– Cu plodul

29. CU PLODUL MORT ÎN BRAŢE

Încăpusem fără s-o ştiu pe mâinile tâlharului Procust. Nu numai cartea mea, cum e logic s-o afirm, ci şi eu dimpreună cu ea, pentru că eram una cu cele ce scrisesem.

Existau redactori şi redactori, directori de editură şi directori de editură. După zvonuri mă aşteptam la ce era mai rău. Nu a fost chiar aşa, dar nici pe roze nu mi-am culcat tâmpla.

M-am înfăţişat cu voluminoasa mea dactilogramă sub braţ la singura editură din timpul acela unde se tipăreau cărţi din domeniul artelor: Meridiane. Dând ocol redacţiei cu privirile, pupilele mi s-au înţepenit asupra unui bărbat cu trăsături agreabile şi cu acel ceva conferind un aer de ‘trecut prin încercări’, ‘marcat de viaţă’, stil atât de potrivit sexului masculin pentru a-i împrumuta insului oarecare duritate stăpânită şi pecetea de ‘cunoscător al tuturor bunurilor şi amărăciunilor pe lângă care trecuse ca un izbânditor’…

Cititorul a priceput din aceste puţine cuvinte cu ce fiori romantici deschisesem uşa acelei hale fără capăt, nici eleganţă, unde se înşiruiau birourile ba paralel, ba perpendicular, scorojite, pătate nu numai de resturi alimentare şi cerneală vărsată, ci şi de prezenţe umane deloc ademenitoare prin lipsa de greutate intelectuală a gesturilor, ţinutei sau căutăturilor.

Nici una dintre acestea nu le zăream, ci numai aventurile înscrise pe chipul scurmat de brazde nu prea adânci, dar nici de neglijat, nu destul de proaspăt ras, cu părul blonziu suficient de căzut pentru ca fruntea-i să pară înaltă, cuib al ideilor vultureşti, şi de lung pentru ca, la capete, să se onduleze natural; cu doi-trei dinţi lipsă: să indice că alesul meu nu punea preţ pe înfăţişarea-i socială, având preocupări superioare ce îl răpeau din lumea mărunţişurilor ocupând timpul unui bărbat de rând.

Aidoma unui Rett Butler, ştia să ţină sus stindardul unei politeţi pretenţioase, atunci când nu hotărâse încă ce atitudine va alege faţă de necunoscutul ce se înfăţişa înainte-i. În situaţia celui din urmă mă găseam, drept pentru care optă în favoarea rigidităţii bunei-cuviinţe: se ridică în picioare pentru a-şi rosti numele şi nu-şi recâştigă scaunul decât după ce mă invită galant să iau loc în faţa sa.

Mă ascultă cu deferenţă; părea mândru că avea de-a face cu un cunoscător al unor arte străvechi creştine, în multipla lor manifestare picturală, arhitectonică, sculpturală, trecând şi prin valurile literaturii religioase şi nisipurile mişcătoare ale celei istorice. Nu se prefăcea a le fi cunoscut şi el, însă era capabil să strecoare în convorbire nuanţa familiarităţii cu altele paralele, ceea ce îl desemna ca potrivit înţelegerii fenomenului către care l-ar fi tras comentariile mele. Strângerea sa de mână la despărţire fu viguroasă, acuzând deplina frăţietate cu autorul ce se retrăgea pentru un timp, impunând încrederea în el care rămânea, încrederea că avea să ocrotească manuscrisul, să-l conducă în siguranţă pe căile tortuoase ale editării, rămase fără secrete pentru o atare călăuză devotată.

