10. Cititorii din pustie

Sinceritatea, care deseori mă fură pe mine însumi mie, în cursul anumitor convorbiri, se depărtează de mine când voiesc să comunic cu ceilalţi prin scris. Probabil că datorez această infirmitate educaţiei greşite ce ne-au făcut-o teoreticienii, când au încercat să ne convingă asupra realităţii unei arte ca produs exclusiv al imaginaţiei. Adică au întronat-o pe cea din urmă mai presus de toate puterile minţii şi ale sufletului, în procesul creaţiei. Or, creaţia omenească nu există. Ea e o continuare a realului, într-un plan accesibil doar pe cale psihologică, o tălmăcire şi răstălmăcire a lui, o aprofundare, o decorticare, o desosare, o analizare la microscop, o întoarcere pe dos şi, mai presus de orice, o organizare – fie logică, fie instinctuală, fie intuitivă, fie mistică, fie toate la un loc, o variaţiune, o unificare, ori, pur şi simplu, o înrămare.
Felul meu de a scrie se foloseşte în primul rând de document, de observare, de biografie sau istorie, de citat. Unii mi-au spus că nici măcar nu este literatură. Alţii m-au mângâiat de palma primită de la cei dintâi, judecându-mi încercările la un loc cu operele cronicarilor neamului, “care sper că nu se-ndoieşte nimeni, au produs cea mai autentică literatură”, exclamau. Le port recunoştinţă. Când cineva se străduieşte să definească un op al meu – “interesant! nu e beletristică şi e! nu e eseu şi e! Conţine şi reportaj, şi memorialistică, şi invenţie, şi documentare strictă uneori chiar ştiinţifică! Interesant, dar nu pot defini. În defiitiv, tot scriind, vei găsi un gen” – îl ascult cu mult drag şi cu multă ciudă. Mi-e drag pentru că-i dau perfectă dreptate şi mi-e ciudă că nu-şi dă seama că genul mi l-a găsit demult: acesta este, întocmai cum l-a amănunţit.
Nu ezitările celor din jur mă împing când şi când să încerc a relua bidineaua zugravului de romanesc, ci propriile mele oscilări, datorate şcolii menţinate în primul paragraf de mai sus.
În astfel de cazuri mi-adun amintirile despre cum am experimentat în alte rânduri crearea unui personaj, mă atenţionez să ţin seama de necesitatea culorii – fie în vocabular, fieîn descrieri – , să alternez umorul cu lirismul, cu ironia, cu pateticul, să aduc din condei consonanţa sufletească dintre descrierea naturii şi trăire, să leg fragmentele prin asocieri bine ticluite şi să mă ţin scai de toate celelalte trucuri ale profesionistului care ‘nu se-ncurcă’ de e vorba să dea tiparului un produs meşteşugăresc cu aer fals de mare artă.
Şi iată ce las pe hârtie:

Ieşind de la cursuri, profesorul Gheorghe Rusu se duse întins la biserică.
‘Cursurile’ erau numai cu numele, el era profesor ‘bănuit’, iar biserica încă nu exista.
Giurgenii-Noi, unde se petrece acţiunea, în urmă cu trei ani fuseseră câmp de orz. Cu trei ani mai târziu, această ‘importantă izbândă a socialismului’ urma să fie jalnic redată agriculturii. Alţii decât aceia care ridicaseră prăpădita aşezare trebuiră s-o năruiască. La ce folosise apariţia ei pe harta regiunii limitrofe dunărene? La ce bun? Iată o întrebare cu adevărat isteaţă…
Toate acestea, minus conştiinţa ştergerii viitoare de pe faţa pământului a satului cu patru sute de fumuri, toate acestea i se învălătuceau în cuget tânărului de 29 de ani, cu fălci voluntare, ars de soare, cu frunte înaltă şi tăiată geometric, cu buze strânse de o încordare lăuntrică. Era de trei ani licenţiat al Facultăţii de Teologie, în care calitate se pomenise uns profesor de ciclul doi la şcoala elementară locală, ceea ce-i convenea de minune fiindcă, spre deosebire de ceilalţi săteni, primise, după datina sovietică – general aplicată şi la noi – două loturi în plus pe lângă acela al casei, atribuit ‘cu generozitate’ fiecărei familii de cum sosise. Un lot însemna o optime de hectar. Deci Gheorghe şi cu părinţii săi aveau acum la dispoziţie trei optimi de hectare, ceea ce reprezenta, zău că da… o avere!
