POVESTIRI DIN VIATA PARINTELUI NICODIM – De vorba cu ucenicii sai

PĂRINTELE NICODIM MĂNDIŢĂ ŞI LUMINA CĂRŢII

“Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”
(IOAN, I, 5)

Prin reeditarea cărţii de faţă, venerabilul autor îşi propune şi reuşeşte o lucrare cu adevărat parenetică şi îndemnătoare pentru orice creştin.

Aceasta pentru că, prin evocarea personalităţii Părintelui Nicodim, întreaga Carte ne încredinţează că “acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el” (IOAN, I, 7) – pe o parte – pe de alta, arată că pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să punem la inimă răspunsul famenului etiopian: “Cum aş putea să înţeleg dacă nu mă va călăuzi cineva” (F.A., VIII, 31).

Recunoscând în părintele Nicodim “un vrednic mucenic al culturii teologice româneşti” (p. 120), recunoaştem deasemenea că: “Teologia se întemeiază pe Revelaţia divină şi rămâne aceeaşi peste veacuri…

Dacă este adevărat, pe de o parte, că orice cultură nu se poate înălţa până la Dumnezeu fără sprijinul teologiei, tot adevărat este, pe de altă parte, că nici teologia nu poate coborî în sfera realităţilor practice pentru a le asuma şi transfigura în Hristos şi Duhul Sfânt, dacă nu angajează dialog cu cultura, ca să găsească astfel răspunsuri la problemele vremii pentru Biserică şi misiunea ei” (Pr. Prof. dr. D. Gh. Popescu, “Teologie şi cultură” , EIB al BOR, Buc, 1993, p. 65).

Numai astfel “spre a găsi răspunsuri la problemele vremii” , revalorificând “trecutul de mărire” se justifică efortul şi se revelează scopul autorului. Pentru că “Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă este singur şi unic. De aceea voi sluji recunoaşterii sale de către cât mai mulţi; de-aş putea să-l fac cunoscut de tot românul ba şi prin străini, socotesc că abia o parte din datorie mi-o împlinesc” (p.16), spune autorul.

Subscriem prin urmare şi noi la realitatea că “Cine iubeşte Adevărul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu-l mai poate lăsa pe părinte în singurătatea războiului purtat de el cu neştiinţa, cu învăţăturile rele şi năruitoare de viaţă, cu duşmanii Luminii” (p. 17).

Astăzi într-adevăr se simte nevoia înţelegerii că în mâinile oricărui creştin cartea religioasă devine “o unealtă a vieţii frumoase, o armă a îmbunătăţirii de sine” (p. 21).

Este impresionantă definiţia cărţii în gândirea Părintelui: “cartea bună…. în casa unui om cu frică de Dumnezeu, va deveni prietena aceluia şi îngerul lui păzitor şi al neamului său, şoapta care îl va îndemna la viaţă sfântă, la rugăciunea neîncetată, la înălţarea neîntrecută a cugetului şi inimii către Domnul, glasul ce-l va trezi din somnul tulburat al păcatelor” (p. 38).

După parcugerea captivantă a conţinutului cărţii, împărtăşim convingerea că: “luându-l ca model, să ne rugăm să primim şi noi harul iubirii de lectură şi pe acela al răspândirii ei pentru câştigarea cunoaşterii de către toţi semenii noştri şi harul îndârjirii până la jertfa de sine în această luptă. Să fim şi noi aidoma Părintelui Nicodim, vestitori ai Împărăţiei celei drepte, înhămându-ne la dăruirea de carte de învăţătură, după pilda sa. Să nu precupeţim niciodată timpul necesar cititului şi nici banii necesari cumpărării de cărţi, pentru noi şi pentru toţi cunoscuţii şi străinii, nici sfatul altora de a citi necontenit, de a învăţa întruna şi tot mai mult cum trebuie să trăim dacă ne recunoaştem creştini” (p. 120).

Aşadar, înţelegând cartea ca pe un rug nestins izvorâtor de lumină, viaţa şi lucrarea Părintelui aşezate înaintea ochilor sufletelor noastre de autor – ne îndeamnă stăruitor să căutăm LUMINA C Ă R Ţ II.

Spre această căutare vă îndemnăm şi noi din toată inima, deoarece: “Cuvântul era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume” (IOAN, I, 9) şi aşa va fi veşnic.

 

Cu arhiereşti binecuvântări,
? GALACTION
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

8 aprilie 2001
Duminica Floriilor

 

PREDOSLOVIE
la prima ediţie

Nu voi vorbi aici, în acest cuvânt înainte, despre măreţia cugetării duhovniceşti a Părintelui Nicodim Măndiţă: ea trebuie să reiasă din cuprinsul capitolelor ce urmează. Nu voi strica gustul citirii cărţii de faţă nici menţionând efortul său mai presus de obişnuit întru impunerea lecturii în toate mediile sociale, chiar şi în rândurile analfabeţilor, într-o variantă neaşteptată. Voiesc doar să laud în persoana duhovnicului pe unicul român care a înţeles că nu există cale către mântuire – cu atât mai mult către orice împlinire sufletească a vieţii noastre pământeşti -, nu există cale, spuneam, ce să nu treacă prin filele cărţilor fundamentale. Cartea este calea spre fericirea viitoare, dar şi prezentă, adică pe parcursul lecturii înseşi.

Cum a făcut-o, de ce, câte roade a dobândit şi cari, cât de adânc a pătruns cugetarea sa în rândurile semenilor norocoşi de a li se încrucişa drumurile cu al lui, ce bună vestire ne-a adus, rămâne să afle cititorul din cartea mea în sine, dacă am fost vrednic să luminez răspunsurile la toate aceste întrebări.

Şi este foarte cu putinţă să nu fi fost la înălţimea sarcinii ce mi-a fost dată şi pe care am primit-o cu sufletul la gură de bucurie. Despre ce este vorba?

M-am pomenit vizitat de fostul meu student, părintele Nicolae Tănase, impresionantul ctitor de la Valea Plopului, care mi-a dăruit o carte scrisă de Gheorghe Ionescu: Viaţa şi activitatea Protosinghelului Nicodim Măndiţă. 1889-1975 , publicată de Editura Bunavestire, Bacău, 1996. Mi-a spus:

- “Vreţi să scrieţi ‘un roman’ despre viaţa lui Nicodim Măndiţă?”

Cred că mi se adresa ironic, cu o ironie concepută fără răutate; rostul ei era să mă ademenească acolo unde intenţiona să mă aducă, adică să mă câştige pentru ideea dragă sufletului său, privitoare la popularizarea personalităţii celui numit.

Propunerea de a scrie un roman constituia un răspuns dat, peste ani, unui suspin al meu de odinioară, când începuse să mă ajute, răspândind dimpreună cu cărţile editate de sfinţia sa şi cele câteva scrise şi editate de mine – mai puţine teologice şi mai multe tratând despre felurite aspecte ale suferinţei românilor în temniţele comuniste. Cu acel prilej i-am mărturisit că adevărata mea chemare era romanul, însă imperativele momentului istoric îmi cereau să renunţ la satisfacerea dorinţelor mele, pentru că nimeni nu se jertfea pentru recuperarea istoriei noastre apropiate şi jalnice şi-mi rămânea mie s-o fac.Sfinţia sa mă avertiză că nu-i stătea în scop să difuzeze romane – ba chiar mă tatonă cu delicateţe asupra moralităţii cărţilor mele… -, dar că de încercat nu-l împiedica nimeni s-o facă şi acceptă să le preia, atâta timp cât conţinutul acestora slujea şi ţelurilor sale de întărire a crezului creştin al cumpărătorilor.

De atunci nu prea am avut timp să mă cufund în munca trudnică a scrierii multor romane. Şi iată-l tocmai pe nu suficient de convinsul conlocutor al meu de atunci că vine să mă îmbie, acum câteva luni, să mă reîntorc în lumea visată de mine. Mi-a întins volumul.

- “Păi, dacă abia a apărut o carte despre acest monah …ce aş putea aduce nou?”

- “Dumneavoastră scrieţi altă carte: un roman…”

Părintele Nicolae Tănase nu ştia că se năzărise nu cu mai mult de o săptămână în urmă, în viaţa mea, tocmai un argument ce să-l susţină în mod misterios. O persoană cunoscută abia, aflând că mai scrisesem şi eu câte ceva despre detenţia preoţimii române, mă întrebase dacă citisem taman cartea pe care o aveam acum în mână. O rostise cu aerul că dacă n-o citisem, nimic nu citisem. Fusesem uşor umilit, cum se simte orice iubitor de lectură când pricepe că i-a scăpat o noutate editorială de mare însemnătate.

Ascultând propunerea preotului la formarea căruia contribuisem şi eu cu modestie, parcă eram chemat a doua oară …de părintele Nicodim Măndiţă însuşi. Să mi se ierte că recunosc cu glas tare acest simţământ: asta mi-a fost trăirea, dătătoare de fiori palizi, abia simţiţi, dar nu mai puţin fiori.

Aceasta fiindu-mi starea de spirit, nu m-am codit nici o clipă să accept; pe de altă parte, m-am îndoit tare că voi fi în stare să scriu ceva la înălţimea aşteptărilor.

oman nu prea a ieşit. Nu că nu merita scris unul, pornindu-se de la viaţa monahului; aventurile sale spirituale o impun cu prisosinţă. În schimb, aflând ceea ce consider eu că a fost mesajul cel mai de seamă al existenţei personajului: răsădirea iubirii de carte la cei mulţi, m-am concentrat asupra acestei trăsături a sale şi am considerat că ea este mult prea însemnată pentru destinele culturale ale neamului nostru ca să risc să-i înceţoşez ponderea adăugând, de la mine acele invenţiuni necesare închegării unei naraţiuni romaneşti ce, prin faptul că erau născociri, puteau umbri măreţia unei vieţi închinată exlusiv mântuirii prin lectură.

Poporul nostru are nevoie să-şi redobândească încrederea în carte. Altfel va muri; se va stinge şi va fi înghiţit în neantul preocupărilor meschine şi materialnice, fără ieşire. Am socotit că a rămâne agăţat de adevărul vieţii şi mesajului protosinghelului Nicodim, fără fardarea lui ficţională, este un mijloc mai judicios pentru a mă asigura că nu trădez înălţimea exemplară la care s-a ridicat scriitorul şi editorul Nicodim Măndiţă. Şi, după un obicei adoptat demult de subsemnatul în cele ce scrie, de îmbinare a documentului cu literatura, am preluat chiar şi din scrierea lui Gheorghe Ionescu fragmente în cari n-am intervenit, acolo unde am bănuit că verbul lui nu poate fi evitat, anume, cu osebire, în citarea cuvintelor lui Nicodim Măndiţă. În astfel de cazuri nici măcar n-am recurs la semnele citării, pentru a nu smulge sufletul cititorului din răpirea oferită de lectură, printr-o acribie ştiinţifică ce nu-şi găsea locul în povestirea mea simplă. Mai mult, nu am folosit nici un alt izvor informativ, el neexistând. Am organizat parte din materialul pus la dispoziţie de lucrarea sa, astfel încât să servesc ideii enunţate anterior, ce m-a covârşit şi pe care am extras-o din complexa desfăşurare a activităţii călugărului cercetat, ca pe o unitatea valabilă de sine. Nu originalitatea avea importanţă într-o atare întreprindere, ci aducerea în faţa opiniei publice a unei epopei unice şi adevărate. Originalitatea mea nu putea decât trunchia adevărul pe care intenţionam să-l comunic; am redus-o cu bunăştiinţă la o afinitate electivă ce a înlăturat din raza ei de acţiune tot ce era străin de pasiunea pentru carte şi de rolul ei în îmbunătăţirea aproapelui. De aceea, cu o modestie firească în asemenea situaţie, m-am retras din calea sa şi i-am dat grai lui Nicodim Măndiţă.

Fie-ne glasul său propice, fiecăruia personal, în lupta lui pentru spiritualizare, cât şi nouă tuturora, ca popor pe cale de a-şi pierde identitatea culturală şi creştină.

MIHAI RĂDULESCU

 

PREDOSLOVIE
LA A DOUA EDIŢIE

Dacă această a doua ediţie a scrierii: “Părintele Nicodim Măndiţă sau Calea Cărţii” vede lumina tiparului, meritul revine exclusiv Editurii Agapis, iar autorul a fost acela care, în repetate rânduri, a împiedicat republicarea cărţii sale. Nu că n-ar fi preţuit munca lui de ieri sau că nu şi-ar fi dorit să-şi vadă încropirea romanesc-documentară publicată şi sub formă de carte – după cum o visase şi o tehnoredactase la computer iniţial, nu doar desfăşurată sub dimensiunile şi forma unei reviste, cum a apărut. Ba tare mult a dorit aceasta şi suficient şi-a preţuit truda pentru a o socoti vrednică să devină carte în mâinile tuturora. Doar că se confrunta cu materia unor dospiri scriitoriceşti noi – ceea ce îl cufunda pe de-a-ntregul în altă lume decât cea a vechii lui alcătuiri numite şi nu găsea curajul de a se desprinde măcar şi pentru timp scurt de preocupările sale, în vederea revizuirii paginilor de odinioară. Or, ele trebuiau neapărat străbătute iarăşi, cu creionul în mână, deoarece graba cu care se operase trecerea de la formatul de carte la acela de revistă crease o mulţime de greşeli inexistente iniţial, iar datorită lipsei unei noi corecturi – pentru care nu mai fusese timp  – ele au rămas să-l scoată din sărite pe cititor şi să-l ruşineze pe scriitor.

Bunăvoinţa Editurii Agapis şi răbdarea cu care a cerut constant tipărirea acestei noi ediţii l-a îndemnat pe autor să purceadă la o îmbunătăţire chiar şi a textului său, nu numai a ortografierii deficitare, el străduindu-se să propună lecturii, cu acest prilej, o Cale Cărţii mai satisfăcătoare decât precedenta.

Cititorul a băgat de seamă că reeditarea aceasta este cuprinsă într-o serie intitulată: “Povestiri din viaţa Părintelui Nicodim Măndiţă” , ceea ce face inutilă reluarea celei dintâi părţi a titlului iniţial al cărţii, ea dublând denumirea seriei. Rezumarea la a doua parte a titlului îi conferă acestuia o deschidere atotcuprinzătoare, după cum i-a fost şi intenţia de la bun început, ceea ce se răsfrânge asupra destinaţiei lucrării şi îl înfăţişează pe Părintele Nicodim în mai strânsă legătură cu masa ucenicilor săi şi a celor care s-au bucurat de citirea operei sale.

Seria în sine contrazice o afirmaţie din cuprinsul cărţii de faţă, anume că scrierea citată în “Predoslovia” la prima ediţie ar fi unica sursă de informaţii privind viaţa şi activitatea Părintelui Nicodim (atâta cunoştea autorul la acea vreme, după cum a mărturisit-o!). Fără să intru în amănunte, cu fiece carte nouă publicată în această serie, izvoare proaspete se impun atenţiei cercetătorului, tot pe atâtea cu cât creşte numărul acelora care l-au întâlnit pe Duhovnic şi cu care scriitorul a putut sta de vorbă, cât şi în raport de cuprinsul dosarelor de anchetă şi ale proceselor verbale de la proces ce i-au fost puse la dispoziţie de Editură, pentru care cronicarul îi este profund îndatorat.

 

MIHAI RĂDULESCU

 

1. PREVESTIRI

MĂICUŢA DE LA VĂRATEC. – U na dintre maicile de la M ănăstirea V ăratec avea pricină osebită să fie cutremurată de osârdia părintelui duhovnic, protosinghelul Nicodim Măndiţă, de a pune umărul la reaşezarea Ortodoxiei pe temeliile Ei sănătoase de odinioară. Voiesc a zice că mult se şubrezise credinţa noastră sub fumul înecăcios şi negru scos de şomoioagele aprinse cu care puterea comunismului dorea să ne ‘lumineze’ poteca încâlcită şi înşelătoare către adâncurile barbariei unde ne ademenea. Acest fum gros şi duhnitor tindea să acopere degrabă ultimele petice senine ce se mai întrevedeau din cerul curat – altcândva tavan străveziu şi însorit al lumii acesteia de mai sus de Dunărea bogată în sclipet de viaţă.

Maica era una dintre acelea care găzduiau ucenicii şi spovediţii părintelui Nicodim, sosiţi de pretutindenea să se grijească şi să ceară învăţătura pe mai departe a Mântuirii. Or, pe la dânsa se perindau cu zecile, cu sutele, iar în ani, cu miile, pelerinii anonimi râvnitori la o reînnoire a existenţei, la o neprihănire a ei, sub îndrumarea marelui desferecător de suflete.

Călugăriţa vedea bolnavi cu duhul, inşi mohorâţi pentru temeiuri ştiute numai de ei – părinţi ai unor fete care nu călcau pe urmele cinstite ale mamelor lor, ori ai unor băietani înhăitaţi cu pramatiile ruşinii; oameni în toată firea, care într-atâta priviseră peste zăplazul ce le înconjura casa că rămăseseră cu gândul şui agăţat de genele femeii altcuiva, deşi n-ar fi voit să se nască acest chin ce le luase somnul şi buna cuviinţă; muieri care poftiseră la bunul altora şi, pe tăcutelea, şi-l făcuseră loruşi, iar acum nu mai ştiau cum alunga dracul hoţiei din sânul lor ofilit pe pântece; dintr-aceia care trâmbiţau cu spor înjurătura şi blestemul; din ceilalţi care erau stăpâniţi de pofta sângelui de vărsat; iubitori de danţ, băutură şi arginţi; mânuitori ai minciunii şi ai bârfei celei aducătoare de dihonie; jurători şi încălcători de juruinţă; blestemători, ponegritori; răi de tot soiul şi de toată culoarea; şi ce halima nu văzuse, sărmana!

Şi, iarăşi, îşi vătămase privirile cu cei împovăraţi cu beteşuguri şi boli trupeşti: bărbaţi lipsiţi de vedere, de putere, de auz, de minţi, de sămânţă vie; femei cu pântecul legat, ori cu havuzul sângelui dezlegat fără hodină; ciungi, şchiopi, muţi, slăbănogi, târâtori, pierind sub privirile neamurilor; şi câte şi mai câţi!

Faima desăvârşirii părintelui îi trăgea către el.

Maica îi cântărea din căutătură, tăcută, ori îi iscodea cu inima frântă de suferinţele omenirii. Dacă ieşea şi se îndrepta către biserică, trapeză, curtea cu păsări, cuhnie, feţele lor albe, precum coaja lămâiei pe dinăuntru, o urmăreau în închipuire. Dacă punea capul pe perină, să fure somnului o scurtă amorţeală, o vizitau aceiaşi, ca-n nălucire, cu mutre de îngropăciune. Dacă se ruga, mai mult pentru ei o făcea, uitând până şi de surorile din obştea îndrăgită. Nu mai avea pace, nu mai avea spor; cel puţin aşa i se părea: că îşi pierduse tihna şi încrederea.

Nu ştia că sporul său tocmai de la ei îi venea.

Iar acest spor fu curăţirea vederii, câştigarea unei alte priceperi, mai presus de fire şi înlănţuirea acesteia de înţelesuri pe care altfel nu le-ar fi dobândit nici în veac.

Şi ce văzu?

Văzu un lingav bolind la pat, doborât de grelele-i răni însângerate şi mustitoare. Părintele i le ungea cu untdelemn şi i le înfăşa. Nu-şi găsea pacea decât venindu-i în ajutor omului, în suferinţa ce-l sfârteca. Iar maica, mânată de neastâmpăr şi de o sfâşietoare milă, făcu doi paşi, să zărească şi sfinţia ei cine era atât de bătut de boală. Dacă-i privi chipul, nici nu mai putu crâcni; rămase pironită locului: era însuşi Domnul Iisus! Neputinciosul cela pierind de viu era Fiul lui Dumnezeu! Neputându-se dumiri singură ce se petrecea, că aşa grozăvenie – să fie Stăpânul doborât de slăbiciunile nedesăvârşitului biet om! – nu-i trecuse nici prin închipuire vreodată, cu băgare de seamă, să nu-l tulbure pe Învăţător, şopti către părintele Nicodim:

– “Cum se poate ca Mântuitorul nostru să fie acoperit de vătămături ca de ploşniţe?”

Părintele întoarse spre dânsa o faţă din care sângele fugise; deschise gura să agrăiască, dar nici un sunet nu icni. Stătu astfel, cu buzele crăpate, o bucată de timp. Iarăşi cercă a o dumiri. De data aceasta, vorbele o ajunseră dintr-o mare depărtare – aceea a dezvăluirii unei taine de Dincolo:

– “La spovedanie, doar ştii, maică, ştii, creştinii vin acoperiţi de răniturile păcatelor. Cine sunt creştinii? Ei, împreună, alcătuiesc Trupul Domnului Hristos. Care-i rostul duhovnicilor? De ce au primit ei Darul minunat? Pentru a-L tămădui, pentru a vindeca Sfânt Trupul lui Hristos. Ş i eu printre aceştia…”

Cu ultimile cuvinte şi vedenia se aburi şi stinse.

2. OSTAŞI LA COASĂ . – Î nsuşi p ărintele, pe când era la oaste , avusese un vis prevestitor asupra celor ce aştepta Domnul de la el. Aceasta se petrecuse în comuna Mesteacăn, din judeţul Neamţ. Într-o bună  zi, revenind de la biserică la colibele de unde cosea fân pentru caii divizionului, ostenit, aţipise. Trebuie ştiut că, pe acea vreme, deşi nu luase încă hotărârea închinovierii, nu lipsea vreo Duminică sau sărbătoare de la strana unde cânta şi de unde citea cazania, ori predica. Încă din acel timp sufletul îi era pe deplin umplut de râvna Domnului.

Va să zică, adormise. Iar în somn se văzu în biserica mare a unei mănăstiri. Stranele, în loc a sta ţepene şi cuminţi în aşteptarea credincioşilor, pe lângă ziduri, fuseseră răsturnate în mijlocul naosului; aşijderea mesele, sfeşnicele, tetrapoadele şi câte altele se mai găseau în sfântul lăcaş. Era o vavilonie să te iei cu mâinile de cap şi să ţi se zburlească părul măciucă. Toate brambura, luminate ca pe scena unui teatru, de la un reflector. Şuvoiul ziuratic năvălea printr-o fereastră de la miază-zi, pe acolo pătrunzând o rază straşnică, să scoată la iveală dezmăţul în care zăceau cele din casa lui Dumnezeu.

Privind în juru-i cu zbuciumare, visătorul zări în strana arhierească, singura rămasă la locul ei, un Arhiereu abia păşind din tinereţe către vârsta bărbăţiei; să fi fost ca pe la treizeci de ani şi ceva. Acela se uita de o bucată de timp la el. Chipu-I era blând, dar îngrijorat. I se adresă:

– “Vino şi ajută preotului acesta să pună biserica în bună rânduială…”

Militarului i-au mai trebuit vreo trei ani până să dea marea făgăduinţă de a părăsi lumea pentru a ajuta preoţilor să pună în bună rânduială Biserica.

3. PREOT FĂRĂ DE ARGINŢI. – P entru a duce aceasta la bun sfârşit , când fu hirotonit, după obiceiul ca cel care primeşte preoţia să solicite un dar anume de la Dumnezeu – să alunge dracii, să tămăduiască bolnavii, să fie înaintevăzător sau mai ştiu eu ce -, părintele Nicodim pretinse şi el unul. Îi ceru lui Dumnezeu să-l înzestreze cu puterea de a aduce pe calea cea bună cât mai mulţi dintre fraţii săi creştini. Nu voia nimic ieşit din căile fireşti şi smerite, ci doar să-i ajute pe oameni.

Or, cum aceste convertiri la bine, la care aspira părintele Nicodim, el nu tindea a le izbuti pentru sine, ci pentru slava Făcătorului, îşi puse în gând să nu ia vreodată bani pentru slujbele sale religioase. Serviciile gratuite îi împăcau singure ele conştiinţa.

Era tare bucuros că se îndemnase către slujirea neplătită. Numai într-un ungher al sufletului îi mai pâlpâia o îndoială: “Dacă fac astfel, pe când ceilalţi preoţi continuă a lua bani, poporul va ajunge curând a mă mări; iar pe ei a-i dispreţui… În loc să făptuiesc ceea ce se cuvine, voi dăuna slujitorilor Bisericii, ceea ce cu nici un chip nu se cade. Nu m-am strecurat în rândurile lor pentru a aduce hulă, ci pentru a clădi cot la cot cu ei.” Îl frământa că nici plată nu se încumeta a lua, nici a o lepăda nu se încumeta. “Mai mult” , gândea, “nu are pace creştinul până ce nu plăteşte, socotind, în neştiinţa sa, că nu-i este primită rugăciunea de nu face jertfă; şi jertfa o vede sub chipul banilor… Dacă eu îi voi refuza, credinciosul va bănui că nu-i este desăvârşit serviciul meu.”

Şi tot luptându-se ieromonahul cu gândul, îi veni dezlegarea, că nu există tulburare să nu primească de la Purtătorul de grijă a toate cheia ce s-o slobozească în pace. Acea cheie a fost ideea de a folosi banii credincioşilor totdeauna pentru cumpărarea şi tipărirea de cărţi, dintr-acelea menite formării unor creştini bine aşezaţi în rânduială cu Biserica, şi niciodată a folosi pentru sine banii cu pricina. “Dacă voi cumpăra cu banii lor cărţi privitoare la viaţa creştinului, iar pe acestea li le voi da credincioşilor să le citească, să înveţe cum să trăiască, nu le iau banii, căci banii li se întorc oamenilor în straiele catehizării!…”

Astfel a început părintele Nicodim Măndiţă a-şi împlini măreţu-i plan, înfăptuirea căruia avea să-l urce pe cele mai înalte trepte ale pildelor ce trebuie să le urmăm în dragostea noastră de carte şi de mântuire.

Aşa începe basmul iubitorilor de carte.

2. O CALE A FERICIRII: CITITUL

UN CITITOR FĂRĂ EGAL. – N u am cunoscut vreun mai pasionat iubitor al cărţii decât părintele P rotosinghel N icodim M ăndiţă . Nu am cunoscut, nu am auzit, n-am aflat nici de la careva, nici din oarece scriere, despre altul ca el. N-am ştire să fi apărut în România ori prin străinătăţi un al doilea de-o seamă cu el, nici vrun înaintaş. Nici în veacul şi mileniul nostru, ce s-a încheiat anul trecut, nici în veacuri apuse odinioară sau în alte milenii.

Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă este singur şi unic. De aceea voi sluji recunoaşterii sale de către cât mai mulţi; de-aş putea să-l fac cunoscut de tot românul, ba şi prin străini, socotesc că abia o parte din datorie mi-o plinesc. Datoria întreagă mi-aş plăti-o numai când numele lui Nicodim Măndiţă s-ar întrona pretutindeni şi în veci ca al celui mai însemnat pământean trudind până la moarte pentru înmulţirea cărţilor ce ne învaţă cum să ne mântuim şi mai ales pentru tipărirea şi răspândirea lor. Şi când s-ar aşeza pildă nemuritoare şi netăgăduită, aspiraţie şi lecţie vie pentru toţi slujitorii Altarului, ca şi pentru toţi ucenicii lor, pentru toţi iubitorii Adevărului, ca şi pentru toţi păcătoşii reveniţi la dorinţa curăţiei, pentru toţi aceia care-şi iubesc Creatorul şi se iubesc unii pe alţii, tot nu ştiu dacă aş deveni vrednic de moştenirea ce simt că mi-a lăsat-o, aceea de a limpezi această minunată cale deschisă de el înaintea noastră. El i-a îndatorat pe cei necăjiţi cum n-a făcut-o nici un scriitor, nici o editură, fie ea şi clericală, nici pe tărâmurile noastre, nici aiurea.

2. CARTEA – UNEALTĂ A MÂNTUIRII. – D in punctul de vedere al nobilei pasiuni pentru cartea ce devine unealtă a M ântuirii , Protosinghelul Nicodim Măndiţă este unic, repet. Şi cine iubeşte Adevărul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu-l mai poate lăsa pe părinte în singurătatea războiului purtat de el cu neştiinţa, cu învăţăturile rele şi năruitoare de viaţă, cu duşmanii Luminii. Din dragoste pentru viteazul duhovniciei care continuă să-şi facă predania cea bună printre noi, cu ajutorul cărţilor pe care le-a scris cândva, până când l-au aruncat în temniţă pustiitorii ţării şi ai sufletelor noastre – aţi înţeles că vorbesc despre comuniştii atei, aceşti negri răspânditori ai molimei adusă de ura din Răsărit faţă de om -, din dragoste pentru acest vajnic mărturisitor de Dumnezeu, prin cartea ce i-a devenit acuzare în faţa Tribunalului Militar, unde părintele Măndiţă era pus cu minciună la stâlpul infamiei, din dragoste pentru acest mucenic al credinţei, să-i luăm o parte din povara jugului Dreptăţii lui Dumnezeu, să-i uşurăm suferinţa de a ne vedea îndărătnici ipochimeni de nimica, căciuli care fugim de ştiinţa cărţilor, care ne dăm la fund de frica ziurelului soarelui ce desfată din paginile tipărite, care ne ascundem în hrubele pământului, în vizunii, cu şerpii şi cu sălbăticiunile respingătoare.

3. CULTURA MÂNTUITOARE. – Părintele Nicodim Măndiţă şi-a dat seama în ce slută incultură se zbat oamenii. Şi a înţeles că fără cultură nu există mântuire. Dacă nu ajungi singur să cumpăneşti cuvântul adevărului, nimic nu va ieşi din strădania îmbunătăţirii, deoarece te vei forţa către ea din porunca duhovnicului, fără să cunoşti calea prin tine însuţi; te vei forţa să aplici asupră-ţi metoda potrivită pentru duhovnic, nu pentru tine. Protosinghelul Nicodim a înţeles un lucru de o simplitate rară: fiecare dintre noi trebuie să-şi ia viitorul în mâini; dar nu o poate face decât după ce a învăţat care este Calea. Iar învăţătură mai bună decât prin citit nu există.

Va să zică, aceasta a fost ideea desprinsă din experienţa sa cu oamenii şi cu sine însuşi, de către Părintele Măndiţă: învăţătură mai bună decât prin citit nu există.

Cum a ajuns el la atari învăţăminte, nu ştim. Alt călugăr îl va fi strunit spre deprinderea de minte? O fi citit în scrierea vreunui oarecare Sfânt Părinte că preoţii sunt datori să depună toată strădania pentru a-i obişnui pe credincioşi să citească, spre îmbunătăţirea lor? I-a insuflat Duhul Sfânt această sarcină?

Limpede este că din clipa când şi-a închinat viaţa Altarului, părintele Nicodim Măndiţă a făcut toate eforturile, mai înainte de orice, pentru răspândirea cărţii şi mai ales pentru naşterea nevoii de lectură; iar unde nevoia nu ştia cum să se nască, pentru impunerea lecturii cu orice preţ. Dar nu o lectură doar obligatorie – şi deci ce nu lasă alte urme decât sila. Ci o lectură hotărâtoare pentru salvarea sufletului, una pentru mântuire.

Şi, pe acest drum, câte suflete n-a ridicat el din noroi! Câte suflete n-a apropiat el de cultură! Câte suflete n-a dedicat el Altarului? Câte suflete n-a mântuit el, doar prin chemarea la carte!

Spuneţi-mi cine v-a îndemnat să citiţi, legând mântuirea voastră de lectură, şi voi retrage tot ce am afirmat până acum spre lauda părintelui Nicodim Măndiţă.

Iaca, tăceţi…

Iar, treptat, aflând noi în câte moduri a ştiut el să ancoreze sufletele credincioşilor la ţărmul cărţii de învăţătură, pentru a fi la adăpost la vreme de furtună şi restrişte, mai întâi ne vom minuna şi vom încerca să-i luăm pilda, după ascultarea de sfaturile sale. Şi când toţi, cu ajutorul rugăciunilor lui, ne vom închina vieţile cărţilor, atunci, poate, va veni către noi părintele Nicodim, la timp de noapte, şi, într-un vis blând şi odihnitor, ne va spune:“Aşa, frate, caută-ţi de suflet şi …mai citeşte încă niţel…!”.

Apoi, binecuvântându-ne, va pieri în lumină.

3. DESPRE VIAŢ A LUI NICODIM MĂNDIŢĂ

COPILĂRIA ŞI TINEREŢEA. – C ititorii îşi amintesc că, în capitolul trecut, cu mare bucurie am lăudat rolul jucat de p rotosinghelul N icodim M ăndiţă în răspândirea cărţii şi în lupta pentru convingerea oamenilor să nu se despartă de carte, ci să stea agăţaţi de paginile ei cu nădejdea mântuirii prin învăţătură.

Cine a fost acest părinte?

Născut în satul Buneşti, comuna Zărneşti, judeţul Argeş, nu departe de mănăstirea zidită de Meşterul Manole, la 26 octombrie 1889, de ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, părinţi i-au fost ţăranii Filofteia şi Ioan Măndiţă. Ei şi-au botezat pruncul: Nicolaie.

Cartea i-a plăcut de la bun început.

Râvnitor să-şi împărtăşească bucuriile duhovniceşti prilejuite de lectură, când Nicolaie pornea cu ceilalţi copii la păscut vitele, se aşeza în mijlocul lor, să le citească din câte o carte ce o lua cu sine; ceilalţi, în schimb, îngrijindu-se a-i păzi şi lui vaca. Atâta era de nedespărţit de buchiile tipărite ce istoriseau cele sfinte, încât oamenii îl porecliseră, după toane: “Taica părintele”, “Călugărul” ori altcum aidoma; sclitadele nu erau rostite în derâdere, ci cu dragoste pentru un atât de cuminţel şi înţelept copil. Ba, într-un fel, îi luară şi ruşinea şi se cam ascundeau de el, dacă li se întâmpla să făptuiască ceva nevrednic. La vreme de şcoală, scornirea ţâncilor era să alerge la Nicolaie acasă, ca acolo să se joace “de-a biserica”. Se învăţau unii pe alţii cu bătutul toacăi, cu trasul clopotului, cu ce face preotul şi ce zice, cu ce răspunsuri îi dă dascălul. Iar Nicolaie atâta îşi impusese micuţa sa personalitate printre cei de-o seamă, încât de călca greşit vrunul, ceilalţi îl aduceau la judecata sa “creştinească”, ce imita sfaturile cele bune ale parohului.

Crescând, Nicolaie se îndulci tot mai tare cu cititul cărţilor pioase, numai că pe timpul acela nu le găseai la tot pasul. Tânăr ajungând, se pomenea mărşăluind până şi la mănăstirea Cernica sau, în Bucureşti, la Schitul Darvari, în căutare de tipărituri. De bună seamă, biblioteca sa era singura din sat. Dar era o bibliotecă! Mai târziu nu i-a rămas decât cu dragoste s-o îmbogăţească.

Obiceiul minunat de a face mici jertfe pentru alcătuirea unei biblioteci personale nu este atât de rar în satele noastre, dar nu este de întâlnit nici la tot pasul. La un sat, la două, găseşti câte un iubitor de învăţătură, care a adunat hrană pentru suflet sub formă de tomuri. Îmi amintesc a mă fi aflat în vizită la un preot, când ne-a fost întreruptă convorbirea de către un sătean bătând la uşă să-i aducă înapoi volumul ce-l împrumutase cu o săptămână în urmă şi să ia altul. Era iubitor de literatură istorică. După ce a plecat, mi-am lăudat gazda pentru rolul ce-l avea în comună biblioteca sa. Modest, tânărul slujitor al altarului mi-a răspuns:

- “Păi, domn’ profesor, dacă n-aş fi eu şi cu brutarul, de unde să mai citească o carte şi ţăranii?”    ..

Astfel am aflat că brutarul, plugar şi el, deţinea a doua bibliotecă personală din sat; şi ea, ca şi a părintelui, se afla la îndemâna iubitorilor de dobândire a cunoştinţelor prin lectură, dintre consăteni. Şi, în cuget, i-am binecuvântat, pentru că sufletele lor luminate ardeau ca nişte făclii vii în mărunta aşezare din inima învrăjbită de viscole, în acea iarnă, a muntelui.

Îndrăgostit de carte cum era, tânărul Nicolaie nu citea numai pentru a învăţa, îngropând pe urmă cele învăţate, în sufletul său, şi uitând de ele. Nu. Nicolaie citea pentru a deprinde cum să trăiască, iar apoi îşi impunea să întrebuinţeze cele aflate. Cartea devenea, în mâinile sale, o unealtă a vieţii frumoase, o armă a îmbunătăţirii de sine.

Lucrul este nodal în privinţa înţelegerii rostului cărţii pentru noi toţi. Astfel ni se cade să citim: s-o facem pentru a deprinde cum să trăim şi deprinzând cum să trăim, să şi trecem la a trăi potrivit cu această învăţătură.

Nicolaie Măndiţă lepădase toate apucăturile dăunătoare la care tinerii se îndeamnă unii pe ceilalţi, nu din răutate, ci din neştiinţă, din maimuţăreală, din dorinţa de a fi preţuiţi pentru prostiile ce le fac, socotite de ei mari fapte de vitejie, cum ar fi băutul de tării, fumatul, furtul, sumeţirea forţei fizice, minciuna, alergatul după fete, lipsa de cinstire, lenevia, înjurăturile şi celelalte nărozii cu care se împodobesc întru urâţenie cei nevârstnici, ca, de cele mai multe ori, să păstreze aceste năravuri josnice şi la vârsta bărbăţiei, şi la bătrâneţe, spre jalea şi ruşinea familiilor lor.

Chemat la cătănie, în 1911, după ce-şi isprăvi stagiul, Nicolaie se reangajă, armata oferindu-i prilejul unei activităţi misionare lărgite mult faţă de ceea ce putea săvârşi doar în satul său. A păstrat situaţia timp de opt ani

În acest moment i-a apărut dorinţa ce-i va străbate întreaga existenţă, ca un fir de foc, şi pentru care vorbim astăzi despre el cu laudă. Îl călca tot mai des setea de a se întovărăşi cu un preot, în vederea tipăririi unor cărţi de învăţătură ortodoxă şi răspândirii lor între cei neştiutori.

Ca ostaş, avu parte de două războaie, acela cu Bulgaria şi primul război mondial. Eroismul său îi aduse răsplata multor decoraţii însemnate.

Cu prilejul încheierii celui de-al doilea, Nicolaie se retrase din armată şi intră frate la Mănăstirea Măgura, din Moldova, unde-l aduseseră treburile oştirii. De acum înainte, drumul său era ales pe totdeauna.

2. MATURITATEA. – E ste de reţinut, în cazul său special, că N icolaie solicită binecuvântarea stareţului de a fi primit frate la M ăgura cu prilejul praznicului B unei V estiri . El va fi, până la sfârşitul vieţii, omul prin care Buna Vestire s-a săvârşit neîncetat, prin mijlocirea cărţii. Doar câteva săptămâni, mai puţine la număr decât degetele de la o mână, trecură şi Nicolaie fu călugărit, de Sfintele Paşti ale aceluiaşi an, 1920, cu numele Nicodim. Curând, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la 29 iunie, fu hirotonit ierodiacon, iar la Adormirea Maicii Domnului preot, adică la patru luni şi douăzeci de zile de când fusese îngăduit frate. Cu acest prilej, după tradiţie, fiecare candidat îi cere lui Dumnezeu un dar anume. Cum am văzut, părintele Nicodim solicită darul de a readuce oamenii la Dumnezeu . Acest dar avea să se manifesteze cu plinătate mai ales în opera sa de scriitor, editor şi difuzor de cărţi.

Cum hotărâse în sinea lui să nu primească bani pentru serviciile religioase, constatând faptul că solicitanţii se mâhneau, crezând că nu le erau primite jertfele, Părintele Nicodim îşi orândui să nu mai respingă banii credincioşilor, ci să-i folosească numai pentru cumpărarea şi tipărirea de carte. Aşa făcu până la 84 ani.

lujirea îl trimise pe părintele Nicodim să ţină locul parohului din Vâlcele, judeţul Bacău. Apoi îl aduse în parohia Schitu-Frumoasa, din acelaşi judeţ. Aci găsindu-se, porni lucrarea sa de tipărire. Începu cu ” Epistola Sfintei Duminici” , cu ” Sus, sus este mântuirea” şi ” Creştini sau păgâni?”.Activitatea şi-o prelungi şi la Mănăstirea Giurgeni-Roman. Nu voi înşira cu amănuntul titlurile tuturor cărţilor editate de părintele Nicodim Măndiţa; dar se cuvine să aflaţi măcar numărul lor. Astfel, el a publicat sub titlul: ” Oglinda Duhovnicească” - 12 volume. Sub acela de ” Vămile Văzduhului”- 2 volume. Pentru ” Privelişti Apocaliptice” - a scris 30.000 pagini dactilo.

De la Mănăstirea Giurgeni, părintele coborî în parohia Pâclisa, din judeţul Alba. De aici a purces în parohia Leorda Gârbovului, din judeţul Cluj, trecu la parohia Hăşmaşul Ciceului, din judeţul Bistriţa Năsăud, la Simişna, din judeţul Sălaş, după care reveni la seninătatea monahală, în calitate de duhovnic, la Mănăstirea Agapia, din judeţul Neamţ. La o bucată de timp, se mută la Mănăstirea Văratec, nu departe de acolo, apoi reveni la Agapia.

3. DEŢINUT POLITIC. – Vrăjmaşii lui Dumnezeu, comuniştii, nu vedeau cu ochi buni răspândirea adevărului de către părintele Nicodim Măndiţă şi de ucenicii săi numeroşi, câţi se adunaseră, în timp, să slujească Adevărului prin tipărirea de cărţi pioase şi împrăştierea lor în toată ţara. Deşi n-a scris, nici tipărit, niciodată un rând măcar împotriva comunismului, ei toţi, pe rând, fură arestaţi, părintele însuşi fiind judecat şi condamnat – pe data de 23 ianuarie 1965, când avea venerabila vârstă de 76 ani. Condamnarea îi era foarte aspră, mai ales pentru un om atât de bătrân: 8 ani. O primea atunci când toţi deţinuţii politici fuseseră eliberaţi, în 1963-1964, printr-un decret de graţiere generală . A fost târât la penitenciarul din Aiud, om bătrân şi sfinţit, care nu săvârşise alta decât că se străduise să-l îmbunătăţească pe semenul său, să-l îndrume către cinste, către iubirea dintre fraţi, către smerenie şi către ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, cum trebuie să fie bunul cetăţean. A pătimit, după cum s-a petrecut cu toţi oamenii cinstiţi şi de bună voire pentru neam, din România. Din ianuarie 1965 şi până în iunie 1966, suferi martiriul, apoi fu eliberat, revenind la Mănăstirea Agapia, unde se săvârşi din viaţă pe 6 iulie 1975, în vârstă de 86 ani.

Ceea ce voiesc, înainte de a încheia cuvântul acesta, este să vă atrag luarea-aminte asupra unui înţeles de seamă ce se desprinde din înşiruirea de date biografice de mai sus.

Anume am dezbrăcat elementele de bază cronologice ale vieţii părintelui Măndiţă, pentru a scoate mai în faţă cele ce gândesc să vă încunoştinţez în cursul paginilor următoare. Ce voiesc a zice? Iată ce: nici o greutate n-are să aflaţi unde trăieşte omul, dacă a fost cinstit de mai marii săi cu slujbe înalte sau mai de jos, dacă s-a mutat de ici-colo sau a fost statornic într-un singur loc. Aţi văzut înşirate multe nume de parohii şi mănăstiri. La ce vă foloseşte că le-aţi citit? La nimic. Atunci, ce este important în biografia unui om? Singurul lucru de seamă şi vrednic de reţinut nu este unde a trăit şi cu ce s-a îndeletnicit, socialmente vorbind, ci cum a trăit duhovniceşte şi cu ce s-a preocupat pentru a da roade.

Iar despre acestea abia urmează să cuvântez.

4. ÎNCEPUTURILE PUBLICISTICE

CUM S-A DEŞTEPTAT DORINŢA DE RĂSPÂNDIRE A CĂRŢII. - D atoria mea este să revin asupra paşilor străbătuţi împreună , pentru a nu-l lăsa pe destul de proaspătul ieromonah singur în lupta sa nouă, pomenită în decursul paginilor anterioare, aceea de răspândire a cărţii. Pentru că nu este uşoară calea aleasă de el, mai întâi fiindcă este una neîncercată de altcineva înainte, după potriveala sa, şi în al doilea rând deoarece nimănui nu-i vine la îndemână să se bată cu spatele la zid, fără ajutor de vreundeva.

La Schitu-Frumoasa, luând seama, prin apropierea de popor prilejuită de trimiterea sa într-o parohie de la ţară, în ce lipsă de învăţătură religioasă se zbăteau oamenii pentru a se mântui, schimbă tactica folosită îndeobşte de către duhovnici. Nu că preoţii nu şi-ar fi făcut datoria. Liturghisitorii şi-o îndeplineau. Câţiva, însă, fără tragere de inimă. Alţii fără putere de convingere. Cei care rămâneau o săvârşeau lipsindu-le până şi cea mai fără de însemnătate perspectivă asupra acelei datorii înseşi, în lipsa unei înţelegeri a situaţiei duhovniceşti a enoriaşilor, în lipsa unei analize a stării lor de spirit şi a medicaţiei spirituale trebnică îndreptării acesteia. Destui nu cunoşteau nici măcar pentru nevoile personale suficientă teologie ca să mai şi răspundă cererilor făcute de creştinii de rând. Părintele Nicodim nu putea decât să constate că treaba nu mergea bine; smerit cum era, nu gândea să aducă nimănui vină – nici nu prea avea ce învinui -,  ci voia s-o îndrepte.

Astfel că trecu la o catehizare lărgită. Doar unul ca el, monah, deci preot neatârnând de lanţul cu obadă al unei familii, îşi putea îngădui a transpune în practică cele judecate de el drept potrivite în vederea îndreptării vieţii a cât mai numeroşi fii.

2. SĂ ÎNVĂŢĂM ÎN JOACĂ. uminicile şi sărbătorile bisericeşti se scurgeau pentru el complet altfel decât erau ele vecuite de cei mai numeroşi oameni. După trezirea de pe la ceasurile trei din noapte şi săvârşirea programului spiritual personal, la patru se afla în biserică, că era vară sau iarnă. Încheia liturghia la orele treisprezece, iar la şaisprezece după-amiaza, peste gard de lăcaşul creştinesc, întâmpina, în şcoala primară, sătenii din Schitu-Frumoasa, ca şi pe mulţi din satele învecinate, chemaţi de neobişnuita apucătură a parohului. De îmbia vremea bună a verii la mutarea sub cerul slobod a sălaşului acestor adunări, poienile aşternute cu verdeaţă grasă şi adumbrite de brazii îndârjiţi ai muntelui îi primeau la sânul lor odihnitor şi dăruitor de mare dulceaţă şi bucurie.

Sub privirile lui calde şi iubitoare se înghesuiau atât dintre aceia care se mărturisiseră, cât şi dintre aceia care numai din dragoste se urneau din umbrarul prispei proprii – unii pornindu-se chiar de la o sută, o sută douăzeci de kilometri, pentru învăţătură. În privinţa celor dintâi, după amiaza se desfăşura cu o chezăşuire de viaţă lungă şi curată. Înainte de spovadă, ei rostiseră Rugăciunile începătoare, Psalmul 50, Miluieşte-mă Dumnezeule, Crezul , apoi se smeriseră înaintea lui Dumnezeu, amintindu-şi păcatele şi cerându-şi iertare pentru ele; după care, primiseră dezlegarea şi le-ar fi venit să salte ca iezii. Erau şi dintre aceia care fuseseră căraţi în căruţe, ei neputându-şi cârmi mădularele bolnave; fuseseră aduşi pentru ca ruga părintelui să le înlesnească uşurarea urgisirilor ce-i ţintuiau la pat. Rugăciunile trecuseră peste ei cu mângâierea unei lumini blânde. Atât ei, cât şi familiile lor, se simţeau cu sufletele împăcate. Unii chiar fuseseră tămăduiţi; ceilalţi măcar ştiau că se apropiaseră iarăşi de Dumnezeu şi că suferinţa avea să fie curând luată de la ei.

Părintele găsise pentru toţi o cale de învăţare prin mijlocirea căreia, ba râzând, ba înaintând duhovniceşte, să le deprindă pe toate fără trudă, ci doar în joacă. Anume, scria pentru ei piese de teatru cu subiect biblic sau moral. Dintre cele dintâi: ” Proorocii”, “Apostolii” sau unele concepute după vieţile Sfinţilor, piesa cu Sfânta Cruce; pentru anotimpul rece se pregătea aceea cu Sfinţii Magi. Dintre cele cu temă moralizatoare erau piesa cu cârciumarul şi baba vrăjitoare şi cea cu Nae Ciocan. Echipele formate de Părintele Măndiţă străbăteau nu numai Schitu-Frumoasa, ci şi toate satele învecinate. Învăţarea rolurilor familiariza sătenii cu povestirile ” Noului Testament” ; ele stârneau judeţe şi porniri aprinse asupra înţelesului replicilor, asupra adevărului istoric al întâmplărilor prin care treceau personajele, asupra simţămintelor ce le înfiorau pe cele din urmă, ori ce trebuia să înfioare spectatorii ţărani. Copiii nu erau uitaţi. Ei învăţau cântări religioase şi, aidoma părintelui când fusese nevârstnic şi el, pe timpuri, pe culmile dealurilor unde urcau cu vitele, cei mici desfăceau sacul de toate podobiile prinse după ureche duminica după-amiază ce trecuse.

Obiceiul acelor vremuri era să se adune din când în când mai mulţi preoţi din parohii apropiate într-una dintre ele şi să slujească dimpreună Sfânta Liturghie. Sătenii din toate aceste parohii se strângeau la un loc, urmându-şi păstorii, şi luau parte împreună la aceeaşi slujbă. Datina îi lega unii de ceilalţi şi-i îndemna, printr-o întrecere mută dar firească, să îmbrace cele mai mândre veşminte, să vădească cele mai alese purtări, atât ei cât şi copiii lor. Obiceiul era tare bun şi ziditor de frăţietate. După-amiezele, isprăvind de îmbucat în cuminţenie, adunaţi mănunchi, ceea ce aduseseră oamenii de acasă, se înghesuiau iarăşi la un loc şi cercul pastoral se desfăşura cu parisia lor. Părintele Măndiţă, la unul dintre acestea, propuse celor de faţă un spectacol cu o piesă moralizatoare pregătită de enoriaşii săi. Un preot tânăr, mai puţin dedat cu munca de creştere a enoriaşilor, după ce asistă la spectacol, îşi dădu cu părerea că danţul şi nunţile cu muzică nu era potrivit a fi fost combătute, cum o făceau replicile textului.

Printre ţăranii de faţă, îndestul de aproape de el, se afla şi un neştiutor de carte, cum se găseau mulţi în acele timpuri. Însă, cu toate că analfabet, sub şcolirea părintelui Nicodim, devenise un înfocat apărător al învăţăturii sfinte. De câte ori se ivea prilejul unei grămădeli de oameni, el se înfăţişa cu un sac plin de cărţi, să le prosferisească celor de faţă. Or, acest om, deşi nepurtat prin şcoli, fie ele cât de neînsemnate, atâta râvnă avea să-l asculte pe părintele Nicodim şi atât de straşnic reţinea totul încât, pe dată, ştiu întocmai ce răspuns trebuia dat preotului cel tânăr. Astfel, el necititorul şi nescriitorul, căută repede în sac şi scoase din fundul lui o ” Psaltire” , o deschise pripit şi o înfăţişă parohului său căci preotul acela îi era păstor , rugându-l să citească unde-i arăta. Era cuvândul Sfântului Efrem Sirul, unde mult sunt certate jocurile şi petrecerile. Preotul îl privi mai întâi veselit că-l cunoştea prea bine a nu se fi prea ostenit cu lecturile la viaţa lui, nici măcar cu cunoaşterea buchiilor, îşi plecă ochii, îşi petrecu privirile peste filă şi se simţi ruşinat, căci cel sărac cu duhul ştia mai multe decât el şi preotului îi era dat să înveţe de la neştiutor.

3. ÎNCEPUTUL ACTIVITĂŢII EDITORIALE.- Părintele Măndiţă, deşi îşi jertfea tot timpul liber, ba îşi tăia şi somnul pentru pregătirea textelor acestora sau ca regizor de teatru, nu era mulţumit , deoarece ar fi voit mai mult spor şi mai adânc. Ei bine, pentru a-şi forma şi mai dihai fiii, găsi cu cale să le dea celor care se spovedeau la el canon a parcurge câte ceva din cărţile pioase.

Lângă acest îndemn, voi adăsta mai îndelung pe viitor.

În vederea ţelului acestuia, începu a-şi mări biblioteca personală. Cumpără ” Mântuirea păcătoşilor” , scrierile Sfântului Efrem Sirul, ale lui Teofilact, ” Ceasloave”, “Psaltiri” , predici de-ale Sfântului Ioan Gură de Aur.

Alerga la Sfânta Episcopie a Romanului şi la Mănăstirea Neamţ, unde atari opuri zăceau în provizii îndestulătoare, şi se întorcea cu căruţa plină. Volumele le împărţea oamenilor. Dacă până atunci creştinii îl ascultau în biserică, la şcoala primară sau în poiană şi cum auzeau aşa şi uitau pe urmă, ei îl opreau pe drum şi-l puneau să le repete cele spuse de nenumărate ori. Acum aveau învăţătorul acasă. Când îşi aminteau de o chestiune nelămurită sau a cărei lămurire le scăpase, deschideau degrabă cartea şi-i cereau autorului să glăsuiască din paginile ei. Sporul le era tot mai mare. Părintele descoperi că gândise înţelepţeşte când îi îndemnase să citească: ei refăceau propria-i cale a formării de sine însuşi. Abia atingând fila tipărită, enoriaşii se ruşinară având dezvăluirea că nimic încă nu ştiau din cele trebuitoare mântuirii. Până atunci, ascultându-l pe el,  toate li se păruseră simple ca bună ziua; le încuviinţau, dând din cap cu destoinicie şi, cât ai bate din palme, le şi piereau din minte. Acum toate acele goluri din memorie se străduiau să şi le umple prin muncă personală, prin studiu. Se încurajau unii pe ceilalţi, oprindu-se pe uliţă să-şi arate bucuriile lecturii, să-şi încredinţeze unul altuia ce aflase, să laude cititul şi pe părintele ce-i învăţase să recurgă la el.

A vând, astfel, adeverirea metodei sale, părintele Nicodim îşi luă inima-n dinţi şi trecu la o treabă mult mai anevoiasă: să editeze el însuşi cele mai trebuincioase cărţi, ele neputându-se găsi pe toate drumurile şi la orice nevoie. Se opri la unele de mai mică întindere, să nu fie cheltuiala peste puterile lui, că nu-l dădeau banii afară din chilie: ” Epistola Sfintei Duminici”; “Sus, sus este mântuirea”; “Lupta împotriva lui Satan sau Creştini ori păgâni?”.

Nu se prea pricepea, dar tipograful îl ajută, de meserie fiind şi căzându-i drag părintele. Emoţiile tiparului îl covârşiră: din imboldul minţii sale ieşea ce socotea el a fi mai preţios pe lume. Nu mai avu pace nici nopţile, la gândul că, în sfârşit, se apropia ziua când va vedea câteva volume editate de el. Când tipograful i le arătă, îşi reţinu bucuria ce-i detuna în piept pripindu-i inima, că nu socotea a se cuveni să-l vadă omul cum, sub barba-i serioasă, îi zburda încă prin piele sânge de copil; dar, fără de măsură îi era biruinţa. Ceea ce nu-i micşora smerenia: mai avea atâtea de învăţat în ramură…

xpedie pachetele, pentru difuzare, la librari feluriţi. Urmă un răstimp sterp: cam pierdu ştirea lor, cum se întâmplă. Or, el avea nevoie de toţi banii adunaţi de pe vânzare, pentru a trece la alte editări. Se vedea publicând carte după carte, împânzind ţara cu ediţiile lui, trimiţând tuturor celor în nevoie hrană pentru suflet – de învăţătură.

De ici, venea câte o veste-poveste; de aiurea, ba. Mai mult nu ştia decât ştia de soarta cărţilor tipărite.

Într-o bună zi, treburile îl purtară pe părinte prin Piatra Neamţ. Cum nu pierdea niciodată prilejul de a cerceta librăriile din oraşele bătute, deschise şi uşa librarului V. Ionescu din acest târg. Inima îi era niţel cam strânsă de teamă că acela avea să-i spună că nu i se vânduseră cărţile. Spre mâhnirea sa, galantarul lui V. Ionescu gemea de titlurile publicate de el. De amărât, aproape că-i dădură lacrimile. Deschise uşa codelnic.

– “Nu prea au căutare cărţile publicate de mine…” , îi zise patronului, după ce-i spuse cine era. ” Văd că ai o mulţime nevândute…”

Îi trecură prin faţa ochilor cugetului toţi bănuţii făcuţi fişic, aduşi cu greu de babe şi de moşnegi şi încredinţaţi lui pentru a le fi ascultate rugăciunile, iar el, la rândul său, îi vârâse în această lucrare pe care se amăgise a o socoti de însemnătate mai mare decât se dovedea a fi pentru ceilalţi. Se revăzu copiind cu mâna sa, la feştila lumânării, nopţile, cele trei texte, până i se umezeau globii uscaţi şi aprinşi de încordare, până-l dobora somnul – că se trezea aţipind cu tocul între degetele amorţite, fără a-şi părăsi poziţia scrisului. Şi nu i se întâmpla asta o singură dată pe noapte, ci tot aşa o ducea: din aţipire în tresărire a deşteptării şi din tresărire a deşteptării în aţipire. Îşi aminti de cercările costisitoare şi aducătoare de pierdere de timp ce le făcuse tipografiei, de umilirea sa că nu ştia bine ce voia, de regretul că nu avea mai multă şcoală, nici îndemânare pentru astfel de trebi.

Librarul se îngălbeni. Era limpede că-l apăsa o greutate pe suflet, care nu-l lăsă a grăi pe dată. Apoi, făcând o sforţare, răspunse cu o cerere neaşteptată de iertare:

Prea Cuvioase Părinte, am greşit! Iartă-mă, dacă binevoieşti, că-mi recunosc greşeala şi-mi pare rău de ea! Fă cu mine ce vrei, taie-mi capul, omoară-mă: sunt vinovat”

-  “Cum adică ai greşit? Nu e vina dumitale dacă oamenii nu le-au cumpărat” , îi înapoie vorba, împăciuitor monahul, cu toate că era mohorât tare.

-  “Ba le-au cumpărat până la ultima, Părinte! Le-au prea cumpărat şi iar le-au cumpărat! Şi, văzând ce căutare au, le-am retipărit pe socoteala mea, gândindu-mă numai la mine, şi nu ţi-am dat de veste… Ă sta-i păcatul meu!”

Părintele Nicodim luă o carte în mână, luă alta. Se pornea să crească bucuria în el, la început ca un susur de pârâiaş, pe urmă gâlgâitor. “Va să zică n-am greşit: oamenii aveau nevoie de aceste cărţi. S-a gătat stocul trimis aici!” Răsfoi mai multe exemplare, să nu-şi dea pe faţă simţămintele, că se ruşina de atâta fericire. Tot mânuindu-le, remarcă deosebirea: erau tipărite mult mai îngrijit, pe o hârtie de calitate superioară. Deveniseră cărţi domneşti, să-ţi fie cu adevărat drag să le citeşti. Cuvântul părintelui se încălzi:

-  “N-ai greşit cu nimic, omule! Ţ i-ai făcut datoria de creştin. Ai pus banii dumitale la bătaie, să răspândeşti cuvânt de învăţătură.  Aiasta-i treabă mântuitoare, nu-i păcat! Uite, ca să te linişteşti, eu îţi dau voie nu numai acestea, dar tot ce oi mai edita eu să reeditezi nu în sute de exemplare, ci în mii şi zeci de mii, dacă este nevoie. O singură condiţie pun”, ridică sprâncenele monahul străin până mai adineaori, ceea ce-i aspri chipul şi aşa întunecat de podoaba-i bărbătească deasă ce-i acoperea obrajii ca apoi să-i coboare bogat pe piept.

Negustorul se temu straşnic de acea stipulare: să nu cumva să-i ceară călugărul şi cămaşa de pe el, drept plată pentru retipărire. Până a-l auzi formulându-şi dorinţa, i se şi urcase sângele la cap de spaimă:

-  “N-ai îngăduinţă să schimbi scrierea mea nici cu o iotă. De fel. Atâta-ţi cer.”

V. Ionescu se plecă de la brâu cu smerenie, apucând mâna părintelui Nicodim şi ridicându-i-o niţel, s-o sărute cu evlavie şi recunoştinţă. Îi dăduseră lacrimile de dragoste. Până la moarte a fost cel mai osârdnic librar dintre cei care desfăceau cărţile editate de părintele Nicodim Măndiţă. Călugărul îl cucerise nu numai cu literatura creştină ce o aducea la lumină, dar şi cu marea-i bunătate şi cu iubirea sa de a răspândi adevărul fără a se mândri cu aceasta, ori a voi să se îmbogăţească de pe urma trudei proprii şi a banilor investiţi.

5.  ROSTUL CĂRŢII

DE VORBĂ CU UCENICII. – “Dragii mei, îi lămurea părintele Nicodim pe ucenicii săi, viaţa noastră este scurtă. Nu mai suntem pe timpul patriarhilor. Şaptezeci-optzeci de ani… cam atâta ne aşteaptă, cu voia lui Dumnezeu. Ş i nici măcar aceştia toţi în putere. Asta-i moştenirea păcatului strămoşesc. Iar când plecăm, ce lăsăm în urma noastră?”

Privi la cei din juru-i, care se ciuciseră sau se aşezaseră pe iarbă, în cerc. Căutătura sa îi iscodea şi-i îndemna să dea un răspuns după pătrunderea lor. Se opri mai apăsat asupra unui tânăr cu părul bogat, deschis la culoare şi pieptănat cu grijă, cu trăsăturile plăcut rotunjite, un tânăr despre care s-ar fi spus că nu trecuse prin multe încercări până la anii lui. Acesta, cu glas limpede de clopot de aramă şi cu un zâmbet nevinovat la colţurile buzelor înecate-n tuleie ce băteau în roşu, îi împlini aşteptarea, că el n-avea teamă dacă ar fi greşit prin cele ce spunea. Greşea? Părintele îl îndrepta, iar el învăţa:

- “Lăsăm copiii…”

Auzindu-l, unii îşi stăpâniră zâmbetul de pezevenghi ce li-l mijise fără voia sa, că el doar de bine gândise.

- “Adevărat” , încuviinţă duhovnicul. “Iar copiilor ce le lăsăm?”

- “O casă, acareturi, pământ şi ce le mai trebuie…”

- “Ce le mai trebuie?” , insistă socratele celor de faţă.

Aici era aici. Ce le mai trebuia copiilor?

Dacă văzură că monahul nu-l beştelise, toţi îşi încordară minţile, să nu rămână de ruşine că făcuseră cu ochiul la cele necuviincioase, îşi încruntară frunţile şi-şi înnodară dungile apărute, să cugete mai adânc. Unii, mai isteţi, îşi strânseră şi pumnii, parcă îşi puseseră-n gând să stoarcă unt din idei, printre degetele cocârjate. Erau gata-gata să se istovească.

Cântărind părintele Nicodim că la atâta se oprea ştiutura lor, îi ajută tot Sfinţia Sa:

- “Ce le mai trebuie copiilor? Le trebuie carte. Şi le trebuie bună purtare şi, mai presus de toate, le trebuie credinţă spre mântuire. Acestea le trebuie. Şi, dacă nu le putem lăsa nici casă, nici pământ, adică avere, în schimb, le lăsăm astea şi mai bogaţi îi facem. Avuţia le-o pregătim nu în sat, ci în ceruri.”

Se opri din cuvântare pentru a apăsa cu şi mai mare greutate cele ce urma să rostească. După ce-şi petrecu privirile peste chipul fiecăruia, că ajunseră a se simţi ca nişte prunci mustraţi, reluă cu seriozitate:

- “Dar noi avem răspunderi mult mai mari. Pentru că noi ne-am trezit. Am înţeles ce voieşte Domnul de la noi. Am devenit ucenicii Lui. Purtăm Cuvântul Său pe la toţi. Însămânţăm Adevărul ceas de ceas, zi de zi, an de an, până ce ni se gată suflarea. Şi, când ni se săvârşeşte viaţa, cu ce rămânem şi ce mai lăsăm acelora neînvăţaţi, acelora care au nevoie şi pe mai departe de mărturia noastră? O amintire, în sufletul cui ne-a cunoscut. Iar când adoarme şi acela, nimic nu mai lăsăm.”

- “Ba, dacă cel pe care l-am învăţat a fost cuminte şi i-a învăţat şi pe alţii, o bucăţică din învăţătura noastră o duce el mai departe; şi tot astfel, din om în om, încă mai rămâne ceva din predania noastră, nu, Prea Cuvioase? Sau greşesc…?”

Era unul cu mintea iute şi ageră şi de aceea îl iubea părintele Nicodim. Însă, precum se vădea, şi el se mulţumea cu puţin. Aşa este ţăranul nostru: dacă de puţin are parte în viaţă, puţinul ajunge să-i ogoaie inima şi se socoate fericit când îl dobândeşte.

- “N-am putea, oare, să înmulţim moştenirea ce o lăsăm, astfel încât numeroşi inşi şi numeroase generaţii să se ajute cu ea?” , îi îndemnă călugărul să cugete mai departe.

- “Chiar mai multe generaţii?”, se îndoi cu glas tare un bărbat mai copt dintre dânşii şi cu umeri mai gârbovi. Apoi tot el îşi răspunse, nehotărât: “Păi, dacă vor fi feciorii înţelepţi şi nu vor irosi avutul, ba chiar l-or înmulţi, şi feciorii lor se vor bucura de el; şi feciorii feciorilor lor – cu alte cuvinte: mai multe generaţii…”

- “Va să zică, tot la bunurile pământeşti ai rămas, frate Ioane… Noi vorbeam de cele cereşti, parcă… Cele cereşti nu se moştenesc; numai calea către ele o putem dezvălui celorlalţi, iar pe ea n-o vor primi în dar urmaşii.”

- “Păi atunci?…” , cel numit Ioan rămase cu privirile nesigure, de ca şi cum ochii i-ar fi fost două guri căscate. Îşi desfăcuse şi palmele, nu de tot, de parcă ar fi aşteptat să i se depună soluţia în căuşul lor.

2. FAPTA BUNĂ A RĂSPÂNDIRII CĂRŢILOR.

- “Cum ştiţi, când vorbim despre zidirea sufletească, mult le folosim celor care ne ascultă . Însă acelora care nu sunt de faţă, la nimic nu le prieşte; mai ales urmaşilor. Dacă, în loc să grăim, scriem, celor care nu sunt de faţă, ca şi urmaşilor, mare ajutor le dăruim: glasul nostru le lipseşte, dar nu şi ideile: le au în carte. Vorba piere; cuvântul tipărit rămâne. Aşadar, cei care nu pot scrie cărţi, încaltea să le tipărească pe ale altora; dacă n-au bani de tipar, barem să copieze de mână câte or putea din cărţile ce se găsesc mai rar. Iar aceia care nu ştiu să scrie, săvai să plătească altora să copieze cărţi pe care, atunci când or fi gata, să le dăruiască. Jertfă voiţi pentru ştergerea păcatelor voastre? Ce jertfă mai de preţ există decât a face cărţi, ori a le înmulţi numărul cu câteva? Banul dat pentru cumpărarea unei cărţi sfinte sau dat aceluia care ne-o copiază este o faptă bună dintre cele mai plăcute lui Dumnezeu. Ea este hrana sufletului. Dacă a da de pomană pentru hrana trupească este o faptă bună, cu cât este mai bună pomana făcută pentru hrana sufletească? Despre cartea sfântă se spune că este Îngerul lui Dumnezeu, că cine ne călăuzeşte mai sigur către Făcătorul a toate decât o carte sfântă? Mulţi sfinţi şi-au dat viaţa pentru cărţile sfinte. Cel care se osteneşte a scrie cuvântul lui Dumnezeu face o faptă bună. Mâna aceluia care scrie ceva bun pentru suflet se sfinţeşte, iar el se îmbogăţeşte cu fapte bune mai presus de cel care face milostenie cu bani, veşminte sau mâncare…”

- “Se îmbogăţeşte în fapte bune mai presus de…?” , rămase pierdut Ioan. Nu putea pricepe gândirea duhovnicului şi pace. Ca să vădească aceasta, îşi ridicase umerii şi-i uitase astfel.

- “Nu-nţelegi, frate Ioane… Nu-i nimic. Ascultă: dacă mergi pe drum şi vezi un sărac năcăjit foarte, nu trece repede pe lângă el, ci uită-te la el ca la un frate şi fă milostenie cu el. Asta-i o faptă bună şi frumoasă; şi este folositoare. Iar dacă vezi un creştin că umblă pe calea păcatului, nu te grăbi să pleci de lângă el. Apropie-te, spune-i o vorbă creştinească, îndeamnă-l să se întoarcă la Hristos, la viaţa, la fericirea veşnică. Cuvântul tău să fie ca frâul pentru el. Opreşte-l din călcatul în calea pierzării, adu-l iarăşi în Biserica lui Hristos. Dintre aceste două feluri de milostenie, unul este mai bun decât celălalt. Mă veţi întreba care. Unul valorează mii şi milioane de lei – că, dacă i-ai avea, i-ai putea da celor în nevoie, nu? Aşa aţi face, ca să vă mântuiţi. Dar celălalt preţuieşte nespus mai mult. Sunt milostenii care atârnă înaintea lui Dumnezeu mai greu decât toată lumea aceasta văzută. Frate Ioane şi iubiţii mei fii, ştiaţi că omul este mai presus decât toată lumea? Pentru om a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, soarele şi luna, şi stelele. Gândiţi-vă la însemnătatea aceluia pe care îl poţi ajuta să se mântuiască şi îngrijiţi-vă de sufletul său nemuritor. Cela dintre voi care-l înzestrează pe nevoiaş cu milioane nu dă la fel de mult ca acela care-l ajută pe păcătos să-şi mântuiască sufletul, îndepărtându-l de la calea pierzării şi readucându-l la fericirea cea veşnică. Dacă dăruieşti înfometatului astăzi o pâine, pui capăt foamei lui de astăzi. Dacă-l întorci pe păcătos astăzi şi-l convingi să nu mai făptuiască fărădelegi, l-ai întors la Dumnezeu, izvorul tuturor bunătăţilor şi fericirilor, pentru totdeauna. Cu unul mângâi sărăcia pentru o zi, cu celălalt opreşti răutatea ce se năpusteşte asupra multora. Cu unul liberezi trupul de foamea care revine a doua zi, cu celălalt salvezi un suflet din iadul cel veşnic. De aceea este faptă atât de mare să citeşti – pentru a şti să-i înveţi pe alţii -, să scrii, să dăruieşti cărţi privitoare la mântuire. Lupţi alături de Dumnezeu pentru întoarcera la El a celor căzuţi. Iar diavolului tare nu-i place acest fel de milostenie şi se-ntoarce cu toţi dracii împotriva ei cu război mare.”

Unii dintre cei de faţă stăteau cu frunţile îndârjite, să nu scape o iotă din cele spuse pentru ei; alţii se destinseseră, îmblânziţi de cuvintele revărsate pentru mântuirea lor, dintr-un prea plin al experienţei. Erau iarăşi copii, iar părintele Nicodim le reînviase, în sine, tatăl, un tată mai bun decât avuseseră ei, un părinte care cunoştea calea mântuirii – şi numai pe ea – şi-i îndemna să n-o părăsească, ci să-i aducă pe toţi la a-l urma. Era un trimis al Altarului, al Bisericii, era ca o Chemare întrupată, un vestitor al unei vieţi  posibil mai bune, pe calea învăţăturii, a cărţii.

