– Cliseul comportamental nonverbal

Un subcapitol al lucrării lui Traian Herseni Cultura psihologică românească [85] este dedicat expresivităţii comportamentului nonverbal; în cuvintele autorului: “stările sufleteşti sunt şi pot fi cunoscute după expresiile lor corporale” (p. 44). Exemplele sunt culese din Iuliu A. Zanne (Proverbele românilor, 10 vol., 1895-1903). El constituie modul cel mai elementar de luare de contact cu comportamentul nonverbal semnificativ şi sunt necesare ca introducere la o apropiere mai riguroasă de gestul şi atitudinea omului ca manifestări ale unui limbaj specific.

Traian Herseni citează: “Omul când e necăjit / Se cunoaşte pe păşit, / Că păşeşte-ncetinel, / Cu necazul după el”. Cântecul popular caracterizează mersul omului necăjit: “păşeşte-ncetinel”. Printr-o imagine (“cu necazul după el”), ca întotdeauna când rostirea recurge la un mijloc stilistic, se transmite mult mai mult decât spun cele două cuvinte; anume: atât este bântuit capul şi împovărat sufletul de necaz încît orice clătinare, orice zdruncinare ar putea prăvăli şi mai mult necazul peste om; mersul descris seamănă cu gesturile oarbe ale omului supus unor migrene apăsătoare, care se teme să şi respire mai adânc, să nu-şi înteţească durerile. Şi mai aflăm din cele câteva stihuri că “omul (.) se cunoaşte pe păşit”, adică aflăm că poţi cunoaşte stările afective ale omului (în cazul de faţă) după păşit, cu alte cuvinte din examinarea comportamentului nonverbal; implicit se recunoaşte expresivitatea acestuia, capacitatea lui de a transmite mesaje despre personalitatea celui observat.

La fel, Traian Herseni enumeră expresii desemnând sentimente sau stări, cu scurtul comentariu corespunzător, care toate merită a fi înşirate aici pentru capacitatea lor de a surprinde modalităţile de exprimare nonverbale: ‘”A i se face chica (părul) măciucă” arată că “i s-a zbârlit părul în cap de frică”. “A ridica fruntea sus” înseamnă “a fi vesel şi fără frică”. “A se face numai (tot) urechi” arată ascultarea cu mare băgare de seamă. “A-şi pleca urechea” înseamnă a asculta cu bunăvoinţă, cu atenţie (aici, ne depărtăm de interpretarea autorului; personal socotim că descrierea fizică nu trebuie acceptată ad litteram, ci că respectiva expresie va fi mai curând interpretată figurativ, ca dispoziţie a sufletului, mai degrabă decât ca atitudine corporală, n. n.). “A trage cu urechea” înseamnă “a asculta, căutând să afle ceva”‘ (p. 44).

Vom elimina locuţiunile privitoare la ochi, deşi încărcătura acestora este tot un comportament nonverbal; însă nu credem cu putinţă a pune în aceeaşi categorie o licărire cu o mişcare a braţului sau o intrare a întregului corp într-o atitudine. În schimb, de îndată ce elementele auxiliare ale ochiului intră în joc, comportamentul nonverbal se înscrie precis în cadrul mimicii: ‘”a lăsa genele” (a se supăra), “se umflă în sprâncene” (se mândreşte), (.) “a se uita pe sub sprâcene”, “a trage cu coada ochiului”‘ (p. 45).

Pentru alte părţi ale capului reţinem: ‘”a i se muia nasul” (a pierde mândria); “a râde pe sub nas” (a râde pe ascuns); “a umfla nasul”, “a se umfla în nări” (de supărare etc.); (.) “a rămâne cu gura căscată” (de mirare); “a rămâne cu buzele umflate”, “a lăsa buza”, “a-şi linge buzele”, “a-i clănţăni dinţii în gură” (de frică), “a avea mâncărime de limbă (nerăbdător de a vorbi), “a-i îngheţa limba în gură” (de frică) etc. În totalitatea ei’, deduce Traian Hersni, ‘faţa oglindeşte păţaniile omului şi păstrează urmele lor, de unde zicala: “uită-te la obraz şi mă-ntreabă de necaz, uită-te la faţă şi mă-ntreabă de viaţă” (“adică buna sau reaua petrecere a omului – cum tâlcuieşte I. Golescu – se cunoaşte după faţa obrazului”). Î n alte formulări: ‘”mă uit la faţă să văd ce are în maţe” (“căci pe faţă se oglindesc năravurile omului”)’. Din nou simţim imboldul de a ne opune “traducerii” oferite, deoarece precedenta vorbă pare mai curând analizabilă din punctul de vedere al medicinii populare – cu alte cuvinte, în sensul propriu – decât în sens figurativ şi, deci, psihologic. ‘Sau: “după faţă, şi sufletul” (“sufletul omului se oglindeşte pe faţa lui”). Într-un sens mai general: “chipul omului e oglinda sufletului lui”‘ (ib.).