E adevărat că-n Pustiniş, judeţul Timiş, stăpâniseră treizeci de hectare, dar se duseseră pe apa sâmbetei şi la puseseră, până şi-n tainiţa inimii, cruce. Ce se-ntâmplase?! Le băuse Radu Rusu – tată-su? Le jucase la cărţi?  Se răsgândise moşu’, adică tatăl Rădiţei (după tradiţia sârbească a numelui), şi-i luase moştenirea îndărăt? Vreo boală sau altă năpraznă îi obligase să le vândă? Le înghiţiseră adâncurile cu prilejul vreunui cataclism? ce se-ntâmplase? Se întâmplase că nici nu ştieu că nu mai era proprietatea lor, dar de avut, lucru sigur, nu le mai aveau.“O fi făcut ăla rost de cădelniţă?”, îi alungă celelalte obsesii aceasta nouă. Că plecase unul dintre ei la Giurgeni (Giurgenii Vechi, cum i se zicea acum), să-l convingă pe preot  să le dea una; doar nu era destul să ridici locaşul: îţi trebuiau şi  obiectele de cult. Sorbi văzduhul adânc, curat, limpede ca un lac de pădure, şi privirile i se opriră asupra ceaunului de jar ce sta cu gura-n jos, gata să-şi verse peste creştetul lui mămăliga de aur şi făina de pietre preţioase ce fierbea acolo în cer, să sature necazurile lor şi ale omenirii.
“Dacă m-aş fi preoţit, în loc să vegetez pe lângă casa părintească trei ani, puteam porni zidirea încă de când am sosit, că aveau oamenii slujitor de altar: eu. Aşa, uite că numărului Sfintei Treimi îi fu dat să se scurgă în ani, până să apară protopopul ăsta din Hunedoara, să râvnim şi noi la o casă a Domnului… Dacă n-am fost vrednic – n-am fost vrednic, aia e!”, îşi muşca buza inferioară, vânătă şi din naştere, fiind el cam tuciuriu din fire, şi din lingerea arşiţei şi a vântului. Era şi tare crăpată şi cu pielea peticită de cojiţele uscăciunii, ştiţi cum.
Bătuseră-n uşă pe la patru din zori. S-au speriat tare. Doar ei trei erau acasă; fratele ăl mare se aşezase la ‘conac’, la opt kilometri de sat: la pământ; acum avea familia lui.
Când a descuiat, s-a şi împins în ea un miliţian, cu o hârtie în mână. Nu vedeau din el decât namila mantalei din stofă groasă în care nu pătrundea brişca.
– Radu Rusu! Rădiţa Rusu! Gheorghe Rusu! Vă faceţi bagajele şi-n jumătate de ceas sunteţi la gară.
Apucase să vadă, când deschisese, cum pierea în întuneric o umbră îmbrăcată nemţeşte. “Ăla o fi de la Consiliu, că de un’ să ştie miliţianu unde locuim?” Sergentul major le lăs un soldat grănicer în prag, să nu le fi dat naiba prin cap să-şi ia zborul.
“Da’ potir o s-aducă?”, se întrebă privitor la acelaşi care se dusese după cădelniţă. “Dacă fac socoteala bine”, îi trecea prin minte hodoronc-tronc, “ai mei din acestea trei loturi scot de trei ori salariul meu. De-o bucată de vreme toate se rezolvă cu 3”, se mira el de coincidenţă. “Maaare lucru să fii gospodar şi maaare lucru să-nsămânţezi cartofi timpurii… Puturoşii de pe-aici nu ştiu trăi. Îi mănâncă foametea, nu ei pe ea. Aşa că noi o mai ducem cum o mai ducem: piaţă-n Giurgenii-Noi s-a făcut, muşterii avem.”
