– Colegul meu, domnul Costica

Domnul Costică puse caietul pe masă. Era obosit de parcă nici nu mai ştia exact ce ar fi vrut să facă. Îşi scosese ezitând ochelarii.  Duse două degete către buzunarul halatului de casă vişiniu, luă o batistă bej cu pătrăţele albastre, o despături tacticos – după tipicul catedrei, care-ţi impune să fii foarte atent la gesturi, ţinută, la curăţenia hainelor şi a lenjeriei, frecă lentilele cu ea, între degetul mare, cam noduros, şi arătătorul – puţin pătat de cerneală. Închise caietul şi sprijini ochelarii pe coperta lui. Împături batista din nou, o strecură în buzunar cu grijă, să nu se şifoneze. Cocoţă iarăşi ochelarii pe nas şi iute smulse caietul de pe masă, ca şi când şi-ar fi amintit ceva;  îşi apropie ochii de tăblia ei, să verifice de nu cumva era udă acolo unde îi depusese. După ce inspectă cu grijă muşamaua de pe ea, păru satisfăcut: caietul nu avea cum să se murdărească; nu exista nici un strop de apă pe vernilul materialului plastic. De când se ştia îi era groază să nu păteze tezele sau extemporalele, având mereu în minte faptul că el, profesorul, constituia un exemplu viu în atenţia elevilor săi. Dar, acum: să ungă coperţile unui roman! un roman scris de elev de-al său!
– Costicăăă! răsună strident glasul coanei Mari. Costicăăăă! era o voce care zgâria auzul, nu mahalagească propriu-zis, dar pusă totuşi pe harţă. Costicăăă! nu vii să-mi dai drumul la televizor?
Coana Mari sta lungită în pat, în dormitorul de alături şi, suferindă cum era, se mai cruţa când era vorba să se mişte fără nevoie. tensiune arterială, dimpreună cu o teamă surdă şi continuă de ce putea aduce orice schimbare de poziţie, îi rodea clipă de clipă liniştea.
Domnul Costică se ridică anevoie (şalele!), deschise uşa bucătăriei, străbătu cei trei metri din coridorul slab iluminat, care îl despărţeau de uşa camerei unde dormeau, apăsă clanţa dar, aducându-şi aminte că-i era sete şi că s-ar fi putut să-l ţină de vorbă coana Mari mai mult timp, se reîntoarse, luă un pahar din bufet, deschise robinetul, lăsă apoi apa să curgă, să se mai răcească, umplu paharul şi-l duse la buze.
– Costicăăă! ce faci? Nu vii?! Hai, ca-nceput programul!
Înghiţi în grabă şi făcu calea-ntoarsă. Mergând prea iute, agăţă cu papucul preşul; se opri, îl potrivi la loc şi dădu buzna în odaia în care odihnea coana Mari.
– Îmbătrânesc, dom’ le, aşteptându-te să deschizi odată rabla asta!
– Stai, dragă, nu te supăra. Am băut şi eu puţină apă.
– Tocmai acum ţi-ai găsit! dă-i drumul, că pierdem varietăţile.
Domnul Costică apăsă pe buton.
– Ce tot faci la bucătărie?
– Corectez nişte teze, minţi fără şovăire soţul dumneaei, ştiind că, în principiu, această activitate îi era iertată, deoarece constituia o obligaţie şcolară; îndatoririle faţă de sine însă îi erau rareori trecute cu vederea; ba chiar şi cele sociale se strecurau cu greu prin sita pretenţiilor soaţei sale: doamna se socotea o victimă permanentă a egoismului masculin. Îl acuza pe şleau că e bigam, contractând ulterior un mariaj cu hârţoagele şi că-şi neglija intenţionat prima nevastă, bolnavă cum era, s-o vadă cât mai repede în groapă.
