Tags

Related Posts

Share This

- Comedia erorilor

O sală în palatul ducelui. Intră ducele, Aegeon, temnicerul, ofiţeri şi curteni.

Aegeon: A vrut, Solinus, soarta să mă vândă;
Deci curmă-mi tu durerea prin osândă.
Ducele: Prea stărui, negustor siracuzan!
Nu-nclin de fel să sfărâm legea ţării:
Discordia şi vrajbele iscate
De-nverşunarea celui ce ţi-o duce,
Ce paşnicilor noştri negustori
Le cere, de n-au galbeni, să plătească
Cu sângele, decretul lui smintit,
Alungă mila din privirea-mi cruntă.
Căci între-ai tăi, ce-au provocat, şi noi,
Demult se-aprinde ucigaşa vrajbă,
Şi-i decretat în adunări solemne,
Aici ca şi-n vrăjmaşa Siracuza,
Ca orice schimb de mărfuri să se curme.
Mai mult: dacă vreunul din Efes
Va fi văzut pe pieţi siracuzane,
Sau, dimpotrivă, om din Siracuza
Mai calcă prin Efes, l-aşteaptă moartea
Şi tot ce are, ducele-i confiscă,
Afară doar de şi-ar răscumpăra
Cu mărci o mie capul şi osânda.
Averea ta, oricât aş preţui-o
De larg, nu urcă nici până la sută.
Eşti deci prin lege osândit să mori.
Aegeon: Mă mângâi doar că-n asfinţit de zi,
Curând, şi chinul meu va asfinţi.
Ducele: Prea bine. Spune-mi dar, siracuzane,
Pe scurt, ce vânt te-a depărtat de casă
Şi ce-ai venit să cauţi în Efes?
Aegeon: Corvoada cea mai grea ce-mi poţi impune:
Nespusele-mi dureri să-ncerc a-ţi spune.
Dar, ca să ştie lumea că sfârşitul
Natura mi-l urzi, nu josnicia-mi
Ţi-oi spune, cât mi-ngăduie mâhnirea:
În Siracuza m-am născut; şi-am luat
Acolo, fericit-aleasă fată,
Ce-aş ferici-o azi de-ar vrea şi soarta.
Cu ea trăii în desfătări. Averea
Mi-o tot spoream călătorind adesea
La Epidamnum. Dar murind deodată
Cel ce-ngrijea negoţul meu pe mare,
Uriaşa grijă ce-mi lăsă pe seamă
Mă smulse-mbrăţişărilor soţiei.
Doar şase luni de când lipseam s-au scurs.
Şi ea, – răpusă-aproape de pedeapsa
Ce dulce încearcă-n viaţă pe femei
-
Se pregăti pe drum să mă urmeze,
Şi-n scurtă vreme îmi sosi cu bine.
N-avu s-astepte mult până s-ajungă
Prea dăruita mamă-a doi flăcăi
Frumoşi şi-atât de-asemeni între-olaltă
Că nu-i deosebeai decât prin nume.
În chiar acelaşi ceas şi-acelaşi han
Femeia unui om sărman născu
La fel doi gemeni, doi băieţi deodată,
Pe care-i cumpărai de la părinţii
Săraci-lipiţi, să-i cresc servi alor mei.
Nevastă-mea, trufaşă de odrasle, ‘mi
Da zilnic ghes să ne-nturnăm acasă.
Să-i fac pe plac, ne-am îmbarcat. Dar, vai!
Într-un ceas rău!
Lăsasem la o leghe Epidamnum
Şi marea, veşnic vântului supusă,
Nu prevestea nicicum nenorocirea.
Dar n-avea să ne-aline mult speranţa:
Avar cernuta cerului lumină
Chezaş temut fu inimilor noastre
De-ndreptăţita presimţire-a morţii,
Pe care eu senin aş fi primit-o
De-ar mai fi contenit din plâns femeia
Ce hohotea ştiind ce va să vină,
Şi dacă n-ar fi fost neştiutorii
Mei prunci, care-i ţineau, scâncind, isonul,
Silindu-mă să caut amânare
Şi lor şi mie. Doar atât puteam;
Căci, laşi, fugind în bărci, matrozii vasul
Copt pentru-înec ni-l dară moştenire.