Până să iasă protopopul din puşcărie şi să le vină şi el cu domiciliu obligatoriu, plocon, înmormântările le cânta popa unguresc catolic din Otelek. Nu ştia româneşte neam. Însă profesorul Rusu, care era de meserie – adică avea studii în branşă – stătea îndărătul lui şi-i sufla ce să rostească. Mureau şaizeci-şaptezeci pe an. La patru sute de case era normal în acele condiţii: mulţi bătrâni. Mai mureau şi tinerii – mai ales se înecau. Alţii dintre cei din urmă erau duşi la Bicaz, că-ncercau să fugă; şi pe toţi îi prindeau şi… s-a zis cu ei! “Morţi pentru Patrie!”, cum vine vorba de se duce”, glumi în sinea sa, că era pezevenghi Gheorghe. Şi-n vagon, când i-au strămutat, când se căinau vecinii: – “Un’ ne-or duce?! Un’ ne-or duce?!”, şi-şi frângeau mâinile, şi-şi boţeau pungile feţelor, el îi liniştea:  – “Nu vă necăjiţi! Ne duc niţel până-n Siberia!…”. Aşa cum toate calculele dădeau 3 dintr-o întâmplare (“Nu de pomană ne vin buluc bune şi rele de la Sfânta Troiţă…”), la fel schimbările în rău de la Rusia se înghesuiau. Dar el îi necăjea, că lui îi încredinţase şefu’ gării (îi curta fiica)”  – “Destinaţia: Bărăgan”.
Mărfarul trăsese-n gara de-o zi şi de-o seară. Sătenii bănuiau că se petrecuse ceva. – “Dar ce?” – “Ceva”. Mai multe nu aflaseră.
Parcă, din clocot, dăduse peste margini un bâldâbâc din terciul din înalt şi-l stropise peste ochi. Aşa de fierbinte era înaltul.
Iar când mijea de ziuă, pe data de 18 iunie 1951, la patru, bocăniseră-n uşile tuturor celor însemnaţi de către Consiliul local. Unii dintre ei erau chiaburi, cu în jur de treizeci de hectare; alţii cam sărăcani, dar nu-şi ştiau coase gura: trăncăneau, mai şi înjurau vremile, ba şi oamenii. Unii erau lungovani, alţii scurtani. Unii butii, alţii scovergi. Unii răşchiraţi, alţii adunaţi. Unii căzuţi din lună, alţii picaţi cu soare. Unii făţoşi şi alţii abia mai frumoşi ca dracu’. Când  te duşmănea careva cu putere, gata-ţi desena cruce pe nume şi te-ai dus pe copcă: puşcăria te mânca – duşman al poporului, oricum la chip arătai. Că ăla puternicu’ era Poporul, adică ţinea locul poporului la masă… Ca să scape comuniştii de gurile slobode, le-au îmbarcat şi pe ele în vgoane. Pohod na Sibir! De fapt, nimeni nu se opunea la nimic. Însă dacă nu te plăcea Partidu’…
Ai lui au încărcat duna, pernele, mâncare câtă a încăput în căruţă şi tot bănetul. Alţii, mai mult; ba şi câte un cal, doi, o vacă. La gară cunoscură câţi fuseseră adunaţi: treizeci şi şase de familii. Frate-su, nu. El tot la ‘conac’. Nici fratele tatei. Acesta alergase să vadă cânzoleala – ca tot satul. Le striga ostaşilor şi miliţienilor:  – “L-aţi luat pe frati-meo, că-i muncitor şi harnic! Şi a adunat! De mine n-aveţi nevoie, că-s beţiv şi-mi fluieră vântul prin buzunări! Cu proştii ce să faceţi?! Ei să stea pe loc, să muncească pentru voi!” Aşa muşca din aceia. Ştia că era prăpădit şi că prăpădiţii pe nimeni nu speriau. Însă dacă erau din sămânţă de gospodar, înhăţaseră şi copiii de un an, să nu se-ntindă ‘otrava’.
