Îl privesc cu coada ochiului. Schimbarea ce o citesc pe trăsăturile sale ţine doar de apariţia unei bărbi scurte, ca un colier întunecos, mătăsos şi prelungit în jos pe mijloc, jur împrejurul maxilarului inferior, iar sus nimbat cu mustaţă; în schimb, portul şi veşmintele i s-au modificat de când mă aşezam în banca lui din sala de clasă, când era un student numai sete de învăţătură şi tăioasă dorinţă de adevăr. Mă aşezam lângă el, deoarece nu venea doar cu grupa sa să înveţe o limbă străină, ci îşi rupea răgazul să revină, când mă ştia liber, să-l învăţ şi a doua.
Ambele i-au folosit. A plecat la înalte studii în Franţa, unde a ajuns la rândul său profesor; de acolo, a trecut Canalul în Anglia, să-şi perfecţioneze fluenţa. Bursa de vreun an-doi în Marea Britanie, n-a folosit-o decât timp de trei luni: ştia prea mult de-acasă. Am creat şi eu un 'asemenea mie'. Am aflat despre mai mulţi dintre foştii mei studenţi că au păstrat aceleaşi aplecări; mă doare sufletul că lipsa mea de interes pentru funcţii de conducere, pentru zbaterea administrativă şi pentru risipire (doar mă socotesc scriitor - iar calea scrisului e atât de lungă şi învăţarea ei nu se mai isprăveşte...) m-a împiedicat să întemeiez un institut de cercetări la care să colaborăm toţi, ucenici de seamă, şcoliţi prin toate străinătăţile, şi dascăl modest, abia izbutind să-şi isprăvească, după puşcării, studiile superioare... Câte fire n-am fi putut despica în patru, şi în şaisprezece, pentru ştiinţa română, în domeniile psihologiei, sociologiei, antropologiei religioase, la un loc şi fraţi buni răstigniţi pentru muncă.
Îl privesc cu coada ochiului şi-i urmăresc strădaniile de a-şi modela tonul glasului după entuziasmele ce ne-au legat odinioară. E greu: trecură mulţi ani. Astăzi este Arhiereu, iar eu sunt cel ce am fost şi atâta tot. Totuşi, cât de cald m-a vizitat pentru întâia oară, la casa de odihnă unde trăsesem, în Eparhia al cărei vicar este. Şi cum m-a suit în maşina sa şi m-a dus de-a dreptul la Frăsinei, mănăstirea lui de metanie, despre care am vorbit cam la fiece întâlnire, altă dată, când îi eram dascăl. Mă întreb de mai povestea cu mulţi, pe timpul acela, despre raiul tinereţii sale... În orice caz, doar cu mine despre un călugăr fost deţinut politic, al cărui trecut şi slaba mea memorie în privinţa numelor proprii, m-au lăsat să cred că zăcusem prin aceleaşi lagăre, că-l cunoscusem şi că-mi fusese sprijin duhovnicesc (şi mie, ca şi lui!) la timpuri de nevoie. Această înşelare ne-a apropiat nespus, ambii fiind legaţi de acela, numai că el era altul pentru fiecare dintre noi. Va să zică, m-a condus la locul care-i era cel mai drag, de unde începea mântuirea sa. Pe urmă, am descoperit că fiecare dintre noi, pe o potecă proprie, ne dedicăm puterile recuperării de informaţii despre suferinţa preoţilor şi monahilor sub teroarea comunistă. Poate şi eu să fi contribuit, fără ştirea nici unuia dintre noi, la această patimă pentru dezvăluiri, lăsându-l să presimtă ororile trecutului profesorului său, cum el îmi şi intuise gratiile ce le mai purtam în suflet şi mă despărţeau de semenii mei 'cei liberi'.
Mda, ceea ce îl păstrează neîntrerupt în leagănul primelor sale tinereţi (că doar nu l-aş socoti acum îmbătrânit! Nu, doar pe mine m-au rănit anii scurşi...) este privirea tăioasă de diamant; şi mai este gândul dintr-o bucată şi dirept ca zborul săgeţii; şi mai este graiul fără întortocheli, nici izmeniri, necăutând a te câştiga şi fura cu dulceţurile glumei, ca la atâţia adâncaţi în perinile de umbră a Bizanţului. Măreţia i-am cunoscut-o abia mai alaltăieri, în veşmintele de gală, când slujea hramul mănăstirii Turnu, şi i-o întrevăd la mesele unde-i sunt oaspete, în sufrageria sa, măreţie încălzită de buna lui creştere, când doreşte să fie acela care îmi întinde un fel de bucate sau altul şi se preocupă de saţiul meu şi de felul cum mă simt în casa lui. Este unul dintre prinţii Bisericii! iar eu, ostaş cu ştiinţa, cumu-i - câtu-i, în solda Ei.