3. CARTEA E MAI PRESUS DE ORICE. – Glasul vorbitorului, până atunci molcum dar răzbătător, se aprinsese de înseşi ideile ce le revărsa din sunetele graiului, odihnitor rotunjite. Vocea îi crescuse fără ca cineva să-şi fi dat seama şi ajunsese a semăna cu tunetul venit din veac, dinspre proorocii pomeniţi de el chiar atunci:

- “Dacă ţi-ai atârnat o poliţă pe un perete şi ai umplut-o cu cărţi sfinte, ţi-ai adus o ceată îngerească în odaie. Doar ochii să ţi-i arunci spre ea şi să vezi din fugă cotoarele lor colorate, că ţi-a şi trecut ispita de a păcătui. Pentru că, tu, care le-ai citit, ştii că ele îţi sunt dascălul de bună şi cuviincioasă purtare şi te ruşinezi ca, în faţa lor, care ţi-au crescut sufletul, să primeşti între tâmple vrun gând murdar. Este ca şi cum ţi-ai îngădui în faţa părinţilor, ori a preotului, să făptuieşti răul; nu se poate. Conştiinţa nu te lasă. Dacă ai umplut cu cărţi o odaie întreagă, acolo nu vorbeşti cu glas tare, nu primeşti pe necredincios, nu mănânci, nu dormi, nu cugeţi la rele. Acolo este oastea îngerească toată, acolo este puterea ta de la Dumnezeu! Să zică lumea că sunteţi zgârciţi, dar tot banul chivernisit pe cărţi daţi-l şi nu pe altceva.”

- “Şi nimic să nu lăsăm copiilor?” , se încrâncenă un bătrân pentru prima oară însoţindu-i pe ceilalţi şi care nu se descurca prea lesne printre sfaturile nemaiauzite ale părintelui Măndiţă, ce năvăleau în urechile sale neobişnuite cu atâta înţelepciune, de parcă voiau să-i asurzească minţile.

Monahul îşi petrecu căutătura peste fruntea cu şanţuri a aceluia, peste sprâncenele lui învrăjbite, peste ochii mici, tăioşi şi încordaţi a răutate, peste nasul mare şi chinuit ca un cartof crescut anapoda, peste buzele sale strânse cât abia să se lase pătrunse de tăişul unui cuţit. “Este fratele meu cel înrăit de oameni…” , îşi zise cu mâhnire; “trec vorbele mele pe lângă dânsul, dar o ţine tot cu ale lui. Cel puţin acestea nu sunt spre răul nimănui, aşa cum le gândeşte acum: vrea doar binele copiilor. Când însă acest bine se va înfrunta cu binele copiilor vecinului său, vor ieşi scântei din înfruntarea lor, dacă nu va curge chiar sânge…”

- “Ba, le lăsăm, bade, le lăsăm, cu adevărat, averi… Dacă dai bani şi cumperi cărţi folositoare sufletului, când te duci în cealaltă lume, ele rămân copiilor” , scăzu el înălţimea cugetării sale, pentru a nu pleca acela cu mâna goală: să-i dea şi lui o învăţătură, pe măsura sa . “Iar dacă nu i-ai deprins să le iubească, să se împrietenească şi cu ele, să le ţină cu cinste, le vor vinde, vor lua bani pe ele; mai mulţi bani decât ai dat frăţia ta ca să le cumperi, că preţul unei cărţi folositoare creşte pe măsură ce trece timpul şi numărul exemplarelor se răreşte. Tot mai mulţi oameni o caută. O cumpără acela care oferă un preţ mai mare. Iar cartea bună îţi va părăsi casa, unde sta de pază împotriva diavolului şi va merge în casa unui om cu frică de Dumnezeu şi va deveni prietena aceluia şi îngerul lui păzitor şi al neamului său, şoapta care îl va îndemna la viaţă sfântă, la rugăciune neîncetată, la înălţarea neîntreruptă a cugetului şi inimii către Domnul, glasul ce-l va trezi din somnul tulburat al păcatelor.

“Cartea este învăţătorul care ne-a transmis nouă învăţătură de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Dumnezeu, de la Sfinţii Apostoli, ba chiar de la Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, de la Proorocii Vechiului Testament.”

Făcea pauze ample după fiece grup de cuvinte din această înşiruire, să pecetluiască în memoria lor toate forţele numite.

Şi aşa, prin carte ne-am împărtăşit şi ne împărtăşim de Cuvântul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea s-a supărat şi se supără atât de mult vrăjmaşul pe cartea cea bună şi folositoare, când o citeşti tu şi când o mai dai şi la alţii să o citească…

“Numai în cartea sfântă poate cunoaşte omul iubirea cea mare a lui Dumnezeu faţă de el şi ce a făcut Dumnezeu-Omul Iisus Hristos pentru el, răscumpărându-l cu scump Sângele Său din robia lui satan.”

6. DIN NOU DESPRE DRAGOSTEA DE CĂRŢI A PROTOSINGHELULUI NICODIM MĂNDIŢĂ 

PORTRET IN BIBLIOTECĂ. – A evoca figura părintelui N icodim M ăndiţă, personalitatea complexă a monahului pe care o cercetez, cu dorinţa de a-i afla învăţătura, înseamnă a evoca, în primul rând, un om în faţa unei cărţi deschise sau a unui top de coli de hârtie, în cursul scrierii unei cărţi, iar acela pe care-l urmărim stă cufundat în cuprinsul ei. Dacă protosinghelul Nicodim citea, o făcea cu intenţia să lămurească şi alte feţe ale mântuirii, pe care să aibă trebuinţă a le cunoaşte credincioşii păstoriţi; să limpezească, spuneam, chestiuni netratate în carte sau altfel tratate decât gândea el, să le lumineze luând el însuşi condeiul în mână, pentru a scrie o carte nouă. Fiece pagină străbătută, fiece paragraf, fiece frază, îi trezeau în cuget idei pe care nu le întâlnea în cele tipărite, idei proaspete, idei-forţă, dar idei sugerate de lectură. Însă cât de anevoios îi era tocmai deoarece se afla călugăr, cu pravilă grea şi cerând timp îndelungat pentru încheiere.

Nopţile mai mult cu pravila le petrecea; dar mai era şi pravila de zi.

Pe deasupra, părintele nu era numai monah, ci ieromonah; un ieromonah la care toţi alergau după sfat, după mărturisire, cu felurite rugăminţi şi nevoi de slujbe. Era dator să se facă toate tuturor. Masa nu se zărea sub cărţile deschise, ori depuse una lângă cealaltă, ori teancuri una peste alta, pe lângă cele stivuite pe la colţuri, să găsească cu repejune textele de grabnică nevoie întru susţinerea unei afirmaţii.

Rămânea cu privirile aţintite în gol, să prindă capătul unei meditaţii, să-l poată coborî în cuvinte. Simţea lumina cum se năştea sub frunte şi slovele sub peniţă, când, iată, ţârâitul ascuţit al soneriei îi fierăstruia strepezitor auzul, chemându-l la datoria faţă de semenul în carne şi oase care-i dorea îndemnul.

Acesta-l ruga să vină degrab la un bolnav pentru a-l împărtăşi cu Sfintele Taine. Acela, între două trenuri şi multe autobuze, sosea din alt cap de ţară să-şi spovedească păcatele Iar când Părintele se slobozea din greutăţi de ăst soi, îşi trăgea sufletul şi se aduna la a scrie, se pornea a bate ca la rezbel toaca, să alunge dracii înainte de slujbă, şi-i amintea să dea fuga împleticit către sfânta biserică, unde-l aştepta Dumnezeu.

Aşa îl prindea noaptea, tot cu încercarea citirii şi a scrisului, ce doar încercare şi râvnă rămâneau. Ş i iarăşi se retrăgea la chilie cu nădejde. Dorinţa i se făcea tot mai aprigă, tot mai necruţătoare; şi, deodată, nici nu ştia cum, se pomenea că-i cădeau pleoapele şi-şi simţea creierii de plumb şi iască. Cu o încordare fără seamăn a voinţei, se sprijinea cu palmele deschise în tăblia de lemn, pipăia cu blacheul bocancului podelele, mai mult pe orbeşte căuta căldarea cu apă rece, umplea ligheanul şi, fără a gândi de două ori, au să se tocmească, se apleca pe nevestitelea şi-şi afunda faţa în el, să-şi alunge osteneala, îşi freca, apoi, obrajii cu un prosop de cânepă aspru ce-l desmeticea pe de-a-ntregul; şi iarăşi se aşeza la muncă.

Mă cutremură apropierea, măcar prin mijlocirea închipuirii, de omul acesta sfinţit de poverile cititului când atât de puţin timp avea pentru încântarea numită. Şi de câte ori eu însumi cobor privirile cercetătoare asupra paginii tipărite, să mă-ndulcesc cu lectura, sau voiesc a lega două slove din peniţa muiată în cerneală, îmi amintesc de nestăvilita lui dragoste pentru carte.

A fost o vreme când lipsa de săli libere la Facultatea de Teologie unde sunt dascăl ne trimitea, profesor şi studenţi, într-o hală din depozitul bibliotecii. Se adunau cei tineri în jurul unei mari mese ce-şi păstrase culoarea odihnitoare a lemnului crud geluit şi lăcuit, ca viu. Aşteptau vorba de început a dascălului lor, adică a mea. Îmi plimbam pe pereţii plini de rafturi încărcate cu cotoare legate în piele privirile sfiite de cele ce întâlneau. Târziu glăsuiam către feţi:

- “Ce greu îmi este să vorbesc despre copilăriile noastre şi nimicurile în auzul atâtor înţelepţi şi sfinţi ce ne priveghează din aceste tomuri grele de ştiinţă şi desfătare şi ne cântăresc dorinţa de a ne depăşi întru apropierea de ei! Altcum ni se cuvine a învăţa când ei ne împrejmuiesc cu seriozitatea închinării lor înaintea cărţii… Să ne smerim şi să ne înălţăm inimile spre locul de sus unde i-a condus litera desenată de pană.”

La fel, mă smeresc atunci când voiesc a citi sau scrie şi ştiu cât l-au costat acestea pe protosinghelul Nicodim Măndiţă, eu având atâta timp pentru ele şi nedăruindu-l în întregime acestor cele mai nobile preocupări ale omului.

A stă încredere fără margini în cuvântul scris îl determina pe călugăr să facă mari jertfe materiale pentru răspândirea fructelor tiparului. Cum sosea într-o parohie, avea grija dintâi să inspecteze cărţile cu care era dotată biserica unde se săvârşea Sfânta Taină. Alcătuia liste lungi cu trebuinţele cultului, cărţi de slujbă, vase sfinţite şi veşminte. Dar pe lângă aceasta, ce intră în preocupările oricărui preot nou numit, el adăuga solicitarea de a i se vinde din centrul eparhial ” Ceasloave”, “Psaltiri”, “Mântuirea Păcătoşilor” şi multe alte tipărituri îndreptate spre cunoaşterea căii creştinului.

Ni se povesteşte că, o dată, însoţit de câţiva oameni de bunăvoinţă, se înfăţişă la Mitropolia Sibiului şi încărcă o căruţă plină de cărţi. Reveni triumfător şi cu zâmbetul împăcat pe buze, precum omul de la moară, cu sacii plini de făină de păpuşoi pentru ai săi şi pentru tot anul. Ajuns în parohie, împărţi tuturora darurile înţelepciunii, dar mai chemă şi de prin parohiile învecinate, să dea fiecărui cunoscător al buchiilor o carte de învăţătură. Gătată acea căruţă, îşi trimise apropiaţii să umple alta şi mereu altele, că era stânjenit să-i ceară careva o carte de citit spre mântuire, iar el să ridice din umeri a neputinţă, pentru că n-ar fi avut ce oferi. Iar dacă se întâlnea cu unii dintre aceia care nu cunoşteau preţul duhovnicesc al cărţilor, drept care nu se gândeau să-i ceară ceva de citit, se grăbea el să le întindă o scriere ziditoare, să li se lumineze ochii cei dinlăuntru.

Ni se spune că, apropiindu-i-se zilele de pe urmă, îi grăise surorii sale după trup, Maicăi Maria:

- “Aş dori mult ca la înmormântarea mea, la prapori, la felinare, la sfeşnice şi la Cruci, la năsăliile cu pomeni, la năsăliile cu sicriul, pe lângă şerveţelele pe care le puneţi, să legaţi şi câte o carte din cele legate frumos pe care le avem noi în bibliotecă. Da. Aceasta ar fi o mare dorinţă a mea, de vreţi să mă ascultaţi; iar de nu, fie voia lui Dumnezeu.”

N-am aflat de ce această înmormântare de baladă nu se săvârşi după voia sa… De nu cumva becisnicele  timpuri de atunci se vor fi pus de-a curmezişul… Abia în 1990, la parastas, i se împodobi mormântul cu cărţi.

Minunată credinţă în carte şi cunoaşterea de sine a avut monahul! Poate veţi crede că părintele Nicodim râvnea la o astfel de înmormântare pentru a nu se despărţi nici măcar în moarte de ce i-a fost drag cât a trăit. Nici vorbă! El voia să amintească ucenicilor ce urmau a-l însoţi pe ultimul drum sfatul său cel mai adânc: NU UITA Ţ I CARTEA! La răsărit şi la apus, la miazănoapte şi la miazăzi, oriunde vă veţi înturna privirile, spre cer şi spre pământ, numai prin carte să vă străpungă văzul, şi înţelegerea, şi jindul! Prin străvezimea ei să le cuprindeţi pe toate câte sunt, prin lentilele ei să coloraţi zările cu învăţătura mântuirii!

Iată o înmormântare vrednică de un cărturar al Bisericii!

Şi nu cartea era întâistătătoare, ci ceea ce se revărsa între filele ei: CUVÂNTUL, CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU!

2. CUM SE AJUNGE LA DRAGOSTEA DE CARTE. – Vă întrebaţi, cu siguranţă, mari domni care mă învredniciţi cu atenţia şi bunăvoinţa dumneavoastră, citind cuvintele mele smerite, vă întrebaţi cum de a ajuns acest monah la atâta nobilă încredere în carte . Să-l lăsăm să ne dea singur explicaţii. Ele au fost transcrise de către unul dintre ucenicii săi:

“Când eram mai tânăr, doream să aud cuvânt de învăţătură de la cineva; şi nu auzeam. Mă duceam pe la mănăstiri, schituri, pe la hramuri şi sfinţiri de biserici, dar pretutindenea era tăcere de cele folositoare de suflet. Auzeam cântări bisericeşti foarte frumoase, slujbe bogate cu arhierei şi sobor mare de peste 60-80 de preoţi, cu mulţime de diaconi, dar nu s-a auzit nicăieri cuvânt de învăţătură ca să-l mişte pe om la cele bune, să-l trezească pe om din somnul păcatelor în care dormea liniştit şi fără nici o grijă de sufletul lui care mergea spre pierzare.

“Ardea inima în mine de dragul să aud ceva care să mă folosească şi să spun şi eu la alţii.

“Aceasta a fost pricina, acesta a fost motivul care a făcut să mă hotărăsc de a lupta până la sacificiu, de a pune în mâna celor dornici cartea sfântă. Aceasta m-a făcut să renunţ la toate din lumea aceasta numai şi numai ca să pot face şi eu ceva pentru aproapele meu care zace în întuneric. Să-l ajut măcar cu ce pot. Nu mă rabdă inima ca el să petreacă în întuneric până la moarte; iar noi să umblăm după lucruri fără preţ, după lucruri trecătoare şi putregăioase.

“Dacă aş putea, m-aş duce din casă în casă să stau de vorbă cu ei, să le las vreo carte bună de citit, să fac rugăciuni cu ei, să-i mângâi în necazurile lor şi să mă bucur împreună cu ei când au vreo bucurie.”

Astfel se lămureşte cum de a scris atât de mult protosinghelul Nicodim: cercetând ce se făcea pentru bieţii oameni uitaţi în păcatele lor, el a ajuns la concluzia că cel mai mare ajutor ce li se putea da era să fie îndemnaţi a se ajuta singuri; să înveţe din cărţi cum se trăieşte în pace cu Dumnezeu; să se deprindă să aibă sfetnicul la îndemână: doar să întindă mâna şi să deschidă cartea ca să se şi reverse învăţătura asupra minţilor lor însetate.

In definitiv, stând strâmb şi judecând drept, cum spunea Odobescu, ce alt scop se urmăreşte în înaltele universităţi ale lumii? Unul singur: anume studenţii să afle cum se citeşte în adâncime, să se obişnuiască a citi permanent, a alege ce să citească, a dobândi conştiinţa că numai citind pot progresa.

Şi protosinghelul Nicodim Măndiţă, prin scopul urmărit şi prin excelentele sale rezultate, deschisese o universitate a căilor conducând către Mântuire, o universitate fără plată, o universitate ai cărei cursanţi (uneori nealfabetizaţi) erau răspândiţi pe tot teritoriul României şi îndrumaţi prin luarea de contact, din când în când, cu Profesorul, cu acest ieşit din comun părinte Nicodim, cu asistenţii săi, ce-i erau ucenicii apropiaţi şi asupra cărora voi insista în pagini viitoare şi, mai ales, prin studiul individual – ca la orice cursuri universitare fără frecvenţă obligatorie. O universitate a Mântuirii, o universitate pentru cei cu carte puţină, dar cu mare râvnă de a cunoaşte Creştinismul.

Cititorul îşi aminteşte că părintele Nicodim şi-a teoretizat poziţia în felul următor:

“Cartea este învăţătorul care ne-a transmis nouă învăţătura de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Dumnezeu, de la Sf. Apostoli, ba chiar de la Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, de la Proorocii Vechiului Testament. Şi aşa, prin carte, ne-am împărtăşit şi ne împărtăşim de Cuvântul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea s-a supărat şi se supără atât de mult vrăjmaşul pe cartea cea bună şi folositoare, când o citeşti tu şi când o mai dai şi la alţii să o citească.” 

3. CUM SCRIA PĂRINTELE MĂNDIŢĂ? – Această încredere de nestrămutat în carte l-a făcut, de pildă, să aibă puterea ca, la Mănăstirea Văratec, să pună pe hârtie ” PRIVELIŞTI APOCALIPTICE” , o lucrare însumând în jur de 39.000 de pagini, cuprinse în treizeci de volume. Acestea nu conţineau doar cugetarea Părintelui Nicodim. În nici un caz Sfinţia Sa nu socotea a deţine, singur între oameni, cheile Adevărului, nu! Cu dragoste cugeta la atâţia gânditori şi învăţători din întreaga lume, care şi-au jertfit somnul pentru îndreptarea semenilor lor. De aceea, ca să nu li se irosească truda dătătoare de învăţătură, părintele Nicodim a recurs la ajutorul unor tălmăcitori din limbi străine, pe care îi plătea să traducă pentru el cele mai cutremurătoare cărţi, pentru a le introduce în lucrarea sa de proporţii nu mai puţin cutremurătoare. Astfel, un preot ieşean, punea, pentru el, în cuvinte româneşti texte franţuzeşti, o maică de la Mănăstirea Ţ igăneşti făcea acelaşi lucru pentru textele ruseşti, iar un profesor din Capitală – pentru acelea greceşti. Se vede cu uşurinţă că ambiţia curată a părintelui Nicodim era să nu-şi lipsească cititorii de nimic din cele publicate cândva ce i-ar fi putut îmbogăţi şi scoate din întuneric.

Si prin această metodă, Părintele Măndiţă se apropia de tehnica folosită de profesorii universitari. Nici aceia nu se mărginesc la a-şi oferi studenţilor doar gândirea proprie; mai curând, ei se fac purtătorii mesajelor altora, mai vrednici ca ei, care au trăit anterior. Astfel ca, de la catedra universitară, să ajungă la studenţi cât mai multe dintre comorile existente în cultura lumii, lămurite de profesor, făcute pe înţelesul minţilor crude ale studenţilor, frământate – dacă nu şi mestecate (să ne îngăduim a surâde ascultând personajul lui Ion Creangă, acela care se întreba dacă “muieţi îs posmegii” ).

A rămas posterităţii un portret zguduitor al ieromonahului în această perioadă:

“Părintele a sângerat mult până a ajuns la capătul acestei uriaşe lucrări. A presărat această lucrare cu bucăţi, bucăţi din viaţa sa. El a făcut la fel cu cel cu statuia pe care, acoperind-o cu hainele sale, să nu îngheţe, a îngheţat el lângă dânsa şi a murit. A sacrificat totul de dragul de a-şi vedea opera dusă până la capăt. Şi într-adevăr a reuşit să-şi împlinească visul pe care l-a avut cu atâţia ani în urmă.”

Voi repeta crezul Părintelui Nicodim Măndiţă că “o carte bună e un înger al lui Dumnezeu, căci te învaţă să-l iubeşti pe El, să te fereşti de rău şi să te grijeşti de sufletul tău. Îţi arată că, dacă cumva te-ai murdărit de păcate, te poţi curăţa de ele prin pocăinţă.”

Ce să mai rămână de spus mai limpede despre valoarea cărţii, când Părintele a rostit aceste cuvinte de pe alt tărâm?  

7. LECTURA, CA EXERCIŢIU PREGĂTITOR AL TAINEI

LOCUL CĂRŢII ÎN PREGĂTIREA NUNŢ II. – N u am ajuns la capătul cercetării greutăţii pe care au avut-o cărţile în concepţia pedagogică a P rotosinghelului N icodim M ăndiţă . Unui mic număr dintre noi le-ar trece prin minte că el plănuia ca până şi cu prilejul unui eveniment datorat dragostei, cartea să joace un rol de frunte. La ce eveniment gândesc? Ei bine, este vorba despre nuntă.

Cel dintâi ce poartă cea mai mare răspundere în privinţa unităţii spirituale a viitorului cuplu, a curăţiei lui, nu numai ca îndoit receptacol al celui mai frumos şi mai sfinţit dar primit de la Dumnezeu, în deosebi în tinereţe, adică al iubirii, dar şi ca leagăn al unei viitoare fiinţe omeneşti, al unui copil, nădejdea neamului nostru, este nunul.

Acestuia i se cere să parcurgă “Psaltirea”, “Acatiste”, “Paraclisul Maicii Domnului”, “Canonul de rugăciune către Puterile Cereşti” şi acela către“Toţi Sfinţii” , i se cere să conspecteze şi să studieze din “Cazanie” , din “Învăţătura de Credinţă” , din “Hristoitie” (la “Cuvântul III” , mai cu seamă) toate câte privesc rânduielile nunţii. Veţi spune că este lucru firesc, deoarece dacă nunul nu cunoaşte tradiţia, înţelesul de fior al Sfintei Taine în care are loc preţios de părinte, cine să ştie cele necesare şi lăsate moştenire de Biserică? Aşa este: o simplă datorie.

Numai că recomandările părintelui Nicodim nu se opresc aici. El sugerează nunului să conspecteze şi textele potrivite ce le va găsi prin cărţile cu istorioare morale, pentru ca la nuntă spusele lui să nu încalce învăţăturile, înţelepciunea căii creştine, ci să le învedereze şi să-i încurajeze şi să-i călăuzească pe miri în lumina Ortodoxiei.

Nu numai nunul are atari îndatoriri, ci toţi aceia legaţi de nunta ce se pregăteşte, în primul rând mirii, dar şi socrii mari, socrii mici, rudele – de ce nu şi nuntaşii?

2. CANONUL DE A CITI. – Dar nunta nu este singura Taină bisericească la care contribuie cartea, ca învăţător . Ba am spune că există o altă Sfântă Taină, mult mai ades prezentă în viaţa noastră decât precedenta, în pregătirea căreia, lecturile sfinte au o însemnătate covârşitoare. Ele devin canonul de după spovedanie preferat de marele duhovnic ce a fost Părintele Nicodim. Afirmaţia nu trebuie luată ca una neclintită, dar nici ca una de nebăgat în seamă. Dimpotrivă.

Vă rog să urmăriţi cu atenţie fragmentul următor. Istorisirea luminează din plin felul în care ieromonahul înţelegea să folosească literatura religioasă în vederea îmbunăţătirii oamenilor.

“Într-o seară de vară bate la poartă cineva. Un om. Apropiindu-mă să-i dau drumul, n-am putut să-l recunosc. Nu-l mai văzusem niciodată. Era un om ca de 60-65 de ani. Vrând să fie sigur dacă nu cumva a greşit, mă întrebă: “Nu vă supăraţi! Aicea stă Gheorghe Ionescu?” “Da, - îi răspund – poftiţi!” . Intră şi mergem în casă. “Mă cunoşti?” - întrebă el. Eu îi răspund: “N-am de unde să vă cunosc”. “Poate că o să ne cunoştem de acum înainte”- zise el şi părea tare îngrijorat şi obosit de drum. Şi iarăşi zise: “Eu am fost la Părintele Nicodim de la Mănăstirea Văratec. M-am mărturisit la el şi mi-a dat canon 72 de cărţi să citesc şi “Vămile Văzduhului” să le scriu şi m-a trimis la dumneata ca să-mi spui ce fel de cărţi sunt acelea şi cum se cheamă!”

Cei care mă urmăresc acum se vor mira ce treabă avea domnul Gheorghe Ionescu să-i prescrie omului cărţile de citit. Apoi, el era unul dintre ucenicii cei mai apropiaţi ai duhovnicului. Acesta din urmă era prea prins sub poverile îndatoririlor sale ce îi mâncau fără răgaz timpul – şi cum îşi crescuse ucenicii astfel încât să-i cunoască până şi gândul, îi însărcina pe ei când trebuia, precum în această împrejurare, să se întocmească liste ce i-ar fi răpit multe ceasuri de căutare şi copiere de titluri. Drept care, ei având atari liste gata pregătite, şi nefiind atât de prinşi cu treburile ca dânsul, îşi trimitea spovediţii la ei, să le dea amănunte asupra felului în care se cuvenea îndeplinit canonul, pentru aceşti ucenici cugetarea Părintelui Nicodim fiind literă de Evanghelie.

“Bine” , îi răspund, “după ce stăm la masă, ne facem rugăciunea de seară, după care îţi voi da o notă de 24 de cărţi pe care le vei citi de trei ori pe fiecare din ele şi fac 24 x 3 = 72 de cărţi” . El era tare curios să le ştie ce nume poartă, iar de s-ar putea să le şi vadă cum apar, cât sunt de mari ş.a. După ce am terminat rugăciunea, i-am dat nota de cărţi şi le-am şi arătat cum arată. În noaptea aceea n-am închis un ochi de atâtea întrebări ce mi le punea la care mă simţeam obligat să-i răspund.

“Dimineaţa când să plece de la mine la autobuz, îmi spune că cele 24 de cărţi vrea să i le dau; iar de nu, el nu mai pleacă de la mine. El era invalid de un picior. “Da… Sunt de părere să ţi le dau - am răspuns – , dar cum ai să le duci, că sunt cam grele. Ş i pe lângă cărţi trebuie să mai pun ceva” . El îmi spuse că le duce oricât de grele ar fi. “Cum am mers pe calea pierzării - zicea el – cu acest picior beteag, trebuie să merg cu el şi pe calea mântuirii. Nu se pune problema, trebuie să pot” . I-am pregătit bagajul. I-am pus într-un paner cam mare două rânduri de cărţi; iar pe deasupra cam vreo 10 cm. am completat cu roşii până sus.” Nu cumva să zărească ochii iubitorilor de bunuri străine cărţile şi să-l sărăcească de ele şi de pace.

Băgaţi de seamă cât s-a schimbat lumea? Naratorul se temea ca acest sătean să nu fi fost invidiat că avea multe cărţi în coş şi să nu-l fi lipsit de ele vrun alt ins râvnitor să şi le însuşească. Unde se mai pomeneşte astăzi ca o carte – orice conţinut ar avea ea, cu oricât talent ar fi scrisă – să fie furată pentru că hoţului îi este dor să citească! Pe când pe vremea aceea, furtul de carte avea loc în chip obişnuit, de bună seamă, atâta timp cât naratorului mai întâi i-a venit în minte această grijă. Frumoase timpuri cele când se vădea adevărat ca o carte să nu fie în siguranţă de nu era bine ascunsă…

Totuşi, să nu fiu chiar atât de categoric, pentru că aş minţi. Vă voi mai reţine o clipă să vă povestesc că la un Târg de carte la care am luat parte cu editura mea, mi-am părăsit pentru jumătate de ceas ştandul, să merg cu un prieten, editorul Radu Vlad, azi prematur răposat, într-un ungher mai liniştit, să schimbăm o vorbă. Am rugat-o pe Mariana, soţia lui, să informeze muşterii asupra preţului cărţilor publicate de mine şi înfăţişate acolo şi, eventual, să vândă ce putea. Când îmi era mai dragă convorbirea cu bărbatul dânsei, o văd apărând cu chipul alb de emoţie şi străduindu-se să-mi comunice cât mai pe ocolite că o bătrână a tot răsfoit modesta mea scriere ” Cartea Creştinului Începător” ca, fără să zică vreo vorbă doamnei, să plece după ce îşi strecurase cartea în sacoşă. - “Ce mă fac, Mihai?” , îmi tot zicea amabila mea înlocuitoare, nefericită din pricina pagubei ce mi se prilejuise atunci când dumneaei răspundea în faţa mea. Adăugă: “N-am fost în stare s-o oblig să înapoieze cartea, deşi am văzut-o cu ochii mei cum a furat-o!” – “Linişteşte-te”, i-am răspuns. “Mi-ai făcut cea mai mare bucurie, ca scriitor. Nu mi se pare de colo să voiască un cititor să-mi fure cartea, dacă n-are puţinii bani necesari pe care-i cer pe ea, s-o fure numai ca să o poată citi.” Da, se mai fură şi astăzi, dar ce bune cărţi rămân în rafturi pentru că tot mai rari sunt cei ce voiesc să rişte pentru o carte!… Ce spun? De fapt, nu de risc se tem oamenii, ci de povara cărţilor ce nu-i mai interesează deloc. Asta este.

Sper să nu interpreteze careva dintre cititorii mei că aş face apologia furtului. Ferească Dumnezeu! Iau furtul, în acest caz, doar ca semn al patimii nobile nesatisfăcute, al patimii pentru lectură; şi atâta tot.

Să vedem ce s-a petrecut mai departe.     

“Dar Părintele în afară de aceste 72 de cărţi de citit i-a mai dat şi ” Cele 24 de vămi ” de scris; iar în fiecare zi să facă şi cele 7 Laude. La mărturisire, nu s-a sculat din genunchi până nu i-a rostit acest canon. El singur l-a cerut şi tot el l-a făcut. După ce s-a mărturisit a mai trăit 26 de ani.”

Se adaugă nişte explicaţii binevenite pentru a se înţelege metoda pedagogică folosită de duhovnic.

“Cel ce primea 24 de cărţi, le citea pe fiecare câte o singură dată; cel ce primea 48 de cărţi le citea pe fiecare de două ori: 24 x 2 = 48; iar cel ce primea 72 de cărţi, le citea de trei ori pe fiecare: 24 x 3 = 72 cărţi.”

Să nu carecumva să creadă cineva că aceste lecturi îndoite sau întreite erau pedeapsă, după cum se înţelege cuvântul “canon”. Nu. Duhovnicul ştia prea bine că cine nu este obişnuit cu cititul de cărţi nu se poate acomoda lecturii din primul foc; care va să zică, nu ajunge la înţelesurile adânci cu uşurinţă şi de la cea dintâi parcurgere. Atunci născoci această tehnică a recitirii, tocmai pentru a înlesni surprinderea învăţăturii deduse din lectură, prin insistarea asupra acesteia. Dealtfel, cele ce urmează – prin diferenţierea făcută între canonul acelora care ştiau carte de canonul neştiutorilor de carte – lămuresc ideea  rostită de mine adineaori.

“Erau şi cazuri mai deosebite, când Părintele nu se folosea de acest tabel ce mi-l dăduse mie. La cei ce ştiau carte, canonul era de 72 de cărţi şi dacă aveau scrisul corect şi citeţ, ca să se poată folosi şi alţii, le mai dădea şi ” Cele 24 de Vămi ale Văzduhului” de scris, iar alteori numai de citit. Pentru cei ce nu ştiau carte, le dădea canon să asculte de la cei pe care îi plăteau să citească 48 de cărţi sau 24 de cărţi, dacă erau mai bătrâni sau bolnavi sau dacă nu aveau posibilitatea să plătească de citit. Însă, fără canon de citit nu putea nimeni să primească de la Părintele dezlegarea de păcate la scaunul spovedaniei.”

3. LISTA CELOR 24 DE CĂRŢI. – Urmează lista acelor cărţi, pe care o copiez aci , pentru cazul când cele relatate au putut stârni curiozitatea vreunui cititor. Din enumerarea acestor titluri, veţi cuprinde întreaga arie morală ce socotea părintele Nicodim Măndiţă că era obligatorie pentru a te deprinde să trăieşti creştineşte.

Noul Testament”; “Mântuirea Păcătoşilor”; “Hristoitia”; “Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă”; “Epistola Călăuzitoare la Împărăţia lui Dumnezeu”; “Porunca II”; “Porunca V”; “Porunca VIII”; “Mândria”; “Lăcomia”. Ultimile cinci titluri înşirate, în scrierile lui Nicodim Măndiţă sunt cuprinse sub titlul generic: ” Oglinda Duhovnicească”. Urmează: ” Dumnezeu Atotcreatorul”; “Drumul Crucii – sau cele patru cruci: Fecioria, Căsătoria, Curăţia şi Călugăria”; “Aurora Creştinismului”; “Maica Domnului” şi “Magii “(ambele din: ” Viaţa Maicii Domnului” ); “Izvorul Răutăţilor”; “Părăsiţi Calea Pierzării”; “Curtea Domnului” (din: “Poarta Raiului” );”Cele şapte Laude”; “Sacrificul Sfânt” (din: ” Dumnezeiasca Liturghie” ); “Credinţa în Dumnezeu”; “Păcatul Înjurăturilor şi al Drăcuitului…”; “Devotamentul Patriotic”; “Eclipsa de Lumină”; “Mântuind, mântuieşte-te”.

Această listă de cărţi ne îngăduie o nouă apropiere dintre părintele Nicodim Măndiţă şi un profesor universitar, apropiere făcută de mine anterior, dacă cititorii şi-o amintesc.

Profesorul, conştient că scrierile sale reprezintă rezultatul unei foarte îndelungate perioade de adâncire a materiei pe care o predă, totdeauna socoteşte că în ele se vor găsi cele mai lesnicioase căi de asimilare a ei. De aceea, el preferă să înscrie pe locul de frunte, în bibliografia cursului, cărţile pe care le-a tipărit, acestea constituind cel mai de-a dreptul drum în învăţare.

Se întâmpla ca insul care primise canonul de la părintele Măndiţă să nu izbutească să găsească toate acele cărţi din lista de mai sus. Asta nu însemna că se renunţa la o parte din canon, nu. Omul trebuia să înlocuiască titlurile absente din lectura sa cu tot atâtea altele, cu conţinut curat ortodox şi numărând cel puţin 300 de pagini fiecare.

La fel, părintele Măndiţă recomanda ca, înainte de spovedanie, să se parcurgă trei-patru cărţi, preferabil din lista de mai sus.

Nu isprăvim cu atâta a vorbi despre canonul lecturilor de cărţi pedagogice ortodoxe. Vom continua, în capitolul următor, să discutăm acest aspect al pedagogiei mărturisirii creştine, în care duhovnicul Nicodim s-a distins de toţi ceilalţi duhovnici, în cel mai bun sens cu putinţă, contribuind pe calea cea mai sigură la edificarea în credinţă a fiilor săi.  

8. CANONUL DE A CITI PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIRE

CE GÂNDESC CREDINCIOŞII DESPRE CITIT - Nădăjduiesc că cititorii mei nu au uitat cele discutate cu un capitol în urmă cu privire la rolul cărţilor în canonul de dezlegare, aşa cum îl hotărâse părintele Nicodim Măndiţă. Aci este bine să vorbim despre aceeaşi chestiune, schimbând, însă, punctul de vedere; anume să urmărim reacţiile oamenilor care veneau la spovadă la acest călugăr ieşit din comun şi pe care dorim a-l înţelege mai bine.

Întrebarea de la care plecăm este dacă mărturisiţii priveau cu aceeaşi înflăcărare ca şi el cititul de cărţi.

Să începem cu întâmplarea unei femei care “se osteni ce se osteni în facerea canonului, însă de la o vreme, semănătorul de gânduri rele, diavolul, o tulbură.”

Oare lectura la care se supunea dânsa nu dădea nici un rod? Erau rândurile străbătute atât de lipsite de vlaga de a convinge, încât ea să se lase cu mare uşurinţă pradă şoaptelor duşmanului nostru obştesc? Una ca aceasta nu este de crezut, deoarece îşi schimbase cu totul felul de viaţă în urma înrâuririi Părintelui Nicodim. Nu se mai sinchisea de purtarea celorlalţi săteni. Taclalele pe marginea şanţului şi bârfa pe la porţi, cu zilele, le pusese în cui. Cu alte cuvinte, nu mai clevetea, pentru a numi păcatul ei de-a dreptul, care clevetire o îndemnase anterior şi la lene, şi la invidie, şi la vrăjmăşie, şi la fudulire, şi la câte alte scăderi nu o îmbrâncise până atunci… Dar lucrurile nu rămaseră în această albie a curăţirii în care se aşezase sufletul ei. Ajunsese să citească zilnic, după cum îi fusese înţelegerea cu duhovnicul. Însă, într-o bună dimineaţă, ceva strecurat în sufletul său nu-i mai dădu stare. I se păru că o apăsau poveri prea mari. Lectura o enerva, o zdrobea, o neliniştea. Nu avu linişte până ce nu hotărî a merge la Părinte, să-i ceară scurtarea canonului.

Cele petrecute în sinea ei, chemarea la lectură şi respingerea lăuntrică a acesteia sunt cunoscute de fiece cititor,  pentru că toţi suntem supuşi aceloraşi valuri ce acum ne poartă spre Bine şi pe urmă ne smulg de acolo şi ne împing, cu sau fără voia noastră, către Rău.

Numai că femeia cu pricina era om cu obraz. Cum îşi revăzu duhovnicul, o înecă spaima de cererea cu care îl stingherea. Totuşi, temându-se ca, reîntoarsă acasă, să nu tabere neputinţa iarăşi peste dumneaei, îi cuvântă cu câtă îndrăzneală mai putea aduna din pierderea sa de sine:

- “De o bucată de timp mă chinuie gândul să vin la Sfinţia Voastră pentru a vă ruga să-mi mai micşoraţi din canon, nu prea mult dar să mai scădeţi ceva, că mi se părea prea mare.  Aşa am păţit cât am fost acasă. Însă de cum am ajuns aici, pornirea asta m-a părăsit de tot. Mi-a rămas numa’ frica de ea şi d-aia v-am spus” îşi înghiţi vorba, cutremurată de îngrijorare. Aşteptă răspunsul, cu un nod în gât.

Merită să adăstăm puţin alături de dânsa. Va să zică, luase canon de lectură de cărţi pioase şi de morală. Pătrunderea înţelesului lor o ajutase să-şi stăpânească firea cu mai mare uşurinţă decât o putuse face anterior. Îşi găsea mai lesne plăcerea în lectură decât în continuarea îndeletnicirilor neîngăduite slujite până să treacă prin această cură de cărţi. Dar ajunse la un fel de saţiu cât priveşte tipăriturile. Socotind că citise destul pentru a nu mai păcătui cu uşurinţa dinainte,  fu ispitită să o mai rărească, să mai pună cartea sub pernă; în cuvinte simple, se cam plictisise de această petrecere, de ca şi cum i-ar fi şoptit dihania cea neagră: rău cu rău, dar mai rău fără rău.

Ea nu ştia că fenomenul îl trăim cu toţii, chiar şi cei mai înverşunaţi cititori şi cei mai îndrăgostiţi de buchiile tipărite, deoarece orice activitate mentală are nevoie de oarecari pauze şi de împrospătare prin alte sârguiri intelectuale sau manuale, nu neapărat că am fi ispitiţi de cel viclean la delăsare; deşi şi asta se poate întâmpla.

Dar femeia nu era la fel de înjugată răului cum fusese înainte de această întâlnire cu înţelepciunea din cărţi, aşa încât nu se iertă singură de ceea ce-i devenise trudă, adică de citit, ci făcu iarăşi drumul la duhovnic, să obţină îngăduinţa acestuia de a părăsi lucrarea.

Numai că, revăzându-se în atmosfera curată a mănăstirii, aşteptând reîntâlnirea cu părintele, de a cărui imagine nu putea deslipi simţământul sfinţeniei, începu să-i pară rău de osteneala inimii, de care dăduse dovadă pornind într-acolo, izbuti a-şi cântări sărăcirea ei de curaj, se văzu slabă cum era, dar şi gata de o nouă bătălie cu sine însăşi. De aceea, cu vrednicie, îşi adună întreaga îndrăzneală de a-şi da pe faţă neputinţele, oricât s-ar fi ruşinat; şi îi istorisi toate acestea duhovnicului.

Părintele surâdea cu blândeţe:

– “Da. Sigur că da. Eu îţi scad pe fiecare zi câte ceva din canon, dacă te osteneşti să citeşti. Dacă citeşti azi câteva foi şi mâine câteva foi, eu îţi scad în continuare pe fiecare zi în raport cu cititul. Aşa că fii liniştită, vezi-ţi de treabă şi nu primi gânduri străine ca acestea, care te tulbură, căci te păgubeşti vremelnic şi veşnic. Aceste gânduri sunt de la vrăjmaşul cel de obşte al neamului omenesc care nu ne vrea binele, ci numai răul.”

Urmează esenţa învăţăturii sale, acel adevăr pe care atât de puţini oameni, chiar şi intelectuali cu numele, s-au învrednicit a-l înţelege. Ascultaţi ce simplu adevăr şi cât de însemnat i-a încredinţat părintele Nicodim:

- “După cum nu poţi spăla rufele fără apă multă şi curată, aşa nici sufletul nu se poate curăţi fără Cuvântul lui Dumnezeu, pe care-l găsim în sfintele cărţi.”

Nu trebuie adăugat că femeia fu tămăduită de tot – pentru că vindecată fusese ea de când se pregătea, stingherită de propria sa purtarea, a vorbi a doua oară cu sfătuitorul său de bine -, fu curăţită, ziceam, de orice cârtire în faţa cărţilor.

Cât îmi visez ca să mediteze asupra acestor rânduri şi studenţii mei, deoarece nu cunosc cale mai dreaptă spre izbândă decât cercetarea cărţilor şi tare le doresc să fie toţi nişte învingători de partea Binelui!

2. NIMENI NU ESTE MAI PRESUS DE ÎNVĂŢĂTURĂ . – N u la fel se împotriveau cititului toţi aceia care băteau drumul la P ărintele N icodim şi primeau de la el îndemnul de a se afunda în cărţi.

Ni se istoriseşte că maicile se nemulţumiră pentru că fuseseră oprite de la Sfânta Împărtăşanie, pe când un grup de mirence primise slobozirea de a se împărtăşi. Din cuvântul duhovnicului către ele, deducem atitudinea mirencelor faţă de carte.

- “Socotesc” , le-a zis părintele, “că nu este cu cale să vă nemulţumească faptul că am dezlegat aceste femei la Împărtăşirea cu Sf. Taine. Sunt tare necăjite, din multe pricini. Abia de izbutesc să vină o dată pe an la noi, pentru a se mărturisi, asta pentru că locuiesc foarte departe, fiindcă au bărbaţi pătimaşi, care le pricinuiesc numeroase necazuri, cheltuind ultimul bănuţ pe băutură şi fumat, iar ele, cu copiii, trăiesc în mare lipsă a celor ce sunt de cea mai mare trebuinţă vieţii… Adeseori primesc şi bătaie de la bărbaţii lor, care nu mai au judecata limpede din cauza paharului. Mereu petrec în lacrimi alergând după cele treburi ca să-şi poată face timp de rugăciune şi să mai asculte din Sfintele Cărţi. Căci ele, având copii de şcoală, îi pun să le citească din Sfintele Cărţi. Ca o mângâiere şi încurajare pentru a putea înfrunta aceste amărăciuni, le-am îngăduit să primească Sfintele Taine.”

Deci, neputând, din pricina potopirii treburilor, să-şi găsească răgazul de a  mai deschide vreo carte, mamele le cereau feciorilor şi fetelor să le citească, pe când ele munceau, după obiceiul călugăresc de a asculta lecturi din vieţile sfinţilor în timpul mesei, la trapeză, ori cum se povesteşte că părintele Cleopa, nu demult dus dintre noi într-o lume mai bună, când era adolescent, la prăşit, la săpat sau la alte munci ale câmpului, spunea pe de rost ” Psaltirea” , cu glas destul de tare să fie auzit de toţi ceilalţi care munceau pe lângă sine, astfel ca toţi să-şi înalţe cugetele pe firul rugăciunii ascultate şi să nu irosească ceasurile de muncă fără a cugeta la Dumnezeu.

3. RĂSPÂNDIREA ÎNVĂŢĂTURII PENTRU MÂNTUIREA A CÂT MAI MULŢI. – Dealtminteri, a ţi se citi, când n-o poţi face singur (din diverse pricini), devine, la Părintele Nicodim Măndiţă, metodă de studiu.

Să ne apropiem de un grup sosit la duhovnic şi să-i dăm ascultare unui bătrân ce se adresează monahului cu următoarele cuvinte, în care, din înflăcărare mereu revine asupra aceloraşi idei, minunându-se singur de roadele cărţilor:

- “Blagosloviţi, Părinte!” – şi arătând cu mâna spre unul dintre oamenii adunaţi, zice: - “Omul acesta mi-a citit toate cărţile pe care mi le-aţi dat canon. Făcând-o pentru mine, s-a folosit şi el, dând de câte lucruri minunate se află în acele cărţi binecuvântate… El are ţinere de minte, aşa că a mai spus şi la alţii din cele aflate. Deaceea toţi câţi am venit acum suntem pregătiţi să ne mărturisim şi hotărâţi a pune început bun de viaţă cu adevărat creştinească. După cum mă ştiţi, eu nu pot citi, drept pentru care aceste suflete de aici s-au mişcat la cele ce le-a rostit omul care mi-a citit mie de canon. Şi preotul din sat de la noi e tare mulţumit de când a început omul acesta să citească pentru mine la canon. Vin mai mulţi oameni la Biserică acum decât înainte. Cuvioase Părinte! Eu am avut vorbă cu acest om ca să-i plătesc pentru truda lui, dar după ce a isprăvit de citit, n-a mai vrut să primească de la mine bani. A spus că s-ar cădea ca el să mă răsplătească, deoarece abia de când a început să citească şi-a dat seama ce rost are el, creştin muritor, pe lumea asta. Mi-a spus că dacă nu-mi citea aceste cărţi, avea să trăiască până la moarte legat la ochi, necunoscând nimic, şi avea să-şi piardă sufletul!”

Mare i-a fost bucuria duhovnicului de bucuria oamenilor!…

S e pot defini câteva trăsături ale activităţii acesteia speciale a ‘creştinului începător’, cum i-am numit într-o carte cu aceste două cuvinte în titlu pe toţi cei ca noi, botezaţi, duşi pe la biserică în zilele mari ale anului, care ne închinăm când trecem prin faţa unei biserici, ba se poate întâmpla să şi bolborosim câteva cuvinte de rugăciune, la ananghie, şi cu asta am cam încheiat-o cu …creştinismul!

? Dacă doritorul de iertare a păcatelor nu ştie carte, la sfatul părintelui Măndiţă el va tocmi un vecin să-i citească, pe bani, cărţile recomandate drept canon.

? Dacă acela ce citeşte atari cărţi nu va păstra pentru el comoara adunată, ci o va folosi în convorbirile cu alţii, el va aduce la picioarele lui Iisus alţi doritori de învăţătură.

? Dacă aceştia vor fi pământ bun şi bine însămânţat, ei se vor îndrepta către spovedanie şi împărtăşanie, apucând calea Mântuirii.

? Cartea lucrează de parcă ar fi vie. Şi vie este prin Cuvântul cuprins în ea, cuvânt ziditor, cuvânt încurajator, cuvânt întăritor, cuvânt de îndreptare.

Iată ce s-a întâmplat în continuare.

Părintele Nicodim, în tăcerea respetuoasă faţă de cele auzite, ce se lăsase asupra tuturor celor de faţă, zâmbind cu dragoste de părinte mulţumit de petrecerea fiilor săi zise (citez după cel care a auzit lucrurile acestea):

- “”Vedeţi ce mare putere are citirea cărţilor Sfinte pentru sufletele ce petrec în întuneric! Să facem şi noi cum face ariciul când merge în vie şi strugurii sunt copţi. Cum se suie pe butucul viei şi mănâncă până se satură, apoi scutură cu putere butucul până ce cad bobiţe multe. Coboară apoi şi se tăvăleşte pe jos până se încarcă bine şi pleacă liniştit şi mulţumit că poate duce hrană la puişorii lui. Aşa să facem şi noi. Când auzim sau citim ceva bun care ne foloseşte, să spunem şi la alţii, să se folosească şi ei. După ce ne-am alimentat noi cât trebuie, să ducem şi la cei ce sunt în lipsă.””

În spirit esopian, adică în duhul fabulelor, gen atât de iubit de poporul nostru care multe povestioare cu tâlc foloseşte în educaţie, istorioare ale căror personaje, animale, produc învăţătura plecând de la datele naturii la îndemâna observării tuturora, Părintele Nicodim leagă aventura spirituală trăită de grupul acela de săteni de o imagine vie, aceea a inteligentului arici, astfel încât morala să nu mai fie uitată, ci să devină îndreptar al vieţii, îndreptar pentru toţi cei atunci de faţă. Deoarece nu este îndeajuns să trăieşti în lumina revelatorie a adevărului, ci ea trebuie ‘organizată’, trebuie ‘făcută descifrabilă’, trebuie asimilată prin ‘raţionalizare’, pentru a deveni un câştig definitiv pentru viitor.

Bătrânul purtător de cuvânt al pelerinilor adause altceva ce-i nedumerise, altceva ce le solicitase puterea de a învinge tulburările ivite (continuăm citarea):

- “”Cuvioase Părinte! De mult ne zbatem noi să venim la Sfinţia Voastră, dar n-am reuşit până acum. De câte ori eram gata să plecăm, apărea câte ceva, ba la unul, ba la altul, şi eram nevoiţi să amânăm plecarea. Ne-am speriat de atâtea ispite care de fiecare dată ne făceau şi peste voia noastră să renunţăm la plecare, să amânăm mereu plecarea. Terminasem canonul de citit şi dacă am văzut că nu puteam pleca, am luat încă o dată la citit acele cărţi, încât puţin a fost de nu am terminat canonul şi a doua oară. Oare am greşit dacă am citit încă o dată, fără voia Sfinţiei Voastre? Căci, drept să vă spunem, ne obişnuisem a asculta mereu câte ceva din acele cărţi şi nu mai puteam să stăm fără să ascultăm.””

Frumoasă problemă ridică bieţii cititori ce au ‘descoperit America’, după cum e vorba, datorită spovadei unuia dintre ei la un duhovic cu adevărat har să învie oamenii din moartea neştiinţei la viaţa cunoştiinţei… Iar părintele Măndiţă nu pierde prilejul să pună lucrurile într-o ecuaţie similară aceleia întrupată în fabula de mai adineaori, adică să caute şi să găsească explicaţia cea mai realistă şi mai apropiată de experienţa de zi de zi a ascultătorilor săi, ca şi cea mai plastică

- “”Nu, n-aţi greşit cu nimic pentru că aţi mai citit. Trebuie mereu să citim, la fel cum respirăm aerul sau cum ne alimentăm trupul cu mâncare şi băutură.”” 

Auziţi cum spune părintele Nicodim şi nu uitaţi nicicând, nici la cele mai adânci bătrâneţi: “Trebuie mereu să citim, la fel cum respirăm aerul sau cum ne alimentăm trupul cu mâncare şi băutură.” 

După ce am repetat importanta sa învăţătură, să-l ascultăm mai departe: “”Căci numai aşa făcând ne putem întări în credinţă, ne putem apropia şi uni cu Dumnezeu de aici de pe pământ ca să putem petrece cu El în veşnicie. De altfel, acest canon de citit prin Sfintele cărţi, pe care l-aţi primit la spovedanie, nu este şi nu trebuie să spunem că este canon greu. În ‘Pravila Bisericească’ întocmită de Nicodim Sachelarie se numără între canoanele uşoare. Chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos fericeşte pe cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.”” 

S ă ne despărţim acum cu aceste cuvinte de jăratic pentru cel care voieşte, asemeni armăsarului din poveste, să zburde numai prin ceruri: “Trebuie mereu să citim, la fel cum respirăm aerul sau cum ne alimentăm trupul cu mâncare şi băutură.” 

Binecuvântat fie acela care a ştiut să dea astfel de învăţături fraţilor săi, fie ei şi necunoscători de carte, cum era cazul bătrânului ce adusese după sine, cu zel, atâţia oameni din sat râvnitori de mântuire.

9. DIN NOU DESPRE CITITUL CĂRŢILOR

CARTEA, MIJLOC DE UMPLERE A ZILELOR CU BUCURII. – D in relatarea următoare deducem că, înainte de a ne fi îndreptar, cartea ne umple de bucurie timpul lung al zilelor şi ne dăruieşte un rost.

Acela care ne împărtăşeşte din necazurile şi triumfurile sale este un fost controlor de bilete C.F.R. Să-i dăm cuvântul să se explice.

- “Este adevărat, am crezut şi eu că înnebunesc după ce am ieşit la pensie, pentru că nu aveam atunci cărţi de citit. Fiind obişnuit o viaţă întreagă cu serviciul pe care îl aveam, de a umbla mereu prin vagoane, cât îi trenul de lung, credeţi-mă, Cinstite Părinte,” – se adresează el parohului său care se arătase în mod ridicol îngrijorat să nu cumva să se îmbolnăvească omul de nervi tot citind atâta – ” că nemaimergând la serviciu şi stând mereu acasă, mă uitam pe fereastră. Ieşeam afară fără nici o treabă şi intram în casă adeseori, de nu ştiam ce-i cu mine. Mereu mă certa soţia şi îmi spunea că sunt mai rău ca un copil. Da, atunci am crezut că înnebunesc. Şi poate chiar că mă şi stricam de cap dacă bunul Dumnezeu nu-mi punea în faţă marea lucrare a Părintelui Nicodim Măndiţă de la Văratec. Acum nu mai pot spune altceva decât slavă lui Dumnezeu că am o ocupaţie, ca să-mi pot da seama de rostul venirii mele pe pământ şi răspunderea ce o voi avea la Înfricoşata Judecată, de nu voi face roade vrednice de pocăinţă. Mai înainte de a citi Sfintele Cărţi, mă socoteam un om corect şi fără nici un cusur, dar acum vai, mă ruşinez de mine, Părinte, şi de viaţa pe care am trăit-o până acum. Dacă ar fi îngăduit aşa ceva, apoi credeţi-mă că o spun în frica lui Dumnezeu, aş lăsa cu limbă de moarte ca trupul meu să nu fie îngropat în cimitirul Bisericii, ci să-l arunce în groapa unde se aruncă animalele moarte. Căci în viaţa mea i-am făcut trupului toate voile cele rele şi niciodată nu m-am înfrânat.”

Nu ştiu în ce măsură cititorii mei au întâlnit oameni maturi, ba mai ales dintr-aceia aflaţi călare pe hotarul către vârsta a treia, care, pe neaşteptatelea, încep a fi chinuiţi de lipsa preocupărilor intelectuale ce au dovedit întreaga viaţă lăsată în urmă şi măcinaţi de regretul de a o fi irosit zadarnic, adică fără fructe ale înţelepciunii. Este un simţământ firesc la ceasul târzielnic al bilanţului, este firesc pentru tot omul – că cine se poate arăta mulţumit cu câte a făcut în trecut şi mai ales cu modul în care le-a făcut? Îţi dai seama că mai de pomană ai umbrit pământul; cum, dacă ai copil, nu te deosebeşti prin aceasta de miliarde de alţi inşi; cum, dacă ai adunat o brumă de avere, asta au făcut mai toţi cei sănătoşi şi cu capul pe umeri. Şi nu-ţi rămâne decât a te întreba: dar eu, eu ce am săvârşit deosebit şi care să mă recomande ca o personalitate aparte? Scormoneşti în amintiri şi peste nimica nu dai, ce să fie al tău numai. Cauţi, răscoleşti, tuni şi fulgeri de nemulţumit, şi la prea puţin foloseşte, că tot un mare gol te întâm-pină. Precum mărturisitorul ceferist: nici nu ştia cum să-şi umple ceasurile, până ce cărţile au început a sta de vorbă cu el şi a-i pune întrebări usturătoare, precum şi a-l învăţa răspunsul la acestea.

2. SĂ CITIŢI CU URECHILE! – D eşi am mai discutat şi în paginile precedente despre cei îndemnaţi de P ărintele N icodim M ăndiţă să ia canon de lectură, cu toate că nu ştiau carte , insist asupra acestui sfat cu o nouă istorisire, în ea fiind deosebit de explicit locul cititului în pregătirea pentru Mântuire, totul expus cu imagini smulse din viaţa de zi de zi şi pe înţelesul tuturora, fiindcă se recurge la o experienţă de viaţă dintre cele mai obişnuite. Personajul este o femeie simplă, va să zică. Nu ştia carte şi insista ca Părintele să-i fi dat orice alt canon, dar nu să citească, deoarece nu avea nici o clasă.

Părintele, cu o întrebare, clădi o pildă:

- “Dar dumneata poţi spăla rufe fără apă?! Apoi dacă nu poţi curăţi rufele fără apă, tot la fel nici creştinul nu se poate curăţi de murdăria păcatului fără apa cea vie care este Cuvântul lui Dumnezeu.” ..                          

Femeia nu dădea înapoi deloc, nepricepând cum să-şi împlinească îndatorirea dacă nu era dedată azbuchiilor nici cât un copil.

Părintele nu se lăsă nici el mai prejos, tăindu-i-o, se pare, cu înseşi cuvintele acestea:

“Dacă vrei, poţi citi cu urechile. Pui pe altcineva să-ţi citească şi dumneata asculţi. Nu vezi că toţi oamenii au case de locuit, dar nu toţi ştiu a construi? Pun pe altul care ştie, şi-l plătesc. Toţi oamenii sunt îmbrăcaţi cu haine, dar nu toţi sunt croitori, ci merg şi-i plătesc croitorului să le coasă. Toţi au încălţăminte în picioare, toţi au sobe de încălzit, prin camere, dar nu toţi sunt cizmari sau sobari, ci plătesc acelora care ştiu să facă şi le fac. Aşa şi dumneata, dacă nu ştii carte, plăteşti acelora care ştiu să citească, iar dumneata asculţi cu atenţie şi aşa îţi poţi face canonul, dacă vrei să-l faci. Cum am ştiut să facem păcatul, cheltuind uneori sume mari de bani, tot aşa trebuie să cheltuim acum ca să putem scăpa de el.”

Cu aceasta se rezolvă, mai logic nici că se poate, chestiunea piedicii pusă de neştiinţa de carte şi a jertfei necesare pentru dobândirea învăţăturii. Mai departe se soluţionează o altă chestiune ce, şi ea, se arată a fi o piatră de opinteală în aflarea înţelepciunii. Această nouă dificultate este specifică celor care nu au bântuit cărţile până în clipa când se îndârjesc a trece la o lectură încăpăţânată.

Dacă duhovnicul o lămurise într-atâtea chipuri, femeia, în cele din urmă, primi; dar scoase la iveală alte piedici, zicând:

- “Bine, Cuvioase Părinte, am să plătesc eu la careva ca să-mi citească, că doar ale mele sunt păcatele, dar mă gândesc unde voi găsi eu atât de multe cărţi?!”

- “Nu-i nevoie să citeşti o carte numai o singură dată, poţi să o citeşti de mai multe ori. Iar de găsit cărţi o să găseşti, nu avea nici o teamă, dar nici nu aştepta să-ţi bată cineva în poartă pentru a-ţi aduce cărţi. Te interesezi pe ici, pe colo, mai întrebi ba pe unul, ba pe altul. Că doar ai auzit ce făceau oamenii pe timpul foametei. Nimenea nu-i trimitea în Ardeal sau în Banat după făină, ci mergeau ei de bună voie, pentru că simţeau nevoia de a se hrăni pe ei şi pe cei ai casei lor. Nu vezi ce fac femeile de Paşti, când le trebuie drojdie pentru copt? Cum caută şi dau cât nu face, numai să poată găsi? Aşa şi dumneata, dacă vei simţi nevoia să-ţi cureţi sufletul de păcate, atunci vei căuta în dreapta şi în stânga şi vei găsi negreşit.”                           

Femeia nu mai găsi ce spune. Părintele o convinsese că altă cale nu exista pentru ea.

Cititorul meu va crede că lectura era unicul canon la care recurgea părintele Măndiţă. Aceasta nu este adevărat. Canonul varia de la caz la caz; el nu ocolea recomandarea cititului de cărţi cu caracter formativ religios, dar acesteia i se adăugau şi alte mijloace formative.

Un ucenic al său, plecat pe front şi căzut prizonier la sovietici, petrecu aproape şase ani prin lagăre, într-o mare întunecoasă cu talazuri mişcătoare de indivizi ale căror metehne sufleteşti ieşeau la iveală mai dihai în huietul dezumanizării specifice acestor infernuri. Copleşit de răutăţile pe care a fost obligat să le trăiască, sătul de chipul hâd înfăţişat de semeni, luă hotărârea ca, dacă scăpa cu viaţă din iadul acela, să renunţe pe totdeauna la tovărăşia semenilor, păstrându-şi pentru mângâierea sufletului doar vizitarea bisericii şi a duhovnicului. O însihăstrire de care simţea nevoia pentru curăţirea duhului de scârbe şi melancolii.

Abia la două săptămâni de la revenirea în casa părinteasă izbuti să ajungă la călugărul îndrăgit, să se spovedească. Canonul primit cuprindea lectura de douăsprezece ori a Noului Testament şi trei drumuri la trei persoane locuind la distanţe bunicele de casa lui. De toate la un loc depindea dezlegarea de păcate, nu fără a i se cere să revină, după fiece călătorie, pentru o nouă spovedanie. Iar cu prilejul acesteia, mai primea însărcinarea să dea fuga şi pe la alţi oameni, tot mereu pe la alţii. Astfel ajunse să nu mai prididească de-atâta mers pe la aproapele şi de alergat prin lume.

Abia într-un târziu îşi dădu seama că părintele Nicodim nu socotise a i se fi potrivit însingurarea aspră pentru care credea el că avea aplecare. Astfel că, pe lângă contactul cu Cuvântul lui Dumnezeu, care-i grăia din paginile Cărţii Sfinte, îl investise cu treburi printre oameni, pentru a-l reobişnui cu ei, cu nevoile lor, cu curăţia lor, pentru a-l face să-i iubească iarăşi. Dacă duhovnicul l-ar fi sfătuit să se amestece printre semeni în vederea acestui scop, la nimic n-ar fi folosit, deoarece îşi dăduse seama că fiul său duhovnicesc era prea încrâncenat de îndelungata-i suferinţă. De aceea, Duhovnicul recurse la însăşi dragostea ucenicului său faţă de mentor, ştiind că de canon va asculta chiar şi împotriva neaşteptatei şi înverşunatei sale înclinări, astfel ca dragostea creştină, trezită ca nouă în inima lui, pe nesimţitelea să lucreze şi, pentru el, pentru Duhovnic, să se facă iarăşi toate tuturor, după cuvântul lui Hristos, căruia îl încredinţase, prin mijlocirea lecturii Noului Testament , îndrumător al lui, precum odinioară.

Canonul lecturii foloseşte omului să se cunoască mai bine pe sine însuşi, mai ales să-şi cunoască slăbiciunile. La fel, îl ajută şi pe duhovnic să-l cunoască. Să dăm ascultare următoarelor amintiri.

“La o mărturisire mi-a dat să citesc 48 de cărţi din cele ce le voi alege eu, însă n-am îndrăznit a citi (…) cărţi din acelea pe care Părintele Nicodim le socotea mai greoaie de înţeles pentru noi.

Desigur că mai urmară mărturisiri, după care Părintele m-a întrebat: - “Mai ai ceva de citit la canon sau ai terminat?” – “Da. Am terminat”, am răspuns eu - “nu mai am nici o carte de citit.” – “Atunci” - continuă Părintele - “mai citeşte ce poţi şi pe cât poţi.” Ce crede ţ i că s-a întâmplat cu mine? M-am dedat la lenevire. Mai citeam ici, colo, câteva file, dar nu încercam să citesc aşa cu râvnă ca mai înainte, să încep o carte şi să nu mă las până nu o dădeam gata. Nu. Părintele parcă a vrut să mă pună la încercare, sau mai bine zis să pot vedea eu personal câte parale fac, lăsat aşa în voia soartei.

După vreo trei sau patru mărturisiri m-a întrebat: - “Ce canon ţi-am dat la ultima mărturisire?” La care eu am răspuns: - “Mi-aţi dat să citesc cât pot şi ce pot.” – “Cât timp a trecut de atunci?” - a întrebat Părintele. - “Un an aproape a trecut de atunci” - am răspuns eu îngăimat oarecum, neştiind ce urmează să zică Părintele Nicodim. - “Şi câte cărţi ai mai citit în aproape un an de zile?” zise Părintele Nicodim cu o voce mai serioasă ca de obicei şi parcă bănuia că nu voi avea cu ce să mă arăt. Am stat câteva minute fără grai, fără să zic măcar un cuvânt, după care am zis aşa, cam cu sfială: - “N-am citit nici o carte întreagă, ci doar m-am uitat ba pe una, ba pe alta, citind câteva file colo, câteva dincolo, însă de citit o carte de la început şi până la sfârşit, n-am citit…” – “O să citeşti de acum încolo, dacă pân-acum n-ai citit. Să citeşti o sută de cărţi, însă nici una din ele să nu fie mai puţin de 300 de pagini, fără să le mai numesc care.” Când a fost cazul să mă ridic din genunchi, aş fi fost mai bucuros să intru în pământ decât să mă ridic în faţa Părintelui. Şi atunci, ca şi altă dată, am avut ocazia să văd clar ceea ce sunt şi ceea ce pot face eu, lăsat pe cont propriu şi fără o călăuză, care nu poate fi alta decât Duhovnicul.”

3. TRIUMFUL CĂRŢII. – Să încheiem acest capitol cu o nouă scurtă istorisire, dar cutremurătoare, al cărei titlu ar putea fi: ‘Triumful Cărţii’.

Venind careva, în ultimile luni de trăit ale părintelui Nicodim, să se mărturisească – era unul dintre vechii săi cunoscuţi – după isprăvirea spovedaniei,“înainte de a-i da dezlegare” - ni se relatează – “îl mai întrebă o dată dacă a terminat canonul. El răspunse că l-a terminat. Părintele oarecum mulţumit că a fost silitor, îl întreabă: - “Mai vrei să citeşti cărţi sfinte?” Omul, neputându-şi stăpâni plânsul, zise: - “Până la moarte, Cuvioase Părinte, vreau să citesc, că aceasta-i mângâierea mea.” – “Atunci ce canon să-ţi mai dau, dacă până la moarte vrei să citeşti cărţi…” Ş i i-a dat dezlegarea de păcate.”

Pedagogia protosinghelului izbândea desăvârşit.

Cu cât mai mult ni se cuvine nouă, care ne-am învăţat pe băncile şcolii cu lectura, să râvnim a nu lăsa cartea din mână niciodată – aşa cum aţi auzit – până la moarte?!…

10. LECTURA CA LEAC

GÂNGAVUL. Cine nu a auzit despre tămăduirea bâlbâielii sale prin eforturile îndârjite susţinute de voinţa de fier a lui Demostene, acela care urma să devină un inegalat orator al antichităţii? Cum procedă el pentru a scăpa de dificultăţile în a rosti corect? Lua o piatră în gură şi, ducându-se pe malul mării, stăpânea vuietul talazurilor cu vorbele spuse, familiarizându-se cu atenţia asupra modului de pronunţare, asupra emisiei vocale, asupra puterii de emanare a aerului din piept. Astfel şi-a învins defectul ce-i amărâse copilăria şi tinereţea şi şi-a câştigat renumele unui neîntrecut vorbitor.

Eu însumi am asistat, cuprins de admiraţie, la nenumăratele exerciţii de dicţie la care s-a supus un coleg de detenţie, la Jilava, din generaţia mea de studenţi aruncaţi în beciurile ‘politicilor’, pe nume Alexandru Mălinescu, care, sub îndrumarea actorului Ion Omescu, a izbutit să-şi învingă graseierea, în dorinţa de a urma cursurile Institutului de Teatru, la secţia de actorie, ceea ce, la încheierea anilor de condamnare a şi izbutit. Din păcate o moarte nemiloasă, prin graba ei, l-a smuls dintre noi, neîngăduindu-i să se desăvârşească în profesiunea visată.

Să nu credeţi că rolul părintelui Protosinghel Nicodim Măndiţă, când se grăbea să recomande lectura cărţilor pioase, despre care rol discutăm de atâta timp, se mărginea numai la predania creştinismului prin această cale a studiului individual; nu; avea şi un rol curativ, de tămăduire, de pildă în domeniul tocmai pomenit mai adineaori.

Ni se vorbeşte despre o întâmplare din timpul unui post al Sfinţilor Apostoli. Părintele Nicodim, isprăvindu-şi predica ţinută oamenilor adunaţi din toată Moldova, se apropie de el un bărbat, cu multă sfială:

- “Prea Cuvioase” , zise, ” m-aţi primi şi pe mine să mă spovediţi?”

Numai că greu îi fuse monahului să-i înţeleagă cererea, căci omul era gângav. Dibui cele ce solicita străinul, mai ales prin aceea că el se şi pornise a-i pomeni câte unele dintre păcatele săvârşite.

Părintele îl opri cu un gest de dragoste şi înţelegere. Făcu semn unei tinere din apropiere care se număra printre ucenicile sale. Aceasta se trase mai pe lângă cei doi şi rămase în aşteptare. Părintele i se adresă:

- “Ai grijă; ajută-l pe omul acesta să se pregătească de spovedanie.”

Apoi, înturnându-se către el, îl linişti:

-  “Mâine, mâine o să-mi spui tot. La spovedanie.”

Mărturisirea, într-adevăr, avu loc a doua zi.

Şi iată că în timpul privegherii pentru sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, aceeaşi fată, pe nume Anica Ţ upu, pe când se concentra să asculte prohodul ce se cânta în faţa bisericii, văzu că cineva o chemă într-un loc mai retras de ceilalţi. Necunoscutul îi şopti:

-  “Mă cunoşti?”

Ea, după ce-i scrută trăsăturile, negăsind nimic familiar în linia lor, răspunse:

-  “N-am de unde să te cunosc!”

Atunci el reluă cuvântul şi zise:

- “Eu sunt omul acela gângav, cu numele de Simion, pe care, în postul Sfinţilor Apostoli, l-ai ajutat să se pregătească de mărturisire.”

Atunci Anica îşi aruncă încă o dată căutăturile spre el şi-i zise:

- “Da, te recunosc. Dar cum de poţi vorbi acum atât de curgător?!” , se miră, că nu-i venea să-şi creadă urechilor.

La care el, dându-i veselia buzna pe chip, îi povesti:

- “Iată cum. M-am mărturisit la Părintele Nicodim, după cum ştii, şi am primit de canon să citesc 72 de cărţi şi 15 ani să nu mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Când am început să citesc, prima carte a fost “Noul Testament”. Şi în fiecare zi citeam cât puteam. Altă dată mai mult, altă dată mai puţin. Dar mare a fost cu mine mila lui Dumnezeu că, din prima zi, când am început să citesc, pe măsură ce citeam mi s-a dezlegat şi vorbirea, încât acum, după cum vezi, pot grăi şi eu limpede; aşa că nu am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Poate nu veneam la Părintele, dar dacă am văzut minunea ce s-a petrecut cu mine, n-am mai putut sta. Şi sosind ieri la Părintele Nicodim, m-am mărturisit şi a băgat de seamă şi Sfinţia Sa minunea petrecută cu mine.”