Vra să zică, la 26 de ani, îi confiscaseră buletinul de populaţie, cu al părinţilor: să nu aibă scăpare nicăieri.  – “Măăă, totuşi omenoşi au fost: să strice ei vagonul numai pentru două familii şi, pe deasupra, să oprească-n gări şi să ne dea voie să coborâm cu ostaşul la privată… Asta chiar civilizaţie: să nu faci în palmă, ci la veceu, cu baioneta proţap…”, scuipase a scârbă Vasile. Opriri destule: musai să fie constituită garnitura. Culegeau pe o lăţime de 20-25 km. de la frontiera cu sârbii, până la Turnu-Severin. Ăsta era motivul: Jugoslavia. Pricina era, însă, întemeierea gospodăriilor colective. Cum i-au cărat, cum le-au constituit: băgaseră spaima-n oameni. Acolo fuseseră înghiţite hectarele lor. Fără semnătură, fără acord, nici refuz. Prin ‘abandonarea’ pământului de către proprietari. Gata!
Până-n  gara Lunca Dunării, aproape de Giurgeni. Bine organizat: îi aşteptaseră o groază – dar o groază! – de căruţe, să le poarte bagajele patru-cinci kilometri spre miază-noapte, unde-i lăsară, la G.A.S.-ul Luciu-Giurgeni. Câmpul ăla de orz secerat era împărţit, din timp, cu ţăruşe, în câte loturi era nevoie, cu numerele înscrise pe ele.
I-au depus pe fiecare la lotul lui. ( – “Asta-i casa, tovarăşe!”). Şi au plecat. Unde-i casa? Casa nu-i. E lotul.
“Dar disc i-am fi spus să ceară?”, şi-aminti de omul mânat cu treburile viitoarei biserici. I se-mpiedică bocancul drept. Se uită înapoi: un ciot. Merse maid eparte, nici voiniceşte, nici tărăgănat. “Auzi domn’ e, să dai cotă din chirpici! Cine a mai auzit asta? Ca şi cum ţi-ar pune cotă pe călcatul picioarelor!”, îl duse gândul de la călcatul strâmb la ridicarea instituţiilor din sat: consiliul, miliţia, cooperativa, şcoala, dispensarul. Oamenii făceau chirpici pentru case, încă neridicate în septembrie, şi ei veneau să le ceară cotă de chirpici pentru Stat. Şi de la călcatul noroiului ajunse la călcatul găinii şi-i răsună-n timpanele amintirii hohotul lui Surdu:  – “Mâin’-poimâin’ ne cere cotă pe nevastă! Nu, adică, să-i dai cotă parte din ea, că asta se-ntâmplă de când omu-i om. Nu: să-i dai cotă de plăcerea ta. Ce, te-ar mira? Cotă de plăcere! No, că-i bună! Da’ cotă pe plăcerile budei nu vor?! mama lor…! – “Are cine vorbi de asta”, comentă de pe margine acelaşi Vasile-Gură Lată, nechezând, “că fund mai lătăreţ şi mai umflat ca el nici şvabii nu scot la purtare…”.

Cum am putut strica  povestea bunului părinte pensionar Gheorghe Rusu!
L-am întâlnit la o casă de odihnă a Patriarhiei. L-am poftit în camera mea din prima seară când am sosit, la un pahar de vorbe. A fumat o ţigară dintr-ale mele, că el se lăsase de cumpărat mahorcă, datorită bătrâneţii şi bolii. Apoi, mai bine de o săptămână şi de mai multe ori pe zi, dacă mă-ntâlnea, îmi recomanda să renunţ la tutun. Dar tot mai zăbovea în faţa uşii mele, doar-doar l-aş invita la duhănit. Eu mă ţineam băţ, nu-nţelegeam, pasă-mi-te, unde bătea întârzierea lui (îl chinuia ispita la uşa păcatului), că doar nu aveam să stric bunătate de ţigarete pe cinva care, pe urmă, să-mid ea peste nas că n-aveam voinţă şi să facă aluzie la tusea tabagică ce-l scula nopţile (cine-o fi tuşit?).
