CERURI SFASIATE

MIHAI RADULESCU
*

Ceruri sfasiate

 

In amintirea actritei Eugenia Dragomirescu

I

Purificat de dragostea mea freamat
Simtind natura-n trupul de alaturi.
Coboara gandu-n subsuoara calda;
O, nimeni mai nebun ca mine nu e!
Dau toate cartile din lume numai
Sa inteleg ce-i carnea ta, iubito!
Ai fost suvoi de lava si lumini
Atunci cand ni s-a rupt din soare glia;
Din firea ta umana astazi simt,
Sa-nfrunte evul nostru, cum emana
Metalele topite-n aburi densi,
Din nodu-acela fara timp, dintai.
Dar mai afund te rascolesc in carne
Sa aflu cerul sugrumat de bezne.
Si ma cufund, piezis, sub oceanul
Ce-nchide-n clocotiri de zari si spume
Ogorul fiilor pamantului.
Tu te-ai nascut din ape, translucida,
Un bumb de viata cat e un suras,
Intaia planta, dimineata lumii
Ce-a cantarit de-i ceasul lung spre noapte.
Si ai cuprins planeta intre brate
Ce miroseau a muguri verzi si cruzi,
Lumina decantata in tulpine!
Te-ai leganat pe radacini spre maluri,
In taina preschimbata si salbatic
In vietati de sine miscatoare.
Tu esti tacerea pandei si esti saltul
Intaiului jefuitor de sange.
Esti piatra slefuita in caverna,
Esti prima intrebare ce rasuna,
Esti cea dintai morala omeneasca;
Ce inteleapta-i nebunia mea!
Prin ea traiesc, intelegand fiintarea,
In tine-alaturea cu ierburi moarte,
Pe tavalugul miilor de ani
Schimbata-n hrana pentru alte ierburi,
Alaturea de hoituri de-animale
Ce-s moarte sa rasara-n alte trupuri,
Alaturea de oameni ce-ngrasara
Ast lut din care te-ai nascut, Femeie.
Da, singura-mi scapare-i sa traiesc
In tine, sa indepartez din minte
Credinta ca sunt singur.
Nu! suntem doi, porniti de la-nceputul
Pamantului, aripi ce au tasnit
Din puful alb al Pasarii Iubirii.

II

Iubirea doar patrunde-n intuneric!
Nadir suprem cu gene-ntredeschise,
Privind in ochii tai afund alunec,
Prin dragoste, departe, catre cer.
Si inteleg! In Spatii se revarsa
Aidoma trup cu al iubitei mele.
Imparatiile magnetice
Pe care duhul meu le-a-nconjurat
In orice bob al carnii pamantene,
Materia fulgeratoare, dura,
Cuprinsa-n forma moale, femeiasca,
O regasesc in hoardele de astri;
Traiesc in ea, beat de miscare pura
A coapselor solare-n infinit.
Eterna leganare a Enigmei
Astrale eu o simt iubind femeia
Ce nerostit, in preajma, -si geme taina
Si fiece spasmodica-unduire
Ce se evapora-n miresme tari
E-o nastere de foc in univers
Sau nimicirea unei mari de stele.
Contemplu-acest incandescent Colos
Din sanii calzi s-adun Nemarginirea.

 

III

Rug nevazut si negandit, egal
Cu tine insuti, margine a mea
Si miezul meu nemarginit – Iubire!
Din frunzele lastarilor din suflet
Mi-ai picurat pe fruntea cea de taina
A noptilor de zbucium, roua rece;
E foc, e apa, aer, glod, Iubirea?
La inceput a fost Ideea … Doamne!
Patrunsa de materie-i tot Cuvant.
Cand ingenunchi Gandirea langa sanii
Cu unde si cu dune-nfiorate
De nemiscarea dorului ce-asteapta,
Sahara mea de sange si de lapte
Din care setea nu pot sa-mi astampar,
Simt cum dintre hotare clatin Focul
Si ma desprind din corp cu trup de fum,
Coroana Cosmosului o strabat
Ca o lumina far’ de inceput,
Si ma strecor prin crengile Iubirii,
Cu ele Unul si prin ele-Acelasi.
Si eu sunt trunchiul Insusi al Iubirii
Si preot sunt iubirilor din mine.
Opreste-te-ntr-acest atemporal
Si nespatial, Privighetoare blanda,
Sa imi veghezi extazul. Ma primeste
Sub aripa Statorniciei Tale.
Cuprind rotundul Ochiului Repaos.
Adanc pornesc plutirea nesfarsita
Prin razele privirii lui. Asculta!
El ma iubeste! O, ramai in mine!
Prin tine, mantuirea mea, traiesc

In moartea vie si desavarsita.