Femeia, mai cu grijă din cei doi
De prâslea, îl legase de catargul
Pe care marinari i-l iau de schimb,
Legând de el şi-un geamăn de-al străinei;
Şi eu făcui la fel pe loc cu ceilalţi.
Şi după ce-mpărţirăm astfel pruncii
Nevasta şi cu mine ne-am legat
De-un capăt ea, de celalt eu, ţintindu-i
Mereu din ochi. Pluteam către Corint –
Aşa credeam
- purtaţi de val în voie.
Şi când în fine soarele privi
Prin pâclă, risipind-o, jos, pământul,
Dorita binefacere-a luminii
Talazele-mblânzi şi-n zări zărirăm
Venind pe-albastrul mării două vase
Spre noi. Din Epidaur era unul
Şi altul din Corint. Dar până să.
Destul!. Ghiciţi din spusa-mi ce urmă!
Ducele: Ba nu, mai spune, moşule, nu sta:
Ne doare, chiar de nu-ţi putem ierta.
Aegeon: O, zeii de-ar fi vrut-o, nu i-aş fi
Numit pe drept acum ne-ndurători,
Căci zece leghe ne mai despărţeau
Corăbiile, când din larg o stâncă
Ne-ntâmpină, frângându-ne-o în două
Pe-a noastră: şi nedreapta văduvie
Vru soarta să ne fie dăruită
Cu mângâieri şi chinuri deopotrivă.
Iar partea ei
- biet suflet! - ce-o-ncărcau
Poveri mai mici, deşi dureri egale,
Fu luată mai uşor de vini şi dusă
Spre luntrea de pescari corintieni
Ce-i pescuiră chiar sub ochii noştri.
Alt vas, pe urmă ne-a cules pe noi
Şi-aflând pe cine le-a fost dat să scape,
Ne-au omenit ca oaspeţi demni de cinste.
Şi poate-am fi prădat de prăzi pescarii
De-am fi avut un pic de vânt în pânze
Şi n-am fi fost siliţi la calea-ntoarsă.
Ştii deci acum norocul cum mi-apuse:
Fui osândit să-i supravieţuiesc,
Să-ndrug aici tot basmul vieţii mele.
Ducele: În numele nefericirii tale,
Fă-mi, rogu-te, hatârul de-a ne spune
Pe larg, ce-a fost de-atunci şi până astăzi.
Aegeon: Cel mic [42] din fii, dar grija mea cea mare,
La optsprezece ani mă iscodi
De soarta geamănului său, cerându-mi
Ca servul lui, ce-avea aceeaşi soartă
Tânjind asemeni lui de dor de frate,
Să-l însoţească-n căutarea lor.
Eu, ros de râvna de-a-l vedea pe celalt,
M-am învoit să risc a-mi pierde fiul.
Cinci veri am cheltuit cutreierând
Coclaurii greceşti şi cei asiatici,
Iar azi, pe ţârmu-ntoarcerii acasă,
Nevrând să las necercetat Efesul
Sau orice alt sălaş de om, deşi
Nădejdea m-a lăsat,
- mă lasă viaţa.
Dar moartea mea curândă ferici-m-ar
De-ar şti să-mi dea răspuns de-s vii şi teferi.
Ducele: Nenorocit bâtrân, ce-ai fost sortit
Să sorbi nefericirii cupa plină!
De n-ar fi împotriva legii noastre
Şi jurământului rostit coroanei,
Pe care nu le pot călca nici prinţii,
Lăsa-mi-aş inima să-ţi ţină partea.
Cu toate că eşti osândit la moarte
Şi-osândele rostite-s de ne-nfrânt
Chiar pentru regi, de nu-şi doresc necinstea?
Tot vreau să te ajut, atât cât pot:
Ai deci, neguţătorule, o zi
Întreagă să-ţi aduni printre prieteni,
Împrumutând, cerşind, răscumpărarea.
O ai? Trăieşti! Nu? Morţii eşti tribut.
Hei, temnicere. Ia-l! Şi să-i fii scut.
Temnicerul: Ascult, stăpâne.
Aegeon: Aegeon, pleci cu sufletul cernit:
De moarte doar o zi eşti păsuit.
(Iese.)

