– Destine ingeminate

Ziua invadase camera, trezindu-l. O urmărea cum câştiga teren. Se aşternea pe castaniul lăcuit al mesei de şase persoane. Se aşeza pe materialul textil aspru, înflorat în cenuşiu, galben, trandafiriu, ce capitona scaunele. Ilumina, de parcă ar fi fost o scenă de teatru bogat decorată, cele două biblioteci odihnind alături şi ocupând întreg peretele de nord, între uşa coridorului ce conducea spre baie şi bucătărie şi uşa ce despărţea această încăpere de dormitorul părinţilor lui. Îşi desfăşura poalele învoalte în jurul pianinei acaju rezemată de zidul opus ferestrelor pe unde intra într-o curgere bogată şi neîntreruptă. Aluneca în sus pe suprafaţa uşii duble, zăvorâte, care, dacă ar fi fost deschisă, ar fi dat către adevărata lui odaie. Şi, mai ales, smulgea din amorţire pânzele pictate, înrămate cu stucatură aurie sau albă, după moda mai veche, semnate de Horia Damian, Pallady, Petraşcu, Ţuculescu, Ciucurencu, acestea acoperind, jur împrejur, partea superioară a pereţilor. Era un hol folosit şi ca sufragerie şi ca loc pentru dormit al lui Barbu, retras aici după rechiziţionarea spaţiului său şi ocuparea lui de către un străin, dincolo de uşile acelea mari. Cursurile liceale le urma după-amiaza. Cum îşi petrecea nopţile citind, somnul prelungit până după orele opt dimineaţa era firesc.

Abia trezit, după ce îmbrăţişase din priviri unul după celălalt tablourile dragi, visa la Aceea care a fost frumoasa armurăreasă, sculptura lui Rodin, la a cărei reproducere dintr-un album se uitase îndelung înainte de a adormi. Gustul amar din timpul nopţii, stârnit de bisturiul cu care natura pocea puterea armoniei femeieşti până la veştejirea totală, cum stăteau lucrurile cu modelul ales de artistul francez, continua să-l bântuie. Gândul îi alerga de la una la cealaltă, la “frumoasele” întâlnite mai mult prin cărţi şi filme, deşi nu-i era chiar necunoscută prezenţa femeii goale alături de sine, cu toate că împlinise şaisprezece ani abia de câteva luni. Constrastul dintre ele şi această formă umană stârcită îl uluia. Memoria îl readucea permanent la căderea muşchilor ei, la desprinderea pieii de pe oase, la descarnarea sânilor şi prelungirea lor până către pântecele umbrit de brazde adânci, la încovoierea uscată a şirii spinării, la golirea sufletească respirând din fiecare petic gălbejit vineţiu al nudului, cum şi-l închipuia colorat.

Ţârâitul soneriei îl smulse din orbecăirea imaginativă. Îşi aruncă privirile spre ceas. La acea vreme a dimineţii mama sa îşi bea prima cafea a zilei, cu două etaje mai jos, la doamna Popescu. Trebuia să se scoale să vadă cine suna. Era doamna Ilva, o vecină de bloc, prietenă a familiei. Deschise, rămânând parţial ascuns, să nu fie descoperit în pijamaua boţită de somn.

– Te pot deranja să dau un telefon?, îl întrebă după ce o încunoştinţă că mama lui, doamna Jurcan, era de găsit la catul întâi.

– Poftiţi. Patul nu-i strâns, mă iertaţi.

O invită să ia loc în fotoliul de lângă bibliotecă. Îi depuse aparatul alături. Ea formă numărul. Când începu să vorbească, Barbu, cu o hotărâre ivită absolut din senin, dar de neevitat, la care nu întârziase nicicând cu mintea, îşi trase un scaun în dreptul genunchilor ei albi şi plesnind de sănătate, luă loc şi, neavând curajul să-şi mai înalţe căutătura până la chipul ei, îşi urmări jocul mâinilor ce i se strecurau adultei sub fustă, fără a întâmpina vreo rezistenţă, dezvăluindu-i vigoarea strălucitoare a trupului, de care avea nevoie pentru a-şi restabili echilibrul clătinat de îndelunga intimitate cu imaginea feminină propusă de sculptura ce-i bântuise curiozitatea morbidă.