IV

Crepusculul privirilor iubitei …
In luntrea genelor cobor prin flacari
Din cataracta-n cataracta. Mort,
Ma prabusesc dintr-o luciditate
Straina si anosta spre Iubire.
Si lopatand in Styxul regasit,
Strig din taria cerului spre-adancuri:
“Eu te iubesc, iubesc, iubesc, iubesc!”
Si se rostogoleste in ecouri
Chemarea neputintei pamantene.

Sfasie, sugrumata, vocea ei
Spre-a-mi intalni durerea, departarea:
“Dar unde esti? De dragoste orbita,
Himera mea cu pieptul de vatui,
Simt cum ne ard polare vesnicii…”
11 I 61
Mihai Radulescu

Ospatul de prisos

(In amintirea poetului care nu a apucat sa publice nici un vers

Mihai Vladimir Cretescu)

 

Pazeste-ulucile-o vadana

Cu plete grase sub marama,

Cu solduri late, leganate.

Amurg. Molatic asezate

Pe banci: copile, tance, babe.

Rod caini flocosi din groase labe.

Trozneste-uscat cate-un cascat.

Un flacauas incalecat

Improasca fum spinos din ochi,

Din nari. De deochi

Rosesc pistruii-n amurgire.

Pe gard se lasa-un cer subtire.

Cuptoare cocosate-n lut.

Din cand in cand un muget mut

Si umed sau un nechezat.

Raspunde-ncet un alt cascat.

Prin ierburi, grieri si cosasi

Si cativa stropi de cant golas.

Incet pe-un deal aburca seara.

Cu doua becuri naste gara

Pe stanga, -ncolo, pe campie.

O seara goala, colilie.

Se pierd din drum, pe nesimtite,

Pe jumatate adormite,

Femeile ce-au stat la sfat.

De luna satul leganat

Se fumega pe innoptare,

Apare iar, apoi dispare.

 

Cu seara urca printre stele

Un cantec plin de temenele,

De vorbe dulci si alintari;

Se-ntinde peste-mpadurari

Viersul zis din frunza verde

Ce-ti fura dorul si ti-l pierde.

Lungit fiorul pan-la os.

Calare-n deal,Valean frumos.

– Valean, Valean demult visat,

De moleseli descalecat,

Te-asteapta perne si dantele

Si lustruitele podele.

Si vin, mancaruri aburite,

Copane-n sosuri inrosite,

Si acrituri, dulceturi, pita…

 

Nu-i cale lunga la iubita.

 

 

Valean porneste pe drumeag.

L-asteapta-o barna si un fag.

Se-nsira case sa le numeri.

O cruce mare peste umeri

Bisericii cu varul nou;

La ea in fata, ca un ou,

A-ngenunchiat si luna-n glod.

Intins pe ulita, un pod

Cu susur dulce pe sub el.

Il trece calul catinel

Si se opreste la rachita.

Apoi, tot trupul de iubita

Se lasa greu pe gand, pe tot.

 

Valean impinge usa-n gol.

In lemn zac gemetele stol.

Lumina mare sub prosoape

Impaunata de nu-ncape.

O albie pe langa pat.

Piciorul gol ce s-a scaldat

Ramane-n apa sa se-alinte.

Un san sta umed si cuminte.

Alt san urcat spre subsuoara

Se lasa sters de panza rara.

O mana mai cuprinde-n jos

Miez de carne-ntunecos.

Valean se-apropie de fata.

O strange-o data. Inca-o data.

A treia oara, o lungeste

Pe-un rai de foc, imparateste.

 

Acum e ridicata-n rana

Si ia obrazul lui in mana.

Valean o mangaie si-o pupa

Si-i soarbe naduseala-n cupa

De sani. S-a rasturnat pe spate,

Cuprinsa nou de alte ape.

 

 

 

Apoi un gol sfasie lung:

Nici dragostile nu-i ajung.

Doi stau si tac. Asculta-n timp

Cand trupurile le stau ghimpi,

Prea usurate de dorinti;

Pe pat zac grele doua minti.

 

La zid trebaluieste goala.

Si chiar a pus pe foc o oala.

Ursoaica tanara, stejar

Din carburi simple, pline, tari.

Valean mananca miez de paine.

Afara urla-n cer un caine.

