DECAMERONUL DIN NOWHERSHIRE

O VIZITĂ NEPROTOCOLARĂ

ORICÂT DE PUŢIN TRADIŢIONALIST AŞ FI, deşi sunt englez, oricât de nepatriotic, ba chiar antibritanic, rămân un admirator feroce al politeţii insulare. De aceea încep acest prim capitol, în care mă prezint cititorului, prin a discuta despre partea femeiască din familia mea, cu atât mai mult cu cât respectabilitatea acestor cariatide ale moralei noastre mi-a impus, îmi impune şi-mi va impune până la capătul unde mi se va deşira firul vieţii.

O voi extrage din culisele umbrite ale provinciei noastre călcate cândva de Julius Caesar pe mătuşa Cynthia, măritată cu Bobby Groggy (‘Ameţitu’), poreclit astfel din pricina înclinării sale pentru paharul în plus, o doamnă foarte pretenţioasă în ceea ce priveşte alegerea relaţiilor sociale, cu o ţinută imperturbabil rigidă, aş putea spune aproape victoriană, o cumpătată ce-l făcea pe onorabilul Bobby să-şi iasă din pepeni şi să-i urle-n faţă, cu o orbire strigătoare la cer a simţului dreptăţii, că-i provoca silă, o persoană modestă, cuminte, anostă şi cenuşie, cum îi şade bine oricărei fiice a Evei dusă din când în când şi pe la biserică. Dar nu pot nici măcar să-i acord acum întâietatea pe care smerenia sa din educaţie i-a refuzat-o totdeauna în existenţa ei lipsită de evenimente, deşi o merită din plin măcar atunci când nepotul său vorbeşte despre ea, deoarece altfel se potriveşte să-mi pornesc istorisirea.

Stimata văduvă Diana Purcell, o respectabilă membră, până nu demult, a castei purtătoarelor de văl negru, ca semn al profundului lor ataşament faţă de defunctul cu care şi-au împărţit  mesele de dimineaţă, prânz şi seara, ca şi alte chestii, primi într-o bună dimineaţă următoarea epistolă zgârcită în cuvinte, dar făcând dovada unei risipe de sentimente calde:

“Dragă D., nevastă-mea se cărăbăneşte răspoimâine şi lipseşte din zori şi până-n adâncul nopţii că aiuritul de nepot al ei din partea Foggrery-ilor (acela eram eu) nu ştiu cu ce dracului şi-a mai speriat directorul şcolii. Nu ţi-ar face plăcere să mă fericeşti cu una dintre vizitele tale de pomină, neuitând să aduci şi o agreabilă sticluţă cu tărie? Îţi las cheia garsonierei la locul ştiut, sub cărămida spartă. Vino cu primul tren şi aşteaptă-mă cuminte, fără să te apuci să tragi la măsea de una singură, cum s-a-ntâmplat ultima dată, că nu te-am mai putut trezi decât vârându-ţi capul sub robinet şi degetele pe beregată. Să mă aştepţi, că nu întârziu mult. Te pup şi te ador, al tău Groggy.”

A treia zi în zori, pe la orele nouă, după ce făcu toate pregătirile necesare pentru o vizită atât de simandicoasă, Mrs. Diana Purcell se căţără în vagonul ei preferat, adică acela ce se oprea în dreptul locului unde adăstase ea pe peron (ca nu cumva să facă un pas în plus până la suire), se ghemui la căldurică în cărniţa ei încinsă şi în straiele sale, de data aceasta ţipător de luminoase, şi făcu ochi dulci tuturor bărbaţilor care o luau în seamă, să se pregătească sufleteşte în vederea Marei Aventuri.

Nu-i voi descrie mersul legănat şi elegant ca al unei bibilici, cu care a străbătut străzile curate ale orăşelului primitor unde locuieşte unchiul meu prin alianţă, nici pe acestea ca, identificându-le, nu cumva să-şi amintească de trecerea ei de neuitat vreunul dintre prăvăliaşii ce căscau gura, dindărătul vitrinei, la pustietatea trotuarelor, şi să mă dovedesc un scriitor care nu-şi ştie apăra, prin discreţie, personajele, de gura lumii cea rea.

Nu-i voi pomeni nici bătăile sprinţare ale inimii, cu care a înlăturat cărămida spartă menţionată şi a înşfăcat de sub ea cheia recomandată, nici pe acelea bubuitoare cu care a introdus-o în gaura broaştei.