Într-adevăr, peste vreo două luni, când am tatonat situaţia paginilor mele, făcându-i o vizită inopinată, l-am găsit adâncit în lectura dosarului adus de mine şi nu, cum avea să mi se întâmple cu o carte depusă imediat mai târziu în altă editură când, la o vizită asemănătoare, am dat peste redactorul respectiv dormind într-o poziţie deosebit de bine echilibrată, în faţa dactilogramei predate de subsemnatul, fără riscul de a-i fi căzut capul pe birou, atât era de versat în menţinerea lui ţeapăn în timpul aţipirii recuperatorii. Nu, vikingul meu citea, chiar ştia despre ce era vorba în text. Mă asigură că era foarte interesat de chestiune, că era mulţumit şi de stil, dar că, la următoarea citire, avea să consemneze anumite locuri unde va trebui să revizuiesc, dacă aş cădea de acord cu el, formulările. Or, experienţa literară nu-i lipsea: scrisese o broşură despre viaţa unei actriţe de film…

Am plecat în al nouălea cer, mai mult zburând decât păşind, dominat de certitudinea că drum mai bun decât acela pe care mă aflam angajat nu se găsea pentru încropirea mea privitoare la artele religioase vechi.

M-am oprit de-a dreptul în casa nouă a naşului, de vizavi de restaurantul Bufet, la Şosea, pe Aleea Ion Mincu la nr. 19.

Dusese o luptă ce durase mai bine de doi ani, să facă o donaţie statului, împreună cu sora sa Beatrice, în vederea deschiderii unei noi colecţii muzeale publice.

Schimbarea de domiciliu se datora faptului că impusese Constanţei Crăciun, dacă nu mă înşel asupra persoanei politice, să accepte ca termen al donatorilor a nu fi despărţiţi de obiectele ce le aparţinuseră, anume să se găsească o clădire ce să le găzduiască la un loc pe ele şi familia pictorului Hrandt Avachian, ca şi, aparte, pe sora lui.

Unul dintre motivele determinante ale donării fu că în vechea reşedinţă nu mai încăpea un ac şi că, în definitiv, avea dreptul şi Rose la o gospodărie unde să se simtă mai în largul ei, ca şi Hrandt, dacă nu la un atelier, măcar la un spaţiu mai adecvat implantării şevaletului de câmp, suficient de mic pentru a fi plasat într-o odaie. Existenţa lor fizică ajunsese la un impas.

Cunoştinţele se grăbeau să intervină în decizia naşului cu argumente ca: – “Nu e obligatoriu să dai hoţilor ăstora de comunişti o avere ca aceasta numai pentru a obţine o casă mai mare; se găsesc şi alte căi.” Bun; dar care erau acelea? Apoi, Hrandt nu era deloc de acord cu ideea că dădea ceva comuniştilor: – “Eu nu dau statului, ci poporului român.” – “Dar de ce să dai ceva cuiva, în loc să păstrezi să te bucuri tu de ce ai adunat cu atâta greutate?” – “Acest popor minunat mi-a oferit adăpost, bunăstare, libertate, prietenie, înţelegere, tot ce mi-am dorit. Sunt dator să-mi arăt recunoştinţa pentru toate acestea. Recunoştinţa mea se vădeşte în pictura mea; vreau să fie adunată la un loc, să-i bucure pe oameni. Bucuria aceasta constituie răspunsul meu la binefacerile ce mi-au fost hărăzite.” Din această nevoie de a nu rămâne în continuare cu braţele încrucişate când simţea că îl presa datoria să elibereze valul de căldură stârnit de câte primise de la poporul gazdă îi venise lui Hrandt admirabila soluţie de a grupa cele mai bune picturi ale sale pentru a le supune aprobării publice într-o mare expunere cu caracter permanent.