Ea vine langa el; sa-mbuce

Ii trage masa. Da sa urce

In pat si cumpanit ii spune

Cu glasul strans ca de o fune:

 

– “Eu te-am chemat sa ospatezi

Si-n patul meu din nou sa sezi

Ca si mai an, Valean-Valene.”

Cu flacari visinii pe gene

Ea il saruta pe barbie,

“Ca de un an nu te mai stie

Cearsaful, perna, trupul meu,

Dar te-a stiut, stiut mereu

Buricul alteia din sat

Si parul ei ai rasfirat

Si i-ai cosit tu fan cu floare,

La subtiori si tatisoare

Racoare-n soare sa le tina,

Inmiresmata cu sulfina.

Si unde-a fost copac in sat

Sub el la-ntors v-ati sarutat.

V-ati razimat de garduri multe.

Pazeau urechi sa va asculte.

Si unde-au fost cu trei, cu doi,

Vorbit-au vorba tot de voi.

Nu m-a durut rau gura lumii,

S-a dus ca-n vanturi praful humii.

Dar inima din pieptul meu

De-un an de zile zace greu,

Deaceea te-am chemat aci:

Sa-i spui ce-oi sti, sa-i faci ce-oi sti!”

 

 

 

 

Pe foc da ciorba-n fierbet gros.

Pe masa: verde mar zamos.

Valean incearca o tigara.

Din buzunar ii cade-afara

Batista fetei cu pacat.

Iubita parca a uitat

Vorbirea calda, matasoasa,

Ce tremura prin pat, prin casa.

Se scoala, nalta. Spune: “Taci!”

Si degetele-i, clesti de raci,

Batista fetei o ridica.

Valean se incovoaie-n frica.

Afara luna scade-n deal.

In fund, un nechezat de cal.

Iubita lui se da-ndarat,

Pe intuneric, de omat.

Valean o simte ca un nor.

In duh se sfarma un fior.

El ii sopteste: – “Draga…” Sta.

Dar ea in laturi se tot da,

Cu mana ia din foc taciune

Si ochii lui, doi ochi rapune,

Si inroseste de sacure

Gurguii lui cu plans de mure

Si brate doua le desparte

De trupul alb bocit de moarte.

S-a serpuit Valean pe jos

Sfarsind ospatul de prisos.

 

In carnuri frante-i mort Valean.

In gura tine strans un ban.

Iubita sta mai la perete

Cu fata stransa-n negre plete.

Valean se scoala fara trup,

De aur tot, ca dintr-un stup.

Pe ea o uita-n colt de casa;

Trecutul lor nu-l mai apasa.

Si iese-n soarele din tinda

In brate ziua sa cuprinda.

Un fluture pe flori, hai-hui.

Da din copite calul lui.

Valean il striga: n-are glas…

Si calul tot pe loc a mas.

Il mangiie pe coama sura.

Dar calul mesteca din gura.

Il ia de frau. Nu il urmeaza.

Valean e moale ca-n amiaza.

Si iese-n ulita, sa plece.

Deodat se simte totul rece:

Alaturea de el e mama.

Privindu-l, ea nu ii ia seama.

Si pleaca el si pleaca-n vale,

Sa lase-n urma sat de jale.

Copacilor le sta naluca

Pan’ ce de toamna se usuca.

Incet se-apropie de sat.

Nici cainii-n seama nu l-au luat.

Si merge-asa si merge-n sus

Si nu aude ‘bun ajuns!’

Mai e doar luna de-l iubeste

Si soarele de-l incalzeste

Si mama lui pe prispa, jos,

Ce plange-n plans Valean frumos.

 

1956

Mihai Radulescu

 

 

 

 

Ravase tainuite

Motto :

Viata saraca
De timpuriu.
Duhul sa taca
Slobod sa-ti scriu.

M-am bejenit.
Uitate-n soare:
Cine nu-l are
Nu-i implinit.

Vezi, mai e dorul:
Tu stai acasa,
Eu dorm in codru –
Peste in leasa.

Si te iubesc.
Fa-ti crucea plina
Maicii Senina
Sa te-ntalnesc.
I

Scrisoarea lui

“Cartea-i scrisa-n foi de fum
Ca mi-e greu de-atata drum,
Scrisa cu cerneli de ploaie
Ca de dor ma mai ogoaie,
Cu penele cucului
Si sfarsirea duhului.
Scris ti-am scris sa-ti dau de veste,
Sarutandu-te, aceste:
Sunt fugit cu soarele,
Parasit ogoarele.
Temnita si teama mea
Mi-au lasat prin plete nea.
Muntii si cu vaile
Mi-au sleit puterile.
Mai sunt inca haituit.
Haiducia-i foc cumplit.
Daca tot gandesti la mine,
Tine, puica, numai bine,
Tine si norocul meu,
Traiul sa nu-ti fie greu.”