A apucat să intervieweze sumă de preoţi din zonă asupra condamnărilor lor şi mi-a dat conspectele sale. Cum aveam nevoie şi de suflul vieţii, de cunoaşterea faţă către faţă a victimelor, făcu astfel încât să-i pot vizita pe toţi, să-i ascult cu urechile mele, să-i imprime iarăşi (din păcate aceste imprimări n-au fost slujite după merit de sora noastră vitregă, tehnica...), să ne scăldăm în durerile lor, el încă o dată, eu pentru prima oară.
Acum ne aflăm în drum spre Sălătruc, spre locuinţa părintelui Gheorghe Cârstoiu, cel născut în Jiblea, în 1911, primul dintre cei şase copii ai pădurarului cu acelaşi nume ca şi el şi al Mariei, mamă ce i-a îndrumat cei dintâi paşi spre seminar şi cei, apăsaţi, de pe tot parcursul vieţii. Director al şcolii numite era Constantin Grigore, căruia-i plăcea să li se dea carte de temei elevilor, ca şi mâncare bună. El îi însoţea pe cursanţi sâmbătă de sâmbătă şi duminică de duminică la Episcopie. Zilnic, la mesele de prânz, îi vizita pe cei mici, asista la rugăciune, dădea binecuvântarea, le adresa câteva cuvinte duhovniceşti. Cum preda catihetica şi omiletica, îi punea pe cei mai buni dintre ei să predice la bisericile din Vâlcea şi la Sfânta Episcopie.
Pregătindu-mă pentru întâlnirea cu venerabilul preot pensionar, Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu mă pune în temă:
- A urmat cursurile Facultăţii de teologie din Bucureşti, unde l-a avut Decan pe Irineu Mihălcescu. În afară de orele lui, a audiat cursurile lui Scriban, Nichifor Crainic, N. Popescu, Rovenţa. Cele mai bune impresii i le-au lăsat Mihălcescu, Şerban Ionescu, Nic. Popescu, Tudor Popescu şi Bulacu.  - "Din păcate, profesorii erau mai mulţ oameni ai catedrei; rareori ţi-ar fi dat un sfat pastoral," zice Să vedeţi domnule profesor, câte s-au mai întâmplat pe timpuri în facultatea noastră!, se entuziasmează Arhiereul. Părintele Coman a fost judecat de consiliul profesoral. Publicase, în urma unor discuţii cu studenţii, un articol, în "Raze de lumină": "Iisus Hristos - Mitul din Nazaret"; mai purtase şi nişte convorbiri, cu aceiaşi, despre  Mitraism şi Creştinism, Orfism şi Creştinism. Vedea Creştinismul ca egal celor două culte ale antichităţii. A fost judecat şi, în final, a recunoscut adevărul celor ce i se imputau. Irineu Mihălcescu, cu ocazia primei prelegeri după aceasta, şi-a cerut scuze în faţa studenţilor, asumându-şi vina de a-l fi purtat prin facultăţi pentru a se ajunge, în cele din urmă, la atari aberaţii...
Zâmbesc în sinea mea, pentru că recunosc spiritul eliadesc tutelând egalizarea credinţelor şi religiilor, părintele Ioan Coman fiind prietenul lui Mircea Eliade şi secretarul de redacţie al revistei sale.
Urmă căsătoria absolventului Gheorghe Cârstoiu, după licenţă, cu Elena Mănescu; patru copii aveau să le bucure existenţa. Nicolae Duma l-a hirotonit pe seama parohiei Şerbăneşti - Păteşti, doar cu 160 familii, parohie mică de munte, unde a funcţionat din 1934 până în 1940., când s-a transferat la Sălătruc.
Într-o frumoasă zi cu soare-n oblânc şi pletele de raze în adiere, când părintele ieşise la gard, trecură nişte drumeţi, cam prăpădiţi şi înfometaţi. I-au cerut o bucăţică de pâine. Le-a dat-o şi i-a dăruit cu şi mai mult. Curând, ne aflăm în 1949, a fost arestat. Vina? Uneltire contra ordinii sociale: hrănise 'duşmanul de clasă'; probabil niscaiva luptători din munţi împotriva comuniştilor. Anchetele s-au desfăşurat la Râmnicu-Vâlcea, Piteşti, Craiova. Ce să scoată de la el, domnii ofiţeri, dacă nici nu-i cunoştea pe necăjiţii trecători? N-a primit decât un an de închisoare corecţională, să se înveţe minte omul lui Hristos să mai ajute sărmanii!...
- La vremea anchetei, îi puneau o rangă între spatele genunchilor şi mâinile legate în faţă, o sprijineau pe două mese şi el cădea cu capu-n jos. Îl băteau cu un băţ, ba la fund, ba la tălpi. Am auzit că-i spune 'roata'.
În 1951, reveni la parohie, ca să fie iarăşi ridicat în 1952. Şi dus a fost pentru 12 ani!
Copilul său cel mai mic avea un an.