Este momentul să ne aruncăm ochii pe anumite rânduri din contractul încheiat cu statul comunist cu acel prilej, pentru a lămuri şi misterul dobândirii casei celei noi. Statul se obliga să pună la dispoziţia donatorilor “pe toată durata vieţii lor o locuinţă compusă din patru camere, hol, bucătărie, baie, două toalete, cămară, cameră de serviciu şi spălătorie, în aceeaşi clădire în care urmează să fie expusă colecţia”. Reparaţiile, chiriile etc. urmau a fi suportate de stat, ca şi salariile paznicilor sau ale unor angajaţi administrativi. Lui Hrandt i se asigura “o sumă lunară echivalentă cu diferenţa între pensia pe care o primeşte prin asigurări sociale de stat şi pensia maximă ce se acordă prin U.A.P. artiştilor plastici care deţin titlul de artişti ai poporului.”Venitul lui Rose, în cazul că ar fi rămas singură, prin decesul soţului său, era şi el luat în seamă: “Se va plăti soţiei o sumă lunară echivalentă cu diferenţa dintre pensia de urmaş prin asigurări sociale şi pensia maximă prin U.A.P. a artiştilor plastici care deţin titlul de artişti ai poporului” . Beatrice primea o sumă egală cu a lui Hrandt.

Colecţia de calitate, dar nu prea bogată în piese, de pictură semnată de diverşi artişti români de prim rang, adunată de sora lui, şi mult mai valoroasa, unică în genul ei, colecţie de bijuterii vechi a lui Beatrice, veneau să completeze nici că se putea mai potrivit simfonia coloristică a cartoanelor semnate de Hrandt.

Se găsise această clădire fastuoasă ce aparţinuse unei baronese poloneze: Woronieka, fosta soţie a lui Tache Ionescu, ea ocupând încă fostul garaj. Orice trecător o putea urmări dereticând cu uşile deschise spre trotuar pe doamna Istoriei înseşi a poporului nostru. Etajul, Hrandt stabilise să-i revină surorii sale care-şi jertfise tinereţile pentru el, mama lor şi sora mai mică (măritată, în Statele Unite), ca o recunoaştere tardivă a fratelui dator cu înzestrarea şi ocrotirea ei şi nu invers, cum stătuseră lucrurile. Iar pentru el şi Rose rezervase mansarda – fost apartament de servici -, cu cămăruţe scunde, dar foarte cochete, ce nu mai părură atât de aglomerate ca în Maria Rosetti, deoarece nu mai exista puzderia de obiecte ce îi aparţinuseră anterior, ele coborând la parter, în spaţiul… naţional.

Colecţia de artă extrem orientală se impuse de la început ca cel mai original muzeu al capitalei. Cât despre valoarea lucrărilor adunate în el, nu pot alta decât să reiau sumele înscrise în acelaşi contract de donaţie, în care apar 870 poziţii, însumând (în 1971!) 2 731 580 lei. Printre obiecte se enumeră: “Fildeşuri, broderii orientale, cloisonneuri, cristaluri de Boemia, bijuterii, mobilă orientală şi europeană, pictură chinezească şi tibetană pe hârtie şi mătase, miniaturi persane (sec. XVI-XIX), vase şi statuete chinezeşti din piatră, bronz şi lemn (sec. XVI-XIX), obiecte de metal din India şi lumea islamică, ceramică persană smălţuită, covoare, ţesături…” Mai pot ceva: să enumăr câteva dintre cele mai de preţ piese expuse în ea. Un crater corintic mic, din sec. IV î. H., ce aparţinuse pictorului Alexandru Satmari, acelaşi care i-a vândut lui Hrandt şi câteva dintre icoanele sale româneşti. Platoul japonez Kutani, din veacurile XVII-XVIII. Trei picturi chinezeşti; una reprezintă o scenă de interior cu ikebana, alta o femeie cu elefanţi, a treia un copac având în preajmă trei personaje. O icoană cretană: Maica Domnului cu Pruncul şi două triptice greceşti, toate din sec. XVIII. Miniaturi de manuscris persane. Mai mulţi Buddha şi atâtea şi atâtea altele.

Câteva conservatoare şi cercetătoare cu pasiune pentru zona de provenienţă a obiectelor şi filosofia ei organizară curând nişte zile de conferinţe ce atraseră elita intelectuală a Bucureştilor. Am avut cinstea să susţin cel puţin o conferinţă aici, despre miniatura indiană de manuscris, la care, prin diligenţele acelor tinere cu har, i-am întrunit în rândurile auditoriului pe ambasadorul Indiei, pe profesorul de hindi de la Universitate, pe eseistul Vasile Lovinescu, anume descins de la Fălticeni.