Minunea nu era că-i revenise puterea de a lega limpede toate câte voia să le spună, ci minunea era că avusese răbdarea şi dragostea de a citi cele 72 de cărţi.

De bună seamă, după cum stau lucrurile cu mulţi dintre cei cu şcoală puţină, când citea – el şi forma cu buzele, chiar şi cu limba, cuvintele urmărite din ochi, adică citea ‘cu glas tare’, după obiceiul multora. Marea sa încordare în a înţelege cele citite îl determina să nu se grăbească, ci să-şi stăpânească lectura, pentru a înţelege cât mai bine sensul cuvintelor. Or, acesta constituia cel mai profitabil exerciţiu de dicţie ce i s-ar fi putut recomanda. Dar şi cel mai profitabil exerciţiu spiritual. Precum şi în cazul oricărei performanţe fizice ori duhovniceşti, şi în lupta împotriva bâlbâielii se cuvine să fie antrenate concentrarea, voinţa şi nădejdea. Acestea şi-au dat roadele bogate şi în cazul lecturii săvârşite de gângavul pomenit.

Cine nu crede să încerce: truda sa va fi răsplătită pe deplin.

Aici se cuvine să adaug ceva dimpotrivă. Anume un text din “Pateric” , ce se opune lecturii cu glas tare; desigur el nu se referă la gângavi.

“Un bătrân oarecare, duhovnicesc, ce era într-o monastire, a văzut o dată, la fereastra chiliei unui frate, doi draci, care stau şi ascultau la fereastra fratelui şi ascultând puţintel, începeau a sălta; şi iar stând, ascultau şi iar începeau a sălta şi aşa făceau câtva timp. Iar bătrânul văzând, s-a sculat de unde şedea şi privea aceasta şi a mers la chilia acelui frate, ca să vază care este pricina de atâta bucurie şi săltare a acelor spurcaţi diavoli. Şi apropiindu-se bătrânul acolo de chilia fratelui, iar dracii văzându-l pre el viind asupra lor, ruşinându-se s-au dat în lături, ca nişte câini, unul într-o parte, altul într-alta şi aşa depărtându-se, au fugit. Iar bătrânul apropiindu-se de fereastra chiliei fratelui, unde stau săltând acei draci, a auzit pre acel frate în chilie citindu-şi pravila cu glas mare la fereastră. Şi îndată a priceput şi a cunoscut bătrânul, că aceea este pricina bucuriei şi săltării spurcaţilor draci, adică citirea fratelui cu glas mare şi, intrând la dânsul în chilie, l-a găsit pre el stând la fereastră şi citind, iar fratele îndată lăsându-şi cetirea, s-a închinat după obicei cu smerenie. Iar bătrânul a zis lui: – “Fiule, mai de folos ţi-ar fi ţie de te-ai culca în chilia ta şi să dormi toată ziua, decât să citeşti aşa cu sunet de glas, precum citeşti, care cetire nu-ţi este de nici un folos, ci este bucurie şi veselie şi săltare dracilor, precum şi acum iată eu am gonit pre doi draci de la fereastra ta, cari se bucurau şi săltau ascultând şi săltând la fereastra ta. Pentru care pricină întradins am venit la tine, fiule, ca să-ţi părăseşti acel sunet de glas, întru rugăciunea şi cetirea ta, şi să-ţi citeşti pravila şi rugăciunea ta călugăreşte, în taină, după cum ne-au poruncit nouă Domnul Hristos şi sfinţii părinţi, iar nu cu sunet de glas întru auzirea oamenilor şi a dracilor.” Zis-a fratele: “Dar ce voi să fac, părinte, că eu aşa m-am obişnuit şi m-am deprins a citi şi într-alt chip nu pot să citesc? Că de voi citi în taină, îmi pare că nu înţeleg, nici ştiu ce citesc şi de citirea în taină eu nu mă îndulcesc, nici simt umilinţă sau ceva de folos întru inima mea.” Zis-a lui bătrânul: “Dacă nu simţi tu, fiule, umilinţă întru inima ta când te rogi şi citeşti în taină, apoi cum te vei umili şi te vei folosi de rugăciunea şi cetirea ta, pe care le faci cu sunet şi cu glas întru auzirea oamenilor şi a dracilor, întru lauda şi fericirea şi slăvirea oamenilor şi întru bucuria, mângâierea şi săltarea dracilor? Pe care citire Dumnezeu nu o iubeşte şi sfinţii părinţi nu o primesc. Iar cum şi în ce chip trebuie să ne citim noi rugăciunea şi pravila noastră, însuşi Domnul şi Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca cel ce este pururea purtător de grijă pentru binele şi folosul şi mântuirea noastră, cu însăşi gura sa ne-a învăţat pre noi şi pururea ne învaţă la Sfânta Evanghelie zicând: “Când vei vrea să te rogi şi să-ţi citeşti pravila, intră în cămara ta şi încuie uşa ta; şi aşa citeşte şi te roagă în taină Părintelui tău. Şi Părintele tău, care vede şi aude tainele, Acela îţi va da ţie la arătare mila şi darurile Sale.” Şi iarăşi mai jos zice: “Şi când vă rugaţi, nu grăiţi multe vorbe întru rugăciunea voastră, ci întru scurtă vorbă şi adeseori să fie rugăciunea şi cetirea voastră.” Deci din cetirea şi rugăciunea săvârşite într-acest chip, se naşte umilinţa şi folosul sufletului spre mântuire. Întru acest chip toţi sfinţii părinţi îşi citeau pravila şi rugăciunea lor. Şi pentru aceasta, toţi părinţii fieştecare, când îşi făcea chilia sa, îşi făcea cămară osebită, să fie lui pentru rugăciunea şi pravila sa. Deci, şi tu, fiule, de vrei să te foloseşti şi să-ţi fie primită rugăciunea, cetirea ta şi pravila ta aşa le urmează şi te vei mântui. Iar de nu vei vrea să urmezi şi să faci aşa, să ştii că în zadar îţi va fi toată zăbava cetirei, a pravilii şi a rugăciunii tale.””

Învăţătura din această pildă îi priveşte pe lăudăroşii cu satisfacerea pravilei lor, aceia ce-şi măgulesc trufia făcându-se auziţi de tot satul când îşi rostesc rugăciunile sau canonul. Nu despre ei e vorba, ci despre rolul de exerciţiu pentru dobândirea dicţiei normale, pe care îl are lectura cu glas tare.

2. VREI SĂ FACI JERTFĂ? DĂRUIEŞTE CĂRŢI. – Tot de carte se leagă, în învăţătura Părintelui, şi purtarea faţă de cei care au păcătuit grav. Din cele ce urmează se deduce şi marea înţelegere a omului, de care dădea dovadă acest duhovnic ieşit din comun.

Mă voi referi la două surori; ambele se spovedeau la părintele Nicodim. După un timp, cea mai tânără, slabă de înger, se lăsă ademenită de un băiat şi, drept urmare, rămase însărcinată. Înainte de a-i veni sorocul, sora ei mai vârstnică (este vorba despre aceeaşi Anica Ţupu, personajul principal al cărţii mele, din ciclul prezent: “Singurătatea Anicăi Ţupu stând de vorbă cu sine însăşi” , în “Biblioteca Ortodoxiei. Serie nouă” – 3 ), ruşinată de fapta ei, într-atâta se chinuia încât, în cele din urmă, ajunse, cu răutate, la a se încrâncena s-o alunge din casă; iar dacă n-ar fi izbutit s-o convingă a pleca, îşi vârâse în minte să părăsească ea însăşi căminul ce-l împărţeau, ducându-se aiurea, unde ar fi văzut cu ochii şi ar fi îndemnat-o paşii, în cine ştie ce altă aşezare cu oameni necunoscuţi. Oricum ar fi fost, nu mai voia să locuiască nici moartă împreună cu dânsa sub acelaşi acoperământ, că-i făcea silă de viaţă.

Dar până la a trece la această despărţire pe totdeauna, cumpăni în sinea sa că ar fi fost mai cuminte să fi adus şi la cunoştinţa Părintelui Nicodim aceste frământări, el fiindu-le duhovnic.

Când auzi Părintele cum stăteau lucrurile, îi zise, uluit:

- “Cum? Oare aşa se cade să ne purtăm noi cu cei care cad în păcate? Dar dacă ea se va sinucide, ce te faci atunci?! În loc să o sfătuieşti să se pocăiască, pentru a căpăta iertarea lui Dumnezeu, o arunci în prăpastie?! Nu-ţi dau dezlegarea păcatelor până ce, mai întâi, nu-ţi arăţi către ea compătimirea şi nu-i întinzi o mână de ajutor. Mergi de aici la Bucureşti, la nişte ucenici de-ai mei…” - o îndemnă să se ducă la părinţii Vasile Poeţelea şi fraţii Măgirescu, cei care se ocupau de tipărirea şi difuzarea cărţilor scrise de părintele Nicodim – ” şi le spune că te-am trimis noi să-ţi dea cărţi despre “Comoara din cer”, în valoare de 2.000 lei, fără bani. Şi, pe măsură ce le distribui, cu banii de pe vânzarea lor să cumperi pentru ea ceea ce are nevoie pentru trai. Iar de vorbit de rău despre ea, te opresc cu desăvârşire s-o mai faci.”

Atunci tânăra, descumpănită în socotelile sale strâmbe, mai voi să afle ceva:

- “Dar dacă întreabă careva despre ea, ce să-i răspund?” Că gura lumii o durea cel mai tare şi de arsura ei se temea ăl mai mult.

Părintele o sfătui:

- “Aşa să-i răspunzi: ceea ce a fost a trecut. Ea stă acum şi-şi face canonul.”

Adevărul este că nimeni n-a întrebat despre ea nimic.

3. ALTE DARURI ADUSE DE CĂRŢI. – Pentru atari fapte bune ale cărţii îşi îndemna duhovnicul ucenicii să facă apostolat . Prin aceasta înţelegea să meargă ei de ici-colo, să ducă în dar cărţi cunoscuţilor şi necunoscuţilor, să stea de vorbă pe marginea cărţilor, să sfătuiască la lectură, să istorisească povestiri morale deprinse din ele, pentru a atrage neştiutorii de bunătăţile cuprinse în paginile tipărite, aşa cum peştii îi atragi cu momeala din cârligul undiţei.

Să-l ascultăm sfătuind o credincioasă cum  să vieţuiască:

- “Faci cele şapte laude în două zile şi, din timpul care îţi rămâne disponibil, citeşti cărţile ce le ai de canon. Căci dacă e de mare valoare facerea sfintelor rugăciuni, apoi şi de citit Cărţile Sfinte e tot atât de mare nevoie, după cum ne învaţă Fericitul Augustin care zice: “Când ne rugăm cu evlavie, stăm de vorbă cu Dumnezeu, ne punem sub scutul Lui; iar când citim Sfintele Cărţi stă de vorbă Dumnezeu cu noi, ne face cunoscută voia Lui cea Sfântă”. Aşa că nu ştiu care e mai mare: a face rugăciuni sau a citi Sfintele Cărţi, însă amândouă trebuiesc. Totuşi se cuvine să înclinăm mai mult spre rugăciune decât spre citirea cărţilor, deoarece prin rugăciunile făcute, cu toată credincioşia şi evlavia, se poate lumina mintea omului, şi a i se umple inima lui de dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui mai mult decât la acela ce citeşte şi trece de facerea rugăciunilor zilnice.”

Deşi, în cele abia repetate dintre cuvintele sale parcă s-ar străvedea o desprindere de sfatul lecturilor de cărţi pioase, în cele ce urmează suntem luminaţi cu mai mare exactitate asupra rolului acestor lecturi pentru începătorul în războiul cu sine însuşi al îmbunătăţirii. Întrebându-l careva ce să facă atunci când cunoaşte pe cineva care nu s-a spovedit încă, Părintele Nicodim răspunde:

- “Dacă vedeţi vrun suflet care vrea să iasă la lumină, daţi-i mai întâi să citească vreo două-trei cărţi şi să se ostenească a pune început bun. Să postească posturile, să renunţe la petrecerile lumeşti, la fumat, la multă băutură şi alte obiceiuri şi apucături rele, ca să puteţi avea siguranţă că vrea cu adevărat mântuirea sufletului său. După aceea îl ajutaţi să se pregătească cât mai bine pentru mărturisire şi să citească el 72 de cărţi, aşa cum aţi citit şi frăţiile voastre, sau să scrie cele 24 de “Vămi ale Văzduhului”. Dacă nu citeşte cărţi, nu este nici o speranţă de îndreptare, pentru că nu se luminează cu învăţătura cea bună , care este hrana sufletului.” 

Ţineţi seama temeinic de sfatul său. Să-l citim încă o dată şi să nu ieşim din cuvântul lui de acum înainte. Să-l repetăm: “Dacă nu citeşte cărţi, nu este nici o speranţă de îndreptare, pentru că nu se luminează cu învăţătura cea bună, care este hrana sufletului.” 

De aceea e bine să cunoaştem cât de departe poate fi folosită cartea de către bunul creştin. Puterea ei se numără şi întru odihnirea celor duşi din viaţa aceasta. Luaţi aminte la cele ce urmează. La capătul spovedaniei, un credincios îi spuse Cuviosului Părinte Nicodim că murise tatăl său şi venise să se intereseze ce fel de slujbe era dator să plătească pentru sufletul lui.

- “Pentru cei repausaţi” - zise Părintele – ” e bine a da să se facă Sfinte Liturghii cu panahizi, dar ştiu că acestea le vor plăti şi ceilalţi fraţi pe care îi ai. Ar fi bine ca dumneata să cumperi cărţi bune cu învăţătură ortodoxă şi să le împarţi la cei dornici a le citi. Deoarece în zilele noastre se găsesc de toate, însă e lipsă mare de învăţătura cea bună şi folositoare pentru suflet. Noi aşa te sfătuim să faci. Să dai în poporul nostru cât mai multe cărţi cu conţinut sănătos, căci sunt tare multe suflete în zilele noastre care mor în întunericul necunoştinţei. Cartea cea bună e ca o făclie purtătoare de lumină şi omul când citeşte în ea i se luminează mintea şi se hotăreşte a se pune în slujba lui Dumnezeu. Nimic de zis” - continuă Părintele -, ” că foarte mult ajută pe cei repausaţi slujbele ca Sfinte Liturghii cu panahizi, dar cu mult mai mult îl salvează pe suflet milosteniile acestea sufleteşti, adică de a da cărţi bune în care se află o hrană a sufletului omenesc după cuvântul cel zis de Domnul nostru Iisus Hristos, în Sfânta Evanghelie, că ” nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

“Când eram mai în putere şi făceam slujbe pentru cei repausaţi, toţi banii ce-i primeam de la oamenii care plăteau aceste slujbe îi dădeam pentru tipărirea sau cumpărarea de cărţi sfinte, religioase, cu conţinut sănătos, cu învăţături curat ortodoxe şi le împărţeam în popor. Aşa că cel mai bine şi mai sigur ar fi să cumpărăm cărţi bune şi să le dăm în popor la cei dornici. Şi, într-o măsură oarecare, putem plăti şi slujbe, dar mai mult şi mai mult să cumpănim în a cumpăra cărţi. Aşa făcând, ne vom folosi şi noi şi pe aproapele şi pe cei repausaţi care aşteaptă de la noi o uşurare.”

Astfel de lucruri minunate învăţa duhovnicul între duhovnici Nicodim Măndiţă, despre cele ce sunt de folos sufletului nostru, sufletului aproapelui şi sufletelor celor repausaţi. Esenţa acestei învăţături este recomandarea contactului permanent cu cartea de învăţătură duhovnicească şi utilizarea ei ca pomană făcută tuturor acelora care vor să se îndrepteze.

Cartea constituie cea mai de seamă treaptă întru îmbunătăţirea noastră personală şi a tuturor semenilor.

Un om care renunţă la citit nu mai are nădejde.

11. ORGANIZAREA RĂSPÂNDIRII DE CARTE RELIGIOASĂ

PRIMA ECHIPĂ DE COLPORTORI DE CARTE PIOASĂ. – Dacă avem o imagine cât de cât completă asupra efortului depus de P ărintele M ăndiţă în vederea trezirii interesului pentru carte, pentru lectură, după cum am specificat şi marile sale economii săvârşite ca să adune bani pentru tipărirea operei lui şi a altora, lucrări socotite de el strict necesare pentru alegerea căii personale conducând la mântuire, a venit clipa când să căutăm împreună ce alte mijloace, în afară de recomandarea, ba chiar impunerea cititului înainte de spovedanie şi cuminecare şi cu alte prilejuri, a descoperit monahul a cărui viaţă o cercetăm, pentru răspândirea volumelor editate.

Pentru că, urmărindu-i povestea vieţii, aşa cum o facem, ajungem şi noi la aceeaşi întrebare ce-l măcina: “După ce găsesc cele mai necesare sfaturi ce sunt dator să răspândesc pe calea tiparului printre credincioşi, după ce, pierzându-mi nopţile şi puterile, le pun pe hârtie, după ce mă fac luntre şi punte să adun banii de plată pentru tipograf şi-mi văd, în sfârşit, cărţile scoase la lumină, ce fac cu ele? Să zacă prin depozite sau magazii, în chilia mea sau în casele celor apropiaţi mie?

Toţi cei care voiesc să fie spovediţi de mine, se duc, după îndrumarea mea, la unul şi la altul, să dobândească lucrarea asta pioasă şi cealaltă. Dar nu cred că este destul. Câţi creştini rămân înfometaţi după şcolirea cititului, cari creştini niciodată n-au auzit de mine – ferească Dumnezeu să doresc ca ei să audă de mine, cât sunt eu de smerit şi de neînsemnat!… -, n-au auzit că pot învăţa cum se trăieşte după poruncile Domnului, de-a dreptul din scrieri?!… La ei, la aceşti necunoscuţi, la aceste suflete însetate, cum să ajungă tomurile ce le editez?

Dumnezeu este bun şi mă ajută, conducându-mi mintea şi sufletul, dar am nevoie şi de alte ajutoare, cari să ia cărţile la spinare şi să le care prin cele mai pierdute cătune. ‘Unde-ţi sunt fiii?’, voi fi întrebat la Judecata de pe urmă… Datoria şi dragostea lor trebuie să-mi vină într-ajutor.”

Şi părintele Nicodim se bucură. Găsise! Repetă, pentru sine: “Unde-mi sunt fiii?” Într-aceasta se ascundea răspunsul căutat.

T rimise vorbă la doi dintre cei mai calzi ucenici.

“Iată-ne, părinte drag” , glăsuiră de cum ajunseră, cu feţele luminate de mulţumirea că părintele avea nevoie de ei şi astfel îi puteau plăti satisfacţia de a primi de la el atâtea daruri duhovniceşti. ” Cu ce vă putem fi de folos?”

Le încredinţă planul său, cu o uşoară nelinişte privitoare la timpul pe care-l puteau jertfi în scopul ce li-l propunea. Tulburarea îi era zadarnică. Cei doi, de parcă îngerul le-ar fi suflat răspunsul, se entuziasmară de ce minunată idee îl luminase pe duhovnicul lor pentru a face mai rodnică activitatea de tipărire.

Nu peste mult timp, li se mai alătură şi fratele unuia dintre dânşii.

Astfel, raniţele lor căpătară un ţel sfânt: să fie încărcate cu învăţătură, comori pe care le cărau cu spinarea din sat în sat.

- “Şi oriunde veţi ajunge, mai întâi vă înfăţişaţi Prea Sfinţitului Ierarh al locului, ori Prea Cucerniciei Sale Părintele Paroh, şi cereţi blagolovenie să vi se îngăduie a desface povara voastră de cărţi şi broşuri, de icoane. Ş i nu numai atât. Cereţi permisiunea de a vorbi despre Dumnezeu oamenilor neştiutori, pentru a-i atrage către Biserică.”

Mai târziu, când, la îndemnul lui, îşi cumpărară cal şi căruţă, apoi autodubă şi aparat de proiectat filme – ceea ce pentru acel timp înapoiat era uluitor -, solicitarea de autorizaţie şi pentru organizarea de şedinţe cinematografice se adăugă acestor necesităţi pentru propaganda religioasă, astfel săvârşită încât pe nimeni să nu supere şi nici ei să fie supăraţi în vreun fel.

2. CUM SE DESF Ă ŞURA ACTIVITATEA COLPORTORILOR. – C ele două mijloace de răspândire a credinţei se înjugau împreună. Dacă omul voia să vadă filmul religios, plătea 6 lei biletul. Numai că, în loc de bilet, primea o carte, filmul rămânând gratuit, iar cartea ajungând în mâinile omului, chiar dacă, la început, nu se arăta interesat de ea. Sala de cinema era împodobită cu tarabe multiple pe cari odihneau la vedere icoane mici şi mari, colorate îmbietor, cruciuliţe, medalioane, cărţi (bineînţeles), smirnă, tămâie. Acestea erau de vânzare, la preţurile cele mai mici, potrivite pe măsura buzunarului oricui.

Când se stingea lumina, publicul era condus de imaginile de pe ecran în Raiul de odinioară, în timp ce unul dintre străinii necunoscuţi sosiţi în sat dădea explicaţii cu glas tare. Petrecea cu oamenii dintâi, cu părinţii noştri Adam şi Eva. Suferea când cădeau în ispitirea şarpelui şi pentru neascultare erau izgoniţi pe pământ; şi-i deplângea. Se cutremura de uciderea lui Abel prin fratele său Cain, cel bolnav de invidie. Se îngrozea urmărind vinderea lui Iosif de către fraţii săi. Era de faţă la judecata lui Solomon cel Înţelept. Se cutremura dimpreună cu Fecioara neprihănită Maria, cu prilejul Bunei Vestiri. Priveghea la Naşterea Domnului Iisus. Urmărea uluit sosirea şi  închinarea Celor Trei Magi. Se îngrozea la tăierea pruncilor, din porunca regelui Irod. Păşea cu mintea alături de fugarii în Egipt. Cu sufletul la gură, era părtaş la Pătimirile Învăţătorului cel Blând care luase păcatele omenirii asupra Sa. Iar când Acesta ridica pe umerii Lui Crucea, colportorii începeau să cânte cu glasuri sfâşietoare “Mergând la Golgota” şi nimic alta decât plânsul celor din sală le răspundea.

În oraşele mari se ajungea şi la cincisprezece reprezentaţii cu acest film. În unele locuri se cereau şi treizeci. Nu neglijau să viziteze colportorii şi spitalul local, să proiecteze acelaşi film, să lase tuturor bolnavilor o carte sau mai multe, toate acestea în chip gratuit. Obţineau permisiunea de a pătrunde şi în penitenciare.

Între 1923 şi 1948, toată ţara românească fu străbătută de cei trei aducători de învăţătură luminată.

N u pretutindeni mergeau lucrurile ca pe roate. Careva îşi aminteşte că a primit ascultarea de a umple două sacoşe mari cu cărţi, să le ducă în comuna Calu, pe una, iar pe cealaltă în comuna Mărgineni, ambele din judeţul Neamţ, la nişte oameni anume.

Cum se tot interesau în dreapta şi-n stânga de familia Trofin, unde trebuia să ajungă una dintre sacoşe, treziră bănuiala autorităţilor care se temură de o invazie de sectanţi. Fură chemaţi la primărie; li se luară cărţile; şi dormiră la miliţie.

A doua zi dimineaţă, primarul îi ceru şefului de post să libereze oamenii, căci cărţile erau cu adevărat ortodoxe şi folositoare.

Reveniţi sub aripa ocrotitoare a părintelui Nicodim, îi arătară a fi fost speriaţi că nu erau spovediţi, de li s-ar fi întâmplat vrun necaz din cele mari. El le răspunse:

- “Ei, dragii mei, puteaţi să fiţi şi nebotezaţi, când e vorba să suferi pentru dreapta credinţă sau pentru Sfintele Cărţi, acea suferinţă are puterea de a curăţi de păcate pe cel ce suferă fără să cârtească sau să învinuiască pe cineva. Cine suferă pentru Sfintele Cărţi şi moare chiar în acea suferinţă, unul ca acela trece prin Vămile Văzduhului neoprit, ca mucenicii. Nu vedeţi, dragii mei, că orice faptă bună ar face creştinul, nu se supără aşa de mult vrăjmaşul ca atunci când dai cuiva o carte folositoare de suflet. Atunci când dai o carte bună cuiva, strici toate planurile vrăjmaşului. Dacă faci praznic mare, el nu se supără atât de mult. Dacă te faci ctitor la vreo Biserică şi te culci pe o ureche, sigur pe Mântuirea ta, el nu-ţi poartă grija. Dacă posteşti şi te rogi cu toată credinţa şi evlavia, e drept că se supără destul, dar nu ca atunci când dai cuiva o carte bună de citit şi folositoare de suflet. Prin citirea unei cărţi luminătoare de suflet, cu învăţătură curat ortodoxă, bietul suflet se trezeşte ca dintr-o beţie. Vede limpede şi clar că a supărat pe Dumnezeu prin viaţa sa plină de patimi şi păcate şi se hotărăşte ca pe viitor să nu mai slugărească pe vrăjmaşul diavol, ci să se pună cu toată fiinţa în slujba lui Dumnezeu care l-a creat, îi poartă de grijă şi i-a pregătit Împărăţie veşnică, de nespusă fericire. Acesta este prinosul unei cărţi folositoare şi luminătoare de suflet. Pe când omul care nu citeşte prin Sfintele Cărţi nu-şi luminează mintea lui cu învăţătura cea Dumnezeiască şi petrece toată viaţa lui în întunericul patimilor şi păcatelor ucigătoare de suflet, deşi va face praznice mari în fiecare an, deşi se va face ctitor pe la Biserici şi va ţine cu sfinţenie posturile cele rânduite.

“De aceea cartea sfântă joacă un rol foarte important în viaţa noastră, a creştinilor. Să iubim Cartea Sfântă, să o folosim şi să o dăm şi altora. Să jertfim banul nostru pentru a putea cumpăra cât mai multe cărţi… Banul nostru dat pe cartea sfântă e o jertfă bine plăcută lui Dumnezeu. Noi ne vom duce de aici, mai devreme sau mai târziu, dar dacă am reuşit să lăsăm urmaşilor noştri cât mai multe cărţi sfinte, însemnează că le-am lăsat o zestre de mare valoare, cu care şi din care se vor folosi şi ei şi alţii după ei.

“Faptul că o carte sfântă ne este de mare folos îl putem observa la ceea ce se petrece cu noi înşine. De multe ori poate simţim un gol în sufletul nostru, sau ne simţim mai reci faţă de nevoile sufleteşti, sau faţă de aproapele, sau faţă de Dumnezeu, dar dacă din întâmplare am pus mâna pe o carte sfântă şi am reuşit să citim câteva pagini din ea, am simţit pe loc o uşurare, o încurajare, o transformare radicală în fiinţa noastră. Acesta-i efectul unei cărţi sfinte, unei cărţi luminătoare de suflet, a unei cărţi scrise de cineva care a fost inspirat de  lucrarea Duhului Sfânt. De aceea trebuie să o iubim, să o preţuim, să o folosim, să o păstrăm, să o agonisim, să o dăm şi altora, ca să se folosească de ea şi, dacă cere cazul, să şi suferim pentru ea, ba mai mult, la nevoie putem să şi murim pentru ea, deoarece ea ne este o hrană a sufletului nostru, un înger păzitor, o călăuză pe calea adevărului care duce la Patria Cerească.”

3. ÎNCERCAREA UCENICILOR CE URMEAZ Ă S Ă -L AJUTE A DIFUZA C Ă R Ţ ILE. – U rmătoarea istorisire  ne edifică asupra felului în care-şi încerca Părintele N icodim M ăndiţă fiii, înainte de a le încredinţa averea cărţilor pentru a o duce la cei care aveau trebuinţă de ele.

Cele ce voi istorisi constituie pagini vii dintr-o şcolire monahală de excepţie, pagini nepreţuite deoarece ne pun în faţa ochilor modul de lucru al acestui mare duhovnic, ceea ce va fi plin de roade pentru noi toţi.

Vă rog să nu cârtiţi în mintea dumneavoastră pe măsură ce înaintează istorisirea, zicând: “De ce să fi acordat părintele Măndiţă atâta însemnătate unei împotriviri de nimic a ucenicului şi de ce acesta însuşi să fi văzut o catastrofă în contrazicerea făptuită?”

Importanţa descoperirii făcută de părintele Nicodim a neascultării fratelui veni cu câteva ceasuri înainte ca părintele să-i fi încredinţat cea mai grea misiune creştină din câte avusese până atunci.

Totul începu cu o catehizare asupra însemnătăţii ascultării. După ce ucenicul îşi isprăvi cele ce avusese poruncă a scrie, se pregăti să plece la alte treburi. Ieromonahul îl reţinu sub cuvânt să-l ajute a pune în ordine manuscrisele lucrării “Privelişti Apocaliptice” ce umpleau cu vârf o valiză mare. Trebuiau să fie dispuse pe capitole filele dactilografiate pe ambele părţi. În vederea acestei munci, i se indică ucenicului o bancă destul de lungă şi suficient de lată, să se poată desfăşura în voie. Numai că lui i se păru patul mai potrivit pentru sarcina sa, aşa că îl contrazise pe duhovnic. Cel din urmă îşi repetă părerea, însă fu din nou contrazis, fără altă raţiune decât că aşa îi intrase omului în gând să facă, deşi s-ar fi potrivit la fel de bine să muncească unde i se spusese.

Părintele nu se aşteptase la acea îndărătnicie cu care nu era obişnuit şi pe care îi stătea în datorie să o tocească. Nu-şi schimbă tonul; dimpotrivă îl îmblânzi şi mai mult când îşi întrebă ucenicul de ce nu accepta sfatul lui. Dulceaţa vorbei parcă luă un văl de pe mintea celuilalt. I se păru că până atunci grăise cu împotrivire, ca dintr-un somn monstruos în puterea căruia fusese înrobit. Se simţea înjosit de purtarea lui necugetată. Cum? de la o astfel de copilărie să ajungă tocmai el – care îl iubea atâta pe părintele Nicodim – să i se opună?! Mai bine ar fi crăpat pământul decât să se fi purtat astfel!…

Abia acum deveni conştient de cele ce i se spuseseră cu privire la virtutea ascultării. Amuţise dându-şi seama că dovedise neascultare faţă de duhovnicul lui, acela care-i lua păcatele asupră-şi şi se ruga pentru iertarea sa.

Pe faţa lui treceau nori şi sudori, pălea şi se aprindea; aproape că-l lua cu tremuratul.

Părintele pricepu că se trezise şi că avea remuşcări. Când îl văzu căzând în genunchi, îi puse palma pe creştet, cu un fel de mângâiere plină de milă şi îi spuse:

“Domnul Dumnezeu să te ierte pe tine, fiule, dar teme-te s-o mai faci altă dată, că mult te păgubeşte sufleteşte o purtare ca asta.”

Industria cărţii pusă pe picioare de monah îşi lua un nou avânt şi nu se cădea a se face nici un pas greşit, pentru ca să se poată răspândi cuvântul lui Dumnezeu cât mai departe şi cât mai cu folos. Tocmai în preajma acestei modificări esenţiale a muncii lor, părintele se pomenise cu ceea ce nu se aştepta: unul dintre cei mai credincioşi ucenici acţiona după capul său, lucru total ascuns până atunci!… “Iată că mereu se cuvin verificaţi…” , gândi ieromonahul.

Noaptea îi fu grea aceluia care se făcuse copilul  neascultării. Mai avea o ascultare de făcut: să mai scrie încă, după cum îi era drag părintelui Nicodim să-şi odihnească ucenicii. Sosind la ieromonah dimineaţa, cel din urmă îi puse în braţe un coş greu, acoperit cu nişte coli de hârtie, să nu se vadă ce se găsea înăuntru.

- ” Mergi cu acest coş la Sfânta Mănăstire Agapia. Când ajungi, cere de la sora mea o pielicică de miel şi o pune deasupra coşului pe hârtie, ca să nu se cunoască ce ai în coş. Dormi acolo şi mâine cu maşina de 11 ai să mergi la Piatra Neamţ. Din Piatra să mergi în comuna Calu şi să laşi acolo coşul la moş Alexandru Ţ upu, după care să vii înapoi. Ai înţeles pe deplin ceea ce ţi-am spus să faci?”

Ucenicul confirmă.

Se ţinu întocmai de programul ce i se stabilise. Numai că maicile auzind că urma să plece abia la orele 11, se grăbiră să-l înveţe cum ar fi fost mai practic:

“Poate n-ai înţeles bine; ce rost are să aştepţi până la 11, când ai o maşină la 5 şi alta la 9?”

Bărbatul ştia că ele aveau dreptate, dar tăcu chitic. Se învăţase minte: aflase că dreptatea stă de partea ascultării. Doar de-i trecuse prin minte că de se lua după măicuţe ar fi săvârşit o reînnoită neascultare şi îl luă cu frig pe şira spinării. “Nu, nu, aceasta n-o mai săvârşesc! Orice mi s-ar întâmpla, eu unul nu mă mai iau după capul meu, nici după capul unuia şi altuia…” , gândi.

Ş i bine a făcut. La zece fără un sfert, se deschise uşa bucătăriei şi, proiectată asupra luminii de afară, se ivi silueta neagră a părintelui Nicodim:

- “N-ai plecat încă?”

- “Nu, n-am plecat;” veni răspunsul ucenicului sigur pe el de data aceasta “am înţeles că la ora 11 trebuie să plec.”

- “Da, atunci trebuie să pleci” , rosti duhovnicul; ” bine ai făcut că n-ai plecat. Nu cumva ştii unde sunt “Comentariile la cele paisprezece trimiteri de Sf. Ioan Gură de Aur?” “

- “Ba da: sunt pe masă în camera unde aveţi biblioteca.”

Încercarea precedentă nu-i fusese suficientă duhovnicului pentru a se dumiri dacă ucenicul era desăvârşit. Cu noua sa întrebare îl mai ispiti o dată. Totul era bine chibzuit pentru ca să se evite orice greşeală pe viitor.

Ce se întâmplase? Cărţile cu pricina le depusese părintele însuşi în coşul bine acoperit. Dacă ucenicul i-ar fi atras atenţia asupra locului unde se găseau, însemna că făptuise indiscreţia de a fi cotrobăit unde i se ceruse să nu umble, ceea ce semăna cu păcatul Evei şi al lui Adam. Când constată ieromonahul cum i se îmblânzise ucenicul, i se adresă:

– “Nu te mai duci acolo unde ţi-am spus, ci mergi la frăţia ta acasă şi tot ce este în coş să le ai de blagoslovenie.”

L-a încercat dacă de data aceea avea să asculte în legătură cu ora plecării care, aşa cum îi fusese indicată era anume neeconomicos aleasă din punctul de vedere al timpului. L-a mai încercat în legătură cu puterea de a-şi stăpâni curiozitatea – ceea ce-l lămurea pe părintele de i se puteau încredinţa valori au ba. Răspunsul bun dat de data aceasta la ambele încercări aduse după sine răsplata, una ce însemna foarte mult pentru ucenicul iubitor de lecturi: un coş de cărţi!…

Astfel am aflat nu numai prin ce dificultăţi şi şcoliri necesare treceau atât părintele, cât şi ucenicii săi, cu prilejul organizării difuzării cărţilor tipărite. Dar am mai aflat şi altceva, foarte puţin cunoscut: în ce constă pedagogia monahală şi psihologia aplicată în mănăstiri, lucruri fie socotite atât de fireşti încât nu se vorbeşte despre ele, fie tainice şi ţinute, aşadar, în secret.

 

12. A RENUN Ţ A LA TOATE PENTRU R Ă SPÂNDIREA DE C Ă R Ţ I

“A I PIERDUT TIMPUL, AI PIERDUT SUFLETUL ” . – U na dintre calităţile unei scrieri autobiografice stă în puterea autorului de a-şi mărturisi cititorului clipele de slăbiciune ce i-au întrerupt înaintarea duhovnicească. Puţini oameni au tăria să-şi recunoască fără ocoliş limitele, cu atât mai mult defectele. De ce o fac totuşi unii atunci când povestesc despre părintele Nicodim? Deoarece, scoţându-şi la iveală propriile slăbiciuni, ei au prilejul să depună o mai temeinică mărturie privitoare la ştiinţa pedagogică a duhovnicului. Arta acestuia de a încuraja sufletele, de a le canaliza pe un drum nou şi drept, pus sub semnul învăţăturilor ortodoxe, nimeni nu o poate cunoaşte în intimitate când este aplicată asupra unor terţe persoane, oricât de amănunţit ar dezvălui acestea cum a lucrat duhovnicul cu ele şi oricât de dibaci ar fi analistul în observaţiile sale de la distanţă. Pe când altfel este capabil să-i surprindă duhovnicului mişcările îndemânatice în mutarea omului dintr-o stare în alta, când această influenţă se aplică asupra lui însuşi.

Plecând de la principiul: “Ai pierdut timpul, ai pierdut sufletul” , protosinghelul îşi învăţa ucenicii să nu-şi ‘omoare timpul’, să nu-l lase a se scurge fără folos. Rostul timpului este să fie utilizat pentru fapte bune.

De pildă, urmând un frate a-l însoţi la o altă mănăstire unde părintele Măndiţă avea de împărtăşit un preot bolnav, ieromonahul îşi întrebă soţul ce intenţiona să facă între timp. Sora de sânge a părintelui Nicodim era de faţă şi, mai îngăduitoare, interveni că n-avea rost să se apuce fratele de oarece muncă, fiindcă nu urmau să lipsească îndelung.

- ” Dar de ce să stea fratele o oră, două, fără a lucra ceva? Ar fi bine să ia un caiet şi să scrie câteva pagini, că dacă stă şi nu face lucrul lui Dumnezeu, apoi îi dă vrăjmaşul de lucru. Când laşi lucrul din mână, pune repede mâna pe o carte bună. Diavolul fuge de omul care e mereu ocupat şi face ceva bun, dar e nedespărţit de omul care stă şi nu lucrează nimic, aşa după cum spune şi înţeleptul Solomon, că multe lucruri rele l-a învăţat pe om lenevirea. Sfântul Apostol Iacob ne spune că cel ce ştie să facă bine şi nu-l face păcat are. Cât şi ce vom lucra fiecare dintre noi în viaţa aceasta cu aceea vom rămâne şi ne vom arăta înaintea lui Dumnezeu.”

Cine poate da o lege mai bună cu privire la felul cum suntem datori să ne confruntăm cu timpul ce-l avem la dispoziţie? Educaţia copilului de aici se cuvine să înceapă. Dar nu am citit prin nici una dintre cărţile de pedagogie cercetate o atât de conştientă îndrumare. Ca şi când pedagogii n-ar trăi pe pământ şi ar ignora această a patra dimensiune a existenţei – anume: timpul -, ce implică în mod obligatoriu şi sufletul în descrierea fiinţei omeneşti. Numai necuvântătoarele ignoră trecerea timpului peste ele şi valoarea lui spirituală. Acela care îşi priveşte cu trezvie timpul ce-l are la dispoziţie devine un om liber, deoarece îşi cunoaşte încătuşarea impusă de timp, şi devine un om mai puternic ca toţi, fiindcă învaţă să folosească în favoarea sa cea mai de temut armă lăsată nouă pentru a ne învinge slăbiciunea: TIMPUL  

A dmir opera protosinghelului Nicodim cu oameni cari, până să-l întâlnească, nu descoperiseră comoara ce zace smerită şi neştiută între coperţile cărţilor. Frumoasă şi nobilă optică a sădit în cei formaţi de dânsul părintele Măndiţă, deveniţi, într-o anumită direcţie şi cu limitele prescrise de o educaţie dirijată numai într-un anumit sens de către duhovnic, deveniţi, spuneam, sămânţă de cărturari!

Să nu-şi închipuie cititorul că numai unul-doi ţineau canonul de a scrie. Nu!  În multe rânduri se pomeneşte faptul că stăteau la scris, risipiţi în diverse locuri  sau înghesuiţi la aceeaşi masă, trei, patru, cinci ori şase inşi, pe când alţii scriau pe la casele lor.

D in astfel de oameni se ridicară sumă de ajutoare de editor, de caligrafi, de corectori, de legători de carte, de difuzori. Pentru a se înţelege câte dificultăţi întâmpinau toţi aceştia, cum nu rareori erau datori să rezolve pe loc situaţii aparent fără ieşire, atunci când sfatul părintelui Măndiţă le lipsea şi singuri trebuiau să pună capăt bun sarcinilor ivite, voi aminti că aflându-se câţiva în Bucureşti, cu îndatorirea de a tipări un volum din ” Oglinda Duhovnicească ” , se înţeleseseră cu tipograful care să lucreze pentru ei; numai că el nu le punea la dispoziţie şi un spaţiu pentru depozitarea hârtiei şi, mai apoi, a cărţilor, când aveau să fie gata. Aflară că, prin vecini, îşi duceau traiul doi bătrâni ce ar fi avut o odaie nefolosită, lângă a lor. Degrabă luară legătura cu ei şi-şi arătară păsul. Numai că răspunsul ce-l primiră îi dezamăgi: cuplul nu se învoi a le ceda încăperea goală:

- ” Nu avem cameră de închiriat! “

Solicitanţii se retraseră cu inima abătută. Îşi frecau mâinile aspre una de cealaltă, fără să izbutească a mai găsi vreo soluţie. Dacă nu făceau faţă pe dată nevoii acesteia, întreaga muncă le era întârziată cine ştie cât. Or, porunca Părintelui Măndiţă fusese limpede, cât priveşte  repeziciunea cu care erau datori să scoată ediţia.

Spre mirarea tuturora, bătrânul muri pe neaşteptate peste noapte. Şi nu fusese o moarte uşoară, ci una care o înfricoşă pe nevasta lui. Aceasta trimise a doua zi de dimineaţă vorbă celor doi editori că nu le închiria doar una dintre camere, ci pe ambele, fiindu-i urât să mai întârzie în casa unde i se prăpădise soţul, ea găsindu-şi adăpost la o fiică de-a ei, aiurea.

Tiparul nu fu întârziat, după cum se temuseră ucenicii părintelui Nicodim că urma să se întâmple, şi cartea ieşi la timp.

C âtă încredere în mintea celor cari îl înconjurau cu dragostea lor pe părintele Nicodim avea el se vede din următoarele, după cum din acelaşi text se citeşte şi modul în care călugărul scriitor şi editor îi implica pe toţi în activitatea sa misionară şi cărturărească.

Aflându-se odată înconjurat de un grup mare de credincioşi, ieromonahul editor le ceru, frăţeşte, părerea. Voia să boteze cu un titlu generic suita cărţilor ce urma să publice de atunci înainte. Un titlu cum ar fi, bunăoară, la alţii: “Biblioteca pentru toţi”, “Biblioteca bunului creştin”, “Hrană pentru suflet”, “Pâine îngerească” . Auzind că îi îndemna să-l sfătuiască, găsindu-se şi un analfabet printre cei de faţă atunci, unul dintre aceia sârguincioşi foarte de a învăţa calea mântuirii, acesta se adânci în gândurile-i greoaie şi, după un timp, pe toţi îi miră grăind:

“Să mă iertaţi Cuvioase Părinte dacă îndrăznesc prea mult cumva, dar eu aş socoti despre cărţile Prea Cuvioşiei Voastre să poarte de azi înainte numele: “Biblioteca Ortodoxiei!””

“Pe urmă tăcu şi aşteptă părerea atât a părintelui Nicodim cât şi a celorlalţi. În clipa următoare, au răspuns cu toţii în cor:

“Da. Da. Da. Asta-i şi părerea noastră.” 

Părintele Nicodim socoti cele spuse ca venite de la Dumnezeu. Şi cu acel nume porni înainte.

Acesta l-am adoptat şi subsemnatul pentru Seria cea Nouă a colecţiei. Şi sunt mândru că a fost ales de un ţăran iubitor de carte.

2. ECHIPELE DE COLPORTORI – O riunde mergeau cei trei difuzori de carte ai Părintelui M ăndiţă , pentru a reveni la organizarea pusă de el în picioare pentru răspândirea cărţii în toată ţara, ei se înarmau cu scrisori de recomandare. Iar la plecare aveau grijă să ceară adeverinţe privitoare la comportarea lor, în cari preoţii parohiilor vizitate sau chiar ierarhii, îşi consemnau mulţumirile pentru activitatea depusă.

Începând cu anul 1948, regimul comunist n-a mai îngăduit acest misionarism itinerant. Atunci cei trei se aşezară în Bucureşti, solicitând statului o autorizaţie pentru deschiderea unui chioşc unde să vândă cărţi religioase, iconiţe, medalioane, cruciuliţe şi altele. Aprobarea o primiră, dar chioşcul nu îi mulţumea, deoarece rămâneau regiuni imense din ţară unde nu putea ajunge lucrarea lor.

Se înfiinţară trei depozite de cărţi religioase. De la acestea soseau la legătoriile aceluiaşi grup colecţii întregi din “Oglinda Duhovnicească”, “Luxul”, “Sfânta Cruce”, “Sufletul Omenesc”, “Viaţa Maicii Domnului”, “Sfânta Liturghie”, “Mici Prăvilioare”, “Dai voinţă, iei putere” şi altele. Începură să fie vizitaţi de difuzori de carte din întreaga ţară, tot credincioşi formaţi de părintele. Acest du-te-vino, munca, în toate varietăţile ei, ori că se desfăşura la Bucureşti, ori aiurea, erau dirijate de părintele Nicodim şi nici un pas nu se făcea fără binecuvântarea lui. Vorba aceea, “a fost o perioadă de mai bine de 10 ani, când în casa noastră a plouat cu cărţi bune şi frumoase şi folositoare de suflet. Nimeni din cei ce veneau atunci la noi nu pleca cu mâna goală, căci aşa aveam poruncă de la Părintele Nicodim.”

Astfel s-au zbătut cei din preajma părintelui până-n 1962, când el a socotit că bătuse ceasul să se întemeieze 40 de centre de carte bisericească pe teritoriul României. Cât priveşte canoanele date celor ce-l căutau pentru spovedanie, în loc să ostenească duhovnicul de a recomanda aceleaşi lucruri în continuare, după atâţia ani, el parcă mai tare se întărise a forma sufletele. Voiesc să transmit şi eu o pildă de ceea ce însemna îndârjirea acelora trecuţi printre furcile caudine ale călugărului: “Până şi copiii cei mici, dacă erau întrebaţi: “Ce face tatăl tău?” [ştiau] să răspundă că: “Scrie.” “Dar mama ta?” “Scrie.” “Dar sora ta sau fratele tău?” “Scrie.” Aproape toţi, din cei ce se mărturiseau la Părintele Nicodim, aveau de scris […] Iar cei care nu puteau să scrie corect, ca să se poată citi cu uşurinţă, acelora nu le dădea de scris. Şi chiar de le dădea canon să scrie […] , le spunea să plătească la alţii care scriu clar.”

 

13. MOARA SECURIT ĂŢ II F Ă RÂM Ă TOARE DE VIE Ţ I 

P RIMELE SEMNE ALE MÂNIEI ATEILOR. - I eşită din comun viaţă i-a pregătit D umnezeu Părintelui N icodim M ăndiţă ! De la începutul acestei evocări sunteţi martorii efortului său uriaş de a răspândi adevărul între cei simpli, ba chiar între neştiutorii de carte, cu ajutorul cărţilor existente şi cu acela al cărţilor scrise de sfinţia sa.

Dar o astfel de viaţă îl mânie pe cel rău, fie de-l luăm pe acesta ca diavol, fie că vedem într-însul pe cei mai ticăloşi dintre oameni – şi ei insuflaţi de Tartar şi deveniţi uneltele lui. Ticăloşiţii se tem de răspândirea culturii, mai ales a celei teologice, cuvântătoare despre cum să trăim moral; ei nu se pot desfăşura în largul lor atunci când li se opun forţele binelui, când credincioşii – prin respectarea dreptăţii – îi împiedică să trăiască asemenea păduchilor, din sângele semenilor lor. Cazul din urmă este acela al comuniştilor, păziţi de oastea lor personală, de Securitate, anume concepută pentru ca să-şi menţină ei puterea asupra neamului românilor.

Această Securitate, după ce a făcut jaf în rândurile tuturor intelectualilor şi oamenilor politici ai ţării, după ce a ucis sau a hârbuit definitiv pe toţi aceia în care poporul îşi punea nădejdea, pentru cinstea şi înţelepciunea lor, lăsându-ne neamul decapitat, trecu să-şi desăvârşească lucrarea sângeroasă şi se năpusti şi asupra noului val de fii ai Adevărului, ce rămăseseră să ia poziţie, în taină, împotriva ateismului.

Veni şi rândul pruncilor duhovniceşti ai părintelui Nicodim. Ei erau tot mai periculoşi pentru regimul dictaturii roşii, prin aceea că izbutiseră în sfârşit să se organizeze în tipărirea şi răspândirea pe plan naţional a cărţilor lor. Părintele Nicodim Măndiţă se înălţase, pe nesimţitelea, munte pe vârful căruia adăsta soarele şi-şi răspândea de acolo lumina peste tot cuprinsul patriei noastre, înconjurat de alte creste tinzând a-l ajunge, şi ele oglindind razele din Înalt.

Una dintre vestirile prigoanei ce venea o avu Părintele Nicodim pe o cale rămasă necunoscută, tocmai pentru a nu fi dat în vileag sistemul mănăstiresc de a semnala apropierea vrăjmaşilor; ori poate că fusese o cale duhovnicească. Reţinuse pe lângă sine trei dintre colaboratorii săi, să isprăvească în mare grabă un manuscris pentru tipar. Concentraţi, doar în cămăşi – de cât îi încălzea munca trudnică a minţii, dedată, în cazul lor, abia la maturitate cu scrisul şi învăţătura -, copiau într-una dintre încăperile locuinţei lui, pe când duhovnicul, alături, se ocupa de mulţimea cunoscuţilor şi necunoscuţilor care-i solicitau asistenţă spirituală.

Fără de veste, ucenicii l-au văzut intrând val vârtej. Nu pricepeau ce-l scosese din proverbiala sa cumpătare. Îi zăriră faţa, în chip neobişnuit brăzdată de fierul de plug al îngrijorării, fruntea pe neaşteptate întunecată, iar uitătura sa cea blândă ca mierea de data aceasta era nerăbdătoare şi uşor spăimântată, de parcă ar fi fost petrecută peste o viperă. Le grăi pripit şi pe un ton poruncitor cum nu-i sta în fire:

- “Hai, plecaţi, plecaţi repede de aici!”

Abia de au apucat să-şi arunce o privire furişă unul altuia. Minţile nu şi le puteau aduna, deşi strângeau de zor, cu zecile, foile risipite pe masă. Cum Părintele stătea pe capul lor, să-i vadă mai repede pieriţi din odaie, nu aveau timp de crâcneală; simţeau că n-ar fi îngăduit călugărul să i se ceară lămurire. Oricâtă mişcare îi mâna, parcă erau goliţi pe dinăuntru, morţi de pe atunci. Şi-au înşfăcat vestoanele şi n-au apucat să-şi vâre braţele pe mâneci că se şi găseau afară, unde continuară să se îmbrace.

S-au ţinut departe de părinte timp de vreo două săptămâni. Apoi, luându-şi iarăşi inima-n dinţi, se iţiră la vedere, cu multă prudenţă. Ieromonahul le povesti că doar la câteva minute după retragerea lor, năvălise un securist. Pe ei îi căuta – cine ştie ce nenorocit de informator îl vestise că se aflau acolo, prinşi de activitatea lor de editare.

- “A cotrobăit după voi până şi-n dulapul de la bucătărie; ba şi prin grădină, printre rugii de zmeură. Nu-i venea să creadă că n-o să vă găsească. Ş tia precis şi câţi eraţi. Cică: – “Unde sunt, părinte, cei trei care-au fost aici?!…””

2. P Ă RINTELUI I SE CERE PLECAREA DIN M Ă N Ă STIRE. – L ucrurile nu se opriră la asta . Altădată, în trecere prin Bucureşti fiind părintele, veni la el cineva din fruntea Mănăstirii Văratec. Cu ton prefăcut blajin, ca de la om la om ce spun? -, ca de la prieten la prieten, cu timbru mieros îl sfătui:

- “Prea Cuvioase, vreau să vă cruţ de nişte necazuri ce ar putea veni asupra Sfinţiei Voastre. Nu mai daţi oamenilor cărţi. Ştiu că sunt cărţi de folos, dar există ceva…” - vocea îi răguşise brusc, lumina glasului i se întunecase, de parcă şi acolo unde se aflau numai ei doi s-ar fi strecurat o ureche hidoasă ca un păianjen veninos, desprinsă de capul de rădăcină, o ureche singură, timpanul aflându-i-se tocmai în Ministerul de Interne din Calea Victoriei a Capitalei… Şi cum femeia era îngrozitor de mânioasă pe sine însăşi că-şi risca libertatea, făcând aluzie la “acel ceva” pomenit, nici nu îndrăzni să numească mai precis forţa îmbeznată – “…şi pentru acest ceva” - continuă ea -,  “mă-nţelegeţi, e mai bine să vă opriţi de a dărui cărţi. De tot, mă auziţi?! Cel mai potrivit ar fi să vă puneţi chiar la adăpost, dacă ar veni cineva să vă întrebe dacă mai daţi cărţi de dar…”

După o mică tăcere a duhovnicului, să-l pregătească sufleteşte pentru cele ce gândise ea în numele Prea Cuvioşiei Sale, rosti iarăşi:

- “Uite cum socotesc că puteţi face asta: adunaţi toate cărţile în pachete, legaţi-le şi, la capătul sforii, puneţi ceară roşie; iar dacă va fi control, vă puteţi astfel dovedi nevinovăţia: “De unde să dau eu cărţi?”” , îl imită ea, cam după cum îl vedea apărându-se de anchetatori, “”De unde? Toate cărţile mi-s legate şi cetluite, vedeţi, oameni buni…””

Mai târziu, Părintele Măndiţă va istorisi despre vizita asta:

- “Această persoană m-a sfătuit să leg bine cu sfoară cărţile; dar Cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă. Să nu mai dau cu desăvârşire la nimeni nici o carte? Adică să las bietele suflete să moară în necunoştinţă, ca să fim noi la adăpost pe viitor? Nu. Acest lucru nu pot să-l fac deoarece Sfântul Vasile cel Mare zice: “Preotul şi călugărul care nu răspândesc învăţătura cea bună a lui Dumnezeu, se vor judeca precum păgânii.” “

După cum este de bănuit, Părintele Nicodim n-a ascultat de prevederea măicuţei. Dealtfel, nu-i răspunsese nici albă, nici neagră, sfetniciei sale; ci, după o cugetare cu privirile-n pământ, fără să-şi ridice pupilele către Prea Cuvioasa, o întrebase de sănătatea altui părinte, pe care-l ştia cam bolnăvior…, de ca şi când nici n-ar fi auzit cuvintele ce-i fuseseră adresate şi ca rugăminte dar, mai ales, ca poruncă.

Drept urmare, se înfiinţă la Văratec, duhovnicul cărei mănăstiri era pe atunci părintele, o comisie. Ieromonahul fu chemat la ascultare înaintea ei. După o sumă de întrebări, răspunsurile la care cam băteau pasul pe loc, trimişii Departamentului Cultelor gândiră că de pedepsit om atât de mare nu-l puteau pedepsi cu toroipanul; în schimb, puteau scăpa de ameninţarea reprezentată de el:

- “La care mănăstire ţi-ai dori să pleci de aici? Numai de Agapia să nu fie vorba…”

Părintelui Măndiţă nu-i mai venea uşor, cum îi fusese la vârsta tinereţii, să-şi ia desaga la spinare şi să se mute cu tot ce-i aparţinea; vorbele de răspuns la şiretenia propunerii nu-i urcară pe dată pe buze. I se pusese un nod în gât, ceea ce-i răpi culoarea din obraji. Când piedica la a glăsui se resorbi, îngăimă:

- ” Ţ ineţi în mână dosarul meu” , se adresa aceluia care aproape că-l dădea afară şi din astă mănăstire. ” Scrie acolo în câte părţi am fost mutat. Ş i iar mutat. Ş i iarăşi… De voiţi ca, la anii mei, să mă mutaţi încă o dată… De nu, fie cum socotiţi că e mai bine…”

Nu erau numai smerenia şi ascultarea ce-l îndemnau la acel ton supus. Era şi conştiinţa că există revărsări de ape în faţa cărora bietului om nu-i rămâne nici o nădejde, fără numai de împlinirea voii Domnului.

Dar şi aceasta, uneori, atât de anevoie ne este s-o plinim…

Membrilor comisiei nu le venea uşor să scape de el, cum o faci cu un câine străin rebegit, când îl alungi din bătătură. Aveau ei o misiune de adus la îndeplinire, dar aveau şi libertatea de a rezolva cazul după cum li se părea mai folositor pentru menţinerea în duhul inerţiei a stării de spirit a credincioşilor, care s-ar fi putut înfuria năpraznic (în pofida chiar a iertării proverbiale evanghelice) de aflau vestea că părintele lor fusese izgonit pe alte meleaguri. Dacă monahul se muta aiurea, de bună voie şi din îndemn lăuntric, ar fi fost altceva. El însuşi  găsea scuzele faţă de fiii săi duhovniceşti. Or, asta constituia metoda cea mai dragă oamenilor regimului: să te determine să-ţi pui singur juvăţul de gât!

Ţepenii membri ai comisiei îşi aruncară unul celuilalt câte o privire fugară, hoţească, încă grea de nehotărâre. Unul îşi găsi de lucru cu creionul pe care-l răsucea întruna între degete, de parcă ar fi vrut să-i dea lustru din rotire. Altul reciti o hârtie pe care însemnase câte ceva anterior; se încruntă, ca şi când nu şi-ar fi priceput propriile mâzgălituri; reluă lectura, apoi boţi foaia şi o depuse pe tăblia mesei, unde ea rămase sprijinită în echilibru precar numai pe două muchii tăioase ca lama de ras. Al treilea se uita visător pe fereastră la un nor zburător: “Ce mult alb a adunat în el; nimic din natură nu înghesuie în sine atâta alb…” , îşi zise, uitând parcă unde se afla şi pentru ce. Ăl dintâi îşi rezemă căutătura pe chipul vrâstat al monahului bătrân: “Cum de nu izbucneşte în plâns? Mi-ar place să-l văd măcar lăcrimând; apoi să mă arăt înţelegător, să-i poruncesc să-şi facă autocritica, să-l iert, neuitând să-l mai ameninţ o dată. Ş i să trecem la masă. Ce bucate o fi pregătit maica stareţă? Ş i ce vin scoate din beci?…”   În sfârşit, insul care îşi întovărăşise plictiseala cu zborul înalt al norului, privind a doua oară către soţii săi, cuvântă:

- “Bine… Fie… Te vom păsui. Dar fii atent ce faci! Suntem cu ochii pe Sfinţia Ta.” O clipă, îi reveni refrenul anterior în minte: “Ce mult alb a adunat în el; nimic din natură nu înghesuie în sine atâta alb…”, numai că de data aceasta, în chip ciudat, nu mai era vorba despre nor, ci – culmea! – despre călugărul dinainte-le. Se ridică, scuturându-şi umbra cerească de pe minte, şi adăugă cu glas tare, vesel: “Ne-om omeni şi noi înainte de pornim la drum, nu?”

3. O TENTATIV Ă CRIMINAL Ă . – N u ştiu cât plăcuse de mult ‘mai sus’ concluzia comisiei acelora care păzeau ţara de Cuvântul lui Dumnezeu sau dacă cele ce se petrecură nu mult mai târziu fuseseră chiar în gândul vreunuia dintre membrii ei.

Va să zică, un om aduse părintelui în dar nişte castraveţi pentru iarnă. Îi stivui în două borcane, potrivi saramura şi-o turnă peste ei; borcanele le depuse în cerdac şi le coperi cu nişte capace. Îl chemă pe părinte să-i vadă ce frumoşi erau. El ieşi cu fratele cu care se găsea, îi admirară şi se îndreptară cu paşi molcumi spre grădină, să se roage după obicei.

Gătând vorbirea cu Dumnezeu, înseninaţi, reveniră încet către tinda casei. Cu bucurie îmbrăţişară privirile părintelui fructele verzi ale pământului, din borcane, dar se înnegurară pe dată.

- “Frate Gheorghe, vezi şi matale bumbii ăia în zeama castraveţilor sau doar mi se pare mie?”

Cel numit nici nu pricepu bine despre ce putea fi vorba. Îşi mută căutăturile într-acolo, cum i se ceruse.

Într-adevăr, nişte hapuri albicioase, vreo trei-patru, pluteau în apă, în fiece borcan.

- “Le-a vârât careva cât ne-am rugat!” , zise înciudat stăpânul chiliei şi se duse degrabă înăuntru de unde reveni cu o covăţică  de lemn. Scurse apa din borcane şi pe urmă depuse castraveţii în covăţică. Pastilele le pitiră împreună într-o bucată de hârtie, şi le duseră în grădină, şi le îngropară. Revenind, spălară castraveţii în mai multe ape şi-i puseră iarăşi la murat. Dar nu mai fură lăsate borcanele în cerdac, ci le cărară în odaia unde se înălţa biblioteca, căci nu era prima oară când se încerca otrăvirea sa.

Aşa ajunse părintele Măndiţă a încuia casa cu cheia de câte ori se ducea la fântână sau mergea după lemne; la fel când era chemat la biserică de datoria de Sus. Aşa ajunse chiar şi a verifica de-a încuiat bine. Nu numai că prinsese teama otrăvirii – că lesnicios le era duşmanilor săi a scăpa de piedica ce le stătea în cale atâta timp cât trăia Prea Cuvioşia Sa -, dar îl îngrijorau mai ales manuscrisele de pe masă, la care lucra toată vremea, să le gătească pentru tipar. Acelea erau şi mai primejdioase – n-ar fi suferit părintele să şi le însuşească vrun oarecine şi să lipsească astfel poporul de hrană sufletească.  

A stfel, ne-am apropiat de pregătirea arestărilor ce au avut loc printre ucenicii părintelui Nicodim Măndiţă. Rămâne ca, în capitolul următor, să povestim şi despre ele.

 

14. DESPRE ARESTAREA DUHOVNICULUI, CONDAMNAREA ŞI ISPĂŞIREA PEDEPSEI

A RESTAREA PĂRINTELUI. – R ăpirea Părintelui Nicodim Măndiţă din obştea sa mănăstirească se înfăptui cu tot dichisul . Securitatea veni însoţită de primarul comunei Agapia. Intenţia aducerii acestuia era să se dea arestării o faţă pompoasă de parcă ar fi fost o dorinţă a poporului; de aicea prezenţa celui ce reprezenta cetăţenii comunei, a primarului.

Acesta, fără a judeca ce făcea, acceptă rolul ce-i fusese atribuit. Ba, – culmea! – era şi mândru că o astfel de “sarcină de partid”, cum se spunea pe timpul acela becisnic, îi fusese încredinţată: tocmai el să fie cel dintâi care să vorbească în numele “Securităţii poporului”! La atare onoare nu visase de când se născuse!

Se pregăti să scoată pe gâtlej un tunet. Din păcate, prea emoţionat de împrejurarea inedită, râgâi un amarnic behăit căruia sunetele îi scăpaseră de sub control spre subţiere. Ruşinat, se redresă repede, tuşi şi o luă de la început. Aspru şi tăgăduind din pornire orice replică în contradictoriu a ‘vinovatului’, pe care-l mustră ca pe o gioarsă de copil de pripas:

- “N-ai vrut să-ţi bagi minţile-n cap şi să-ţi vezi de treabă! Te caută oameni din toată ţara şi pe toţi îi primeşti şi-i îndemni să te mai caute! Acum ţi-am venit de hac: te arunc în închisoare, căutate-ar moartea!”

Părintele ieromonah nu socoti a fi fost cazul să se smerească în faţa lui: “Smerenia este pentru Dumnezeu!” , îşi spuse. Răspunse vag:

- “Mda…” - şi gânditor. Pe urmă: ” Văd. La închisoare mă trimiţi. Apoi, când oi reveni de acolo, ai să pleci dumneata; dar ţine minte că înapoi nu mai vii…”

Ochii primarului îşi încrucişară privirile, atâta de greu îi venea să priceapă ce intenţiona să zică monahul. Pentru a scăpa din încurcătură, rânji cu superioritate. Fălos – ca şi când ar fi spus: “Ce nemernic! Dar ăsta e: un călugăr analfabet, ce pretenţii poţi să ai?!”, de parcă el tare alfabetizat mai era… Îşi întoarse capul într-o parte şi-n cealaltă, către tovarăşii săi care nu se zbăteau să descifreze cuvintele omului în negru, ci îl găureau din pupile, de parcă ar fi scos la iveală burghie dintre gene, îl găureau arborând o ură făţişă, dovadă a luptei împotriva misticismului, ai cărei lupte erau exponenţii. Negăsind ecoul aşteptat la securişti, momâi încrâncenate, ca de piatră lângă sine, primarul dori să-i trezească din letargia politică şi să-i facă a râde cu el; se strâmba după celălalt, imitându-l:

– “Apoi, când oi reveni de acolo, ai să pleci dumneata; dar ţine minte că înapoi nu mai vii…” şi se hăhăi îndelung, dând coate pe rând tuturora. Doar unul dintre soţii săi încercă să-i imite veselia. Ceilalţi nu pricepeau de ce trebuia pierdut atâta timp cu un duşman de clasă.

I ată că părintele Măndiţă ieşi din închisoare şi, cătinel-cătinel, reveni la Mănăstirea Agapia. Ultima parte a drumului o străbătu cu autobuzul (“cursa” , cum i se zicea): din Târgu Neamţ către mănăstire. Într-una din staţii, vehicolul trebui să zăbovească îndelung, după datină: trecea un mort. În sicriu, părintele îl văzu pe fostul primar al comunei, acela care-şi dăduse cu plăcere şi fudulire girul la plecarea sa dintre cei liberi.

Călătorii îşi dezveliră creştetele. Se închinară. Câţiva oftară:

– “Dumnezeu să-l ierte…”

Toţi ştiau că avea nevoie de multă iertare. Numai unii auziseră de proorocia părintelui Nicodim. Îşi întoarseră capetele şi se uitară la el. În compătimirea ce le încărca privirea striga, ca nişte sunete de trompetă, uluirea stârnită de confirmarea neaşteptată a spuselor sale de odinioară; fusese o declaraţie făcută ca de pe buza mormântului, că ce altceva fusese închiderea lui decât o aruncare în groapă?

Acum moartea răspundea morţii. Repetară însemnarea frunţii şi pieptului cu câte o cruce apăsată, să fie păziţi. Simţeau trecând pe lângă ei un abur lăsat în urma zborului de către zbaterea aripilor unui arhanghel răzbunător. Erau înfioraţi.

D in august 1964, părintele Nicodim fusese anchetat la domiciliu, iar ucenicii săi în stare de arest, ridicaţi de la 25 iulie şi căraţi la Malmaison, în capitală, pe Calea Plevnei, după ce s-au efectuat vreo patru percheziţii la domiciliile lor. Ancheta durase trei luni de zile, perioadă când nu mai ştiuseră de era soarele sus pe cer sau luna, că fuseseră căzniţi pe lumină şi pe întuneric cu întrebările, fără a li se lăsa timp de odihnă.

Au fost înfăţişaţi Tribunalului Militar, în strada Negru-Vodă nr.3, abia pe 15 decembrie 1964, şi întorşi pe-o faţă şi pe cealaltă un răstimp de trei zile, începând cu orele şapte dimineaţa şi continuându-se canonul până la ceasurile unsprezece noaptea. Au fost chemaţi optzeci de martori, dintre care au fost audiaţi doar vreo cincizeci. Şi aceştia suportaseră percheziţii domiciliare, pătimiseră confiscarea cărţilor religioase, fără alegere. Trecuseră şi ei prin anchetă şi se ştiau ameninţaţi a fi aruncaţi în boxa acuzaţilor. Se întrebau dacă după încheierea acestui proces nu urma să li se intenteze şi lor unul, pentru vina de a fi citit cărţi despre Dumnezeu.

Judecata părintelui Nicodim, cum am menţionat-o, a avut loc la Târgu Neamţ, să fie pildă pentru tot judeţul, pe data de 23 ianuarie 1965. La 76 de ani, repetarea informaţiei este importantă, călugărul a fost condamnat la opt ani închisoare, pentru a fi scris cărţi ţintind la îmbunătăţirea morală a concetăţenilor săi, pentru a le fi publicat şi răspândit; şi niciodată ceva împotriva comunismului!

Aşa s-a petrecut răpirea părintelui Nicodim Măndiţă dintre cei vii, că în cimitirul zidurilor de piatră ale penitenciarului Aiud a fost îngropat, deşi avea viaţă în sine.

2. ÎNCHISOAREA. –   M ulţi dintre dumneavoastră se vor fi întrebând cum a suportat duhovnicul ştirea lungii sale condamnări şi ruinarea operei sale de o viaţă , prin arestarea ucenicilor lui, care reprezentau tot atâtea cărţi vii, nu constituiau numai răspânditori de carte sau ajutoare de editor. Mai înainte de a răspunde la această întrebare, se cuvine să împărtăşesc cititorilor ce n-au trecut prin atari greutăţi blestemate că,  în acele tulburări de patruzeci şi cinci de ani aduse de bolşevism în ţara noastră, aruncarea dincolo de gratii a oamenilor vârstnici era o petrecere frecventă a Securităţii. Astfel a fost scalpată România: oamenii politici, generalii, intelectualii, cinstiţii din toate judeţele, oraşele, satele, au fost anume căutaţi, bătuţi, umiliţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă, când nu erau daţi morţii, pentru vina că aveau ştire de cum trebuia condusă o ţară pentru a prospera, fiindcă ei constituiau dovezi grăitoare ale crimelor ce se înfăptuiau în ţară şi prin însăşi existenţa lor se instituiau martori împotriva demolatorilor României.

Revenind la întrebarea de la care am plecat – cum o fi suportat Părintele Măndiţă marele necaz al lipsirii de libertatea de a activa în conformitate cu conştiinţa sa -, este destul să ni-l închipuim ajuns în celula penitenciarului, răspunzând la întrebările unuia, mângâind sufletul altuia, dând un sfat aci, citând din ” Sfintele Scripturi” dincolo, rostind o rugăciune cu sufletul fierbinte pentru acesta, primind mărturisirea aceluilalt; astfel a câştigat dragostea, compătimirea, dar şi admiraţia tuturora.

Nu este de mirare că un student – mai bine spus un fost student, de fel din Sibiu -, se apropie de el şi-i şopti:

- “Prea Cuvioase Părinte, mâine trebuie să mă libereze. Vă făgăduiesc să mă duc la Mănăstirea Agapia. Mi-aţi pomenit-o pe sora Sfinţiei Voastre, care vă îngrijea. Ce vreţi să-i transmit din partea Prea Cuvioşiei Voastre?”

Obiceiul acesta de a lua adresele celor rămaşi era singurul prin care rudele lor puteau afla câte ceva despre ei. Părintele nu-l însărcină cu ştiri despre existenţa sa fizică amărâtă, ci îşi rezumă starea duhovnicească cu un admirabil citat sfânt, edificator şi, în acelaşi timp, încurajator:

- “Să-i spui aşa: “Cei ce aţi umblat pe calea strâmtă şi cu scârbe, toţi care în viaţă Crucea ca jugul aţi luat veniţi de luaţi darurile care am gătit vouă şi cununile cereşti!” 

În primul rând, cuvântul era adresat tânărului, ca el, ieşind la soarele de obşte, să nu se apuce cumva să-şi deplângă anii de viaţă pierduţi, ţinerea lui pe loc, mutarea săvârşită în înaintarea lui printre oameni, rămânerea în urmă faţă de cei din generaţia sa, împiedicarea sa de a întemeia o familie, slăbirea-i trupească şi intelectuală. Era o altă modalitate de a-l încuraja, reamintindu-i că timpul scurs în suferinţă avea plata lui bogată în ceruri.

