Cea dintâi victimă dintre noi n-a fost arestată, nici torturată. A fost de-a dreptul ucisă. Avea 27 ani. Un preot: Mihai Politic, îmi spune conlocutorul meu.
" - Nume predestinat. Politica i-a luat viaţa..., comentez, nesigur  pe ce va urma.
Celălalt continuă, neîmpiedicându-se de jocul meu de cuvinte:
" - ... Fără ca el să fi făcut vreodată altă politică decât aceea a lui Dumnezeu."
Ceea ce a rostit introduce o nuanţă foarte gravă în convorbirea noastră.
" - Cu atâta s-a ocupat cumnatul meu... - nu ştiu dacă v-am spus că mi-a fost cumnat. Şi a făcut doar politica lui Dumnezeu. Adică s-a ţinut de misia lui: avea cu adevărat chemarea Altarului. Asculta de ea cu simplitate, cu smerenie, cu hotărâre. Nu avea nevoie de nici un efort, de nici o-ncordare pentru a-şi struni hotărârea aceasta. Era în sine - o parte din credinţa lui. Credea. Credea cum respira. Avea o hotărâre dintre acelea blânde, care nu jenează pe nimeni, care nu încalcă buna cuviinţă; nu una care să se ridice ca şarpele-n coadă-n faţa semenilor. ('V-arăt eu vouă cine sunt eu!'), nu. Hotărârea îi era treabă ce-l privea doar pe el, asupra căreia doar el avea stăpânire, doar el drepturi; ceva foarte lăuntric şi personal, intim. Nu vorbea despre ea. N-o pomenea măcar. Ceea ce vă încredinţez e din observaţia mea. Socotesc că şi ceilalţi băgau de seamă acelaşi lucru. Că de la el nu puteai smulge un cuvinţel despre sine! Mai ales de laudă... sau să-l fi dat în vileag... preot cuminte, aia era. Preot de ţară..."
Ultimei noţiuni, vorbitorul i-a dăruit o încărcătură de lirism cu care ne-am obişnuit toţi din literatura ce ne-a format. Ea a clădit în noi imagini pe care n-au izbutit să le şteargă surprizele vieţii, oricât le-au contrazis cele din urmă uneori - să folosesc termeni duri: oricât de ridicole ne-au apărut ulterior idilismul, 'păşunismul' anumitor prozatori, poeţi...
'La ţară'... o sintagmă ce ne umple sufletele de visare, de dor, de pace... O sintagmă cu harul magic  de a ne transpune-n altă lume, una a bunului simţ, a fericirii tihnite, a bucuriilor necăutate şi necomplicate, un tărâm unde problemele omului sunt îmbrăţişate şi dezlegate de Natura în sânul căreia se topesc făpturile umane, redevenind membre ale ei. Ei - şi nu cele mai desăvârşite... Iar dacă ele nu-i sunt copiii cei mai înţelepţi, aceasta nu înseamnează că rămân mai puţin ocrotiţi, mai puţin iubiţi, mai puţin senini.
Simţeam atari încredinţări nerostite, îndărătul puţinelor vocabule cu care conlocutorul meu şi-a caracterizat cumnatul dus: 'preot de ţară'. Acelaşi fundal sentimental a fost deşteptat şi-n mine şi m-au umplut încredinţări similare, supte tot de la pieptul generos al literaturii mume. Deşi abia am pregătit pentru tipar - căci una din profesiile mele este aceea de editor - cartea Melaniei Boriceanu, UN STRIGĂT DINCOLO DE BARIERĂ, cel mai scurt roman autobiografic din câte am citit şi unul sfâşietor, cu neputinţă a fi fost scris de un profesionist al condeiului, atât este de onest, de autentic, de direct. Îl pomenesc fiindcă în el am întâlnit un alt preot, dacă nu de la ţară, nici prea departe de această situare; un preot din mahalaua unui târg, adică dintr-un sat invadat de orăşelul vecin care, întinzându-se, a cotropit şi a înghiţit mărunta aşezare rurală. Tam-nesam pricep acum, când ne-am aşezat în faţa ecranului computerului, că sunt nevoit să istorisesc cele ce am aflat despre părintele Mihai, complicând naraţiunea, sunt obligat să-i fac loc în ea şi acestui al doilea slujitor al Altarului - după nume - , pentru a coborî pe aceleaşi pagini lumina şi întunericul, curajul şi laşitatea, cinstea şi reaua credinţă, dreptatea şi nedreptatea. Fiindcă, aşa cum spune marele matematician Marcel Roşculeţ, poet editat tot de mine:

                                       ... vei înţelege
                                       Că prin urât frumosul-i luminos
                                       Şi prin murdar mai pură e candoarea,
                                       Că-n universul nostru tenebros
                                       Au tâlc şi josnicia şi grandoarea
                                       Ce cumetresc ades când se-ntâlnesc!

