– Cum ne orientam in cautarea fericirii?

DE OBICEI NE ORIENTĂM în viaţă şi mai ales în căutarea fericirii, după îndemnurile celor socotiţi de noi prieteni.
Cine sunt aceştia?
Îi alegem dintre colegii de şcoală, dintre copiii vecinilor şi mai rar ei sunt nişte tineri întâlniţi întâmplător şi care ne devin simpatici. După ce luăm servici, din rândurile colegilor de slujbă se vor evidenţia alţi inşi pe care îi vom socoti prieteni. Mai mult, cum bine observă francezul când zice: Les amis de nos amis sont nos amis, adică – prietenii prietenilor noştri sunt prietenii noştri – , ne creştem numărul prietenilor, colecţionându-i din dreapta şi din stânga, după alte prilejuri nevoite, cum ni-i aduc sau chiar ni-i vâră pe gât prietenii mai vechi.
Din această trecere a lor în revistă observăm că prietenii ni-i datorăm hazardului: faptul că, locuind în acelaşi cartier, ne nimerim cu ei în aceeaşi clasă şcolară; faptul că părinţii noştri au primit apartament în acelaşi bloc cu părinţii lor; faptul că, într-o împrejurare, ce n-a fost căutată de noi, i-am cunoscut; faptul că sunt preţuiţi de alţi prieteni de-ai noştri.
Dar cum mulţi am fost colegi în şcoala elementară, cu mulţi ne învecinăm, cu mulţi necunoscuţi schimbăm vorbe pe stradă sau în tramvai. De ce nu-i numim pe toţi aceştia prietenii noştri? Pentru că numai de unii ne dăm seama că ne pot lega nişte lucruri, cum ar fi aspiraţia către un anume fel de trai, plăcerile şi neplăcerile, o anumită înţelegere a vieţii, modul de a te distra, duşmanul comun şi aşa mai departe, toate împărtăşite atât de noi cât şi de aceia pe care îi vom denumi prieteni. Iar aceşti ‘prieteni’, aduşi în viaţa noastră de întâmplare, devin principalele noastre călăuze, după părerile lor ajungem să ne alegem modul de a trăi! Iertăţi-mă că jignesc sentimentul prieteniei dăruit de dumneavosastră celor dragi, dar mi se pare o nejudecată înspăimântătoare să-ţi oferi mersul înainte unor, de fapt, necunoscuţi!

Va să zică, există puţine modalităţi de a lega prietenii. Dar poţi găsi anumite criterii pentru a hotărî că un om sau altul ne poate deveni prieten? Poporul spune că prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte. Cu alte cuvinte, să nu acordăm sufletul nostru pe de-a-ntregul cuiva până ce nu i-am încercat caracterul. Şi nu numai caracterul, ci şi puterea sa de a, vorba aceea, sări în foc pentru noi. Alceste, personajul lui Moliere din piesa MIZANTROPUL declară:

                           “Cel mai ales din oameni se va simţi om şters
                           Văzând că îl amesteci cu-ntregul univers.
                           Nu mai stimezi pe nimeni, stimând întreaga lume…

                           Nu-mi trebuie-o făptură – oricât la mine-ar ţine – 
                           Ce nu cinsteşte-un merit, aşa cum se cuvine.
                           Această preţuire vreau s-o resimt şi eu.
                           Amicu-ntregii specii nu e amicul meu!”

Cu alte cuvinte, prietenul trebuie să fie legat de noi mai mult decât de oricine altcineva, pentru că ştie să ne preţuiască meritele, pe care la alţii nu le găseşte. De aici, o primă concluzie: ca să ai prieteni, trebuie să ai merite. Invers: ca cineva să poată fi ales de tine ca prieten, trebuie să aibă merite ce să-l facă vrednic de aceasta. Mi se va reproşa că cer ceva foarte dificil: câţi oameni sunt oameni de merit? Voi răspunde cu vorbele fabulistului Florian: A quoi bon tant d’amis? Un seul suffit quand il nous aime; pe româneşte: La ce bun atâţia prieteni? Unul singur e de ajuns când ne iubeşte. Mai explicit este poetul Guy du Faur de Pibrac, când scrie catrenul:

“Les amis de l’heure présente
                           Ont le naturel du melon:
                           Il faut en essayer cinquante,
                           Avant d’en rencontrer un bon.”

Ceea ce vrea să însemne că prietenii din clipa aceasta se aseamănă cu pepenii: încerci cincizeci ca să dai de unul bun.
Şi vă voi mai spune ceva: oricât de bun prieten ţi-e careva, el nu poate atârna în talerul balanţei adevărului mai mult decât adevărul însuşi, după cum gândeau latinii pe drept.
Şi poetul, mort de tânăr, Iuliu Cezar Săvescu a meditat la amiciţie în poezia: PRIETENI

                           “Şi miezul nopţii negre era de caraulă,
                           Şi dealurile sure în zare fumegau,
                           Şi greu dormea pământul, iar luna, somnambulă,
                           Da umbrelor viaţă şi umbrele mişcau,
                           Iar dealurile sure în zare fumegau.