Şi tot atunci mi-a povestit despre ridicarea bănăţenilor şi a mehedinţenilor de frunte şi zvârlirea lor în pustie. Şi de bătăile mâncate în primul an de deportare, noapte de noapte, de către intelectuali, de la şase-şapte miliţieni localnici, să accepte a deveni turnători, bătăi lungi de patru-cinci ceasuri, până nu mai puteai rămâne pe picioare. Nimic alta nu li se spunea între plezniturile cu bâta, între căratul pumnilor, loviturile de cizmă, zdrobiri, decât: – Banditule! de aia te storcim: că eşti ‘telectual bandit’! te-nvăţăm noi minte să mai fii bandit!” Nu ezitau între mai multe explicaţii.
Dar “bandiţii de ‘telectali'” au fost numiţi profesori la noua şcoală cu două secţii: română şi germană (la a din urmă predau alţi ‘bandiţi’, reveniţi din deportarea siberiană – de-adevăratelea, nu ca a cu care Gheorghe speriase babele în mărfar – , ca Schereiber, şi  aduşi, pentru mai buna cuminţire, şi în deportarea din Bărăgan). Vorba ălora, ditamai gradaţi, subofiţeri şi ofiţeri “n-aveau clase” nici cât o vită şi “treb’ e clase la salar”, că regimu’ avea nevoie de “telectuali” şi se făceau ei în locu’ “bandiţilor”. Însă numai “bandiţii aveau ştiinţă de carte. Aşa că i-au pus la treabă. – “Daţi-ne carte!” Şi cum ăştia le dădeau şi de ei nu se lipea, trecură la: – “Daţi-ne diplome!” Cu asta mai fu cum fu. Şi au curs diplomele gârlă peste ţară, că au crescut până şi cotele apelor Dunării de ţi-era mai mare dragul şi ne-a fost şi ne e atât de bine încă datorită învăţăturii cu care ne conduceau şi ne mai conduc…
Cât despre elevii adevăraţi, primii doi ani, n-au frecventat şcoala decât copiii deportaţilor. Dintr-al treilea veniră şi din satele celor liberi, că profesorii de aici erau toţi licenţiaţi (chiar şi directorul era un deportat), pe când dincolo erau necalificaţi. Până la stabilizarea din ’52, aceştia primeau 10.000 lei pe lună (ziua-lumină de muncă la G.A.S. era plătită cu 10 lei – preţul ţăranului…); după stabilizare se oferi  salariul de 500 lei lunar.
Ei se mutaseră demult ‘la ţăruş’. După o bucată de timp, văzând că nimeni nu-i mai fericea cu materialele de construcţie făgăduite, ca să nu zacă de pomană-n aşteptarea ploilor şi-au săpat bordeie-n pământ, cu acoperişurile ca căciulile. Când au fost gata şi s-au obişnuit cu ele, tocmai au sosit unii să le măsoare casele: antreu şi o cameră, la două persoane; două camere, la mai multe. Locuinţe stas. Iarăşi au plecat. La vreo două luni, pe la începutul lui septembrie, au descărcat lemnele de şarpantă, uşi, ferestre. Casele le-au acoperit cu trestie cumpărată de la ţăranii din preajmă.
Acum erau cetăţeni după lege: aveau şi domiciliu, că ştampila DO (domiciliu obligatoriu), aplicată pe buletinele de la debarcarea din tren era adevărată doar pe o faţă, că obligatoriu era să rămână pe loc, numai domiciliu n-avuseseră  încă. Până la Ţăndărei era îngăduită depărtarea. Doar profesorilor, care aveau treabă la secţia de învăţământ, li se dădea voie să ajungă şi la Feteşti, asta după octombrie, când se deschise şcoala.
Au mâncat ce au mâncat din ce aduseseră de prin gospodării, au mai cumpărat şi de pe la Luciu-Giurgeni. În septembrie, li se deschise şi cooperativă. Cel mai bine au stat cu carnea. Şvabii, mai ales, căraseră cu ei şi ceva vite. Le mai sacrificau. Adesea apăreau în prag: – “Vă interesează câteva kile? Mâine-mi tai vaca”.
Unelte agricole nu luaseră din Pustiniş. Când simţiră nevoia lor, le obţinură pe bani. Până să aibă sape, closetul tuturora fusese un singur şanţ.