Doamna Beatrice, luată prin surprindere, era ca legată de mâini şi de picioare, căci orice sunet ar fi scos era receptat de microfon şi ar fi trădat situaţia stupefiantă în care se pomenise angajată. Pe deasupra, nu izbutea să ghicească ce reacţie ar fi avut blândul ei atacator adolescent, la o tresărire de opoziţie. Şi nici nu-i venea să rişte o ieşire din capcana ce o împresura cald. Barbu sesiză că doamna Ilva prelungea convorbirea altfel decât îi sta în obicei. Când ajunse în plinul dogorii emanate din locul unde exteriorul trupului, ei comunica spre interior, se dezmetici asupra a ceea ce făptuia. Îl copleşi o jenă chinuitoare. Fusese croit să-i respecte pe cei maturi; adevărata lui faţă, ce i se revela prin impulsul său inconştient, îl umilea. Era prea tardiv să mai dea înapoi. Nu-i rămânea decât să aştepte ca femeia să hotărască ce urma să se întâmple cu el.

Când, în sfârşit, ea depuse receptorul în furcă, îşi retrase degetele febril încăpăţânate şi se ridică. Doamna Beatrice îl imită. O conduse către ieşire, ca şi când nu s-ar fi petrecut nimic. În întunericul din vestibul, femeia îl sărută uşor, ea însăşi nehotărâtă. Îl întrebă:

– Când vii pe la mine?

El făgădui să dea curs dorinţei ei curând. Închise uşa în urma sa.

*

Ar fi fost cel mai simplu lucru de pe pământ. Coborând treptele cu mozaic negru, n-ar fi avut decât să sune la garsonieră, singura de la parterul clădirii. Nimeni nu l-ar fi văzut, dacă ruşinea de ceilalţi locatari era motivul ce-l împiedica să acţioneze. Dar nu aceasta îl oprea, ci neputinţa de a-şi explica gestul anterior şi teama că doamna Ilva i-ar fi cerut lămuriri.

Doamna Beatrice era măritată. Soţul dumneaei nu numai că se dovedea amabil şi-i înapoia lui Barbu politeţurile, cu exces nemeritat; era pe deasupra şi un handicapat: umbla ajutându-se cu bastonul, mutându-şi anevoie unul dintre picioare, către slujba sa amărâtă de contabil, paşii răsunându-i nesiguri, ca urmare a unei paralizii recuperate doar parţial. Era un munte de om; îi citeai pe faţa cenuşie caracterul aprig; zâmbetul afabil cu care întâmpina saluturile elevului nu-i îmblânzea rictusul dezamăgirii. “Aşa ceva nu-i pot face.”, îşi tot repeta Barbu Jurcan şi nu găsea în sine vlaga unui contraargument ce să-i vină în ajutor pentru a aduna tăria să răspundă chemărilor soaţei invalidului, devenită tot mai insistentă. Ele se îndesiseră astfel încât nu mai pleca de acasă şi nu mai revenea fără să nu-i iasă în întâmpinare, deschizând uşa prin faţa căreia era obligat să treacă. Comoditatea legăturii ce-i era promisă nu-l convingea suficient. Zilele treceau, se însumau în săptămâni, acestea se adunau în luni. Poate că tânărul ar fi scăpat de întrebări şi griji, fiindcă la vârsta lui atât carnea cât şi spiritul sunt mereu atrase aiurea, după legea de zbor a fluturilor, însă femeia nu se prefăcea a ieşi cu vreo altă treabă în holul cutiilor poştale, ci îl întreba direct dacă se decisese să intre în casa ei. Oferta era atât de abruptă încât îl făcea să se simtă vinovat, dându-şi seama că de n-ar fi fost nesăbuinţa sa, niciodată vecina n-ar fi ajuns aici. Cu o nouă lipsă a simţului de răspundere, cocheta cu adulta. Deprinzând din literatură replicile obişnuite cu care primeau fetele invitaţii similare, o asigura că intenţiona să o viziteze curând, de îndată ce avea să aibă puţin timp liber. Spaima îl făcea uşuratic.

Pe la încheierea toamnei găsise cheia conflictului lăuntric. Nu este de mirare că a fost necesar un răgaz atât de lung: fiecare dintre noi redescoperă soluţii vechi de când lumea pe o cale proprie care uneori ne obligă să dăm ocol întregului pământ şi suferinţei lui. Se convinse că dilema etică îl privea prea puţin. Îi acordase doamnei, stăpână pe propriul ei destin, suficiente şanse să-şi cântărească purtarea. În afară de preambulul datorat exclusiv lui – în legătură cu care nu se simţea prea împovărat, pentru că nu fusese în toate minţile când făptuise – nu i se putea imputa nici o altă dezordine de comportament. Nu avea rost să se încarce cu eventualele remuşcări ulterioare ale nevestei omului bolnav. Toate aceste tortuase îndemnări şi retrageri ale poftei de a trăi erau tributare naivităţii inerente a celui neîncercat de experienţă, dar tocmai ele îl împodobeau cu atracţia nesiguranţei şi a curăţiei, ce urmau să fie tocite de treptata intimitate cu lipsa de scrupule caracterizând mediul adulţilor.