În reverendă şi palton fu încartiruit la Canal: muncă silnică; să scoată şi să care 50 roabe de pământ, de la 15  metri adâncime, pe o pantă de 45 de grade şi să le deverseze la o distanţă de 100 metri. Cum sosise în iulie, hrana (potrivită căldurii, care şi aşa te înseta...) era peşte sărat! Moartea ce bântuia în jur era vestită prin apariţia unor pete galbene pe trup, cu ceva lichid în ele. Dacă nu-şi făceai norma, ori pentru pricini de antipatizare din partea unor caralii, erai vârât peste noapte într-o carceră de lemn ai cărei pereţi aveau cuie bătute cu vârfurile de ieşeau din interior, să nu te poţi sprijini de nici unul, dimensiunile ei fiind abia potrivite lăţimii umerilor unui om. Dacă se socotea că nu ai umplut roaba cum era regulamentul, primeai cinci-şase lopeţi pe spinare, apoi coborai iarăşi panta, s-o reumpli. Aşa şi altfel nu, timp de trei ani...
Erau vreo trei mii de preoţi la Canal. La Peninsula, cel puţin, orice corvoadă la vreme de noapte, că era la descărcări sau alte trude, doar preoţii o efectuau. Pe ei preferau caraliii să-i umilească şi să-i sleiească. Cum brigadierii erau aleşi dintre deţinuţii de drept comun, cei mai feroce criminali, aceştia, promiţându-li-se eliberarea, ştiau că ea depindea de modul cum îi martirizau pe politici.
- Acolo era moara Dracilor, va spune mai târziu eroul acelor cumplite experienţe, La Valea Neagră au fost îngropaţi între 100.000 şi 200.000 'politici'. Când se dădea peşte sărat la masă, mureau peste noapte câte şaptesprezece-douăzeci de neputincioşi. Regimul de muncă era acelaşi iarnă-vară. Şi numai în hainele de acasă; cine a pomenit haine de ale lor şi mai ales de protecţie?!...
- Ne-am apropiat de Sălătruc, îmi atrage atenţia Virgiliul meu creştin care m-a şi condus prin iad, Prea Sfinţitul Irineu.
Automobilul opreşte la poartă. Ocolim casa  şi intrăm prin spate, spre bucuria presviterei care abia primise vizita Prea Sfinţitului, precedenta. 'Ce mângâiere, gândesc, pentru aceşti albiţi de necazuri, să le calce pragul Ierarhul, cu dragostea-i frăţească pentru suferinţele lor...'
Părintele Gheorghe e întins în pat. Se ridică, se îmbrăţişează cu mult mai tânărul Stăpân, dar îi sărută şi mâna. Se aşează în capul oaselor, pe marginea patului şi-i face semn preotesei să-i dea halatul de casă, să-şi îmbunătăţească obrazul ce ni-l arată.
- Pe urmă, m-au transferat la Oneşti - Borzeşti, să muncesc la şantierul hidrocentralei, continuă gazda povestirea de unde a lăsat-o fostul meu şi îndrăgit student. Era un sovrom, adică o societate sovieto-română. De aceea hrana era mai bună. Ruşii îngăduiau arpacaş mai mult. Deşi asta era semn că ne considerau, într-un fel, mai oameni, ne înjoseau necontenit, voind să devenim informatorii lor.
În anul 1954, i s-a fixat domiciliu obligatoriu; deci, totuşi, a fost eliberat în cele din urmă. La Dâlga, în Bărăgan. A stat cât a stat acolo, preţ de vreo patru ani. În 1958, l-au aruncat din nou în lagăr, pentru alte munci forţate, la Periprava.
Tresar. Peste vreo doi ani şi eu aveam să muncesc acolo. Te pomeneşti că am fost în aceeaşi colonie şi nu ne-am cunoscut!
- Pedeapsa cea mare aici era privarea de mâncare.
Dacă mi-ar arde de glumă, i-aş replica: - "Pe noi, cei din grupa studenţilor, brigadierul medic, - Mărgărit îl cheamă parcă, nu? - înseamnă că ne pedepsea întruna: nu ne dădea decât jumătate de polonic, pentru că nu ne îndeplineam norma, iar aia fără boabe de fasole sau foi de varză neam! Era şi el, sărmanul ticălos, spăimântat de conducerea lagărului."
În 1964, s-a eliberat, odată cu toţi 'politicii' (până au început a-i aduna din nou). Acasă şi-a reluat preoţia, la Berislăveşti. La Sălătruc, i s-a dat voie să revină abia în 1971, iar de pensionat, a făcut-o, în favoarea unuia mai tânăr, ajutat de el să se preoţească, azi cam nerecunoscător.
Acum, viaţa îi este - simt eu - cam inutilă. Viaţa bună, aceea cu spor, i-au mâncat-o puşcăriile, dobândite pentru coltucul de pâine dat de milostenie.
Să mergem, Prea Sfinte, că ne aşteaptă Iisus în toate casele foştilor deţinuţi politici!