De minţit minţise numai în parte, deoarece maldărul de teze nerăsfoite îl aştepta sub scaun. Întotdeauna până să se hotărască să le citească aproape că se închidea trimestrul. La începutul carierei didactice, demult, obişnuise să ceară elevilor nenumărate lucrări de control. Cu timpul, ostenise. Acum, în preajma perioadei de teze, simţea cum îl cotropea groaza. Îl înspăimânta munca monotonă şi inutilă, convenţia tacită de a închide ochii asupra copiatului febril al elevilor în timpul orelor de teză. Ei trăgeau cu ochiul la vecinul de bancă, ţineau fiţuicile între paginile caietului, ori cartea pe genunchi sau, fetele, aveau rezumatele agăţate de jartieră pe sub ciorapii de mătase, iar datoria lui, când le aducea tezele înapoi, era să le explice unde greşiseră şi de ce. Nu putea pedepsi o clasă întreagă, o şcoală întreagă. Indicaţiile direcţiei erau categorice: să luptăm împotriva fraudelor de orice fel. Când era la o adică, atunci când cereai, în calitate de dascăl înşelat, să se ia măsuri împotriva unuia sau altuia, reprezentanţii conducerii îşi pierdeau hotărârea, ba că li se înmuia inima, ba că interesele şcolii ar fi putut fi lezate dacă fiul lui cutare, ar fi avut necazuri, ba chiar se făcea aluzie la incapacitatea ta de a stăpâni clasa din moment ce apelai la sprijinul unor măsuri radicale. Tezele? caligrafii indescifrabile, pete de cerneală, gogomănii… Iar el, un fel de maşină ca acelea ce mistuie gunoaiele. Cel mai tare îl jignea faptul că nu putea dezrădăcina din conştiinţa elevilor opinia că tezele reprezintă pentru profesor un fel de hrană de zile mari.
– Şi ce le tot dai atâtea teze? obişnuia să-l întrebe coana Mari, îngustându-şi ochii şi coborându-şi depresiv colţul din stânga al gurii. De abia le-ai dus celălalt rând. Casa asta-i balamuc! Nu mai prididesc să fac curat. Ajungem la oftică, nu alta. Cât crezi că mă mai ţin balamalele să şterg praful? Las’ că mă ia pe mine Dumnezeu şi-o să vezi tu atunci pe dracu’, or să te mănânce ploşniţele. Ce-ţi închipui, în casele copiilor ăstora care te pun pe tine să le cari caietele e curat ca la noi? Ar vrea ei să fie aşa!… Ehei, câte cucoane n-am văzut eu că ascund gunoiul sub pat!
Se prea poate ca simţământul de neplăcere resimţit de domnul Costică la vederea caietelor albastre şi subţirele, iscălite care de care mai fantezist (una scrisese odată: Maricason C. Popescu, clasa a IX-a D, liceul nr. 4, sectorul III, Bucureşti, România, Europa, Terra, Sistemul solar, Calea Laptelui, Univers!), să-i fi fost generat şi de atitudinea tovarăşei sale de viaţă, că ţi se urăşte şi cu mustrările făcute pe nedrept (şi, deseori, atitudinea refractară a celor din jur faţă de preocupările noastre e adoptată  în cele din urmă şi de noi, când ni se face lehamite de dojeni, nădăjduind în chip nesăbuit că o dată cu această renunţare vom secătui izvorul reprobărilor şi al injuriilor). Dar coana Mari avea vlagă cât zece, când era vorba să-şi impună punctul de vedere, şi n-o speriau cu una cu două schimbările sufleteşti petrecute în inima delicată şi ascunsă a soţului ei.
În seara aceea tezele nu se mai impuseră ca subiect de dispută. Doamna fu absorbită cu desăvârşise de imaginea de pe micul ecran. Abia de-şi luă răgazul să scoată o caramea din punga de lângă capul patului, s-o ajute cu un gest abil şi elegant să lunece în cavitatea dintre nas şi bărbie, acum în relache cât priveşte mestecatul vorbelor.