Cu conştiinţa împăcată, într-o bună dimineaţă, apăsă butonul soneriei şi, intimidat, pătrunse cu inima bătându-i mai tare ca de obicei, pe lângă doamna care îi deschise. Sălbăticia celei dintâi întâlniri a lor o descifrai cu uşurinţă în modul în care pe toate mobilele, în poziţiile cele mai diverse, şi prin toate ungherele, spânzurau sau se pitiseră ghemuit, peste câteva clipe, diversele piese de îmbrăcăminte femeieşti şi bărbăteşti, alandala, aşa cum sfâşiaseră furtunos aerul încăperii.

*

Doamna Ilva – căci cu această adresare a civilităţii gândea la ea în taina sufletului şi la fel de respectuos îi vorbea în gemetele, în pornirile sau în implorările fierbinţi ale iubirii – a ştiut, treptat, să-i şteargă toate temerile şi prudenţele. Avea un fel cuminte şi camaraderesc de a se apropia de preocupările şi de simţămintele lui; de a accepta fără să se simtă jignită, fără ironii ori răutate, istorisirile băiatului privitoare la o viaţa a lui sentimentală şi erotică simultan desfăşurată cu aceea a lor şi deosebită de ea. Legătura lor nu zăgăzuise căutările şi împlinirile lui din afara ei. Dimpotrivă, parcă le înteţise. Doamna Beatrice îşi atribuia, pe bună dreptate, meritul de a fi deşteptat încrederea în sine a băiatului ca bărbat, îi dădea sfaturi, când era întristat, fără să-l tuteleze. Râdea împreună cu el, când îl amuza ceva. Constatase că era discret şi nu insista să-l iscodească. Prin ea, Barbu dobândise ceea ce nu era conştient că îi lipsea: un prieten calm, răbdător, deschis, interesat de soarta lui, niciodată anevoie de suportat.

Întâlnirea trupească le era orbire. Multţi ani mai târziu, când urma să analizeze şi să-şi limpezească manifestările din acest domeniu, avea să înţeleagă că, pentru prima oară, izbutea, de dragul ei, ceea ce mulţi oameni nu cunosc până la ultima suflare: să se simtă devenind celălalt, ţel suprem al dragostei. Numai iubirea fizică, în afară de contemplarea mistică, constituie calea acestei dezlănţuiri dintre propriile limite psihofizice ale persoanei, calea Eliberării de sine, după care râvnim, a cărei nostalgie creşte odată cu anii scurşi, nevoie ilogică de a nu mai fi noi înşine, ci de a deveni celălalt sau Celălalt, semenul nostru (ori de a ne contopi cu Dumnezeu), în cazul în speţă de a ne metamorfoza în femeia agăţată disperat, cu toate membrele, cu buzele, cu privirile, cu întreaga sa putere de absorbţie psihică, de fiinţa noastră.

Era o şcoală a erotismului suficientă pentru a-l forma conform aşteptărilor tuturor femeilor din lume. Biata doamnă Ilva adunase, prin situaţia ei maritală specială, o suficientă nerealizare, ca, pe nebăgate de seamă, să ajungă recipientul întregii foamete de bărbat rămasă neexprimată în miliarde de femei singure sau ca şi singure. Şi îşi dăruia setea aceasta fără saţ elevului său, din care ţinea cu tot dinadinsul să modeleze un bărbat după tiparul visurilor ei neîmplinite. Cântărind exact câtă ştiinţă poseda el, dereglările fără număr ale imaginaţiei sale din nopţile fără somn de până atunci i le insinua ca nevoi ale lui. El remarca trucul nevinovat al doamnei şi îşi făcea o mândrie din a-şi întoarce personalitatea pe dos şi a o mula după măsurile personalităţii ei. Se comporta astfel adoptând un silogism elementar greşit: purtându-se ca atare, doamna Ilva este fericită; purtându-mă după modelul ei, voi fi şi eu fericit. Greşeala i s-ar fi iertat cu uşurinţă. Silogismul este corect dacă premisa majoră discută despre întreg, iar cea minoră (a doua) despre parte. Pentru Barbu, el devenea parte din întregul Beatrice. Si cu cât îşi căuta fericirea cu mai mare frenezie, cu atât se intuia mai identic cu partenera sa. Nu mai dorea nimic pentru sine. Toată dorinţa lui era să o vadă exultând. Pândea semnele satisfacţiei ei ca pe cele mai intense bucurii ale lui. Se simţea eliberat de orice îndatorire faţă de sine însuşi. Şi se simţea neistovit nesăţios de noi şi noi datorii faţă de plăcerea ei. Deîndată ce erau împreună nu mai palpita decât din adâncul fiinţei ei şi numai palpitările acesteia şi le mai recunoştea ca ale lui.