Voi spune pe scurt că, după ce a depus pe masa din vestibul, la vedere, whisky-ul preferat al unchiului meu, să ştie acesta chiar din clipa revenirii acasă că dumneaei, văduva Diana Purcell, nu-şi pierduse de la o zi la alta caracterul ce o făcea apreciată, devenind – Doamne fereşte! – uitucă, se îndreptă către dormitorul garsonierei duble şi, după ce aruncă o privire indiferentă-n jur, hotărî să se întindă în spaţiul ce i se cuvenea, adică-n pat.

Mătuşa Cynthia, care ticluise acea scrisoare de amor, după ce descoperise epistolele Dianei Purcell adresate ‘taurului său iubit’, recte lui Bobby Groggy, făcând eforturi greu de bănuit de imitare perfectă a scrisului acestuia, lăbărţat ca laba gâştei şi foarte puţin dedat ortografiei, de cum percepuse cu urechea clinchetul cheii, se ascunsese în cămară, sub raftul de jos. Când nu se mai clinti muscă-n casă, ieşi din vizuină, îşi îndreptă oasele intrate unu-ntr-altul, îşi netezi în faţa oglinzii ăleia mari părul castaniu şi rochia mov şi pătrunse cu cel mai apăsat pas cu putinţă în altarul iubirii ilicite, ca o Junonă la o Ledă sau alta din palmaresul greu de contabilizat al unui Zeus Tonans şi uneori sughiţător.

– Bună-ziua, stimată doamnă, îi zise de cum intră, plină de cuviinţa ce o caracterizează.

– Bună ziua, nu mai puţin stimată doamnă, răspunse cealaltă, nelăsându-se mai prejos în privinţa curtoaziei claselor binecrescute.

– Nu m-am ‘cărăbănit’ de acasă, fiindcă n-am avut nici o pricină, nepotul meu nefiind unul d-ăia care să-ţi dea bătaie de cap. E, dimpotrivă, premiant şi foarte bun fotbalist.

Acela eram eu, repet.

– Vă felicit pentru minunatul nepot. Şi mă bucură că nu vă crează necazuri, intenţionă dumneaei să se ridice-n capul oaselor, după ce-şi reveni niţel din surpriză. Deşi pe o vreme atât de frumoasă merita să luaţi puţin aer, adăugă, ascunzând adevăratele motive pentru care ar fi preferat s-o ştie pe mătuşa mea în alt orăşel la acel ceas binecuvântat.

– Vă rog, nu vă deranjaţi, se grăbi tanti s-o împiedice a-şi modifica poziţia destinsă.

Muşchii Dianei Purcell dădură ascultare amabilului imbold, cu atât mai mult cu cât încordarea lor în vederea ţâşnirii în picioare era aproape o imposibilitate în condiţiile sperieturii prin care trecea.

– Mulţumesc. E într-adevăr mai comod aşa.

– Îmi daţi voie să şed şi eu aici? Ca să nu vă simţiţi prost că vă domin.

– Cu plăcere, deşi s-ar putea să fie invers…

Mătuşa luă loc pe marginea patului, ferindu-se s-o stingherească. Cu bună creştere tipic englezească continuă s-o întreţină despre meteorologie:

– Nădăjduiesc să nu se schimbe vremea aceasta agreabilă. Recolta de anul ăsta ar putea fi bună, ce părere aveţi?

– Desigur. Nimeni nu vă poate contrazice.

– Pe mine? Nimeni. Niciodată.

Replica nu mai avea acea intonaţie neutră şi ogoitoare folosită până acum, ceea ce nu-i scăpă doamnei Diana. Vag neliniştită şi cu maxilarele ceva mai amorţite, se interesă:

– Cine ar avea interesul să vă supere, contrazicându-vă?

– Mă bucură că vă daţi seama că nu-i în interesul nimănui.

Deoarece mirosi cât de neliniştită devenise cealaltă, întinse palma către palma ei, ce zăcea pe pat alături de şold, ca o pisică moartă, şi o depuse deasupră-i cu oarecare socoteală s-o liniştitească. Dar i se răspunse cu o încleştare. Ceea ce o necăji peste poate.

– Stimată Mrs. Diana Purcell, am impresia că nu sunteţi în apele dumneavoastră; poate nu vă simţiţi bine-n dimineaţa asta. În astfel de situaţii nimic nu e mai potrivit decât o gură de alcool. Am luat seama că aţi avut bunăvoinţa să aduceţi o sticlă de whisky. Dacă doriţi, o desfac îndată, însă vă propun ceva mult mai fin: un păhărel dintr-un Cointreau special, pe care-l ţin bine ascuns: pentru sufleţelul meu.

– Credeţi că mi-ar face mai bine?, gemu alintat suferitoarea, mâna descordându-i-se în chip miraculos şi lăsându-se în voia palmei ce o freca uşurel, precum îşi încovoaie spinarea torcătoare aceeaşi pisică înviată.

