, medici, profesori, învăţători, oameni cu carte şi credinţă. Se simţi ca între creştini.
Pe lângă cei şase sute şi ceva de legionari şi de el - manist - , mai zăceau pe acolo şi un comunist şi un evreu sionist care se străduia pentru înfiinţarea unui stat evreesc; vânduse timbre să adune... fonduri (!) în acest scop.
Două luni cât a stat în tovărăşia legionarilor, a învăţat părintele Bălaşa cântecele lor, pe care le tot auzea. Eliberându-se, dobândise statut de legionar.
Numai că eliberarea n-a însemnat eliberare, deoarece a fost dus în Moldova, într-o şcoală normală desfiinţată, al cărei local fusese preschimbat în lagăr pentru gardişti.
Mai târziu, fură sloboziţi şi de acolo. Iar prin octombrie-noiembrie, patruzeci şi doi de preoţi legionari fură internaţi în lagărul de la Sadaclia, o mănăstire basarabeană. Rămaseră pe loc până la executarea Căpitanului, din 29-30 noiembrie 1938.
Aceasta avu loc astfel: a fost arestat Corneliu Codreanu, anchetat, judecat şi condamnat la 6 luni. S-a întâmplat aşa fiindcă cel numit i-a trimis o scrisoare lui Iorga. Istoricul s-a simţit insultat; rezultatul l-am văzut; apoi Codreanu primi o nouă condamnare, de 10 ani, pentru Înaltă trădare. Pe urmă, el şi cu treisprezece condamnaţi au fost strangulaţi şi, ulterior, împuşcaţi, sub pretextul că ar fi voit să fugă de sub escortă. Au fost îngropaţi la Jilava, s-a turnat vitriol sau var nestins peste trupurile lor, iar deasupră-le o placă de beton.
Ca ripostă, un grup de nouăsprezece legionari, "Răzbunătorii", l-au ucis pe Armand Călinescu, pe la podul Eroilor, la 21 septembrie 1939. În aceeaşi seară au fost arestaţi legionarii de pe întreg cuprinsul ţării: peste 20.000 inşi. Câte trei de fiece judeţ au fost împuşcaţi fără judecată.
La Vâlcea, de unde era părintele Dumitru Bălaşa, a fost executat în acest fel părintele Aurel Nicolescu, de la Slătioara; tot atunci şi-au pierdut vieţile preoţii Grigore Moldovan, din Gorj, şi Chivu, din Tulcea, vreo patru-cinci sute de legionari pe ţară, dintre care zece din lagărul moldovenesc unde zăcea.
După aceasta, revenind la preoţii cu care se afla părintele Bălaşa, li se ceru să semneze o declaraţie de abjurare a Legiunii, în caz contrar fiind ameninţaţi cu plutonul de execuţie. Îndremnul li se părea foarte greu de pus în practică, fiindcă ei vedeau în întemeietorul Mişcării un suflet curat care murise pentru Ţară. Asimilau uciderea lui cu cele petrecute în Spania, unde sfintele icoane, moaştele, crucile, fuseseră scoase din biserici şi arse în piaţa publică, unde se jertfiseră pentru creştinism Moţa şi Marin.
În iunie 1940, am pierdut Herţa, Bucovina de Nord, Basarabia, două judeţe din cadrilater, în urma pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939). România rămase ciopârţită.
Împotriva cedării Ardealului se întruni un congres legionar la Braşov. Se remarcă Horia Sima, pentru cei de faţă un anonim.

Părintele Dumitru Bălaşa, fu eliberat dimpreună cu toţi. Înainte de această arestare fusese paroh la Băneasa, în jdueţul Romanaţi. Acum nu mai avea dreptul să ocup nici o funcţie în domeniul specializării sale. Se sfătui cu soţia ce să facă. În cele din urmă hotărî:
- Mă duc la Craiova, la Editura "Scrisul Românesc". Lucrez ca zilier. Îţi expediez banii, să ai grijă de tine şi să hrăneşti fetele. Dacă doreşti să te desparţi de mine, îţi dau toată libertatea şi te înţeleg. Dar chiar şi aşa, eu tot voi trimite câştigul meu: fetele nu mi le uit.
Zis şi făcut: obţinu o slujbă de zeţar. peste o lună l-au avansat corector, că doar luase licenţa cu magna cum laudae...
Irineu Mihălcescu îl cunoştea de la susţinerea acesteia. Îl întâlni la Piatra-Olt:
- Părinte Bălaşa!, îl întâmpină cu vădită plăcere de a-l revedea.
Cel din urmă nu ştia că între timp ajunsese Episcop de Râmnic. Îl salută ca pe un monah de rând:
- Prea Cuvioase...
Ierarhul râse îngăduitor. Îi spuse ce fusese ales. Îl îmboldi să-i istorisească cum o ducea.
Părintele Dumitru îşi descărcă tolba. Nu se aştepta să audă:
- Am la Craiova un post vacant. Te-ncadrez.
- Păi... cu situaţia mea...
- Nu ţin eu cont de ea!
Până la urmă, oricâtă bunăvoinţă avea, nu-i putu rezolva cazul cum nădăjduise. Îl numi preot la Mofleni, în fosta mănăstire. Ulterior, se vacantă un post la Craiova. Fu scos la concurs. Participară optsprezece candidaţi. Părintele Bălaşa câştigă. Însă în august fu arestat din nou. Căzură câteva sute de preoţi din zonă.