*

Moartea domnului Ilva surveni pe neaşteptate. La două-trei luni, câteodată şi mai des, doamna se cuvenea să-şi interneze soţul pentru analize şi tratament de întreţinere. Cu prilejul celei din urmă dintre acestea, fără ca nimeni să se aştepte la un astfel de efect, bărbatul se stinse în timpul somnului, pe patul din spital. Barbu o află de la doamna Jurcan. Îşi interzise să o mai viziteze pe aceea care devenise văduvă peste noapte: îi omagia cuviincios durerea – vechea lui meteahnă de a amesteca respectul în toate evenimentele vieţii sociale, cu şi fără rost. Că greşea din nou i-o dovedi apariţia ei, a treia zi de la înmormântare, în cadrul uşii de unde îl îmbiase în lunga perioadă de obişnuire a băiatului cu ideea că putea înşela încrederea aceluia acum dus. La fel de fără ocoliş ca odinioară – se scurseseră vreo patru ani de la rugămintea ei de a folosi telefonul lor – i se adresă:

– De ce nu mai vii? A trecut şi slujba aceasta. Mi-am făcut datoria cum mi se cădea. Te temi să nu mă răneşti?

El clătină capul afirmativ, roşind.

– Crezi că văduva nu este tot femeie?

O urmă înăuntru. A-i descoperi carnea plină şi albă, strânsă în combinezonul, sutienul şi ciorapii de mătase neagră şi cu atât mai provocator revelată de culoarea doliului, fu un nou temei de ademenire pentru el. Nu o lăsă mult timp după această reluare a întâlnirilor să se dezbrace pe de-a-ntregul. Trăia satisfacţia cunoscută nouă tuturor când intuim a doua faţă a unui apropiat de-al nostru şi nu ne putem hotărî să-i divulgăm cele aflate despre el, pentru a prelungi starea de surpriză ce ne-o oferă. Or, în spatele simbolului morţii asumate, doamna Beatrice Ilva afişa “sfânta mare neruşinare”, după cuvintele unui romancier interbelic, cu o lipsă de prejudecăţi vrednică de o aristocrată din secolul al optsprezecelea, ceea ce era departe de a fi fost.

A-l avea pe Barbu Jurcan în posesia ei, după ce-l văzuse crescând şi ajungând la vârsta de douăzeci de ani, a constituit o mare uşurare pentru dânsa în acea epocă. O femeie lipsită de aceste condiţii speciale risca să preia asupra ei înseşi ameninţarea morţii ce planase o dată asupra casei sale şi să-şi însuşească presimţirea că ar fi putut pieri la rândul său. Aceasta reprezintă reacţia cel mai des întâlnită, când ni se duce definitiv omul de alături, şi ea devine începutul sfârşitului pentru cei rămaşi în viaţă. Dar nu pentru locatara garsonierei de la parter. Nu. Dumneaei, fără a neglija parastasele şi acatistele pentru răposat, se putea, în cele din urmă, dedica iubitului, fără să o mai tulbure nici o grijă.

*

După vacanţa de vară, Barbu, în acord cu noile preocupări ale vârstei sale, se antrena într-o serie de activităţi ce îl îndepărtau aproape total de cel care fusese până la sfârşitul primăverii. A vieţui în mijlocul ţăranilor jefuiţi de pământ, de unelte, de vite, de roadele muncii lor, cum i se întâmplase datorită prieteniei cu un nou coleg de facultate, care îi oferise şansa primei sale vacanţe slobode de supravegherea părinţilor, în casa părintească a aceluia, îi organiză senzaţiile, informaţiile, dumiririle dobândite pe apucate, cu privire la faptul că poporul său se trezise iarăşi împins în şerbie.

Întâlnirile cu doamna II va nu reprezentaseră niciodată miezul de foc al activităţii lui. Ele îl ajutau să uite de tensiunea bibliotecilor publice, de cutremurul afectiv din sălile de concert şi din acelea muzeale, de înfrigurarea discuţiilor intelectuale în care se arunca sângerând de disperarea de a nu cunoaşte încă întreg adevărul, stare atât de obişnuită în adolescenţă. Acum, realitatea îi infirma unele atitudini livreşti şi îi confirma altele fireşti. Înzestrat cu nobleţe de caracter şi cu o pornire înnăscută spre jertfa de sine în favoarea semenilor – pe care am şi pomenit-o, aşa cum se manifesta în spaţiul erotismului -, Barbu Jurcan, reîntors în Capitală, nu mai avu răbdare pentru micile plăceri ale alcovului. Se afla în căutarea mijloacelor de a contribui la eliberarea ţării sale şi a culturii ei, chiar de a o provoca. A căutat-o cu atâta sârguinţă până ce a fost dibuit, arestat, condamnat. A dispărut dintre ai lui timp de şase ani.