Domnul Costică se reîntoarse tiptil la Iniţierea doctorului Sebastian, romanul pe care intenţiona să-l citească. Luă iarăşi loc în bucătărie, îşi şterse din nou ochelarii şi deschise caietul.
Nu s-ar fi putut spune că domnul Costică era un dascăl romantic prin excelenţă. Sau, poate că imaginea pe care o am eu despre omul romantic nu corespunde cu aceea pe care mi-am făurit-o în decursul anilor despre amicul meu.
În fiecare dimineaţă se trezea la orele şase fix. Îşi întărea strânsoarea baierelor ce îi înnodau pantalonii de la pijama (socotea că nu este sănătos să dormi cu pântecul prea strâns) şi dădea fuga la aragaz să-şi facă o cafea. Cât stătea aceasta pe foc, se săpunea pe obraji. Măsura timpul săpunitului până la primul clocot. Turna în ibric o linguriţă din pulberea brună şi aromată, lua ibricul fierbând şi îl cufunda într-o cratiţă cu apă rece şi, până scădea temperatura băuturii, se rădea. Apoi îşi sorbea ceaşca de-a-n picioarelea, aprinzându-şi cea dintâi ţigară a zilei.
Acestea reprezentau câteva minute de adâncă pace. Din păcate pregătirile sale o trezeau pe  coana Mari.
– Costicăăăă… Îmi faci o cafea?…
Şi domnul Costică, fără a răspunde, relua acelaşi ritual, cu excepţia bărbieritului. Îi ducea tăviţa la pat, trăgea repede hainele pe el şi dădea fuga să cumpere pâine, lapte şi iaurt.
Se reîntorcea acasă, pregătea micul dejun, îl serveau împreună, aerisea, mătura, ştergea praful, dacă nu cumva era zi de curăţenie generală, când freca şi ceruia parchetul, bătea covoarele sau zugrăvea. Dacă era cazul să meargă la piaţă, pornea din coadă în coadă.
Între timp, e adevărat, visa. Concepea o Istorie a Literaturii Române Comparată cu Celelalte Literaturi Europene, în douăsprezece volume; un Eseu asupra Psihologiei Poporului Român ca Reflectată în Vocabular – Raportat la Vocabularul Celorlalte Limbi, Diferenţiat în Specificitate, Epoca de Apariţie a Cuvintelor, deosebiri de Sensuri şi Funcţii Sintactice şi ca Revelator al Unor Trăiri Neconsemnate de Fondul Principal al Altor Limbi, patru mii de pagini;Filosofia Neamului, Structurare, Analiză şi Comentare a Întregului Material Folcloric Cules până Azi, cincisprezece tomuri a câte şase sute de pagini;Metamorfozele iubirii – Studiu asupra Baladelor, Doinelor şi Cântecelor de dragoste şi pahar, o mie de pagini; Hartă a Gradaţiilor Afective în Poezia Românească, Populară şi Cultă – Tratat despre Psihologia Afectelor şi Limitele Exprimării Acestora, Impuse de Gramatică, lucrare având în jur de paisprezece volume; Turbanul Închinat – Monografie a Contribuţiilor Româneşti în Cursul Veacurilor, la Crearea unei Culturi Turceşti; România Centru Spiritual al Ortodoxismului, Aportul ei la Fundamentarea Câtorva Culturi în Evul Mijlociu, Exportul de Gândire şi Personalităţi, Contribuţii la Fundamentarea Civilizaţiilor Răsăritene şi Apusene; Tradiţiile Româneşti Continuatoare ale Cugetării Egiptene şi Pitagoreice.
Apoi căra paporniţa cu târguieli acasă. O parte le închidea în răcitor, alta în cămară. Îşi ungea cu marmeladă două felii de pâine neagră, le punea una peste alta şi pleca la şcoală.