La 10 octombrie fură gata casele. Şi-au făcut rost  de sobe metalice, de sobe de gătit. Se încălzeau cu coceni de bumbac. Mai găseau şi lemne pe malul apei, aduse de val.
Apoi au apărut şi deţinuţi politici eliberaţi, cărora nu li se dădea drumul acasă; erau reţinuţi în continuare, în baza unor pedepse administrative ce nu li se comunicau. unii dintre cei mai de seamă din Giurgenii-Noi, fu domnul Liveanu, despre care se spunea că fusese secretarul particular al lui Iuliu Maniu. Uite aşa, între Călăraşi şi Galaţi, se risipeau patruzeci-cincizeci de sate de deportaţi.
Mai venise, odată cu cei din închisori, şi un protopop bătrând din Hunedoara. Cât o fi ars de viu, săracul, de dorul Altarului, sub privegherea gratiilor, în lanţuri… Că, de cum a observat că satului îi lipsea biserica, se puse pe discutat cu acesta, cu acela, cu cei nehotărâţi, cu cei entuziaşti, cu indiferenţii, cu nervoşii, cu febrilii, cu urâcioşii, cu bine-dispuşii, cu îndatoritorii, cu săritorii. Pe unii îi convingea din prima clipă; alţii nu pricepeau nici într-o săptămână de ce era nevoie de un efort suplimentar; celor iuţi le sufla doar o vorbă şi şi-i făcea aliaţi; celor înceţi le spunea povestioare sau le adresa mustrări. Ba-i îndemna, ba le mulţumea, ba îi certa. Până se porni o ceată pe treabă. Adunară lemne; cumpărară scânduri, cuie, piroane, ciocane, dălţi, fierăstraie, când ăsta nu dădea cu împrumut, când celălalt şi-l vânduse. Ca din joacă se înălţă o casă mare cât două, cu un fel de turn deasupra, în vârful căruia înţepeniră şi un soi de cruce sculptată de careva mai mult sau mai puţin priceput. Apoi, cum s-a văzut, se duseră cu cerşitul, ba după o ţâră de sfinte moaşte, pentru masa altarului, ba după o tavă, în sfârşit: după toate cele de trebuinţă.
Aşa se îmbogăţi satul cu o biserică – nu era o mândreţe – unde li se sluji, în ultimii doi ani de domiciliu obligatoriu, liturghia săptămânal, ba şi între zilele lucrătoare se strecura  vreo sărbătoare. Ea îi atrăgea uneori şi pe sârbi. Celelalte confesiuni nu-i călcau pragul, dar nici biserică nu-şi tocmiră.
Mi-am închipuit că părintele protopop fusese arestat pentru vreo o misiune creştină săvârşită cu un zel ce înfuriase peste poate autorităţile lumeşti. L-am întrebat despre aceasta pe părintele Rusu: – Da de unde! Pentru un nimic. Te înhăţau şi aşa: pentru nimic.
În februarie 1956, majoritatea au fost eliberaţi. Stătuseră pierduţi în pustie patru ani şi jumătate. Doar din rândurile şvabilor au mai fost reţinute vreo treizeci de familii. Peste acestea au mai sosit şi câţiva deţinuţi eliberaţi, dar nezloboziţi. Iar mai târziu toată lumea avu îngăduinţa să părăsească satul; acesta se ruină. Pesemne şi biserica din pustie.
Dacă fuseseră aduşi ‘gratuit’, la întoarcere trebuiră să-şi plătească transportul pe calea ferată. Când ajunseră în gările de obârşie, consătenii se grăbiră cu căruţe, şi-i ajutară cu toată bucuria de care erau înstare. Casele nu le fuseseră ocupate, însă le călcase unul-altul, şi-şi luase (ca să nu spun: furase) cele de trebuinţă din ele. Pământ nu mai aveau nici de deochi. Toate câmpurile la ‘colectivă’.
Şi cu asta se încheie năpasta.
În ruini, doar îngerii de-şi amintesc, rareori, să vină să se mai roage, la ctitoria  protopopului.