Mana-si trece peste barba.
Lasa-n ea un fir de iarba.
Pune cartea-n buzunar.
Se mangaie tot mai rar.
Se opreste. O spranceana
Tremura mai jos de rana.
Coltul gurii incretit.
Ochiul cata aburit.
Ia in dinti o frunza rece.
Mana-n barba iar petrece.
Pleaca-ncet pe drum in jos.
Vede trunchiul gaunos.
Ingenunchie-n noroi.
Strange-o mana de trifoi.
Infasoara cartea-n el.
O strecoara usurel
Sub o scoarta de copac.
Si isi taie drum de rac
Indarat prin verzi frunzare
Strabatute lin de soare.
Scrisoarea de raspuns.

 

“Amortesc in asternut,
Fara hora, nici sarut.
Stau catrinte galbioare
Colbaite-n nemiscare.
Valurile din privire
Nu mai stiu de oglindire.
Gandurile, dorurile
Imi sugruma orele.
Dar nu pot pleca spre tine …
Iaca, mama-n casa vine.
Te sarut si numa’ bine.”
II

Scrisoarea lui

“Cerurile, stelele,
Gandurile, visele,
Jos, mai jos, mai jos ma pleaca,
Pe sub frunza, pe sub craca,
Pe sub crucea mainilor,
La inima cainilor.
Lupii suri si lebede,
Stancile de cremene,
Nu dau paine, nici secara.
Viata mea nu e usoara.
Si, te rog, te rog, copila,
Sa ma tii mereu in mila.
Te-as vrea ici, cu mine, -n munte,
Ca vin ploile marunte
Si n-am brate sa ma planga.
Imi doresc sa fiu cu voi,
Sa m-adapostiti de ploi.
Dar nu pot. Sa vii la mine.
Daca nu tu, cine vine?
Corbii si cu ciorile
Si spanzuratorile.”

Scrisoarea de raspuns

“Dor iti scriu din Dealu’ Mare
Rotile rotite-n drumuri
Si hulubele prin fumuri.
Dor iti scriu si eu, supusa.
Azi la douazeci de ani
Adunatu-sa un an.
Stau cu maica si cu satu’
Si cu gandul tau, saracu’.
Stau cu coptul si prajala,
Cu necazul si sfiala.
Si ma arde nepasarea
Ce e-n toti si-n toata zarea.
Totusi sunt de-aicea toata.
Cainii-caini mai niciodata
De cotet nu fug departe.
Noi avem aceleasi soarte.
Omu-i om cum apa-i apa.
Dara dorul tot ma sapa.
Iti trimit o floare-albastra
Sa-ti graiasca si de casa.”
III

Scrisoarea lui

“Doar pe tine te mai am:
Eu altar si tu sfant hram.
Vino … Nu mai stiu decat

Ca mi-e dor si mi-e urat.
Coboratu-m-as in sat
Dar mi-e teama ca-i pacat
Si de bunul Dumnezeu
Si de biet norocul meu.
Nu esti caine sa ramai
Strans legat de capatai,
Ci esti inima de soare.
Inima nicicand nu moare.
Si esti inima de luna.
Si esti dreapta si esti buna.
Esti icoana, aur dulce…
Dorul meu sa mi te culce.”

Scrisoarea de raspuns

“Subsoara zorilor
Din rascrucea orelor
Ma pandea de peste geam
Cand la tine ma gandeam.
Nu-mi grai de intalnire
Ca mi-e teama de pieire.
Cand n-ai casa si n-ai masa,
Din iubire ce-o sa iasa?
Focul iute-al paielor
Si banii gunoaielor
Si copilul dracului
Din patul saracului;
Ca fugarul e fugar,
Fara mir si fara har.
Si ma uita, suflete.
De chipul meu, rupe-te.
Nu vezi? Viata ne desparte.
Te iubesc eu pan-la moarte.”
IV

Scrisoarea lui

“Tac si tac si nu mai scriu.
Dar nici cerul pamantiu,
Nici tatele norilor,
Nici zeama sudorilor
Nu ma lasa. Ca s-o poarte,
O sa leg aceasta carte
Intre coarne vacii tale.
Muced stau mai jos de soare.
Amortite-n leganare,
Frunzele cu margini roase
Mi-s sucite si intoarse,
Gata sa coboare-n vale.
Eu am mii de radacini.
Nici nu-mi pleaca, nici nu-mi vine
Urma inimii din mine.
Toate bune si doar bine.”