În al doilea rând, era o mângâiere pentru sora sa, o modalitate de a o convinge că el, Părintele Nicodim, nu pierduse curajul, nu fusese clătinat în bucuria sa de a-L sluji pe Hristos; nu că ar fi putut careva să se îndoiască de acestea, dar ştiri erau sigur aşteptate afară şi veste mai conformă adevărului decât astă trimitere la adevărul credinţei nu exista. Era o oglindire a stării sale spirituale, dar era şi sfatul duhovnicului pentru sora lui de sânge, ca şi pentru toate fiicele-i din mănăstire cu care sora ar fi vorbit. “Cei ce-aţi umblat pe calea strâmtă şi cu scârbe, toţi care în viaţă Crucea ca jugul aţi luat veniţi de luaţi darurile care am gătit vouă şi cununile cereşti!”

Cugetarea nu doar a lui, ci şi a ucenicilor săi, era bine întemeiată de afară, din învăţătura creştină dobândită şi trăită ani îndelungaţi în libertate. După judecarea din Târgu Neamţ, trecerii sale prin penitenciarul din Piatra Neamţ îi urmă zăvorârea definitivă la Aiud. Aici îi reîntâlni pe aceia care-i fuseseră bucurie în anii precedenţi, cu care făptuise lucrarea formării oamenilor simpli ca urmaşi ai lui Iisus. Unul dintre aceştia, cu ascultarea de legător de carte în Capitală şi difuzor, i se încredinţă:

- “Când ne găseam în Bucureşti, de toate aveam. Asta mă necăjea, căci mă întrebam dacă ne putea aştepta Împărăţia lui Dumnezeu, când noi pe pământ de nici o lipsă nu sufeream. Acum, părinte, am ajuns la lipsuri şi la greutăţi. Şi mi se umple inima de veselie că mila lui Dumnezeu se va revărsa şi asupra noastră. Greşesc să gândesc astfel?”

- “Nicidecum, frate. Atunci aveai dreptate să cugeţi cum făceai şi drept este ca acum să ai nădejde.”

Fiecare dintre ei era frământat de alte întrebări. Fratele Gheorghe, de pildă, se chinuia cu următoarea pricină, la care nu-şi ştia da singur răspunsul ce să-l liniştească:

- “Dacă murim la închisoare fără spovedanie şi împărtăşanie, să mai nădăjduim că ne putem mântui?”

- “Copilărească întrebare, frate. De-ar fi cineva şi nebotezat, dar dacă suferă cu bărbăţie toate necazurile, fără să învinuiască pe altcineva, şi dacă ar şi muri în închisoare pentru dreapta credinţă, apoi trece prin toate vămile văzduhului fără oprire, ca mucenicii!”

3. RUG Ă CIUNEA ÎN PENITENCIAR. - N ici aceştia ‘mucenici’ cu adevărat nu erau, iar, mai grav, nu erau scutiţi nici de căderea de la dreapta credinţă. Să vedeţi cum s-a întâmplat. Orânduirea de care ascultau deţinuţii între ei, în cadrul disciplinei penitenciarului, pentru a face faţă durităţilor impuse de cea din urmă, le strecură în întortochelile minţii, după modelul ei, o credinţă absurdă. Corvezile la care deţinuţii se supun pe rând, pentru dreptate, cum ar fi căratul hârdaielor cu murdărie sau al celor cu apă de băut, spălatul zilnic al cimentului de pe jos şi altele de acest soi, când omul datorită vârstei sau beteşugurilor, ori a slăbiciunii, nu le poate îndeplini, sunt împlinite de către cei mai în putere şi cu bunăvoinţă, în schimbul unei plăţi în natură. De aici, traseră unii concluzia că şi rugăciunea poate fi mutată pe umerii altuia, cu aceeaşi eficienţă de ca şi când ai rosti-o singur. Astfel, careva îl întrebă pe Părintele Măndiţă dacă i se îngăduia să plătească un străin pentru a spune cele şapte laude zilnice în locul său.

- “Nu-i bine să faceţi una ca asta!” , îl mustră el. “Da, să vă pomeniţi unii pe ceilalţi în rugăciuni, aşa este bine. Dar să faceţi rugăciunea în locul altuia în nici un caz! Nu se poate!” 

I n epoca detenţiei lor, când secretul penitenciarului pentru deţinuţii politici nu mai era atât de cumplit păzit cum fusese înainte de graţierea generală din 1964, când în nici un caz n-aveai cum şti cine era închis în celula alăturată, dar mi-te să-l vezi la chip sau să-i vorbeşti, în epoca detenţiei lor, “plimbarea la aer” se săvârşea prin scoaterea mai multor celule la un loc. Deţinuţii se încolonau unul după celălalt şi înaintau în cerc, să-şi desmorţească labele picioarelor. Părintele Nicodim, căruia i se îngăduise să-şi păstreze cârja cu sine, la două-trei ture de ocolire a ţarcului unde se roteau, se oprea şi, cu vârful ei, zgâria un semn în nisip. Priveau ucenicii la el şi se mirau; cum se obişnuia ca el să n-aibă taine faţă de dânşii, îi rodea curiozitatea în legătură cu ce vedeau şi nu pricepeau. Un ucenic îşi luă inima-n dinţi şi-l întrebă ce rost avea ceea ce săvârşea.

- “Cum? Nu ştii? Cele zece rugăciuni către Prea Sfânta Treime, zise de câte 10 ori.”

Pe loc începu să i le amintească, aşa cum ar fi făcut-o cu un copil neştiutor:

- “Prea Sfântă Treime… ajută-mă… (de câte zece ori şi aceasta şi celelalte).

“Prea Sfântă Treime… iartă-mă…”

Va să zică, după ce rostea de zece ori, făcea un semn în colb, cu vârful cârjei.

Şi Părintele continuă, cu ochii pe jumătate închişi:

- “Prea Sfântă Treime… întăreşte-mă… Prea Sfântă Treime împuterniceşte-mă… Prea Sfântă Treime îndumnezeieşte-mă… Prea Sfântă Treime îmbogăţeşte-mă… Prea Sfântă Treime acoperă-mă… Prea Sfântă Treime iartă-mă pe mine păcătosul şi desfrânatul… Prea Sfântă Treime… luminează-mă… Prea Sfântă Treime… izbăveşte-mă de vrăjmaş…

În libertate, părintele ar fi încheiat stih după stih cu câte o închinăciune, ducând degetele mâinii drepte până la pământ, ceea ce însemna o sută de închinăciuni – adică zece stihuri repetate fiecare de câte zece ori. Obiceiul îi exersase atât de bine trupul încât, deşi vârsta nu-i mai îngăduia eforturi fizice mari, nici că simţea când se frângea în două, de la pântec, atâta rămăsese de flexibil. Închinăciunilor le urmau alte două rugăciuni, fără închinăciuni, ci doar sfârşind fiece stih cu câte un semn al crucii; mai întâi: ” Bine eşti cuvântat Dumnezeule în veci. Amin”; apoi: ” Prea Slăvit eşti Hristoase Dumnezeul nostru Cel ce bine ai voit aşa. Mărire Ţ ie”, spuse de câte ori dorea.

Astfel aflară ucenicii că viaţa în penitenciar nu consta numai în suferinţă câştigătoare de cununi în ceruri, ci impunea şi găsirea de soluţii pentru a se continua contactul cu Dumnezeu prin feluri şi feluri de exerciţii de asceză, potrivite, în forma lor, noilor condiţii de trai şi tăinuirii obligatorii a acestora de privirile aspre ale caraliilor.

- “Să ne adaptăm, dragii mei, să ne adaptăm…” , le spunea, “dar rabat să nu le facem necredincioşilor. Puterea comunismului va cădea prin ea însăşi. Nici măcar n-ar fi putut lua conducerea în ţara noastră de nu veneau ruşii să ne asuprească. Iar dacă va cădea comunismul, iar căderea aceasta ne va găsi pe noi nepregătiţi, ce vom face?” , se referea la nevoia adaptării duhovniciei la vitregiile prin care treceau.

 

15. P Ă RINTELE NICODIM M Ă NDI ŢĂ , UN LUPT Ă TOR PENTRU CUNOA Ş TEREA C Ă II CE DUCE LA MÂNTUIRE

O concluzie

In tr-o epocă tristă, când românul citeşte tot mai puţin şi când, parcă, până şi cei îndatoraţi să facă astfel ca tinerii să îndrăgească lectura – adică profesorii – par a fi demis de la misiunea lor , a ne aduce aminte de protosinghelul Nicodim Măndiţă constituie o mângâiere şi o încurajare întru reînceperea cu îndrăzneală a  luptei de cucerire a culturii.

Cultura sintetizează experienţa estetică, afectivă şi psihologică a omenirii, iar cultura teologică pe aceea a strădaniei omului de a-l înţelege şi iubi pe Dumnezeu şi de a se înţelege pe sine în relaţie cu Creatorul său.

De aceea meritul părintelui Nicodim este cu atât mai mare, deoarece el s-a înjugat să reaprindă interesul semenului pentru căutarea căii ce conduce către Domnul şi către propria noastră mântuire, iar această cale trece prin carte, prin cărţi fără număr, prin lecturi fără capăt.

Ca o reflecţie, pe plan lumesc, a acestei strădanii, vom învăţa că pasiunea pentru adevăr, bine şi frumos – caracteristici şi ale darurilor lui Dumnezeu făcute omului, merită săvârşirea tuturor eforturilor pentru ca aceste daruri să fie răspândite, făcute cunoscute, iubite până la ultima jertfă.

Lipsită de trecutul său cultural şi de o cultură contemporană, o naţiune este sortită pieirii. Numai sprijinindu-se pe cultura ei, naţiunea poate înainta, îşi poate perfecta trăirile, se poate umaniza – adică deveni tot mai asemănătoare cu proiectul ce stă la originea ei, conceput de Dumnezeu, şi pe care-l duce ea mai departe spre împlinire, revenindu-i ei înseşi, maturizată, să-şi conducă proprii paşi către desăvârşire, inspirată de Duhul Sfânt.

M onahul cu pricina – este vorba de protosinghelul Nicodim Măndiţă – a reprezentat un unicat în istoria culturii teologice ortodoxe române şi nu m-ar mira să fiu contrazis spunându-mi-se că a fost un unicat în lumea întreagă şi în toate timpurile.

Înţelegând că oamenii păcătuiesc nu atât din rea voinţă cât din neştiinţă, părintele Nicodim Măndiţă, cel cu şcoală puţină, dar cu osebit de profundă inteligenţă, a purtat un război titanic pentru îndreptarea acestei situaţii. În atare bătălie cu neştiinţa, el a fost dator să plece de la o opţiune: ori să se bizuie pe capacitatea preoţilor de a-i învăţa pe credincioşi cum să trăiască pentru a se mântui, ori să accepte că astă chemare le depăşeşte unora dintre dânşii puterile din mai multe pricini. Mai întâi, propria insuficientă pregătire a câtorva sau înţelegere greşită. În al doilea rând, un talent şi un tact pedagogic ce lasă de dorit, în cazul altora. Pe urmă, prea marele număr de credincioşi şi prea diversele lor pregătiri, aspiraţii şi motivări, pentru puterile unui singur om. Şi, în cele din urmă, dar departe de a fi cel mai puţin important, dimpotrivă, prea palida dragoste de carte a înşişi celor îndatoraţi să o semene în rândurile enoriaşilor.

Părintele Nicodim a hotărât să ia singur taurul de coarne. În locul tuturora. Analizând ce anume lipsea din formarea teoretică a credinciosului ortodox român, el a purces a scrie el însuşi cărţile necesare, concepându-le astfel încât ele să aibă cea mai largă audienţă.

C ând a fost hirotonit preot îşi făgăduise să nu ia bani pentru serviciile religioase. Această demnă decizie nu se potrivea, însă, cu nevoia lăuntrică a credinciosului de a face o ‘jertfă materială’ pentru primirea cererilor sale. Ca să nu jignească solicitanţii, părintele se converti la înclinările lor – ce nu erau rele, ci doar simpliste -, în schimb promiţându-şi să nu folosească acei bani primiţi pe slujbe decât pentru editarea de carte pioasă.

Deşi prima tentativă îi fu întâmpinată cu o încălcare a eticii profesionale (un librar, văzând succesul scrierii sale, a republicat-o în scopul profitului personal), părintele nu abdică (descoperind înşelăciunea, îl aduse pe escroc la recunoaşterea vinei şi şi-l făcu aliat pe viitor şi luptător alături de sine însuşi).

În vederea atingerii ţintei sale, ca cele scrise să ajungă la inimile cititorilor, nu numai că împrăştie sute şi mii de exemplare gratuit , ci – dându-şi seama că darul nu constituie un argument suficient pentru a determina o lectură aprofundată -, părintele Măndiţă ajunse curând la a nu primi pe nimeni la Sfânta Spovedanie, dacă nu se pregătea pentru ea …citind!  După caz, trei cărţi, douăsprezece sau mai multe. Iar canonul pentru ispăşirea păcatelor săvârşite presupunea alte lecturi , ca şi cumpărarea de cărţi şi dăruirea lor oamenilor. Deci, îi implica pe toţi, cititori şi necititori, curaţi şi păcătoşi, în răspândirea obligatorie a cărţilor ! Astfel, el a determinat crearea de adevărate mici biblioteci rurale individuale.

E rau unii penitenţi care îi explicau a nu fi în stare să ţină canonul, deoarece se găseau neştiutori de carte chiar şi la maturitate sau bătrâneţe; în schimb, ei se ofereau să plătească o jertfă pentru iertarea păcatelor. Plata, primeau răspuns, să nu fie săvârşită după tiparele ştiute, prin cumpărare de lumânări, prin danii, ci să fie făcută unui ştiutor de carte angajat să citească zilnic cu glas tare, în auzul penitentului, volumele recomandate de duhovnic. Iar aceasta conducea uneori la refuzul banilor, odată încheiată lectura, cititorul socotind că plata lui duhovnicească fusese fără preţ.

Trebuie să aduc la cunoştinţa cititorilor mei că părintele Nicolae Steinhardt, după botezul său din temniţă şi după eliberarea ce surveni mult mai târziu, ajungând la duhovnicul ce-i fusese recomandat pentru când urma să fie liber, primi drept canon de la acesta să traducă două cărţi teologice, deci o altă formă de lectură, mult mai aprofundată.

Î n cazul penitenţilor prea săraci pentru a cumpăra toate cărţile indicate de părintele Nicodim Măndiţă, era destul să cumpere una singură, dar ei erau datori să o citească de trei ori, pentru că o carte necesară şi profundă cu cât este citită de mai multe ori, cu atât este mai adânc pătrunsă şi îşi lasă amprenta mai fără greş în sufletele noastre . Acelaşi lucru, adică indicaţia de a repeta lecturile, se petrecea, cu atât mai mult, în cazul celor prea săraci cu duhul.

Inşii care beneficiau de o caligrafie foarte lizibilă erau puşi la canonul de a copia cărţile abia încheiate de scris de către părintele, pentru a se obţine manuscrise limpezi pentru tipografii, penitenţii dobândind cu atât mai temeinice cunoştinţe necesare mântuirii, ori manuscrise de dăruit celor prea săraci pentru a-şi cumpăra cărţi.

D oi dintre fiii părintelui Nicodim instituiră o primă echipă, în anul 1923, de răspândire a cărţilor pioase, tipărite de ei, pe întreg teritoriul ţării (îngrijeau tiparul sub supravegherea părintelui Vasile Poeţelea). Le cărau în spinare, în raniţe, ca nişte adevăraţi ostaşi ai credinţei, alături de câteva broşuri ale Părintelui Nicodm, raniţa fiind plină cu cărţi luate de la Mănăstirea Neamţ. Când munca lor se dovedi rodnică, se cumpărară o căruţă şi un cal, pe urmă o maşină, un aparat de proiecţii cinematografice pentru proiectarea de filme religioase prin toate satele. Între timp, echipa se înmulţise văzând cu ochii.

Î ncepând cu anul 1948, acest tip de colportaj nu mai era agreat de regimul ateu. În schimb, se permise deschiderea unui chioşc cu cărţi şi obiecte religioase, în Bucureşti. Părintele a înfiinţat şi două legătorii de carte, ce lucrau pe ascuns de privirile Securităţii. S-au creat şi depozite de carte, tot tăinuite. Toate acestea se dovediră că puteau exista şi fără aprobare oficială. În 1962, părintele decise înfiinţarea a 40 de centre de desfacere de carte pioasă, în diverse localităţi împrăştiate în întreaga ţară, de unde să se adape cu lumină numeroase sate. Pe această cale, lucrări sau serii de publicaţii ca: ” Oglinda duhovnicească”, “Luxul”, “Sfânta Cruce”, “Sufletul omenesc”, “Viaţa Maicii Domnului”, “Sfânta Liturghie”, “Mici Prăvilioare”, “Dai voinţă, iei putere”, “Vămile văzduhului”, “Judecata particulară”, “Priveghiul creştinesc” şi atâtea şi atâtea altele îşi aduseră obolul de îmbunătăţire morală a românilor, în conformitate cu viziunea pedagogică pe plan naţional a inegalatului părinte Nicodim.

După cum era firesc, Securitatea prinse de veste ce lucrare se săvârşea în ascuns. Reteză acest avânt înnoitor, trecând la arestarea tuturor acelora care erau implicaţi în răspândirea de carte. După decretul de graţiere generală a deţinuţilor politici din România, din 1964, aceşti oameni minunaţi primiră pedepse politice foarte grele, ce contraveneau dreptăţii şi intereselor naţionale. Părintele Nicodim, la vârsta de 76 ani, pe data de 15 decembrie 1964, fu condamnat la 8 ani temniţă.

Doresc să specific că cea mai lungă opoziţie armată din ţările din sud-estul european la dictatura comunistă s-a desfăşurat în România şi a durat 9 ani; este vorba despre grupul de rezistenţă al fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu, din zona satului Nucşoara – Argeş, cărui grup i-am închinat scrierea: “Sânge pe râul Doamnei”. Opoziţia paşnică, prin redactarea, editarea şi răspândirea cărţii religioase, a Părintelui Nicodim s-a prelungit pe o perioadă de doisprezece ani, continuând activitatea lui de o viaţă în vederea răspândirii luminii cereşti  în ţara noastră.

După eliberarea din temniţă, părintele mai trăi până în 1975, când adormi întru Domnul, la vârsta de 86 ani. Sfinţia sa a fost un vrednic mucenic al culturii teologice!…

Luându-l ca model, să ne rugăm să primim şi noi harul iubirii de lectură şi pe acela al răspândirii ei, pentru câştigarea cunoaşterii de către toţi semenii noştri, şi harul îndârjirii până la jertfa de sine în această luptă. Să fim şi noi, aidoma Părintelui Nicodim, vestitori ai Împărăţiei celei drepte, înhămându-ne la dăruirea de carte de învăţătură, după pilda sa. Să nu precupeţim niciodată timpul necesar cititului şi nici banii necesari cumpărării de cărţi, pentru noi şi pentru toţi cunoscuţii şi străinii, nici sfatul dat altora de a citi necontenit, de a învăţa întruna şi tot mai mult cum trebuie să trăim dacă ne recunoaştem creştini.

P ărintele Nicodim Măndiţă a fost îndrăgostit de carte, ca purtătoare de frumos, de învăţătură, de îndemn la Mântuire. El a văzut în ea cel mai de încredere sfetnic al creştinului. Şi a dus o luptă titanică pentru răspândirea cititului în rândurile celor neobişnuiţi, până la întâlnirea lui, să deschidă vreodată o carte. Ba chiar pe analfabeţi i-a determinat să iubească şi să respecte cartea, să facă eforturi pentru a lua contact cu conţinutul ei.

Ucenicii lui şi-au dedicat vieţile tipăririi de cărţi şi răspândirii lor.

Pentru astfel de realizări, protosinghelul Nicodim Măndiţă a trebuit să-şi pună în acţiune numeroase calităţi cu care a fost înzestrat din naştere şi pe altele să şi le dobândească mijlocind efortul. A fost un om de o mare voinţă, jertfindu-şi somnul şi orice înclinare omenească de amânare a înfăptuirilor. Un lucrător dezinteresat, gata să sacrifice tot pentru scopul spiritual ce şi l-a propus. Econom, nu a chivernisit niciodată pentru alt ţel banul pus de-o parte în vederea cumpărării de cărţi şi tipăririi lor. Dârz, nobil, tenace, consecvent şi, mai presus de orice, iubitor de Dumnezeu, Biserică, Mântuire şi de fraţii săi păcătoşi, pentru îmbunătăţirea cărora a pus temelia unei adevărate ştiinţe pedagogice şi a unei organizaţii ale cărei activităţi i-au adus şi condamnarea la închisoare la o vârstă foarte înaintată, protosinghelul Nicodim Măndiţă  s-a instituit model pentru decenii, dacă nu veacuri întregi viitoare, pentru noi toţi, pentru felul în care se cuvine să preţuim cartea, să credem în ea, să luptăm ca ea să fie înţeleasă şi iubită de toată lumea. Astfel trăind noi de acum înainte, România şi-ar schimba chipul atât de înnegrit de zgura păcatelor sădite de ateism în sufletele cetăţenilor ei, ponoasele cărei stări le simţim tot mai puternic pe măsură ce triumfă spiritul materialist sădit ieri în inimile noastre moarte pentru adevăr, dreptate şi frumos.

Nu cred că un Nicodim Măndiţă se naşte în fiecare generaţie. Viaţa lui se cade studiată pe rând de serie după serie de învăţăcei într-ale teologiei şi cărturăriei pentru a fi intim surprins de cât mai mulţi duhul dorinţei de Mântuire prin lectură şi învăţătură.

Românii au fost mari cititori. Astăzi ei nu mai citesc aproape deloc. Şiruri de scriitori mireni şi clerici care au trădat chemarea adevărului au dezamăgit cititorul român. Acesta şi-a pierdut încrederea în roadele minţii şi sufletului scriitorilor. Este natural: nu poţi crede în pseudoteologul sau mireanul care te mint lăudând ocupantul ţării şi duşmanul care-ţi răpeşte fructele muncii, hrana copiilor şi, pe deasupra, te umileşte străduindu-se să te convingă asupra lipsei tale de cultură şi civilizaţie – el, barbarul! -, când în urma ta arde o întreagă istorie scrisă cu sânge de către strămoşii noştri, apărătorii civilizaţiei şi culturii Europei de Apus, şi s-au creat o cultură şi o civilizaţie poporană cu care nu se pot mândri multe noroade ale lumii. Este momentul ca puţinii oameni de autentică trăire românească şi creştină câţi au scăpat din sau de gherlele comuniste să pună în practică învăţătura lăsată nouă de părintele Măndiţă – acest trimis al Cărţii şi Cuvântului – şi să se istovească întru redobândirea încrederii celor mulţi în carte şi în învăţătura ei, căci aceştia vor mântui neamul şi îl vor ridica iarăşi acolo unde îi este locul, în pleiada popoarelor creştine europene de prim rang. Abia atunci se va putea socoti că Părintele Nicodim, tămăduind creştinii de rănile ce le acoperă trupurile, pe Hristos însuşi l-a tămăduit; iar aceasta nu e basm!

Tags

Related Posts

Share This

1. Singuratatea Anicai Tupu stand de vorba cu sine insasi

MÂNTUIREA PRIN SCRIS
de Dan Verona

O mulţime tăcută bătând pulberea Răsăritului, îndulcind asprimea vremurilor cu suspinul rugăciunilor ei, înaintând spre Sfânta Spovedanie cu teamă şi cu nădejde, încercând să lase în urmă gândurile răutăţii: căci în curând se va afla în faţa Duhovnicului spre “omorârea deplină a voii proprii”.

Această lume este cu adevărat îngrijorată pentru sufletul ei, mai ales în perspectiva atingerii zilei celei neînserate, a Împărăţiei viitoare. Ea trăieşte Eshatonul la fel ca în primele veacuri creştine, poate mai puţin spectaculos, dar la fel de intens.

Pentru această lume Duhovnicul este o realitate în absenţa  căreia viaţa este de neconceput. El este locul de întâlnire unde realitatea de jos vine să facă ascultare înaintea realităţii de sus. El este uşa pe care dacă o deschizi poţi privi grădina Edenului.

Adeseori duhovnicul nu este decât un chip fără faţă, o componentă necesară a vieţii precum apa, aerul, pâinea. Bem apa fără a-i acorda atenţie zilnică. Respirăm aerul fără a medita neîncetat la existenţa lui binecuvântată. Mâncăm pâinea fără să ne întrebăm dacă ni se cuvine sau nu. Ne dăm seama de importanţa lor capitală doar atunci când ne lipsesc. În acelaşi fel mergem şi la duhovnic, spre a primi apa, aerul şi pâinea pentru omul nostru lăuntric, cel care trăieşte deja în realitatea de dincolo.

Dacă nu ar primi aceste elemente ale realităţii de dincolo, elemente adevărate – nu simbolice -, omul nostru interior ar muri, cu efecte imprevizibile pentru existenţa noastră în timp.

Uneori duhovnicul sare din tiparele obişnuite: continuând să fie distribuitorul hranei pentru omul nostru lăuntric, el este îmbogăţit şi cu unele daruri care fac din el Duhovnicul căutat de mulţimea de credincioşi de la mari distanţe, chiar şi de unii duhovnici cu aprindere pentru misiunea lor, dar cu mai puţină experienţă.

Un astfel de Duhovnic a fost şi Părintele-cărturar Nicodim Măndiţă, bogat în mulţi ucenici răspândiţi pe toată întinderea Răsăritului, cei mai mulţi necunoscându-se între ei şi totuşi în comuniune, unificaţi de realitatea de netăgăduit a Duhovnicului prin rugăciune şi canon de curăţire a sufletului: fragmente purtând fiecare aura întregului, menţinut ca întreg prin darul Duhovnicului, acest întreg funcţionând şi după plecarea celui căutat spre “înălţimile de sus” – ca dovadă, ucenicii se adună şi astăzi la parastasul Protosinghelului, aşa cum altădată veneau la Sfânta Spovedanie; recunoscându-se şi astăzi ca ucenici ai Părintelui Nicodim, unii dintre ei continuând canonul dat şi după plecarea lui: exemplarul canon de curăţire a sufletului prin citit şi prin exerciţiul scrisului, de mult folos în condiţiile precare ale răsăritului nostru cel de toate zilele.

Încercând să ajungă la realitatea vie a vestitului Protosinghel, să-i demonteze, dacă se poate spune aşa, personalitatea, pentru a detecta, fie şi în linii generale, componentele harismei sale, Dl. Profesor Mihai Rădulescu înţelege să detaşeze din mulţimea aparent uniformă şi fără personalitate câteva exemplare de ucenici, dintre cei care au pătimit (un criteriu, flexibil totuşi) pentru Duhovnicul lor şi împreună cu el, în vremurile de tulburătoare contradicţii ale anilor ’64.

În primul volum, după cum am văzut, autorul a adunat câteva portrete de ucenici, portrete vii, în mişcare, impresie accentuată şi de contribuţia lor directă, imprevizibilă, prin mărturia netrucată în faţa microfonului, mărturisire cu fluxurile şi refluxurile ei, cu tăcerile ei vorbitoare sau cu limbuţia prudentă, în aşteptare, de acoperire a urmelor, pentru a-l pierde pe vânător în hăţişuri până la desluşirea intenţiilor lui.

Vieţile acestor ucenici, prin ineditul lor, prin personalitatea lor puternică, dar bine strunită prin exerciţiul smereniei, modul propriu de a trăi primejdiile comune, sunt de mare interes, atât pentru autor, cât şi pentru cel mai neutru cititor. Ele concurează până la un punct, prin pitoresc şi dramatism, însăşi existenţa cea de toate zilele a Duhovnicului.

Până la un punct. Căci viaţa lor se hrăneşte şi din existenţa Duhovnicului, este luminată de ea, călăuzită, împinsă spre înălţimi sau, uneori, ţinută în frâu, determinată să scoată suspin curat către Dumnezeu. Cu alte cuvinte, existenţa Duhovnicului îşi arată efectul ziditor asupra ucenicilor, fiind la baza multor evenimente ale vieţii lor de fiecare zi.

Aşadar, putem constata un transfer de trăire – în rugăciune, dar nu numai – dinspre existenţa Duhovnicului, generatoare de sens, spre vieţile ucenicilor.

Este bine de lămurit că (în cazul penitenţilor Părintelui Nicodim) cuvântul ucenic nu este folosit în chip metaforic, ci în înţelesul lui deplin, de învăţăcel pe lângă un duhovnic (în calitatea lui de Învăţător). Ucenicul, devenit prin spovedanie fiu duhovnicesc, subiect al naşterii din nou, nu dispare din privirea şi din interesul Duhovnicului o dată cu primirea Sfintei Împărtăşanii. El îi urmăreşte creşterea, îl cercetează chiar de la distanţă. Uneori îl ceartă cu asprime înţelegătoare şi-i dă drept canon, spre vindecare, cititul de cărţi. Iar ucenicul Părintelui Nicodim nu bate în retragere, primeşte totul cu o supunere luminată, iar când dă necazul peste el, când nu poate pătrunde singur semnificaţiile vreunei situaţii, aleargă la Duhovnic, cere sfat, ca un fiu născut din nou unui părinte, dar nu un părinte oarecare, ci un lucrător al Tainei.

După cum am văzut în primul volum “al ucenicilor”, Dl. Profesor Mihai Rădulescu nu se sfieşte să alerge după aceste existenţe aparent neînsemnate, acordându-le toată atenţia cu neascunsă tandreţe, cu emoţie, convins că a intrat într-o lume a dreptei măsuri, o lume a onoarei, întemeiată pe rugăciune, în duhul vechii spiritualităţi răsăritene, de care Răsăritul nostru de astăzi, corupt de falsul înger de lumină, încearcă să se debaraseze; este lumea Filocaliei, a Limonarului, lumea Lavsaiconului, a Patericului, lumea Nicodimiană a Vămilor văzduhului, trăitoare şi lucrătoare în realitatea veacului, dar cu privirea mereu atentă la realitatea finală, a Ierusalimului ceresc. O lume conştientă de sminteala veacului, trăind discret, cu dorinţa de desăvârşire, în spiritul Părintelui Nicodim: noi să luăm cartea, să citim, să ne vedem de credinţa noastră.

Acestei lumi, cu grijă pentru sănătatea spirituală, îi aparţine şi Anica Ţupu, eroina volumului de faţă, al doilea volum “al ucenicilor”. Primind un fel de memoriu în versuri despre anii ei de detenţie, Dl. Profesor Mihai Rădulescu porneşte în căutarea acestei uceniţe a Părintelui Nicodim şi o află vieţuind într-o comună purtând un nume demn de umorul vechilor Părinţi ai pustiei: comuna Calu-Iapa (autorul însuşi dând de acest nume îi explică, uşor amuzat, provenienţa; comuna şi-a pierdut totuşi numele, poate şi identitatea totodată, înlocuit cu unul nou, ditirambic: Piatra Şoimului).

Anica Ţupu, asemeni celorlalţi ucenici, bate şi ea cu îndârjire drumurile Răsăritului spre Duhovnicul ales: “Mergeam la Sfinţia Sa mai des”, zice ea într-un loc, “parcă îndemnată de o putere nevăzută sau ca atrasă de un magnet”. Împlineşte exemplar canonul cititului de cărţi (“mi-o plăcut să şitesc”, zice); copiază cu devotament manuscrise ale Părintelui, mai ales Vămile văzduhului; pe deasupra, ea are şi darul scrierii de poezii între altele “un arbore genealogic” în versuri. Uneori face însemnări cu vădite ispitiri de jurnal. Şi îşi scrie propria Viaţă, în genul vechilor călugări anahoreţi, cu mari îngăduinţe stilistice, un ciudat amestec de versuri şi proză, cu tăietură naiv-rafinată, de poet-iconar, disciplinându-şi memoria în imagini de icoană pe sticlă. (Se vede şcoala temniţei, un adevărat cenaclu al memoriei disciplinate prin versuri, aşa cum poeţii populari arabi îşi disciplinau memoria compunând versuri în ritmul cămilei străbătând deşertul.)

Este şi motivul pentru care Dl. Profesor Mihai Rădulescu îi dedică în întregime al doilea volum. Alegerea a făcut-o, zice Domnia Sa, “dintr-o admirare fără margine pentru aceşti eroi ai literaturii noastre”.

Romanul acestei uceniţe pătimind pentru Duhovnicul său este, de fapt, un lung suspin către Dumnezeu al unei umanităţi rănite în demnitatea ei, în credinţa, în nădejdea şi dragostea ei, spovedania austeră a unei umanităţi într-un nesfârşit exil în propria ţară.

Nu întâlnim decât arareori accente de deznădejde. Deşi frica în faţa primejdiei cercetează rezistenţa trupului şi tăria minţii, această umanitate îşi asumă suferinţa în spiritul ortodoxiei răsăritene. În mijlocul tulburării, al gândului desculţ în suflarea de crivăţ, răsună cuvântul Duhovnicului, statornic în rânduiala lui: Toate sunt spre folosul nostru. Şi trebuie să le primim şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate.

Parcă îl auzim pe Sfântul Patriarh al Constantinopolului, Ioan Gură de Aur, trimis în exil de un împărat nevolnic, zicând la începutul veacului al V-lea: Slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Anica Ţupu este rodul unei astfel de rânduieli în care suferinţa este privită ca o asceză, ştiinţă a liniştirii care să-l scoată pe om din tensiune. “Închisoarea mi-a părut o singură zi”, spune uceniţa. “Pentru că eu atunci când am ajuns acolo, la închisoare, mi-am închipuit că am murit”.

Memorabile sunt paginile ieşirii din închisoare. Lucrarea de diminuare a suferinţei, de discreţie, păstrarea cumpătului ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat apare ca o îndatorire, de tăria unui vot monahal. Iată un mic fragment: “…cu Darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunilor Părintelui, cu toate că am avut şi multe de suferit, dar au trecut ca o singură zi, deoarece când am ajuns în sat la mine era gheţuş şi alunecuş la fel cum era când am plecat, cu doi ani în urmă, şi am cugetat în gândul meu că toată ziua astăzi nu s-a dezgheţat deloc, e ca şi azi dimineaţă…, deci mi se părea că sunt plecată… de azi dimineaţă!”

Numai Dumnezeu poate judeca, în cunoştinţă de cauză, câtă îndelungă răbdare se ascunde în acest cuvânt. Şi câtă nobleţe spirituală.

Istoria literaturii universale consemnează un fapt asemănător, însă pe alt plan, cu alt destin şi cu nume mai sonor decât comuna Calu-Iapa, de unde se trage eroina noastră.

Fray Luís de León, poet şi magistru la Universitatea din Salamanca, condamnat de Inchiziţie, a urcat la catedră, după cinci ani de închisoare, zicând: “Aşa cum vă spuneam ieri…”

Dacă în lumea veacului acestuia drama eroinei din Calu-Iapa se consumă discret (destin răsăritean), în timp ce drama magistrului din Salamanca a străbătut secolele (destin apusean), în faţa lui Dumnezeu Anica Ţupu stă alături de Fray Luís de León, bucurându-se în mod egal de aceeaşi lumină dumnezeiască şi de acelaşi pogorământ.

Şi chiar dacă Anica Ţupu nu poate râvni la celebritatea fratelui Luís de León, meritată, dealtfel, totuşi, sub lucrarea luminătoare a vestitului Protosinghel, ea, ţăranca iubitoare de carte (“că i-o plăcut să şitească”), a definit rostul artei scrisului printr-o formulă demnă de cele mai sofisticate tratate de estetică. Ea avea în vedere, desigur, copierea de manuscrise (din opera Părintelui Nicodim), dar săgeata a pornit din arc:

– “Dumneavoastră ce consideraţi că reprezenta scrisul ăsta? La ce folosea?”, întreabă autorul.

Şi răspunsul vine fără întârziere:

– “Pentru mântuirea sufletului”.

 

SINGURĂTATEA ANICĂI ŢUPU STÂND DE VORBĂ CU SINE ÎNSĂŞI

Motto

“Noi suntem adevăratele roade ale rugăciunilor părinţilor noştri”

Anica Ţupu

– “De ce v-aţi pregătit, doar v-aţi mai spovedit în viaţă, nu?”

– “Ne-am spovedit, dar nu ne-a spovedit după carte, ci ne-ntreba părintele: – “Ai făcut cutare? Ai făcut cutare?.””

– “Care va să zică Părintele Nicodim v-a dat o carte.”

– “Ne-a dat cartea cu păcatele toate scrise, ca s-o studiem şi şe-am făcut să scriem. Şe n-am făcut, treşem peste rândurile şelea. Aşa. Şi ne-am pregătit după carte şi ne-am mărturisit. Ne-o dat canon să şitim în “Noul Testament”, cărţi sfinte, un număr de cărţi să şitim.”

– “Multe v-a dat de citit?”

– “Nu mai ţin minte aşa câte, dar oricum mi-o dat un număr mărişor.”

– “V-aţi speriat de câte erau?”

– “Nu, nu, nu! Că mi-o plăcut să şitesc!”

Aşa, abrupt, am început discuţia cu Anica Ţupu, privitor la viaţa căreia, în cursul iernii 1999-2000, am susţinut şase convorbiri radiofonice, fiecare de câte o jumătate de ceas, asta deoarece eram răpit de personalitatea ei, eram ameţit, eram cucerit.

Acum, aflând că duba cu cărţi cu care călătoresc ni se îndreaptă către fosta comună Calu-Iapa, zona ei de baştină, m-au gâtuit emoţiile la gândul că urma să o întâlnesc pe autoarea săteancă a unor memorii în versuri, privitoare la puşcăria făcută de dumneaei de dragul cărţilor, dar şi ţăranca ce a întocmit un “arbore genealogic” al familiei proprii, despre care am cuvântat cu pasiune!

Până şi numele comunei sale iese din obişnuit: “Calu-Iapa”. Se pare că în “Calu”, pe un pârâu, fuseseră întreţinute hergheliile de armăsari ale lui Vodă Ştefan, iar în “Iapa”, pe altă apă, fuseseră îngrijite cele de iepe. Mai existase şi satul: “Mânzu”, mai sus; s-a înţeles cu ce se ocupaseră locuitorii săi. Îndeletnicirea sălăşluitorilor decăzuse odată cu schimbarea domnilor, numai pomenirea ei rămăsese spre ţinerea de minte a viitorimii, până ce se preschimbase din istorie în legendă.

Totul e neobişnuit în ce o priveşte pe Anica Ţupu! Până şi uliţa ei se confundă, aşa cum coboară cu casele înşiruite de-a dreapta şi de-a stânga unor trepte largi din lespezi neregulate de piatră netezită de ape, se confundă, spuneam, cu patul unui torent.

Sosirăm. Un nepot care se pregătea să plece de-acasă a chemat-o afară deoarece o căuta cineva. A venit degrabă, însoţită de un alai compus din alt nepot, soţiile ambilor, un strănepot seminarist şi fratele ei Nicolai.

Oacheşă, măruntă, slabă, iute de parcă se rostogolea din grabă – titirez -, când a apărut la capătul verandei lungi, am recunoscut-o, ca şi cum aş fi fost prieten cu ea de o viaţă.

– “Doamnă Anică, ghiciţi cine sunt?”

– “Domnul Radu Mihăilescu… ăăă… Mihai Rădulescu, de la Radio.” Mi-a inversat cele două nume, din pricina simţămintelor contradictorii ce o sugrumă, însă revine degrabă asupra greşelii, îndreptând-o. Apoi adaugă, pentru a face identificarea completă: “Sunteţi cel care aţi vorbit.!””

Euforia acestei întâlniri nepregătite ne cuprinde pe toţi, dar, parcă, Nicolai e cel mai stupefiat – poate şi cel mai sensibil dintre cei de faţă -, mereu repetând variaţiuni pe tema: “Parcă e un vis.”, mai târziu insistând mai ales pe: “Mă tem să nu treacă şi să mă trezesc din acest vis.”. Tocmai această încântare generală mă sperie; n-aş vrea ca apariţia mea să se transforme într-un prilej de admiraţie reciprocă. Am pornit încoace nu doar pentru a o vedea, cu atâta întârziere, în sfârşit, ci mai ales pentru a o îndemna să vorbească, să mă dumiresc asupra vieţii şi personalităţii sale mai adânc decât o putusem face din scrierile ce-mi parveniseră. Într-aceasta stă şi explicaţia modului meu neortodox, de cum am pus în funcţiune reportofonul, odată aşezaţi în salon, de a o azvârli de-a dreptul în amintirile privindu-i prima spovedanie la Părintele Nicodim.

După cele rostite iniţial, am ajuns la “canonul” de a citi un număr oarecare de cărţi.

– “De unde luaţi cărţile?”

– “Cărţile.”

Rog cititorul să ia aminte cum ţâşneşte din străfundurile conştiinţei o apăsare de odinioară, ceva ce ne-a turburat până ce am găsit o rezolvare care, însă, s-a dovedit nemulţumitoare, pentru că anapoda aleasă. Ni s-a părut, pe loc, a fi închis litigiul ce se iscase în inima noastră. Cum nu întorsesem de la bun început chestiunea pe toate feţele, în timp am început a-i vedea soluţionării un aspect negativ după altul. Dar nu am socotit că mai exista cale de îndreptare după faptă. Aşa că am tăcut. Am îndepărtat dintre grijile imediate, mârâitul acela lăuntric şi am tăcut. Ne-am îndreptat atenţia asupra altor chinuieli şi am tăcut. Apoi, deodată, frământarea veche izbucneşte iarăşi, cu amărăciunile ei, după cum s-a întâmplat şi în cazul Anicăi Ţupu:

– “Păi avea şi tata acasă cărţi şi ne-o dat şi Părintele. Tata avea cărţi acasă, cu slovă veche. Ei, am avut multe cărţi cu slovă veche.”

De aici, mintea ei sare la pieirea acelor cărţi aparţinând la început părintelui său iubit, căruia, precum se vede, îi şi datora propria-i patimă pentru citit. Mintea ei sare, ziceam, la motivarea şi împrejurările pieirii cărţilor:

– “Şi acum, cu băieţii ăştia care nu puteau citi slova veche, n-am avut unde să le depozitez. Le-am ţinut mai întâi prin dulapuri, prin casă. Aveau şi ei lucruri de-ale lor, cărţile lor: de-acu’ aveau şi copii! Nu mai încăpeau şi cărţile vechi, care lor nu le foloseau. Eu le-am ţinut într-un dulap cât le-am ţinut, pe urmă nici acolo nu mai aveau loc. Le-am suit în pod. După aceea, după mult timp de-acu’, după moartea Părintelui Nicodim, am luat legătură, prin domnul Palade de la Bucureşti”  – este vorba despre unul dintre ucenicii grupaţi pe lângă părintele ipodiacon Vasile Poeţelea -, “am luat legătura cu un părinte de la Sihăstria. Şi părintelui şeala, mi-o spus Palade că i-ar trebui o “Psaltire” cu slovă veche, pe care eu o aveam. Mi-o făcut cunoştinţă cu părintele şeala şi m-am dus la Sihăstrie cu domnu’ Palade şi cu băieţii mei de-aişia, cu nepoţii mei, şi ne-o făcut întâlnire cu părintele Macarie, de la Sihăstria. Părintele Macarie ne-o spus atunşi că are nevoie de o “Psaltire”, pe slovă veche. Eu i-am spus că o am şi i-o duc. Atunci el s-o dus la bibliotecă sau la pangar, şe ştiu eu, şi ne-a adus o “Psaltire” cu slovă nouă. Şi ne-a dat-o cu încredere ca să i-o trimit eu pe asta veche.”

Se cunoaşte calea prin care gazda mea şi a prietenului Gheorghe, care conduce duba ce m-a adus încoace, s-a pornit să expună o istorie foarte personală, ce nu ne poate interesa, o întâmplare scoasă din depozitul memoriei prin asociaţii formate la suprafaţă: carte de citit – tata citea – cărţile lui – înstrăinarea acestora. De bună seamă o roade acea înstrăinare, nu numai fiindcă este vorba despre cărţile lui tătâne-său cel răposat, dar şi pentru că o doare sufletul că s-a putut lipsi de nişte tipărituri (a căror valoare datorată vechimii pare să o cunoască). Părintele Nicodim a învăţat-o că cel mai de preţ lucru de pe pământ sunt cărţile, nu numai prin învăţătura cuprinsă în ele, ci şi prin rărirea lor pe măsură ce trece timpul şi sunt tot mai căutate.

– “Când m-am dus cu asta veche după câtva timp, zic: “Dacă-i plac cărţile cu slovă veche, să-i mai dau şi din care mai are tata”.

“I-am dus mai multe. Cu altă ocazie i le-am dus toate câte le-am avut. Una din ele mi-o rămas acasă: un “Ceaslov” cu slovă veche, care îl mai am amintire de la tata.

“Şelelalte, acu’, poate mă gândesc că mai foloseau cuiva, nişte cărţi aşa vechi, dar le-am dus cu traista încărcată, i le-am dat părintelui Macarie toate.”

O ascult şi nu-mi vine să cred că am ajuns la dumneaei în casă. De când am înfiinţat editura Ramida, am visat să descopăr un scriitor popular, pe care să-l fac cunoscut. Nutresc o admiraţie fără margine pentru aceşti eroi ai literaturii noastre, care, netemându-se de ridicol, de neglijenţa stilului, datorată lipsei de şcolarizare suficientă, de diletantismul lor, de incapacitatea de a-şi formula trăirile, de slăbiciunile inerente oricărui om care vrea să se exprime, ca şi de slăbiciunile autodidactului, se hazardează pe oceanul, în aparenţă liniştit, al feţei unei file liniate de caiet şi se avântă cu luntrea condeiului înainte, luntre ce l-ar putea conduce la ţărmul misterelor şi al fericirilor ascunse în povestirile pe care se înhamă a le scrie, dar l-ar şi putea grăbi către afund şi îneca într-o clipită în neputinţă. De aceea, pesemne, am şi introdus în majoritatea capitolelor mele din acest volum fragmente ample rostite de aceste personaje, sau chiar texte scrise de ele, la cei dintâi – la vorbitori, recunoscând darul povestaşului şi confirmându-l prin tipar, la ceilalţi salutând un coleg de breaslă mai puţin norocos.

Ziceam că nu-mi vine a crede că Anica Ţupu, ale cărei amintiri în versuri le-am preluat în vederea radiodifuzării, că ea însăşi îmi narează o întâmplare dintr-ale ei, ca unui apropiat, unui văr sau altei rubedenii pe care-o vede mai rar.

Şi totuşi. Şi totuşi. Oare întâmplarea ei reprodusă până aici este chiar lipsită de sens cum mi se păruse la început, una dintre miriadele de povestiri ale persoanelor în vârstă, la care cu greu îşi ciulesc urechile cei tineri, socotind că bunica, bunicul, mătuşa bat apa-n piuă?

Nu cumva există un înţeles ocult în spusele sale? “Despre ce mi-a vorbit?”, mă străduiesc a mă concentra. Mi-a istorisit despre cum a scăpat de cărţile tatălui său! Ce povară deveniseră ele! Cum îi încurcau pe toţi ai casei! Ce bogdaproste adânc a rostit când s-a găsit careva doritor a le primi! Dar cine este aceea care se simţea stânjenită de cărţile tipărite în cirilică? E tocmai scriitoarea mea populară! E tocmai o făuritoare de carte! E o mare iubitoare de carte! Este, mai mult decât orice, o fiinţă care şi-a jertfit viaţa pentru difuzarea cărţilor religioase şi nu s-a sfiit să intre cu fruntea sus în temniţă din respect pentru ele! Nu o voi judeca, cu atât mai mult cu cât în nici un caz nu mă simt superiorul său. Voi constata doar că există o decădere a cărţilor, sensibilă şi la cei mai buni: cărţile au epocile lor de glorie, după care, în raport de dragostea ce le-o arată oamenii, ele pot să continue a trona peste vieţile noastre sau pot să devină incomode, un balast vrednic de aruncat cu neînţelegere. De ce m-aş mai revolta împotriva pseudointelectualilor ce mă înconjoară în Bucureşti, a licenţiaţilor care n-au mai pus mâna pe o carte de când au părăsit facultatea, a indivizilor ce mănâncă o pâine (deseori chiar bună) din părerea generală, dar nu mai puţin greşită, că sunt oameni de cultură, de ce i-aş dispreţui că nu mai ştiu iubi cărţile, cărţile, de dragul cărora, într-un chip indirect (ca o motivaţie lăuntrică), şi eu am făcut închisoare, când acestea nici în mediul celor mai împătimiţi cititori de carte bisericească ai zilei de astăzi – ţăranii formaţi de Protosinghelul Nicodim Măndiţă -, nici în mediul lor, nu-şi mai află preţul fără seamăn de ieri.

– “Va să zică, aţi intrat pentru prima oară la Părintele Nicodim”, revin la întâlnirea aceea de neuitat despre care o provocasem iniţial a-mi vorbi. “Cum vi s-a părut duhovnicul după chip, după purtare, după glas?”

– “După chip, după purtare, după glas, mi s-o părut aşa, că-i un înger al lui Dumnezeu!”

– “Nu v-aţi speriat de el?”

– “Nu, nu, nu, nu!”

De acum înainte, afirmările şi negările sale vor fi dublate, întreite, cvadruplate, cu pasiune hotărâtă depusă în încordarea corzilor vocale şi în puternica emisie de aer a vorbirii sale.

– “Păi, cică era foarte aspru.”; nu ştiu cât sunt de serios şi cât mă prefac când spun aceasta.

– “Nu, cui i s-a părut aspru, i s-o fi părut. Mie mi s-o părut foarte blând şi foarte răbdător şi foarte apropiat de sufletele noastre.”

– “Când aţi început să scrieţi pentru el? Să copiaţi?”

– “După vrun an de zile de când am mers întâia oară acolo.”

– “Ah, a vrut să câştige încredere în dumneavoastră?”, încerc să-mi explic această întârziere în a recomanda copiatul din propriile sale cărţi, solicitat deîndată după prima spovedanie majorităţii acelora ce se confesau la el.

– “Nu aşa, da’ nu-mi cunoştea nici scrisul, nici., mă rog, şi după câtva timp, când ne-o mutat cu dormitorul la Maica Epraxia” [adică la această monahíe trăgea Anica atunci când venea la mănăstirea Văratec], “eu am văzut-o pe maică scriind. Ea era copista Părintelui. Părintele îi dădea manuscrisul şi ea copia. Văzând-o pe ea, m-am alipit de dânsa şi, plăcându-mi foarte mult şi mie, o mai ajutam. Mai şiteam eu; şi ea scria” [cu alte cuvinte, măicuţa scria sub dictarea Anicăi]. “Ea o spus Părintelui că-mi plăşea şi mie: – “Anica, uite că-i plaşe să scrie şi ea; m-o mai ajutat pe mine”. Atunci Părintele mă-nşearcă şi pe mine şi-mi dă şi mie un caiet, să vadă şi eu şe pot.”

– “Dar dumneavoastră câte clase aveaţi?”

– “Am avut şapte clase. Şapte.”

– “Şi v-a plăcut aşa de mult cartea, că ştiaţi să scrieţi corect, ortografic?”

– “Mi-a plăcut, mi-a plăcut, da. La şcoală, unde am făcut şei şapte ani, am fost tot premiantă, şel mai rău a doua, a treia.”

– “Ortografia pe care o stăpâniţi, o cunoaşteţi de la învăţători sau tot copiind manuscrisele Părintelui?”

– “Nuuu. Din şcoală am ştiut-o; din şcoală. Că Părintele văzându-mi scrisoarea [= scrierea] că-i ortografică şi se poate şiti, i-o plăcut şi mi-o dat şi mie caiete pe urmă. Ei, şi pe urmă, din două-n două, trei săptămâni, mă duşeam la Părintele. Altă dată mă duşeam cu voia mea. Altă dată îmi trimitea răspuns părintele” [cititorul va fi întâlnit astfel de eludări ale altenanţelor fixe; aici e înlocuit primul element din alternanţa: “o dată – altădată”, cu cel de al doilea. E posibil ca cititorul să fi avut prilejul de a mai remarca şi această folosire aberantă a expresiei “a trimite răspuns”, cu înţelesul: “a trimite vorbă”, frecvent folosită în exprimarea populară], “prin şineva, ca să mă duc că avea nevoie de scris. Aşa şi când primeam răspunsul, păi aşa-mi plăşea ca să mă duc, orişişe trea-bă aş fi avut, renunţam la ea şi plecam!.”

– “Dumneavoastră ce consideraţi că reprezenta scrisul ăsta? La ce folosea?”

– “Pentru mântuirea sufletului.”

Cer iertare pentru întreruperile mele, care nu folosesc neapărat lămuririi celor petrecute cu persoana cercetată, ci constituie mai curând nişte exclamaţii necontrolate privindu-l numai pe subsemnatul. Cititorul trebuie să ia aceste întreruperi ca pe nişte fragmente ale unei spovedanii săvârşite, din lipsa mea de discreţie, la îndemâna auzului lui.

Voi folosi pauza pe care o fac pentru a relua o naraţiune a Anicăi Ţupu, extrasă din caietul cu amintirile sale, dintr-un capitol înşirând anumite îmtâmplări judecate de dânsa drept “minuni”:

“Altădată, în Postul Sfinţilor Apostoli, a venit la părintele un om gângav, pentru mărturisire. Când părintele ţinea cuvânt la mai mulţi creştini, acel om îşi amintea de unele păcate şi le spunea părintelui, în faţa tuturor. Părintele îi spunea să tacă, pentru că le va spune mâine la mărturisit. El tăcea puţin şi când îşi amintea de alte păcate, iar le spunea în faţa tuturor, plângând şi spunând că le uită până mâine: avea păcate grele. Părintele i-a dat pe cineva să-l ajute a scrie păcatele, căci el ştia puţină carte. S-a mărturisit a doua zi şi n-am mai ştiut de el nimic până în ziua Adormirii Maicii Domnului, când l-am întâlnit în curtea Mănăstirii, dar eu nu l-am mai cunoscut. Îşi lăsase barbă şi acuma vorbea foarte bine – nu mai era gângav – şi mi-a spus că, după ce s-a mărturisit la părintele, i-a dat canon să citească Noul Testament şi alte cărţi şi să nu se împărtăşească mai mulţi ani. Şi după ce s-a dus acasă şi s-a apucat de citit la canon, i s-a dezlegat glasul – şi acuma vorbea foarte bine, nu mai era gângav – şi părintele l-a împărtăşit ieri, deci în loc de anii cei mai mulţi, l-a redus la 7-8 săptămâni. Minunea e că din gângav, acuma vorbea foarte bine.”

Pasajul este foarte important pentru înţelegerea uneia dintre trăsăturile activităţii pedagogice a Părintelui Nicodim Măndiţă. Lectura, desfăşurată de mulţi dintre adulţii din mediul rural, cu o şcolire minimă, se efectuează şi la maturitate cu glas tare, conform unei deprinderi greşite datorată lipsei de atenţie a învăţătorilor copilăriei lor privitor la felul în care le progresau elevii. Bănuiesc că şi gângavul din naraţiune în acest chip se îndeletnicea cu lectura. Atât de extinsă i-a fost exercitarea lecturii cu glas tare a cărţilor numeroase recomandate la spovedanie încât, tot străduindu-se să pronunţe, cu atenţie, fiindcă voia să şi înţeleagă cele citite, ajunse a nu se mai bâlbâi. În definitiv este o variantă a exerciţiului născocit de Demostene, ajuns unul dintre cei mai mari oratori ai antichităţii, un alt bâlbâit, acesta celebru în timpurile străvechi. La care exerciţiu fac aluzie? Pentru cine n-a aflat-o încă: Demostene a scăpat de gângăveală, mergând zi de zi pe malul mării zgomotoase, luând pietricele în gură şi vorbind, fără a le scoate, atât de răsunător încât să acopere huietul valurilor, nerenunţând cu o iotă măcar la dicţia de care până atunci ducea mare lipsă.

Se întâmplă ca unele replici dintre câte îmi adresează convorbitorii mei aleşi în vederea istorisirilor acestea înlănţuindu-se precum capitolele unui roman al vieţii Părintelui Nicodim Măndiţă să deschidă în sufletul meu răni vechi pe care le socoteam cicatrizate demult sau să aducă la suprafaţă gânduri conform cărora mi-am clădit, la timpul meu, existenţa – ca perspectivă. Ele generează simţăminte ciudate, dintre care cel mai straniu este dedus dintr-aceea că socotesc un cuvânt, o atitudine, un gest ale conlocutorului drept o confirmare a înseşi temeliilor susţinătoare existenţei mele, spuneam, cum mi-am plănuit-o. Cele de mai sus sunt, recunosc, încâlcite foarte, dar se vor limpezi imediat mai departe.

Astfel, ideea Anicăi Ţupu că săvârşea în vederea mântuirii personale ‘scrierea’ solicitată de Părintele Nicodim. Pe o cale de ocol şi eu am ajuns la o concluzie similară, privind scrisul, bineînţeles că în alte condiţii.

Dându-mi seama cât de vast este planul îmbunătăţirii de sine şi al luptei cu păcatul, lăsându-mă a crede că nu aveam puterea să o duc pe cea din urmă până la capăt, m-am întrebat dacă nu exista şi pentru cei slabi ca mine vreo soluţie, adică pentru oamenii plini de bunăvoinţă, însă lipsiţi de voinţă. Mi-a trecut prin minte că ascultarea până în pânzele albe de cea dintâi poruncă dată omului când a fost alungat pe pământ, aceea de a-şi câştiga pâinea în sudoarea frunţii şi de a îngriji pământul, cu alte cuvinte de a munci şi iarăşi de a munci, constituia şi ea un mijloc de a îndepărta mânia divină stârnită de slăbiciunile arătate în confruntarea cu păcatele.

Care este adevărul o voi afla la Judecata de pe Urmă. Până atunci, vorba Anicăi, scriu să mă mântuiesc. cu disperare, cu uciderea voiei, cu renunţarea la sine.

– “Deci luaţi scrisul ca pe un fel de canon, nu?”, am întrebat-o în continuarea celor de mai sus.

– “Nu. Nu era canon asta. Canon îi.”

– “Atunci ce era pentru dumneavoastră munca aceasta?”

– “ÎMI PLĂŞEA! ÎMI PLĂŞEA. DIN DRAGOSTE! DIN DRAGOSTE! Cărţile Părintelui Nicodim îmi plăşeau de când., că tata avea cărţi de-ale Părintelui, că el când stătea pe la mănăstire îi plăceau cărţile şi cumpăra şi aducea; şi Părintele mai umbla cu colportajul şi cu filmul. Şi tata o prins câteva filme. Ş-apoi îmi povestea şi mie.”

Acum cititorul îmi va îngădui o reîntoarcere în timp.

“Tătuca a fost singur la părinţi,

Dar mămuca cu fraţi mulţi;

Opt la număr ei erau

Şi avere nu aveau.”

Condeiul Anicăi Ţupu rămase atârnat în aer, deasupra primei file dintr-un caiet şcolar, pe care a înscris această strofă. Cacofonia dintr-al doilea vers nu a sesizat-o femeia care încearcă să se mângâie cu întârziere de pieirea părinţilor săi. Sau poate a băgat-o în seamă, însă amână revenirea asupra ei, când o să se străduiască s-o cârpească în aşa fel încât să nu-i mai zgârie auzul. Acum e cuprinsă de un fior ce-i sfâşie inima: amintirea celor doi duşi – ce oameni…!

Zâmbeşte cu o îmblânzire a încordării întregului chip, încordare ce până mai adineaori i-a însoţit punerea unui cuvânt după celălalt, pentru a nimeri cât mai exact cele ce avea de transmis hârtiei. Zâmbeşte, pentru că iarăşi se simte umplută de o ţâşnire foarte apropiată a stihuirii, ce stă să şuvoiască din sine. Lasă mâna în jos; peniţa se lipeşte de obrazul alb al paginii liniate subţire foarte în albastru deschis şi:

“Tătuca era din Ţupeni,
C-o viţă din Albiţeni.
Iar mămuca, din Mihăileni,
C-o viţă din Stârlicheni.”

Acum chipul îi este inundat de un râs sănătos, însă tăcut: este un râs lăuntric acesta ce o bucură:

“Tătuca era bogat
Cum nu era altul în sat.
Vârstă avea înaintată:
Douăzeci şi patru ani etate.
Iar mămuca, mai săracă,
Stătea mai mult lângă vatră.
Vârsta-i era tinerică:
Avea şaisprezece ani adică,
Dar chipeşă şi frumoasă,
Din tot satul mai aleasă.
Cineva i-a colăcit
Şi amândoi s-au întâlnit.”

Chicoteşte singurică, plinul iubirii părinţilor săi dând pe dinafară în inima ei. Exultă că, de-ar vedea-o careva ar zice că-i dusă de pe lume de-a binelea. Şi dusă-i, cu adevărat: e dusă la poarta raiului, pe sub care priveşte, priveşte, şi nu se mai satură de fericirea celor încăpuţi între pomii lui şi florile nemaivăzute, ale căror miresme muzică sunt şi nu miros.

“A fost a lor căsătorie
În anul 900 peste mie,
An rotund şi însemnat,
La sfârşitul unui veac.

Veacul nou când se începe,
Odraslele lor prind a le creşte.

Deci încep să-şi facă casă
[Altă cacofonie! nu mai poţi scăpa de ele!]
Frumoasă şi spaţioasă,
Ca în anul 24 peste mie,
Plină de copii să fie:

Unu-n leagăn şi în faşă,
Iar trei se jucau prin casă,
Doi la şcoală învăţa,
Unu-n armată pleca,
Doi pe apă plutărea,
Unul la pădure, cu tătuca.
De acasă nu putea lipsi mămuca.”

Gluma versificată i-a prilejuit o expunere a situaţiei familiei sale, dar pricepe că lucrurile nu sunt chiar pe atât de limpezi cum le-ar dori. Or, Anica voieşte ca oricine ar citi cele scrise de ea neapărat să înţeleagă cât i-a fost şi îi este de minunată numeroasa familie…!

De aceea, curmă inspiraţia rimelor şi trece la proză: nu o fi ea nobilă ca versul, dar e sănătoasă, prin precizia-i luminoasă!

“Deci noi suntem zece fraţi: 5 băieţi şi 5 fete. Cel mai mare, acuma, când ne aflăm în 23 Aprilie 1975, are 74 ani; iar cel mai mic are 51 ani. Ne aflăm cu toţii în viaţă şi suntem sănătoşi.

“Dar, O, Minune:

“Inaintea noastră, părinţii noştri au mai avut un băieţel care a murit când era de trei zile. Şi ne povesteau nouă părinţii că atât le-a părut de rău după acel băieţel mic, căruia îi puseseră numele Neculai, încât au plâns foarte mult după el; şi s-au rugat lui Dumnezeu amândoi părinţii – dar separat, fără să ştie unul de altul -, zicând aceeaşi rugăciune, adică: “Dă-mi, Doamne, zece copii şi toţi să trăiască”. Şi aşa rugându-se ei mereu, Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea, încât în 24 ani ce au urmat au împlinit numărul de 10 copii şi toţi trăiau.”

A izbutit să revină în casa copilăriei. Acum nimeni şi nimic n-o mai poate rupe de trecutul acela atât de depărtat şi, totuşi – ce uluitoare este mintea omenească! -, un trecut devenit prezent, ca şi cum anii nu s-ar fi alergat pe şesul vieţii ei cu atâta repejune, ca şi cum n-ar fi fost decât o zi, o singură zi – şi nici aceea măcar prea lungă, o zi în care poate sta alături şi de fraţi şi de părinţi (Atunci!) şi, aici, şi acum, la masa la care scrie…

“Timpurile erau foarte grele, copiii, toţi grămadă în casă, nici nu încăpeau la masă. Vă închipuiţi ce trebuia la zece copii!!! Haine şi mâncare, muncă şi iar muncă.

“Văzându-se părinţii noştri în atâta necaz, şi-au destăinuit unul altuia rugăciunea făcută cu credinţă, de 24 ani în urmă: “Dă-mi, Doamne, zece copii şi toţi să trăiască”. – “Şi eu m-am rugat la fel”, zise celălalt. “Tot aşa am cerut: “Dă-mi, Doamne, zece copii şi toţi să trăiască”. Atunci au rămas fără glas pe moment, amândoi părinţii, uitându-se cu mirare unul către altul şi numai gândind la acea minune: cum de amândoi au făcut aceeaşi rugăciune şi cum de Dumnezeu le-a ascultat-o şi cum ei nu şi-au spus unul altuia, până ce n-au împlinit numărul de zece copii! (adică după ce au trecut cei 24 ani).”

Părintele Nicodim scria undeva: “Atotştiutorul şi purtătorul de grijă al omenirii, Dumnezeu, toate câte ni le dă sunt numai şi numai spre folosul nostru. Noi oamenii adeseori ne înşelăm când zicem că ar fi bine aşa, ori altminterea, şi nu aşa cum face Dumnezeu. Vederile noastre pentru prezent şi cu atât mai mult pentru viitor sunt foarte scurte, iar vederile lui Dumnezeu sunt nemărginite, fiindcă el este nemărginit. Pe cât e de înalt cerul faţă de pământ, aşa sunt de înalte vederile, cunoştinţele, cuvintele şi lucrările lui Dumnezeu faţă de vederile, cunoştinţele, cuvintele şi lucrările omeneşti şi încă mai mult. Pentru aceasta e bine ca întotdeauna să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, ştiind că El toate le lucrează în folosul nostru”. Cugetând la acestea, iubite cititorule fii bun şi apleacă-te asupra ta însuţi, după cum face Anica, şi întreabă-te dacă şi ţie ţi-a fost dat să te naşti într-un basm, cum i-a fost ei dat… Modestă, ea n-o spune, însă, din felul cum roteşte cuvântul pe ramura amintirii, este limpede că e pe deplin conştientă că părinţii săi sunt una cu cei din poveste – care şi-au primit darul urmaşilor din mâinile bunuţului Dumnezeu, pentru curăţenia dorinţei lor.

Cu cât simţ literar trece povestitoarea de la expunerea greutăţilor inerente într-o familie atât de numeroasă la mărturisirea acelei clipe unice, ţinută în ascuns, când fiecare dintre cei doi soţi îşi lungise gândul până la pragul Domnului, să ciocănească la uşa Lui pentru a-şi depune dorinţele la vedere. Iar acum, când oftatul e mai des auzit între murii lor decât râsul mulţumirii, în casa cu prea multe guri deschise după bucate, precum ciocurile albicioase ale puilor din cuib, fiecare dintre cei doi părinţi se simte vinovat a fi râvnit mai presus de puterile sale de a hrăni pe alţii… Spovedania se face cu ruşinea de a fi tăinuit această ‘vină’ de a fi ţintit la prea mulţi copii. Dar – ce neaşteptată descoperire! – ambii trec cu uşurinţă peste necazurile ce i-au condus la astă neaşteptată mărturisire, pentru că sunt uluiţi de cât de mare le-a fost dragostea ce-i lega – încât amândoi acelaşi lucru şi-au dorit şi după acelaşi lucru şi-au înalţat aripile inimii, la timp de rugăciune. Nu mai au când să le pară rău, pentru că zboară prin văzduhul dragostei ce a făcut unul singur din doi. Abia acum, după douăzeci şi patru de ani de căsnicie, au revelaţia unirii dintre dânşii până la a nu putea gândi unul la ceva ca să nu alerge gândul celuilalt, în chiar aceeaşi clipă, către acelaşi ţel…

“Apoi, venindu-şi în fire, zise unul către celălalt: – “Deci, fiii noştri sunt roadele rugăciunii făcută cu credinţă şi cu lacrămi. Aşadar, de acuma înainte să ne rugăm împreună spre a-i putea conduce pe calea cea bună, căci vom răspunde de ei atât în faţa lui Dumnezeu Celui Ce ni i-a dat, cât şi în faţa societăţii căreia trebuie să-i predăm, şi în faţa poporului în mijlocul căruia trăim. Să ne silim să dăm ţării şi neamului nostru românesc copii buni, pentru a câştiga, pe urma lor, laudă şi cinste; iar nu hulă şi ocară. Ei, de vor asculta, se vor folosi; iar de nu vor asculta, vor răspunde ei pentru faptele lor; noi suntem datori să le dăm învăţătura bună şi sănătoasă, şi să ne rugăm mereu lui Dumnezeu pentru ei.”

Cititorule, fii iarăşi bun şi te întoarce asupra ta însuţi: oare de multe ori ai gândit că pruncii tăi nu s-au născut doar pentru a le fi viaţa uşoară şi plăcută – cum ne închipuim mai toţi şi mai totdeauna în legătură cu progeniturile noastre, că le-am datora-o -, ci, mai cu osebire, pentru a fi membrii unei societăţi care le aşteaptă sprijinul şi, uneori, jertfa? De multe ori, privindu-ţi mândreţea de fecior sau de fată, ţi-a trecut prin minte că nu-s numai ai tăi, ci se înscriu în viitorul neamului, cu fiece gând, cu fiece faptă, cu fiece trudă, cu fiece mulţumire a lor? Cum se face că părinţii acestei numeroase familii ţărăneşti cugetă cu atâta vigoare istorică la felul în care spiţa lor se împleteşte cu spiţa şi rostul tuturor românilor? Oare nu ar fi altul prezentul şi viitorul nostru, dacă am şterge cu buretele propovăduirile înşelătoare ale puterii comuniste, care ne-a stricat rădăcinile şi ni le-a ros, dacă am smulge din memorie învăţăturile ei distrugătore de neam şi le-am înlocui cu cele tradiţionale ale moşilor noştri, atât de lesne de înţeles din textul acestei ţărănci pe nume: Anica Ţupu? Cum de cunoaşte o astfel de morală o fată atât de simplă, absolventă numai a şapte clase elementare, pe când cei cu înalte studii universitare au uitat-o? Ce să mai adun eu cuvinte ce au devenit în timp goale de înţeles peste cuvinte goale de înţeles? Te-am rugat, cititorule, încearcă să pătrunzi cu inima aceste adevăruri sugerate de mine prin întrebările pe care ţi le-am pus; iar, prin aceasta, schimbă însuşi viitorul naţiei din care amândoi facem parte.

“Şi aşa, sfătuindu-se, părinţii noştri şi-au petrecut viaţa cu frică de Dumnezeu, necârtind niciodată, cu toate că treceau prin multe greutăţi; ci mulţumeau întotdeauna lui Dumnezeu, zicând: – “Ne-a dat Dumnezeu ce am cerut; zece copii am cerut, zece copii ne-a dat; suntem datori să-I mulţumim”.

“Şi luând legături cu oameni bătrâni şi înţelepţi, se mai tânguiau că au familie grea şi multe greutăţi. Iar un bătrân înţelept le-a spus: – “Nu vă mâhniţi, ci vă mândriţi pentru o aşa numeroasă gloată. Căci omul cu copii mulţi e ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, ale cărui frunze nu vor cădea şi va da roadele la vremea sa.”

“Acestea noi le ştim din spusele părinţilor noştri, dar suntem şi martori ai lor, căci de când i-am văzut în ochi, nu le-a lipsit rugăciunea de pe buze. Munceau şi se rugau.”

Motto:

“I-am auzit (…) spunând că trebuie să fie supuşi stăpânirii”

Anica Ţupu

Nu întâmplător am întrebat-o pe gazda mea despre “Oastea Domnului”. Venisem de acasă pregătit. Făcusem câteva lecturi ce o priveau, din maldărul de copii xerox de documente de anchetă şi proces (acestea urmau să aibă loc mult mai târziu faţă de evenimentele expuse de mine acum), copii puse mie la dispoziţie de Dumitru Plugaru, atunci când discutam asupra posibilităţilor de a scrie eu această suită de cărţi.

Ştiam că pe data de 1 septembrie 1964, la orele 1610 minute a început un interogatoriu ce a durat până la ceasurile 21. Întrebările anchetatorului nu vesteau nimic bun pentru Anica Ţupu. În loc să o mai descoasă, aşa cum i se întâmplase cu alt prilej, asupra unor relaţii, ca acelea cu părintele ipodiacon Vasile Poeţelea, la care gândise întruna cum să se strecoare pe lângă ele, o atacară acolo unde nu se aşteptase şi unde ştia că era teren mlăştinos şi i se puteau cu uşurinţă afunda picioarele:

“ÎNTREBARE: Declară din ce asociaţie religioasă faci parte dumneata.”