                           Grădina, sub ferestre, dormea în nemişcare;
                           Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise,
                           Părând că cere-n somnu-i o dulce sărutare,
                           Iubita, ostenită, pe braţe-mi adormise,
                           Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise.

                           Mă îmbătau miresme, suflarea-mi tremura;
                           Strângând la sân comoara de scumpă fericire,
                           Cu ochii-nchişi spre ceruri, simţeam cum mă fura
                           Un vis frumos. În zare zburam la nemurire,
Strângând la sân comoara de scumpă fericire!

Dar fericirea-i scumpă şi visul schimbător!
                           Din raze, din lumină, din viaţă fericită,
                           Zăceam întins pe-o masă de-un negru-ngrozitor,
                           Cu buzele-ngheţate, cu mâna-nţepenită,
                           Din raze, din lumină, din viaţă fericită!

                           La creştetu-mi iubita plângea îngenunchiată,
                           Şi blestemându-şi soarta cosiţele-şi smulgea,
Se repezea nebună la fruntea-mi îngheţată,
Sub multele icoane plângând îngenunchia,
                           Şi blestemându-şi soarta cosiţele-şi smulgea.

                           Venind spre mine-atuncea o ceată rea de umbre,
                           Cu feţele ascunse sub măşti îngrozitoare,
                           Îmi înconjoară masa, de sub mantale sumbre
                           Trăgeau cu nepăsare cuţite şi topoare,
                           Cu feţele ascunse sub măşti îngrozitoare.

Şi toţi se repeziră ca fiarele turbate,
                           Şi braţele-n cadenţă pe trupul meu cădeau,
                           Mă străpungeau cuţite din piept şi până-n spate,
                           Iar unii din picioare şi oase îmi ciopleau,
                           Şi braţele-n cadenţă pe trupul meu cădeau.

                           Dar când mă ciopârţiră în mii de bucăţele,
                           Cu mâni de sânge ude când măştile şi-au scos,
                           Erau ai mei prieteni, la vestea morţii mele
                           Ne mai putând din mine să tragă vrun folos,
                           Cu mâni de sânge ude ei măştile şi-au scos.”

‘Dacă prietenul este atât de rău pe cât îl arată versurile acum încheiate şi, totuşi, oamenii leagă mereu prietenii noi, înseamnă că toţi oamenii greşesc?’ mă veţi întreba, indignaţi de lectura mea. Nici vorbă să fie aşa! Nu, prietenii există. Am voit doar să atrag atenţia că ei trebuie bine aleşi tocmai deoarece îi acceptăm a ne îndruma spre ceea ce socotesc ei că ne-ar putea ferici.
‘Şi cum să-i alegem?’ veţi fi tot mai vehemenţi.
Ne-o spune Cicero, în DE AMICITIA: “Prietenul este ca un alt eu”.

Am discutat atât de îndelung despre prieteni nu pentru că tema mea ar fi astăzi ‘prietenia’, ci pentru că prietenii sunt îndeobşte, repet, aceia care ne sfătuiesc cum să trăim pentru a fi fericiţi. Şi e cazul să fim foarte prudenţi când e să punem în aplicare sfaturile lor; mai ales fiindcă, de obicei, prietenii ni-i alegem… după cum suflă vântul.

Alţi sfetnici ai noştri, când ne căutăm fericirea, sunt cei care se recomandă a cunoaşte vrerea lui Dumnezeu şi care ne spun că nu putem fi fericiţi decât ‘apucând-o pe căile Domnului’, după cum ‘prietenii’ ne îndeamnă pe căile lor.
Şi nu greşesc aceia care ne amintesc de Dumnezeu atunci când e în joc fericirea noastră. Pentru că Dumnezeu este prietenul desăvârşit, pe care nu-l datorăm întâmplării, ci ne aşteaptă, cu dragoste, ne priveghează viaţa, sănătatea, bunăstarea, fericirea; şi  sfatul Lui este singurul ce merită să-i dăm ascultare, că astfel făcând numai spre binele nostru lucrăm. Dar să vedem ce înţeleg să facem aceia care ne îndeamnă la această întoarcere către Dumnezeu.