–   Cu  siguranţă. Dealfel îi veţi judeca efectul singură.

Din nou Mrs. Diana vru să se ridice. Strânsoarea stăpână pe sine a gazdei o îndemnă să nu cumva să facă aşa ceva. Cea din urmă se aplecă şi căută cu braţul stâng pe sub pat, până ce dibui o cutie veche de pantofi pe care o târî afară. Scoase din ea butelca umflată la mijloc şi un păhărel de cristal verde ca frunza de tei înainte de maturizare, pe care-l umplu pe dată. I-l întinse, îngăduindu-i să se aburce într-un cot. O urmări cu mare luare-aminte cât dădu licoarea gălbuie peste cap şi mai ales după aceea, să-i citească pe faţă părerea. Aceasta era pe măsura laudelor sale. Doamna Diana rămase câteva clipe lungi cu pleoapele coborâte. Când le ridică, privirile i se opriră asupra ochilor mătuşii cu o uimire încântată, veselită şi abia izbutind să se desprindă  din sine-şi.

– Înţeleg că mai merge unul…, şi-i umplu iarăşi, mătuşa mea, potirelul cu miracole.

Golit, îl înşfăcă şi dumneaei, zicând cu haz, dar fără umbră de luare peste picior:

– Ne bucurăm de atâtea împreună, că e păcat de Dumnezeu să nu bem din acelaşi păhărel, nu-i aşa, dragă doamnă Diana?

Răsărea multă cinste prietenească din felul cum îi grăise încât, pentru prima dată, sub auspiciile zeului Dyonisios cel petrecăreţ, şi musafira se simţi ceva mai în siguranţă, cel puţin atâta timp cât urmau să soarbă ambrozia împreună.

– În cinstea matale! Şi pentru această clipă fericită când ne-am putut cunoaşte…, supse niţel tanti.

– Vai de mine! Eu nici măcar n-am toastat…

– Nu vă necăjiţi, dragă doamnă, că n-aveţi cu ce ciocni. Doar bem dintr-acelaşi pahar, aţi uitat?

– Am uitat.

– Vedeţi? A şi început să dea roade, râse doamna Cynthia, făcând aluzie la nectar.

– Da, da, ce amorţire binefăcătoare… Simt că-mi ia ameţeala cu mâna!…, schiţă doamna Purcell o mişcare cu cea din urmă numită, orientată către genunchiul stăpânei casei, să-i dea de înţeles să golească păhărelul, că mai sta careva la rând.

– Mai vreţi, scumpă doamnă?, şi fără să aştepte răspunsul i-l şi umplu, rostind: – Acum pricepeţi că nu v-am chemat aici nici să vă fac o scenă, nici să ne smulgem părul din cap.

Mirării celeilalte îi răspunse cu explicaţia:

– Păi eu v-am trimis biletul, că doream să vă cunosc. Ne înfruptăm din atâtea împreună, se aplecă ea peste cea întinsă şi-i dădu una cu cotu-ntre coaste, cu subînţeles, cum v-am mai zis, că nu era cazul să rămânem străine una de cealaltă, mi-am spus.

Doamna Diana, care se prăpădi de râs când repetă dumneaei aluzia la cele ce împărţeau împreună,  strecură printre izbucniri:

– Bine aţi făcut, doamnă Cynthia! Vai ce frumos nume aveţi! Dintotdeauna v-am invidiat pentru el!

– Mulţumesc. Trebuie să recunoaşteţi că şi Diana nu e deloc urât.

– Ah, nu este! Însă nu mi se mai potriveşte de când m-am îngrăşat…

– Asta numeşti să te îngraşi?, profită mătuşa ca s-o tutuiască, fiindcă tot îi apucase-ntre degete o halcă din carnea şoldului, pentru a demonstra că ea era aceea care avea dreptate.

– Au!

– Vai, îmi pare rău, dragă! Nu ştiam că eşti atât de gingaşă; pe mine mă poate strânge bărbatu-meu cât pofteşte, eu tot mai vreau.

– Eu nu suport. A-ncercat el şi cu mine, dar am sărit ca arsă! În schimb, îmi place să-l fac eu să-l doară şi să schiaune…

– Aşa va să zică! Şi el cum reacţionează?!

– Mai vrea! Ba…, după o duşcă-două, îi mai ard şi câte o palmă.

– Daaa?… Unde?

– Cum unde?! Doar nu peste obraz! Mai pe la…, ţinti ea cu degetul către salteaua pe care sta întinsă. Odată… Dar nu ştiu dacă se cuvine să-ţi… Mai poţi să-mi dai puţin?, se uită rugător la sticla gogonată rămasă-n poalele celeilalte.