* * *

‘Ăsta este un atac direct la adresa profesorului! Sublimul meseriei noastre este transformat într-o decădere a preocupărilor, specific mic-burgheză. Auzi ce scrie! “Profesoara care găteşte unui trib de neamuri”! Pe deasupra şi expresia “trib”; rudele reprezintă tot ce poate fi mai de preţ, rotiţa intermediară ce ne leagă de societate, purtătorii calităţilor şi defectelor speciei umane, în formulă variabilă de la individ la individ, după gradul de rudenie! Fals, fals! Incorect şi răuvoitor!’
Domnul Costică sfornăi indignat, murmurând printre dinţi, nemulţumit de cele citite cu o secundă în urmă: “pe când ţine în mâna stângă cartea după care îşi pregăteşte lecţiile pentru a doua zi.” Domnul Costică alese din maldărul de ciorapi ce trebuiau cârpiţi o pereche, îşi puse aţă în ac şi începu să lucreze, meditând mai departe:
‘Nu-i copil rău, Mircea ăsta! Dar şaisprezece ani reprezintă o vârstă cumplită pentru băieţi. Minimalizează tot ce trece de hotarele individualităţii lor. Se lasă fascinaţi de noul personaj pe care îl descoperă în sine – adolescentul – şi absorbiţi de această creştere nemaivăzută a unui necunoscut geamăn în propriul lăuntru, uită de respect, îndatoriri faţă de adulţi şi bunul-simţ al celor şapte ani de acasă…’
Scoase din buzunar o fiţuică şi notă pe ea “De dus pantofii negri la cizmar.”
‘Altfel nu-i băiat rău. Prea visător. Unii o pornesc pe panta visării, alţii – pe a frondei, iar cei care rămân cuviincioşi ori studioşi se împart şi ei în două categorii: aceia care-şi dorm încă somnul copilăriei cea cuminte şi aceia care au sărit peste etapa adolescenţei, plonjând într-o maturitate precoce. Mircea e visător. Şi visători ajungem când nu ne mulţumeşte realitatea înconjurătoare şi când nu suntem satisfăcuţi nici de noi înşine. Fronda e apanajul celor satisfăcuţi de ei înşişi şi care ar vrea să modeleze realitatea după tiparul persoanei lor. Şi eu sunt un visător; de când mă ştiu.’
Apucă primul recipient ce îi căzu sub mână, un ibric, îl umplu pe sfert cu apă şi-l dădu peste cap.
‘Tomescu scrie bine, pentru cei şaisprezece ani ai lui…’, adăugă concesiv domnul Costică. ‘Ba chiar mulţi scriitori adulţi i-ar putea invidia stilul naraţiunii. Naivităţile nu supără. De ce nu se crează oare o colecţie în care să se publice autori minori?’
Domnul Costică mustăci a surâs la gândul jocului de cuvinte posibil. Îşi dădu singur replica: ‘Noi autori minori, stimabile? Alţii?’ Apoi, reveni serios.
‘O colecţie de cărţi în care să surprindem imaginea lumii reflectată în gândirea copilului şi adolescentului. Aş putea discuta despre aceasta în consiliul pedagogic. E cert că trebuie s-o fac. Tot ce se vorbeşte acolo se înscrie în procesul-verbal. Aceste procese-verbale, ca nişte documente ce sunt, stau mai mult ca sigur, la dispoziţia inspectorilor şcolari. Cu prima ocazie, unul dintre aceştia, vizitându-ne şcoala şi răsfoind scriptele, va remarca ideea mea: “Iată ceva la care se cuvenea să cugetăm de mult”, îşi va spune. Va copia fragmentul de proces-verbal ce conţine rezumatul celor rostite de mine. Va face un referat către directorul de minister. Secretariatul liceului va primi un telefon: – “Vă rugăm să-l anunţaţi pe tovarăşul profesor Costică să se prezinte la Direcţia Culturală a Ministerului. Urgent”, – “Dar nu poate, are ore…”. – “Tovarăşe secretară, am zis urgent“. Va merge. Va discuta. I se va spune: – “Aţi fost delegat director al noii colecţii”. -“Nu pot primi. Eu sunt om de catedră”. Directorul se va încrunta…’
Domnul Costică rămase dus pe gânduri. Nu ştia cum să iasă din impasul în care intrase din febra fanteziei. Să primească a fi director sau să nu primească?