Doresc, iubiţi ascultători, să citim împreună o pagină dintr-un desăvârşit cărturar al Bisericii, pe nume Nicodim Aghioritul, mai potrivit călăuzitor în treburile duhovniceşti fiind anevoie a găsi. El glăsuieşte:
“Mulţi sunt care zic că viaţa de desăvârşire constă în postiri, privegheri, metanii, dormiri pe pământ, şi alte asprimi de acestea ale corpului. (…) Şi mulţi alţii socot că perfecţiunea este în rugăciunile mintale, în sihăstrie, retragere, tăcere şi viaţă de îndrumare, de formare, adică, a trăi după o lege a cumpătării şi măsurii.
Dar numai aceste virtuţi nu sunt desăvârşirea creştină pe care o căutăm noi, ci uneori ele-s numai mijloace şi instrumente folosite de om (…). Vedem pe mulţi oameni virtuoşi că le întrebuinţează ca să câştige forţe şi putere  împotriva păcatelor vanităţii (…). Ei uzează de aceste arme spre a se înarma cu ajutoare duhovniceşti.”
Sfântul părinte trece în revistă şi alte virtuţi, dar subliniază că nu virtuţile în sine ne vor da stăpânirea asupra aşezării lăuntrice, ci spiritul în care le practicăm. Că dacă o facem cu mândrie, ori cinstindu-ne pe noi înşine pentru tăria noastră, la nimica nu ne va folosi, ci mai rău ne va fi decât de n-am socoti că suntem virtuoşi.
Atunci unde este calea?
Tot Nicodim Aghioritul ne aduce dezlegarea la întrebare: desăvârşirea duhovnicească – fericirea, în termenii noştri – constă în următoarele:
– “cunoaşterea bunătăţii şi măririi lui Dumnezeu”;
– “iubirea de Dumnezeu”;
– “supunerea nu numai lui Dumnezeu, dar şi tuturor creaturilor pentru dragostea lui Dumnezeu”;
– “perfecta ascultare de voinţa divină”;
– “să dorim şi să facem toate aceste lucruri numai pentru mărirea lui Dumnezeu, pentru plăcerea Lui, fiindcă şi El voieşte astfel.”
“Aceasta este legea dragostei scrisă de voia lui Dumnezeu însuşi în inimile drept credincioşilor Lui slujitori.”
Să revenim, în ordinea expunerii lui Nicodim Aghioritul, asupra acestor îndemnuri, pentru a înţelege mai bine.
Prin cunoaşterea bunătăţii lui Dumnezeu, ne asigurăm că dintre toate sentimentele ce se pot revărsa asupra noastră, bunătatea este aceea ce ne dăruieşte cea mai mare linişte sufletească, pentru că ea înlătură orice grijă, orice temere de viitor, orice simţământ că am înfrunta viaţa şi relele ei de unul singur.  A cunoaşte măreţia lui Dumnezeu ne întăreşte încrederea în nemărginirea bunătăţii sale, pe măsura puterii Aceluia care este stăpân peste tot ce e viu şi mort, pe măsura puterii Aceluia de care atârnă toate.
Iubindu-l pe Dumnezeu mai mult decât pe oricine căruia îi dăruim iubirea noastră, ne asigurăm că dragostea ne va fi înapoiată înmiit, că pentru un gând al nostru de iubire către Domnul, Dumnezeu întruna şi pentru totdeauna se va gândi la noi şi ne va umple existenţa cu  toate darurile celui ce ne iubeşte. Acest sentiment ne va podi zilele şi nopţile cu certitudinea unui prieten fără cusur ce ne stă aproape oricând: e starea cea mai propice fericirii.
A recunoaşte în lumea creată intenţia, planul, iubirea divină şi a o respecta, această lume, a pune umărul pentru păstrarea echilibrului Creaţiei şi aducerea la lumină a bogăţiilor însămânţate de Dumnezeu în toate făpturile şi în materia fără viaţă, rămase tainice, iată sensul mult căutat al vieţii noastre, acela care ne şopteşte că nu suntem singuri – din nou acest simţământ atât de odihnitor – atâta timp cât ne aşezăm alături de Dumnezeu în paza Creaţiei Sale, cu toată credinţa noastră, cu toate energiile, cu toată râvna. Aceasta, de altfel, înseamnă şi ascultarea de voinţa divină.
Iar toate câte le făptuim în spiritul convorbirii de mai sus, să nu le închinăm plăcerii noastre, că nici un merit nu avem şi va veni ziua când ne vom da seama de asta. Ci lui Dumnezeu să le dăruim, ca să trăim noi înşine, prin această purtare, o mare dragoste de Domnul. Că numai dragostea ne poate face fericiţi.

Rămâne ca, pe viitor, să căutăm calea fericirii noastre sub îndrumarea minunatului prieten ce ne este Dumnezeu. Pentru că singur El are toate meritele şi, la rândul Său, ne preţuieşte meritele noastre, singur El, la nevoie, nu ne părăseşte, singur El iubeşte adevărul, fiind Adevăr, singur El ne este suficient de unul singur.