– Cum nu?! Zi, tu, că mor să aflu…

– Dacă nu erai plecată, vedeai şi urmele vânătăilor, că nu m-am putut abţine…, îşi ciocăni dinţii, să priceapă gazda că era vorba despre urmele lăsate de ei.

– Aşa temperament ai?…

– Daaa!!!…, se înfoie oaspetele de sex feminin.

– Spune-mi… De când ţi-am scris mă mănâncă să-ţi cer asta… Îmi arăţi şi mie cum te-ai pregătit pentru întâlnirea cu el?

– Când?

– Cum când?! Astăzi!

– Eşti sigură că ţi-ar face plăcere, Cynthia? Nu eşti deloc geloasă?

– În cazul acesta deloc. Doar eu te-am făcut să vii, n-ai nici o vină.

– Asta cam aşa este…

– Pe de altă parte, nu stai cu el în pat, ci cu mine, nu?! Pentru că aşa am plănuit eu…

– Şi de ce ai plănuit asta?

– Că muream dacă nu aflam cum te pregăteşti pentru întâlnirea cu el. Exact asta e!

– Nu, nu pot…

După o clipă de meditaţie:

– Dacă-ţi face plăcere să te uiţi…, i se stinse Gloriei glasul şi i se îmbujorară abia simţit pomeţii.

– Pot?, îngăimă la fel de stins Cynthia, apucând cu unghiile de poalele fustei.

Cealaltă clătină de două ori capul de sus în jos, lipindu-şi căutăturile calde de pupilele negre ale Cynthiei.

Fusta înflorată, potrivită unei vârste mai fragede decât a purtătoarei, se înfoiă şi căzu de-a-ndaratelea, în sus, peste brâu şi tors.

– Vai, ce frumoase danteluţe ai! Nici n-am văzut modelul ăsta! De unde le-ai cumpărat tu?

– De la Londra. Niciodată nu-mi cumpăr din altă parte lenjeria. Nimeni n-are gust ca negustorii ăia!

– Hai, ajută-mă să le probez şi eu!

– Vorba ta: dacă tot avem atâtea de-mpărţit…, şi se săltă, să poată fi despuiată mai lesne, fără să se mire că era dezbrăcată de tot.

Mătuşa mea fu şi ea gata în doi timpi şi trei mişcări pentru a trage pe sine minunile Dianei. Apoi făcu doi paşi mari până-n dreptul oglinzii:

– Vino să te uiţi! E superb!

– Ce bine c-ai avut ideea asta! Nu le-am văzut pe altcineva. Acum îmi dau seama şi eu cum arăt cu ele, că nu-i destul să te uiţi în oglindă,explică, ţinând-o pe după brâu şi delectându-se amândouă cu reflecţia din apele argintii revărsate înainte-le.

Cynthia privi ţintă în ochii imaginii Dianei şi-i spuse cu corzile vocale încordate:

– De fapt, asta şi plănuisem: să te văd goală. Să pricep şi eu, să pricep, înţelegi?…

– Ce să pricepi?

– Las-o baltă! N-are nici o importanţă… Mai bine mai ia un păhărel.

– Eşti o dulceaţă!

– Asta nu-i nimic! Stai să vezi…, spuse scoţându-şi lenjeria de împrumut şi ieşind din odaie, după ce-i turnase amantei soţului său.

– Unde te duci?, icni aceasta pe urmă-i.

– Vin îndată. Am şi eu o treabă.

Reveni fără piesele intime pe care le luase cu sine. Diana nu observă că-i dispăruseră şi bluza, şi fusta, şi ciorapii, şi pantofii, cu acelaşi prilej.

Cynthia se întinse lângă Diana, îi trecu braţul pe sub creştet, îşi lipi obrazul de umărul ei şi o îndemnă:

– Povesteşte-mi cum l-ai cunoscut. Dar nu te lungi cu fleacuri; treci la fapte!

Astfel află întreaga tărăşenie, la care nu prea era atentă, ceea ce se remarca din jocul degetelor ei pe trupul celeilalte. Drept să spun, nici aceasta nu putea să se concentreze prea tare. Ba, destul de deseori, era datoare să se oprească din relatare, de parcă n-ar mai fi avut suflu şi ar fi suferit de o cutremurare ciudată ce o zguduia din tălpi până-n pielea capului, care piele-i asuda permanent că i se brobonea până şi fruntea de transpiraţie; de bună seamă era şi cald acolo şi mai ales depăşise porţia de băutură cu care era obişnuită în existenţa sa de văduvioară solitară.