Comunicam rezultatele studiului întocmit pentru alcătuirea unei cărţulii ce o voiam contractată tot de Editura Meridiane. Nu a apărut datorită acuzaţiei de misticism, dar şi unui referat luându-mi stilul în răspăr, întocmit de către un personaj căruia îi purtam multă stimă şi n-am pierdut-o nici măcar cu acel prilej: răposatul Sergiu Al-George.

Editura, însă, nu s-a putut scutura cu aceeaşi uşurinţă şi de comanda ambasadei ce mă nominalizase pentru traducerea unei cărţi intitulate:“Sculptura indiană” de Sivaramamurti. Cum eram ocrotit de la distanţă de o fostă colegă de facultate ajunsă redactor acolo, cerberii editurii nu izbutiră să treacă de devoţiunea ei amicală încăpăţânată, ca şi de atenta susţinere a ambasadei şi fură nevoiţi să accepte inevitabilul: publicarea numelui meu de fost deţinut politic.

Va să zică aici am alergat cu vestea bună că scrierea mea de armenologie nu sta pe loc.

– Lasă că o să le arăţi tu, Mihai, cine eşti, dragă!… , îmi oferi din nou protecţia admiraţiei şi mângâierii sale, naşa mea. Nu au ei mulţi ca tine. Cine cunoaşte mai bine decât tine artele armene vechi? Doar ai fost şi acolo şi cât ai muncit numai Hrandt şi cu mine ştim!…

Hrandt mustăcea de satisfacţie:

– O să fie bine… o să fie bine… Ai învins! O să apară!

Cum timpul dedicat lecturii redactorului se prelungea mereu, fiindcă el primea alte noi sarcini şi nu mai izbutea să se concentreze şi asupra cărţii mele, deşi fusese acceptată în planul editorial pentru anul următor, am socotit că eram dator să-i stimulez interesul aşa cum auzisem că se practica.

L-am invitat într-o duminică la masă, împreună cu fiica sa, elevă a soţiei mele. Nu eu ofeream prânzul, ci părinţii mei, în sufrageria cărora se desfăşura tentativa de stabilizare a sentimentelor lui pentru ‘opera’ subsemnatului. Nu era propriu-zis o invitare a lui ca redactor, ci una a fiicei sale, din partea dirigintei ei şi, în mod firesc, tânăra era însoţită de singurul părinte ce o supraveghea de când un divorţ intervenise între genitorii săi.

Despre această încercare de corupere, Hrandt n-a aflat decât mult mai târziu, când orice mijloc încercat pentru susţinerea scrierii mele dăduse greş.

– Nici eu n-am ştiut să recurg la astfel de căi… , mă mângâie el, atunci când mă acuzam a nu fi izbutit să fac audibilă strădania mea de a învinge împietrirea redactorului – aşa o socoteam în mod greşit, deşi bietul om nu prea avea vină, când dulăii cenzurei se năpusteau împotriva genului meu de carte, mânaţi din urmă de şfichiuirile de bici ale activiştilor C.C.-ului.

Si totuşi… Poate că dându-şi seama că eram complet în afara şiretlicurilor politice, ale strecurării, ale furării propriei căciuli, întocmai după modelul pictorului pe care mi-l alesesem naş, redactorul nu îndrăznea să-mi vorbească pe şleau; poate că acesta le era consemnul miliţienilor spiritualităţii române: să nu cumva să lase să transpire interdicţiile venite de sus. Poate pentru a nu îngădui atacarea unei discuţii slobode asupra a ceea ce era obligat să săvârşească împotriva conştiinţei, în care convorbire ar fi trebuit să se declare ca fiinţă mârşavă, ca trădător, asemeni atâtor altora, al literelor române – ceva îl determina ca la fiece masă ce-i ofeream să se simtă mai bine a convorbi dacă încălzea în palmă paharul, decât dacă ar fi fost să aducă în discuţie voluminosul meu manuscris. Despre acesta mormăia câteva laude generale şi adăuga că nu era momentul propice, că să mai lăsăm, pentru binele cărţii, că existau imperative ale clipei care…, că…

Aşa trecu planul şi cartea fu înscrisă peste alte două planuri editoriale. În vederea intrării ei atunci în producţie, mi-a dat-o la revizuit: să scot din text orice referire la biserică!