Actualele coordonate ale existenţei sale de ins lipsit de libertate i-au lăsat tot mai puţin timp pentru î ndulcirea cu amintirile. Mai bine spus, alegea alte evenimente din trecut decât acelea ce i-ar fi putut stârni simţurile sau ar fi însemnat visare vană, beţie la rece. Era îngrijorat că nu se cunoştea până la acea vârstă ce i se părea crucială şi, din acest punct de vedere, nu greşea. De aceea îşi analiza viaţa, trecând-o în revistă pe capitole; iar acestea şi le compunea în baza unor teme unice, cu câte subdiviziuni găsea util unei discerneri fructuoase a binelui de rău, a folositorului de nefolositor şi de vrăjmăşesc, a constructivului de distructiv. Dintre ele nu ne vom opri decât la acela închinat relaţiilor sale cu iubirea (eros şi agape).Până la sinteză şi la esenţializare, fu obligat să revadă filmul tuturor dragostelor, amiciţiilor şi întâlnirilor sale episodice – cele îndeobşte socotite fără greutate (şi în multe rânduri cât de grav greşim tocmai în aceste cazuri.). Curios e că cel mai scurt răgaz de meditare l-a luat vizualizarea scenariului, desfăşurat la parterul propriului său bloc. În acei ani de asceză forţată, de distrofie, de abulie şi de alienare (împotriva cărora două din urmă a luptat cu ghearele şi cu dinţii), cele dobândite de la şi prin doamna Beatrice Ilva nu mai păreau să aibă nici o însemnătate. Singurul lucru ce mai conta era împăcarea cu sine însuşi, autocunoaşterea şi acceptarea sa aşa cum se pomenise când îi fusese întreruptă formarea şi, mai presus de orice dăltuirea unui orn nou din plămada veche, care să se apropie cât mai mult de idealul moral descoperit prin suferinţă. În schimb, multe dintre prieteniile neduse până la împlinirea în frupt, îi apăreau în perspectiva anilor, ca dotate cu acea puritate de care avea nevoie tot mai mare pentru a găsi de ce anume să se agaţe din trecutul său, în strădania de a izbuti să se stimeze. Cu cât se autodiseca, cu atât mai intensă îi era neliniştea că nu merita respectul nimănui, el neaflând în sine însuşi motive suficiente pentru autorespect.

Anii izolării trecură ca şi ceilalţi din scurta noastră viaţă şi Barbu Jurcan se regăsi, la capătul lor, acasă.

*

Printre cele dintâi noutăţi împărtăşite lui de către mama sa se numără şi faptul că vecina lor, doamna Beatrice Ilva, se afla în închisoare de aproximativ cinci ani. Pricina procesului? O oarecare lipsă în gestiunea de care răspundea. Noul venit regretă în tăcere că femeia se lăsase ispitită de bani, că se înjosise până la a sustrage din farmacia unde lucrase medicamente ce nu-i aparţineau, şi, eventual, a le specula. Încercă să uite fapta ei. Îi deplângea soarta, cu sinceritate, de câte ori venea vorba despre dumneaei, dar prefera să ocolească subiectul, pentru că simţea ca un burghiu în coşul pieptului regretul că doamna Ilva suferea de pomană. “Cum altfel să numeşti detenţia ei? În orice caz”, îşi zicea oftând, “n-are mângâierea muceniciei în numele unui ideal. Trebuie să-i fie plin până la refuz sufletul de o deznădejde cumplită.”.

*

La vreo jumătate de an după reîntoarcerea printre ai săi, revenind acasă de pe şantierul unde găsise cu chiu cu vai de lucru, se deschise uşa garsonierei, la intrarea lui în holul cutiilor poştale, întocmai ca pe vremuri. O clipă nădăjdui că revenise doamna Ilva, că se publicase vreo graţiere despre care el nu aflase, că se petrecuse o minune.

Fu dezamăgit să constate că era o nouă locatară, o tânără de vârsta lui, ajungându-i până la bărbie, o fausse-maigre cu nasul în vânt, cu ochi migdalaţi, albastru-deschis, uşor protuberanţi, cu bărbie obraznică şi cărnoasă, răsucită în sus, cu o gropiţă în mijloc, căreia îi răspundeau altele două din obraji, când zâmbea. Purta o rochie subţire de casă, cu floricele minuscule roşii pe un fond străveziu de culoarea untului, sub care nu s-ar fi zis că folosea straie în plus. Ţinea în braţe un motănel zglobiu, alb cu pete gălbui, cu ochii sprinţari. Iute ca argintul viu, acesta se străduia într-una s-o zbughească din strânsoarea molcomă a pumnilor ei mărunţi şi palizi.