“Te pomeneşti că a scăpat vreo vorbă despre mine careva. Să nu ascund nimic, că nu sunt lucruri periculoase, din moment ce s-au petrecut cu atâta timp în urmă; ceilalţi membri ai “Oastei Domnului” or mai fi avut vreo activitate. Dar eu, care am părăsit-o de atâta timp, nu pot fi găsită vinovată…”, îşi spuse femeia. După ce făcu această socoteală sănătoasă, îngăimă:

“RĂSPUNS: Până în anul 1951 eu am făcut parte din asociaţia religioasă denumită “Oastea Domnului”.”

Anchetatorul nota mai departe cele rostite de ea cu glas tare, drept răspuns la diverse provocări ale lui pe care nu le mai înscria pe hârtie:

“În această asociaţie religioasă “Oastea Domnului” am fost la mai multe adunări în casa numitului NICOLAE PUIU, din comuna Calu, la Slobozia, la COSTACHE BURUIANĂ, la Roznov, la GÂRLĂ, nu-i ştiu prenumele, şi la mine acasă o singură dată.

“Cei din “Oastea Domnului” la adunări se rugau şi cântau cântece religioase.

“Din anul 1951 eu nu am mai activat în “Oastea Domnului” pentru că, după părerea mea, aceştia se abăteau de la dogmele bisericii, însă am continuat să rămân credincioasă; să nu merg la petreceri cu muzică, la hori, la cinematografe, ori la alte distracţii şi să citesc cărţi religioase.

“ÎNTREBARE: La percheziţiile domiciliare care ţi s-au efectuat la data de 18 august şi 1 sept. 1964 ţi s-au găsit cantităţi mari de cărţi şi caiete cu conţinut mistic religios. Care este provenienţa acestora şi cu ce scop le-ai deţinut?”, trecu bărbatul a o iscodi despre ceea ce îi interesa cel mai tare: ‘crima de a deţine cărţi religioase’!

“RĂSPUNS: Recunosc că la percheziţiile care mi s-au făcut la datele de mai sus de organele statului mi s-au găsit cantităţi mari de cărţi şi caiete cu conţinut mistic şi religios.

“La prima percheziţie mi s-au găsit mai multe cărţi şi caiete pe care le aveam în podul casei. La a doua percheziţie mi s-a găsit un mare număr de cărţi cu conţinut mistic religios pe care le-am avut ascunse într-o încăpere de care nu ştia nimeni în afară de mine. Această ascunzătoare o am în partea din spate a casei, sub podul casei în partea de mijloc, lângă coşul sobei, şi am făcut-o în urmă cu vreo 7-8 ani, cu ajutorul numitului DRĂGUŞAN ALEXANDRU, care este de meserie dulgher.

“La prima percheziţie mi s-au găsit cărţi şi caiete scrise şi într-un dulap în camera în care locuiesc.

“Aceste cărţi le-am avut de la numitul POEŢELEA VASILE, domiciliat în Bucureşti, pe Bulevardul Republicii nr.21 – o parte din ele.”

Biata Anica n-a mai putut păzi secretul relaţiei ei cu Vasile Poeţelea: preluarea de cărţi pentru difuzare. Anchetatorul i-a dovedit că ştia tot despre această activitate şi că nu mai avea rost s-o tăinuiască…

“O altă parte am avut-o de la preotul călugăr NICODIM MĂNDIŢĂ, de la Mănăstirea (Tg. Neamţ) VĂRATEC.

“Iar altă parte din cărţile şi caietele cu conţinut mistic religios le-am avut de la numitul IONESCU JORJ, din comuna Grigoreni, regiunea Bacău.

“ÎNTREBARE: Declară în ce împrejurări ţi-au parvenit materialele (cărţi şi caiete) de la numitul POEŢELEA VASILE şi în ce împrejurări l-ai cunoscut pe acesta.

“RĂSPUNS: În urmă cu aproximativ 10 ani eu am fost la Bucureşti, împreună cu numitul IONESCU JORJ, pe care-l cunoscusem mai înainte, când am fost la mănăstirea Văratec. Când l-am vizitat pe numitul POEŢELEA VASILE în Bucureşti, nu ştiu cu ce se ocupa acesta, dar în casă la el am văzut un manuscris şi mai multe cărţi religioase noi.

“Cu ocazia vizitei pe care am făcut-o numitului POEŢELEA VASILE, acesta mi-a dat o traistă de cărţi religioase noi. I-a dat şi lui IONESCU JORJ tot cam aproximativ o traistă de cărţi.

“Eu nu i-am dat lui POEŢELEA VASILE nimic pentru cărţi, dar ştiu că IONESCU JORJ i-a dat un sac cu alimente (fasole sau făină de grâu şi alte alimente) dar nu pot preciza ce anume.”

Nu este singurul proces verbal de anchetă din acest dosar de dimensiuni urieşeşti unde se specifică faptul că se făcea troc de cărţi cu alimente. Cititorul trebuie să fie atent la nuanţa acestui troc: nu este vorba despre o plată a cărţilor, ci de ajutorul prietenesc pe care insul locuind la ţară îl face bucureşteanului pentru care aprovizionarea era o problemă aproape de nerezolvat în acele timpuri ale foametei general instaurate.

“În urmă cu vreo 5-6 ani (prin 1959 aproximativ) eu am fost la Bucureşti cu fratele meu ŢUPU NICOLAE pe la un fiu al acestuia care făcea armata în Bucureşti.

“Cu această ocazie, împreună cu fratele meu, m-am dus din nou pe la POEŢELEA VASILE, căruia i-am dus un coş de alimente, iar acesta mi-a dat iarăşi o traistă de cărţi şi fratelui meu i-a dat nişte icoane.

Aici se confirmă cele spuse în comentariul de mai sus: nici măcar anchetatorul nu solicită să se specifice că alimentele ar fi fost date în schimbul cărţilor.

“După ce am fost cu fratele meu la Bucureşti, la puţin timp, fără să mai reţin data, am plecat la Mănăstirea Văratec, la călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ şi acesta mi-a dat vreo 3-4 caiete scrise cu cerneală, fără să le cunosc conţinutul, pe care le-am dus la Bucureşti, lui POEŢELEA VASILE, NICODIM MĂNDIŢĂ mi-a dat bani de tren şi de cheltuială, iar de la POEŢELEA i-am adus lămâi, drojdie şi alte alimente [de data aceasta este vorba despre alimente de găsit în capitală, cum sunt lămâile, necesare oricărui om, dar niciodată în comerţ în mediul rural, în acele timpuri]. Şi de data aceasta numitul POEŢELEA VASILE mi-a dat nişte cărţi, dar mai puţine faţă de celelalte dăţi anterioare.

“O altă vizită i-am făcut-o numitului POEŢELEA VASILE în Bucureşti, fiind trimisă de preotul MĂGUREANU, din comuna Calu, pentru a aduce devizul bisericii de a fi pictată – din Bucureşti.

“Nu am adus devizul, pentru că deja fusese expediat la parohia din comună.

“De data aceasta nu am mai luat cărţi de la POEŢELEA VASILE.

“Prin anul 1961, călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ m-a trimis la Bucureşti să-i aduc de la POEŢELEA VASILE nişte cărţi, dintre care mai reţin că una se numea: “Uşa pocăinţei”, cărţi pe care le avea pentru legat la POEŢELEA. I-am adus cărţi lui NICODIM MĂNDIŢĂ de la POEŢELEA VASILE şi cu această ocazie am luat pentru mine de la POEŢELEA VASILE mai multe cărţi cu conţinut mistic religios, printre care şi cinci volume care cuprind “Vămile văzduhului”, în număr de 24.”

[Aici apare una dintre falsificările mărunte, dar cu atât mai periculoase, cu care se îndeletniceau toţi anchetatorii: în cazul termenilor desemnând activitatea anchetatului, pentru care era incriminat, sau a unor coanchetaţi, anchetatorul, pe când transcria răspunsurile aceluia, adăuga de la sine epitete sau lămuriri neadevărate şi nerostite de arestat, cum se petrec lucrurile şi aici, ce deveneau autoacuzări şi acuzări puse în gura celui anchetat: “cărţi cu conţinut mistic religios”. Adjectivele determinând “conţinutul”, în acest caz, nu puteau veni niciodată pe buzele bietei femei, având în vedere intenţia lor injurioasă şi defăimătoare, pe când calitatea de a fi fost cărţi religioase constituia pentru dânsa marea atracţie a respectivelor tipărituri.]

“De fiecare dată când am fost trimisă la Bucureşti de NICODIM MĂNDIŢĂ, acesta îmi da de tren suma de 150 lei.”

[Este potrivit ca cititorul să reţină faptul că totdeauna (în text: “de fiecare dată”) părintele Nicodim îl asigura din timp pe emisarul său cu banii de cheltuială necesari oricărei acţiuni determinată de solicitarea sa, ceea ce răspunde părerii ce s-ar putea ivi în mod greşit, anume că ar fi profitat în vreun fel de pe urma ucenicilor săi angajaţi în lucrarea de a-i ajuta scrierile să se nască, ori să se răspândească. Mai mult, atunci când omul avea nevoie de o sumă mai însemnată de bani, găsea o soluţie pentru a-l ajuta. Aceasta s-a întâmplat şi cu Anica Ţupu însăşi, după cum vom vedea mai departe, cu prilejul necazului pe care i l-a adus o soră de-a dânsei.]

“Cu astfel de ocazii, de la numitul POEŢELEA VASILE, pe care l-am cunoscut în împrejurările de mai sus, am primit o mare cantitate de cărţi cu conţinut mistic religios, pe care le-am depozitat acasă la mine, în locuri ascunse.”

Urmează o întrebare capitală. De ea va atârna libertatea Anicăi Ţupu.

“ÎNTREBARE: Dar pe călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ în ce împrejurări l-ai cunoscut şi ce materiale ai primit de la acesta?

“RĂSPUNS: De la tatăl meu (în prezent în vârstă de 90 ani) am ştiut de mai mulţi ani de călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ de la Mănăstirea Văratec, la care el se mărturisea. Prin anul 1950 sau 1951, când eu activam în “Oastea Domnului”, am mers la călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ, să-l întreb dacă într-adevăr e mai bine să activez în “Oastea Domnului”. El mi-a spus că nu este bine să mai merg la adunările “Oastei Domnului”, pentru că aceştia se abat de la dogmele bisericeşti, însă în continuare să rămân credincioasă.

“Cu această ocazie, NICODIM MĂNDIŢĂ mi-a dat şi cartea “Învăţături de credinţă ortodoxă” pe care mi-a spus s-o dau s-o citească şi ceilalţi din “Oastea Domnului”. Eu le-am dat-o lui PUIU NICOLAE, VASILE MIHĂILĂ şi ION GHERASIM s-o citească, dar aceştia nu ştiu dacă au citit-o sau nu, dar mi-au dat-o înapoi, spunându-mi că ei se conduc numai după Biblie.”

Se cuvine să atrag atenţia asupra felului cum nu lăsa părintele Nicodim să-i scape vrun prilej de catehizare: a auzit că ucenica lui, Anica, avea relaţii în mediul ‘oştenilor’, deîndată i-a şi dat o carte să o supună lecturii acestora, considerând că publicaţia putea suplini contactul direct cu el sau alt preot.

“În perioada anilor 1951 şi până în vara anului 1964, am fost în foarte multe rânduri la călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ de la Mănăstirile Văratec şi Agapia.

“În vreo două rânduri, mi-a dat şi NICODIM MĂNDIŢĂ două pachete de cărţi şi caiete scrise cu conţinut mistic religios, pe care de asemenea le-am ascuns la domiciliul meu.

“În iarna anului 1963, maicile de la NICODIM MĂNDIŢĂ mi-au dat, cu ştirea acestuia, o pereche de pâslari, spunându-mi că lui îi sunt mici şi să-i port eu.”

Anchetatorul însuşi îşi dă seama că răspunsurile Anicăi Ţupu, din care spera să smulgă acuzaţii grave împotriva duhovnicului ei, nu pot decât să aducă mărturii privitoare la mila lui creştinească şi la delicateţea sa sufletească: nu numai că, remarcând sărăcăcioasa încălţăminte cu care se preumbla pe drumurile Moldovei şi ale ţării ucenica lui, i-a dăruit perechea de pâslari despre care este vorba, dar – temându-se că smerenia ei s-ar fi opus primirii darului – s-a folosit de mijlocirea sorei sale monahíi şi a celeilalte călugăriţe cu care vieţuia aceasta, care-l îngrijeau; mai mult, pentru a se asigura împotriva unui refuz posibil, i-a transmis indirect tinerei că pâslarii, cumpăraţi pentru sine, oricum nu i se potriveau lui ca mărime, deci nu-i putea utiliza el personal.

Deîndată ce pricepe modul cum ies lucrurile la suprafaţă, împotriva intenţiilor sale de acuzare, ofiţerul renunţă s-o mai iscodească pe anchetată asupra ‘modalităţilor de plată’ existente, după cum bănuia el, între monah şi Anica Ţupu. A insista asupra a ce a primit ea de la Părintele Nicodim nu putea decât să pună în lumină purtarea lui creştinească şi dragostea pentru răspândirea cunoştinţelor privind trăirea creştină, care dragoste constituia singurul motor al comportării Anicăi.

Astfel de dezvăluiri n-ar fi făcut decât să scoată în evidenţă faptul că lucrarea desfăşurată în jurul părintelui Nicodim Măndiţă constituia o realizare vrednică de laudă – şi nu de oprobriul pe care avea nevoie Securitatea să-l arunce asupra tuturor celor implicaţi -, o realizare vrednică de laudă pentru lipsa de interese materiale a truditorilor din iubire de Hristos.

“ÎNTREBARE: De la numitul IONESCU JORJ ce materiale ai primit şi în ce relaţii te afli cu acesta?”, trecu anchetatorul la alt subiect fierbinte, poate-poate avea s-o prindă cu ceva grav, să-i atârne o condamnare pe viaţă în spinare…

“RĂSPUNS: Cu ocazia vizitelor pe care le-am făcut la mănăstirea Văratec călugărului NICODIM MĂNDIŢĂ, am cunoscut la acesta şi pe numitul IONESCU JORJ, din comuna Grigoreni.

“Nu mai pot preciza data când l-am cunoscut pe IONESCU JORJ, dar după aceea, chiar şi în vara acestui an, acesta ne-a vizitat de mai multe ori, la domiciliul meu, în comuna Calu, uneori singur, alteori cu soţia şi cu fiica lor, Ana.

“Cu ocazia vizitelor pe care mi le-a făcut numitul IONESCU JORJ, mi-a adus şi câte o legătură de cărţi religioase, dar nu mi-a spus de unde le are.

“Am omis să declar că la Bucureşti, la POEŢELEA VASILE, l-am cunoscut şi pe numitul MĂGIRESCU IOAN, vânzător de icoane în Bucureşti, pe piaţă.

“ÎNTREBARE: Arată în ce scop ţi-au dat cărţile cu conţinut mistic religios persoanele despre care ai declarat mai sus.

“RĂSPUNS: Numitul IONESCU JORJ mi-a dat cărţi cu conţinut mistic religios în mai multe rânduri şi mi-a spus ca să dau cărţile la diferite persoane în sat şi celor cărora le place să citească să le vând cărţile şi să încasez preţul scris pe ele.

“Numitul POEŢELEA VASILE mi-a dat cărţile şi mi-a spus să le dau să fie citite de cunoscuţi de ai mei şi să caut să vând aceste cărţi.

“Călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ mi-a dat cărţile să le citesc eu şi să le păstrez.”

Este de reţinut această diferenţiere pe care Anica o face între Ionescu şi Poeţelea, pe de o parte, şi Părintele Nicodim, pe de altă parte. Ea voieşte să-l păzească de pedeapsă pe duhovnic atât cât îi mai stătea ei în puteri. Acum pricepea dumneaei bine că a recunoaşte a fi vândut sau dăruit cărţile scrise de acela era o culpă mare, pentru Poeţelea, Măgirescu, Ionescu, ea însăşi, şi ceilalţi.

“Dar pe Părintele trebuie să-l scot de aici! Nu voi recunoaşte pentru nimic în lume că ştia că noi răspândeam cărţile, prin vânzare şi dar! O să zic că, personal, mi le dădea numai ca să le citesc eu: asta nu poate fi o acuzare atât de gravă. În definitiv, de ce le scrisese şi le scria: nu ca să-i fie citite cărţile?…”, suspina ea cu naivitate.

“ÎNTREBARE: Căror persoane ai dat dumneata cărţi şi caiete din cele pe care le-ai primit de la persoanele declarate mai sus, şi sub ce formă?

“RĂSPUNS: Dintre cărţile cu conţinut mistic religios pe care le-am primit, fie de la POEŢELEA, fie de la IONESCU JORJ, eu am dat cu împrumut două cărţi numitului DRĂGUŞANU ALEXANDRU şi o carte numitului SOCEA NICOLAE. Aceste cărţi le-am dat cu câţiva ani în urmă şi mi-au fost restituite de DRĂGUŞANU ALEXANDRU, iar SOCEA NICOLAE nu mi-a dat-o, mi-a spus că o citeşte o fată a lui.”

Anica îşi închipuie că răspunzând cu aceste două nume va scăpa de un răspuns cvasicomplet. Curajul ei este mare, pentru moment. Oare şi el va ceda pe nicovala deformărilor de caracter unde o supune anchetatorul la loviturile de ciocan ale insistenţei sale?

“Dintre caietele scrise de mine cu “Vămile văzduhului”, eu am dat pentru a fi citite şi multiplicate sorei mele ŢUPU ELISABETA, nepoatei mele ŢUPU MALVINA, fratelui meu ŢUPU NICOLAE şi copiilor acestuia.

“ÎNTREBARE: De ce ai ţinut ascunse cărţile şi caietele primite de la POEŢELEA, NICODIM MĂNDIŢĂ şi IONESCU JORJ?

“RĂSPUNS: Eu am ştiut că nu este voie să circule astfel de cărţi, cu conţinut mistic religios, pentru a fi citite şi deaceea le-am ţinut ascunse.

“De fapt, acest lucru îl ştiam de la ei, care mi le-au dat, care mi-au spus”

Din cele ce urmează se desprinde conştiinţa limpede că acţiunea părintelui Nicodim Măndiţă de a susţine credinţa românilor cu apa vie a literaturii pioase era una pe deplin judecată şi cântărită de toţi cei în cauză, o acţiune al cărei pericol era bine cunoscut, dar şi a cărei necesitate era la fel de profund resimţită de învăţătorul creştin patriot, preocupat de soarta concetăţenilor săi şi fraţi întru Hristos, în faţa presiunilor tot mai mari ale ateismului terorizându-ne poporul; de aici şi meritul acestei acţiuni conştiente; pentru acest motiv reiau ultima frază a anchetatei şi folosesc, în cele ce urmează, un alt tip de scriere, ce să scoată în evidenţă această parte fundamentală a răspunsului Anicăi Ţupu:

“De fapt, acest lucru îl ştiam de la ei, care mi le-au dat, care mi-au spus că astfel de cărţi nu se mai vând pe piaţă, dar noi va trebui să asigurăm pe cel care doreşte să le aibă, fie cu împrumut, pentru a le citi, fie contra cost.

“Acest lucru mi l-a spus şi POEŢELEA VASILE şi IONESCU JORJ şi eu nu i-am putut refuza, să nu le primesc cărţile, dar nici nu am răspândit aceste cărţi.

“ÎNTREBARE: Declară căror persoane ai mai difuzat materiale sau cărţi cu conţinut mistic religios, în afara celor la care te-ai referit în răspunsul precedent.

“RĂSPUNS: Cu mai mulţi ani în urmă, eu am mai difuzat cărţi cu conţinut mistic religios la diferite persoane, însă nu mai reţin numele acestora. După ce mi-am făcut ascunzătoarea din podul casei, am strâns cărţile împrumutate şi nu am mai dat altora.”

Ce simplu ni se pare să-şi menţină ea această atitudine fermă de tăinuire a celor implicaţi de dânsa într-o activitate care, acum, se dovedeşte ca atentând la libertatea lor! Nu ne putem închipui cât de greu îi era, totuşi, să continue a ascunde şi cum o rodea în adânc frica…! Cât timp va mai fi în stare să rămână pe aceste poziţii ale vitejiei, demnităţii, determinării? Asistăm cu spaimă la întinderea firului ca de cauciuc al voinţei ei: acum-acum se va rupe, simţim.

“ÎNTREBARE: Cu ocazia percheziţiei din 1 septembrie 1964, ţi s-au găsit mai multe duzine de caiete dictando în alb. De unde le-ai avut şi în ce scop le-ai deţinut?

“RĂSPUNS: În cursul anului 1963, data nu o mai pot preciza, călugărul NICODIM MĂNDINŢĂ mi-a dat 300 (trei sute) lei şi mi-a spus că scriu (să copiez) “Vămile văzduhului” pe caiete pe care să le cumpăr de aceşti bani. Mi-a spus ca să caut şi alte persoane care să scrie “Vămile văzduhului” şi alte texte religioase, cărora să le dau eu caiete albe. Eu am cumpărat 150 caiete dictando, de la P. Neamţ.

“ÎNTREBARE: Printr-o scrisoare din 12 II 1955, a călugărului NICODIM MĂNDIŢĂ, pe care ţi-o prezint în anchetă, printre altele, acesta scrie: “…fiilor şi fiicelor, vă trimitem, pe lângă cele trimise prin tipar şi alte merinde duhovniceşti, prin fiica noastră duhovnicească ANICA ŢUPU, pentru a vă ospăta.”

“Declară la ce se referă NICODIM MĂNDIŢĂ prin această frază în care este vorba şi de numele dumitale.

“RĂSPUNS: Eu nu mai reţin prin ce an, însă ştiu că, într-o iarnă, a fost o nuntă la Schitu Frumoasa, la un creştin ortodox ca şi mine. La această nuntă am fost şi eu trimisă de călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ la care mă aflam în preajma nunţii.

“Cu această ocazie NICODIM MĂNDIŢĂ nu a mers la nuntă, dar prin mine a trimis o scrisoare şi un mesaj pe care mi-a spus să le dau socrului mare şi naşului. La nuntă acest mesaj a fost citit.

“Nunta s-a făcut fără muzică şi în mare măsură au participat buni creştini (pocăiţi).

“Nu mai am cunoştinţă dacă în afară de scrisoare şi mesaj, călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ să fi mai trimis şi altceva la Schitu Frumoasa.

“ÎNTREBARE: Declară ce discuţii au purtat faţă de dumneata persoanele care ţi-au dat cărţi (NICODIM MĂNDIŢĂ, IONESCU JORJ şi POEŢELEA VASILE), la adresa regimului democrat popular din R.P.R. şi ce atitudine şi-au manifestat ei în această direcţie.

“RĂSPUNS: Faţă de mine nu a discutat la adresa regimului democrat popular din R.P.R. sau alte chestiuni politice nici unul dintre cei despre care am fost întrebată (NICODIM MĂNDIŢĂ, IONESCU JORJ şi POEŢELEA VASILE). Pe aceştia i-am auzit uneori spunând că trebuie să fie supuşi stăpânirii.

“După ce am citit cuvânt cu cuvânt prezentul proces verbal…

ss/ Ţupu Anica.”

Va să zică, Anica a fost emisar al părintelui Nicodim la o nuntă din satul Schitul Frumoasa, ce a avut loc la 12 februarie 1955. Invitat să participe la ea, ca fost paroh şi duhovnic în continuare al celor mai mulţi dintre participanţi, el le trimise prin ucenica sa următoarea epistolă, model de limbă veche bisericească şi de dragoste creştină:

“Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

“Binecuvântat este pururea Binecuvântatul Dumnezeu care toate le iconomiseşte numai şi numai spre folosul nostru, spre redobândirea vieţii şi fericirii noastre vremelnice şi veşnice.

“Domnul Dumnezeu a rânduit a fi, ca şi alţii, azi pe postul de străjer, încredinţat de El în folosul sufletelor, deşi nu putem fi cu trupul în mijlocul frăţiilor voastre la nunta creştinească, cum eram acum 30 de ani, când administram parohia Schitul Frumoasa; totuşi cu Duhul sunt cu frăţiile voastre, sunt acolo, în mijlocul dornicilor de mântuire care vă osteniţi a respecta Sf. Biserică, cu bunele ei rânduieli şi luminătoarele ei sfaturi.

“Mulţumesc pururea Binecuvântatului Dumnezeu: Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, care v-a rânduit a fi un pământ bun primitor şi conservator al Seminţii Cuvântului lui Dumnezeu, silindu-vă a aduce fiecare roadă bună: una 30, alta 60 şi alta 100. Vă mulţumesc şi frăţiilor voastre tuturor care aţi luptat, suferit în lupta cea bună pentru păstrarea seminţei bune a sfaturilor Duhovniceşti ce v-am dat după porunca Dumnezeiască (Mt. 28, 19), aducând din vreme în vreme, ca nişte pomi roditori, roada ascultării frăţiilor voastre de fii duhovniceşti, fii ai zilei şi ai luminii Tatălui Ceresc, cu conlucrarea Duhului Sfânt, după porunca dragostei Mântuitorului (Ioan 15), în lumea aceasta oscilantă, amăgitoare şi grabnic trecătoare. Dragostea frăţiilor voastre, luptele, necazurile, suferinţele înăduşirilor, barărilor sau obstacolelor puse în cale de neprielnicul şi toate îndurările suferite pentru a vă menţine în dreptatea credinţei şi buna vieţuire creştinească să vi le primească Bunul Dumnezeu sus, în Împărăţia Sa şi să vi le scrie în cartea vieţii şi să vă învrednicească a deveni fii şi rămâne pentru totdeauna moştenitori ai Împărăţiei Sale ca Fecioarele înţelepte, slujitori activi, înmulţitorii talanţilor, şi ca fericiţi milostivi (Mt. 25).

“După datoria imperioasă ca Părinţii să agonisească şi să dea cele trebuincioase fiilor şi fiicelor, vă trimitem, pe lângă cele trimise prin tipar, şi alte merinde duhovniceşti prin fiica noastră duhovnicească Ţupu Anica, pentru a vă ospăta duhovniceşte în Domnul, la nunta creştinească sau mai bine zis la acel praznic duhovnicesc şi rod plăcut Domnului, al ascultării frăţiilor voastre fireşti.

“Pururea Binecuvântatul Dumnezeu să vă binecuvânteze cu har, milă, voie bună, sănătate, alergare pe calea vieţii şi a mântuirii, spor în toate cele bune şi folositoare mântuirii şi redobândirea moştenirii veşnice.

“”Bucuraţi-vă drepţilor întru Domnul” vă zicem şi noi ca David…

“Domnul Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi şi toate care aţi conlucrat bine şi participaţi cu pietate la această nuntă creştinească sau taină Sfântă şi să vă ajute tuturor: socrilor, mirelui şi miresei, naşilor, rudeniilor, prietenilor şi cunoscuţilor, bunilor participanţi ca după începutul bun să fie şi vieţuirea şi sfârşitul bun. Cu dragostea Părintească şi Duhovnicească.”

Motto:

“Omul cu copii mulţi e ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor”

Anica Ţupu

“Gândindu-mă eu mult la cuvintele acelui bătrân înţelept, care încurajând pe părinţii noştri, le-a spus că omul cu copii mulţi e ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care va da roadă la vreme şi nu-i va cădea frunza, m-am apucat de lucru. Şi anume ce!?

“Să fac un arbore genealogic.”

Mi-a vorbit cândva un bun cunoscător al istoriei românilor şi al neamului nostru despre “adevărata boierie locală: aceea ţărănească”, după cum o denumea el. N-am simţit nevoia unei explicaţii deoarece ideea mi se părea tot ce putea fi mai firesc; nici astăzi nu s-a răcit fierbinţeala ei; dacă spun:”boierie ţărănească”, la adevărata boierie românească gândesc.

Ei, bine, ce altă conştiinţă a boieriei la o ţărancă îşi doreşte cititorul meu decât nevoia Anicăi de a întocmi arborele genealogic al stirpei sale?!…

Iat-o venind cu explicaţii asupra acestei nevoi:

“Arborele genealogic se află pe tabloul din casa părintească. Acest arbore reprezintă numeroasa familie a părinţilor noştri. Tatăl nostru, numit Alexandru Grig. Ţupu, a fost singurul fiu la părinţii lui. Ajuns la vârsta de 24 ani, s-a căsătorit în anul 1900 cu Mama noastră, numită atunci: Maria V. Mihăilă, care abia avea 16 ani. Îndată după căsătorie, şi-au construit casa arătată în acest tablou, care, fiind bine întreţinută, se află în bune condiţiuni până astăzi. Trecând an cu an, a început a li se mări familia, astfel încât în anul 1924, au ajuns să aibă 10 copii (cinci băieţi şi cinci fete), care, la rândul lor, trecând prin diferite obstacole, au început să-şi formeze şi ei familii. Începând cu cel mai mare, s-au căsătorit trei băieţi, având alături de ei pe devotaţii lor părinţi.

“Apoi… jale şi durere!!! În anul 1932, mama încetează din viaţă, în vârstă de 48 ani, lăsându-şi tovarăşul său de viaţă singur, cu şapte copii în jurul lui. Cel mai mare (Vasile) abia venise din armată, iar cel mai mic (Neculai) avea opt ani. Deci tata a trebuit să ducă jugul singur. Însă cu multă răbdare şi-a întărit puterile şi a învins toate greutăţile vieţii, conducându-şi bine şi cinstit familia.

“Ajuns la 89 ani şi 6 luni, încetează şi el din viaţă, la 3 August 1965, lăsând în urmă numeroasa familie ce o arată arborele genealogic din tabloul din casa părintească, adică: 113 urmaşi (fii, nepoţi şi strănepoţi); iar în anul curent 1973, când se împlinesc 8 ani de la decedarea din viaţă, a ajuns la numărul de 148 urmaşi, plus gineri şi nurori 48, adică sunt formate 48 familii, totalizând 196 urmaşi, care moştenesc şi pomenesc pe părinţii, bunicii şi străbunicii lor, zicând:

“”Dumnezeu să-i ierte şi să le fie ţărâna uşoară!” şi invocând cuvinte de jale:

“Dragi părinţi, bunici şi străbunici,
Ce-aţi plecat de mult de-aici,
V-aţi înstreinat de noi
Şi nu ştim nimic de voi.
Căci de-acolo, din depărtare
Nu putem primi scrisoare.
Sperăm doar să ne-ntâlnim
Acolo, când o să venim.
Dar priviţi de-acolo, de sus,
Poate nimeni nu v-a spus,
Ce arbore aţi lăsat
Voi pe lume, încărcat,
Lângă-un pârău curgător,
Cu o apă de izvor.
E cu multe rădăcini
Şi trebuie ferit de spini,
Flori să aibă, frumuşele,
Să facă roadă din ele,
Ca pomul cel roditor
Ce-i sădit lângă izvor.
Izvorul s-a adâncit
Şi pârâul s-a mărit,
Căci adapă multă gloată
Ce-aţi lăsat în urma voastră.
Iar noi vă cerem iertare
Pentru a noastre greşale,
Căci nu prea v-am ascultat,
Cât pe lume voi aţi stat;
Poate mult v-am amărât,
Cât în lume aţi trăit.
Deci vă rugăm să iertaţi
Pe toţi ai voştri urmaşi,
Căci noi cât vom trăi pe lume,
Vom cere, prin rugăciune,
Ca sufletele voastre să se odihnească,
Colo sus, în Patria Cerească,
Unde nu-i întristare, durere, nici suspin,
Ci viaţa fără de sfârşit. Amin.

23 Aprilie 1975″

Acest text compus de Anica pe marginea arborelui genealogic elaborat de ea mult m-a frământat. Mi se părea de neconceput ca o femeie cu şcoală atât de puţină să ajungă, de la sine, la inventarea unui mijloc de ajutorare a memoriei, devenit unealtă a istoricului şi mândrie a familiilor nobiliare de odinioară. Poate că, în nădejdile de a o întâlni pe gazdă, neformulate cu precizie nicicând – deoarece nu mi se părea cu putinţă să ajung în Calu-Iapa vreodată -, cea mai de seamă dorinţă ce aveam era să o determin a-mi povesti mai cu de-amănuntul cum de a ajuns la o atare idee.

Înainte de a continua, voi cere iertare cititorului de a-l conduce în colonia de muncă de la Salcia, din Balta Brăilei, unul dintre lagărele unde trudeam, când am fost închis sub comunişti, pentru gospodăriile agricole de stat, cele înfloritoare datorită folosirii muncii forţate a deţinuţilor politici. Această muncă era plătită de G.A.S.-urile sau de C.A.P.-urile respective. Cine încasa banii? Stăpânul sclavilor, Ministerul Afacerilor Interne. Aceasta constituia una dintre sursele de venituri ce au făcut din respectiva instituţie cea mai bogată de sub dictatură.

În grupa mea de muncă, în ridicarea unui dig alternam la sapă şi la roabă cu Mihai Cocuz, un fost student la matematici, la Universitatea din Iaşi. De fapt, isprăvise facultatea, mi se pare, doar că nu apucase a-şi susţine licenţa. Spre deosebire de majoritatea colegilor săi de breaslă, era un împătimit iubitor de literatură. Anii petrecuţi în bibliotecile din capitala Moldovei depuseseră în cugetul său, pe deasupra, şi tot ce era dator să fi cunoscut un absolvent al facultăţii de litere: istorie şi teorie literară, analiză de text şi comparatism. Deşi eu o atare facultate începusem la Universitatea din Bucureşti şi fusesem eu însumi un pasionat cititor de poezie, romane, dramaturgie, eseistică pe marginea beletristicii, precum şi istoria acestei ocupaţii scriitoriceşti, aflându-mă un curios ce-mi satisfăceam năravul folosindu-mă şi de trei limbi străine pe lângă cea maternă, nici nu visam să fi comparat cunoştinţele mele cu amplitudinea stăpânirii lui în domeniul unde eu şi nu el se cuvenea să strălucesc. Să adaug că ‘era doctor’ – cum se spune – în domeniul filosofiei, al celei adevărate, în acea perioadă cvasi-periculos a fi pomenită şi inaccesibilă, cea mai mare parte a cărţilor de specialitate fiind clasate printre cele interzise în bibliotecile publice, unde nu aveai acces decât la materialul risipit în mii de broşuri propagandistice marxist-leniniste, botezat pompos: materialism dialectic?

Prezenţa în aceeaşi grupă de muncă a studentului la facultatea de istorie, tot din Iaşi, Alexandru Zub, viitorul academician, a studentului la medicină, în Bucureşti, Alexandru Ivasiuc, viitorul romancier, a poetului Andrei Ciurunga, a studenţilor la arhitectură Emil Mihăilescu şi George Văsii, a părintelui doctor în teologie şi filosofie la Berlin Gheorghe Chiriac, preschimba convorbirile noastre în adevărate seminarii de nivel universitar occidental, deci autentic şi nu contrafăcut de atâţia dintre profesorii noştri ce nici măcar mirosul pupitrelor de prin aule şi amfiteatre nu-l cunoscuseră în juneţe, ei abia fiind bacalaureaţi (în cel mai bun caz!), sau tehnicieni de diverse culori şi cu puţină şcoală, ce conduceau cultura română, numiţii stăpânind cu greu limba noastră strămoşească, dar nu şi a lor, care proveneau din alt neam.

Mihai Cocuz mă fascina prin nararea unor nuvele închipuite, nepuse încă pe hârtie, lăsate să se dospească în prelucrarea tăcută a cuptoarelor din subconştient, după cum mă fascina prin incursiunile în istoria filosofiei, ce m-au pregătit ca, mai târziu, să gust cu nesaţ stilul de prozator cu absolută întâietate în privinţa talentului şi a ştiinţei povestirii ale imensului, din păcate prea puţin cunoscutului, P. P. Negulescu. Era pentru prima oară când luam contact cu problematica filosofilor lumii şi, mărturisesc cu jenă, mai departe nu prea am făcut mulţi paşi de atunci încoace.

Ei bine, într-o bună zi, m-am adresat lui: – “Bădie, uneori mă întreb dacă toate câte le vedem în jur şi le suferim există cu adevărat sau constituie numai reprezentări ale imaginaţiei mele… Când cuget aşa, mă liniştesc; adică, atunci când accept ideea, când o recunosc ca adevărată. Mai ales simţul moral mi se potoleşte. Nu cumva înnebunesc?” – “De ce crezi că te linişteşte gândul de care zici şi îţi reduce suferinţa?”, mi-a acordat imediat atenţia, serios, mai vârstnicul meu amic, care niciodată nu şi-a îngăduit să mă ia peste picior, deşi năroziile spuse de mine cred că întreceau măsura răbdării oricui. – “Pentru că dacă universul înconjurător constituie doar o fantezie elaborată în mine, aş fi prost să-i acord vreo importanţă: caraliii, câinii lup ce ne păzesc, ciorba lungă ce ni se toarnă în gamele, vâna de bou ce ne plesneşte de crapă carnea, reprezintă numai condimente ale unor poveşti ce mi le spun singur, aidoma copilului ce am fost, care elabora o întreagă lume paralelă cu a noastră.” – “Dar eu cum îţi apar? Exist sau sunt izvorât tot de mintea matale?”, mă cercetă, în căutare de noi amănunte. – “Eşti născut de mine, bădie. Eşti un fel de criteriu de reevaluare a invenţiunilor în mijlocul cărora mă zbat. Prin această convorbire, ce nu există decât în mintea mea, încerc să mă dumiresc asupra a ceea ce mi se pare că ar fi realitatea, dar purcede din închipuirea mea, între noi fie vorba.”

Era o fericire pentru mine că atari construcţii intelectuale nu-mi apăruseră cu insistenţă şi pregnanţă pe parcursul celor şase luni cât fusesem ţinut izolat în celulă, în timpul anchetei şi până la proces. Dacă n-ar fi fost astfel, tot întorcându-le pe o faţă şi pe alta, fără a putea recurge la simţul critic al altcuiva – cum o făceam acum -, cu siguranţă că m-aş fi scrântit de-a binelea şi poate nu pentru o zi, două.  Aşa, puteam zâmbi cu Mihai şi uita de elucubraţiile mele.

El, însă, nu le privi ca pe nişte fantasme şi eresuri trecătoare. Mă iscodi cu dibăcie asupra originii ‘sistemului’ conceput de mine, voí să vadă cât era de întins cuprinsul lui ce-mi acoperea cugetarea, cât din acest cuprins îmi era impus de sistem şi cât i-l acordam eu. Mă întoarse şi mă răsuci ca, în cele din urmă, să exclame: – “Trebuie să recunosc că sunt un om fericit! Câţi indivizi primesc darul de a asista la conceperea unui sistem filosofic?! De câte ori nu m-am întrebat cum o fi aceea să se apropie o minte omenească de clipa genezei unui sistem? Şi uite că atunci când socoteam că nu eu aveam să fiu cel ales să asiste la naşterea lui, vii matale şi mă întrebi dacă gândeşti corect sau înnebuneşti…! Nu înnebuneşti deloc, prietene. Doar că refaci cugetarea episcopului irlandez George Berkeley, din secolele XVII-XVIII, care şi el s-a întrebat dacă realitatea nu era cumva o născocire a sa personală. O refaci fără a o fi cunoscut vreodată! Eu sunt martorul apărării dumitale: din punct de vedere al cunoştinţelor filosofice, ai o minte cu desăvârşire virgină, ca o coală albă ce aşteaptă să se scrie pe ea alfabetul luminii. Deci nu refaci cunoscând, ci refaci mergând pe o cale de o originalitate incontestabilă. Smulgi sistemul din adâncul inocenţei în materie de cultură filosofică şi-l clădeşti exclusiv cu raţiunea dumitale. Şi asta face acest moment mai preţios decât oricare!”

Cu alte cuvinte mi-a spus clar şi răspicat că eram prostul care o nimerise…! Nu prea aveam de ce să mă simt mândru când îmi recunoştea cu atâta uşurătate absenţa oricăror cunoştinţe în domeniul în discuţie. Norocul orgoliului meu era că nici nu aveam vreo pretenţie contrară, care va să zică vanitatea nu-mi era rănită. Dimpotrivă, mă uitam la Mihai ca viţelul la poarta nouă şi constatându-i entuziasmul, acesta se mută şi în fiinţa mea, aşa încât începui şi eu să mă simt înflăcărat de mine însumi şi, eventual, de cât de deştept eram: aproape cât un filosof ca toţi ceilalţi!…

Nu are rost să continui cu această amintire, fiindcă ţelul expunerii ei a fost atins. Acum ştiţi cam ce am simţit la lectura paginilor din caietul său, privitoare la arborele genealogic reinventat de Anica Ţupu, care a urmat acelaşi destin ca şi mine, în privinţa redescoperirii a ceva ştiut de alţii.

Şi iată-mă că, intrând pentru prima oară în casa ei, mă grăbesc s-o întreb:

– “Cum v-a venit ideea să întocmiţi arborele genealogic?”

– “Ei, astaaa am scris-o pe tablou şi pot să v-o şitesc, ca să fie mai corect, de pe tablou.”

Prefer să copiez eu ceea ce îmi amintesc a nu se găsi înscris în caietul pe care-l am în memoria computerului, în Bucureşti. Este vorba de vreo două notaţii, ordinea cărora este una vizuală şi nu de conţinut şi pe care le copiez în sens coborâtor:

“Introducere. Arborele genealogic din tabloul de faţă reprezintă numeroasa familie a părinţilor noştri: Alexandru Grig. Ţupu şi Maria Alex. Grig. Ţupu.”

“Lucraţi cât este ziua, căci vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze.”

Acestea sunt consemnate pe desenul arborelui, alcătuit limpede şi plăcut privirii, având lipite pretutindeni unde este necesar fotografiile celor pomeniţi. Invenţia – apare tot acolo menţionat – şi planul tabloului aparţin Anicăi Ţupu, iar lucrarea şi desenul sunt datorate Paraschivei G.Ţupu.

– “Cum v-a venit ideea? De unde aţi aflat că există arbore genealogic?”

– “Eu nu ştiam că se cheamă “arbore genealogic”. L-am făcut după mintea mea. După ce l-am format.”

– “Singură aţi făcut aşa ceva?!”, o întrerup, nevenindu-mi a-mi crede urechilor.

– “Singură! După ce l-am făcut aşa cum îl vedeţi, nepotul ăsta, Avram, o zîs: – “Ţaţă Anică, ăsta-i “arbore genealogic””.

– “Va să zică dumneavoastră v-a venit ideea pe nepregătitelea.”

– “Aşaaa.”

– “Nu cumva ea provenea de la viţa de vie ce iese din coasta Mântuitorului, în icoane? sau de la Arborele lui Iesei? de la Avraam?”, mă străduiesc să găsesc exemple religioase – deci din domeniul culturii sale – unde ‘arborele’ să fie prezent.

– “Tocmai asta-i întrebarea!” [ce i-a mai fost adresată, ar vrea să adauge.] “Că eu când am ieşit cu el de la fotograf, unde i-am pus rama, o persoană în drum, străină, cum v-am văzut pe dumneavoastră astăzi, fără să vă cunosc, se uită acolo, la tablou. Aşa. Şi zice: – “De unde îi şi cum îi?” Eu îi spui că e-al meu, cu famila mea.

– “Şi de unde ai avut ideea asta?”

– “Ei, păi, de la mine!”

– “Păi, asta n-o pot eu crede”, zîce, “că şi eu aş faşe aşa şeva, dar nu mă prişep. Trebuie să fi avut o idee de undeva.”

– “Atunşi eu îi spui: – “Dacă vreţi să vă spun de unde am avut ideea, e-o poveste lungă.” Şi eu eram în drum spre cursă, el nu ştiu de unde venia. “Dar”, zîc, eu pot să mă-ntorc înapoi, că dacă o să plece cursa asta, vine alta. Dar dumneavoastră ce interes aveţi? Unde merjeţi? Că povestea-i lungă. Dacă aveţi timp s-o ascultaţi, eu o povestesc.” – “Poftim înăuntru.”” Înapoi de unde-am plecat, cu rama.

“Şi-i povestesc.

“Şi după şe am venit acasă, “Băi”, mă gândesc eu în gândul meu, “ia să scriu eu pe spatele lui.” Şi am scris tótă povestea pe spatele lui.”

Explicaţia ne îndreaptă către o combinare a unei vorbe a preotului (numit: “un bătrân”, în text) care a spus părinţilor ei: “omul cu copii mulţi e ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care va da roadă la vreme şi nu-i va cădea frunza”, o combinare a acestei metafore cu puterea Anicăi de transpunere a ei în tărâmul artelor plastice, de a o face vizibilă. Dar nici n-aş lepăda părerea mea că Anica Ţupu a fost influenţată în chip inconştient şi de vreo imagine dintr-o carte pioasă sau dintr-o biserică, ce să fi conţinut unul dintre ‘arborii’ citaţi de mine imediat mai sus. Spun că influenţa a fost inconştientă, fiindcă bănuiesc că puternica sa credinţă ar fi împiedicat-o să folosească în scopuri mireneşti o imagine sfântă.

În urma vizitei pe care i-am făcut-o, la vreo două săptămâni distanţă, Anica Ţupu mi-a îndeplinit dorinţa de a-mi comunica numărul de membri ai familiei la care au urcat urmaşii părinţilor săi. Nu mi i-a spus pe loc deoarece avea nevoie de timp să se concentreze pentru a face socoteala. Nu am crezut atunci că era nevoie de îndelungă restabilire în minte a situaţiei familiei. Acum, dacă am primit corespondenţa sa, îmi dau seama ce lucru complicat îi cerusem şi cu ce repeziciune creşte o familie care nu este una doar cu numele, cum sunt ale noastre, ale bucureştenilor, ci una adevărată, una dintre numeroasele rădăcini viguroase ale neamului nostru.

Iată ce mi-a expediat dumneaei prin poştă:

“Mult stimate Domnule Profesor Mihai Rădulescu,

Vă pot comunica căci [iertat fie ticul stilistic ce duce la cacofonia prezentă!] cu ajutorul Bunului Dumnezeu am reuşit să aflu numărul urmaşilor părinţilor mei: Alexandru Grig. Ţupu cu soţia lui Maria, până şi nepoţi de-ai nepoţilor.

Deci de la terminarea Arborelui Genealogic, din anul 1973, când erau 148 de urmaşi, au mai apărut până acum încă 169 de urmaşi [ceea ce este consemnat în scris, în continuare, un număr sub celălalt, pentru a se face suma:] totalizează de 317.

Gravide 4 [adaugă dânsa, conform rugăminţii mele, cu sarcinile existente acoperind eu numărul probabil al membrilor familiei până la apariţia cărţii de faţă].

Ne rugăm Bunului Dumnezeu să vă ajute cu mult succes în această lucrare pe care o aşteptăm cu multă şi îndelungă răbdare.

Cu mult respect A.Ţ.”

Voi adăuga că am primit plicul său pe data de 18.07.2000, el plecând din Piatra-Neamţ cu o zi înainte. Va să zică, la data aceea, părinţii săi aveau: 317 urmaşi şi, probabil, cel puţin alţi 4 urmau să se adauge neamurilor lor.

Adresa înscrisă pe plic este: “Ţupu Anica.

Jud. Neamţ. Com. P. Şoimului. Sat. P. Şoimului. Cod 5626″. Numele nou al satului şi comunei e: Piatra Şoimului.

Faptul că am reţinut atenţia cititorului pentru parcugerea capitolului prezent are o dublă motivare: pe calea aceasta l-am antrenat a lua cunoştinţă de cel dintâi arbore genealogic sătesc cunoscut de mine, lectură îndeajuns comentată mai sus pentru a i se acorda cuvenita însemnătate; în al doilea rând, pentru a semnala viteza cu care se împrospătează neamul nostru cu forţe noi şi viguroase, observaţie menită a se opune dezamăgirilor aduse de epocă, impuse de numeroşii inşi decăzuţi, scoşi la suprafaţă, pe urma lui, de valul comunist al coruperii şi lăsaţi moştenire democraţiei, indivizi ce ne întunecă privirile şi puterea de judecată, scârbindu-ne cu gustul amar lăsat, mai ales de pe băncile Parlamentului, de murdărirea ce o săvârşesc a orizontului spiritual contemporan românesc.

Dar ţărănimea satelor noastre nu şi-a spus încă ultimul cuvânt.

Dacă Anica a hotărât a păstra pe hârtie cât va putea mai mult din trecutul său şi al familiei sale, aceasta nu înseamnă că o face într-o curgere lină şi necugetată. Dimpotrivă, atât de neînţelese îi sunt cel puţin unele dintre întâmplările ce i-a fost dat să le trăiască încât se străduieşte cum poate să le dibuiască rostul, întorcându-le pe o faţă şi pe cealaltă şi, aşa cum a învăţat de la Biserică, să caute, într-unele mai vechi, profeţirea, ca-n oglindă, a celor viitoare, ca astfel să se vădească legătura obligatorie dintre toate, ceea ce ar părea a le da un înţeles.

Astfel ea pune condeiul pe hârtie pentru a înscrie:

“O prevestire pentru tot viitorul nostru.

“Noi zece urmaşi ai părinţilor noştri, care avem etatea între 73 ani, cel mai mare, şi 51 ani, cel mai mic, şi care locuim toţi în acest sat numit P. Şoimului, care în trecut se numea Calu, n-am putut găsi nici măcar o singură dată o posibilitate pentru a putea fi cu toţii împreună, fie la o bucurie, fie la o întristare, ba chiar nici la înmormântarea părinţilor noştri!!! Căci de la înmormântarea mămucăi a lipsit Elena, sora noastră cea mai mare, fiind foarte grav bolnavă, în spital, şi în loc de zece urmaşi, am luat parte numai 9 la înmormântare, deci unul lipsea. Iar de la înmormântarea tătucăi, am lipsit eu (Anica), fiind în Oradea, la închisoare, pentru păcatele mele, deci iată şi aici, în loc de 10, au luat parte numai 9 urmaşi.

“Aceste două motive de lipsă sunt de iertat, deoarece ele nu au depins de voinţa noastră; ci au fost o prevestire pentru tot viitorul nostru; adică nu vom putea fi niciodată laolaltă, toţi împreună, nici la bucurie, nici la întristare, pentru că fiecare şi-a luat asupră-şi alte obligaţii, adică grija familiei lui.”

“Dragostea părintească şi presimţ de despărţire veşnică” e titlul următorului capitol al amintirilor Anicăi Ţupu. Într-acesta se continuă strădania de a se scoate în evidenţă legăturile ce se stabilesc între diferitele epoci ale vieţii noastre calendaristice.

“În anul 1932, luna August, am făcut o excursie cu părinţii mei, împreună şi cu naşul Iancu, la Mănăstirile Văratec şi Agapia. Călătorind pe jos din zori şi până seara, nu am putut ajunge la Văratec, ci a trebuit să rămânem noaptea în comuna Bălţăteşti, unde am dormit la o femeie gospodină, care m-a cerut de la părinţi să rămân la dânsa, să mă înfieze, deoarece ea nu avea copii şi soţul îi murise. Gospodărie, de  drept, avea foarte frumoasă. Casa îmbrăcată bine şi 40 prăjini de grădină împrejurul casei. Toate bune până aici.

“Părinţii au fost de acord să rămân, însă mi-au cerut părerea. Eu aş fi rămas din toată inima, văzând casa îmbrăcată cu zestre frumoasă, haine şi încălţăminte de tot felul, de care eu duceam lipsă foarte mare, căci eram a şaptea la părinţi şi nu aveam haine, nici încălţăminte, deoarece şi în acea excursie plecasem desculţă; de zestre nici vorbă nu era. Însă am renunţat la toate bunurile acelea, numai să nu mă despart de părinţi; nu puteam suferi momentul când părinţii vor pleca şi eu voi rămânea.

“Dimineaţa am continuat călătoria mai departe, ajungând la Mănăstirea Văratec, unde tot la fel s-a întâmplat: toate maicile mă cereau de la părinţi; dar momentul despărţirii nu-mi dădea voie să rămân.

Am continuat şi de acolo călătoria până la Mănăstirea Agapia. Tot la fel s-a întâmplat: toate maicile mă cereau, dar eu nicidecum nu acceptam; însă nu spuneam motivul care era, căci eu nu puteam suferi momentul despărţirii de părinţi. Aşadar, terminând vizita la Mănăstirile Văratec şi Agapia, am plecat cu toţii spre casă, unde am ajuns sănătoşi, după trei zile de călătorie dus şi întors.

“Dar ce se întâmplă după trei luni de zile, adică în Noiembrie? Mămuca se îmbolnăveşte şi după două săptămâni de boală, ea încetează din viaţă, în vârstă de 48 ani şi atunci a trebuit să accept momentul despărţirii pentru totdeauna, conducând-o numai până la mormânt şi trăgând concluzia că emoţia ce am avut în acea excursie a fost o prevestire şi un presimţ de veşnică despărţire.”

De la “prevestiri” Anica Ţupu a trecut la consemnarea “minunilor” trăite. Cu dreptate a gândit să le menţioneze înaintea celor petrecute în pragul puşcăriei.

Motto:

“Noi suntem adevăratele roade ale rugăciunilor părinţilor noştri”

Anica Ţupu

Anica, la care privim de atâta timp cum îşi deapănă amintirile în caiet, a scris ceva esenţial. Poate că nici nu-şi dă seama de însemnătatea acestor două propoziţii atât de scurte, dar care stau la temeliile monahismului de pretutindeni: “Ora et labora”, zice catolicul, după cum ortodoxul spune: Munceşte şi te roagă. Cel care ascultă de sfatul acesta se va mântui cu certitudine. Iar Anica… “Fericiţi cei cu inima curată că aceia…”  Cui se roagă nici nu-i prieşte a nu munci, că doar Părintele Nicodim a lămurit: “Precum becurile electrice, prin firul electric cu care stau în strânsă legătură cu uzina electrică, luminează şi feluritele maşinării se pun în mişcare; tot aşa şi omul, stând în strânsă legătură, prin rugăciuni făcute în Duh şi în adevăr, cu Creatorul său, dobândeşte izvor de lumină şi putere de activitate bună, folositoare”.

Nici nu pare a-şi da seama bine cât de înălţătoare fapte aminteşte din viaţa mamei sale, cu osebire; le pomeneşte cu o uşurinţă de ca şi cum acestea ar fi firescul: învăţarea pe dinafară, după ureche, prin concentrarea atenţiei, a celor mai de preţ poeme ale lumii: “Psalmii”; deprinderea la anii maturităţii a cititului; cumpărarea de cărţi… Acestea sunt minuni, Anică, nu întâmplări oarecari! Maica ta era o iubitoare a înţelepciunii şi a cărţii, nu este de mirare că tu ai ieşit o copistă de cărţi, precum în timpurile evului mijlociu atâţia cu care cultura noastră se mândreşte!

“Mămuca torcea în furcă şi din gură rostea rugăciuni, printre care zicea şi cei 6 Psalmi ai Utreniei, pe care îi învăţase pe de rost, ascultându-i cu luare aminte foarte multă în biserică, atunci când se citeau Duminica dimineaţa în biserică de Vasile a Dascălului, tatăl lui Alexandru Cristea. Ea nu ştia carte, dar având atâta dragoste de rugăciune, a învăţat multe rugăciuni, ascultându-le în biserică, având multă luare aminte, deşi ţinea lângă ea un copil sau doi, poate chiar şi unul în braţe. Apoi, cu timpul, a învăţat şi a citi, aşa, mai încet, încât parcă o văd citind Paraclisul şi Acatistul Maicii Domnului, căci îşi procurase cărticica ei de rugăciuni.

“Parcă-l văd şi pe tătuca mergând la târg, pe deal, spre Chelbea, sau pe Bour, cu marfă de vânzare în spate şi pe drum rostea mereu rugăciuni, lin şi încetişor, ţinându-şi căciula sau pălăria în mână. Eu mergeam încetişor în urma lui şi îl admiram, având o nădejde sigură înaintea mea, ca acel copil care, pe când mergea cu barca pe mare, s-a pornit o furtună foarte mare, încât toţi erau cuprinşi de frică, numai acel copil era vesel şi fiind întrebat de ce nu îi este frică, el răspunse: – “Nu mă tem, căci e tata la cârmă”; deoarece tatăl lui conducea barca.”

Părintele duhovnic al Anicăi a făcut undeva următoarea distincţie: “Părinţii care-şi cresc bine, creştineşte, pe copiii lor, sunt asemenea grădinarilor harnici, care altoiesc pomii pădureţi şi se îndulcesc la vreme din roadele lor; iar părinţii nesocotiţi, care cresc pe copiii lor la voia întâmplării, sunt asemenea grădinarilor leneşi, care nu-şi altoiesc pomii pădureţi în grădină şi, la vreme de bătrâneţe, mănâncă poame pădureţe”. Cele puse pe hârtie de ucenica sa nu indică faptul că părinţii ei erau fruntea “grădinarilor harnici”? Vrednice portrete de scriitor a întocmit dânsa, evocări cum poate le-ar fi plăcut să semneze şi unora dintre maeştrii condeiului românesc. Chipuri de neuitat de ţărani ce ridică întreaga plugărime din noroaiele unde au înfundat-o colectivismul şi ateismul, către soare – şi mai sus chiar -, către umbra lui Dumnezeu, Acela care priveghează asupra acestui neam drept credincios pe care au voit robii lui Roşu Împărat să-l vândă diavolului, dar s-au împiedicat de dreptatea tătucăi din Ţupeni şi a mămucăi din Mihăileni!

“Deci, după cum arată această povestire, noi suntem adevăratele roade ale rugăciunilor părinţilor noştri: – “Dă-mi, Doamne, zece copii şi toţi să trăiască””. Aşadar, prin rugăciunile şi stăruinţa lor, noi am câştigat viaţa aceasta pământească.” Doar scria acelaşi Părinte Nicodim: “Umblarea în căile Domnului, apropierea şi unirea omului cu Dumnezeu, îl umpl[u] pe om de dragoste, prin care el I se roagă în Duh şi în adevăr. Rugăciunile acestea atrag asupra celui ce se roagă bine izvoare de binecuvântări Dumnezeieşti”

“Deci, noi”, continuă a consemna Anica, “la rândul nostru, trebuie să ne silim a fi demni a ne numi urmaşii lor. Ei ne-au predat societăţii în bune condiţiuni: sănătoşi, ne-au învăţat carte, purtându-ne în şcoală; pe băieţi şi în armată; educaţie destul de bună, plus de asta şi pildă de viaţă.

“Cu toate că aveam familie grea, mai încăpea la masă, în casa lor, şi un strein sărac sau călător ce striga la poartă şi cerea să fie primit. De unde mâncau sau unde dormeau cei 12, vă închipuiţi: încăpea şi streinul călător sau sărac. Parcă-l văd pe Avram Nicorescu, din satul vecin, Iapa (astăzi: Luminiş), om bolnav, paralizat, umbla cu căruţul şi întotdeauna era primit, hrănit şi odihnit în casa noastră. Noi, copiii, mai cârteam, dar părinţii noştri ne documentau că aşa e omeneşte. Ei au fost în popor oameni plini de dragoste, de pace, dreptate şi linişte, primitori de săraci şi de streini, după cum îi recomanda Preotul Constantin Roşescu, zicând: – “Casa lui Moş Alexandru parcă e casa Patriarhului Avraam, care primea pe toţi streinii şi săracii, dându-le odihnă şi hrană.”

În tomurile lăsate de Părintele Nicodim Măndiţă găsim şi: “Dumnezeu cel Atotbun a pus o părticică de bunătate din vistieria Sa şi în oamenii făcuţi după Chipul Său. Aceasta se dezvoltă şi înmulţeşte, ori se piperniceşte şi piere, după hărnicia ori lenevirea fiecărui om”. Este limpede care dintre acestea două alesese pentru sine Moş Alexandru…

“Casa, până astăzi, 23 Aprilie 1975, se ţine bine; sperăm”, menţionează Anica Ţupu, “ca şi pe viitor să fie tot la fel şi să locuiască într-însa urmaşii ce vor fi la rând şi, pe cât se va putea, va fi întreţinută şi păstrată, în amintirea părinţilor noştri, care au crescut într-însa 10 copii, din care, după cum arată arborele genealogic, astăzi sunt peste 200 urmaşi.”

– “Iar tata, mi se pare, a fost prieten cu Vasile Poeţelea.”, încerc eu să-mi explic de unde lua dânsul atâtea cărţi, după cum a pomenit Anica înainte de citarea aceasta a amintirilor sale.

– “Daaaa, da, da.”

– “Se cunoşteau de demult? Sau doar prin colportaj şi prin adusul filmelor?”

– “S-au cunoscut tot de la Părintele Nicodim.”

– “Ah, de-acolo…”

– “De-acolo, da; nu mai demult.”

– “Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe Vasile Poeţelea?

– “Daaa, da.”

– “Ce fel de om era?”

– “Am fost la dânsul. Om foarte blând, foarte apropiat de oricine.”

– “Era înalt? Scund?”

– “Aşaa. statură potrivită. Vorbea bine. Erau şi părintele Ion Măgirescu, Constantin, tot Măgirescu. Pe toţi îi preţuiam.”

– “Ce gândeaţi despre oamenii aceştia care alergau din loc în loc cu cărţi şi cu filme? Nu ziceaţi în sinea dumneavoastră: “Da’ n-au pământ de muncit!?””

– “Nuuu! Nu, nu, nu, nu.”

– “Ce socoteaţi că făceau ei?”

– “Ce să zic? Îmi plăceau, îmi părea bine şi mă bucuram că umblau şi duceau cuvântul lui Dumnezeu.”

– “Alţii nu mai veneau cu cărţi prin zona asta?”

– “Nu.”

– “Care va să zică ei erau singura sursă de cărţi. De n-ar fi fost ei, ar fi trebuit să mergeţi la Piatra, la librărie sau la Episcopie, nu?”

– “Da, da, da, da. Nu se găseau cărţi de vânzare aşa peste tot.”

– “Ei veneau acasă cu ce cărţi visaţi.”

– “Ca să vă spui drept, aici la noi nu ajunseseră, nu au venit cu cărţi.”

– “În cazul ăsta dumneavoastră de unde luaţi cărţile? de la mănăstire?”

– “Tata se ducea la mănăstire, de Înălţare, când era hramul de Înălţare, la Neamţ, acolo se ducea, cumpăra cărţi, venea cu cărţi acasă. Nu multe, că bani nu prea erau. Dar, va să zică, pe cât putea el cuprinde aducea cărţi. Tata avea bibliotecă de cărţi.” [Deşi e o tautologie, biblioteca neputând fi decât de cărţi, nu o corectez, pentru că mă unge pe suflet această insistenţă asupra imaginii moşite de Anica.] “Avea multe cărţi. Mi le-or luat toate când am avut percheziţia, mi le-o-ncărcat toate. Şi am rămas fără cărţi definitiv. Adică acelea cu slovă veche nu le-o luat. Din întâmplare una mi-o luat-o; n-avea voie s-o ieie, însă o luat-o c-o plăcut-o, probabil că o vrut s-o pună sub mânică. [Aţi priceput: a vrut s-o fure!] Dar le-o luat pe ale Părintelui Nicodim toate: o maşină încărcată au ridicat”, revine dânsa la averea constituită de cărţile pe slovă veche, ca un ecou al începutului acestei conversaţii; de unde se poate cântări cât atârnă, în sufletul ei, chestiunea ce o frământa atunci când a deschis gura prima dată pentru a-mi vorbi.

– “Aţi făcut şi dumneavoastră colportaj? Aţi vândut cărţi?”

– “Pe loc, acasă. Aici acasă vindeam. În altă parte nu.”

– “Oamenii vă primeau cu dragă inimă când le ofereaţi cărţi sau vă mai spuneau câte unii: “Ia mai lasă-mă-n pace!”?”

– “Ce să-mi spună? Că doar nu rugam pe nimene. Vra să zică, eu mă-ntorceam acasă, tata avea cunoştinţe în sat aicia, oameni credincioşi care veneau să le citească tata, pentru că nu toţi ştiau carte. Tata le citea şi ei ascultau. Erau oameni foarte credincioşi. Bineînţeles, oamenii, când se duceau cu tata pe la mănăstire, cumpărau şi ei câte o carte. Tata mai multe; ei mai puţine. Şi tata avea adunare în toată duminica la noi în casă. Duminica, după Sfânta Slujbă de la biserică, oamenii se duceau acasă, mâncau, nu mâncau, veneau răpidi şi tata se apuca de citit.”

– “Asta continua activitatea de la “Oastea Domnului”?”, o iscodesc, pentru că mi-a rămas în amintire – de prin procesele verbale de anchetă – şi ceva legat de participarea ei la unele acţiuni ale asociaţiei numite, până ce l-a cunoscut pe Părintele Nicodim, după cum s-a văzut în paginile precedente. Dar răspunsul său, în  legătură cu plăcerea tatălui dumneaei de a citi consătenilor, este cu adevărat tulburător, prin aceea că subliniază, fără s-o facă de-adevăratelea, conştiinţa trează în inima părintelui dânsei că avea o misiune printre neştiutorii de carte din sat:

– “Nu, nu! Astea erau înainte de a apărea la noi în sat “Oastea Domnului”. “Oastea Domnului” a apărut mai târziu.”

Să fişeze cercetătorii istoriei Bisericii Ortodoxe Române: nevoia de lectură pioasă a apărut mai întâi în sufletele ţăranilor; abia apoi a fost un îndemn al Oastei Domnului!

– “Mătuşă Anica, tata citea oamenilor mai înainte de a-l cunoaşte pe Părintele Nicodim?”

– “Daaa. Dinainte, dinainte, da!”

– “Cu alte cuvinte, Părintele Nicodim a venit în întâmpinarea unor obiceiuri săteşti.”

Punerea ei la punct mă zdrobeşte:

– “La noi, da.”

Acest “la noi” vădeşte – şi în cazul dumneaei – o conştiinţă trează a treptei deosebite pe care se afla tatăl său, conştiinţă ce pledează pentru binecunoscuta trăsătură de caracter denumită de român: ‘domnie rurală’ [calitatea de a fi ‘domn’, ‘doamnă’], atât de puţin studiată. Ce vădeşte ea, ce nu vădeşte, cert este că impune foarte mare respect.

Legat de acest obicei rareori întâlnit, al tatălui dumisale, de a face lectură consătenilor din câte vreo carte pioasă, duminica după-amiază sau în alte clipe slobode, în altă parte a amintirilor sale Anica Ţupu consemnează ceea ce ea numeşte o “minune”, text de o mare frumuseţe morală:

“Din anul 1950 l-am cunoscut pe Prea Cuviosul Duhovnic Părintele Nicodim Măndiţă. Cu nevrednicia, dar şi cu Darul lui Dumnezeu, i-am fost ucenică. Mergeam la Sfinţia Sa mai des, parcă îndemnată de o putere nevăzută sau ca atrasă de un magnet. Când plecam de acasă, tătuca îmi spunea să nu stau mult, că avem treabă multă de făcut. Dar părintele îmi dădea de scris şi altă dată stăteam 2-3 săptămâni. Când veneam acasă, mă apropiam cu sfială, crezând că o să mă certe tătuca pentru că am stat mult. Dar el mă primea cu bucurie şi zicea: “Bine că ai venit”.

“După rugăciunile şi blagoslovenia părintelui, făceam toate treburile cu spor şi nu se cunoştea că am lipsit de acasă.

“O dată am venit acasă după trei săptămâni şi, când să intru în casă, m-am oprit în pragul uşii, căci am rămas uimită de ceea ce am văzut în casă. Tot peretele de răsărit, de sus până jos, era acoperit de sfinţi; atât de mulţi erau încât li se vedeau numai capetele; şi tătuca citea la masă pe o carte şi câţiva oameni îl ascultau (căci era Duminică). După ce am stat puţin pe prag, toţi sfinţii au dispărut de pe perete şi a rămas peretele alb, după culoarea lui. Deci, am înţeles că acei sfinţi erau trimişi de Bunul Dumnezeu, prin rugăciunile părintelui, pentru mângâierea şi ajutorul tătucăi, în lipsa mea – cu toate că el nu-i vedea -, căci părintele îmi spunea: – “Nu-ţi face gânduri de acasă, căci cu Mântuitorul nu o să pierzi nimic”.”

Se cuvine scos în evidenţă darul de observare al memorialistei rurale care consemnează că datorită îngrămădirii, din marele număr al sfinţilor ca zugrăviţi, nu izbutea a vedea decât capetele îmbulzindu-se unul în celălalt, iar din trupuri nimic, caracteristică a observării unei mase de inşi, de care şi pictorii sunt datori să ţină seama.

Este curios că, deşi notează acea întâmplare ca pe o minune, ea nu specifică ce anume era minunat. Să fi fost faptul că tatăl său era priveghiat de sfinţi atunci când desfăşura în auzul celorlalţi istorisirile din pagină? Să fi fost deschiderea bruscă a ochilor ei duhovniceşti, până la a cuprinde ceata sfinţilor veniţi să-i apere tătuca pe când dânsa lipsea de acasă, atunci când dăduse o goană să-L caute pe Dumnezeu alături de duhovnicul său? Sau să fi fost, pur şi simplu, aceea că se adunau, cuminţi şi înţelepţi, vecinii, să soarbă un pahar din povestea fără de început şi fără de sfârşit a darurilor Domnului, de parcă ar fi fost un pahar de apă vie, voiesc a spune: faptul că se nevoiau plecând din case – în loc de a rămâne închişi acolo, cu sticla de ţuică în faţă – plecau pentru a primi sfat de prin cărţi?

Oricum, din această rememorare şi din următoarea, plasată în caiet imediat după ea, deduc că dragostea Anicăi de a nu ieşi din cuvântul tatei era mare, deşi tot călca pe alături de el. Şi, odată pornită la drum fără binecuvântarea părintelui său, nu sleia frica din sânul ei de a se fi petrecut ceva nedorit acasă.

“Altădată, când m-am dus la părintele, m-a întrebat ce treabă am acasă. Eu i-am spus că am 20 prăjini de hrişcă de secerat peste 2-3 zile. Alături de ogorul nostru cu hrişca, era alt ogor, al vecinului, tot cu hrişcă, care fusese semănată cu două săptămâni în urmă la a noastră. Eu, cu o zi înainte de a pleca la părintele, m-am dus întâi să văd dacă hrişca era coaptă. Hrişca noastră era aproape coaptă, mai aveau unele câte un bob alb (crud), ceea ce însemna că mai răbda 2-3 zile; iar a vecinului era crudă, numai unele şi unele aveau câte un bob dat în copt.

“Părintele n-a ţinut cont de hrişca mea; ne-a dat de scris; eu stăteam ca pe spini. După trei zile, i-am spus părintelui că trebuie să plec acasă, că se scutură hrişca. Părintele a zis: – “Du-te, dar eu te sfătuiesc să stai să termini această lucrare, căci cu ajutorul Mântuitorului, nu o să pierzi nimic.” Atunci eu m-am calmat şi am continuat lucrarea, care a durat 2 săptămâni, după care am luat blagoslovenie să plec acasă.”

Voi întrerupe aici şuvoiul cuvintelor povestitoarei, pentru a explica celor care nu cunosc despre ce e vorba în menţionarea “lucrării” ce i-a fost dată tinerei, acel “de scris” se tălmăceşte cu faptul că duhovnicul i-a cerut să copieze sumă de pasaje însemnate prin diverse cărţi, după cum îi era obiceiul. Aceste extrase copiate îi erau folositoare pentru a le introduce în scrierea ce o săvârşea Sfinţia Sa atunci – ceea ce am mai arătat-o -, ca ilustrări ale unei teze creştine sau ale alteia. Se mai poate să fi fost vorba despre copierea unui text recent pus pe hârtie de către scriitorul bisericesc, pe care acesta îl dorea trecut pe curat.