– Ce poţi face, Mihai? se întunecă figura lui Hrandt.

– Nu i-ar mai răbda Dumnezeu de păcătoşi şi de bestii! Vor să joci cum îţi cântă ei!… , venea ecoul naşei, întotdeauna gata să-i acuze pe aceia care mi-ar fi pricinuit vreun rău.

Mai greu îmi fu când dădu o nouă lectură textului şi redactorul, la finele ei, mă vesti că eram departe de forma cerută, că, între timp, se creaseră piedici noi, că se ajunsese la vânarea de… cuvinte, ideile presupunându-se a fi fost de mult scoase de autori din scrierile lor! Îmi era dificil să înţeleg terminologia aceasta: “vânătoarea de cuvinte”; ce voia ea să însemne? Cunoşteam destule despre vânătoarea de fiare sau de sălbăticiuni; chiar şi de oameni, mai ales de indigeni sălbatici; auzisem – şi era destul de actuală pe atunci, în forma ei metaforică – despre vânătoarea de vrăjitoare; dar vânătoarea de cuvinte?! Era o premieră absolută!

Îmi veni în cuget o glumă pusă în cârca lui Ceauşescu. Invitat de unul dintre prietenii săi şefi de state africane, acela fiind încunoştinţat că era mare amator de vânătoare, îi organiză un safari la care îl expedie cu maestrul său de vânătoare. La întoarcere, după ce îl îmbrăţişă, îl felicită, deoarece i se dăduse raportul că vânătoarea se desfăşurase în condiţii şi cu rezultate dintre cele mai spectaculoase. – “Şi ce aţi preferat să omorâţi, Excelenţă? Elefanţi, tigri, lei, antilope?…” – “Plizdonţi! Erau cei mai drăguţi.” – “Plizdonţi?! Ce soi de animal mai e şi ăsta?” întrebă mirată gazda – stârnind prin aceasta şi mai mult orgoliul oaspetelui său – şi se întoarse pe jumătate către maestrul de vânătoare, să-l ajute pe reprezentantul partidului comuniştilor din ţărişoara aia balcanică să se exprime. Până să se amestece maestrul, Ceauşescu se grăbi să-i povestească încântat: – “E un fel de animăluţ fără blană, care fuge pe două picioare şi întoarce ochii beliţi la tine, când îl ocheşti, şi strigă: “Plizdont!…”” – “Ce strigă?!” , se minună conducătorul negru. Maestrul său, lăsând capul în jos şi înfundându-şi bărbia în piept, abia de îndrăzni să îngaime, pronunţând corect: – ” Please, don’t!… “, cu înţelesul: ‘Vă rog, nu!…”.

Cuvintele ajunse prada vânătorilor cu patalama de redactori mi se păreau în situaţia penibilă a acelor animăluţe pe două picioare, cu ochi ‘beliţi’ şi rugători…

Dacă am constatat că nici al doilea plan editorial în care fusesem înscris nu aveam să-l prind cu cea dintâi carte originală concepută de mine (ca distinsă de traduceri), m-am pregătit să atac editurile cu o a doua.

Sunt dator să propun cititorului o întoarcere din drum, pentru a se vedea cum, oricât de încâlcite sunt firele vieţii, ele se descurcă, în timp, astfel încât, până la urmă, s-ar spune că unul singur a fost cel de urmat.