În româneşte de Dan Duţescu şi Ion Frunzetti

Somnul neliniştit al doamnei Macbeth

“Doctorul: De două nopţi veghez cu dumneavoastră, dar nu întrezăresc c-ar fi adevărate cele ce mi-aţi spus. Când a umblat pentru ultima oară? Doamna: De când maiestatea sa a plecat pe câmpul de luptă, am văzut-o ridicându-se din pat, zvârlindu-şi haina de casă pe umeri, deschizându-şi scrinul, scoţând o hârtie, îndoind-o, scriind ceva, citind ce a scris, apoi sigilând şi iar întorcându-se în pat, dar toate astea, pe când era cufundată într-un somn foarte profund” (V, 1, p. 841). Doamna de companie a reginei Macbeth de multe ori trebuie să fi povestit medicului această istorie în timpul celor două nopţi de pândă sau chiar şi înaintea lor. Şi el tot de atâtea ori se va fi scărpinat deasupra urechii, în semn de mirare. Căci şi acum spune: “O mare răsturnare a firii, să dobândeşti în acelaşi timp atât beneficiul somnului şi să pui în practică efectele stării de veghe!” A vorbi astfel femeii celei cuminţi şi îngrijorate şi, mai mult ca sigur, complet incultă e la fel cu a plasa într-o conversaţie amicală fraze ca: “Unele manifestări episodice nocturne au fost interpretate ca ‘fenomene fiziologice’ ale somnului (mişcările automatice banale, mişcările gestuale, miocloniile hipnice aşa-zise ‘fiziologice’), care însă, uneori prin frecvenţa, intensitatea şi durata lor neobişnuită, pot deveni sindroame nocturne patologice (.). După unii autori (.), majoritatea sindroamelor episodice nocturne sunt manifestări psihoreactive sau isterice. Posibilitatea originii epileptice a fenomenelor episodice nocturne neconvulsive este o problemă mult discutată.” [43] Deosebirea constă în aceea că ultimul text e redactat de către un grup de specialişti şi destinat altor specialişti, pe când doctorul din piesă vorbeşte în jargonul medical al epocii sale, adresându-se unei biete femei alarmate, de dragul unui efect comic de contrast, intenţionat de către autor în momentul atât de dramatic precedând apariţia unei somnambule.

Dar iată că soţia regelui lunecă fantomatic prin faţa lor, purtând în mână o lumânare. Doamna sa de onoare exclamă emoţionată: “Priviţi! Uitaţi-vă că vine! E exact cum e ea; dar jur pe viaţa mea, doarme adânc. Observaţi-o; nu vă depărtaţi”. Totuşi, doctorul este suspicios, aşa cum se cade să fie un om de ştiinţă. (Ce-şi închipuie oare, că regina se joacă de-a lunateca pentru a râde de el?). “Cum de-a pus mâna pe lumânarea aceea?” Răspunsul îi taie aripile fornăitoare: “Păi, stă la capul ei”; dar mai aduce un element important pe care medicul nu-l sesizează, nefiind şi psiholog: “are o lumină prin preajmă, necontenit; e porunca sa”. Aşadar, lady Macbeth a solicitat în mod special să nu fie niciodată lăsată pe întuneric: aidoma unui copil speriat de propriile-i închipuiri.