“Când am ajuns acasă”, continuă ea, “tătuca era foarte liniştit. Eu m-am uitat prin curte şi prin grădină, poate văd hrişca acasă adusă, dar n-am văzut nimic. Atunci întreb pe tătuca: – “Cum e cu hrişca?” El îmi răspunde: – “Cum să fie? Cum ştii tu”. A doua zi am luat cu mine trei surori şi ne-am dus la ogor, cale de 12 km. (la Dumbrava Roşie, căci acolo aveam ogorul). Când am ajuns la ogor, hrişca noastră, pe care o credeam că o găsim scuturată şi numai paiele, era cum am lăsat-o când am plecat la părintele, încât surorile, când secerau cu mine, ţineau mănunchiul în mână şi se uitau la el şi îmi ziceau: – “Soră Anică! Hrişca asta trebuia să mai stea 2-3 zile, să se mai coacă.” În schimb a vecinului, care era crudă când eu am plecat la părintele, acuma era secerată, uscată, ba făcută şi clăi. Şi ne-am convins că, după cuvântul şi blagoslovenia părintelui, s-a făcut o mare minune: hrişca a stat pe loc; nu s-a copt mai mult. Şi am dat slavă Bunului Dumnezeu.”

Motto:

“S-a făcut din întuneric lumină,

din ură dragoste

şi din întrebările celor mulţi tăcere.”

Anica Ţupu

Următorul text din capitolul minunilor pare rezultatul unei foarte lungi familiarizări cu subiectul expus, astfel încât autoarea a ajuns la o sinteză desăvârşită, preschimbându-şi mica naraţiune – care la origină a fost fapt de viaţă dintre cele mai dureroase pentru dumneaei – într-o istorisire morală, cu certe învăţături deduse în final. Un giuvaer între povestirile sale, fără a pierde ceva din sufocarea sufletului ei rănit odinioară. Cititorul se va întreba de ce i-a găsit dânsa locul între ‘minuni’ când, de fapt, este vorba numai de sfatul cuminte al unui duhovnic înţelept, pus în aplicare împotriva iniţialei intenţii proprii a naratoarei, una vindicativă. Tocmai distincţia dintre simţămintele furibunde ale femeii şi atitudinea iertătoare şi înţelegătoare a Părintelui Nicodim a făcut să fie socotită cea din urmă o adevărată ‘minune’ ieşită din ordinea firescului (!) răzbunării umane, cum o socoteşte omul.

“Prinsesem o ură mare pe o soră a mea pentru o faptă ruşinoasă ce o săvârşise. Eu nemaiputând-o suferi, fiindcă toţi fraţii şi surorile mele mă întrebau despre dânsa, m-am gândit să o alung de acasă sau să plec eu, căci atunci când mă uitam la ea, vedeam întuneric înaintea ochilor mei. Dar, mai întâi, m-am dus la părintele, să-l întreb ce să fac, să o alung sau să plec eu? Părintele a răspuns să nu fac nici pe una, nici pe alta, ci să am răbdare şi să îngrijesc de ea, să o ajut cu tot ce are nevoie. Să separ o cameră, în care să-i pun în mijloc o masă, cu o cană de flori pe ea şi să nu mai vorbesc cu nimeni despre ea, absolut, absolut, absolut!!! Eu am răspuns: – “Cum să nu vorbesc, căci ori cu cine mă întâlnesc, mă întreabă de ea şi trebuie să răspund.”

“Atunci părintele mi-a zis: – “Când te-o-ntreba cineva, să răspunzi aşa: Ce-a fost s-a trecut; acuma e acasă şi îşi face canonul.”

“Am venit acasă şi am făcut aşa cum m-a învăţat părintele şi nu mai vedeam întuneric, ci lumină în faţa ochilor mei, când mă uitam la ea. Şi nu m-a întrebat nimeni de ea 2 ani de zile. Deci, abia după 2 ani şi-a mai adus aminte cineva să mă întrebe despre ea şi atunci numai o singură persoană, când a trebuit să folosesc acel răspuns: că e acasă şi îşi face canonul.

“Aşadar, cu rugăciunile şi sfatul părintelui şi cu un mare ajutor ce ne-a dat, căci părintele era şi foarte milostiv, s-a făcut din întuneric lumină, din ură dragoste şi din întrebările celor mulţi tăcere.”

Apăsarea celor petrecute demult şi, mai cu osebire, puterea dragostei personale minunând-o – ceea ce s-a răsfrânt asupra monahului care a ştiut, la momentul potrivit, să judece cu bărbăţie situaţia gravă pe punctul de a se instaura între cele două surori, putând conduce chiar la o sinucidere, şi nu numai s-o cumpănească, ci şi să-i insufle Anicăi iubirea necesară acolo unde o greşită înţelegere a rigorii moral-creştine o împinsese la ură, îi impune gazdei mele să ajungă singură şi fără întrebări suplimentare la aducerea în discuţie a acelui prag dintre pace şi dorinţa de răzbunare odioasă ce-i pângărise sufletul cândva.

– “De fapt, Părintele îmi dăduse mia [în loc de: “mie”], ce-am avut eu. necaz mare, care l-am plâns la dânsul, la o mărturisire, şi ca să ies din nacazul şeala, cu o soră de-a mea, ei. – o ştiţi aşa, aţi auzit de dânsa… – şi mi-o dat să vând din cărţi, de două mii de lei, pentru a o ajuta pe sora şeaea, în necazul ei, de aşeaea mai vindeam, nu cu altă ocazie.”

– “Ce a ajuns copilul despre care vorbiţi?”, mă interesez, deoarece sunt conştient (datorită cunoaşterii povestirii citată imediat mai sus) de piedicile lăuntrice întâmpinate de dânsa pentru a mărturisi în public faptul că o soră a dumisale avusese copil din flori. Sau cel puţin aşa îmi închipuiam eu: că nu-şi depăşise dificultăţile sufleteşti nici măcar acum. Lucrurile stăteau altfel: eu nu ţinusem seama de intervenţia părintelui Nicodim în gândurile Anicăi Ţupu, după cum nu luasem seama nici la trecerea priincioasă a timpului peste povara de ieri.

– “Cu o soră de-a mea a fost.”, continuă să evite a discuta de-a dreptul despre rodul dragostei neîngăduite, de anţărţ; cel puţin, aşa mi se pare.

– “O soră, dar a avut un copil.”, insist, aducând-o înapoi la subiectul de care fuge, crezând că va scăpa, că va fi iertată de a-şi asuma iarăşi ruşinea păţită cândva.

– “Aşaaa! O avut un copil. O avut doi.”

“Hait! Habar n-aveam că fusese vorba despre doi copii din flori…! Poate greşesc insistând atâta…”, îmi zic, resimţind de parcă ruşinea sa ar fi fost a mea proprie… “M-am înşelat când îmi spuneam că refuza să vorbească. Atunci de unde izvora tăcerea precedentă ca răspuns la întrebarea mea? Poate că dintr-o simplă neînţelegere a ce anume voiam să aud de la dumneaei, cum era zăpăcită de şuvoiul interior ce se îmbulzea să se preschimbe în cuvinte.”

– “Unul, o avut o fată întâi.” E mândră, de aceea şi scoate în evidenţă că a isprăvit o şcoală: “Are cartea ei de gospodină! Prima! Asta o fost întâi. Aşeaea de-a doua o fost mai. mai. nu chiar la locul ei. Mă rog.”

– “Şi n-o mai iubiţi?”, o tachinez şi pentru a vădi că, oricât de mânioasă fusese iniţial, ajunsese să îndrăgească fata.

– “Ba daaa! Daaa, daaa, daaa! Îi căsătoriiităăă.! Îi la Săvineşti. Îi gospodină. Are şi ea un copil. Da. Ei, mă rog, s-o refăcut. Ei, s-o uitat ce-o fost. Ei, da, Părintele m-o ajutat muuult de-am avut răbdare. Că eu am zîs, când m-am dus la Părintele, îmi pusesem în gând: “Eu că şe să fac cu dânsa?”. Nu puteam suferi s-o mai văd! Avusese un necaz mai înainte, cu alt copil, care acu’ era de şapte ani, prima; asta, a doua, acu’ iar altă poznă pe capu’ meu? Aşaaa.

“Şi m-am hotărât că o alung de-acasă sau plec eu, mă duc unde-oi vedea cu ochii, sau îi scot tóte lucrurile ei din casă şi le duc să le dau peste gard acolo unde era cu pricina. Dar tot eu singură m-am calmat şi m-am gândit: “Nişiuna dintre aiestea trei nu fac, până nu mă duc la Părintele să-l întreb pe Părintele care s-o aleg din toate.! Şi şe mi-a spune Părintele, aşeia am să fac.” Aşaaa. “Dacă mi-a spune Părintele să caut di ea, mă rog. Şi mi-a spune Părintele, eu îs deşisă una dintre aieastea trei să fac.”

“Şi mă duc la Părintele şi-i spui: – “Uite, Prea Cuvioase Părinte, am un necaz, uite aşa, c-o soră a mea.” Îi povestesc necazul, aşa, “şi m-am gândit la trei lucruri de făcut, să fac unul din ele. Da’ am zîs că nu fac nişiunul până nu vă întreb pe Sfinţia Voastră care mi-aţi da din astea trei să-l fac. Ori că plec eu, ori s-o alung pe ea, ori să-i duc hainele peste gardu’ cu pricina!”

Acesta, dintre multele roluri pe care le are un duhovnic, mi se pare cel mai anevoios, ca şi cel mai însemnat. Mă refer la rolul său de sfetnic. După lucrarea mărturisirii pe care o ascultă şi iartă, în numele lui Dumnezeu, preotul devine sfătuitor. Adică un înţelept mai presus de rătăcirile în cari se pierde, buimac, insul din faţa sa. Cine îl poate pregăti pe studentul în teologie – mai greu: pe elevul seminarist, care şi el are dreptul să fie hirotonit! – pentru ca acesta să devină un ‘înţelept’?!… Nu există nici un curs universitar, cu atât mai puţin unul seminarial, ce să trateze despre această formare a lui, atât de însemnată pentru tine, anume, într-un fel, deprinderea de a-ţi fi prietenul cel cu capul pe umeri atunci când tu ţi l-ai pierdut pe al tău… Cine ştie cum e aia să-ţi păstrezi capul pe umeri?…

Dacă vreunul dintre cititori mi-ar şopti că a-şi ţine capul pe umeri înseamnă a urma poruncilor lui Dumnezeu şi sfaturilor Bisericii, i-aş mulţumi frumos şi l-aş încunoştinţa că asta o ştiam şi eu! Întrebarea mea priveşte modalitatea de a transmite dorinţa acelei urmări a poruncilor şi sfaturilor pomenite, modalitatea de a o însămânţa în sufletul celui dinaintea ta, modalitatea de a găsi argumentele în stare să mişte inima ce te ascultă. Aceasta mi se pare cumplit de greu: să însămânţezi în acel tic-tac al cordului voinţa de a-ţi schimba radical viaţa.

Daaa…, privind înapoi îmi dau seama că, în primul rând se cuvine să fii tu ferm convins de adevărul de neînlăturat al celor ce eşti dator să spui; şi să aprinzi cu focul din pieptul tău fiece firimitură de cuvânt pe care-l scoţi ; şi să i te adresezi ca în pragul Judecăţii de pe Urmă, de ca şi când moartea amândurora ar surveni a doua zi…!

Ei şi?! Dacă nu este deajuns?!

– “Aşa. Şi Părintele, când m-o privit aşa cu o jaaale nemaipomenită. m-o măsurat aşa din cap şi până în pişioare: – “Şi unde-ai să te duşi?”, zişe Părintele. Dar eu: – “Oriunde numa’ unde n-o fi ea!” – “Ei, păi, niciuna din astea să nu faci”, zişe Părintele. Aşa. “Pentru că dacă ea se duce să-şi facă o seamă şi s-au pierdut două suflete, şi ea, şi sarcina care o are?…” Aşa. “Deci trebuie să ai răbdare să îngrijeşti de ea.””

Uşor de spus. Dar Anica şi începuse a se frământa cu ce s-o ţină şi pe soru-sa acasă atâta amar de timp, apoi şi pe plodul ei, că doar numai bogată nu era!

“- “Păi uite, te trimet eu la Bucureşti, îţi dau o scrisoare, te trimit la Bucureşti, la ‘părinţi’…” – aşa zicea: ‘la părinţi': Poeţelea şi Măgirescu şi alt Măgirescu, frate. O scris ‘părinţilor’ scrisoare: “Daţi-i cărţi sorei Anica în preţ de două mii de lei, valoare, fără bani.”  [va să zică să-i dea cărţi în valoare de două mii lei, fără să aştepte contravaloarea lor vreodată] “- aşa -, iar mie îmi spune: – “Daaa, nu mai spui nimănui. Numai lor le spui. Încolo nu mai spui nimănui. Şi să-ţi iei dintr-acelea două mii de lei de vinzi şi-i cumperi ei ce-i trebuie. Ce fel de casă ai?”, zişe. “Poţi avea de rezervă o cameră?” Eu îi spui cum îi casa noastră, aşa. “Ei, ai de unde să îi dai o cameră ei. Şi-i duşi acolo tăt şe-i trebuie.” Aşa. “Cauţi de dânsa. Îi duci acolo tăt şe are nevoie. Ba să-i pui şi o masă în mijlocul casei, cu o cană de flori.” Aşa. “Şi să-i duci tăt ce-i trebuie acolo. Şi de ea să nu mai vorbeşti nimic către nimeni. Absolut. Absolut. Aaaaab-sooo-luut!”, a făcut Părintele a treia oară.”

Ea nu ştiu de cunoştea de pe atunci învăţătura Părintelui Nicodim: “Atotştiutorul şi purtătorul de grijă al omenirii, Dumnezeu, toate câte ni le dă sunt numai şi numai spre folosul nostru. Noi oamenii adeseori ne înşelăm când zicem că ar fi bine aşa, ori altminterea, şi nu aşa cum face Dumnezeu. Vederile noastre pentru prezent şi cu atât mai mult pentru viitor sunt foarte scurte, iar vederile lui Dumnezeu sunt nemărginite, fiindcă el este nemărginit. Pe cât e de înalt cerul faţă de pământ, aşa sunt de înalte vederile, cunoştinţele, cuvintele şi lucrările lui Dumnezeu faţă de vederile, cunoştinţele, cuvintele şi lucrările omeneşti şi încă mai mult. Pentru aceasta e bine ca întotdeauna să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, ştiind că El toate le lucrează în folosul nostru”. Dar nu i-a trebuit mult să o deducă singură.

– “Da’ eu atunşia m-am gândit: “Da’ cum să vorbesc dacă mă-ntâlneam cu şineva şi mă-ntreba de ea: – “Şe mai faşe Saveta, bree?” ” [A folosit tonul pe jumătate batjocoritor, pe jumătate tandru, ca îngrijorat, al vecinilor şi cunoştinţelor ce pun la suflet, pasă-mi-te, durerile tale, dar, de-adevăratelea, îşi vâră nasul unde nu le fierbe oala şi se străduie doar să te îngroape într-o situaţie fără scăpare. După care continuă a-şi imagina ce i s-ar putea spune de gura lumii pentru a fi definitiv înmormântată în ruşine:] “- “‘ai de mine, Anică, ce mai faşi tu cu é, cum o mai duşi, ce mai faşi?!…” ” Ei, şi de-aşeea am spus Părintelui: – “Dacă mă-ntreabă şineva şi trebuie să-i răspund. Am atâţia fraţi, surori şi vin la mine şi: – “Şe mai faşe Saveta? Unde-i?” Ei!”.

“Stă Părintele şi se gândeşte, se uită aşa în sus puţin şi zişe: – “Uite şe e. Şine te’ întrebá despre dânsa, să-i spui aşa: ‘Şe-o fost s-o trecut! Acu e în casă şi-şi faşe canonul.'” “Ei, atunşia-i gata. Aşa-m să fac”,  m-am gândit eu.

“Şi vin acasă.

“Da’ asta de-abia acu’ mi-am venit eu în fire, la atâţia ani, că aşeea a fost o prooroşire a Părintelui. Că n-o zîs: ‘Spune şe faşe’. O zîs că: “Şe-o fost s-o trecut!” Deci Părintele a proorocit că n-are să mă întrebe nimenea până o fi trecut de. Până o fost odrasla nou născută de un an de zile, nu m-o întrebat nimenea de ea!”

La o nouă lectură, mă întreb dacă Anica Ţupu, când semnalează caracterul miraculos al întâmplării acesteia, nu se referă la ceea ce i s-a părut ca o proorocire, după cum reiese din convorbirea cu dânsa. Însă nu mă las convins cu uşurinţă nici de această ipoteză, deoarece mi se impune fără drept de contrazicere ideea că naşterea acelui copil şi dragostea cu care a fost înconjurat el atunci şi mai târziu tocmai de ‘tuşă-sa Anica’, care-l vrăjmăşise cât crescuse în pântecele maică-si, constituie minunea mereu veche şi nouă a înmulţirii şi iubirii dintre membrii familiilor tuturora de pe pământ.

După încheierea cu bine a necazurilor pomenite, parcă o văd pe Anica Ţupu ducând până la capăt lectura frazei următoare, scrisă de Protosinghel, cum o confirmă cu toată căldura sufletului ei, cândva bătut de vânturile cele rele: “Dumnezeu cel Atotbun a pus o părticică de bunătate din visteria Sa şi în oamenii făcuţi după Chipul Său. Aceasta se dezvoltă şi înmulţeşte, ori se piperniceşte şi piere, după hărnicia ori lenevirea fiecărui om”.

Anica Ţupu citează şi două cazuri de vedere la distanţă limpezi. Dacă teologia noastră ar fi suficient de dotată cu instrumentele analizei spirituale, dacă ar avea experienţa unor atari pătrunderi în misterul dotărilor suprafireşti, aş putea da mai multe amănunte în vederea înţelegerii celor de mai jos. Până atunci, nu ştiu alta decât să citim împreună, smeriţi, mărturiile ucenicei Părintelui, ţinând seama de opinia scriitorului religios la care apelăm când şi când pentru limpezirea încâlcelilor întâmpinate cu cât înaintăm în înţelegerea vieţii acestei ucenice a Sale: “Iscusinţa însuşirilor spirituale pe care Dumnezeu le-a pus în fiinţa omului sunt un Dar Dumnezeiesc.”

“Ne-am dus o dată la Mănăstirea Văratec, cu o căruţă de alimente, trei persoane. Apropiindu-ne de Mănăstire, ne întrebam noi îndenoi unde să tragem căruţa cu alimente şi, nedumerindu-ne, am ajuns aproape de poarta Mănăstirii, unde-l vedeam de departe pe părintele venind repede înaintea noastră. Nu ne-a spus unde mergea; bineînţeles că nici noi nu l-am întrebat, dar ne-a dat indicaţii unde să tragem căruţa şi s-a întors înapoi. După ce am descărcat alimentele, ne-am dus la părintele acasă, unde era Maica Maria care pregătea mâncare. Ea s-a mirat tare când ne-a văzut şi ne-a spus că părintele, în acele momente, scria la masă – “”şi numai îl văd” – zice ea – “”că, neobişnuit, se scoală repede de pe scaun, îşi ia papucii în picioare, iese din casă, iese pe poartă şi o ia repejor pe uliţă, la vale, nepricepându-mă eu unde se duce, căci nu ne-a spus nimic; dar acuma am înţeles că el a presimţit cu duhul că veniţi şi nu sunteţi lămuriţi încotro să apucaţi.””

“Altădată scriam la “Vămile văzduhului”, în casă la maica Epraxia, şi vine părintele acolo şi, printre altele, ne spune că trebuie să vină fratele Jorj, că e nevoie să-l trimită la Bucureşti, cu oarece interes în legătură cu manuscrisul. Maica Epraxia a spus: – “Fratele Jorj, când a plecat de la noi, ne-a spus că nu mai vine degrabă, că se duce undeva mai departe la lucru; şi deabia a plecat de aici doar de câteva zile.” Atunci părintele a zis: – “Nu se poate; trebuie să vină numaidecât, că avem mare nevoie de el.” Şi a doua zi am rămas uimite, cu Maica Epraxia, când l-am văzut pe fratele Jorj intrând în casă. Cred că şi el îşi aminteşte. Cine l-a anunţat să vină? Rămâne să răspundă el.”

Un caz de ‘nevoie’ a duhovnicului, cărei nevoi i se împotriveşte natura, sub forma bolii a chiar aceleia care narează, de încercare a gradului de invaliditate cu care i se înfăţişa dânsa, de probare a unui ‘tratament’ aparent dur, dar posibil a fi dat roade, e prezent în următoarele:

“Într-o Duminică dimineaţa, când m-am sculat din somn, eram parcă anchilozată: mai să nu mă pot mişca; încă cu greu m-am dus la Sf. Biserică, eu crezând că o să-mi revin. Am stat aşa cum am putut – numai eu ştiu – acolo, într-un colţ, până la terminarea sluj-bei. M-am dus încetişor înapoi, la Maica Epraxia, şi i-am spus că nu pot să mă mai duc la părintele, la scris. Am rugat-o să trimită ea pe cineva să-i spună părintelui motivul, dar, totuşi, m-am gândit să mă duc eu aşa cum voi putea, pentru ca să mă vadă părintele şi să mă creadă. M-am dus tare încet: deabia am ajuns. Părintele m-a văzut din casă, când am intrat pe poartă; a ieşit în prag înaintea mea şi a zis: – “Ei! ai venit?” Eu am răspuns: – “Da, Prea Cuvioase Părinte, am venit, dar nu mai pot face nimic: sunt bolnavă…” şi deabia vorbeam cu gura. Atunci, părintele a zis: – “Ai răcit” şi îmi întinde o găleata goală, zicându-mi: – “Ia, du-te şi adă o găleată de apă proaspătă, de la fântână, dar fuguţa.” Eu atunci m-am întristat, dar totuşi, am întins mâna încetişor, am luat găleata şi am plecat spre poartă, deabia mişcându-mă. Când am ajuns la poartă, m-am uitat în urmă, să văd dacă părintele mă vede cum merg eu. Sfinţia Sa era tot în prag şi se uita după mine. După ce am ieşit în drum, m-am gândit că părintele a zis “fuguţa”. Şi am încercat a mări pasul câte puţin şi am ajuns cu greu la fântână, unde era o Maică pe care nu am cunoscut-o. Ea mi-a scos apă, mi-a turnat-o în găleată şi eu i-am mulţumit, iar ea a zis: – “Domnul să te blagoslovească, soro, şi să-ţi dea sănătate.” Mă gândeam că n-o să pot să duc găleata plină, dar, totuşi, am încercat ba să dau chiar fuguţa. Şi eu cât mă apropiam de casa părintelui, parcă îmi venea putere mai multă. Când am ajuns la prag, iese părintele, îmi ia găleata cu apă, o duce în casă, apoi iese afară cu un cojoc mare şi îmi zice: – “Ia! îmbracă cojocul lui Ilie şi mergi colo în cameră şi te apucă de scris, dar să fii cu băgare de seamă că acolo sunt Sfintele Taine.” Am îmbrăcat cojocul din care nu mă mai vedeam, am intrat în cameră şi m-am apucat de scris; şi m-am făcut sănătoasă.”

Voi încheia, recurgând iarăşi la citarea din cugetările Parintelui Nicodim:

“Pe măsură ce (…) oamenii se pocăiesc şi se părăsesc de păcatele lor, Dumnezeu se întoarce spre ei cu milă şi cu îndurări. El transformă cu Atotputernicia şi Atotînţelepciunea Sa scârbele în bucurii, vrăjmăşiile în prietenii sincere, războaiele în pace, răsturnările în înălţări, înfricoşările în încurajări temeinice, primejdiile în salvări şi împuterniciri, iar bolile în însănătoşiri” …

Motto

“- “Ia, spune, măi, Ano, ale cui sunt aceste iniţiale: De Me Ne?”

Eu am răspuns foarte clar: – “Dumnezeu Mântuitorul Nostru.”

Atunci, anchetatorul a trântit caietul cu ciudă pe masă şi a zis enervat:

– “Dumnezeu Mântuitorul vostru…”

Şi cu aceasta s-a terminat ancheta.”

Anica Ţupu

E deosebit de interesant să urmăreşti aceleaşi fapte şi aceleaşi personaje în naraţiunile a diverse persoane; mai mult, ale aceleiaşi persoane povestind aceeaşi istorie fie în medii sociale şi împrejurări deosebite, fie la distanţă mare de timp, ceea ce, şi într-un caz şi în celălalt, modifică atât amănuntele conţinutului, cât şi, mai ales, implicarea afectivă; uneori se revelează astfel şi motivări inedite ale acţiunilor. Pe o atare structură s-a întemeiat opera romanescă a scriitorului contemporan englez Lawrence Durrell.

Şi în cazul nostru, privitor la arestarea Anicăi Ţupu, avem norocul a ne confrunta cu mai multe variante ale întâmplării, ceea ce face  deosebit de palpitant romanul acelui moment din viaţa ei.

Voi începe prin a pune la dispoziţia cititorului fragmentul final din capitolul minunilor întâlnite în existenţa sa. Fără ca Anica să explice de ce socoteşte ‘minuni’ arestarea şi detenţia, mi se pare uşor de dedus că scăparea cu viaţă din temniţă a impresionat-o ca ceva miraculos. Toţi cei care am trecut pe acolo am avut acelaşi sentiment al intervenţiei Proniei întru salvarea noastră, ceea ce nici nu este de mirare, după cum nici nu este neadevărat.

“În ultimul timp mă aflam la Agapia, scriam în bucătărie la părintele. Era seara târziu când văd că intră fratele Jorj pe uşă, foarte speriat, şi mă întreabă unde e părintele. Eu i-am spus că e în camera din vale şi stă la masă. Se duce acolo repede şi nu mai vin înapoi nici el, nici părintele; dar îndată vine Maica Ana, îmi spune să strâng repede caietele şi toate cărţile, că nu mai puteam lucra, fiindcă a adus fratele Jorj o veste foarte rea: ne aşteptăm de o percheziţie. – “Mâine dimineaţă trebuie să pleci acasă, să nu te găsească aici.” Dimineaţa, am plecat acasă, fără să mai dau ochii cu părintele, foarte supărată.

“Peste 3-4 zile, primesc răspuns [= primesc ştire] de la părintele: să strâng bine cărţile, mai ales manuscrisul cu “Vămile văzduhului”, că s-ar putea să se facă percheziţie şi la mine acasă. A doua zi, mă pomenesc cu o maşină la poartă, cu un căpitan de Securitate şi doi miliţieni din comună. Ne anchetează pe toţi din casă, face percheziţie peste tot, până şi-n grădină, prin porumb, dar n-a găsit nimic. Cărţile erau foarte bine asigurate, nu ştia nimeni de ele, numai eu singură ştiam. Peste câteva zile, mă cheamă, mă întreabă de manuscrisele cu “Vămile văzduhului”. Eu le spun că nu am nimic. – “Cărţile şi manuscrisele ce am avut le-am dat de citit la oameni, la unii împrumut, la alţii în dar.”

“Au anchetat şi pe acei oameni pe care-i declarasem că le-am dat cărţi. Ei au spus la fel ca mine; dar nu le-au cerut cărţile. După câteva zile, iar mă cheamă la anchetă şi îmi citeşte declaraţia părintelui Vasile: “Eu subsemnatul Poeţelea Vasile, fiu al Anghelinei şi al lui ? [nu reţin numele tatălui], pe data de ? [iarăşi nu reţin data], i-am dat lui Ţupu Anica, din comuna P. şoimului, jud. Neamţ, un manuscris bătut la maşină, cu “Vămile văzduhului”, spre păstrare.

“Atunci, eu ştiind că este aşa, am zis: – “Dacă el spune aşa, într-adevăr spre păstrare mi l-a dat şi eu nu am vrut să trădez. Aşadar, daţi-mi voie să mă duc să vi-l aduc.” – “Nu te duci singură”, zice căpitanul, “ci mergem şi noi.” Şi ne-am suit în maşină şi am venit acasă. Am vrut să-l las în casă, de vorbă cu tătuca, dar el s-a ţinut de mine, să vadă de unde scot manuscrisul pe care ei nu l-au găsit la percheziţie, căci nu mă întrebau de alte cărţi, ci numai de manuscrisul cu “Vămile văzduhului”.

“Şi când au descoperit acolo unde era manuscrisul, care din nefericire era pus alături de toate cărţile care le aveam acolo puse tot spre păstrare, mi le-au luat pe toate, le-au dus la sfatul popular, de unde le-au transportat la Bacău. Acolo, le-am văzut aşezate frumos într-un dulap, când am fost chemată acolo pentru o anchetă. Printre acele cărţi, am avut şi multe caiete scrise de mine; şi unele din ele erau scrise după “manuscrisul nou”, căci, în ultimul timp, nu mai scriam după “vechiul manuscris”. Şi pentru ca să le cunosc, am scris pe copertă: D.M.N., ceea ce însemna: “după manuscrisul nou”.

“Pentru aceste iniţiale au venit şi m-au luat cu maşina şi m-au dus la Bacău, căci acolo erau cărţile duse, crezând ei că aceste iniţiale sunt numele unei persoane şi voiau să o descopere. Şi arătându-mi un caiet, m-au întrebat: – “Ia, spune, măi, Ano, ale cui sunt aceste iniţiale: De Me Ne?” Eu am răspuns foarte clar: – “Dumnezeu Mântuitorul Nostru.” Atunci, anchetatorul a trântit caietul cu ciudă pe masă şi a zis enervat: – “Dumnezeu Mântuitorul vostru…” Şi cu aceasta s-a terminat ancheta şi nu am mai fost chemată până pe data de 17 Decembrie, la tribunalul militar din Bucureşti, unde am fost judecată pentru difuzare de cărţi interzise (religioase).”

Ce se petrecuse, ce nu se petrecuse, adevărul este că Anica, pe data de 18 august 1964, se pomenise cu un securist că vine să-i ia un interogatoriu, “de martor”, cică –  ceea ce o mai linişti. “Dacă-i vorba că sunt martor, m-o ajuta Dumnezeu să scap basma curată şi i-o ajuta şi pe alţii prin mine…”. Încrezătoare în sprijinul de Sus şi-n propria-i şiretenie ţărănească. N-o cultivase – ferească!… -, dar ştia că sta amorţită în adâncul ei, dar nu pentru totdeauna, ci şi gata să-i sară-n ajutor la o nevoie. Această şiretenie a fost soaţă mai mult sau mai puţin legiuită, însă bună, credincioasă, de nădejde, plugarului nostru a cărui ogradă, din veac de veac, a fost călcată ba de tătar, ba de hun, ba de turc, ba de rus, ba de neamţ, ba de fraţii de-un sânge; şi el, ţăranul, se aşeza spate-n spate cu şiretenia lui şi luptau împreună cu vrăjmaşii, ori de unde năvăleau. Cu ce să se ajute şi el? Fie cu bâta, fie cu şiretenia, mereu cu rugăciunea, că nimeni nu-i sărea alături, la o nevoie. Aşa şi femeia noastră – rămăsese singură numai cu Dumnezeu din cer…

“Ţupu Anica, născută la 12 ianuarie 1917, în comuna Mastacan, raion Buhuşi, reg. Bacău, fiica lui Alexandru şi Maria, fără ocupaţie, domiciliată în comuna Calu Iapa – Buhuşi, satul Calu, buletin de identitate Nr. 327.809 seria MT eliberat de miliţia raion Buhuşi, ascultată ca martoră în cauza privind pe POEŢELEA VASILE”, scria cu râvnă datele ei civile omul ce venise în ograda sa. O umpluse de bucurie, când o încunoştinţase că era doar martoră şi nu acuzată; cel puţin cu astfel de gânduri se îndreptase ăla către ea… “Oare aşa să fie de-adevăratelea sau este un joc al ofiţerului, folosit să mi-adoarmă spaima, ca, socotindu-mă martoră, să fiu mai puţin trează la minte când îi răspund dumnealui, îngreunându-mi astfel mai dihai păcatele ori îngreunându-le pe ale altora…?”, îi trecu ei o umbră peste tâmple. Norul gândului îi folosi pentru a-şi mai răcori veselia că n-o incriminau, cum se aşteptase, ci voiau, mai curând, să cunoască treburile altora şi prin dânsa.

Într-adevăr, cu asta şi începu noul venit:

– “Cunoşti persoana în cauza căreia eşti audiată?”, o luă de sus, cu limbaj sec, profesional, individul.

“Apoi, dacă i-aşa jocul, aşa oi juca! Nu-i place să vorbim ca oamenii, om vorbi ca neoamenii!”, trase ea concluziile, acomodându-se la tonul sugerat de celălalt.

Zise:

– Îl cunosc pe Vasile Poeţelea…”

Insul desenă cu stiloul literile pocit, dar fără să sară niciuna; le zgâria apăsat şi anevoie, una mare, alta mică, asta aplecată la dreapta, să cadă de pe rând, aia înţepenită ţanţoş spre cerul filei, ca un catarg, astălaltă ghemotoşită şi cu capul către stânga, privind înapoi, speriată că nu-şi găsea locul. “Să fie de aur?”, se întrebă ‘martora’, neputându-şi lua ochii de pe peniţa stiloului, ce lucea tare, cum şerpuia, gata să se rupă-n două la cotituri. “De unde să aibă ăsta, ofiţer de paie, peniţă de aur? Doar dacă i-a făcut la dreapta stiloul vreunuia de-a fost martor ca mine…”, mustăci dumneaei a zâmbet, însă nu lăsă a-i răsări pe faţă surâsul acela cu care, pe dinăuntru, se mai încuraja niţel, să uite de încordare. ‘Scriitorul’ era chinuit de frământările ‘meseriei’, care, parcă, îl înverzeau pe la cearcăne şi ori pe unde trebuiau să fie adânciturile obrazului. Anica îşi aminti a fi auzit nişte păcătoşi de copii râzând unul de altul cu strigătura:

“Eşti scriitor la primărie,

Cu mătura la spate

Şi călimara pe două roate!…”

O ţinuse minte luni de zile, datorită rimei şi mai ales din pricina imaginii ce nu i se potrivea ştiinţei sale de viaţă: “Adică, ce-i aia o mătură ce se foloseşte de o călimară, precum tocul? Iar o călimară cum poate sta “pe două roate”?”. Până într-o bună zi când o nepoată, elevă la oraş, întrebată şi ea asupra înţelesului şaradei, râse de dumneaei: – “Păi, tuşă Anică, asta-i gunoierul de mătură străzile oraşului, nu-l ştii cum umblă cu aia de-i zice: “tomberon” înainte, pe roţi? un fel de coş de gunoi, din tablă?!” Ba da: acum îl ştia…

Iar acela scria …cu tocul de la spate!

“RĂSPUNS: Da, cunosc pe numitul POEŢELEA VASILE.”

După ce-i puse câteva întrebări în legătură cu vârsta, locul de baştină, situaţia maritală, domiciliul şi ocupaţia lui, omul rezumă din condei:

“Acesta este în etate de circa 65 ani, este originar din comuna Mastacan, raion Buhuşi, reg. Bacău, nu este căsătorit, în prezent domiciliază în Bucureşti, pe o stradă spre Colentina şi în trecut se ocupa cu vânzarea unor broşuri cu conţinut mistic religios.”

Pentru obţinerea ultimei informaţii, aceea privind vânzarea broşurilor religioase în trecut, îi trebuiră niscai treizeci de minute pe puţin pentru a o convinge pe Anica asupra faptului că nu numai că ei, copoii, cunoşteau acea ocupaţie, dar anume pentru confirmarea femeii în această direcţie veniseră până la dumneaei. Însă, de scris, nu o făcu aşa cum spusese dânsa: “cărţi sfinte”, ci îşi vărsă năduful, desemnându-le cum voia el: “cu conţinut mistic religios”.

“ÎNTREBARE: Când şi în ce fel de împrejurări l-ai cunoscut pe numitul POEŢELEA VASILE?”

– “Tatăl meu, care în prezent este în etate de 89 ani, a fost în trecut ajutor de dascăl la biserica din satul Calu, unde cânta la strană”, se grăbi ea să sublinieze, deoarece i se părea – şi din punct de vedere logic nici nu greşea – că era mai uşor de înţeles marea amiciţie născută între cei doi bărbaţi dacă ea arăta că şi tatăl ei, prin profesiunea lui, era legat de biserică.

– “E credincios…”, explică ea, cu ochii umeziţi de emoţia adusă de amintirea lui Alexandru Ţupu. Această emoţie îi venea dintr-aceea că se spăimânta numai la gândul că părintele ei era pomenit – oricât de trecător – într-o anchetă politică. “Dacă le-ar trece prin minte că şi dânsul…” O luă cu frig. Se scutură din creştet până-n tălpi.

Iar străinul transcrise în termeni ce o răniră ca o înjurătură:

“El fiind un element religios, a povestit că, în urmă cu mulţi ani de zile, a cunoscut pe un anume POEŢELEA VASILE, care vindea cărţi cu caracter religios la iarmarocul din comuna Roznov şi au fost buni prieteni.

“De asemenea, îmi mai spunea că POEŢELEA VASILE făcea negoţul cu cărţi religioase cu un alt cetăţean, anume MĂGIRESCU ION, în prezent decedat, pe care l-a cunocut prin POEŢELEA VASILE.”

Cele aflate până aici sunt suficiente pentru a ne explica afirmaţia Anicăi, de undeva mai sus în povestirea mea, în legătură cu aceea că de copil iubea difuzarea de carte religioasă. Într-adevăr, nostalgia cu care “tătuca” al ei îi pomenea pe cei doi, ca şi îndeletnicirea lor, şi li se declara prieten, ne lasă să presupunem ce influenţă au avut astfel de povestiri părinteşti asupra fiicei care atât de mult şi-a stimat tatăl.

Nu-l prea interesau pe securist nici părerea tatălui ei despre Vasile Poeţelea, nici modul cum se cunoscuseră, decât aşa, niţeluş, pentru umplerea unor date biografice rămase necompletate. Ce dorea să afle era cum îl cunoscuse Anica pe cel din urmă, că ea era martorul acuzării, nu?

“Ai venit unde te aşteptam, drăguţule!…”, glumi ea în sinea ei. “Acum să te ţii bine, că te-oi purta unde nici n-ai visat de când mumă-ta te-o făcut!”

Şi se puse pe băsmuit! În asta era meşteră mare – dovadă stau înseşi amintirile pe care i le răsfoim împreună: Anica are ştofă de scriitor. Acum, să nu-şi închipuie cititorul că minţea. Asta nu i-ar fi trecut cu vederea duhovnicul, nu! Dar adevărul de câte ori nu-i cea mai bună minciună? Se lăsă dusă la vale de adevăr, că nimeni n-o mai putea urmări. Curgeau gârlă cuvintele de pe buzele ei, curgeau, curgeau şi nimic din ce aştepta ălălalt nu ieşea dintre ele, oricât le storcea (vorbele) cu judecata câtă avea. Anica grăia şi glasul i se auzea bine, dar parcă tăcea.

Pentru moment, anchetatorului nu-i rămase decât să pară a fi fost mulţumit şi să pună pe hârtie snoavele femeii. “Ce-o fi mai târziu, o să vadă Anica Ţupu pe pielea ei!”, îşi zicea el.

“În urmă cu aproximativ 5 ani de zile, fratele meu ŢUPU NICOLAIE şi cu mine ne-am dus la Bucureşti pentru a-l vedea pe un văr al nostru care făcea armata acolo.

“Cu această ocazie, tatăl meu mi-a spus să trec şi pe la domiciliul lui POEŢELEA VASILE, din Bucureşti, pentru a vedea ce mai face, în care sens mi-a dat şi adresa acestuia.

“După ce am ajuns în Bucureşti, m-am dus cu fratele meu ŢUPU NICOLAIE în cartierul Colentina, la domiciliul lui POEŢELEA VASILE şi, găsindu-l acasă, i-am spus cine sunt, ne-am cunoscut, fiind bucuros de acest  lucru şi ne-a invitat în casă.

“Eu şi fratele meu am rămas la POEŢELEA VASILE o zi şi o noapte, timp în care l-am cunoscut şi pe MĂGIRESCU IOAN.

“De atunci eu am rămas în relaţii bune cu POEŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU IOAN, nu ne-am duşmănit şi nici nu ne-am judecat.”

Ridicolul acestei ultime remarci nu trebuie atribuit anchetatei; este un adaos al anchetatorului, care urmăreşte, probabil, o listă de întrebări, cunoscută numai lui. În vederea întrebărilor de la procesul ce urma să vină, el îşi ia măsuri de prevedere: să nu fi existat duşmănie între acuzat şi martorul care depunea împotriva sa, ceea ce ar fi anulat declaraţiile celui din urmă şi le-ar fi făcut neavenite, ele fiind rezultatul unei dorinţe de răzbunare.

“ÎNTREBARE: Ce discuţii ai purtat cu POEŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU IOAN, când ai fost la domiciliul lor din Bucureşti şi i-ai cunoscut?

“RĂSPUNS: În seara în care i-am cunoscut pe POEŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU IOAN, am stat  la masă împreună şi am vorbit despre tatăl meu, cu care erau prieteni.

“A doua zi dimineaţă, numitul MĂGIRESCU ION ne-a dus la Mitropolie, unde am asistat la slujbă. După amiază am plecat cu MĂGIRESCU ION prin Bucureşti, pentru a căuta unitatea militară la care nepotul meu făcea armata.

“Pe stradă, MĂGIRESCU ION s-a întâlnit cu un cetăţean de vreo 35 ani cu care se cunoştea şi l-a trimis pe acesta cu noi, pentru a-l căuta pe nepot.

“Cu acest cetăţean am umblat prin Bucureşti mai multe ore, până l-am găsit pe nepotul nostru cu care am stat de vorbă, după care acea persoană ne-a condus spre Gara de Nord, de unde eu şi fratele meu am luat trenul şi am plecat acasă.

“Eu nu ştiu cum se numeşte acest cetăţean şi nici cine este; de atunci nu l-am mai văzut.

“Cu POEŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU ION nu am purtat alte discuţii, în ocazia în care i-am cunoscut.”

Este de admirat puterea anchetatei de a se învârti în jurul aceleiaşi teme precum câinele în jurul cozii, fără a spune nimic din câte aştepta anchetatorul de la ea. Neomiţând adevărul, a decupat din întregul acelei întâlniri atât cât socotea dânsa că nu-i putea dăuna lui Vasile Poeţelea: o strângere de mână agreabilă cu fiica unui prieten de odinioară, invitarea ei în casă, schimbul de informaţii cu privire la tatăl ei, pe care gazda nu-l văzuse de ani mulţi, trimiterea cuiva împreună cu ea şi fratele său, care aveau nevoie de o călăuză, depunerea lor în mâinile altcuiva mai priceput şi expedierea lor cu trenul înapoi acasă. Ce poate fi mai nevinovat?!

Până-n prezent, Anica este mulţumită de sine. Dacă ar fi cunoscut tehnica schiorilor, ar fi denumit jocul ei cu anchetatorul: un ‘slalom’ realizat desăvârşit – se strecurase în viteză, cu dibăcie, făcând opturi printre ştacheţi, şerpuindu-şi trupul ba la dreapta, ba la stânga, după cum era nevoie ca să treci fără să dărâmi vreunul…

“Măcar de m-ar ţine Dumnezeu tot aşa şi mai departe…”, îşi făcu dânsa crucea în gură cu limba.

“ÎNTREBARE: Ce legături ai mai avut cu POEŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU ION, după ce i-ai cunoscut?

“RĂSPUNS: În anul 1961, am fost trimisă de preotul UNGUREA-NU ION, parohul bisericii noastre, la Bucureşti, pentru a mă interesa, prin POEŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU ION, despre un deviz cu unele lucrări ce trebuiau făcute la biserică.”

Urmează o altă poveste care, deşi adevărată, este spusă pentru adormit copiii; lectura proceselor verbale de interogatoriu ulterioare va lămuri cititorul de ce fac astfel de afirmaţii: Anica Ţupu, ascuţită la minte cât încape, se pricepe să se ascundă după deget ori de câte ori anchetatorul îşi închipuie că o va înghesui fără scăpare.

“UNGUREANU ION nu-i cunoaşte personal pe POEŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU ION, însă ştia de la mine că eu îi cunosc pe aceştia şi ei mă îndrumau unde să mă interesez de acel deviz.

“Am fost la Bucureşti şi m-am dus acasă la POEŢELEA VASILE, căruia i-am spus de ce am venit şi acesta l-a trimis a doua zi cu mine pe MĂGIRESCU ION, cu care am fost la o instituţie şi acolo ne-au comunicat că au trimis devizul.

“Ne-am reîntors acasă, la POEŢELEA VASILE, unde am rămas până seara, când am plecat spre casă.

“Cu ocazia acestei vizite, am fost întrebată de POEŢELEA VASILE despre starea sănătăţii tatălui meu şi despre unele rude ale sale din comuna Mastacan şi eu i-am răspuns ceea ce am ştiut în acest sens.”

Nici nu se putea presupune că l-a întâlnit pe vechiul prieten al bătrânului ei tată şi să fi lipsit atari schimburi de ştiri legate de sănătatea şi de buna lor stare… Cu un admirabil simţ al situaţiilor scenice – mă refer la ceea ce ţine de arta dramaturgului şi a regizorului de teatru – , tânăra crează un scenariu dintre cele mai plauzibile.

“După această dată nu am mai fost  la POEŢELEA VASILE, însă în anul 1962 a venit el pe la mine pe acasă şi, eu fiind plecată, nu ne-am văzut.”

Ceea ce elimină orice alte întrebări s-ar mai fi găsit să i se pună. Anica îşi închipuie că a scăpat basma curată cu asta. Numai că încă nu ştia câte-i putea Securităţii pielea!

“ÎNTREBARE: D-ta nu declari adevărul şi îţi cerem să fii sinceră”, îşi consemnează singur anchetatorul ţinuta “demnă”. Şi continuă, aspru:

“Declară ce legături ai avut cu POEŢELEA VASILE.”

“Hait! ăsta ştie mai multe!… Ia-n să văd pe unde-oi scoate eu cămaşa!… Dar ce o fi ştiind? Cum poţi ghici ce i s-a spus de către părintele Poeţelea sau altul? Ar trebui să-l las pe el să vorbească şi eu doar să-l pândesc să văd ce spune. Numai că, uite, păcătosul, el mă tot întreabă pe mine şi, personal, nu voieşte să caşte gura să-mi dea şi mie un capăt al ghemului pe care să-l deşir…”

“RĂSPUNS: Eu nu am avut alte legături cu POEŢELEA VASILE în afară de cele declarate.”

“Te pomeneşti că dacă-l iau pe “nu” în braţe, m-o ierta…”

Parcă i-ar fi auzit gândul şi l-ar fi încuviinţat, anchetatorul păru a-i trece cu vederea într-adevăr. Se interesă de altceva:

“ÎNTREBARE: Ce persoane ai mai cunoscut acasă la POEŢELEA VASILE?

“RĂSPUNS: Nu am mai cunoscut alte persoane acasă la POEŢELEA VASILE, însă ştiu că acesta se cunoştea cu numitul IONESCU JORJ, cu soţia acestuia IONESCU ILEANA şi fiica lui: IONESCU ANA, care locuiesc în comuna Grigoreni, şi pe care i-am cunoscut şi eu.”

Nu Anica l-a pomenit pe Jorj Ionescu, deoarece este prea şireată să rişte aducerea în discuţie a unui ins periculos, amestecat în toate încâlcelile pe care dânsa voia să le ocolească. Anchetatorul, care era evident că avea ştire de această relaţie a ei, i-a sugerat numele, iar Anica, muşcându-şi buza de jos până i se făcu roşie ca focul, îşi dădu seama că nu se putea preface a nu-l fi auzit.

“ÎNTREBARE: Când l-ai cunoscut pe IONESCU JORJ, pe soţia şi fiica acestuia? [dezacordul de număr îl priveşte pe anchetator.]

“RĂSPUNS: Eu am început să merg la mănăstirea Văratecul, din raionul Târgu Neamţ, încă de prin 1954, când l-am cunoscut şi pe călugărul MĂNDIŢĂ NICODIM, care făcea slujbe la acea mănăs-tire.

“M-am spovedit de mai multe ori la MĂNDIŢĂ NICODIM, ne-am cunoscut mai bine şi el m-a trimis să dorm la unele călugăriţe de la mănăstire.

“După câţiva ani de zile, am cunoscut la mănăstirea Văratecul, la călugăriţa EPRAXIA, la care dormeam, pe numitul IONESCU JORJ, care venise la mănăstire cu soţia şi fiica lui.

“Am intrat în vorbă cu IONESCU JORJ, soţia şi fiica lui, ne-am spus de unde suntem, şi ne-am cunoscut, dată după care ne-am mai văzut în decursul anilor la mănăstirea Văratecul, de mai multe ori şi am devenit prieteni.

“În discuţiile purtate cu IONESCU JORJ, am aflat că este prieten cu POEŢELEA VASILE, la care se ducea în vizită.”

Anica nu ştia cât urma să se contrazică pe viitor. Aşa încercam toţi să ne ascundem trecutul în faţa unor anchetatori de la care nu ne puteam aştepta la nimic bun.

“După ce l-am cunoscut şi eu pe numitul POEŢELEA VASILE, i-am comunicat acest lucru şi lui IONESCU JORJ şi acesta a fost bucuros. Tot din discuţiile purtate cu acesta am aflat că MĂNDIŢĂ NICODIM este în relaţii apropiate cu POEŢELEA VASILE şi IONESCU JORJ. Nu cunosc însă în ce constau aceste relaţii dintre MĂNDIŢĂ NICODIM, POEŢELEA VASILE şi IONESCU JORJ.

“ÎNTREBARE: Ce materiale cu caracter mistic religios ai primit de la susnumiţii şi la cine le-ai difuzat?”

Cititorul remarcă faptul că joaca Anicăi de-a nevinovăţia s-a încheiat. Acum tremurăm pentru ea, neştiind unde se va opri cercetarea, până unde voia Securitatea să o conducă pe femeie.

“RĂSPUNS: Eu am fost la M-rea Văratecul şi apoi la M-rea Agapia la preotul MĂNDIŢĂ NICOLAE, în perioada 1954-1964, cam de câte două ori pe an, cu care ocazie am primit de la acesta caiete de şcoală, pe care el scrisese o lucrare denumită “Vămile văzduhului”.

“La indicaţia lui MĂNDIŢĂ NICODIM, eu am transcris “Vămile văzduhului” pe caiete cu care veneam la mine acasă şi le-am dat să le citească şi să le scrie şi numiţilor ŢUPU ILEANA, ŢUPU NICOLAE, cumnata şi fratele meu, ŢUPU SAVETA, sora mea şi ŢUPU MALVINA, nepoata mea, lucru pe care aceştia l-au făcut până în prezent.”

Va să zică a trecut la mărturisirea atragerii şi a altora pe calea pe care o pornise ea. Pentru moment este vorba despre rude. Nu numai că recunoaşte a le fi îndemnat să copieze texte ale părintelui Nicodim, dar admite că le-a şi dat sfaturi de a se apropia de asceză, precum următoarele:

“De asemenea în discuţiile purtate cu aceştia, le-am spus că nu este bine să se ducă la cinematograf, la nunţi, botezuri, hore, sau alte petreceri, şi că ar fi bine dacă ar purta rochii lungi şi să se ducă la biserică.”

Din procesul verbal pe care-l am în faţa ochilor, nu rezultă la ce ameninţări a recurs anchetatorul pentru a obţine de la Anica rezultatele văzute; dar ameninţarea, deşi nenumită, este prezentă pretutindeni în subsolul filelor fără glas, printre rânduri, în buclele literelor…

“IONESCU JORJ a venit la mine acasă, până în prezent, de circa patru ori, când se întorcea de la mănăstire, cu care ocazie dormea la mine acasă, IONESCU ILEANA şi IONESCU ANA au venit şi ele la mine acasă de mai multe ori, unde au şi dormit.”

Pe nesimţite, datorită dirijării prin întrebările anchetatorului – chiar de nu sunt consemnate -, ancheta s-a mutat asupra familiei lui Jorj Ionescu. Oare voiesc s-o folosească pe Anica şi ca martor al acuzării membrilor acesteia? Sau aflând date despre activitatea lor securistul nu face decât să adune obezi în dosarul lui Vasile Poeţelea?

“Prin anul 1962 sau 1963, numita IONESCU ILEANA a venit  la mine acasă şi mi-a lăsat vreo trei-patru capitole din “Vămile văzduhului”, care erau scrise la maşina de scris şi cartonate, pentru a le scrie pe caiete, lucru pe care l-am şi făcut în decurs de circa şase luni de zile.

“Eu nu cunosc de unde a avut numita IONESCU ILEANA lucrarea “Vămile văzduhului”, scrisă la maşina de scris, şi nici ea nu mi-a spus.

“După ce am copiat “Vămile văzduhului” a venit la mine acasă IONESCU JORJ şi eu i-am înapoiat capitolele pe care le primisem de la soţia lui.

“Nu cunosc ce a făcut IONESCU JORJ cu “Vămile văzduhului” şi nici dacă le-a mai dat la cineva să le copieze; el nu mai avea legături cu alte persoane din comuna Calu-Iapa.

“ÎNTREBARE: Ce alte materiale de propagandă mistico-religioasă ai mai primit şi de la cine?

“RĂSPUNS: În cadrul legăturilor pe care le-am avut cu numitul IONESCU JORJ, de când l-am cunoscut şi până în luna iulie 1964, când a venit ultima dată la mine acasă, eu am primit de la acesta cărţi de propagandă mistico-religioasă ca: “Mica prăvilioară”, “Păcatul înjurăturilor”, “Eclipsa de lumină” şi altele, pentru a le citi.

“IONESCU JORJ mi-a dat circa 20 broşuri cu acest caracter, cu titlu de împrumut, fără a-i da bani pe ele. Nu cunosc dacă IONESCU JORJ a mai dat asemenea cărţi şi broşuri şi la alte persoane şi nici dacă a primit bani pentru ele.

“De la alte persoane nu am mai primit asemenea materiale.

“ÎNTREBARE: La percheziţia domiciliară ce ţi-a fost efectuată azi 18 august 1964, au fost găsite şi ridicate cărţi şi broşuri scrise de MĂNDIŢĂ NICODIM. De unde ai aceste materiale?

“RĂSPUNS: Parte din aceste cărţi şi broşuri le-am primit de la IONESCU JORJ, iar restul au fost cumpărate de tatăl meu, când era tânăr şi le vindea POEŢELEA VASILE la iarmaroc.

“Eu nu am primit nici un fel de cărţi şi broşuri mistice religioase de la POEŢELEA VASILE şi nici nu cunosc ca el să deţină asemenea materiale.

“ÎNTREBARE: Ce discuţii cu caracter politic ai purtat cu POEŢELEA VASILE, IONESCU JORJ şi MĂNDIŢĂ NICODIM, în cadrul legăturilor pe care le-ai avut cu aceştia?”

“Ştiam eu că tot aici o să ajungi, domnule anchetator! Dar să nu-ţi închipui că o să-ţi dau apă la moară! Să fi vorbit de şapte ori şaptezeci de ori pe zi politică şi tot nu ţi-aş spune-o. Pentru că dacă o recunosc, sunt terminată. Caput! Numai că – o să te miri, fiindcă tu nu poţi accepta realitatea, anume că, deşi nu vă ţin partea, nu toţi oamenii vă-njură: au treburi mai importante de păzit, cum ar fi să vă taie craca de sub picioare! – numai că, ziceam, politică nu făceam nici unul, deoarece noi aveam o politică mai înaltă de înfăptuit: POLITICA LUI DUMNEZEU…”

“RĂSPUNS: Eu nu am purtat nici un fel de discuţii cu caracter politic cu susnumiţii şi nici nu ştiu dacă făceau politică.

“După ce am citit prezentul proces verbal….

ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE

SEMNĂTURA,

Mr.,

ss/ Ţupu Anica”

Cum citarea procesului verbal de anchetă ne-a adâncit, fără să vrem, în cele mai tensionate clipe ale existenţei gazdei noastre şi a celor din jurul ei, să ne apropiem mai sistematic de acele evenimente, implicând-o din nou în desfăşurarea lor.

– “Vreţi să povestiţi cum a avut loc arestarea Părintelui şi a dumneavoastră?”

– “Când am luat eu întâi cunoştinţă de căutarea cărţilor, eram chiar la Părintele.

“Când o venit Gheorghe Ionescu, eu scriam, într-o bucătărie acolo, la Părintele” [ne mutăm cu mintea la mănăstirea Agapia, în odaia unde Anica atunci, alţii într-alte rânduri, participau la miracolul pregătirii cărţilor, copiind pentru autorul acestora, Părintele Nicodim, texte însemnate de Sfinţia Sa să fie integrate în cele scrise de dânsul, după copierea efectuată de aceste auxiliare credincioase faţă de cerinţele lui]. “Şi vine Gheorghe [Jorj] Ionescu şi deschide uşa la bucătărie şi mă-ntreabă din fugă: – “Unde-i Părintele?” Eu îi spui că-i devale la o maică. Se duce repede acolo.

“La mine nu mai vin nici el, nici Părintele. Vine Maica Ana [această monahie locuia, împreună cu sora de sânge a Părintelui, Maria, în casa unde scria Anica] şi-mi spune: – “Strânge, soră Anică, reapide cărţile, că-i jale. O venit Ionescu de-a adus un răspuns [cu înţelesul: ne-a adus ştire] de la Bucureşti c-o prins meleţia pe nişte oameni în Bacău, cu cărţi, şi de-acu’ ne aşteptăm de percheziţie. Strânge reapide tot şi, de dimineaţă, pleci. Te duci!” Mai era o persoană, o femeie, care scria acolo cu mine şi pe aceea o trimis-o la Văratec şi pe mine m-o trimis acasă.”

De aici începe să se resimtă regretul povestitoarei de a nu fi fost părtaşă la secretul celor petrecute, ceea ce – parcă – bănuia despre cealaltă copistă. Acest regret se accentuează când consemnează mai jos remarca privitoare la Părintele. În final, regretul ei se preschimbă în ciudă.

“Ei, aşa am făcut. Numa’ mă miram cum de nu vine Părintele măcar să-mi spună. Na! N-am luat nici rămas bun de la Părinte când am plecat! Am plecat, gata!

“Aşa. şi am venit acasă. După două-trei zile, soseşte femeia de la Părintele, cu care scrisesem atuncia, şi-mi aduce răspuns [vezi mai sus înţelesul acestui cuvânt din urmă] de la Părintele că să strâng şi eu cărţile pe care le am, că s-ar putea întâmpla să vină şi la mine percheziţia.

“Atunci am strâns toate cărţile, le-am ascuns [de aici înainte a se judeca spiritul de iniţiativă al Anicăi, inventivitatea sa, repeziciunea ei în a lua decizii şi a-şi asuma răspunderi, firea ei determinată, deloc fricoasă, caracterul său de luptătoare], le-am făcut un dos într-o magazie acolo, am spart în pod, am luat două scânduri şi le-am băgat acolo toate cărţile, am acoperit înapoi. Aşa şi “Vămile Văzduhului” care erau scrise şi se găseau într-o cutie de tablă, era manuscrisul nou. Pentru că Părintele o mai adăugat la carte şi acuma nu mai scriam după şeale vechi, scriam după şeale noi. Şi era scris acolo: “Manuscrisul Nou”.

“Aşa. Şi le-am pus într-o cutie şi aşeale nu le-am mai dus în pod, aşealea le-am pus în casă. Aveam sub sobă o gaură pusă acolo şi gaura aşeea dădea sub pat. Patul acoperea gaura. Şi le-am pus acolo, le-am ascuns numai pe şeale din manuscrisul nou al “Vămilor Văzduhului”. Şelelalte erau asigurate-n pod.

“Aşa.” [Este interesant de urmărit cum vorbitoarea desparte toate secţiunile naraţiunii cu acest moment de respirare, de tragere a sufletului, marcat prin: “Aşa”.]

“Au stat acolo câtva timp, până când, într-o bună zi mă trezesc cu percheziţia. Gata! Vine maşina. Mă-ntreabă unde mi-s cărţile. Ei, i-am arătat în casă şe-aveam. S-o suit în pod, s-a dus şi prin grădină, prin popuşoi; era popuşoi, era toamnă. S-o dus prin grădină, poate le-am ascuns prin popşoi cumva. Prin casă o căutat tăt; tăt, tăt o răscolit; în gaura aşeea sub sobă nu s-o dus. În pod s-o suit, n-o cunoscut urma c-ar fi acolo şeva ascuns. O plecat că n-o găsit. Aşa. S-o dus.

“După şe-o plecat ei, “Măi”, zic, “or mai veni?” În pod n-or cunoscut că aveam şeva ascuns. “Dacă or veni în casă, o să deie de astea.” Le-am luat de acolo de sub sobă şi le-am dus în pod şi le-am pus peste şealelalte. Da’ acolo eu mai aveam nişte lucruri de-a lu’ tata, o damijeană cu vreo şinşisprezeşe kilograme de vin. Că tata era bătrân: mă pregăteam şi să am şeva pentru el acolo, hainele lui de moarte, aşa, damijeana aşeea de vreo şinşisprezeşe kilograme şi deasupra am acoperit cu două scânduri de-ale podului şi pe scândurile şealea am pus două jeamuri care erau disponibile, nu le foloseam. Le-am pus pe scândurile şelea. Acolo ei n-au căutat: nişte jeamuri! Acolo ei n-au umblat. Eu şe am zis? Că pui acolo de-acu’ şi manuscrisul nou al “Vămilor Văzduhului”, în pod, de unde se cobora pe scară jos într-o cameră. “De-acu, mă cheamă cu altă ocazie pe mine.””

– “Iertaţi-mă că vă întrerup, din pod, unde aţi spart podeaua, era o scară şi cobora într-o cameră nouă pe care aţi făcut-o, da?”

– “Nu, nu, nu! Era. noi zicem: ‘şandrama’, în spatele casei, o “şandrama”, aşa îi zişem noi. Şi acolo, eu i-am făcut un părete, aşa cam un sfert din camera şeea, am chemat un om din sat, tâmplar, şi mi-o pus acolo, o acoperit cu scânduri, aşa, pe urmă a pus scară din pod, de mă coboram eu acolo. Deasupra, cum am spus, am pus scândurile, jeamurile. Şi acolo nu se cunoştea că era şeva ascuns. N-o găsit. Cât or umblat ei şi-or căutat cât au făcut percheziţia, n-o dat de ele. Acu’, eu bucurându-mă că ei n-or dat de ele, am dus şi manuscrisul nou tot acolo.

“De-acu, la altă ocazie, ei, aflând de undeva că eu am manuscrisul nou, cum o declarat Poeţelea, Poeţelea de la Bucureşti, că pe el l-o strâns în chingi: – “Spune unde ai mai dat?!” Acu’, el o spus: – “Am dat lui Ţupu Anica, din comuna Calu-Iapa, pe data de cutare, un manuscris cu “Vămile Văzduhului”.”

“Mă cheamă pe mine le meliţie, la Buhuşi, şi-mi spune: – “Uite, măi, Anica.”. Mi-o citit declaraţia lui Poeţelea: “Eu, subsemnatul Vasile Poeţelea, am dat lui Ţupu Anica, pe data de cutare: “Vămile Văzduhului”, manuscrisul nou.” “Ei, şe vrei să mai spui?!” Atunci eu mi-am zis că dacă el o declarat, eu m-am plecat. Eu am vrut să-i ţîi taina, că el mi-o spus să i-l păstrez. Mi l-o dat spre păstrare. Să nu-l folosesc şi să nu-l dau nimănui.

“- “Atunci, dacă el o declarat că mi l-o dat, daţi-mi voie să mă duc să vi-l aduc”, am zîs eu. Atuncia el: – “Merg şi eu” Asta o fost boala, că nu m-o lăsat să viu singură. Acu’, o venit cu mine. Am fost în maşină lângă el şi am venit. Era noapte. Am venit acasă. Acu’, eu, ca să scăp de el, să nu meargă cu mine în pod, l-am dus la tata în odaie, în casă. Să-l las cu tata: am crezut că el e prost… Că doar el n-o fost prost! El s-o ţinut de mine: – “Nuuu, merg cu mata!” O prind eu înainte pe scară, el după mine. Aşa. Şi el fusese prin pod. O fost tot unu’ din şei care o fost de prima dată. S-o suit după mine pe scară. Dau geamurile la o parte şi eu mă cobor pe scară. El se coboară după mine. Când o văzut acolooo…! Aveam şi nişte pâslari de-ai Părintelelui Nicodim, care era vorba ca şei de-acolo să-i mai ascundă undeva; şi, plecând eu acasă, îmi trimite mie Ionescu o pereche de pâslari; mi-a scris nevasta să-i folosesc cumva.

“Acu’, eu i-am pus tot acolo, ca să nu-i găsească. I-am ascuns. Acu’ şela, când dă de pâslari, că pâslarii erau agăţaţi într-un cui, aşa.: – “Băăă, uite!… Ai cui îs pâslarii?! Cine ştie ce lejionar o sta’ aişia?!” Eu i-am spus: – “Ai lui Părintele Nicodim. De la el îi am, mi i-o dat să-i folosesc.” Acu’, el: – “Tiii, ce-i aici de cărţi, măi băiete!” S-o apucat de scos el cărţile de acolo şi de-ncărcat în maşină. O încărcat maşina de tăti cărţile câte o’ fost acolo. Pe mine m-o lăsat acasă; el o plecat. Mi-a zîs: – “Dimineaţă vii la primărie.” C-o dus cărţile la primărie.

“Dimineaţă mă duc la primărie.

“Când mă duc, era plin în faţa primăriei, pe holul şela, de cărţile mele. Cărţi multe aveam eu! Mi-a dat Părintele cărţi multe şi să fie spre păstrare şi spre folos: mai dau câte una cuiva aşa. Mai dădeam şi împrumut, mai dădeam şi cu bani, mă rog, cum se nimerea.”

Motto

“HARALAMBIE ZOITANU nu ştie să citească,

dar el împrumuta cărţile de la mine,

spunându-mi că i le citeşte soţia sa.”

Anica Ţupu

Anica Ţupu s-a păzit cât a putut să-i scape mărturisiri ce să se întoarcă împotriva ei înseşi. Dar mai ales se temea ca vorbele ce i-ar fi scăpat necugetat în anchetă să-i încarce pe părintele Nicodim sau pe părinţii ipodiaconi din Bucureşti, ori pe Jorj Ionescu, bărbaţii cu care avea de-a face în lupta ei împotriva beznelor.

Mai existau aceia care îi încredinţaseră liniştea lor şi a familiilor lor atunci când avuseseră convorbiri duhovniceşti cu dumneaei. În acele ceasuri şi zile, nici unul nu-şi dăduse seama cât de greu aveau să-i apese astfel de schimburi de cuvinte, la întoarcerea roţii morii împotrivă-le. Cum să-ţi treacă prin minte că a discuta despre îndemnurile duhovnicului Nicodim, despre ce este bun, priincios mântuirii şi despre cele ce ne îndepărtează de ea, putea fi socotit atât de vinovat faţă de ţară?! Doar nimeni nu înjurase comunismul, nimeni nu se plânsese că era viaţa grea sub acel regim, că membrii de partid jefuiau munca oamenilor, că nedreptăţile curgeau gârlă asupra bieţilor plugari, toate adevărate. Însă, pentru ucenicii Protosinghelului Nicodim, astfel de greutăţi şi pricini deveneau trepte către desăvârşire, cu cât le sufereai în tăcere mai mare şi acceptându-le ca pe nişte încercări venind de la Dumnezeu şi nu menite de diavol, cum erau de fapt… De aceea ei nu vădeau nici un fel de răzvrătire faţă de puterea laică, ascultând de îndemnul: “Daţi Cezarului ce este al Cezarului”…

Atunci de ce să li se caute nod în papură fiindcă citeau, când aveau timp, câte o carte de învăţătură? Şi, totuşi, acuzaţia cea mai împovărătoare, în cadrul acestei anchete, a fost colportajul de cărţi religioase scrise şi editate de Ieromonahul Nicodim. Dar Anica – o foarte bună luptătoare pentru tăinuirea cititorilor acelor cărţi – nu era singura anchetată; pe deasupra măsură, funcţiona şi sistemul urechilor la pândă, al vânzătorilor de fraţi, datorită cărui sistem se îndeseau informaţiile ajunse la Securitate, astfel încât încleştarea dinţilor ei şi răspunsurile date cu zgârcenie peste măsură nu prea foloseau: informaţiile cerute de anchetator tot îi scăpau; altfel nu se putea.

Şi mai era ceva. Ei i-a trecut prin minte că dacă numărul cititorilor de cărţi ale părintelui Nicodim era foarte mare – or, ăsta era adevărul: numărul lor nici nu era cunoscut, atât de mare era… -, Securitatea avea să-şi asume situaţia reală şi să închidă dosarul întocmit împotriva lor sau, măcar, să mărginească ancheta la câţi arestaţi şi anchetaţi avea până atunci. Nu putea cuprinde în acea crimă a lecturii toată ţara românească, nu? Pe deasupra îi veni şi un fel de sfântă mândrie: să afle şi ei, ofiţerii ăştia de nimica, ce cale minunată le deschisese ţăranilor Părintele Nicodim Măndiţă şi cum toţi se înşiruiau pe calea cărţii, precum oile după păstorul cel bun!… Toate acestea, plus demnitatea mereu rănită şi sângerândă, ce îi impunea să nu mai ezite între minciuni, ci să-şi recunoască rolul destul de mare – aşa cum i-l dăduse părintele duhovnic – în răspândirea culturii ortodoxe în lumea celor neştiutori, o determinară să nu mai ţină baierele adevărului înnodate. Acceptă să vorbească altfel. Procesul verbal de interogatoriu din 4 septembrie 1964, luat la Buhuşi, între orele 810 şi 1630, redimensionează activitatea Anicăi în slujirea răspândirii de cunoştinţe ortodoxe.

“ÎNTREBARE: Declară căror persoane ai difuzat cărţi ori alte materiale cu conţinut mistic-religios.

“RĂSPUNS: Eu am dat o carte de rugăciuni, cu împrumut, în vara acestui an, numitului NICOLAE SOCEA, din comuna Calu. Acesta încă nu mi-a restituit cartea.”

L-a pomenit pe Socea, bănuind că, deoarece rămăsese la el cartea de rugăciuni, fusese pârât de careva că o avea în casă. Luat la întrebări de ofiţer, o fi numit-o pe ea, pe Anica, drept cea de-i împrumutase volumaşul; aşa presupunea Anica să se fi petrecut lucrurile. Mai mult, una era să-i fi împrumutat cartea şi alta să i-o fi dăruit, ori vândut. Dacă i-o împrumutase, omul putea declara că nu-l interesase şi pentru aceea nu o restituise timp atâta de îndelungat. Iar de-i trecea prin minte să zică aşa, scăpa fără nici un fel de pedeapsă.

Foarte bine ticluit; însă aşa avea să judece şi Socea? Cu asta nu se împăca Anica în anchete: nu avea cum să ghicească ce se pregăteau ceilalţi să declare.

Apoi grăi despre întâmplări neverificabile sau, în legătură cu uitarea cărora i se părea că ar fi găsit înţelegere până şi la acei neoameni care o anchetau:

“În urmă cu 6-7 ani, fără să mai pot preciza data, eu am difuzat mai multe cărţi cu conţinut mistic religios în comuna Calu-Iapa. Astfel de cărţi am dat în repetate rânduri numiţilor: DRĂGUŞANU ALEXANDRU; GHIŢĂ TELEUCA; TITA MANCAŞ; HARALAMBIE ZOITANU.

“Acestora le-am dat cărţile sub formă de împrumut şi pe măsură ce le citeau câte una, mi le restituiau. Numitului DRĂGUŞANU ALEXANDRU i-am dat două cărţi cu conţinut mistic religios, iar celorlalţi le-am dat mult mai multe şi în repetate rânduri, încât nu mai pot arăta exact câte asemenea cărţi le-am difuzat eu.”