Vă amintiţi că, în temniţă, la Jilava, împărţisem patul cu un emisar al neamului armenilor, pe nume: Nicolae Balotă. Perioada petrecută în preajma sa a reprezentat pentru mine stimulul cel mai puternic primit în puşcărie de a mă strădui să devin la rându-mi om de cultură, pe măsura posibilităţilor mele modeste, după modelul acelui minunat prieten la început de carieră universitară clujeană, complet nerealizat în domeniul public, pe când în cel al cunoştinţelor personale, spiritual şi al gândirii atingând un sumum rareori accesibil conaţionalilor noştri.

Trecând anii detenţiei sale, ca şi cei ai domiciliului obligatoriu, întâmplarea făcu să-l întâlnesc pe străzile Capitalei, nu mai ştiu nici în ce împrejurări, nici în ce an. Bucuria revederii îl făcu să-mi dea adresa, să-mi spună când putea fi găsit la domiciliu, pentru că a hotărî telefonic o întâlnire nu se putea deoarece nu i se instalase nici un post de acest gen. Presupun că m-am înfăţişat chiar de a doua zi dimineaţa la el, ceva mai spre centru, dar nu cu mult, de actualul supermagazin Big.

Am fost cruţător cu prietenul meu: de fapt, aş fi fost dator să scriu fără înconjur că Nicu Balotă locuia vizavi de puşcăria de drept comun Văcăreşti. Chiar peste drum de ea. Atât de perfectă era paralela dintre blocul său înalt şi fosta mănăstire încât, de la fereastra lui, am privit drept în curtea închisorii la al cărei spital mult râvnisem să ajung pe când eram închis (deservea şi deţinuţii politici din întreaga ţară), în nădejdea că puţină odihnă la pat şi puţină curăţenie m-ar fi ajutat să mă refac, să redevin uman, oricât de superficială ar fi fost îndreptarea mea.

Cu Nicu se petrecuse ceva destul de frecvent trăit de foştii deţinuţi politici: primise locuinţa într-un bloc clădit pentru securişti, astfel încât toţi vecinii săi erau ofiţeri. Prin simpla încrucişare a lor pe scări, ori alipire în ascensor (ca şi priveliştea desfăşurată pe fereastră) îi aminteau de unde venea (şi, deci, unde s-ar fi putut reîntoarce), care era drumul ce i se trasase pe viitor. În zori, îl deştepta toaca penitenciarului de peste drum; serile, aceeaşi toacă îi otrăvea amorţirea sufletului, ce se instala în piept, precedând somnul.

A scrie numai cele de mai sus constituie un capitol suficient pentru a face cititorul să înţeleagă trăirile unui fost deţinut politic la început de drum, după eliberare. Simbolul elementelor învecinate casei sale era suficient de puternic pentru distrugerea sa sufletească şi impactul lor ar fi putut conduce chiar la sinucidere o fire mai slabă. Dar nu Nicolae Balotă era omul acela. Credinţa sa creştinească puternică, în numele căreia alesese martiriul, îl înarma pentru numeroase alte lupte ce-l aşteptau.

Poate că nu mult timp după aceea, primi un post de redactor la “Familia”, o revistă culturală atunci înfiinţată la Oradea, unde majoritatea corpului redacţional fu alcătuită din foşti deţinuţi, deşi mai rămăsese loc pentru aceştia şi pe la celelalte reviste întemeiate tot în aceeaşi perioadă în alte colţuri ale ţării.

Aşa că ne-am pierdut din vedere un timp.

La reluarea vizitelor pe care i le făceam, după înfiinţarea “României literare”, Nicu avea pagina lui de comentare a literaturii universale traduse în limba română, ceea ce i-a înlesnit să mă ajute cu câte o prezentare, cu prilejul fiecărei publicări a unei cărţi tălmăcite sau prefaţate de mine.

Aceasta fu epoca în care m-am înscris la doctorat, la profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ea numindu-l în comisia mea.

Eram grăbit să-mi închei doctorantura cât mai curând, pentru că mă obişnuisem ca nimic bun să nu fie şi durabil: numai relele rezistau timpului fugace, sub puterea roşie. La susţinerea unuia dintre cele două referate, Nicu m-a vestit că avea febră mare, gripat cu plămânii încinşi şi cu guturai că de-abia mai respira.