Încetând această îndelungată preluare a textului lui Traian Herseni, avem certitudinea că “ştiinţa” populară (pe care pe cale orală am deprins-o fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin) ne pune la îndemână criterii precise de “citare” a trăirilor celor din jur din gesturile, atitudinile şi mimica lor. Iar în cazul în care instrucţia noastră orală, la şcoala folclorului, este deficitară (ceea ce se întâmplă în mediile urbane şi va fi tot mai accentuată pe măsura tendinţelor de generalizare a urbanizării), în cazul în care nu suntem înarmaţi cu toate datele acestui tip de decriptare psihologică, ne aflăm expuşi unor incidente greu de remediat, înşirate într-o gamă mergând de la simpla neînţelegere a unui mesaj până la confuzie (înţelegere pe dos), ceea ce este destul de grav în relaţiile sociale (vezi sărutarea mâinii unei femei, formă de salut denotând simpla politeţe, în ţara noastră, care este un gest de mare intimitate sau “cu subînţeles” în Occident).

O atare “ştiinţă” a comportamentelor nonverbale, bazată pe generalizarea aceloraşi comportamente pentru aceleaşi conţinuturi semantice, îngăduie actorului completarea textului cu o sumă de trepte gestuale, atitudinale etc. care înlesnesc transmiterea lui de pe scenă la spectator. Dar nu numai atât.

Folosirea comportamentului nonverbal în contratimp faţă de text sau indiferent la el constituie fie o inepuizabilă sursă de umor, fie un mijloc deosebit de revelator al stărilor afective traumatizante. Înainte de a lămuri aceste capacităţi, să ne oprim asupra unui aspect al chestiunii discutate, nemenţionat încă aici.

În lucrarea De la proverb la poveste. Note asupra teoriei generale a clişeului, scrisă de celebrul paremiolog sovietic G. L. Permyakov [86], este cuprins studiul lui V. V. Rozhdestvensky: What is “the General Theory of Cliché” (Ce este “teoria generală a clişeului”). Într-acesta se dau următoarele informaţii:

“Termenul clişeu, propus în începutul secolului XX de lingviştii francezi, înseamnă în acest caz ‘unităţi ale limbajului aflate ‘de-a gata’ şi reproductibile’. Volumul materialului lingvistic reproductibil ca opus expresiilor produse în momentul vorbirii, a fost confirmat în mod variat de diverşi lingvişti. În interpretarea cea mai limitată, numai unităţile frazeologice erau socotite clişee, dar în sensul lărgit acestea cuprind şi cuvinte, morfeme şi structuri gramaticale. În cazul din urmă termenul clişeu este sinonim cu termenul pattern aşa cum e folosit de lingviştii americani” (p. 259).

Aplicând cele de mai sus comportamentului nonverbal aşa cum l-am găsit expus în chip concentrat în selecţia de observaţii ale psihologiei poporanecercetată de Traian Herseni şi extinzând aceste observaţii, cu închipuirea, la summa comportamentelor surprinse de mintea umană, ne dăm seama că ne aflăm, în principiu, în faţa unui tezaur (în sens lingvistic) de clişee comportamentale nonverbale, unităţi comportamentale nonverbale aflate “de-a gata” şi reproductibile.

La o anume provocare există o reacţie comportamentală “de-a gata”, pe care o reproducem aproape mecanic, deprinsă în cadrul procesului de învăţare datorat vieţii sociale. De pildă, aflăm o veste surprinzătoare, căscăm gura şi ducem mâna la gură. Aflăm o ştire îngrijorătoare, răspundem cu unul dintre două comportamente nonverbale sinonime [87]: fie clătinăm capul, ţâţâind din vârful limbii, fie ducem palma la obraz şi clătinăm capul. Copii fiind, am învăţat aceste comportamente de la adulţi, alţi copii le vor prelua de la noi “de-a gata” şi le vor reproduce la rândul lor.

Discutam mai sus despre sursa de umor pe care o reprezintă pentru actor folosirea comportamentului nonverbal în contratimp cu textul. De fapt este vorba de folosirea clişeelor comportamentale nonverbale în contratimp cu replicile. Mai precis, antitetic faţă de ele. Tot o sursă de umor o constituie şi indiferenţa comportamentală nonverbală la conţinutul replicilor, cu alte cuvinte neparticiparea fizică la cuvinte. Charlie Chaplin, Buster Keaton şi creatorii personajelor Stan şi Bran au fost maeştri ai acestor două tehnici. În dramă şi tragedie a folosi tehnicile respective presupune a scoate în evidenţă sfâşierea la care este supusă personalitatea individului, incapacitatea lui de a-şi coordona limbajul verbal cu cel comportamental. Acest fenomen din urmă poate fi urmărit până şi în maladiile psihice.

Efectele actoriceşti menţionate se datorează tocmai existenţei unor clişee comportamentale nonverbale resimţite ca reacţii obligatorii în anumite situaţii date.

Nu este cazul să dezvoltăm aici aspectul universalităţii clişeelor comportamentale nonverbale. Unele sunt universale într-adevăr. Altele corespund unei etnii sau chiar unor grupuri sociale fie şi foarte mici (echipa sportivă, banda de delincvenţi). Desigur, succesul actorului este cu atât mai extins cu cât clişeele manevrate de el sunt recunoscute ca atare de un număr cât mai mare de oameni, când tind către universalitate.