Medicul pare din ce în ce mai puţin pregătit pentru experienţa pe care o urmăreşte (mai ales dacă îi comparăm reacţiile cu hiperluciditatea soţilor Macbeth atunci când nu se află în criză), căci, de fapt, se miră, păstrând încă un ton explicativ care să îi ascundă neştiinţa: “Vezi, ochii-i sunt deschişi.” Doamna, cu bunul ei simţ neîntrerupt, îl lămureşte: “Da, dar simţul lor e zăvorât.” Şi această monstruoasă marionetă umanoidă face întâiul gest care pare a se integra într-un sistem de comunicaţie, care, s-ar zice, e suportul unei semnificaţii. Doctorul tresare: “Ce face acum? Priveşte cum îşi freacă mâinile.” Gardner Murphy scrie: “Mulţi pacienţi întocmai ca şi Lady Macbeth îşi spală mâinile, fâcând efortul de a-şi elimina sentimentul vinovăţiei” [44] . Asociaţionistul H.L. Hollingworth preia termenul hartleyan “reintegrare”, pentru denumirea procesului funcţionând în locul unei situaţii din care a făcut cândva parte [45] , iar acelaşi Gardner Murphy sintetizează acest fenomen într-o propoziţie de o foarte mare importanţă pentru stilistica antropologică: “partea acţionează pentru întreg” (p. 262). Dar nu este acesta tiparul unui concept posibil, acela al comportamentului metonimic plecând de la definiţia metonimiei ca figură de stil? Stilistica antropologică, am văzut, socoteşte figurile de stil ca reflectând, fiecare în parte, în primul rând o capacitate specifică de înţelegere a realităţii, în al doilea rând o capacitate similară de manifestare; în această a doua capacitate este incorporată şi comunicarea verbală, cercetată de stilistica uzuală. Aspectul estetic este strict complementar manifestărilor stilistice; mai curând el este descoperit şi atribuit decât voluntar; el devine voluntar, deci artificial, numai în cazul profesioniştilor, adică al scriitorilor. În schimb, înţelegerea stilistică a realităţii şi efectul ei, manifestarea stilistică corespunzătoare, sunt coexistente înţelegerii şi manifestării logice şi de nedespărţit de ea, fără amputerea existenţei globale a individului. Un argument care ne înlesneşte o luminare mai puternică a acestor afirmaţii este acela că, în cazul comportamentului metonimic, găsim un suport în însăşi organizarea vieţii psihice. “Hamilton a învăţat că procesul percepţiei e de atare natură încât oricare dintre elementele experimentale simultan este capabil, când reapare ulterior, să facă să revină experienţa totală.” [46]

Oare lady Macbeth nu avea acest comportament metonimic (frecarea mâinilor înlocuieşte împrejurările crimei în totalitatea lor) decât în timpul crizelor sale de somnambulism? Însoţitoarea sa o neagă: “E o acţiune obişnuită a ei să pară că-şi spală mâinile aşa. Am văzut-o făcând asta timp de un sfert de ceas, fără răgaz.” Întâia frază din replică putea dobândi strai românesc mai agreabil dar riguroasa terminologie ştiinţifică folosită de Shakespeare ne impune transcrierea stângăciei naive a unei însemnări rapide, făcută de observator în plinul experienţei.

Şi cititorului piesei gestul îi este cunoscut din experienţa zilnică.

În prima scenă a actului II, Macbeth, stăpânul castelului de la Inverness, gazdă a regelui său, a plănuit uciderea acestuia în timpul nopţii ce urmează. În aşteptarea sângeroasei fapte, el cutreieră coridoarele întunecoase, ascultă cu băgare de seamă pe la uşi, stinge faclele prea luminoase, încearcă somnul tuturora, verifică, spionează, îşi ia toate măsurile de precauţie. După o ultimă întâlnire cu Banquo şi fiul acestuia, Fleance, care se asigurau şi ei de condiţiile de securitate ale tihnei slăvitului Duncan, el rămâne singur hăituitor al solitudinii. Deodată, pasul îi înţepeneşte, cugetul îi înmărmureşte şi îşi simte gura de plumb. În el nu mai sunt vii decât privirile: “Să fie oare un pumnal ce văd? Mâneru-i către mine. Să-l apuc” (II, 1, p. 827). Şi dârzul criminal (în intenţie) întinde mâna, scuturându-şi spaima ce-i îngheţase şira spinării. Dar cleştii degetelor i se strâng în gol. Din nou se simte straniu, înstrăinat de propria-i persoană. Din nou glasul îi orbecăie în adâncurile încleiate ale muţeniei. Apoi, cu ochii nedezlipiţi de ascuţişul sclipitor al lamei de oţel, î şi adună iarăşi fiinţa lăuntrică, într-un efort bălos şi icnit, şi încearcă încă o dată să judece: “Nu eşti al meu şi, totuşi, te mai văd. / Fatala mea viziune, cum te văd / Nu pot să te şi pipăi. Sau nu eşti / Decât pumnalul minţii, o scornire / A creierului de călduri încins? / În formă pipăibilă te văd, / Ca cel pe care-l trag acum din teacă / (.) / Mi-s ochii înşelaţi de alte simţuri” (p. 828). Apar pe tăişul armei stropi de sânge. Şi-atuncea abia Macbeth înţelege fapta ce va săvârşi. Acest pumnal este materializarea, sub forma unei halucinaţii, a planurilor sale josnice.