(MAGISTRUL, din volumul: OVIDIUS. DACIA FELIX, PASĂREA FENIX).
Şi iată cum asociaţia gândurilor duce la încâlcirea relatării şi la oropsirea cititorului. În loc să-i ofer acestuia câteva minute de relaxare educativă, îl îmbrâncesc într-un hăţiş psihologic şi de evenimente unde-l voi lăsa să se descurce singur în căutarea reşirii în luminişul raţiunii ordonatoare a faptelor de viaţă. Şi cât de încurcate sunt cele din urmă...
Să revin de unde am plecat.
Va să zică, mă aflu în camera domnului Ermil Comoniţă. L-am pomenit într-o carte, în TRAGEDIA LUI LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU. CONVORBIRI CU OMUL POLITIC CORNELIU COPOSU, ca întemeietor al Organizaţiei de Rezistenţă Naţională ' Regele Mihai I'.
Cititorul, ca şi mine, îi calcă pragul pentru prima dată. Un spaţiu de locuit (nu e nici casă, nici apartament, ci o odaie ce ţine loc de dormitor, birou, sufragerie şi salon; iar alta - de vestibul, bucătărie, cămară, încăperile sanitare împărţindu-le chiriaşul în comun cu ceilalţi locatari ai bătrânei clădiri boiereşti repartizate de stat, cu curte destul de largă), un spaţiu impropriu să devină cămin, ziceam, ce nu seamănă deloc cu sufletul mare pe care-l adăposteşte.
Domnul acesta vârstnic, cu nume atât de rar întâlnit, este politeţea întruchipată. Toleranţa şi respectul lui pentru oricine te izbesc de la cea dintâi privire ce o opreşti asupra sa, de cum îl auzi adresându-se cuiva, deîndată ce te apropii de el şi se dă degrabă de o parte, să nu stingherească. Se înclină uşor când ţi se adesează, fiind de o statură destul de falnică, după ce a avut grijă să se ridice în picioare în cinstea ta. Rostirea îi împrumută ceva din nobleţea, din frumuseţea  chipului şi i se scaldă în bunătate, în smerenie, în deferenţă. Ideile sale survin dintr-un vast fond al solidarităţii cu semenii, al înţelegerii lor, al dragostei creştine. Dacă n-aş fi încunoştinţat că a petrecut câţiva ani din viaţă ascuns te miri unde şi că a zăcut mai bine de şaisprezece ani prin temniţe, nu el ar fi acela care să grăbească a mi se mărturisi. Conform firii sale, iată, nu-mi face cunoscut nimic despre sineşi, ci îmi comunică ceva despre biet cumnatul său, părintele Mihai Politic.
" - Tânăr, de statură potrivită, şaten, bărbat nu prea frumos, cu barbă, avea trei copii mici când s-a petrecut nenorocirea..."
Din romanul Melaniei Boriceanu nu ştiu cum arăta celălalt. În schimb, deduc că era cel puţin de vârstă mijlocie: apucase a face închisoare. Aşa că-l bănuiesc a fi avut obrajii supţi, brăzdaţi, cu aer întunecos, cu priviri arse de singurătate, de câte suferise, de câte văzuse. Altceva în afară de faptele înscrise cu foc în memoria unei fetiţe sensibile la nedreptate, astăzi autoarea cărţii, nu cunosc.