 * * *

– Bineînţeles, doamnă Bunescu, e o greşeală! gâfâi nea Costică, roşu cu sfecla. Aceşti copii nu sunt nişte automate. Au suflete, demnitate, spirit critic.
– Ei, nu! c-o să-ncepem să ne temem de spiritul lor critic! lătră profesoara de naturale, scuturându-şi demonstrativ anatomia bogată a pieptului. Formele ei se reliefau ca pe un mulaj mărime naturală şi încă de două ori jumătate pe atât.
‘Madam Bunescu asta n-are nevoie de material didactic suplimentar când predă…’, gândi ireverenţios domnul Costică; apoi:
– Da, să ne temem. E spiritul critic al viitoarei generaţii.
– … pe care noi suntem datori să-l modelăm, îi luă vorba din gură antagonista sa.
– … în sensul progresului, nu se lăsă mai prejos domnul Costică. În sensul progresului, reluă el, dar glasul îi fu înecat de o criză de tuse a vârstei.
– Ce vă certaţi, fraţilor? se amestecă profesorul Rostoapă.
– Staţi să vă povestesc şi dumneavoastră, sări domnul Costică, sigur că va găsi înţelegere la colegul grisonant.
– Nu vă înflăcăraţi aşa c-o să muriţi de tânăr, glumi Rostoapă, făcându-i cu ochiul doamnei Bunescu. Aceasta, satisfăcută că domnul Costică era ţinta inteligenţei celuilalt, se depărtă cu un aer de vădită superioritate. Ei, ce s-a întâmplat, colega? se adresă profesorul de matematică victimei sale.
– Vine un elev de-al meu la sfârşitul orei, cu o motivare, la catedră. Îi motivez absenţele şi ies. Pe coridor mă pomenesc cu Pălălaică, îl ştiţi, nu? Ah, nu, că nu predaţi la clasa mea.
– Nu, nu predau.
– Şi zice, aşa, cu un ton misterios: – “Vă rog să mă iertaţi, dar socotesc de datoria mea să vă spun ceva.” – “Ce anume, Pălălaică?” – “Motivarea pe care v-a adus-o elevul nou, Tomescu, e falsă.” – “Cum, falsă?! ce vrei să spui?” m-am mirat. – “E contrafăcută.” – “De unde ştii?” – “Îl cunosc din şcoala generală. Am fost colegi. Avea un maldăr de motivări cărora din când în când le schimba data”, zice. – “Şi de data asta l-ai văzut tu modificând motivarea?” Mă speriasem, drept să vă spun. – “Nu, nu l-am văzut.” Am rămas stupefiat. – “Atunci, cum îl acuzi?” – “Păi, scrie în toate ziarele că medicii iau bani în schimbul certificatelor false.” – “Şi ăsta este un motiv suficient să acuzi un coleg şi un medic?!” Auziţi, dom’ profesor ce mentalitate! Să pui la stâlpul infamiei un om numai pentru că altul din aceeaşi breaslă a greşit! E sinistru! Şi am continuat: – “Ai fost tu de faţă când a luat doctorul bani de la Tomescu?” – “Nu, dar l-am întâlnit pe Tomescu pe stradă în ziua când a lipsit.”
– Ei, vedeţi, domnule coleg, cum ne aprindem noi de pomană, fără să ascultăm elevii până la capăt? râse cu superioritate Rostoapă.
– Şi eu am fost descumpănit, mai ales că Pălălaică a spus imediat după aceasta: – “N-avea nimic. Era sănătos tun.” Am fost descumpănit, dar numai pentru o clipă: – “Şi tu n-ai văzut om cu înfăţişare sănătoasă şi găunos pe dinăuntru? Ai de unde să ştii asta? Ţi-a spus-o el? Ţi-a spus altcineva?” – “Nu, nu mi-a spus. Bănuiesc. Aşa a fost întotdeauna.”