“Energia lui izvorăşte din anxietatea şi agitaţia minţii sale” [47] , defineşte Hazlitt în termenii de ultimă oră a descrierii astenicilor de către psihologie. “Lady Macbeth, a cărei voinţa îndărătnică şi fermitate masculină îi conferă ascendenţa asupra virtuţii şovăielnice a soţului ei” (idem), îi iese în cale. Ei îşi povestesc cu şoapte otrăvite uciderea ce au făptuit. Încă de la începutul discuţiei, el o întreabă: “Cine zace în a doua odaie?” (Totul s-a petrecut în cea mai neagră beznă.) Ea îi răspunde scurt: “Donalbain”. Macbeth îşi priveşte mâinile, ne spune Shakespeare, apoi zice: “Priveliştea e tristă.” Şi-a privit mâinile. Pumnalul a cărui vedenie a avut-o a vrut să îl strângă în pumn. Deşi nu l-a simţit cu palma, el l-a strâns cu dorinţa. Apoi pumnalul s-a umplut de sânge. Şi, iată, pumnalul a fost acţionat de fapt. “Mâinile acestea”, pare să îngaime, “mâinile mele l-au mânuit în gând, apoi l-au împins în carnea ce se opunea fierbinte: vârful a lunecat puţin pe piele, apoi a tăiat prin învelişul palid şi sângele a ţâşnit de pretutindeni. Trupul se zvârcolea. Cuţitul trebuia să fie înfipt mai adânc, mai afund, spre inimă, să înceteze orice mişcare, să se scurgă viaţa, să se cureţe pieptul, ca un horn, de suflare. Cu mâinile acestea. cu mâinile mele.” Halucinaţia lui sporeşte în consistenţă; i se pare că ar fi auzit strigătul: “Macbeth ucide somnul inocent!” (p. 828).

Tot şoptind, s-au depărtat de locul crimei. Privindu-l, soţia sa îşi dă seama că a luat cu sine armele însângerate, pumnalele cu care omorâse. Îl trimite să le ducă înapoi şi să le lase în preajma slugilor pe care să le mozolească cu sânge, până nu se trezesc din somn. ” Te du şi adu apă, / Să cureţi mâna de spurcata probă.” Macbeth se dă un pas îndărăt: “Eu nu mai merg; / Mi-e teamă să gândesc la ce-am făcut; / Nu îndrăznesc să-i mai privesc”. Femeia ia pumnalele, hotărâtă să intre, sfidându-i “copilăreasca” frică, după cum o numeşte. Se cutremură amândoi, oprindu-li-se inimile în loc: s-au auzit bătăi în poartă. El îşi revine primul, întreabă, livid: “Au cine bate? / De ce tresar la orice zgomot oare? / Ce-s mâinile acestea? Îmi scot ochii! / Oceanul lui Neptun va curaţa / De sânge mâna mea? Nu; mâna, însă / Va înroşi întinsele talazuri / Făcând din marea verde una roşie” (p. 828-829). Lady Macbeth a avut timp să îşi împlinească scopul. S-a reîntors, îl găseşte privind fix, îngrozit şi scârbit la mâinile sale mânjite soios. Nici nu este conştient că soţia lui se află iarăşi lângă el. Glasul abia i-l aude: “Şi-ale mele mâini sunt roşii, dar ruşine / Mi-e inima să-mi fie-aşa lividă” (p. 829). Din nou acele bătăi în poartă. Tot ea: “Să ne retragem în odaia noastră; / Puţină apă fapta va clăti-o.”