Îl întrebă pe Barbu câteva lucruri legate de contribuţiile locatarilor la întreţinerea blocului. El nu se pricepea să-i dea răspunsurile dorite; în schimb, se grăbi să atingă creştetul micuţului pisoi cu buricul a două degete. La delicatul său semn de atenţie, acesta răspunse cu un tors sonor, greu de prevăzut la un piept atât de mititel. Poate gâdilată de brusca intrare în activitate a maşinii lui de produs zgomote ritmice, stăpâna sa îl mută în altă poziţie. Barbu, vrând să-l mângâie, îi întâlni sânul, îndărătul blănii lui cu păr scurt. Era răcoros şi ferm, cu teton înalt şi formă plăcută, cât i s-a revelat în spatele falangelor. Aidoma felinei celei pitice, şi trupul femeii se încordă şi se destinse în aceeaşi secundă; pe chipul ei trecu o lumină repede ascunsă; ea lăsase în urmă o uşoară îmbujorare şi o întredeschidere suavă a buzelor umede. Îşi ceru iertare de a-l fi deranjat şi-i explicită dificultatea în care se găsea, soţul ei lipsind din Bucureşti o lună de zile şi ea fiind pusă în situaţia de a achita datoriile ce-i rămâneau obscure.

Mâna lui Barbu îşi dădu seama că ar fi liniştit emoţiile ei contabiliceşti dacă ar fi coborât mai adânc sub corpul puiului de animal. Dar mintea lui o revăzu în pragul aceleiaşi uşi pe doamna Ilva, întrebându-l anxioasă dacă nu intra la ea. Apoi îşi aminti de eforturile lui peste puteri de a sădi în sine hotărârea să nu mai făptuiască nimic fără chibzuire, fără o selecţie ce să ţină seama şi de perspectiva morală a gesturilor, ca şi de repercusiunile lor.

Îi făgădui să ceară tatălui său amănunte privitoare la plată şi să i le comunice. Se despărţiră, nemaigăsind ce să-şi spună.

*

Doamna Jurcan, reluând a nu ştiu câta oară istorisirea nenumăratelor demersuri făcute pentru a da de urmele fiului său ori pentru a îndupleca ancheta şi justiţia să fie clemente, numele fostei lor vecine apăru ca musca-n lapte în naraţiunea ei.

– Cine ai spus că te însoţea?, o opri Barbu.

– Doamna Ilva, cum cine?!, se miră mama lui.

– Nu mi-ai pomenit încă niciodată că a mers cu tine în audienţă la ministrul învăţământului.

– Cum se poate una ca asta?! nu-i venea să creadă povestitoarei. A fost cu mine peste tot. Mă ştii cum sunt – nu mă pot descurca. Ea descuia toate uşile. Eu mă pierdeam, ea pleda ca o nebună. Eu plângeam – ea striga, ameninţa. Pe mine mă pofteau afară; pe ea o opreau, o legitimau, îi atrăgeau atenţia că se ocupa cu agitaţia publică, îi cereau să se potolească, să-şi ţină gura că avea s-o păţească. O dată au reţinut-o câteva ceasuri, până a sosit careva să-i pună întrebări. Altădată au ridicat-o de acasă cu maşina. Nu i-au dat drumul decât peste câteva zile. Cum am fost în stare să nu-ţi vorbesc despre ea?. Parcă ar fi fost ea mama ta, iar eu o vecină oarecare., se tânguia, plină de păreri de rău, doamna Jurcan. Săraca Beatrice. De atunci i se trage povestea cu gestiunea.

– Ce vrei să spui?, tresări Barbu, ca străpuns de un cuţit.

– Au avertizat-o că “i-o coc”, aşa au zis: “Nimeni nu scapă de noi! Las’ că ţi-o coacem!”, au urlat. “Te aranjăm să nu mai îndrăzneşti să scoţi nasul pe stradă, nici după ce-o să crezi c-ai scăpat de belelele cu care o să te trezeşti în spinare!.” Şi i-au cusut cu aţă albă potlogăria aia, săraca de ea.

Tânărul rămăsese fără glas. Acea femeie se sacrificase pentru soţul ei infirm o viaţă întreagă. Acum era datoare iarăşi să.? Ar fi vrut să mai poată plânge, dar de mult timp nu mai avea lacrimi.

*

Într-o bună zi, hazardul i-l scoase în cale pe un bun prieten din anii liceului, ajuns avocat, care locuia în acelaşi cartier. Tăifăsuind ei despre una, despre alta, conlocutorul pomeni ticăloşia unora din generaţia lor:

– . De pildă, am avut un coleg la Drept pe care-l ştii cu siguranţă: Andreescu.