Toţi aceştia putuseră s-o pomenească, drept izvor al cărţilor ce le trecuseră prin mână, îşi spunea ea. Nu mai avea sens să le ascundă numele, agravându-şi astfel situaţia personală – dacă ei vorbiseră despre ea mai înainte. Astfel de gânduri îi bântuiau mintea; adevărul este că ea niciodată nu avea siguranţa cine o numise şi cine nu. Însă cum îi era tot mai frică, nu mai cumpănea la rece, ci se  grăbea s-o ia înaintea anchetatorului, ceea ce constituia cea mai mare greşeală; dar Anica nu avea destulă experienţă pentru a şti aşa ceva. Pe deasupra, îi cam fierbeau creierii de frică, oricât se străduia să-şi reia stăpânirea asupra lor.

“Fac precizarea că numitul HARALAMBIE ZOITANU nu ştie să citească, dar el împrumuta cărţile de la mine, spunându-mi că i le citeşte soţia sa.”

Nu cred că poate exista acuzaţie mai gravă împotriva acelora care au născocit, condus şi efectuat această anchetă de care mă ocup, decât o atare mărturie. S-ar cuveni cercetate documentele claselor absolvite de toţi aceşti anchetatori, procurori şi judecători – şi modul mai mult sau mai puţin onest în care şi-au luat diplomele, ceea ce, cu cât trece mai mult timp, devine tot mai anevoios de aflat – , documentele claselor absolvite de anchetatorii care au chinuit oameni atât de iubitori de cultură religioasă încât fie distribuiau – în general gratuit – cărţi în mediul sătesc, unde ele lipseau cu desăvârşire, fie le dăruiau pentru a fi parcurse cu ochii şi cu buzele altora nu a celor ce le primeau, cum este cazul lui Haralambie Zoitanu. Ascultă, bunule cititor, şi cutremură-te de frumuseţea morală pomenită aici: “HARALAMBIE ZOITANU nu ştie să citească, dar el împrumuta cărţile de la mine, spunându-mi că i le citeşte soţia sa”!

Numai părintele Nicodim Măndiţă a avut această idee genială de a îndemna neştiutorii de carte să facă ce-or şti pentru a li se citi cu glas tare cărţi despre viaţă şi moarte, despre păcate şi virtuţi, despre mântuire, în lumea noastră creştină denumite cărţi pioase, dar în lumea antichităţii denumite cărţi de filosofie… Un singur anchetator, din miile salariate de M.A.I., un singur membru al comitetelor raionale, regionale, al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, un singur membru al guvernelor comuniste din România, toţi la fel de puţin trecuţi prin şcoli, aş vrea să iasă din rândurile celor astăzi anonimi, şi să recunoască a fi solicitat pe careva cu mai multă şcoală să-i fi citit şi lui ceva privitor la chestiunile spirituale despre care, spre nenorocirea lui, habar n-avea!

“Cărţile pe care le-am difuzat acestor persoane le aveam fie de la numitul POEŢELEA VASILE, din Bucureşti, fie de la IONESCU JORJ, din Grigoreni, încât nu pot delimita provenienţa acestora.

“În urmă cu câţiva ani, fără să mai pot preciza data, am dat cărţi religioase şi numitei SMARANDA HARALAMBIE DRĂGUŞAN. Aceasta mi-a restituit cartea anul trecut.”

“De ce oare insistă atâta anchetatorul ăsta să-i spun dacă mi-au fost restituite cărţile sau nu?! Probabil că nu asta este important, ci să ştie el unde se află cartea, dacă ea mai circulă şi astăzi…”, îşi făcea socotelile femeia.

“O carte am împrumutat-o numitei ELISABETA VASILE ŢUPU, din comuna Calu, însă aceasta nu mi-a restituit-o, deşi eu i-am cerut-o înapoi.

“Începând cu 5-6 ani în urmă, am început să-i împrumut cărţi cu conţinut mistic religios şi numitului GHEORGHE CĂTANĂ, din satul Iapa. Acestuia i-am dat cărţi în fiecare an, în repetate rânduri, şi i-am dat chiar şi anul acesta. Numitului GHEORGHE CĂTANĂ, printre astfel de cărţi, i-am dat şi toate caietele mele scrise cu “Vămile văzduhului”, de la 1 la 24 şi acestea mi s-au restituit treptat până când şi anul acesta.”

“Şi dacă îi fac percheziţie acasă sau i-au şi făcut? Mai bine să nu mai ascund adevărul… După cum merg lucrurile, văd că tot iese el la iveală… Şi, în defintiv, este spre lauda lui Dumnezeu că atâţia oameni voiau să citească, nu?”

“După cum îmi aduc aminte şi în prezent am la numitul GHEOR-GHE CĂTANĂ câteva caiete scrise de mine, cu nişte predici.

“ÎNTREBARE: Din dovezile pe care le posedăm, rezultă că dumneata ai mai difuzat cărţi cu conţinut mistic religios şi altor persoane, atât prin împrumut, cât şi contra cost. Arată cine sunt aceste persoane şi forma sub care le-ai dat asemenea materiale.”

“Dar nu se mulţumeşte niciodată omul ăsta cu ce-i dai?! Tare mai este nesătul de sânge!”

“RĂSPUNS: Este adevărat că eu am difuzat un mare număr de cărţi cu conţinut mistico-religios. Astfel de cărţi eu le-am difuzat sub formă de împrumut, cadouri şi prin vânzare.

“Privind procurarea şi vânzarea cărţilor cu conţinut mistic religios, declar următoarele:

“În toamna anului 1957 sau 1958, nu mai pot preciza, însă era în anul în care sora mea Saveta a născut feţiţa Ileana, eu am fost la mănăstirea Văratec, la călugărul Nicodim Mandiţă, la care m-am mărturisit şi căruia i-am spus unele necazuri ale mele şi supărări pe care le aveam din cauza sorei mele Saveta, cu care locuiam împreună şi care năştea pentru a doua oară, fără să aibă bărbat.

“Cu aceasta ocazie, călugărul Nicodim Măndiţă mi-a spus ca să merg (ca trimisă din partea lui) la numitul POEŢELEA VASILE, din Bucureşti, şi să iau de la acesta, cât îi putea eu duce într-un bagaj, cărţi religioase pe care apoi să le vând la diferite persoane.”

Felul în care duhovnicul îi ajuta pe cei ajunşi la mare necaz iese în evidenţă din cele ce urmează (dealtfel discutate şi anterior).

“Într-adevăr, eu am fost la POEŢELEA VASILE, am luat de la acesta o legătură bună de cărţi pe care le-am adus acasă la mine, în comuna Calu-Iapa, şi am început să mă preocup să le vând. Interesându-mă să vând aceste cărţi, am găsit mai multe persoane cărora le-am vândut cărţi de 2.000 (două mii) lei.

“Aceste cărţi le-am vândut în timp de 2-3 ani, adică până aproximativ prin anul 1961.

“Din banii rezultaţi din vânzarea cărţilor am făcut reparaţii la casă şi am amenajat o cameră pentru sora mea ELISABETA, iar din cei care mi-au rămas, am ajutat-o pe sora mea şi mi-am cumpărat şi eu o plită pentru sobă.

“Dintre persoanele cărora le-am vândut cărţi cu conţinut mistic religios”, continuă anchetatorul să înregistreze mărturisirile smulse de la Anica, “din cele pe care le-am luat de la POEŢELEA VASILE, îmi mai amintesc pe MARIA ION DRĂGUŞANU (acum decedată), HARALAMBIE VEFERMUŞ (decedat în prezent), CATINCA GHEORGHE ALBEAŢĂ, din comuna Calu, MARIA ALEXANDRU DRĂGUŞAN, GHEORGHE TELEUCĂ, NATALIA FECIORU, ALEXANDRU PETREA (este bătrân de 90 ani), MARIA VASILE PANĂ, sora mea, GRIGORE ŢUPU, fratele meu, care deşi mi-a plătit cărţile, mi le-a adus înapoi, pentru că soţia lui nu-i permite să cumpere şi nici să citească asemenea cărţi, numitului COSTICĂ, numele nu i-l ştiu, dar este poreclit: MARTIN şi acum locuieşte la GURA IEPEI, în vârstă de aproximativ 30 ani.

“În afară de susnumiţii, am mai vândut cărţi şi altor persoane pe care nu le mai reţin. Nu mai ţin minte nici în ce valoare am vândut cărţi fiecăreia din persoanele pe care le-am arătat.

“Numiţii JORJ IONESCU şi POEŢELEA VASILE mi-au spus că din cărţile cu conţinut mistic religios pe care mi le-au dat pot să dau la diferite persoane şi sub formă de cadou.

“Într-adevăr, eu am dat din aceste cărţi cadouri ca fiind făcute din partea mea, fără să spun de la cine le am, mai multor persoane, printre care numiţilor: ANETA COSTICĂ DRĂGUŞANU, VICTORIA VEFERMUŞ, nepoata mea, MARIA GHEORGHE HODOR – nepoata mea, MARIA ION din Calu şi altora pe care nu-i reţin.

“Acestora le-am dat cărţi cu conţinut mistic-religios în iarna acestui an şi în anul 1963, sub formă de cadou.

“Mi-am adus aminte că am dat cărţi, ca cele de mai sus, şi numiţilor: MIHAI NECULAI MAFTEI, tânăr căsătorit, şi IONEL, rudă cu MIHAI. Acestora le-am dat 7 cărţi, în două rânduri, din care 6 o singură dată, în anul 1964. Tot susnumiţilor, le-am mai vândut cărţi de 100 lei, tot în anul 1964, fără să pot preciza data. Banii i-am cheltuit eu.

“Mi-am mai reamintit că am mai dat cărţi cu conţinut mistic-religios în anul 1964, tot sub formă de cadou, numitului MIHAI VASILE PALA, acestuia i-am dat un tencuşor de broşuri.

“Cu împrumut, am mai dat astfel de cărţi şi broşuri numiţilor ION DAVID CAZACU şi ILEANA COSTICĂ LICAN, în anul 1964.

“ÎNTREBARE: Ţi s-a cerut să declari întregul adevăr privind faptele pe care le-ai comis. De ce nu declari toate persoanele cărora le-ai vândut materiale cu conţinut mistico-religios şi ce sume de bani ai încasat?

“RĂSPUNS: Eu nu-mi amintesc de alte persoane, în afara celor de mai sus, la care să le fi dat cărţi sau alte materiale cu conţinut mistic religios.

“ÎNTREBARE: Ţi se prezintă un caiet cu însemnări care ţi s-a găsit la o percheziţie domiciliară, din care rezultă că şi altor persoane ai vândut materiale cu conţinut mistic religios.

“Declară în ce împrejurări ai făcut aceste însemnări şi ce reprezintă fiecare din aceste însemnări.

“RĂSPUNS: În anchetă mi se prezintă un caiet dictando pentru însemnări, cu coperte albăstrui, care mi s-a găsit şi ridicat la percheziţia domiciliară ce mi s-a efectuat de organele statului.

“Acest caiet are mai multe însemnări făcute de nepoata mea MALVINA ŢUPU şi din aceste însemnări rezultă că şi altor persoane s-au vândut materiale cu conţinut mistic religios, însă eu nu cunosc în mod concret la care persoane s-au mai vândut astfel de materiale şi cu ce sume de bani.

“Ştiu, însă, în legătură cu acest fapt, că eu am dat nepoatei mele MALVINA să transcrie “Vămile văzduhului”, pentru a fi vândute unor persoane care nu puteau să scrie, fiind în vârstă sau cu prea puţină şcoală.

“Nu cunosc căror persoane li s-au transcris aceste materiale şi li s-au vândut şi nici cu ce sume de bani.

“În caietul care mi se prezintă, desigur nepoata mea MALVINA şi-a făcut însemnările ei privind persoanele de la care a primit bani pentru materialele cu conţinut mistic şi religios pe care le are de la mine şi ea poate da şi explicaţiile corespunzătoare.

“În acest caiet este scris şi numele FLOAREA. Această persoană este din Buhuşi, dar nu mai cunosc alte date despre ea. Această persoană ştiu că venea pe la mine prin anul 1963, era în vârstă şi de fiecare dată când venea îi da nepoatei mele câte 100 lei şi aceasta – MALVINA – îi scria “Vămile văzduhului” după caietele mele.

“ÎNTREBARE: Persoanele cărora le-ai difuzat cărţi de unde ştiau că dumneata posezi aceste materiale cu conţinut mistic religios?

“RĂSPUNS: Ca să difuzez materiale cu conţinut mistic religios, eram preocupată ca să le dau la persoane care ştiam că le-ar interesa astfel de materiale şi eu căutam asemenea persoane, aşa cum este cazul celor cărora le-am dat fie cu bani, fie cu împrumut sau cadou. Unii dintre aceştia bănuiau că eu am asemenea cărţi, pentru că ştiau că eu obişnuiesc să merg des pe la mănăstiri.

“ÎNTREBARE: Cine te-a instruit pe dumneata să difuzezi cărţi cu conţinut mistic religios?”

Anica avea mari remuşcări pentru că acel caiet rămăsese la îndemâna cercetărilor: “Şi aşa prea multe află din nechibzuiala şi frica mea, mai trebuiau şi dovezi atât de limpezi!”, îşi zise cu obidă. Dar nu mai avea cum îndrepta lipsa de prevedere.

Auzind, însă, ce-l durea pe anchetator, anume că cine o învăţase pe ea să comercializeze sau să dăruiască lucrările părintelui Nicodim, îşi dădu seama că-i venise apa la moară să le spună şi ea două să-i usture, că nimic nu arde mai tare decât rostirea adevărului drept în faţă, de parcă ar fi vitriol, pentru unii…!

“RĂSPUNS: Precizez că eu am avut materialele –  cărţi şi caiete – cu conţinut mistic religios în cantităţi mari, primite de la călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ, preotul POEŢELEA VASILE [Poeţelea nu era preot, ci ipodiacon] şi IONESCU JORJ. Aceştia mi-au spus să dau cărţile de la ei, cu bani, de împrumut sau chiar pe degeaba, pentru că în comerţ şi în vânzarea de azi nu se găsesc pe piaţă astfel de cărţi şi că oamenii credincioşi trebuie ajutaţi cu cărţile noastre, pentru că în timpurile de azi nu se tipăresc cărţi cu conţinut religios.”

“Le-am zis-o! Că cine poartă vina că ei împiedică să se tipărească acele scrieri ce-i ajută pe oameni? Iar dacă noi le avem în depozit, o să stăm cu braţele încrucişate pe piept să aşteptăm prăpădirea lumii, fără să punem umărul să-i scoatem pe fraţii noştri din noroaie?!… Cât îs eu Anica Ţupu, aşa ceva nu se va întâmpla!!!”

“Preotul NICODIM MĂNDIŢĂ îmi spunea ca eu să difuzez astfel de cărţi şi caiete pentru a atrage oamenii la mănăstire.

“Aceştia mi-au mai spus să păstrez şi să difuzez cu atenţie cărţile şi caietele de la ei şi să le dau la persoane cât mai de aproape şi de încredere.

“ÎNTREBARE: Unde se află evidenţa materialelor (cărţi şi caiete) pe care le-ai difuzat dumneata?

“RĂSPUNS: Eu nu reţin să am vreo evidenţă de cărţile şi caietele pe care le-am difuzat. Eu mi-am făcut diferite însemnări, dar nu mai ştiu nimic de existenţa acestora, pentru că nu le-am dat importanţă. Cei care mi-au dat cărţi nu m-au instruit să am o evidenţă a persoanelor.

“Dintre cărţile difuzate reţin că unele aveau ca titlu: “Oglinda duhovnicească”, “Mica prăvilioară”, “Dai voinţă, iei putere”, “Vămile văzduhului”, “Păcatul înjurăturilor”, “Icoana dumnezeirii” ş.a.

“ÎNTREBARE: Declară ce sume de bani ai încasat dumneata pentru materialele difuzate, în afară de cei 2.000 lei.

“RĂSPUNS: În vara acestui an sau chiar în primăvara anului 1964, eu am vândut numitului MIHAI MAFTEI cărţi cu conţinut mistic religios în valoare de 50 lei şi vărului său i-am vândut tot de 50 lei acelaşi fel de cărţi.

“În urmă cu doi sau trei ani, eu am copiat “Vămile văzduhului”, după cele pe care le aveam, scriindu-le pe încă aproximativ 50 de caiete”, spuse Anica, înălţându-i-se fruntea cu oarecare mândrie – sau mai curând cu bucuria faptei sale ce se împotrivea întunericului reprezentat de omul dinaintea ei, care, acum, avea drept de viaţă şi de moarte asupra ei. “Da! Cincizeci de caiete umplute cu scrisul meu, ca cincizeci de îngeri ce i-am trimis în casele oamenilor!” Rostea: “îngeri” şi gândea: “arhangheli”; ba, mai precis: Arhistrategul Arhanghelul Mihail, luptătorul, cel cu spada în mână… “Aceste caiete m-a întrebat numita ILEANA IONESCU JORJ dacă pot să i le vând ei. Eu i-am vândut acesteia caietele cu “Vămile” şi numita ILEANA IONESCU JORJ mi-a dat suma de 1.000 (una mie) lei. Banii mi i-a dat în două rânduri, odată 200 lei şi altă dată 800 lei. Lui IONESCU JORJ i-am dat şi caietele mele cu “Vămile” întrucât mi-a spus că trebuie să le copieze şi alte persoane, fără să-mi spună cine anume; şi mi-a restituit aceste “Vămi”, după 2-3 luni.

“Eu am mai dat “Vămile” să le copieze şi numitului CRĂCIUN, dar nu-i ştiu prenumele şi nici din ce localitate este. Pe acesta mi l-a recomandat preotul călugăr NICODIM MĂNDIŢĂ. Aceste “Vămi ale văzduhului” le-am dat şi numitului ALEXANDRU DRĂGUŞAN să le copieze şi i-am dat şi caiete albe, din cele pe care le aveam cumpărate cu bani de la NICODIM MĂNDIŢĂ.

“În afară de sumele de bani despre care am declarat mai sus, nu-mi amintesc să fi primit bani pentru cărţi religioase.

“ÎNTREBARE: Declară ce bani ai dat dumneata preotului NICODIM MĂNDIŢĂ, ori numiţilor IONESCU JORJ şi POEŢELEA VASILE, pentru materialele primite de la aceştia, cât şi din banii rezultaţi din vânzare.

“RĂSPUNS: Eu nu am dat nici un ban preotului NICODIM MĂNDIŢĂ ori numiţilor POEŢELEA VASILE şi IONESCU JORJ pentru cărţile şi materialele cu conţinut mistic religios pe care mi le-au dat.

“Ei mi-au spus să vând cărţi de la ei, dar nu mi-au pretins bani.”

“Ce-şi închipuie securiştii ăştia că toate se rezolvă doar cu bani?”, se mânie ea, în sinea sa. “Şi sufletul să-l vinzi pe bani?! Noi, domnule anchetator, suntem negustori de hrană pentru suflete. Aşa ceva se importă din rai. Iar acolo, banii n-au nici un preţ!”, îşi strâmbă dânsa gura a dezgust.

“De fapt, şi eu i-am spus că am cărţi destule, lui IONESCU JORJ, când acesta mă întreba despre acest lucru, adică să-mi aducă altele.

“ÎNTREBARE: De unde aveau IONESCU JORJ şi POEŢELEA VASILE cărţile cu conţinut mistic religios pe care ţi le-au dat? Ce stare aveau aceste cărţi?

“RĂSPUNS: Eu am primit cărţi cu conţinut mistic religios de la numitul POEŢELEA VASILE şi de la IONESCU JORJ, dar nu ştiu de unde le avea POEŢELEA VASILE, pentru că acesta în casă la el avea multe asemenea cărţi şi mie mi-a dat de fiecare dată când am mers la el.

“Ştiu că o parte din cărţi numitul IONESCU JORJ le avea de la POEŢELEA VASILE, dar restul nu cunosc.

“Cărţile erau noi – neîntrebuinţate – şi bine legate, cu coperţi cartonate, în pânză, dar nu cunosc de unde le avea POEŢELEA VASILE. De la aceştia”  – îi veni iarăşi veninul cel izbânditor pe vârful limbii, să nu se lase mai prejos decât anchetatorul acela obişnuit să-i dispreţuiască pe năcăjiţii aflaţi în puterea sa; drept care, îl înţepă în ce-l durea mai tare: – “ştiu că astfel de cărţi nu se fac la întreprinderile de stat.” “Numai noi, poporul lui Dumnezeu, suntem în stare să mai facem carte frumoasă şi durabilă, pentru că noi o facem cu dragoste pentru ea şi cu respect pentru cititor: aţi mai auzit voi de respectul de om în România?!!”

“ÎNTREBARE: Cu ce scop ai deţinut depozitate în ascunzătoarea în care ţi s-au găsit la percheziţia domiciliară materialele cu conţinut mistic religios?

“RĂSPUNS: Eu mi-am dat seama că nu am voie să deţin cărţi cu conţinut mistic religios şi acest lucru mi-l spusese şi POEŢELEA VASILE, şi pentru a le păstra bine, fără să mai ştie cineva de ele, le-am ţinut depozitate în ascunzătoare aşa cum mi s-au găsit la percheziţie.

“ÎNTREBARE: Când ai construit ascunzătoarea în care ai avut cărţi şi în ce scop?

“RĂSPUNS: Prin anul 1957 sau 1958, în partea din spate a casei, am construit o ascunzătoare cu intrare din pod, prin despărţirea unei magazii cu un perete din bârne şi scândură.

“Această ascunzătoare am construit-o pentru depozitarea cărţilor cu conţinut mistic religios primite de la POEŢELEA VASILE şi de la ceilalţi, cât şi pentru păstrarea unor lucruri personale ale mele. Ascunzătoarea mi-a făcut-o numitul DRĂGUŞAN ALEXANDRU, căruia i-am lucrat în schimb la prăşit.

“ÎNTREBARE: Cine te-a învăţat să faci o asemenea ascunzătoare?

“RĂSPUNS: Să am o ascunzătoare de care să ştiu numai eu a fost ideea mea, nu m-a învăţat nimeni.” “Nu-ţi dai seama că majoritatea românilor sunt datori să aibă atari ascunzători atâta timp cât vă aflaţi voi cu securea-n mână îndărătul nostru?! Cum să trăieşti dacă n-ai unde te ascunde, unde să-ţi ascunzi femeia şi copiii, unde să-ţi ascunzi vaca, unde să-ţi ascunzi puţinii bani de-nmormântare, unde să-ţi ascunzi sufletul?! Trăim numai cei care avem ascunzătoare! Ceilalţi vor pieri unul după altul, vânzându-şi fiecare vecinul, fratele, mama, copilul!

Nu e sfârşitul lumii! E ceva mult mai rău: este începutul lumii lui satana!

În gaură de şarpe şi tot trebuie să te-ascunzi, că altfel pieri!…”

“ÎNTREBARE: Din ce asociaţii religioase fac parte persoanele cărora le-ai difuzat materiale cu conţinut mistic religios?

“RĂSPUNS: Am difuzat cărţi persoanelor care ştiam că au preocuparea pentru credinţa în Dumnezeu. Nu am ţinut cont de fiecare în parte şi nu ştiu ca vreunul din aceştia să fie în vreo asociaţie religioasă, decât că sunt creştini ortodocşi şi pocăiţi.”

Oare Biserica Ortodoxă Română ştia cu ce jertfe era ea susţinută de abia alfabetizaţii ţării? Şi dacă da, de ce lăsa pe mâna anchetatorilor pe fiii şi fiicele Ei, când reprezentanţi ai Bisericii erau membri ai Marii Adunări Naţionale, adică participau la lucrările aşa-zisului parlament din acele timpuri? Dacă ştia despre sacrificiile credincioşilor ortodocşi români, de ce-şi lăsa mădularele chinuite, aruncate între fiare, de ce uita că acei semeni erau însuşi Hristos?

“După ce am citit cuvânt de cuvânt……

ss/Ţupu Anica.”

Şi cu aceasta, recunoscând o atât de bogată activitate de răspândire a credinţei, sub formă de cărţi, Anica Ţupu şi-a semnat schimbarea categoriei de martor, în care fusese iniţial încadrată, cu aceea de acuzat…

Motto:

“În comerţ şi în vânzarea de azi nu se găsesc pe piaţă astfel de cărţi

şi (…) oamenii credincioşi trebuie ajutaţi cu cărţile noastre,

pentru că în timpurile de azi nu se tipăresc cărţi cu conţinut religios.”

Anica Ţupu

– “Mătuşă Anică, noi am lăsat în urmă arestarea. Deci, v-au chemat la primărie. Aţi văzut cărţile dumneavoastră acolo. Şi ce s-a mai întâmplat după aceea?”

– “Aşa. Acolo am rămas. Cam deraiet am mers puţin…”

– “Nu-i nimic. A fost foarte folositor pentru a vă cunoaşte mai bine.”

– “Aşa.”

– “Spuneţi mai departe.”

– “Atuncia m-o chemat acolo şî mi-o luat declaraţii; am spus eu acolo.”

– “A fost şi tata interogat?”

– “Nu. Cu el n-or avut treabă. Pe el nu l-or întrebat nimic. Da. El nici nu ştia că am făcut eu ascunzătoare. Era rău bolnav, stătea la pat, aşa, şi pe el nu l-o întrebat absolut nimic. Nimic. Aşa. I-au fotografiat casa, acolo – ascunzătoarea, cum s-or priceput ei acolo. Aşa. Şi am dat declaraţia acolo la primărie. Am venit iar acasă. M-or mai chemat de câteva ori la declaraţie iar. Şi pe urmă, ultima dată, mă cheamă, îmi trimit răspuns: – “Vii la Buhuşi, pe ziua de cutare.” Aşa.”

Am mai atras atenţia cititorului asupra ciudăţeniei de limbaj de mai sus. Un înţeles poporan al substantivului: “răspuns” este: “vorbă”, în sintagma: “a trimite vorbă” ce devine în gura unora: “a trimite răspuns”.

– “M-am dus. Colo mă-ntreabă. Scoate un caiet pe care se vedea un scris că-i din Manuscrisul Nou: “D.M.N.”, ca să-l cunosc eu de cele vechi. Caietele le-o luat el. Părintele ne-a spus să nu mai scrim după şele vechi, să scrim după şele noi. Ne dădea canon la mărturisire de-acu’ să scriem “Vămile Văzduhului”. Aşa. Şi eu acu’ pe caietele pe care scriam după Manuscrisul Nou, scriam pe fiecare: “D.M.N.”, ca să ştiu pe care să pui mâna.

“De-acu’ mă cheamă la Buhuşi, să dau declaraţie şi îmi scoate caietul şela. “Zişe: – “Şine-i omul iesta, măi: “D.M.N.”?!”

“Da’ eu îmi făcusem planul: ca să spui o minciună pentru că mi-a venit atunci în minte, nu chiar aşa. Eu m-am gândit, stând pe ogor cândva şi culejeam fasole, nu ştiu şe făşeam pe ogor, şi am ştiut că mâini trebuie să plec la Buhuşi, pentru declaraţie: şe să răspund? Şi atunşi m-am pus jos pe hat şi m-am apucat de plâns, singură eu acolo, şi am zîs: “Doamne! Tu ştii ce am făcut şi ştii pentru şe am făcut şi acum mă cheamă şi nu ştiu pentru şe mă cheamă. Nu ştiu şe are să mă-ntrebe.” Şi plânjeam. “Doamne, vorbeşte tu pentru mine!” Aşa mi-o venit în gând şi m-am rugat cu lacrimi. Aşaa.

“Îmi termin treaba pe ogor. A doua zi dimineaţă plec la Buhuşi. Da’ eu atunş m-am gândit că ar fi apărut caietul şela cuuu. “D.M.N.” “Ei şe să răspund eu acolo, şe să zic în locul lui: D. şi în locul lui: M şi în locul lui: N? Ei, măi: Dumnezeu Mântuitorul Nostru!”

“Caietul aşela îl scoate! Numa’ de aşeea m-o chemat! Îmi scoate caietul şéla şi-l pune pe masă.

“- “Băi, Ano, ia spune tu şine-i omu’ ista, măi, D.M.N.?!””

“Da’ eu am zîs că: – “Dumnezeu Mântuitorul Nostru.””, tonul îi este explicativ, aşa cum l-ai folosi pentru a răspunde unui copil de care se cuvine să ascunzi ceva şi îi propui, în schimb, să creadă o minciună.

“Atunşia o ridicat mâna aşa şi o bătut în maasăăă de mai să-mi pocnească mie capul! Aşa o bătut: – “Dumnezeul Mântuitorului Vostru!”, a încărcat Anica cele douăsprezece silabe cu toată ura unei înjurături scuipată din rărunchi.

“N-o mai zis al Nostru:  …”Vostru!”,” profită ea de situaţia repetării celor auzite atunci pentru a-l sudui ea însăşi prin intonaţie, fără a putea fi acuzată că a înjurat, încălcând prin asta purtarea creştinească datorată.

“A dat şi de adresa unui nepot de-al meu, care era la Făgăraş, învăţa la o şcoală.

“- “Da’ ista şine-i?””

“- “Aista-i un nepot al meu care învaţă la Făgăraş şi o scris o scrisoare acasă lui bunicu-său şi nie, un băiet de la şcoală.”

“Ei, cu aşela n-o mai avut treabă.

“M-o trimes acasă.

“De-acum stau acasă că pe şe dată a fost nu mai ţin minte; însă pe urmă proşesu’ o fost pe şe dată? 1 august s-au făcut şerşetările. Nu mai ţin minte. Am uitat. Adică le ţiu minte, numai că în momentul ăsta nu-mi pot aminti imediat.

“Aşa. Mă cheamă. Mă cheamăăă. cum să zic?”

– “Vă cheamă ca martor la proces.”

– “Nu mă cheamă ca martor, mă cheamă ca inculpat! Daaa!”

– “În stare de libertate.”

– “Mă chema de-acasă, veneam iarăşi înapoi. Şeilalţi o fost arestaţi. Pe mine m-o arestat la proşes. Ancheta mi-o făcut-o în libertate. Aşa. De-acu’ când m-o chemat la proşes, asta a fost pe 9 decembrie, mi-o trimis şitaţie să mă duc la proşes, după toate anchetele pe care mi le-o făcut. Aşa. Pe martori i-o chemat înaintea mea cu două zile. Eu a treia zi m-am dus. Da’ pe mine m-o dus sub escortă. M-o chemat până la primărie, până le meliţie, m-am dus liberă. Acolo mă aştepta un serjent de meliţie.”

–  “Era miliţia de aici din sat?”

– “Din sat. De la Calu-Iapa. Acu-i Piatra Şoimului. Şi de-acolo merje un serjent cu mine până la Buhuşi. Şi aşela mă lasă la Buhuşi şi pleacă înapoi. Acolo m-o dat pe mâna la altul. De-acu’ am stat acolo câteva ore; pleacă şelălalt cu mine. Necunoscându-mă, neştiind, era străin, se temea să mă scape, să mă piardă. Aşa. Era numai cu ochii pe mine. Plec cu el.

–  “V-au pus cătuşe?”

– “Nuuu! Aşelea nu le cunosc. N-am văzut aşa şeva.

“Aşa. Merje cu mine şela. Prin tren, ca omu’, mai avea o nevoie să se ducă undeva. Ei şi cum să mă lase pe mine, că se temea că mă pierde? Era un serjent aşa de fricos ca să nu mă piardă!… Când se duşea unde avea nevoie, mă dădea în grijă la un veşin de-alăturea. Îi făşea semn cumva să mă urmărească.

“Ajunjem în Bucureşti. În Bucureşti am ajuns sara: o plecat trenul de-aişia târziu. Până dimineaţa am stat în sala de aşteptare. Aşa.

“Şi el adormea în sală acolo şi, o fi simţit. Spăriet: – “Scularea!” Să nu mă scăpe. Aşa. Ei, în sfârşit…

“O trecut noaptea, o vinit ziua.

“Plecăm, de-acu’ să ne duşem la tribunal. Tribunalul Militar! Aşa.

“De-acu’, mergând până acolo, el mă dădea tot pe mine să merg înainte; el merjea în urmă. Aşa. Până şe, prin oraş, prin Bucureşti, aşele .tramvaiele: trebuia mare grijă. Aşa. Acu’ el nu mă mai putea da pe mine înainte, că eu nu ştiam pe unde să merg; merjea el; da’ merjea cu ochi tot în urmă. Acu’ la un moment dat, vinea un tramvai, încât dacă nu-l trăjeam eu de curea înapoi, îl prindea tramvaiu’! Aşa încât l-am scăpat eu pe el de la moarte… El se uita în urmă, după mine! Atunşi eu l-am oprit, cum am putut eu prinde de cureaua lui, de l-am tras înapoi.

“Aşa, tramvaiul o trecut prin faţa noastră şi ne-am dus la tribunal.

“Am ajuns la tribunal. Acolo la tribunal întreabă întâi martorii. Îi chema pe tăţi martorii. Pe martori, nu mai ţin minte. îi anchetase pe martori. în şeilaltă zi.

“Acum am intrat noi. Eu am fost ultima. După mini a mai fost unul.”

– “Nu v-au băgat în boxă cu ceilalţi?”

– “Nuuu! Nu, nu, nu, nu. Pe şeia numai i-am văzut: erau în sală, acolo.”

– “Dar n-aţi fost judecată împreună cu ei, în acelaşi timp?”

– “În aşelaşi timp, da. În aşelaşi timp.”

– “Dar ei erau în boxă, nu?”

Este evident că nu înţelege termenul. Ezită în continuare, apoi:

– “Nnnn. pe bănşi, pe bănşi.”

– “Dar înconjurate, băncile de un gărduţ, aşa.”

– “Nuuu, bănşi libere, încât îi putéi vedé normal, aşa. Aşa.

“Eu am fost al zeşilea. Şi unul, Chiuliţă Nicolae a fost în urma mea.”

– “Cum îi zicea?”

– “Chiuliţă.”

– “Nu Chiuaru?”

– “Chiuaru! Noi îi zişem. Chiuaru, da. Neculai. El o fost în urma mea, al unsprezeşilea. Aşa. Până şe mă cheamă şi pe mine la un moment dat.”

– “Când aţi auzit ce răspundeau, v-aţi speriat? Ce gândeaţi? “Ia-te uită, măi, cum le spun pe toate!” Ce aţi zis?”

– “Eram spăriată, dar n-aveam încotro. Trebuia să. mă rog. stăteam şi eu acolo.”

– “Dar când aţi văzut că lipsea Părintele Nicodim, nu v-aţi speriat?”

– “Nu. Nu. Nu.”

– “Nu v-aţi mirat că.”

– “Am înţeles că pe el îl judecă în Târgu Neamţ. Asta am înţeles-o că pe el îl judecă. nu-l mai aduşe aişi. Îl judecă la Târgu Neamţ. Asta am ştiut-o. Aşa.

“Ei şi până mă-ntreabă şi pe mine câteva întrebări acolo, am răspuns şi eu la întrebările şelea.

“Ei şi după asta, ei, gata. Spune sentinţa. Ei, pe la fiecare, cât are, şe condamnare are. Şi când ajunje la rândul meu, mă-ntreabă: – “Ai pe şineva la-nsoţire? Ţupu! Ţupu Anica! Ai pe şineva la-nsoţire?!”  Atunşi. – “N-am pe nimini!”, am zîs eu. Şi-am gândit la Dumnezeu.

“Sora Ileana, cum îi spune pe numele de familie?. Chiriac! Aşa! – “N-am pe niminea! “, am zîs eu; şi am gândit la Dumnezeu. Dar atunşi, ca prin minune, văd că apare lângă mine Ilenuţa Chiriac! O cunoştinţă care, când mă ţineau la Bucureşti, la ‘părinţi’, o găseam şi pe ea pe acolo, lucra şi ea câte şeva pe acolo. Aşa.

“Şi ea o apărut lângă mine colo şi zice: – “Pe Ţupu o însoţesc eu! “, o zîs ea. – “Ei atunşia merji cu mine.”

“- “Până unde .?”

“- “Până la maşină.”

“Atâta. Aaah, unde să mai meargă mai departe?! Fiecare avea câte un însoţitor. Eu n-am avut pe nimini! Martorii îi trimiseseră acasă. Plecaseră. Am rămas eu singură. Aşa. Şi ea, Ileana lu’ Palade” [După eliberare, unul dintre membrii grupului din Bucureşti, Gheorghe Palade, urma să-i ceară mâna, astfel Ileana devenind soţia lui şi mama unor copii harnici şi iubitori], de astăzi, ea m-o-nsoţit până la maşină, de aşeea am apreşiat-o eu pe ea foarte mult, că s-o sculat din adunarea şeea mare, nu s-a temut că a lua-o şi pe ea şî ar încătuşa-o şi-ar punea-o lângă mini. Ea şi-o pus sufletul pentru mine; aşa am socotit eu atunşi! Aşa, şe inimă o avut ea, o inimă mărănimoasă grozav, de m-o însoţit până la maşină.

“Acu’ pe mini m-o băgat în maşină. Ea o rămas jos. Nici n-am mai putut ţinea minte cum mi-am luat rămas bun de la ea. Mi-am luat sau nu mi-am luat, ne-am sărutat sau nu, eram oarecum perdută eu, aşa, mă rog, ca. frica aşeea din timpul şela. Ei şi de-acolo m-o dus, fără să ştiu eu unde mă duşe.”

Să ne oprim o clipă din goana aceasta a sorţii, pentru a ne dumiri cine este acest personaj nou. Tânăra este menţionată şi în caietul cu amintiri. Să citim paginile respective.

Anica Ţupu îşi eliberează sufletul de amintirile de la proces şi din temniţă. O face în versuri, această formă fiindu-i impusă de excepţionalul situaţiilor şi stărilor descrise. Atrag atenţia cititorului asupra unui fenomen ciudat psihologic, pe care mulţi foşti deţinuţi îl vor recunoaşte: datorită unei prea mari tensiuni lăuntrice, a spaimelor de nesuportat, a lipsei oricărei nădejdi, victima ajunge să vadă în călăul ei cel mai bun prieten, sprijinul său, speranţa ei. Anica Ţupu, o veţi recunoaşte singuri, a fost şi ea orbită de această stare specială a celor chinuiţi.

Şi acum relatarea versificată făgăduită – “Balada Temniţelor Anicăi Ţupu”, cum îmi place să o numesc:

“În anul 1965, data 4 Ianuarie,
Am fost chemată la Bucureşti pentru pronunţare.
La tribunalul militar,
Unde am fost judecată personal
Pentru difuzare de cărţi sfinte
Ce de când eram eu mică
Mi-a fost plămădită în minte
De la scumpii mei părinţi
Ce-mi erau ca nişte sfinţi.

Tătuca era bolnav,
Cum să vă spun, foarte grav.
Eu m-am rugat Domnului
Şi m-am dus la patul lui,
Foi de drum i-am arătat
Şi mâna i-am sărutat;
I-am spus că vin înapoi
De se va putea chiar joi.

Singură am plecat  la gară
Pe o vreme grea de iarnă,
La trenul accelerat
Ce-a fost foarte aglomerat.
Cu mare greu m-am suit
Şi-n Bucureşti am sosit
Pe la nouă jumătate,
Când se făcu deja noapte.
Şi m-am dus la Paulina
Până nu stinse lumina;
Deci la dânsa am dormit
Până zorii s-au ivit.
Apoi, la tribunal am plecat,
Unde pronunţarea s-a amânat
Până pe nouă Ianuar,
Când trebuie să mă prezint iar.

Acasă n-am mai venit –
Neavând bani de cheltuit.
Deci acolo am rămas,
Să mă plimb prin oraş.
Păţisem chiar ca Păcală:
Mă plimbam prin Capitală
Fără bani de cheltuială;
Chiar de-aveam eu câţiva lei,
Nu mă agăţam de ei;
Mai făceam economie
Că nu ştiam ce-o să fie.

La multe Biserici am fost
Şi am văzut  foarte frumos.
Iar pe la Patriarhie
Eu am cumpărat tămâie.
Patriarhul acolo slujea.
Doamne, frumos mai era!

Erau Biserici arhipline
De creştini şi de creştine
Unde îşi făceau patron
Cei cu numele Ion
Şi-mi dădeau colaci în mână,
Văzându-mă că-s străină.

Zile erau de sărbători.
Prin mine treceau fiori,
Umblam ca o curcă beată
Neştiind ce mă aşteaptă.

Sosind ziua pronunţării,
Care-a fost şi-a arestării,
La tribunal iar m-am dus
Şi şedinţa s-a deschis.
Secretarul striga tare:
– “Ţupu A. Anica are
Patru ani de închisoare
Şi puţină confiscare!…”
[“o vacă”, scrie între paranteze]

Pe loc când m-a arestat
Secretarul a strigat:
– “Ai vreo rudă de-nsoţire,
Să vină la despărţire?”
– “N-am pe nimeni”, am spus eu
Şi am gândit  la Dumnezeu.
Dar atunci, ca prin minune,
Văd că vine către mine
Ilenuţa Chiriac
Ce cu glas tare a strigat:
– “Eu pe Ţupu Anica o însoţesc,
Că-i streină, mă gândesc…”

În curte, maşina sta,
Cu comandantul lângă ea.
Ofiţerul acolo m-a dus
Şi Lenuţa m-a condus,
Rămas bun parcă am luat
Şi-n maşină m-am urcat.

La securitate m-a dus,
Unde am făcut recurs.
În celulă am fost pusă
Cu santinelă la uşă .
Presupuneam că am murit
Şi celula mi-i mormânt.

O amar şi grea durere,
Jale fără mângâiere,
Căci în viaţă eram
Dar în lume nu figuram.

Patru luni de zile am stat
Până răspunsul s-a dat.
Căci recursul s-a respins:
Atunci nu puţin am plâns.
Anchetatorul m-a înştiinţat:
– “Vezi, fii gata de plecat.
La un penitenciar mergi,
Unde trebuie să lucrezi.
De-i munci şi-i fi cuminte,
Vei câştiga zile multe.
Nu o să faci nici doi ani,
Ba vei câştiga şi bani.”

Şi chiar în aceeaşi zi
Ordin ca să plec veni.
Comandantul, în graba mare,
Face foaie de plecare.
Apoi c-o maşină vine
Şi mă invită pe mine.

În maşină m-am suit,
Spre Jilava am pornit.
Unde merg eu, nu mi-a spus.
Dar îndată am ajuns.
În amănunt să spun tot,
Să mă credeţi că nu pot.
Foarte mult ar fi de spus,
Dar eu n-am caiet deajuns.

Cinci săptămâni acolo am stat;
Apoi iarăşi am plecat
Cu trenul, fără să înţeleg
Până unde o să merg.
O zi şi două nopţi am călătorit
Şi-n Oradea am sosit.
Iar acolo m-a predat
Unui alt domn comandant
Şi pe loc m-a echipat
Cu haine de arestat:
Fustă, veston şi manta,
Căci era iarnă cam grea.
Am intrat  la lucru îndată,
Cu Popa Elena odată
Şi am primit să scrim scrisori
La părinţi, fraţi şi surori.
De scris când m-am apucat,
Mâna mea a tremurat
Şi ochii mi-au lăcrămat,
Neştiind nimic de-acasă,
Tătuca de mai e în viaţă.

Fiorii nu s-au oprit
Până răspunsul am primit
Că tătuca mai trăieşte
Şi chiar el se iscăleşte:
“Alex Grig. Ţupu”.

Apoi mi-am mai revenit
Până alt plic am primit:
Că tătuca-i decedat,
Ba e chiar înmormântat.
Atunci foarte mult am plâns.
Şi focul nu s-a mai stâns…

Dar bunul Dumnezeu a vrut
De timpul repede a trecut:
Căci cuvintele anchetatorului s-au adeverit
Şi nici doi ani n-am împlinit.

În anul 1967, Decembrie zece,
Am primit frumoasa veste,
Când uşa mi s-a deschis
Şi “Îngeraşul”, ofiţerul de servici, mi-a zis:
– “Ţupu Anica, fă-ţi bagajul
Cât se poate mai degrabă.
Hai să mergem la magazie,
Să-ţi dăm haine civile.
Ţi s-a iertat pedeapsa toată.
Trebuie să mergi acasă.
Îţi dăm bani ce-ai câştigat
Cât aicia ai lucrat:
Una mie şaptezeci şi şase de lei,
Ca să faci cu ei ce vrei.
Îţi dăm hrană de mâncare,
Ca să ai când ţi-o fi foame,
Căci mult vei călători
Până acasă ce-i sosi.”

Apoi, m-au condus la poartă
Şi m-au pus în libertate.
Nu ştiam unde s-apuc
La gară ca să mă duc,
Dar Dumnezeu m-a ajutat
Şi oamenii m-au îndreptat
La gară la un tren accelerat
De am ajuns la mine în sat.

Ajunsă la casa mea
Tătuca din ea lipsea.
Nu l-am mai găsit în pat,
Cum era când am plecat.
El intrase în mormânt
Făr’ să-mi lase vreun cuvânt.

Deci m-am dus să-i văd mormântul,
Făr’ să-i mai aud cuvântul.
Lumânări la cap i-am pus
Şi m-am apucat de plâns.

Şi aşa s-a terminat
Viaţa mea de arestat,

Închei aceste rânduri mulţumind Bunului Dumnezeu care toate le lucrează spre folosul şi mântuirea noastră.

Totodată mulţumind şi Prea Cuviosului Duhovnic Părintelui Nicodim Măndiţă, care s-a ostenit şi a suferit pentru ca să ne scoată pe noi din întuneric la lumină. Gândindu-mă şi la tătuca, pe care nu l-am găsit în viaţă când ajunserăm acasă. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, unde nu este durere, nici întristare, nisi suspin, în viaţă fără de sfârşit. Amin

Ţupu Anica.”

[Datată, în prima variantă: “1975, 2 Iulie”.]

Există un adaos la cele de mai sus, privitor la gestul creştinesc al Ilenei faţă de ea:

“Dar mai mult gândesc la fapta şi îndrăzneala lui Lenuţa Chiriac ce n-o pot uita niciodată, parcă mereu o văd în ochii mei când s-a ridicat din sala plină de lume şi a plecat să mă conducă pe mine, o streină. Nu am pentru dânsa cuvinte de mulţumire, ci rămâne să o pomenesc mereu pentru fapta ei frumoasă şi mărinimoasă şi doresc ca şi ea să fie condusă de îngerii luminaţi atât în viaţa aceasta vremelnică, cât şi în cea veşnică. Amin.

Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Amin.”

Motto:

“Doamne! Tu ştii ce am făcut şi ştii pentru şe am făcut

şi acum mă cheamă şi nu ştiu pentru şe mă cheamă.

Nu ştiu şe are să mă-ntrebe.”

Anica Ţupu

Numărul celor care săreau într-ajutorul părintelui Nicodim, în lucrarea sa de răspândire a cunoştinţelor religioase în rândurile celor mai umili, creştea necontenit. Fenomenul semăna bulgărelui de zăpadă ce, tot rostogolindu-se la vale, trage cu sine altă şi altă nea, ce se roteşte în jurul lui, se lipeşte de el acoperindu-l, devine una cu germenul lui, amplificându-l până se preschimbă într-o sferă de dimensiuni neaşteptat de mari. Iar această creştere, dacă rostogolirea continuă la nesfârşit, are tendinţa de a nu se opri nici ea vreodată.

Originea acestui ‘bulgăr’, la începuturi, a fost exclusiv duhovnicul. Cu entuziasmul său, cu forţa lui de convingere, cu seriozitatea ce-i însoţea fiece cuvânt şi fapta oricare, cu determinarea sa de a nu îngădui ca vreunul dintre aceia apropiaţi lui să se mai rătăcească vreodată, el hotăra pe oricine să-i ia cuvântul drept literă de lege şi să i se alăture în răspândirea adevărului.

Temeinicia cu care şi-a elaborat planul de luptă întru cucerirea sufletelor săvârşi neaşteptatul: cei mai buni dintre ucenicii săi preluară o parte din sarcina lui atât de anevoioasă de a atrage alţi ucenici. Astfel, fiecare dintre ei deveni, la rândul său, ‘originea’ a noi bulgări de zăpadă ce se avântau în josul muntelui, să capteze cât mai multe suflete curate şi doritoare de mântuire. În cuvinte pe înţelesul tuturora, deîndată ce un om sau o femeie gusta dulceaţa cititului din scrierile lui, fie prin ‘canon’, fie din dragoste pentru frumuseţea lecturilor pioase, cititorul se făcea solul acestor cărţi; şi nu numai sol, ci şi copist, eventual editor, legător, cărător, distribuitor, dăruitor, cititor cu glas tare pentru auzul altora.

Cu atât mai mult centrul bucureştean, populat cu cei mai râvnitori dintre cei mai râvnitori şi mai de început ucenici, presta această muncă a iubirii de popularizare a cugetării nicodimiene.

Deoarece, în poemul său autobiografic privitor la detenţie, Anica a pomenit două nume feminine, iar acele două nume desemnează persoane care au avut o purtare creştinească vrednică de cunoscut şi reţinut şi de noi, să facem un scurt popas alături de acele două femei.

Există destui inşi pe pământul nostru civilizat, pe care banul îi încurcă. Ei nu-l socotesc, precum semenii lor parcă născuţi în altă lume, drept singurul mijloc necesar dobândirii fericirii, ci în preajma lui, dimpotrivă, se simt apăsaţi, tulburaţi, umiliţi.

Nu umiliţi pentru că banul le-ar lipsi, nu, ferească Dumnezeu!, ci umiliţi la gândul că unii ar presupune că omul trebuie să depindă de ban. Pentru ei, lucrurile sunt simple: omul depinde de Dumnezeu şi atâta tot. Banul? Să-i ţii socoteala? Să te întrebi cum să-l înmulţeşti? Să ţi se pară că altora le foloseşte, iar ţie nu? Să nu dormi nopţile iscodindu-ţi patimile, pentru a alege cum să-l cheltuieşti? Pentru asta să trăieşti? Alţii poate da, eu nu!, afirmă ei cu siguranţă pe sine. Iar această atitudine nu este deloc falsă; nu este nici împrumutată, pentru a părea ei mai interesanţi sau mai înţelepţi decât alţii. Este o atitudine profund intimă, împletită cu cea mai curată inimă şi cea mai doritoare de pace.

La fel gândesc aceştia despre orice posesiune materială, fie că-i vorba de o oală de gătit, de o bicicletă sau de vreo casă.

La cozile alcătuite ad-hoc, în zilele de salariu, în faţa caseriei, ei vor fi ultimii să-şi ocupe locul la rând. Când casierul le va număra bancnotele lefii, ei vor privi plictisiţi pe fereastră la cerul de un albastru timid sau la o păsăruică de pe o creangă din copacul de peste drum. Nu vor afla niciodată cum sunt plătiţi colegii lor. Nu vor invidia pe nimeni pentru câştig. Nu vor urmări ştirile din ziare sau de la radio-jurnale, pentru a se dumiri asupra creşterilor salariale. Nu se vor opri în dreptul afişelor îmbiindu-te să cumperi bilete în staţiunile de odihnă sau pentru călătorii în ţări tropicale ori scandinave, să alegi mobilă nouă, să te îmbraci după moda stupidă de ultimă oră, ce bântuie pe toate străzile, să iei pastă de dinţi spumantă sau fără spumă, să râvneşti automobil, perdele, stilou cu peniţă de aur, dinţi falşi, sandale cu toc cui şi aşa mai departe. De fapt, privind teancul de hârtie colorată, ce le-a fost vârât în pumn cam împotriva voinţei lor, nu vor avea decât o singură nemulţumire: “O să-mi umfle buzunarul pantalonilor!” – ori, respectiv: “Îmi burduşesc geanta!”.

Pentru atari inşi dăruiţi cu o mare desprindere de cele materialnice, a găsi pe careva să aibă nevoie de bani reprezintă un prilej de bucurie, dacă economiile lor pot uşura cu ceva frământarea aceluia. Ei nu se gândesc niciodată să se folosească de pe urma banului pus de-o parte, cerând camătă pentru împrumut; ba, uneori, banul lor este înstrăinat nu cu titlu de împrumut, ci este de-a dreptul dăruit. Când am insinuat că banul este ‘pus de-o parte’, m-am grăbit în lămurirea comportamentului acestor semeni. ‘A pune de-o parte banii’ presupune o intenţie a economisirii; în cazul lor, ‘economisirea’ nu intră în planurile existenţei. Banul se adună fără voie sau idee preconcepută, se adună prin aceea că nu este cheltuit, lipsind conştientizarea şi biciuirea din urmă a unor nevoi personale.

Fericite fiinţe, aceste creaturi nepriponite de planul lumesc prin lanţul profitului şi nici împiedicate cu verigile apăsătoare şi grele ale poftelor materiale!

Printre aceştia se număra şi Polina (Paulina) Cioată, la care a dormit Anica Ţupu atunci când procesul de la tribunalul militar o chema în Capitală.

Chioşcul de comercializare a cărţilor pioase şi a unor obiecte de cult, din Piaţa de Flori, amplasat  nu numai în centrul Capitalei, dar şi în calea acelora care urcau dealul Patriarhiei sau, ieşind de la slujbele de acolo, îl coborau, constituia un loc privilegiat pentru mângâierea inimilor aflate în derută, ori căutând alinare sau luminare. Cei câţiva bărbaţi cuvioşi prezenţi în el cu schimbul, să servească nevoii de carte sau obiecte bisericeşti a românului, erau cei mai potriviţi pentru o atare misiune de lărgire a rândurilor acelora ce urmau să se adape din spusele părintelui Nicodim Măndiţă.

Olteanca Polina Cioată, salariată la cofetăria “Athenée Palace” (astăzi hotelul “Hilton”), pe atunci în vârstă de vreo douăzeci şi cinci de ani, necăsătorită, recunoscu în vânzătorii aceia nişte suflete gemene cu al ei. De câte ori treburile o conduceau prin dreptul micuţului magazin, se oprea să stea puţin de vorbă cu dânşii, cu Ioan Măgirescu mai ales. Aceasta prin 1956-57. Deşi locuia departe de propria lor locuinţă, anume în Bulevardul Muncii, tot îşi făcea drum şi pe la domiciliul lor, să mai afle câte ceva de la dumnealor, privitor la cum se cuvine trăit pentru a nu fi încălcate învăţăturile evanghelice. Pleca încurajată, căci mare lucru este să întâlneşti oameni blânzi care să aibă bunăvoinţa de a te îndruma fără să te umilească, după cum se întâmplă când ai de-a face cu cei din cealaltă spiţă, a iubitorilor de ban.

Nu mai avea altă bucurie decât acel schimb de cuvinte ce o ajuta să crească sau măcar să sufere nevoinţele şi jignirile la care serviciul şi lumea atee o supuneau. Nu mică i-a fost bucuria când a aflat întâmplător, în 1962, că o vecină de-a fraţilor, din Bd. Republicii nr.19, adică de alături chiar de reşedinţa lor de la nr.21, dorea să-şi schimbe domiciliul aiurea şi deci elibera casa. Cu ea s-au mutat şi alte două prietene ale sale, Elena (aceea care a sărit, la încheierea procesului Anicăi, s-o însoţească la duba ce o răpea din viaţa slobodă), fostă rasoforă alungată din mănăstire de decretul ce izgonea orice monahíe şi monah, sub o anumită vârstă, din cuibul călugăresc, şi Ana Hapcal, care lucrase ca infirmieră într-un spital.

Apăruse la tustrele un simţământ ce se dovedi tot mai puternic, pe care nu puţini dintre noi îl resimt când şi când. Este vorba de sentimentul irosirii zadarnice a existenţei, aşa cum o trăim: închinată câştigării de bani, mai mulţi sau mai puţini. Ele nu aveau nevoi altminteri decât spirituale; iar acestea nu cu banul se împacă. În schimb, pricepură că banii lor erau utili lucrării de răspândire a credinţei, făptuită de Vasile Poeţelea şi de către ceilalţi fraţi, în numele şi sub îndrumarea părintelui Nicodim. Când îi propuseră celui dintâi numit în fraza precedentă să nu-şi mai păstreze pentru ele salariile, ci să le verse pentru obştea creştină înjghebată în casa învecinată, să-şi plătească şi ele masa luată împreună cu Elena Popa care le şi gătea, pe neaşteptatelea se simţiră uşurate, de parcă le-ar fi crescut aripi. “Nu mă mai frământ pentru mine”, zicea cu bucurie un glas în sinea lor. “Activitatea mea a căpătat un sens: trudesc pentru răspândirea luminii! Nu sunt eu prea dedată cititului; şcoală n-am prea multă în urma mea. În schimb, pun şi eu umărul să înveţe alţii. Şi aşa, parcă, mă simt folositoare cuiva…”

Alimentele se plăteau de toţi împreună, bărbaţi şi femei. Iar dacă una dintre prietene avea nevoie să-şi târguiască o piesă de îmbrăcăminte, acum că renunţaseră la salariile primite, i se adresau lui Vasile Poeţelea, gestionarul banilor tuturora şi el desfăcea baierele pungii pentru ca femeia să-şi cumpere ce-i lipsea. Numai că, pentru un membru al sexului slab, uneori, cererea era jenantă, deşi, de regulă, ea era făcută prin Elena Popa. Dură cam un an până ce femeile trebuiră să ajungă la o nouă socoteală: să nu-şi mai înstrăineze salariile, decât doar cu o parte din ele să contribuie pentru masă.

Dacă slujbele ce le aveau o îngăduiau, se suiau în tren şi dădeau o fugă la Mănăstirea Văratic sau Agapia, să ducă o dactilogramă, ori vrun volum, o corectură, alta, părintelui Nicodim Măndiţă. Iar de la Sfinţia Sa aduceau alte corecturi sau manuscrise inedite. “Vămile văzduhului” şi albumul “Vămilor” în multe rânduri au străbătut ţara-n sus şi-n jos datorită acelor vrednice ucenice. Ele împachetau cărţi, le legau, le cărau, ori doar îi înlesneau lui Jorj Ionescu să ducă pachetele până la gară, soţiei şi fiicei acestuia.

Cel mai însemnat ajutor pe care-l puteau da era că primeau în gazdă felurite vizitatoare ale fraţilor editori, descălecând din toate ungherele ţării după cărţi şi sfat. Cu aceste prilejuri s-au legat prietenii cu transilvăneanca Eugenia, cu Constantina Şetran, care provenea din Bucureşti şi obişnuia să spele rufele pentru întreaga obşte, cu Leonida, o altă fostă călugăriţă.

Şi, oricum, nu lipseau de la adunările întrunite de Vasile Poeţelea, acelea numite “Cuvânt”.

În casa Paulinei, va să zică, a tras Anica Ţupu, înainte de a fi smulsă din lume de Securitate. Iar Ileana Chiriac fu aceea care o însoţi către mormântul ei de vie: temniţa, ultimul contact cu libertatea lăsată în urmă al eroinei acestei povestiri.

Câte răsar mai departe ne vor înmulţi cunoştinţele despre cum acţiona oastea copiştilor de mână în vederea răspândirii manuscriselor Părintelui Nicodim Măndiţă. Informaţiile pe care le dau aici sunt cu atât mai importante cu cât ele luminează căile nu totdeauna obişnuite, adoptate de scriitorul bisericesc numit de a pune oamenii în contact întreolaltă şi de a le crea condiţii de muncă. Mai mult, cititorul va descoperi şi cumpenele ciudate pentru omul liber şi chinuitoare pentru deţinut, prin care trecea românul arestat. Pentru a ajunge la limpezirea acestor afirmaţii, lăsate anume incomplete, sunteţi datori, dragii mei, să parcurgeţi cu răbdare şi cele ce urmează.

În cursul celei de a doua anchete făcută lui Jorj Ionescu, în ziua de 13 august 1964, după amiaza, între ceasurile 1715 şi 20 – pe când cea dintâi avusese loc înainte de prânz, ocupând întreaga dimineaţă, adică între 930 şi 14, cum se vede într-altă parte, întrebările au fost îndreptate către ce cunoştea anchetatul asupra maicii Leonida, astfel potrivindu-se foarte bine lucrurile ca să dobândim şi noi nişte informaţii despre dânsa, ceea ce ne slujeşte şi pentru a ne dumiri asupra acestui personaj al cărui nume de familie nu-l ştie nici domnul Ionescu. Din păcate starea improprie cititului a copiei xerox după procesul verbal de anchetă, ce mi-a parvenit, mă împiedică s-o transcriu cu acurateţă, aşa încât sunt obligat s-o rezum pentru curiozitatea cititorului meu.

În 1964, cel ce răspunde anchetatorului aprecia că vârsta celei numite era între minimum treizeci şi patru şi maximum patruzeci de ani. Era o fostă călugăriţă la mănăstirea Războieni, alungată din monahism cu prilejul aplicării celebrului decret antimonastic din anul 1959. Eliberată, se aşezase la Iaşi, unde trăise din lucrul covoarelor.

În 1961/’62, în noiembrie, părintele Nicodim o trimise în comuna Scorţeni, la familia Ionescu, pentru a i se da un exemplar al scrierii sale “Vămile Văzduhului”, să-l copieze de mână.

Ea nu descinsese în necunoscut la cei menţionaţi.

Ana, fiica adoptivă a lui Jorj, se dusese la mănăstire, la părintele, dar nu-l găsise acolo. Aflase că ajunsese la Iaşi, la un dentist, nepot de-al lui. Cum ea însăşi ar fi trebuit să-şi facă o lucrare, profită de prilej şi îl urmă într-acolo, pentru a se folosi de recomandarea Sfinţiei Sale, să dobândească atenţia cuvenită, fără de care recomandare românul se teme că nici un profesionist nu se ocupă de el cu seriozitate, ceea ce nu-i departe de adevăr.

“Când a venit de la Iaşi, unde a stat 3-4 zile, fiica mea a venit cu maica LEONIDA, care a fost trimisă pentru a copia “Vămile văzduhului”.

“Maica LEONIDA a stat la noi cca 3 săptămâni, timp în care a scris mai multe caiete din “Vămile văzduhului”, după un exemplar bătut la maşină pe care îl aveam de la POEŢELEA VASILE.

“Exemplarul bătut la maşină, rectific, nu l-am adus de la POEŢELEA VASILE, ci fiica mea l-a adus de la mănăstirea Agapia şi tot ea l-a dus ulterior la Bucureşti, la POEŢELEA VASILE.

“După ce maica LEONIDA a plecat de la noi, din comuna Grigoreni, am mai întâlnit-o de câteva ori la POEŢELEA VASILE, unde cred că venea după cărţi. Spun acest lucru întrucât noi bărbaţii nu discutam cu femeile şi nici nu intram în camera lor; cu ele vorbea numai POEŢELEA VASILE sau noi, dacă aveam ceva de vorbit cu ele, discutam tot prin POEŢELEA VASILE. Aceasta era o regulă la noi, pe care eu o respectam.”

Fragmentul de mai sus este foarte interesant deoarece, pe neaşteptate, ne pune faţă în faţă cu o chestiune nemaiîntâlnită până acum: regulile ce ar fi condus comunitatea din Bucureşti sau întreg numărul de ucenici ai părintelui Nicodim.

Înainte de a purcede la sublinierea ce îmi stă în intenţie, voiesc să rectific presupunerea abia făcută, anume că ar fi putut exista reguli de purtare pentru toţi ucenicii. Este o imposibilitate, deoarece aceştia se deosebeau foarte după vechime, pregătire, fire, condiţiuni de viaţă (familie, copii, sau necăsătoriţi), alfabetizaţi şi nealfabetizaţi, îndatoriri sociale, distanţa ce le despărţea locuinţa de mănăstirea părintelui Nicodim şi alte şi alte variante de existenţă materială şi spirituală. Dealtfel, în nici una dintre cărţile Părintelui Nicodim Măndiţă – şi a scris, slavă Domnului!, atât de multe… –  nu apar astfel de reguli. Iar dacă ele n-au fost puse pe hârtie de Sfinţia Sa, unde să le găsim? Dar dacă este adevărat că nu se fixaseră nici un fel de reguli de purtare pentru toţi ucenicii părintelui, de ce afirmă Jorj Ionescu în anchetă – unde nu prea încăpea strecurarea unui neadevăr gratuit: “era o regulă la noi, pe care eu o respectam”? Ce înseamnă: “la noi”, că doar Jorj Ionescu nu făcea parte din obştea bucureşteană? Să presupunem, în acest caz, că şi la mănăstirea Agapia, când se întâlnea bărbat cu femeie, ei nu se încumetau să aibă o convorbire doar între dânşii, ci apelau la un terţ pentru ca să repete cuvintele unuia către celălalt, la un terţ cu o viaţă morală respectată şi recunoscută ca deosebit de curată? Iar acest terţ să fi fost, în cazul acesta special, însuşi părintele Nicodim? Sau când a venit acasă la Jorj Ionescu monahía, şi el sau ea voiau să se adreseze celuilalt, în absenţa femeii şi fiicei lui Jorj, aşteptau până se înapoiau acestea din sat?

Vedeţi că, plecând de la afirmaţia anchetatului, se poate inventa un întreg eşafodaj de interdicţii de tip pustnicesc, ca reguli de vieţuire pentru aceia fascinaţi de personalitatea scriitorului bisericesc care ne preocupă, interdicţii ce transformă influenţa sa atât de benefică într-o spaimă de încălcările posibile, într-o disciplină de fier aducătoare de frică, ascultând de canoane drastice precum eticheta de la curtea Spaniei medievale, cea înălţătoare de ruguri.

Însă poate că anchetatul n-a vrut decât să menţioneze regulile după care se conduceau fraţii din Bucureşti, aflaţi sub răspundrea lui Vasile Poeţelea? Dacă este aşa, de ce specifică faptul că acea “regulă” exista “la noi”, incluzându-se pe sine, care locuia în depărtata Moldovă, în comuna Grigoreni, el care avea nevastă şi fiică adoptată şi nu trăia singur precum fraţii din Capitală, el care săvârşea lucrarea difuzării de carte şi nu pe aceea a tipăritului, precum aceiaşi, incluzându-se pe sine, ziceam, în grupul lor?

Or, cele menţionate de Jorj Ionescu a fi fost regulă de viaţă, tot el le contrazice, în scrierile sale; mă refer la “Viaţa şi activitatea Protosinghelului Nicodim Măndiţă”, tipărită la Editura Bunavestire, Bacău, 1996, unde, printre atâtea exemple cu putinţă, relatează ceva ce cunoştea de la Anica Ţupu şi despre care şi cititorul meu află din memorialistica acestei minunate femei, publicată în paginile de faţă. Revin, pentru a-şi aminti cititorul despre ce este vorba.

Ni se pomeneşte o întâmplare din timpul unui post al Sfinţilor Apostoli, despre care Anica, angajată în acea schimbare de situaţie, după cum s-a văzut, abia ne-a istorisit-o. Părintele Nicodim, isprăvindu-şi predica ţinută oamenilor adunaţi din toată Moldova, se apropie de el, cu multă sfială, un bărbat:

– “Prea Cuvioase”, i-a zis, “m-aţi primi şi pe mine să mă spovediţi?”

Numai că greu îi fuse monahului să-i înţeleagă cererea, căci omul era gângav. Dibui cele ce solicita străinul, mai ales prin aceea că el se şi pornise a-i pomeni, de când grăia duhovnicul, întrerupându-l de faţă cu toată lumea, câte unele dintre păcatele săvârşite.

Părintele îl opri cu un gest de dragoste şi înţelegere. Îi făcu semn Anicăi, aflată în apropiere. Tânăra se trase mai pe lângă cei doi şi rămase în aşteptare. Părintele i se adresă:

– “Ai grijă; ajută-l pe omul acesta să se pregătească de spovedanie”.

Apoi, înturnându-se către el, îl linişti:

–  “Mâine, mâine o să-mi spui tot. La spovedanie.”

Va să zică, femeii i-a fost încredinţat să-l pregătească pe solicitant. Cum să-l fi pregătit? Prin mijlocirea altui bărbat, unul ‘de încredere’? Sau, pasă-mi-te, în mijlocul mulţimii, sub observaţia geloasă a celor ce păzeau ‘regula’? Cu neputinţă să fi fost aşa deoarece operaţia desemnată Anicăi era una de o mare discreţie şi nu se cădea să tragă altul cu urechea, nici măcar cu ochiul – fiindcă nu era recomandabil să se constate de un străin ce anume consemna gângavul pe hârtia sa, dintre păcatele explicate lui de Anica Ţupu.

Mărturisirea, într-adevăr, avu loc a doua zi, după cum îşi aminteşte cititorul.

Şi iată că, mai târziu, în timpul privegherii pentru sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, aceeaşi Anică, pe când se concentra să asculte prohodul ce se cânta în faţa bisericii, văzu că cineva o chemă într-un loc mai retras de ceilalţi.

Necunoscutul îi şopti:

–  “Mă cunoşti?”

Ea, după ce-i scrută trăsăturile, negăsind nimic familiar în desenul lor, răspunse:

–  “N-am de unde să te cunosc!”

Că el nu a respectat ‘regula’ de a nu adresa cuvântul unei femei, fără mijlocitor, este de înţeles, pentru că era un începător într-ale uceniciei la Părintele Nicodim, dar că ea, o veche şi de încredere ucenică l-a imitat pare, din punctul de vedere al ascultării de această ‘regulă’, o încălcare strigătoare la cer.

Atunci el reluă cuvântul şi zise:

– “Eu sunt omul acela gângav, cu numele de Simion, pe care, în postul Sfinţilor Apostoli, l-ai ajutat să se pregătească de mărturisire.”

Atunci fata îşi aruncă încă o dată căutăturile spre el şi-i zise:

– “Da, te recunosc. Dar cum de poţi vorbi acum atât de curgător?!”, se miră, că nu-i venea să-şi creadă urechilor.

La care el, dându-i veselia buzna pe chip, îi povesti:

– “Iată cum. M-am mărturisit la Părintele Nicodim, după cum ştii, şi am primit de canon să citesc 72 de cărţi şi 15 ani să nu mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Când am început să citesc, prima carte a fost “Noul Testament”. Şi în fiecare zi citeam cât puteam. Altă dată mai mult, altă dată mai puţin. Dar mare a fost cu mine mila lui Dumnezeu că, din prima zi când am început să citesc, pe măsură ce citeam mi s-a dezlegat şi vorbirea, încât acum, după cum vezi, pot grăi şi eu limpede; aşa că n-am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Poate nu veneam la Părintele, dar dacă am văzut minunea ce s-a petrecut cu mine, n-am mai putut sta. Şi sosind ieri la Părintele Nicodim, m-am mărturisit şi a băgat de seamă şi Sfinţia Sa minunea petrecută cu mine”, repetă el în entuziasmul lui.

Atari cazuri sunt istorisite de Jorj Ionescu fără temerea că aduce singur exemple împotriva ‘regulii’ enunţate tot de el în anchetă!

Paragraful următor din procesul verbal de interogator, la care revenim, nu ne uşurează înţelegerea, dimpotrivă.

“Datorită acestui fapt [regula precizată de a nu se vorbi între bărbat şi femeie de-a dreptul, ci prin mijlocirea terţului recunoscut pentru autoritatea sa morală], eu nu am discutat cu maica LEONIDA, când am întâlnit-o la POEŢELEA VASILE.” Prin aceasta el se conforma regulii instituite de Vasile Poeţelea numai pentru cei din Bucureşti.  Voi folosi prilejul pomenirii ei, pentru a informa cititorul că numele de familie al maicii era: Dumitraşcu. Ea ucenicise la maica Elena Chiriac. După 1964, a lucrat timp de câţiva ani ca îngrijitoare la Căminul Românesc de la Ierusalim. Apoi s-a retras la mănăstirea Nămăieşti, unde, în cele din urmă, a decedat.

Pe neaşteptate, îmi trece prin minte ceva ce numai un om supus cândva anchetei politice, cum am fost eu însumi, cunoaşte.