Auzindu-mă cât de disperat eram să mă înfrunt numai cu conducătorul lucrării şi cu Vera Călin – care nu îmi agrease, la admitere, teoria descoperirii unei noi figuri de stil, dihotomia-antonimică, rezultând din detalierea tragediilor shakespeareene (atitudinea sa se înmuie, pe parcursul celor doi ani ai doctoranturii, convingându-se atât de profund de dreptatea mea încât socoti că aş fi putut găsi pe calea tipului meu special de analiză explicaţia morţii subite a soţului său, în vacanţă, mai demult), va să zică, revenind la Nicu, pentru a nu mă lăsa singur în faţa necunoscutului, cu o solidaritate intelectuală susţinută de fondul de suferinţă comun, se sui într-un taximetru şi se grăbi a ajunge la ora potrivită la Institutul de istorie şi teorie literară, unde avea loc întâlnirea cu mine.

Ei bine, rezultatul acestor eforturi fu o teză încheiată odată cu doctorantura, adică în doi ani de la admitere. Asta vrea să zică: în 1972, când am fost numit lector la Institutul Teologic de grad universitar. Modificarea regulamentului susţinerii tezelor de doctorat, adică trecerea lor în puterea doamnei Elena, îmi anulă strădaniile de până atunci, deoarece Patriarhia Română nu mai avea (oricât de curios pare) organizaţie de partid ce să mă recomande mai sus în vederea susţinerii în care nădăjduiam. Fericirea de a lucra pentru Biserică mă ajută să trec cu uşurinţă peste această piedică răsărită nefast în calea mea.

M-am ales în schimb cu două cărţi: “Shakespeare – un psiholog modern” şi “Gândirea dihotomică-antonimică în Renaştere” ; ele rezultau din împărţirea tezei în două părţi, ceea ce făcea materialul mai uşor asimilabil la lectură.

Primul din cele două titluri, ajuns la “Dacia”, unde aflasem de la Nicu Steinhardt că funcţiona un alt fost deţinut politic, coleg cu el de celulă cândva. Dactilograma începu o zăbovire zadarnică, deşi doamna Zoe o însoţise de o scrisoare de recomandare călduroasă. După un an, am depus o a doua copie la Editura Albatros, unde iarăşi am pierdut firul destinului ei. Cred că doi sau trei ani aşteptă să apară îngeru-i salvator tocmai de la Biblioteca Română din S.U.A., în persoana unui anglist, Dan Grigorescu; el infirmă – slavă Domnului! – nebuneasca bănuială a editurii, anume că aş fi tradus sau adaptat vreo carte englezească ori americană de shakespeareologie de mare calitate, rămasă necunoscută în România, predând-o în redacţie ca şi când ar fi fost scrisă de mine.

Cu această legitimare de autenticitate, “Shakespeare” -ul meu luă drumul tiparului şi fu lansat de profesorul Leon Leviţchi, la Cluj, la Teatrul Naţional, cu prilejul unui simpozion închinat dramaturgului britanic, deschizându-mi pe această cale drumul în literatura română, deşi cheia acestuia aparţinuse “Artelor vechi Armene până în sec. XIV” , rămasă interzisă. Ba, în următoarea ediţie a traducerilor din Operele Complete ale dramaturgului elisabetan, în studiul introductiv, cită cartea mea în bibliografia obligatorie a teatrului shakespearean, alături de numai alte şase cărţi din întreaga cercetare mondială shakespeareologică. Nu voi părăsi aceasta perioadă a vieţii mele fără a atrage atenţia cititorului că, dacă bunăvoinţa lui Hrandt, ce mă însoţea în continuare pe calea armenologiei, pentru moment obturată, nu mai avea puterea de a-mi lumina drumul, parcă ar fi trecut făclia ajutorării mele acestui cărturar înrudit cu armenii, lui Nicu Balotă, ca măcar el să-mi supravegheze în taină calea spre realizarea intelectuală.