– Are dreptate. Cine greşeşte o dată va mai greşi tot pe acolo, rânji. Ăsta-i un principiu sănătos. Noi de ce facem fişe despre comportarea elevilor dintr-a douăsprezecea, fişe care îi urmăresc toată viaţa? Să se ştie cine sunt, cu ce bagaj pleacă la drum. Altfel cum poţi cunoaşte oamenii? Faptele, domnule Costică, faptele, numai faptele grăiesc…
– Dar nu există fapte cu caracter definitiv. Oricând o faptă rea poate fi urmată de o faptă bună. Asta înseamnă să negăm evoluţia, sensul pozitiv al creşterii spirituale.
– Cine a spus că o neagă? Zic doar că trecutul unui om trebuie cunoscut bine. Şi se cuvine să ţinem seama de el.
– Dar faptele sunt interpretabile.
– Cuvintele dumneavoastră sunt interpretabile.
– Şi dacă Tomescu a fost, într-adevăr, sănătos? În schimb a fost bolnavă mama lui, tatăl, bunica, cineva care avea nevoie de prezenţa lui acasă sau de târguielile pe care nu le putea efectua decât elevul meu. Cum să ştie asta? Pălălaică? E Tomescu dator să-i spună ce necazuri are în familie? Şi domnul Costică revăzu în minte chipul coanei Mari, care de ani de zile nu mai părăsise patul, singură cuc atunci când el era la şcoală şi care avea nevoie de el poate chiar în clipa aceea. Mă iertaţi, domnule profesor, se scuză el, am uitat de un telefon urgent pe care trebuie să-l dau, mă iertaţi.
Coborî la secretariat s-o sune pe coana Mari, să vadă ce mai făcea.

* * *

“Părinţii orgolioşi. Părinţii disperaţi. Părinţii necăjiţi. Părinţii indiferenţi. Părinţii care urlă. Părinţii care plâng. Părinţii care tac. Părinţii care reproşează. părinţii care suduie. Părinţii care râd.”
Pasajul din romanul elevului Tomescu îi revenea necontenit în creier, ca fraza muzicală repetată mereu de un disc stricat. “Părinţii orgolioşi. Părinţii disperaţi…” Şi acum, în vârtejul de cuvinte pe care memoria lui le cita fără oprire, întrevăzu o vagă lumină. Înţelegea. Tomescu avea părinţi. Dar erau despărţiţi. Cercetându-i odată maculatorul, găsise întâmplător notate frazele: “De ce divorţează unii oameni? Ce îi face pe aceşti oameni să se despartă?” Aici era cheia. Ştia el că îi suna ceva cunoscut. Ezitase. Căutase cu mintea în amintirile lui din câte cărţi citise. Crezuse că era o reminiscenţă literară. Dar aici descoperise izvorul. De aceea scrisese: “Iată, eu cel a cărui traiectorie socială vă stă la îndemână pentru a vă tonifica dezabuzarea; ori de câte ori cad în picioare, reaşezaţi-mă în cap; nu pot fi hopa-Mitică o viaţă-ntreagă; într-o bună zi, nu mă voi mai scula de jos; atunci veţi afla bucuria de a fi superiori.” Cert, autorul acestor rânduri era profund nemulţumit. Se socotea o jucărie a celorlalţi. Iar el, ca diriginte, încă nu-şi dăduse seama de aceasta. Nu discutase niciodată despre situaţia în familie a tânărului.