" - Părintele Mihai Politic îi învăţa pe oameni să fie corecţi, drepţi şi, mai ales, să-L iubească pe Dumnezeu, să-şi iubească aproapele, să-şi iubească Regele, să-şi iubească Patria", explică domnul Comoniţă. "Îi învăţa să fie curaţi la suflet. Era unul dintre acei numeroşi preoţi locali ziditori în inimile păstoriţilor a imensei credinţe a moldovenilor, care o întrece, îmi vine să afirm, pe a tuturor celorlalţi cetăţeni din provinciile noastre. Şi nu era unul dintre aceia nebăgaţi în seamă. Dimpotrivă, în ciuda modestiei sale, îi recunoşteai trăirea după port, după gest, din tonul glasului, din uitătură, din dragostea de biserică. Şi, în mod special, era pornit împotriva comunismului ateu. În predici pleda pentru unitatea naţională, pentru reconciliere. Spunea: 'Dăruiţi-vă pacea!'. 'Suntem o singură familie: România!'. În felul ăsta, cei din comuna Boboieşti, din judeţul Neamţ, se hrăneau cu cele mai alese idei creştine şi patriotice. Astfel, dădea un concurs excelent Organizaţiei de Rezistenţă naţională 'Regele Mihai I'."
Preotul din carte, al cărui nume nu vreau să-l trădez (cu gândul la familia sa, cu atât mai mult cu cât cumplită pedeapsă şi-a dat singur), era un înspăimântat. Ghinionul pentru un individ în starea aceasta era că-n paranoia sa se adăpostea la mama autoarei şi la părinţii aceleia colonelul Arsenescu, al cărui renume trecuse de hotarele ţării, organizator al celor mai celebri luptători din munţi împotriva comuniştilor. Părintele nu avea nici o ştire  despre existenţa celui ascuns. Ofiţerul se pitea în cine ştie ce cotlon când păstorul satului păşea pe podele cu icoana sau cu botezul. Afară dintre ziduri, colonelul n-a ieşit ani îndelungaţi, iar nici unul dintre sufletele ce-l ocroteau n-a deschis gura, n-a greşit cumva să ajungă a-i trăda prezenţa. Totuşi, ea a fost dibuită, aşa cum au văzut  cei care au citit micul meu volum SÂNGE PE RÂUL DOAMNEI - PÂNĂ CÂND ATÂTA SUFERINŢĂ?. Viteazul a fost dator să se predea.
Este uşor de închipuit prin câte a trecut părintele, luat la întrebări de călăii Securităţii - fiindcă, pentru ei, parohul s-ar fi cuvenit să le cunoască pe toate şi să li le divulge. Însă de unde nu s-a semănat, n-ai ce culege. Omul în rasă a fost lăsat slobod, pe când familia care-l acoperise pe cel căutat a fost zvârlită-n beciuri, fără doar de fiica lui de cinci-şase ani şi de bunica ei.
Anotimpurile s-au scurs, negre şi încete ca moartea treptată a paraliticului. Apoi păru că cerul se lumina. S-a întors unul, altul. Mama fetiţei - nebună pe totdeauna, inşi cu beteşuguri mii, dar cu mintea rămasă întreagă. A apărut şi bunicul. A fost o fericire de scurtă durată: şi-a dat duhul curând.
"Un incident uimitor, îşi aminteşte copila, pe atunci în vârstă de zece ani, " - încă o dată vieţile noastre călcate în picioare - ... a avut loc cu ocazia înmormântării, fapt care trebuia să se întâmple duminica.
Preotul ce oficia slujba de înmormântare (...) a constatat lipsa unei semnături pe certificatul de deces şi a refuzat să-l îngroape - nimic anormal - spunându-ne să-l luăm înapoi acasă. La multe rugăminţi şi insistenţe, s-a învoit să-l lase în acea noapte în biserică şi să nu-l ducem acasă.
Tot el a ţinut şi de data asta o cuvântare deloc măgulitoare la adresa defunctului meu bunic.
La scurt timp acel preot s-a sinucis."
Această rememorare se cuvine lămurită prin alta privitoare la ce se petrecuse anterior, după arestarea Colonelului:
"Într-una din zilele din preajma postului, ea (bunica; n.n.) s-a dus la biserică - era o femeie tare credincioasă şi cu frica lui Dumnezeu - şi când s-a întors era răvăşită şi plânsă. Nu mai ţin minte ce mi-a spus mie, dar mai târziu am auzit-o cum povestea mătuşii mele ce se întâmplase. La terminarea slujbei, preotul, în loc să ţină predica obişnuită, a ţinut una despre ce se întâmplase la noi. Mă întreb şi astăzi cum un slujitor al Domnului, care are menirea să potolească patimile, să îndemne la milă creştinească, a putut să vorbească astfel. Predica a fost rostită cu o vehemenţă de nedescris, din care trebuie să amintesc cuvinte ca: dacă el ar fi ştiut, l-ar fi denunţat, l-ar fi ars de viu. Oare pe cine slujea acel preot? Pe Dumnezeu sau pe satana?"