– Andreescu? Nu cred.

– Cum nu?! S-a mutat în blocul tău la vreun an după ce te-au înhăţat. Cât mi-a fost de urât în studenţie, acum nu mai scap de el. Zilnic îl întâlnesc şi sunt obligat să schimb câteva cuvinte cu el.

– Andreescu zici că-l cheamă? Are o nevastă drăguţă, nu?, începu să ghicească Barbu. N-am decât un singur colocatar pe care nu-l cunosc. La parter.

– Ăla e. A anchetat-o pe o tipă care locuia acolo. A băgat-o-n puşcărie, să se mute în casa ei. N-avea nici o vină femeia. Am răsfoit şi eu dosarul, din pură curiozitate, să-l văd cum lucrează. Ştii, până atunci Andreescu nu-şi părăsise locuinţa natală din Periş.

– Nu prea cred că-i chiar aşa. Eu am auzit că alţii mai mari îi promiseseră că o “aranjează”, pe chestii politice.

– Şi ce ţi se pare că nu se potriveşte? I-au dat ăstuia cazul pe mână. Probabil că nu puteau închega dosarul politic şi au încurcat-o cu furt din avutul obştesc şi speculă.

– Dar spuneai că el a avut interes să.

– Cine te slujeşte fără plată? Retribuţia lui a fost casa ei.

Barbu simţea o amorţeală în mâna şi în braţul stâng.

Seara, doamna Jurcan i-a confirmat ştirea. A adăugat că locotenentul major Andreescu preluase garsoniera “mobilată”, căci doamna Beatrice, neavând rude, nu se găsise nimeni să-i fi ridicat mobila. Barbu, resimţind aceeaşi răcire a membrului din stânga, îşi revăzu degetele arătător şi mijlociu ale aceluia, jucându-se cu pisoiul şi atingând, din nebăgare de seamă, sânul tinerei doamne Andreescu.

Se încuie în camera lui. În sfârşit, zăgazurile lacrimilor se deschiseră. Plângea cu sughiţuri, cu tot trupul cutremurat. Căzuse pe divan, cu faţa-n sus, ca o cârpă de praf. De când auzise despre arestarea doamnei Beatrice Ilva, se frământa cum ar fi putut-o ajuta. Dacă prima sa impresie, datorată modului cum îi fuseseră înfăţişate motivele detenţiei la care era supusă femeia, îl depărtase de ea, după ce descoperise cât se implicase vecina în strădaniile de a-i uşura lui situaţia, gândul la ea ajunsese, în timp, o obsesie permanentă. Se acuza fără cruţare pentru jocul erotic în care îl implicase fără voia sa motănelul ce, din zbenguirea trupului îmblănit, îi condusese degetele inconştiente către căldura celeilalte feminităţi. Acum descoperea că nevasta anchetatorului nădăjduise odinioară ca soţul său să o fi înfundat în temniţă pe doamna Ilva. Iar el, Barbu, prin activităţile sale din perioada cât fusese student, pricinuise, înlesnise acea mişelie. Desigur, n-avea o vină limpede. Însă dacă el n-ar fi stârnit represiunile, doamna Beatrice n-ar fi ajuns să provoace urmărirea celor care au hotărât dispariţia ei. Gândurile i se învălmăşeau în dezordine. Amesteca imaginile ce i le trimitea trecutul, încurca planurile, cronologia, faptele. “Trebuie să o scap!” – gemea, ştiind prea, bine că nimeni nu putea fi smuls din închisoare. “O să mă duc la tribunal, la miliţie, să aflu unde zace. Dacă este condamnată de drept comun, are îngăduinţa să primească o scrisoare pe lună, un pachet de alimente. O voi descoperi! O să-i dau de ştire că-i sunt recunoscător! O să o apăr de deznădejde!” Îşi dădu seama că dacă ar fi făptuit toate acestea, ar fi atras atenţia asupra lor, a ei şi a lui, ar fi condus Securitatea să creadă că exista o legătură politică subterană între ei. “Le este atât de simplu să ne reancheteze, să ne acuze de ‘organizaţie’, să ne bată până recunoaştem şi că ne-am omorât tatăl şi mama, să ne condamne a doua oară, fără nici o vină. Aşa fac cu toţi câţi le-ncap pe mână! Am eu voie să-i impun să rişte şi o condamnare politică?.” Pentru aceia care nu au trecut prin eşafodajul sinistru de minciuni, aşa cum îl alcătuiesc anchetatorii politici, aceste temeri pot părea laşe şi copilăreşti. Ele erau mult mai serioase şi mai aproape de realitate decât s-ar putea crede. Mai departe, lui Barbu îi trecu prin minte să roage pe altcineva să facă demersurile necesare aflării unde era închisă doamna şi expedierii pachetelor. S-ar fi adresat unui avocat. “Care-i avocatul nevândut sau nesperiat?!”