Mama, căreia sora ei Cynthia i-a istorisit de a doua zi întâmplarea şi de foarte multe ori după aceea, căci mereu râvnea s-o mai asculte, nepricepând dumneaei chiar totul – iar eu profitam să trag cu urechea, prefăcându-mă că mă joc sub masă, replica imperturbabil:

– Cum de n-a-mpietrit? Cum de era-n stare să bea cu tine din Cointreau-ul tău?

Asta nu i se părea logic.

– Eu, dacă dădeai peste mine-n patul vostru conjugal, paralizam pe loc, continua.

– Părerea mea este că paralizarea i-a îngăduit să… bea cu mine, cum spui. Altfel nu pricep nici eu. Pe asta am şi scontat: că, de spaimă, i se anihilează voinţa. Că devine o marionetă-n mâinile mele. Şi să ştii că nu-i basm. Cu cât o-mpingeam să se bucure mai tare, pe atât părea mai ruşinată, mai depersonalizată, mai amorfă. Până a ajuns o cârpă cu care am făcut absolut tot ce mi-a trecut prin minte-n clipa aia.

– Şi?!, întreba mama, fără să ţină minte că mai pusese aceeaşi întrebare şi data precedentă când i se narase.

– Şi a apărut Bobby; senin ca un cintezoi.

– Şi tu?

– Eu, care atâta aşteptam, i-am zis cu  o stăpânire de sine de prim-ministru: – “Bobby, uite-o pe Diana, iubita ta…”. Ea nu avu puterea decât să cate-n jur după haine. Ştiam că aici va ajunge, de aceea avusesem prudenţa să i le ascund din timp.

– Şi Bobby?…

– Bobby izbuti să se aşeze pe cel mai apropiat scaun, fără să se lase prea tare ghicit că era la un pas de hemiplegie şi rosti fără vlagă: – “Care Diana? Care iubită a mea? Îmbrac-o repede pe doamna, că nu se cuvine să staţi aşa în faţa mea. Vin din fabrică şi sunt obosit. Şi aş bea un whisky.”

– “Cu plăcere, dragul meu. Diana, scumpo, vrei să-i torni tu din sticla pe care i-ai adus-o? E marca lui preferată. Hai, nu-ţi fie ruşine; parca-i fi copil. Eşti frumoasă, o ştim toţi trei”, am subliniat din glas.

– Cred că n-a păşit, ci s-a târât până-n vestibul…, avea premoniţii mama.

– Întocmai. Şi privea doar la covor. După ce s-a înfăţişat în faţa lui cum o făcuse mă-sa şi i-a întins acelaşi păhărel din care băusem noi două, mă privi disperată. Pricepeam prea bine ce voia. – “Nu ştii unde-ţi sunt hainele?”, zic. “Te duc eu la ele.” Am condus-o la baie, către care, de altfel, cunoştea prea bine drumul, din celelate rânduri când îmi călcase pragul fără ştirea mea. Am închis uşa-n urma noastră. Fără să-i scot veşmintele la iveală, am mângâiat-o plină de mâhnire şi i-am spus, când am avut semne limpezi că s-a liniştit: – “Nu te necăji… Ai constatat că nu-s deloc supărată. Rămânem cele mai bune prietene. De ce te uiţi doar în jos? Ridică bărbia şi nu mai plânge. Arăţi atât de spăşită… Te simţi umilită sau mi se pare mie?…”. Am ajutat-o să se-mbrace. Din vestibul, am strigat: – “Bobby, Diana vrea să-ţi zică la revedere.”. N-a răspuns, pentru că era ocupat să-şi facă geamantanul. Când m-am întors, şi-a cerut scuze că pleca în concediu singur şi pe neanunţate, dar spunea că era extrem de astenizat.

– Ce ziceai că ai făcut după asta?

– Ce să fac? Aşa cum plănuisem.

– Adică?

– Am sunat pe rând la toţi vecinii de pe palier. De cum se deschidea uşa, o-mpingeam pe Diana înainte şi rosteam stereotip: – “Vă rog să faceţi cunoştinţă cu doamna Purcell. Dumneaei este amanta soţului meu. E o femeie foarte frumoasă”. După ce a revenit Bobby din concediu, a devenit un soţ cum nu cred să mai fie al doilea pe lume. Model! Sunt foarte fericită cu el.

– Dar Diana?

– Diana?…

La această întrebare, mătuşa mea zâmbea în doi peri şi rămânea dusă cu gândul departe, nepierindu-i surâsul de pe buze. Apoi rostea mereu aceeaşi frază, fără să schimbe o iotă:

– Hai să vorbim despre altceva, vrei?