Scrisoare de raspuns

“Iata ultimul raspuns:
Drumul tau mi-e nepatruns.
Ciorba lunga, radacini,
Hrana sunt de tintirim.
Din soparle si lacuste
Nu-mi fac haine, nu-mi fac fuste.
Fuga, mintea ratacita,
Rasuflarea inacrita,
Spaima, groaza, nebunia:
Astea-ti sunt gospodaria.
Lasa. Nu ma chinui.
Bucurie-n orice zi.”
V
Ultima scrisoare

“Frunza verde a-nvelit
Un nimic de la iubit:
Iti trimit in dar
Stangul inelar.”

Si de-atunci si pana azi
Doarme-n sticla de rachiu
Degetul lui alburiu,
Albastrui ca fumul zarii
Pe la gatul retezarii
Si cu pielea stransa-n creste,
Doarme-n lada ei de zestre.

3 VIII- 16 X 1956

 

Probabil una dintre ultimele scrieri inainte de arestarea din 4 XI 56. Daca acest poem ar fi fost gasit la perchezitie, condamnarea mea desigur ar fi fost influentata si de continutul lui.

 

 

 

 

 

 

Saloma si Proorocul

Entuziastului prieten Mihai Vladimir Cretescu

I

Printre dune curge sarpe;
Vin alti serpi din departare;
Trupurile – corzi de harpe –
Canta-n unde lucitoare.

Scorpioni in drum laptos
Se-ncarliga si se-ndoaie.
Un copac alb buretos;
Langa el – un miel si-o oaie.

Pier acuma spre cetate
Toti ostenii lui Irod.
Lantul portii lung se zbate.
Coifuri sangera pe pod.

Au intrat. Tacerea-i plina.
La un geam, umbrit, un chip:
Gura rosie, pelina,
Ochiul fuge, de nisip.

… Si tresare: robul sfant,
Ioan Iudeul, o priveste:
Fruntea-i roua si pamant…
Un soldat il imbranceste.

Chipul moare. Totul piere.
Luna cerne peste case
Stropii umezi de tacere…
Case ‘nalte, case joase.
II

Zace luna-n varf de par.
Totul doarme. Doar la groapa
Vietatile apar
Ca mari salcii-n mal de apa.

Stau leoaicele pe labe.
Tigrii gem cu pleoapa joasa.
Serpii si-au adus podoaba
Groapei pielea de matasa.

Ioan graieste tuturora.
Cand vorbeste, cand se roaga.
Leganata, aurora
Vine vorba s-o-nteleaga.

Si rasuna printre gloduri
Glasul palid, obosit;
Canta jalnic stranii moduri
Botezate-n noul rit.

Pletele Ion si le pleaca
Peste pieptul ros de piele.
Dorm ceilalti in valea seaca,
Ninsi de ultimile stele.
III

Sta Saloma-n umbra rece,
Ghem pe marmura de treapta.
Gandul trece si-l petrece;
Parca pleaca, parca-asteapta.

In picioare; pare fune,
San de chihlimbar si gene.
Pasul pe pietris cand pune
Crezi ca razima doar pene.

Se intoarce; pleaca iara;
Si revine inca-odata;
A strans pumnul mic de ceara;
Iat-o iarasi asezata.

Si, deodata, intra-n Sala;
Tauri fripti, piper si cepe.
Sovaie. Se ‘nalta. Goala,
Dansul rugilor incepe.
IV

Creste luna-n doua coarne,
Ca o lotca de pescar
Plina solzii sa-si rastoarne.
Un lancier arunca-un zar.

Umbra zarului se farma
Pe podeaua putrezita.
De departe vuie larma.
Carne-n adieri si pita.

Zarul cade iar. Pe-o tava
Dusa de-un ostean in zale:
Turturi rosii, pulberi, lava,
Cap cu barba de pasale.

Sta Saloma-n neagra poarta.
De sprancenele stufoase
Capul catre buze-l poarta,
Sus, la buze chiparoase.

Suge fruntea-ncrancenata.
Ochii stransi mult a durere.
Unghia tare, de agata
Gura lui, gura i-o cere.

Ioan Iudeul nu raspunde.
Capul luneca-n noroi,
Aura de aur – unde
L-a primit si ingeri goi.

1956
Mihai Radulescu