Şi, acum, întorcându-ne alături de lady Macbeth în umbra doctorului şi a doamnei de onoare, o auzim pe cea dintâi murmurând: “Şi, totuşi, uite-o pată” (V, 1, p. 841). Medicul se înfioară din creştet până-n tălpi: “Auzi! vorbeşte”; şi, febril, entuziast, cu duhul cercetării trezit: ” Voi pune tot pe hârtie, să-mi sprijin amintirile temeinic”. De altfel, are ce scrie; trăirile regalei doamne se revarsă în cuvinte cu forţa unor viituri năprasnice ululuind, vânzolite şi umflate, prin munţii tăcerii acelei nopţi de pomină: “Fugi, pată blestemată! Fugi, am spus! Unu! doi: e timpul faptei. Iadu-i mohorât! Ruşine, my lord, ruşine! ostaş, să-ţi fie teamă?! De ce ne temem de cine o să ştie, când nimeni nu poate trage la socoteală Măriile-noastre? Şi, totuşi, cine-ar fi crezut că boşorogul avea atâta sânge-n el? Doctorul: Ai băgat de seamă? Lady Macbeth: Thanul de Fife a avut o soţie: unde este ea acum? Cum?! Mâinile acestea nu vor fi niciodată curate? Încetează, my lord, încetează, pe toţi îi uimeşti cu tresăririle tale. Doctorul: Fugi, fugi, ai aflat ceea ce nu s-ar fi cuvenit să afli. Doamna: A grăit ce nu se cădea; sunt sigură că numai cerurile ştiu ce ştie dânsa. Lady Macbeth: Mirosul sângelui tot a rămas; nici chiar toate parfumurile Arabiei nu vor mai putea înmiresma această mână mică. Vai, vai, vai! Doctorul: Ce mai suspin! Inima îi e tare-ndurerată. Doamna: Oricât m-aş înălţa în rang, nevoie n-am de-o inimă ca asta-n piept. Doctorul: Ehehei. Doamna: Aşa să-mi ajute Dumnezeu, sir. Doctorul: Boala mă depăşeşte; totuşi, am întâlnit oameni care să umble-n timpul somnului şi care, cu toate acestea, au murit ca nişte sfinţi, în patul lor. Lady Macbeth: Spală-ţi mâinile, pune-ţi cămaşa de noapte; eşti prea palid, îţi repet: Banquo-i îngropat; nu poate ieşi din mormânt. Doctorul: Chiar aşa? Lady Macbeth: În pat, în pat; se-aud bătăi în poartă. Vino, vino, vino, vino, dă-mi mâna. Ce-i făcut nu poţi desface. În pat, în pat, în pat. Doctorul: Acum se duce chiar în pat? Doamna: De-a dreptul.” Doctorul va conchide: “Faptele dezechilibrate”, spune el, “hrănesc turburări neobişnuite” ; el şi-a dat seama că boala ei este psihică, datorată unei vieţi nefireşti: “minţile infectate au obiceiul să-şi împărtăşească tainele pernelor surde” (p. 841).

Oare William Shakespeare nu prezintă în cazul soţilor Macbeth (noi n-am schiţat personalitatea lor decât fragmentar) ceea ce dr. Pierre Janet, eminentul elev al lui Charcot, analizează abia în pragul secolului al XX-lea sub numele “disocierii personalităţii”? Acesta a conceput personalitatea ca o integrare relativ stabilă şi constantă a ideilor şi tendinţelor, iar isteria a caracterizat-o ca o integrare imperfectă a lor, ceea ce poate duce chiar la despărţirea personalităţii individuale în două sau mai multe personalităţi alternate. [48]

Tainele bardului englez vor rămâne în continuare de veghe lângă noi, gata oricând să ne tulbure somnul.