Parohul - socotesc aceasta de la sine înţeles -  îşi apăra viaţa şi familia. Însă cât rău făcea Bisericii, ca instituţie naţională necesară perpetuării moralităţii în rândurile poporului român, nu s-a gândit. N-a ţinut seama nici de sentimentele enoriaşilor săi şi aşa prea bătuţi de soartă. Şi cu atât mai puţin a cugetat la propria-i mântuire, ori la dragostea adusă de Hristos pe pământ. Nu s-a gândit, pentru că era orbit de spaimă, pentru că groaza i se preschimbase în ură. Nu s-a gândit decât să joace precum îi cânta la ureche Securitatea. S-a preschimbat într-un model al denunţătorului ideal, aşa cum îl voiau foştii săi anchetatori, un manechin vorbitor, expus în vitrina Sfântului Altar. Crima lui intra în categoria acelora desemnate de Iisus: "Iar pe acei vrăjmaşi ai mei care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea".
Preotul nu a suportat povara acelei crime mult timp. A luat calea Iudei: s-a spânzurat.
Însă eu am plecat de la pilda luminoasă a preotului dedicat chemării sale, părintele Mihai Politic, paroh în Boboieşti, judeţul Neamţ.
Acesta - cititorul a aflat-o - se număra printre cei din conducerea Organizaţiei de Rezistenţă Naţională "Regele Mihai I". Era o organizaţie tainică, subterană. La ceasul acela, singura cu extindere asupra întregului teritoriu al Ţării. Nu i s-a iertat participarea la opoziţia faţă de puterea comunistă în creştere.
A fost provocat la o discuţie, într-o zi când se afla la Târgu-Neamţ. Convorbirea se încinsese. Ajungând în dreptul unei bodegi, fu îmbiat la o masă. Părintele nu se atingea de alcool. A luat un pahar de limonadă. Când argumentele se răriră, cei doi s-au ridicat şi s-au despărţit.
În autobuz, în drum spre casă, preotului i s-a făcut rău, încât şoferul l-a coborât din vehicol, la marginea şoselei. Învăluit în colbul stârnit de roţile de cauciuc, părintele Mihai şi-a dat duhul. Da, în linţoliu de praf.
Un angajat al Securităţii, Cucinschi, a dezvăluit mai târziu că necunoscutul avusese misiunea să pună-n scenă cele relatate mai sus şi să strecoare în paharul preotului otravă. Oare nevoia de dreptate a sufletului nostru va afla vreodată sfârşitul criminalului? Adică, dezvălui-ni-se-va cum s-a logodit la rândul său cu funia, asemeni vânzătorului lui Hristos, pentru ca să nu fie zadarnic cuvântul EVANGHELIEI că cine ucide, drept este să-şi ia viaţa cât de curând, până să i-o ia Cel drept?
De altfel, curând toţi membrii familiei Comoniţă fură arestaţi. Dintre dânşii, sora gazdei mele a albit într-o unică noapte cumplită de tortură şi viol pe un câmp, dincolo de Jilava, unde a fost târâtă de 'apărătorii dictaturii proletare' şi şi-a pierdut minţile pe tot restul vieţii.
Tac. Tace şi povestitorul.
Târziu adaugă ca pentru sine:
" - Organizaţia de Rezistenţă Naţională 'Regele Mihai I' presupunea şi o componentă a credinţei. Aveam nevoie în conducere de un stâlp clerical. L-am propus şi a fost ales preotul Mihai Politic, fără să-l fi avertizat..."
Glasul distinsei mele gazde s-a umbrit: domnul Ermil Comoniţă n-a mai apucat să-=l întrebe pe cumnatul său dacă dorea aceasta şi o accepta...*

* Acest text a apărut în "Vestitorul Ortodoxiei", anul V, nr. 106, 1-15 decembrie 1993. A mai fost publicat şi în volumul MARTIRIUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Editura RAMIDA, 1994. Versiunea de faţă a suferit anumite îmbunătăţiri.