Asemenea gânduri îl preocupau pe domnul Costică în timp ce se îndrepta către cancelaria directorului, unde fusese chemat. Când intră, ultimul mai avea de semnat nişte hârtii. Domnul Costică luă loc. Discutară despre câteva probleme de interes organizatoric urgent asupra cărora căzură de acord. De altfel nu era pentru întâia oară că le discutau, nici că erau de acord asupra rezolvării lor. Dar oamenii simt nevoia să aibă mereu probleme şi dacă nu le au şi le-a secătuit imaginaţia cât priveşte născocirea lor, le face plăcere să reia măcar discutarea celor vechi. Când să părăsească cancelaria, directorul îi spuse în treacăt:
– Am auzit întâmplător că aveţi necazuri cu nişte motivări false. Vă rog să cercetaţi cazurile şi să luaţi măsurile cuvenite. Ce-ar fi să se audă despre aşa ceva în afara zidurilor şcolii, să fim citaţi în ziare? Nu este cazul să ajungem acolo, nici la televiziune. Fiţi mai energic.
Cele rostite de director îi izbiră timpanele ca nişte lovituri de măciucă. De unde ştia? Cine avusese interesul să-l bârfească? Şi de ce nu i se raportase exact? De ce “nişte motivări” şi “nişte cazuri”, de ce pluralul? Cine voia să-l discrediteze? De ce, din indignarea lui de moment împotriva unei copilării, unei pâre de şcoală primară, să se clădească un “caz”, o “problemă” la nivelul şcolii, de care să se intereseze şi presa, o problemă a învăţământului în general? Să fi fost profesorul Rostoapă? Doamna Bunescu? Alt coleg din cancelarie care ascultase tăcut explozia sa? Să fi fost însuşi Pălălaică? Dar dacă era adevărat ce afirmase ultimul? Dacă doctorul fusese prins asupra faptului, declarase că Tomescu se afla printre cei care profitau de pe urma necinstei sale profesionale, iar acum miliţia intervenise discret pe lângă direcţia liceului, să cunoască şi ea adevărul şi să stăvilească repetarea unor atari fapte? Nu, nu se putea. Era o vorbă aruncată la voia întâmplării şi pe care directorul o luase în serios, prudent, cum era. Vru să explice. Să repovestească întâmplarea aproape uitată. Să argumenteze. Să dovedească faptul că nu poţi suspecta în baza unei acuzaţii ce se bizuie numai pe precedente. Însă directorul ridicase receptorul, formase un număr şi urmărea concentrat semnalul răsunând la celălalt capăt al firului.
Reîntors în cancelaria profesorilor, domnul Costică se strecură printre colegi către fereastră. Se opri în dreptul ei, cu privirea legănată printre blocuri şi ceaţa uşoară estompând delicat clădirile mai îndepărtate. Îl cuprinse un dor laş de a nu fi vorbit niciodată despre Pălălaică şi o mare istovire. Şi dacă era adevărat? Era oare o crimă din partea lui Mircea? Elevii chiulesc. De când lumea şi pământul. De aceea specifică ministerul că au dreptul la un număr de patruzeci de absenţe nemotivate. Conducerea cunoaşte acest lucru şi l-a legiferat. Da, dar Tomescu nu era acuzat de fugă de la orele de curs, ci de folosire a unui act fals. Oricine ar înţelege nevoia lui de libertate. Este efectiv un scriitor. Iniţierea doctorului Sebastian e cea mai bună dovadă. Un scriitor se simte câteodată copleşit de doruri neînţelese, de spaime, de entuziasme pe care nu le poate căra cu sine într-o sală de clasă. Domnul Costică ştia toate lucrurile acestea şi multe altele din biografiile romanţate ale atâtor oameni de artă. Toţi cei talentaţi sunt ciudaţi. Nu pricepea prea bine în ce fel, însă era lucru cunoscut.  Întrebarea era dacă o astfel de fire are dreptul să încalce ordinea. Şi domnul Costică, prins în mrejele meditaţiei, rosti cu glas tare şi categoric.
– Nu.
Ca şi cum această remarcă ar fi rănit aripile de albatros ale elevului său, domnul Costică se apropie de servietă cu o pioasă ezitare,  scoase din ea un nou capitol din romanul băiatului.
Aşa era colegul meu, domnul Costică. Se preocupa de fleacuri, lăsând şcoala să se ducă de râpă.