Continua să hohotească şi nu era capabil să găsească nici o soluţie.

*

Atunci când nimeni nu se aştepta, se răspândi zvonul că doamna Beatrice Ilva fusese eliberată cu câteva luni înainte de termen, în temeiul muncii depuse ca farmacistă a penitenciarului.

Portăreasa blocului îl colportase, odată cu adresa ei cea nouă, de lângă o piaţă depărtată. Fără să sufle o vorbă, Barbu Jurcan se duse s-o viziteze. O găsi într-o cameră nevăruită, din fundul curţii unei biserici de mahala. Probabil o fostă magazie. Podelele desfundate, tencuiala căzută, umiditatea verzuie mustind din mortarul uscat. Plutea în aerul îmbâcsit o duhoare de şobolan sau de mortăciune. Nu exista nimic în interior, în afara patului de scânduri şi a unei lăzi sparte.

– Ileana mi le-a adus, îi explică.

Se referea la patul cu saltea din paie. Ileana era portăreasa blocului lor.

– Mi-a promis să-mi facă rost şi de o masă, de vreun scaun.

– Nu vă luaţi înapoi mobila?

Ezită o clipă şi:

– Nu.

– Să se lăfăie ticălosul ăla în ea? Să doarmă pe studioul dumneavoastră?.

– Şi-n aşternutul meu.

– Şi lenjeria v-a luat-o?

– Tot. Rochii, pantofi, cămăşi de noapte. Ce să mai vorbim?..

Urmărind privirile lui, adăugă:

– Îmi cumpără Ileana ac şi aţă.

În saltea erau găuri mari din care răbufneau paiele putrede. Sosi rândul lui să fie stânjenit: venise cu mâna goală. Femeia aceea suferise şi o făcea în continuare pentru el, poate. Nimeni n-o putea şti în afară de ea. N-avea rost s-o întrebe. Nu încă. Ar fi fost cu putinţă, cândva, dacă urmau să se regăsească unul pe celălalt pe puntea anilor irosiţi.

– Cu ce vă pot ajuta?

– Ştiu şi eu?, şopti nesigură. N-am nevoie de nimic. Mi s-a dat casă. Aici am tot cât mi-e necesar să trăiesc.

– Slujbă v-au dat?

I-a numit farmacia unde urma să se înfăţişeze să-şi ia în primire postul.

Lui Barbu i se părea monstruos că nu izbutea să-i ofere femeii nici măcar acel ceva ce să-i deschidă baierele inimii şi să-i dezlege limba. Era convins că, aşa cum stătuseră lucrurile şi cu el când îşi redobândise libertatea, şi ea, la rândul ei, suferea de o sete de nesuportat să comunice; dar şi ea simţea, cum se petrecuse şi cu el, piedici, enorme în faţa celorlalţi. “Însă eu nu sunt ca ceilalţi. Am suferit ca ea. Cine s-o înţeleagă, dacă nu, unul asemenea ei?.” Totuşi inhibarea doamnei Ilva îl inhiba. Era o fiinţă care renunţase la viaţă, deşi continua să respire, să rostească silabe, să interpreteze rolul ce presupunea că era aşteptat de la ea.

Se retrase convins că treisprezece-paisprezece zile de întâlnire cotidiană a oamenilor aveau să contribuie la revenirea ei pe linia de plutire.

– Vă las săptămâna aceasta să vă rezolvaţi treburile urgente. Revin săptămâna viitoare. Dacă nu sunteţi acasă insist, nu vă temeţi.

*

Patru zile mai târziu, doamna Jurcan îi aduse vestea de necrezut că doamna Beatrice Ilva se sinucisese.

Ce se întâmplase? Nimeni nu va şti niciodată de ce doamna Ilva a simţit că nu mai avea putere să se încrânceneze, nici să se prefacă a nu se teme.

“Cine este imun la frică?” – se pomeni Barbu gândind. “Şi, totuşi, cât de curajoasă era. O femeie care nu s-a dat înapoi de la a iubi un prost de copil. Nu mai avea pentru ce lupta.” Şi îi mai trecu ceva prin minte: “La ce mi-o fi folosit mie şcoala de autoformare morală? Ce am izbutit eu pe lângă ea?. M-am dezumanizat. N-am fost în stare să-i spun nici măcar ce înseamnă pentru mine curajul ei de a fi luptat alături de mama, să mă libereze.”