Horia Sima semnă un pact cu Regele. Drept rezultat, li se dădu drumul tuturor legionarilor închişi. Urmă formarea guvernului Sima - Antonescu şi apoi evenimentele din ianuarie 1941, numite anapoda: Rebeliunea.
- N-au făcut-o legionarii, i se indignează glasul pe casetă, fără argumente. Comuniştii au făcut-o. Comandantul muncitorimii era un comunist trimis de la Moscova, zice înşelându-se, deoarece acele evenimente au fost provocate de Mareşal, iar cel vizat de replica sa reprezenta un legionar devotat cauzei lor.
Şi aşa începu războiul.
Părintele Dumitru Bălaşa plecă pe front. A fost decorat cu Steaua României cu Spadă şi Virtutea Militară, cu grad de Cavaler.
Prin 1944, după încercuirea de la cotul Donului, sub comanda generalului Munteanu, a trecut fluviul pe gheaţă şi a revenit în ţară. Aici se schimbă puterea şi-l arestară, de data aceasta, ruşii.
Petrecerile personale se succed într-un ritm monoton în cutia reportofonului de unde se ridică glasul său; ele oscilează între foarte puţină libertate şi foarte multe arestări şi se împletesc cu evenimente naţionale, deseori uitate în litera exactităţii şi memorate de el încâlcit sau subiectiv. Aşa stau lucrurile cu noi toţi: biografia unui om, treptat, timpul scurgându-se, se reduce la  cuvinte, şi acelea nesigure, chiar infidele. Sunt mirat: totuşi, în desfăşurare, ea a constituit un izvor de trăiri sufleteşti unice, uneori de nesuportat prin durerea provocată, alteori producând bucurii la rândul lor greu de reţinut în inimă. Aceste trăiri au contribuit la întărirea fizică sau, dimpotrivă, la slăbirea organelor interne şi a trupului în general, datorită influenţei ştiute a stărilor de spirit asupra sănătăţii corporale. Aşadar, biografia, lungimea vieţii sau, dacă vreţi, dictează apropierea sfârşitului biologic al individului. Să nu rămână urme sigure din ea în memorie? Să nu găsim cuvintele ce s-o poată comunica cu zguduirile ce ne-au fost autentice traume, la vremea lor?
Nu le găsim.
Iar dacă ele nu-şi află locul între memorie şi capacitatea de a comunica în planul lingvistic, unde să se ascundă oare? În Cartea Vieţii? Şi la aceasta nu vom mai avea niciodată acces?
Dar să lăsăm şirul de amintiri să se depene mai departe, nădăjduind că va stârni un ecou al simpatiei în pieptul cititoruţilo care, urmărind frazele noastre vor şti să le confere greutatea propriilor lor dezamăgiri şi revolte, astfel încât ele să devină flacără în cugetele lor, cum le va fi resimţit părintele Dumitru Bălaşa când a parcurs întâmplările condensate astăzi în ele.
L-au ridicat la ceasurile 1 noaptea. Îşi făcu socoteala să se spânzure, pentru ca fetele sale să nu ducă în cârcă, prin toată existenţa, povara unui tată 'fascist', cum erau naţionaliştii numiţi de sovietici. Îşi zicea: "E mare păcat să-mi iau viaţa. Dar Dumnezeu mă iartă că-mi cunoaşte gândul. Decât să mă ducă în Siberia, mai bine mă spânzur şi mi-am salvat copiii. Nu-i mai urmăreşte nimeni; nu-i mai întreabă: 'Ce-i tac-tu'?" Părintele n-avea încă experienţa comunismului practic. Sub oblăduirea acestuia până şi de situaţia bunicilor morţi demult erai iscodit, iar verii de-al treilea, ce ar fi putut încălca vreun comandament marxist, reprezentau o sabie suspendată deasupra capului tuturor rubedeniilor. Îşi încheie ezitările cu: "Domnule, nu se poate..." Şi rămase cu zile.
Au fost înghesuiţi într-o biserică catolică din Craiova, preschimbată în lagăr. Au fost triaţi. A apărut şi Nicolaescu-Plopşor, al cărui secretar de redacţie fusese părintele Dumitru Bălaşa. Era înscris în partidul lui Gheorghe Tătărescu, care se aliase cu comuniştii. Astfel, avea oarecare putere. L-a scos din lagăr. Zice:
- Mă, Mitică, vino cu mine la Bucureşti. Am fost coleg de clasă cu Constantinescu-Iaşi. Ăsta a juns ministru. Te ajută.
- Nea Costică, nu merg. Mă duc la Vâlcea.
Se îndreptă dpre Suteşti. Protopopul Elefterie Marinescu, din Craiova, era om de nădejde. Îi atrase bunăvoinţa. Îşi făcu o casă în Suteşti, iar protopopul îl îndemnă să-şi trimită nevasta lunar, la protoierie, să-i încaseze salariul.
- Eu, cât oi putea, te ţin.
Şi-l menţinu salariat aproape trei ani; nu salariat prorpiu-zis, ci îi dădea o indemnizaţie.