Cititorul se cuvine să ştie că cea mai mare grijă a anchetatului era să nu-i scape vreo mărturisire ce să implice spusele sau activitatea altcuiva, deoarece aceasta îl putea costa libertatea pe acela – în cel mai rău caz – ori măcar pacea, câtva timp, implicându-l în anchetă pentru acea declaraţie scăpată anchetatului, iar dacă era arestat, îi aducea o complicare a anchetei, ceea ce nu era deloc de dorit şi putea avea urmări dintre cele mai grave, precum tortura riscând să aducă cine ştie ce infirmitate pe tot restul vieţii. Şi atunci, constatând că afirmaţia lui Jorj Ionescu, un om şi jumătate, un mărturisitor, înainte şi după eliberare, asupra faptelor vrednice de toată lauda ale Părintelui Nicodim Măndiţă şi ale multora dintre ucenicii săi – mai ales dintre rudele sale, ale lui Jorj Ionescu, ale căror existenţe el le cunoştea mai bine -, constatând, ziceam, că afirmaţia lui nu reprezintă adevărul şi totuşi a fost făcută, mă întreb dacă nu s-a slujit de ea, pentru a se feri de vreo declaraţie ce ar fi putut încurca situaţia lui Vasile Poeţelea şi a maicii Leonida, ceea ce făcea scuzabilă ocolirea răspunsului drept pe calea aceasta.

La ce mă gândesc? Apoi, dacă în loc să relateze cele ce a vorbit în Bucureşti cu maica Leonida, de faţă sau în absenţa lui Vasile Poeţelea – acestea devenind acuzare privitor la ceva rămas încă necunoscut Securităţii până într-acel ceas, dacă în loc s-o facă, Jorj Ionescu a cugetat: “Lasă-i pe ei doi să hotărască dacă voiesc ca asta s-o afle anchetatorul; să nu mă amestec eu, ci să le ofer libertatea de a cumpăni singuri ce au de făcut”? Cum să izbutească un atare tur de forţă? Afirmând că nu vorbea cu femeile decât prin mijlocitor!

Or, se pare că aceasta s-a petrecut într-adevăr.

Declaraţia imediat următoare susţine afirmaţia că nu vorbea cu femeile:

“Pe maica LEONIDA am mai întâlnit-o o dată în anul 1962 sau 1963, în autobuz spre mănăstirea Cernica, ea fiind cu o altă maică pe care nu o cunosc. Atunci am mers în acelaşi autobuz până la Cernica, însă nici pe drum, nici la mănăstire nu am discutat nimic cu ea.”

Jorj Ionescu întinde această momeală anchetatorului, deoarece ştie că, dacă e verificat, fiind şi maica Leonida întrebată despre acea tăcere a lui, ea o va confirma.

Dar de ce nu a vorbit cu dânsa în autobuz? Fiindcă asculta de ‘regulă’? Nici vorbă, ci pentru că ori era autobuzul prea aglomerat şi ceilalţi călători s-ar fi uitat ‘în gura lor’, cum se spune în popor, iar astfel de ‘prieteni’, cum erau ei, aveau destule de ascuns când se întâlneau în public… Ori maica Leonida aflându-se însoţită de o necunoscută, prudenţa îl îndemna pe Jorj Ionescu să rămână în expectativă până la vrun semn al cunoştinţei sale că putea vorbi fără teamă, semn ce n-a venit.

Aşadar, maica Leonida ar fi putut confirma anchetatorului afirmaţia lui Jorj Ionescu, anume că n-au purtat atunci nici o convorbire, deşi motivarea faptului era alta decât cea expusă de el.

Încă o amintire vine pentru susţinerea tezei enunţate. Dar şi contrazicând-o:

“Am mai întâlnit-o o dată la mănăstirea Agapia, la maica GOGONCEA ANA, însă nici atunci nu am discutat prea multe cu ea.”

Cititorul a şi băgat de seamă ca vorbitorul nu mai este categoric, ci recunoaşte că a stat de vorbă fără intermediar cu maica Leonida, dar reduce vina, retezând conversaţia la “nu …prea multe”. Aceasta mă face să cred că nu ‘regula’ sta în atenţia lui – atunci când o pomenise -,  ci dorinţa de a nu încărca ancheta cu ceva ce prefera să-i lase pe ceilalţi participanţi să judece dacă şi cum trebuia declarat în anchetă.

“În altă parte nu am mai întâlnit-o pe maica LEONIDA şi nici nu am cunoştinte despre ea.”

Următorul proces-verbal de interogatoriu, deşi ne înstrăinează, parcă, de cea cu care ne-am obişnuit a fi denumită “maica Leonida”, desemnând-o mai totdeauna ca “numita Dumitraşcu”, ne-o aduce, totuşi, mai aproape, în intimitatea vieţii sale în Bd. Republicii, când zăbovea pe acolo. Astfel înţelegem mai bine şi atmosfera ce o întâmpina şi pe Anica Ţupu, când poposea la Bucureşti, pricină pentru care alergăm după cunoştinţele sale de aci.

“PROCES-VERBAL DE INTEROGATOR

“Învinuit POEŢELEA VASILE, născut la 24 noiembrie 1897, în comuna Mastacan, rn. Buhuşi, fiul lui Constantin şi Anghelina, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, B-dul Republicii nr.21

“9 septembrie1964

“Localitatea Bucureşti

“Interogatoriul a început la ora 17 min. 15

”                  ”          s-a terminat la ora 20 min. 30

 

“ÎNTREBARE: Într-un proces verbal de interogatoriu anterior ai declarat că ai avut legături cu fosta călugăriţă LEONIDA.

“Cine este aceasta şi cum se mai numeşte?

“RĂSPUNS: Persoana de mai sus se numeşte DUMITRAŞCU; a fost călugăriţă la mănăstirea Agapia [este o greşeală a părintelui Vasile] până în anul 1958, când a fost scoasă din mănăstire. Numele ei de călugăriţă a fost LEONIDA. Nu cunosc prenumele sus-numitei.

“Numita DUMITRAŞCU este în etate de circa 35 ani, este originară din Iaşi, unde s-a stabilit cu domiciliul din anul 1958, însă nu-i cunosc adresa.

“ÎNTREBARE: Când şi în ce fel de împrejurări ai cunoscut-o pe numita DUMITRAŞCU?

“RĂSPUNS: În anul 1961, s-a mutat cu domiciliul în Bucureşti, Bd. Republicii Nr.19, în spaţiul locativ al numitei CIOATĂ POLINA, care a fost călugăriţă la mănăstirea Agapia.

“Eu am cunoscut-o prin CIOATĂ POLINA pe numita CHIRIAC ELENA şi ambele serveau masa la mine, în care sens îmi dădeau salariile lor.

“La scurt timp după ce am cunoscut-o pe CHIRIAC ELENA, aceasta a venit într-una din zile la mine acasă cu o călugăriţă pe care mi-a recomandat-o cu numele DUMITRAŞCU LEONIDA şi mi-a spus că au fost împreună călugăriţe la mănăstirea Agapia.

“După ce am cunoscut-o pe numita DUMITRAŞCU, aceasta a venit de mai multe ori la CHIRIAC ELENA, unde rămânea mai multe zile, cu care ocazie veneau împreună la mine şi serveau masa.

“În felul acesta, între mine şi numita DUMITRAŞCU s-au creat relaţii bune, nu ne-am duşmănit şi nici nu ne-am judecat.

“ÎNTREBARE: Ce legături ai avut cu numita DUMITRAŞCU, după ce ai cunoscut-o?

“RĂSPUNS: Cu ocazia vizitelor pe care numita DUMITRAŞCU mi le-a făcut la domiciliu, împreună cu CHIRIAC ELENA, a cunoscut prin mine, cât şi prin aceasta, pe numiţii: MĂGIRESCU ION, decedat în anul 1963, MĂGIRESCU COSTACHE, BĂLAN GRIGORE, cât şi pe PALADE GHEORGHE.

“De asemenea numita DUMITRAŞCU mai cunoştea de la mănăs-tirea Văratecul, pe protosinghelul MĂNDIŢĂ NICOLAE. Din spusele lui DUMITRAŞCU, ştiu că ea se mai cunoştea cu IONESCU JORJ, soţia şi fiica acestuia, însă nu mai ţin minte împrejurările în care i-a cunoscut pe sus-numiţii.

“Noi toţi de mai sus ne-am ocupat până în vara anului 1964 cu colportarea de cărţi şi broşuri mistic religioase, cu caracter interzis, cât şi cu alte obiecte de cult.

“Numita DUMITRAŞCU a cunoscut, din discuţiile purtate cu mine, cât şi cu celelalte persoane care locuiau în Bulevardul Republicii Nr.21, că avem la această adresă un depozit cu materiale mistic religioase care ne-au rămas din 1948, când ne-a fost ridicată autorizaţia de comercializare şi din care continuăm să difuzăm în mod ilegal.

“Tot în asemenea împrejurări, numita DUMITRAŞCU a mai aflat că mai avem un depozit cu materiale mistic religioase şi la domiciliul numitului PALADE GHEORGHE, din Bucureşti, str. Sf. Petru Tei Nr.37, unde noi cu toţi, în urmă cu mai mulţi ani, am locuit.

“La începutul anului 1962, numita DUMITRAŞCU mi-a cerut din broşurile şi cărţile mistic religioase interzise pentru a le vinde prin diferite localităţi, lucru cu care eu am fost de acord.

“În perioada 1962-1964, eu i-am dat numitei DUMITRAŞCU în vreo şapte rânduri pachete cu cărţi şi broşuri mistic religioase, cu caracter interzis, din Colecţia “Oglinda duhovnicească”, pe care le-a vândut. Din sumele încasate îşi plătea transportul, asigura cele necesare traiului şi restul sumelor de bani mi-au fost daţi mie [în loc de: “date”].

“În acest fel, eu am primit de la numita DUMITRAŞCU circa 2.500 lei (două mii cinci sute lei), care reprezentau contravaloarea cărţilor şi broşurilor.

“Numita DUMITRAŞCU a colportat din aceste materiale la hramul mănăstirii Cilic-Dere din Dobrogea, pe la Iaşi, cât şi prin alte localităţi pe care nu le pot preciza.

“Din câte cunosc, numita DUMITRAŞCU a colportat singură astfel de materiale, fără a mai fi ajutată de alte persoane. Ea era o femeie suferindă, nu lua materiale prea multe la dânsa, numai cât încăpea într-o servietă de piele şi o sacoşă de pânză.

“În iarna anului 1964, numita DUMITRAŞCU a plecat la mănăs-tirea Agapia, de unde primise o scrisoare de la o călugăriţă bătrână cu care locuise ea acolo, că ar fi bolnavă.

“Eu i-am dat numitei DUMITRAŞCU circa 300 lei, pentru a avea bani de drum până acolo şi un pachet cu patru albume cu “Vămile văzduhului” în versuri, pentru a le preda lui MĂNDIŢĂ NICOLAE, care se găsea la acea mănăstire cu domiciliul.

“Numita DUMITRAŞCU a rămas câteva zile la mănăstirea Agapia şi, revenind de acolo la Bucureşti, mi-a comunicat că a predat albumele lui MĂNDIŢĂ NICOLAE.

“ÎNTREBARE: Ce materiale cu caracter interzis a mai difuzat numita DUMITRAŞCU?

“RĂSPUNS: În perioada de mai sus, eu şi CHIRIAC ELENA i-am dat lui DUMITRAŞCU caiete care conţineau capitole din “Cele 24 Vămi ale văzduhului”, lucrare scrisă de MĂNDIŢĂ NICOLAE şi neautorizată pentru a fi difuzată, pe care ea le-a copiat pe alte caie-te, aşa cum era obiceiul la noi.

“Parte din caietele pe care numita DUMITRAŞCU a scris capitole din “Vămile văzduhului” au rămas la domiciliul meu, iar cu restul nu ştiu ce a făcut.

“Nu cunosc dacă numita DUMITRAŞCU a dat din caietele sale cu “Vămile văzduhului” şi la alte persoane pentru a le transcrie.

“Mai menţionez că prin luna mai 1964, când noi am făcut unele imprimări pe banda magnetofonului “Smarald”, a cântat şi numita DUMITRAŞCU o cântare bisericească pe care am imprimat-o pe bandă.

“După ce am citit prezentul proces-verbal de interogatoriu, cuvânt cu cuvânt, şi am constatat că el corespunde întrutotul cu cele declarate de mine, îl susţin şi semnez

ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE,

Vasile Poeţelea

MAIOR

V. Dumitrescu”

Am aflat multe legat de posibile motive ce să conducă la condamnarea şi a acestei maici ruptă de colectivitatea sa monahală, printr-un decret absurd şi inuman, menit să scurme încă o dată la rădăcinile Bisericii Ortodoxe Române, pentru năruirea ei definitivă. Dar mult prea puţin despre …Om! Toţi aceşti anchetaţi nu erau numai ce îşi închipuia Securitatea: nişte negustori ilegali de carte religioasă şi interzisă, nişte păpuşari ce vindeau amăgiri “mistice” iubitorilor de visare… Ei erau OAMENI care uitau de toate îndatoririle personale şi familiale pentru a contribui cu puterile lor, nu rareori secătuite de războiul individual cu inerţia şi păcatul, la răspândirea culturii mântuitoare, aşa cum le-o dezvăluise duhovnicul Nicodim!

Scriind cartea de faţă, aceste ipostaze le caut; dar de pomană mă agăţ de “procesele-verbale de interogatoriu”, pentru că cele din urmă nu aveau decât un scop, iar acesta nu era adevărul, ci încărcarea existenţelor limpezi ale învinuiţilor, cu adaosuri din mintea răsucită a anchetatorilor, adaosuri smulse din neant pentru aruncarea în temniţa Aiudului a unora dintre cei mai nobili ţărani care au păşit pe gliile Patriei în decursul jumătăţii de veac bolşevice – o temniţă destinată, până la eliberarea tuturor deţinuţilor politici veche de câteva luni numai, destinată naţionaliştilor, ceea ce este semnificativ pentru cum interpreta Securitatea acţiunea Părintelui Nicodim.

Motto:

– “Hai, mergi la un pe’tenciar unde trebuie să lucrezi.”

Anica Ţupu

Am fost trimis să adun fărâmiturile, vorba lui Dumitru Plugaru.

Ori de câte ori trăiesc ceva ieşit din comun, caut în întâmplările biblice sau în miturile lumii fapta exemplară pe care să mă bizui, din care să redobândesc încrederea că se poate răzbi şi în atari condiţii, că altcineva, un începător de civilizaţie a trecut prin caznele mele şi a ieşit la soare cu bine.

Într-adevăr, ucenicii, după ospăţul oferit de Dumnezeu celor încrezători în El, au fost trimişi să adune fărâmiturile rămase pe munte. Fărâmituri de la câte pâini? Şapte? Da, şapte. Şi câţi inşi şi-au potolit foamea cu ele? Erau patru mii de bărbaţi, fără a pune la socoteală femeile şi copiii; toţi aceştia nu mâncaseră de trei zile. Aha, toţi! Şi ce a rămas pe urma lor? Câte coşuri de fărâmituri, vreau să zic? Şapte. Şapte coşuri pline. Am înţeles.

Dumitru Plugaru nu s-a mărginit la o glumă – deşi zâmbea când a făcut trimiterea la fapta exemplară. Cred că nu era doar o glumă. A vrut să spună că Părintele Nicodim, cu abia un biet trup omenesc, cu puterile lui limitate, cu ştiinţa lui de om cu puţină carte, a hrănit sufletele ucenicilor puzderie. Acum, Dumitru Plugaru, aşteptând de la mine cartea despre Părintele Nicodim, precedată de alte cărţi, ca nişte trepte urcând prin memoria ucenicilor săi, aşteptând-o, şi punându-mi la dispoziţie mijloacele de a-i cunoaşte pe unii dintre cei din urmă, m-a pornit să culeg fărâmiturile lăsate de ei în ierburile anilor, să se mai hrănească şi alţii.

Va să zică, am ieşit să adun. Înaintez cu capul plecat, cu privirile lunecând pe pământ, cu pupilele încordate să descopăr pe fiecare centimetru pătrat resturile lăsate de flămânzii de ieri. La ce bun?

Fiindcă sper să izbutesc, la capătul acestei trude de culegător, să pot înnoda, cap la cap, mărturiile, într-un portret generos al Protosinghelului, rod final al activităţii mele. “Dumnezeu hrăneşte pe cei flămânzi”, avea obiceiul să spună Părintele Nicodim.

Tare mi-e teamă ca, în locul acestui portret, să nu rămân decât cu imaginile celor cu care stau de vorbă. Ba, şi mai neplăcut, nici măcar imaginile lor – asta deoarece atunci când am discutat cu ei, aproape că nu le-am zărit trăsăturile, fiindcă eram numai urechi, să nu-mi scape nimic neînţeles, pentru că drum pe acolo unde găseam un martor nu mai aveam.

Portretul Părintelui Nicodim va începe cu multe autoportrete. Însă acestea nu se vor adresa ochilor. Sunt autoportrete sonore, vorbite. Prin urechi, se vor adresa inimilor.

În cartea mea în multe volume, încetul cu încetul, se adună glasuri. O carte cu glasuri tipărite.

Poate că titlul cel mai potrivit ar fi: ‘Cartea cu glasuri’.

Nu ştiu când se va găta munca mea. Dar ştiu că la Judecata de Apoi, la Judecata mea de Apoi, aceste glasuri se vor face iarăşi auzite. Pentru mine sau împotriva mea?

Aşa şi glasul Anicăi Ţupu.

Dar până atunci să mai stau puţin de vorbă cu dânsa.

– “Cu ce v-au deplasat de la tribunal? Cu duba?”, o întreb, acum că i-am aflat epopeea aducerii în capitală şi în faţa instanţei.

– “Cu duba”, răspunde scurt ca la cătănie, sub influenţa amintirii interogatoriului luat de Preşedintele Curţii.

– “V-au pus ochelari de tablă la ochi?”, doresc să verific dacă se schimbase ceva de pe timpul vechi când fusesem eu însumi judecat.

– “Atunşi ne-au pus ochelari la ochi. Da”, probabil că face o comparaţie pe tăcutelea cu drumul de venire la acelaşi tribunal, când sosea ca martor, fără ochelari.

– “Şi v-a băgat singură într-o ‘cămăruţă’, într-o despărţitură din alea mititelele din dubă, nu?”

De data aceasta n-am mai nimerit-o:

– “În dubă ne-a pus pe bancă.”

– “Eraţi mai mulţi pe bancă?”

– “Am zărit, cu ochelarii ăia la ochi, pi Chiuaru: era la colţ de dubă; numai el era. Că şi el o fost tot în libertate când i-a făcut ancheta. Aşa”, ea găseşte o justificare logică a faptului că numai ei doi se aflau în dubă; şi nu greşeşte, deşi chestia cu logica aplicată gândirii securiştilor…

După cum sună exprimarea dânsei, cititorul ar fi îndemnat să creadă că ochelarii de tablă erau atât de potriviţi vederii Anicăi încât îi îngăduiau să perceapă prin întuneric. Să n-aibă teamă dumnealui: pentru a zări ceva pe lângă ‘ramele’ apăsate în carnea de pe lângă ochi, făceai – dacă nu băga de seamă caraliul şi, drept răsplată, te izbea de toţi pereţii cu pumnii, cu palmele, cu şuturile şi buşiturile – făceai, va să zică, anumite mişcări din sprâncene, necesare să deplasezi rama cu tablă în loc de lentile din poziţia ei, astfel încât să-ţi strecori raza văzului pe lângă ea.

– “Deci ne-a dus pe tăţi la Securitate. şi la Securitate m-au dus şi m-au băgat într-o cameră unde mai erau trei femei, care erau rămase dinainte de a se face graţierea.” Se referă la Decretul privind eliberarea tuturor deţinuţilor politici din ţară, ce a fost activ în 1963-1964. După această eliberare generală, au fost arestaţi, anchetaţi, condamnaţi membrii lotului ortodox ţărănesc ce ne preocupă.

– “Oooo, chiar aşa? Se aflau dinainte de Decret?”

Cititorul a băgat de seamă, alături de mirarea mea, sunând şi bătaia de joc. Cele două simţăminte au fost aproape simultane, doar că al doilea a avut o întârziere de o miime de secundă: a apărut când mi-am dat seama că, în privinţa comuniştilor, nu aveam de ce mă minuna – la ei toate cele neaşteptate erau cu putinţă, ba ele erau mai curând posibile decât lucrurile firesc a se petrece; de aici a izbucnit batjocura mea: râdeam de mine însumi şi de naivităţile ce nu mă părăseau…! Cum ar fi aceea de a crede că, dacă ei afirmau a fi eliberat toţi deţinuţii politici, o şi făcuseră pentru mai mult de o jumătate de ceas, sau – acesta este cazul în discuţie – că puseseră în libertate şi pe cei încă necondamnaţi, ci găsindu-se în anchetă! Că aşa sunt semenii noştri, cum scrie Părintele Nicodim Măndiţă: “Oamenii făgăduiesc ceva şi, ori nu pot, ori nu vor a împlini…”

– “Erau vechi.”

– “Nu mai spuneţi!…”

– “Numai pe ele, din câţi au fost arestaţi în anii şeia din urmă, pe toţi i-au eliberat şi aşelea au fost în şel mai greu proşes, încât nu le-au dat libertate. Că aveau de făcut câte douăzeşişinşi de ani.!”

– “Vă aduceţi aminte cum se numeau?”

– “Din ele, da. Una o vinit la mine acasă, c’aşa s-o împrietenit cu mine acolo. Evreică era, da’ avea un suflet foarte bun.. Si.donia., zi tu familia! [se adresează fratelui său, Neculai, nelipsit din preajmă-i cât îmi vorbeşte dumneaei; el savurează, cu zâmbetul umplându-i întreaga faţă, să asculte iar şi iar aventurile Anicăi. Bărbatul îi spune: – “Tot aşa ştiu şi eu: Sidonia.”] Soţul era profesor universitar: Grigorescu! Sidonia Grigorescu! Erau condamnate pentruuu. subminarea economiei naţionale.ele.”

– “Nu cred că erau condamnate dinainte de ’64 [mă grăbesc să o contrazic, deşi nu sunt sigur că aş avea dreptate, mă grăbesc, rămânând, în acelaşi timp, uluit de faptul că a reţinut o terminologie juridică atât de complicată.]. Erau în anchetă. Le-a prins Decretul pe când erau anchetate…”

– “Nu, nu, nu!”, este ea vehementă continuând a susţine cele rostite de la început: “Erau în închisoare dinainte. Ancheta o terminaseră. Erau în închisoare pentru că făcuseră. făcuseră. făcuserăăă nu ştiu câţi ani. Îi aveau făcuţi!”, mă toacă ea mărunt, să-mi intre-n cap… “Nu mai ţin minte, da’ erau din. demult! Da. Aşa.

“Şi ele, mi-au zîs ele pe urmă, când m-au văzut că am intrat acolo, ţărancă, după cum eram îmbrăcată, şi eu m-am îmbrăcat mai prost aşaaa, am vrut eu să nu apar acolo cu hainele şele bune, mi-am luat nişte haine mai proaste aşa [îşi dezvăluie Anica tactica de atunci, scornită în vederea înduioşării judecătorului], şi ele când m-au văzut, mi-a spus Sidonia, cică: “Ce găinăriţă o mai fi asta?!” , că ele erau cucoane maaari, cu studii economice, şi le-aduce o ţîgancă colea la dânsele, cum or socotit ele de mine. Aşa.

“Încât cu ele am prins o prietenie aşa de mare încât asta, Sidonia, asta, Grigorescu, mi-o zîs: – “Anica, auzi, când ‘ei pleca acasă, să-mi leşi adresa. Vreau să viu şi eu la tine acasă să văd pe Ion” – îi povesteam eu de un frate de-al meu Ion – “şi pe Nicolae” – pe ista [îl indică dânsa pe fratele nedezminţit admirator al său şi care participă intens la tot ce aude, amuzându-se întruna.] Aşa.

– “Eu i-am dat adresa, în sfârşit. Da’ e adevărat c-o venit, după ce-o scăpat. După câţiva ani o scăpat şi-o venit. O rămas de mine acolo [cu înţelesul: ‘a rămas în urma mea’]. Ne-am luat rămas bun, că ea o rămas acolo. Aşa.”

– “Când aţi întâlnit-o, asta s-a petrecut la Malmaison sau la Ministerul de Interne?”

– “La Securitatea din Bucureşti.”

– “Adică unde?”, insist: “La Malmaison, la Uranus, sau la Interne?”

Cum nu poate răspunde, i-o iau înainte tot eu:

– “Nu ştiţi”, remarc.

– “Nu ştiu. Atâta ştiu: la Securitate. Atâta am cunoscut eu. La Securitate. Aşa.”

[Nu mă pot abţine să subliniez: pentru Anica Ţupu, ca şi pentru miile şi zecile de mii de ţărănci trecute prin nenorociri asemănătoare, asta însemna Securitatea: privarea de libertate, tortura, nesiguranţa zilei de mâine, viaţa de câine… Dar a mai existat şi o altă faţă a Securităţii, foarte puternic imprimată în închipuirea aprinsă după bogăţie a fetelor de măritat netrecute prin asprimile vieţii sau insuficient de mature pentru a le băga de seamă! Astfel, nu mai departe de săptămâna trecută – suntem către sfârşitul anului 2000… – o tânără, ce nu mai este chiar atât de tânără, îmi explica faptul că s-ar fi putut cu uşurinţă mărita, dacă ar fi vrut s-o facă, deoarece curtată a fost chiar şi de securişti…! Adică de cei mult râvniţi în rândurile muieruştelor lipsite de conştiinţă!]

“Ei, şi m-o lăsat cu ele în cameră, am stat cu ele, va să zică.”

– “Cum erau paturile, de metal sau din beton?”

– “De metal. De metal, dar aveau saltele. Saltele bune. Aşa. Şi mi-o dat şi mie un pat acolo. Ei, şi am stat acolo cu ele.”

– “Cum erau aşezate paturile: unul peste altul?”

– “Da: supra. Supra.”

– “Dumneavoastră aţi dormit sus.”, ghicesc.

– “Sus. Acolo a fost locul meu. Că eleee. ele.”

– “Erau mai vechi”, mă grăbesc tot eu cu explicaţia.

– “Da, da. Sus. Aşa”, îmi dă ea satisfacţie.

– “Aveaţi closet în celulă?”

– “Acolo. Closet acolo. De spălat, lighean, acolo. Aveam tot ce ne trebuie.”

– “Vă scoteau la aer?”

– “La aer, daaa. Ne scoteaa, ne scotea la aer o dată pe zi, câte cinci minute, câte zece minute.”

Nădăjduiesc că cititorul a fost atent la ceea ce a spus chiar acum Anica…

– “Când vă scoteau, vă puneau ochelari, nu?”

– “Ne puneau ochelarii, da. Da, da.”

– “Şi vă băgau în nişte celule în aer liber, aşa, sau era o curte?”

– “O curte îngrădită, cu gard până sus, cer liber sus şi ne primblam. Ne plimbam acolo de mână.”

– “Şi când eraţi în celulă aveaţi voie să vorbiţi tare, încet; cum era-ngăduit?”

– “Da. Vorbeam, aveam voie să vorbim.”

– “Dar tare? Nu vă bătea în uşă: – “Mai încet! Gura mai mică!””

– “Nu, nu. Nu, nu, că noi ştiam că nu trebuie să vorbim tare, vra să zică vorbeam cum trebuia.”

– “Aveaţi paznici femei sau bărbaţi?”

– “Şi femei şi bărbaţi. Aşa. Femeile se împrieteniseră cu noi. Veneau sara, stăteau de vorbă cu noi, deschideau închizătoarea vizetei, vorbeau cu noi. Erau prietenoase, foarte bune erau. Asta o fost la Oradea, cu ‘îngeraşul’, pe care l-am numit eu ‘îngeraş’. [Cititorul va găsi în caietul de amintiri al Anicăi motivarea acestei porecle.] Aşa. Acolo la Securitate, cât am stat.”

– “De-aici cum v-au dus? Cu trenul?”

– “Cu trenul.”

– “Cu trenul? Şi unde v-au băgat acolo în tren? Într-un compartiment?”

– “Într-un compartament.”

– “Obişnuit?”

– “Obişnuit.”

– “Vă-nsoţea un miliţian sau cum?”

– “Păi, asta nu mai ştim. Ştim că ne-o băgat acolo. Adică, numa’ pe mine.”

– “Aaah, nu şi pe ele?”

– “Nuuu! Nuuu! Ele or rămas acolo de mine!”

– “Şi nu era vrun miliţian lângă dumneavoastră? În compartiment?”

– “Da, sigur: era comandant.”

– “Un comandant?”

– “Un comandant a mers cu noi.”

– “Care “cu noi”? că spuneţi că singură v-au dus!”

– “Singură din camera unde-am stat noi acolo.”

– “Au mai fost şi alte femei duse odată cu dumneavoastră? Tot arestate?”

– “A fost dusă încă o femeie arestată: Popa Ileana, care o fost arestată odată cu şeilalţi. Pe ea am găsit-o la Oradea , când m-o’ dus pe mine la Oradea , m-o’ dus în cameră cu ea.”

– “Deci dumneavoastră numai singură aţi mers, cu un comandant”, adopt şi eu crezarea ei privitoare la acel ofiţer sau subofiţer.

– “Cu un comandant. Aşa. Aşa, aşa”, este ea bucuroasă că am repetat după dânsa, prin asta acordând pondere ideii că i se arăta atâta importanţă încât însuşi comandantul penitenciarului se deplasa cu ea, s-o predea la cealaltă puşcărie, în condiţii optime… “şi fără să ştiu, fără să-mi spuie unde. Numa’ mi-o spus: – “Hai! Fă-ţi bagajul şi hai!” Aşa, şi m-o dus la tren, fără să ştiu eu unde merg. Aşa.

“Mă uitam pe jeam pe unde trec, până şe am văzut scris: Oradea .”

– “N-aveaţi obloane la fereastră? Era compartiment obişnuit?”

– “Obişnuit. Obişnuit. Aşa, că am văzut şe scrie în gară, că acolo-i Oradea . Am coborât şî m-o dus acolo unde lucrau ele, m-o băgat într-o cameră cu Popa Ileana.

“Nu! cu Popa Ileana la Jilava!”, răstoarnă ea tot ce a înşirat până acum dintr-o încurcare a evenimentelor specifică foştilor deţinuţi, în mintea cărora se aglomerează prea multe întâmplări identice, repetate pe parcursul multor ani, în locuri de detenţie diferite, cum ar fi intrarea într-o cameră nouă. “La Jilava m-o dus întâi, de la Securitate. De la Securitate m-a dus la Jilava.

“Nu cu trenul. Asta cu maşina.

“Cu maşina. Aşa. Şi acolo m-o dus şi am dat de Popa Ileana, la Jilava. Aşa. Şi la Jilava am stat trei săptămâni, cu Popa Ileana. Aşa.”

– “Numai dumneavoastră două?”

– “Două.”

– “Şi erau camere mari?”

– “Mare, cameră mare, cu sobă. Ne-aducea lemne să facem foc. Mâncare ne-aducea acolo. O avut grjă de noi. Şi pe ea o luat-o înaintea mea de acolo şi m-o lăsat singurică. Aşa. Şi-am mai stat singurică nu mai ţin minte cât – sunt ani de-atunşia- -, voi fi scris undeva., nu mai ţin minte. Aşa.

“De-acolo, vrea să zică, la un moment dat, m-o luat la tren şî m-o dus la Oradea. Şi-acolo m-o dus la aastea care erau cu economia, m-o băgat la ele.”

– “Le-aţi găsit acolo.”

– “Le-am găsit acolo şi acolo era şi Popa Ileana dusă. Când m-o luat de aişia mi-a spus: – “Hai, merji la un pe’tenciar unde trebuie să lucrezi.” M-o mângâiat aşa, într-o măsură oarecare, ca să nu mă spăriu unde mă duce. – “Hai, că mergi la un penitenciar unde ai să lucrezi, ai să câştigi bani. Dacă-i hi cuminte, ai să câştigi şi zile multe.” Aşa, şi p-ormă m-o dus pisti ele, peste Sidonia asta şi cu şelelalte, tăti erau acolo, care au fost la Securitate, plus şi Popa Ileana. Aşa. Şi de-acolo pe urmă ne-o dat la lucru, la atelier.”

– “Aveaţi vrun meşter pe-acolo?”

– “Meşter erau fetele venite dinaintea noastră.”

– “Existau altele mai dinainte?”

– “Aşelea dinainte, pe care le-am găsit eu la Securitate. Erau acolo. Numai ele. Plus Popa Ileana. Ultima eram eu. Şi ele erau ca maistru. La-mpletit de coşuri şi damijene. Şi Sidonia asta o fost aşa. un suflet bun. Măcar că era evreică, ea nu nădăjduia că o să câştige zîle., având ani mulţi condamnare, ea dacă ar fi vrun decret o dată să scape, nu pe muncă. Lucrul ei îl trecea pe numele meu.”

– “Ce frumos.”, rămân fără glas.

Abia îmi aud vocea în imprimarea pe care am făcut-o. Mă amuţesc uluirea, admiraţia, chiar recunoştinţa, în numele Anicăi, a femeii, în general, dar şi a intelectualilor pe care acest gest îi răscumpără.

– “Da. Trecea atâtea puncte la mine. Rămâneau şi la ea câteva. Îşi punea şi la dânsa câteva. Că se mirau: – “Cum de asta de la ţară lucrează şi dumneavóstră aveţi aşa de puţin?” – “Atâta putem noi.”

– “Seara era cineva care dădea în primire sergentului realizările zilei?”

– “Lucrul? Nu seara. Îl dădeam săptămânal. Când se-adunau coşuri multe.”

– “Şi era cineva dintre dumneavoastră care se ocupa de treaba asta?”

– “Da. Era maistrul. Maistrul ne aducea material.”

– “Un maistru civil.”

– “Civil. Da, da. Şi vinea şi ne-aducea material. Vinea şi lua lucrurile făcute, ne scria punctele câte am făcut, câte puncte are coşul ista. Ei, şi ea trecea câteva puncte pentru ea şi restul trecea pe numele meu! Foarte. de aşeea pe aşeea am avut-o la suflet şi o am şi astăzi şi mă gândesc la dânsa.

“Am fost o dată la ea după eliberare. Am fost eu la dânsa, pentru că băieţii ăştia care stau cu mine aişia au învăţat doi ani la Bucureşti [se referă la nepoţii ale căror case sunt învecinate cu a ei]. Şi le-am dat adresa ei. Şi au stat la Sidonia asta…

Nu cred să existe careva dintre cititori atât de puţin cunoscător într-ale vieţii încât să-şi închipuie că o purtare precum a Sidoniei constituia monedă curentă prin temniţe. Presupunând că încrederea în bunătatea şi generozitatea umană ar merge atât de departe – ceea ce conferă nobleţă respectivului ins ce ar face atari presupuneri -, doresc să aduc şi mărturia inversă, faţă de cea a Anicăi Ţupu, pentru a restabili adevărul (ce nu poate fi decât la mijloc…). Voi recurge la amintirile de detenţie ale sorei lui Horia Sima, doamna Adelina Busuiocescu-Călin, intitulate: “Vai, celui întemniţat” (Sibiu, Editura Constant, 1999).

Şi în detenţia dumneaei – dinainte de eliberarea din ’64 – deţinutele lucrau tot la împletirea din fire de plastic a unor învelitori pentru sticle, damigene, leagăne de copil şi altele. Munca le era valorificată la fel ca şi mai târziu: în ‘puncte’.

Într-o perioadă când nu prea exista material pentru desfăşurarea activităţii lor de producţie, şefa atelierului propuse ca toate deţinutele ce îndepliniseră norma şi câteva procente pe deasupra să urce la cameră.

“Noi care aveam procentajul necesar pentru a avea dreptul la o carte poştală, acceptăm. Nu trece mult, educatorul vine în cameră şi citeşte numele celor care vor putea scrie acasă. Altele ca şi mine nu figuram pe listă.

“- Nu se poate domnule educator, eu mi-am făcut norma, am dreptul ăsta.

“- Bine, voi cerceta din nou – răspunde acesta. Nu peste mult timp revine.

“- Să ştii Busuiocescu, că n-ai decât 50%, deci s-a dus cartea poştală.

“- Domnule educator, sunt atâtea în situaţia mea, care au făcut norma cu 105%. Din cauză bine determinată şefa ne-a urcat la cameră.

“Celelalte întăreau, revoltate, spusele mele.

“(…)Educatorul s-a lămurit perfect şi a scos-o din şefie pe L.P. Mă doare s-o spun, dar ea se preta la acte incalificabile. Tu îţi făceai norma şi te trezeai la sfârşitul lunii fără carte poştală pentru munca depusă şi în loc de procentajul ştiut, apăreai cu unul scăzut la 50%. Ea lua (ca să nu întrebuinţez alt termen) punctele de la unele, le punea la altele, care cereau în scrisori ţigări pentru ea. Aşa că punctajul rămânea scăzut, la unele mai mult, la altele mai puţin, dar în toate cazurile sub procentajul cerut la normă. Tu, om de bună credinţă, rămâneai fără cele 5 kg. de alimente la care aveai dreptul şi de care aveai atâta nevoie”…!

Cu atât mai neaşteptat şi mai ieşit din obişnuit este gestul relatat de memorialista din Calu-Iapa, datorită căruia ea a câştigat atâta timp, plecând mai repede acasă, în libertate!

Motto:

“Când am ajuns acolo, la închisoare,

mi-am închipuit că am murit.”

Anica Ţupu

– “Va să zică Sidonia îşi trecea propriile sale puncte, cele câştigate de munca ei de împletitoare, pe numele dumneavoastră. La ce folosea asta?”, o readuc înapoi pe Anica Ţupu, de ca şi când n-ar fi fost destul de limpede în cele narate, dorind eu să o împing a-mi povesti cum a avut loc eliberarea din puşcărie.

– “Aveam condamnarea pe patru ani”, muşcă dânsa nada. “Şi când am ajuns la doi ani fără o lună, deschide ofiţerul de servici uşa şi: – “Ţupu, fă-ţi bagajul!” Eram cu toate la atelier. Şi zice: “Ţupu fă-ţi bagajul”. Eu atunci stau şi mă gândesc. ‘ce: “Cât se poate mai degrabă.” De-acuma eu nu ştiam ce să-mi iau, că eram la atelier. Mai aveam în dormitor lucruri. Ce să-mi iau? Nu ştiam unde mă duce ce trebuie să-mi iau. Aşa. Îi arătam: – “Asta s-o iau?” Aveam un halat, aveam un şorţ mare de lucru. Acum la mâncare e vorba: “Mâncarea s-o iau?” – “Lasă-le-o lor.”, o zîs.

“M-o dus la magazie. La magazie îmi dă hainele civile, aşa, şi le ia-n primire pe care le-aveam de-acolo, aşa, şi: – “Mergi acasă.”

Ba, se răzgândeşte, judecând lucrurile mai bine:

– “Aşa, întâi: – “Mergi acasă”, şi pe urmă: “Hai la magazie”. Aşa, mi-a dat hainele, pe urmă m-o dus laaaa. unde se dădeau banii, să-mi plătească ce am lucrat. Aşa. M-o dus acolo. cum se cheamă acolo?

– “Caserie.”

– “La caserie, mă rog, la un birou, aşa, şi îmi numără o mie cinzeci de lei. Erau mari [= mulţi]. Eu lucram puţin, dar după ce m-am aşezat la lucru, am câştigat şi eu ceva. Deci am câştigat că din patru ani n-am împlinit doi – fără o lună. Că arestarea o fost în ianuarie şi am ieşit prin decembrie, am scăpat.

“Şi mă scoate pe poartă. Mă lasă a nimănui, într-o stradă, dincolo de poarta puşcăriei.

“”Un’ s-apuc?”

“Mă uit încolo, trece un om, îl întreb: – “Pe unde trebuie să mă duc la tren?” Mi-au dat şi foaie de drum. Odată cu banii mi-au dat şi foaie de drum, da, şi pachet cu mâncare. Pachet de mâncare că am adus şi acasă.”

– “Slănină, brânză, pâine…”

– “Da, da. Marmeladă. Ei, mi-o dat. N-am mâncat eu. Am adus acasă, la nepoţi, acasă.”

– “Să mănânce şi ei mâncare de puşcărie!”

– “Să vază ce-am mâncat eu. Aşa. Acu’ ies în stradă. Încotro s-apuc? Mă-ndreaptă un om al lui Dumnezeu pe care-l întreb eu unde să mă duc s-ajung la gară. Mi-arată drumul unde să mă duc; am ajuns la gară.

“M-am suit în tren.

“Ei, trebuia să cobor la Ploieşti, să schimb. Am schimbat. Am reuşit s-ajung la Roznov, sara, aproape pe-nserate, aşa. Aşa. Ultima gară: Roznov. Trebuia s-o iau pe jos până acasă. Aşa.

“De-acu o iau pe jos, către casă. Era o vreme aşa cum era şi când m-am dus încolo. O lustruială pe jos de se duceau picioarele în toate părţile.!

“Închisoarea mea mi-a părut o singură zi. Pentru că eu atunci când am ajuns acolo, la închisoare, mi-am închipuit că am murit. M-am consolat eu singură, că şine putea să mă mângâie pe mine acolo, în necazurile mele? Aşa.

“Da’ eu mi-am zis: “Băi, tată-meu moare. Ei, am murit şi eu. Am murit! Aişia mi-e mormântul. Celula aşeea, camera aşeea. Aşa. Aişia mi-e mormântul. Da’ mulţumesc lui Dumnezeu că n-o dat ţernă pe mine. Nu m-a acoperit cu pământ: am aer. Şi de-aişia patru ani or să treacă. Mama mea e moartă de treizeşi şi doi de ani”, am gândit – c-aşa era. “Şi dacă ar veni acu’ acasă, aşeşti treizeşi şi doi de ani mi s-ar părea că nu-s nimic. S-o văd acu’, mi-ar părea că n-au trecut atâţia ani de-atunşi. Dar la mine patru ani au să treacă mai uşor.”

“Ei, şi m-am consolat aşa singură. “Ei, de-acu’ şe să fac? Bine că n-o dat ţernă pe mine. Am aişia fiinţele astea, le văd, nu-s balauri, nu-s şerpi, nu-s. Şi de-aişia nădăjduiesc că peste patru ani mă duc acasă.”

– “Ştiau ai casei că veniţi, când aţi ajuns la Roznov?”

– “Când am plecat de-acasă, m-am dus la tata, la pat. El era în pat bolnav. I-am spus că eu plec la Bucureşti, la proces. Şi trag nădejde să viu înapoi. Dacă s-ar putea chiar joi, că am plecat luni sau marţi. Aşa.

“Joi am rămas acolo definitiv. Pentru patru ani.

“Şi de-acolo, când am venit înapoi, de la Roznov, când am coborât din tren, merjeam încet-încet: piereau pişioarele în toate părţile, până şe am ajuns la un pod aişi, piste care aţi trecut, aişi ultimul pod, care are o leacă de pantă de suie la deal. Aşa. Şi eu suind pe pod, n-am mai reuşit cu încălţările mele, că lunecam. Şi m-am descălţat acolo, m-am dat de lături, m-am rezemat de-un gard, ca să mă pot descălţa, că acolo nu mă puteam descălţa că tot lunecau pişioarele; şi m-am rezemat de gardul aşela, m-am descălţat, mi-am luat papuşii-n mână şi m-am suit iar pa pod şi merg acu’ numa’ cu şiorapii, la Căzăşti, aşa se cheamă podul şela” [vine dumneaei cu precizări topografice, ca urmare a intervenţiei fratelui Niculai, mai ştiutor decât dânsa, s-ar părea; mă-ntreb dacă numele “Căzăşti” nu provine de la: “a cădea” (“cazi”), aventura sa nefiind un caz unic, ci lucru obişnuit pentru săteni]. “Suindu-mă eu acolo pe pod, am spus: “Măi, măi, măi”, m-am gândit eu, “de azi dimineaţă nu s-o mai dezgheţat.” Eu am zis c-am plecat azi dimineaţă!

“AM UITAT COMPLET CĂ AM FOST CONDAMNATĂ PATRU ANI.

“Şi n-am mai ţinut socoteală că am făcut doi.

“Pe tata l-am lăsat acasă pe pat şi i-am spus că viu chiar joi şi acolo am întârziet, acu’ eu mă gândeam că a fi murit tata. “Ce-o fi făcut?”

– “Până şe am reuşit să trimitem scrisori, cu fratele ista, să faşem legătura, de la un timp, după câtva timp ne-o dat voie la scrisori, aşa. Eu întreb de tata: asta era interesul meu întâi.

“Eu eram ultima care îngrijeam de el! Aşa. Mai era sora aşeea cu chestia care am povestit-o în urmă, da’ ea are greutăţile ei, fata era. Eu răspundeam de ea. Aşa.

“”În sfârşit, de-acu’ l-am lăsat cu Dumnezeu.”

“Ş-acu’ şe-mi spune în scrisoare fratele? “Tătuca” – nu-i spuneam: ‘tată'; aşa-i ziceam: “tătuca”; aşa ne-a învăţat de mititei. “Tătuca şe mai faşe, mai trăieşte?” Îmi scrie înapoi că trăieşte. Tătuca chiar el se iscăleşte. Şi s-o iscălit pe scrisoare, la urmă – cum mi-o scris fratele – se iscăleşte: “Alex. Grig. Ţupu”. Ei, am văzut – că-i cunoşteam scrisoarea [= caligrafia], l-am văzut că trăieşte.

“De-acu, în altă scrisoare, îi mai scriu iar; şi am prins a scri’ în versuri: îmi plăşeau versurile. Şi le făşeam aşa, într-o măsură. Şi îl întreb pe fratele Niculai dacă tătuca mai trăieşte. Şi-acu’ el îmi scrie înapoi, tot în versuri. Zişe, printre alte versuri – mai multe a pus, ca în scrisoare:

“Află că tătuca mai trăieşte.

Ai întrebat de tătuca,

De Gigel şi de-Anetuca”

– eu nu întrebasem de-aşeia, de tătuca întrebasem.  [Fratele Niculai intervine cu explicaţia privitoare la Gigel şi Anetucă: – “…care erau morţi, desigur.”]

“Află că mi-l strânge-n braţă şi mi-l trage de mustaţă.”

“Atunci eu am înţeles că tata o murit, că-i cu băieţii şeia.”

– “Ştiaţi de ei că muriseră.”

– “De băieţi ştiam că-s morţi. Băieţii erau mititei. Şi când am auzit că tătuca-i la băieţi: “Gata! O murit tătuca!.” şi m-am apucat de plâns. Încât şelea mă-ntrebau.

“Apoi, eu le povestesc.”

Voi întrerupe puţin fluxul istorisirii deoarece mă prinde mirarea de întâmplare: o poveste nu depărtată de aceasta istoriseşte şi preotul scriitor Dimitrie Bejan, în amintirile sale din D.O. (Domiciliu Obligatoriu), din aşezarea Răchitoasa. Scrierea sa se numeşte: “Satul Blestemat” şi acţiunea ei e plasată, bineînţeles, în Bărăgan.

Moş Potop, un lipovean de prin părţile acelea, i-a evocat autorului propaganda sovietică făcută între ai săi nu mult după ocuparea României, pentru ca ei să se ‘repatrieze’ în U.R.S.S.. Ca urmare, s-au găsit unii naivi cu minţile duse care să dea crezare minciunilor comuniste şi să plece. Unul dintre aceştia, oprindu-se tocmai la Astrahan, i-a scris de acolo naratorului că îi mergea minunat şi-l grăbea şi pe dânsul să nu mai zăbovească printre români, ci să vină după el degrabă… dar nu înainte de a-l însura pe fecioru-său Alioşa. E de ştiut că Alioşa, la vremea primirii scrisorii, n-avea încă un an jumătate.!

– “Acu’ scriu înapoi eu altă scrisoare, când a venit luna, o scrisoare pe lună aveam, când ne-o dat iar. Şi scriu tot în versuri. Da’ plângând eu acolo, santinela m-o văzut că plâng, da’ nu m-o întrebat, da’ s-o gândit că şeva în scrisoare e un secret. Încât i-o pus o leacă în mişcare pe ei. Aşa.

“Că ei controlau scrisorile noastre. Şi care avea şeva o respingea. Acu’, la a mea au rămas ei încurcaţi, am observat pe urmă. Aşa. Şi când scriu eu înapoi, vine ofiţerul de servişi, care zişeam eu că-i “înjeraş”, vine şi-mi ia scrisorile, se duşe cu ele şi a doua zi dimineaţa vine cu ele înapoi; la toate!

“Zişe: – “Uite, scriţi alte scrisori că n-aţi scris bine.” Da’, ele tăti: – “Vai, domnule serjent major, da’ şe-am scris? Arătaţi-mi şe-am scris eu, ca să mă corectez! Dacă ne daţi să scriem altele, tot aşeaeaşi scrim! Deci luaţi-le înapoi, în felul ăsta! că n-avem şe scrie altşeva! Arătaţi-ne care-i greşeala!”

“El, şela, nu recunoştea: – “Scrieţi din nou! Scrieţi din nou!”

“Ne dă cărţi poştale altele. Scrim din nou.

“Acu’ ele insistau că nu voiau să scrie. – “Arataţi-ne şe-am greşit!”

“Şi-atunşi el arată scrisoarea mea. Şi şiteşte versurile.

“- “Ei, uite asta e. Şe-nseamnă asta?” şe scrisesem eu. Ia, zi-mi, măi, şe scrisesem [lui Niculai, care răspunde prompt].

– “Aşa că:

“Marie, m-ai întrebat

“Dacă merele nu s-or stricat.”

– că-mi trimisese Maria, soru-mea, nişte mere. Aşa.”

– “Lasă că. Mă rog” – nu-şi mai aminteşte dânsa -, “am pus în versuri eu acolo.

“M-ai întrebat ce să-mi trimeţi.

N-am nevoie decât un şorţ.”

“Ei, am făcut eu nişte, aşa, nişte versuri acolo, o carte poştală întreagă.!

“Şi atunci eu i-am explicat lui şe-nseamnă versurile mele.

” – “Uite, el m-o întrebat asta, eu i-am răspuns asta, în versurile mele.”

” – “Ei, de-acu’ scriţi alta, da’ nu în versuri.” M-o-nvăţat să nu mai scriu în versuri.

“Şi cu asta, vra să zică, s-o terminat.

“Chestia asta am luat-o din urmă, terminasem cu venitu-acasă. Că am zis că de azi dimineaţă am plecat. Că nu s-o topit ghéţa de azi dimineaţă.

“Ei, şi am ajuns acasă. Acasă când am ajuns, găsesc pe soru-mea în casă, cu nepoţica de care v-am vorbit şi cu şealaltă care era de şapte ani. Şi mă duc la fratele. În iarna aşeea am iernat la el, c-apăi eu acasă.”

– “Mătuşă Anică, până aţi scris amintirile în versuri, aţi mai compus şi alte poezii?”, încerc să găsesc întrebarea răspunsul căreia m-ar lămuri cum de s-a întâmplat a se fi ivit chemarea aceasta către poezie, în clipele cele mai răscolitoare ale vieţii sale.

Ezită îndelung, apoi, ca şi când nu i-ar place să fie bănuită de aşa ceva:

– “Nnnuuu. Nu.”

– “Totuşi, dumneavoastră mereu făceaţi versuri, că şi cores-pondenţa cu fratele Nicolai tot în versuri era, văd bine…”

– “Da. Da. Îmi plăşea. Îmi plăşea.”

Constatând că socoteşte aci încheiată afirmaţia ei, voiesc s-o completez:

– “Dar nu făceaţi poezii anume…”

– “Nu, nu, nu, nu”, se bucură dânsa că accept să n-o mai chinuiesc cu astfel de întrebări.

– “…Mai mult ca o joacă, făceaţi versurile…”

– “Bine, le făşeam în familia mea, aşa. Nu ca să.”; ar completa cu: ‘le cunoască şi alţii…'; însă se opreşte la atâta.

– “Cine din familie mai făcea versuri?”, insist.

– “Nimeni. Fratelui ista al meu i-o plăcut şi lui.”

– “Atâta?”

– “Dacă el îmi scria mie în versuri, şi eu lui tot în versuri.”

– “Încă ceva.”

– “Da.”

– “În casa tatei, în afară de cărţi religioase, se mai găseau şi altfel de cărţi, de istorie, de poezie, de pildă.?”, intenţionez să o conduc către mărturisirea unor lecturi preferate din poeţii naţionali, lecturi în care nădăjduiam.

– “Da.”

– “Erau?”

– “Da. Da.”

– “Şi v-a plăcut să le citiţi şi pe alea?”, aştept răsplătirea eforturilor mele de scoatere la iveală şi a unei culturi laice, la Anica Ţupu, nu numai a celei pioase răsădită de Părintele Nicodim.

Dar răsplătirea nu-mi vine. Dimpotrivă, răspunsul ei mă dezamăgeşte:

– “Mai puţin. Dar le şiteam. Îmi plăşeau oricum, îmi plăşeau.”

“Bine că a zis măcar atâta!”, mă simt uşurat. Nu de tot, pentru că mă roade: “Parcă de dragul meu a spus-o… Nu mi s-a părut a simţi în intonaţia ei o dragoste sinceră şi adâncă pentru lecturile literare! În schimb, e posibil să-şi fi dat seama că tocmai asta mă durea; şi atunci să fi inventat atracţia sa pentru tot felul de lecturi, ca să mă mângâie…”

– “Care e poetul care vă plăcea cel mai mult?”, mă grăbesc a o iscodi, să nu cumva să dea înapoi.

Tace îndelung. La sugestia mea recunoaşte a nu mai ţine minte.

Pentru mine este limpede de când i-am citit amintirile în manuscris: singurul poet ce a cucerit-o pe vecie este Protosinghelul!

Încheindu-se povestirea închisorilor sale, socot că a venit şi rândul ultimei descrieri de minune petrecută în viaţa dânsei, cuprinsă în capitolul trunchiat de mine al amintirilor dumisale.

“După terminarea procesului, s-a anunţat că pronunţarea se va da pe data de 24 Decembrie, când iarăşi m-am prezentat la acelaşi tribunal şi am aflat că s-a amânat pronunţarea până pe 5 Ianuarie. Iarăşi am plecat la Bucureşti, pentru pronunţare, când iarăşi s-a amânat, până pe 9 Ianuarie, când ni s-a dat pronunţarea la 4 ani închisoare şi confiscarea unei vaci ce o aveam. Pe loc m-au arestat şi m-au dus la închisoarea M.A.I., unde am stat 4 luni, până s-a judecat recursul, care s-a respins. După aceea, m-au dus la Jilava – unde am stat încă 5 săptămâni. Apoi m-au dus la Oradea, unde am stat până pe data de 10 Decembrie, anul 1967, când am fost elibe-rată prin graţiere. Deci, în loc de 4 ani, am făcut 2 ani fără o lună, care cu Darul şi ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile părintelui, cu toate că am avut şi multe de suferit, dar au trecut ca o singură zi, deoarece când am ajuns în sat la mine era un gheţuş şi alunecuş la fel cum era când am plecat, cu 2 ani în urmă, şi am cugetat în gândul meu, că “toată ziua astăzi nu s-a dezgheţat deloc, e ca şi azi dimineaţă…”, deci mi se părea să sunt plecată “…de azi dimineaţă”!

“Aşa au trecut de repede şi uşor acei aproape doi ani, căci cu Darul şi ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile părintelui, eu mă încurajam singură gândind: Mă închipuiam că “am murit şi camera mi-i mormânt, dar sunt fericită că nu m-au acoperit cu pământ, şi că nu văd diavoli, şi nu sunt aci pe veşnicie, şi că peste 4 ani voi ieşi de aici, cu ajutorul lui Dumnezeu.” Mă mai închipuiam că sunt la o casă de odihnă, unde mi se dau toate de-a gata şi lucrez numai de gust, ca să nu mi se urască stând degeaba. Iar santinela de la uşă o socotem că e un înger care mă păzeşte de diavoli ca să nu vină la mine. Mai ales pe ofiţerul de serviciu, care îmi aducea scrisorile şi pachetele, l-am numit: “Îngeraşul” care ne aduce veşti bune. La urmă, tot acest “Îngeraş” – nu l-am putut numi altfel, deoarece era un om foarte blând şi bun la suflet – mi-a adus buna veste de plecat acasă, căci mi s-a iertat pedeapsa.”

– “Vă rog să-mi spuneţi dacă, după eliberare, l-aţi mai văzut pe Părintele Nicodim”, am întrebat-o pentru a nu-l pierde din vedere pe acela care a luminat calea Anicăi, a mângâiat-o la vreme de suferinţă, a încurajat-o, pentru cunoaşterea căruia, în definitiv, am adăstat alături de dânsa atâta timp.

– “După eliberare, l-am mai văzut, dar nu prea mult timp. Am mai fost de câteva ori la dânsul”, rezumă strecurările sperioase de altcândva, departe de privirile curioase, strecurări bântuite de groaza că avea să stârnească iarăşi ogarii Securităţii pe urmele sale.

– “Cum a fost prima întâlnire cu Sfinţia Sa?”

– “Prima întâlnire a fost foarte, aşa – cum să spun eu.? -, emoţionantă. Aşa. – “Ei, ei, ai venit?” [îşi închipuie dumneaei că mai aude vocea duhovnicului drag, bucuros a o şti liberă ca odinioară] – “Prea Cuvioase Părinte, am ajuns. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns acasă sănătoasă şi mi-a ajutat Dumnezeu să vă văd pe Sfinţia Voastră.” – “Ei, bine, bine. Aşa a fost voia lui Dumnezeu.”, zice Părintele. “Fără voia lui Dumnezeu nu se face nimic. Toate spre folosul nostru. Şi trebuie să le primim şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate.”

“Aşa. Şi m-o mărturisit, dar era bolnav, aşa, deabia se ţinea pe picioare, aşa.”

– “Asta se petrecea curând după ce s-a eliberat dânsul?”

– “Nu m-am dus chiar imediat. Că ne temeam”, foloseşte pluralul modestiei. “Nici el nu era bucuros să aibă musafiri, că era şi el pândărit [uneşte vorbitoarea într-un singur cuvânt verbele: ‘a pândi’ şi ‘a urmări’, inventând astfel un cuvânt nou şi grăitor; reiau:], că era şi el pândărit, urmărit. Daa, şi căutam aşa, ne duceam cu fuga, veneam înapoi repede; nu mai stăteam. Nu mai lucra, nu mai scria. Ce lucra el singur – lucra, da’ nu mai era ce-o fost înainte. Era urmărit. Pe mine, când m-o trimis de la puşcărie acasă: – “Te duşi acasă, eşti liberă, dar numai la biserica ta în sat te duşi! Nu te mai duşi în altă parte. Nu mai faşi propagandă. Nu mai umbli cu cărţi.”

“Ei, şi-atunşia căutam aşa, că dacă ne duşem la Părinte, îi faşem şi lui sminteală.”

– “V-a mai căutat vreodată miliţianul satului?”

– “După eliberare, nu. Nu, nu, nu. N-am mai avut nişi un necaz. Absolut.”

– “L-aţi văzut pe Părintele înainte de a murit?”

– “Nu. Numa’ am auzît cum a murit. Asta ne-a povestit care s-o întâmplat pe acolo, cum le-o povestit maişile. Da. O avut o moarte foarte, cum să spun., foarte interesantă.

“Aşa. O spus că Părintele era în pat. Şi Maica Maria, în jenunchi, şitea pe carte. Rugăşiuni. Şi Maica Ana era la spatele ei. Şî uşa era închisă, în camera lor. – “Şî s-aude”, zîşe Maica Ana, “că se deschide uşa”. Da’ nu s-o uitat, aşa; deocamdată şi-or căutat de rugăşiunea lor. Ei, cunoscând ea că e o mişcare aşa cumva, ei, Părintele şică s-ar fi uitat cătră uşă şi-o zîs, o făcut din mână: – “Poftim, poftim.”. Atunşi Maica se uită, să vadă cui îi zîşe Părintele “poftim”.

“Şi era o apariţie, aşa, în chip de femeie, înaltă, aşa, cât uşa, şî n-o mai zîs ni’ca, aşa mi-o zîs mie fraţii care-or fost pe-acolo, aşa. Şi o dispărut. Atunşi Maica se duşe să vadă – că uşa de-afară era încuiată – că şine o fost şi un’ s-o dus, pe unde-o ieşit. Uşa era-ncuiată cum o încuiat-o ele. Cine-o fost?

“O fost şeva de la Dumnezeu trimis, care o venit să ieie sufletul Părintelui. Ei, şi Părintele o mai sta’ aşa, după şe-o zîs “poftim, poftim”, Părintele o binecuvântat-o, i-o făcut aşa semnul Sfintei Cruci, o binecuvântat-o, ei, şi n-o mai vîzut maica pe nimeni. Întâi o văzut apariţia şeea, aşa, pe urmă n-o mai văzut-o şi s-o terminat. După aşeea Părintele şi-o dat duhul. Aşa mi s-o povestit mie. Mai mult nu ştiu.”

Acum că ne-am luat rămas bun de la Părintele, să ne reîntoarcem o ţâră din drum, aruncându-i o ultimă privire drăgăstoasă şi Anicăi, de care, ne place sau nu ne place, tot trebuie să ne despărţim o dată şi o dată.

Rămâi cu bine, memorialisto din Calu-Iapa…

 

UN CUVÂNT DE ÎNCHEIERE A CĂRŢII

Acum că am încheiat lectura celor două caiete de memorii ale Anicăi Ţupu şi a proceselor ei verbale de anchetă, acum că am revăzut cu ochii minţii întâlnirea cu ea şi i-am reascultat în amintire glasul, simt nevoia să fac o pauză, pentru a gândi puţin la câte am scris până aici.

Cititorul a verificat singur, în cele precedente, faptul că Anica Ţupu nu poate greşi decât rareori, când scrie, deşi studiile aprofundate îi lipsesc.

Meritul acestei aplicaţii către cele ţinând de ştiinţa scrisului nu-i aparţine exclusiv. Este şi o înclinare moştenită de la mama ei. Aceasta, cu destui copii agăţaţi de mână şi cu prunc la piept, acorda atâta atenţie la câte rostea strana, cu prilejul slujbelor la care sta smirna, încât se pomeni că deprinsese pe de rost mai toate rugăciunile însemnate. Apoi, cum pofta vine mâncând, se strădui şi izbuti să înveţe şi a citi, deoarece până atunci carte nu ştiuse.

Constat că până şi în această direcţie – a calităţilor unei scrieri de mână corecte – Părintele Nicodim se vădea un excelent pedagog. Pentru înţelegerea acestei afirmaţii voi împărtăşi cititorului că metoda la care am fost supus la şcoala primară urmată – Maison des Français -, o şcoală franceză unde nu se preda în limba noastră maternă decât religia ortodoxă, era aceeaşi cu tehnica Părintelui Nicodim Măndiţă: noi, elevii români, eram antrenaţi să ne pregătim pentru orele săptămânale de dictare în limba lui Racine, copiind textul ce urma să ne fie dictat! Iar scopul orelor de dictare era să ne instruiască în tainele ortografiei.

Să reiau: care deducem că este meritul Părintelui Nicodim Măndiţă?

Părintele nu dădea lecţii de caligrafie, ortografie şi punctuaţie. Ce nu a învăţat la timp săteanul folosit de el în calitate de copist, neînvăţat rămânea. Totuşi, duhovnicul se sprijinea pe o armie de copişti. Odată hotărât a-l stimula pe unul sau altul la copierea unui manuscris, pentru răspândirea textelor religioase, ieromonahul îi acorda libertate totală în privinţa aplicării regulilor scrierii, bizuindu-se pe cunoştinţele lui. Astfel, mai presus de toţi ceilalţi care-l ajutau pe scriitorul ieromonah, ipodiaconii aşezaţi în Bucureşti erau corectori de carte; George Palade era dactilograf. Ei făceau comenzi în tipografii şi le urmăreau realizarea, cu simţ critic, cu severitate, cu răspundere, cu acribie, în procesul de producţie a cărţii, tipărită după dactilogramele realizate de cel în urmă numit.

Să revenim la Anica Ţupu. Dacă există o derogare perseverentă de la reguli, în amintirile sale versificate sau în proză, derogarea se manifestă în domeniul punctuaţiei: aceasta este rareori folosită, de ca şi când n-ar exista. De aceea am fost obligat să intervin, adăugând eu semnele de punctuaţie, oriunde erau trebuincioase. Punctuaţia constituie o ultimă treaptă a transcrierii gândirii, cu care este familiarizat elevul; ea ţine seama atât de logica frazei şi propoziţiilor, cât şi de logica respiraţiei. Faptul că Părintele o punea să copieze sute şi mii de pagini, o acomodase perfect pe Anica Ţupu cu celelalte trăsături ale unei scrieri de mână corecte, până aproape de cele mai riguroase pretenţii.

De unde îşi dobândiseră cunoştintele de limba română, temeinice şi fără ezitare, toate aceste ajutoare ale Părintelui Nicodim Mandiţă, printre care se număra şi dânsa? Dar de unde avea propriile sale cunoştinţe, în acelaşi domeniu, conducătorul acestui imens secretariat al literaturii pioase? L-am numit pe duhovnic. Nici el nu avusese norocul vreunei şcoli superioare claselor săteşti, când a pornit în odiseea lui cărturărească. Toţi, scriitorul şi ucenicii săi, erau îndatoraţi minunatei şcoli româneşti săteşti de altcândva.

Încheind această paranteză (necesară, deoarece toţi aceia care intră în contact cu nedumeririle stârnite de cazul ieromonahului Nicodim şi al ucenicilor săi îşi vor pune întrebări fireşti despre capacitatea intelectuală şi şcolară a tuturor acestora), să ne oprim puţin asupra personalităţii memorialistei şi versificatoarei rurale Anica Ţupu, înainte de a ne despărţi de ea.

Născută într-o familie ce, în timp, s-a lărgit până la zece copii, povestirile părinţilor săi privitoare la viaţa lor îi determină Anicăi încredinţarea că, aidoma fraţilor şi surorilor ei, este rod al credinţei şi rugăciunilor înălţate de părinţi la ceruri. Un admirabil şi scurt portret al tatălui dânsei – ce rivalizează cu cel nu mai puţin impresionant şi rezumativ al mamei – îl înfăţişează muncind şi rugându-se, sub privirile atente şi pline de dragoste ale fiicei nebăgate în seamă de el în acele clipe.

Se pare că de copil, prin exemplul părintesc, Anica s-a deprins cu difuzarea de carte religioasă. Aceasta o va face mai toată viaţa ei, împletind activitatea cu aceea de copistă a scrierilor Părintelui Nicodim şi mai ales de cititoare.

Ea, care a rămas întreaga viaţă singură, adică celibatară, este uluită de rezultatele căsătoriei cu har: numărul urmaşilor părinţilor ei şi al familiilor întemeiate ulterior din sângele lor îi dă ideea, neobişnuită în lumea sătească, de a întocmi un arbore genealogic al familiei din care provine, arbore nu numai închipuit de ea, elaborat şi desenat, dar şi comentat, pe care regret că nu-l pot reproduce aici ca imagine.

Familia, oricât de bogată şi realizată, nu îi satisface toate nevoile – cu deosebire pe acelea duhovniceşti nu. Intrând sub influenţa personalităţii Părintelui duhovnic Nicodim Mandiţă, personalitate cuceritoare şi convingătoare până la reducerea la tăcere a oricăror rezerve, Anica îşi găseşte, în sfârşit, portul în rada căruia se simte …acasă. Şi acasă este cu adevărat! Părintele Nicodim i-a redeschis apetitul lecturii şi dragostea pentru carte, cu care luase contact în puţinele sale clase şcolare. Fascinată de puterea lui de creaţie, de închinarea vieţii lui în vederea răspândirii cunoştinţelor ortodoxe, cu mijloace atât de puţin …ortodoxe (să-mi fie iertat jocul de cuvinte!), de credincioşia ucenicilor lui, rod al aceleiaşi forţe de caracter vădită de călugăr, se cufundă şi ea în valul binefăcător al influenţei lui. Deodată se simte utilă cum nici o altă preocupare n-a făcut-o să se simtă. S-a angajat pe Calea Regală a Cărţii. Pentru aceasta îşi jertfeşte ceasurile de somn, timpul liber, smuls cu dibăcie numărului zgârcit de ore al zilei, forţa fizică şi întreaga tărie a nădejii în mântuire.

De acum înainte va deveni copista scrierilor Părintelui Nicodim şi difuzoarea sa de carte, alături de atâţia şi atâtea alţii şi altele.

Calea Cărţii avea de străbătut prin mlaştina îmbeznată a prăpastiei ateismului comunist. Cu atât mai mult era necesară jertfa pelerinilor porniţi pe ea în căutarea lui Dumnezeu. Anica n-a demis; a mers, dimpreună cu toţi ceilalţi ucenici ai duhovnicului lor, până la capătul acestei Căi, capăt ascuns îndărătul uşilor închise asupra tribunalului militar. Iar de acolo, către săvârşirea pedepsei, fără cârtire, cum o învăţase Părintele Nicodim. Ba, cu o iertare demnă de nobleţea ei creştinească, izbuteşte să întrevadă calităţi umane la călăii săi, iar acolo unde acestea lipseau (pentru că de ar fi fost, nu alegeau ei să-şi păzească semenii lipsiţi de libertate deşi n-aveau vină…!), acolo unde le lipseau gardienilor calităţi, ziceam, cu dărnicie le născoceşte Anica, folosindu-se nu numai de generozitatea sufletului ei urmându-l pe Hristos, ci şi talentul de povestitoare cu care a fost investită de Domnul.

Păşind înapoi pe sub bariera dintre vii şi morţi – voiesc a spune: dintre cei slobozi şi cei încăţuşaţi -, de data aceasta îndreptându-se către soarele libertăţii, simţindu-se plină de meditaţiile săvârşite în zilele crâncene prin care a trecut, Anica Ţupu şi-a scris pe scurt memoriile, întru lauda părinţilor săi, motorul unic al minunat de bogatei în roade vieţi a ei. Astfel, ea se impune, între milioanele de ţărănci ale plaiurilor noastre, ca o călăuză – aşa cum a vrut-o Părintele Nicodim – către o viaţă superioară, pe măsura demnităţii umane.

Prin dânsa, mai străbatem calea şi către altcineva: către marea personalitate care i-a îndreptat paşii. Încă din primele rânduri, în “Singurătatea Anicăi Ţupu stând de vorbă cu sine însăşi”, ne parvin veşti despre Părintele Nicodim Măndiţă, veşti pe care, altfel, le vânăm cu încăpăţânare pretutindeni, în vederea cunoaşterii mai adânci şi mai amănunţite a Protosinghelului ce-l propunem model de trăire creştină. Anume ştiri, printre altele, despre cum spovedea.

“Ne-a dat cartea cu păcatele toate scrise, ca s-o studiem şi şe-am făcut să scriem. Şe n-am făcut, treşem peste rândurile şelea.” Această explicaţie dată de personajul principal, a ceea ce poate fi considerat romanul vieţii sale, constituie o expunere fidelă a felului în care duhovnicul solicita candidatului la mărturisire să se pregătească pentru acea întâlnire cu Dumnezeu, dacă avea un nivel intelectual cât de cât luminat şi un simţ al răspunderii ceva mai săltat peste medie. În cazul celorlaţi intervenea un ‘delegat’ al ieromonahului – un ucenic mai încercat -, însărcinat să lămurească ce însemna un păcat sau altul din câte puteau încărca bietele conştiinţe omeneşti.

În continuare, sunt pomenite cărţile primite canon de lectură, “un număr mărişor”; el nu s-a înregistrat în memorie fiindcă fata era obişnuită să se bucure cu cititul, o îndeletnicire ce-i procura plăcere. Părintele dădea cu dragă inimă atari cărţi celor ce nu le puteau obţine altfel, pentru a-şi împlini canonul.

Portretul întocmit de Anica Ţupu Duhovnicului este complet, concis şi spiritualizat peste măsură: “După chip, după purtare, după glas, mi s-a părut aşa, că-i un înger al lui Dumnezeu.” Scurt pe doi! Ea a tăiat nodul gordian al unei descrieri imposibile, recurgând la o trimitere în ceruri, pentru o mai bună înţelegere a omului… Există un adaos ce-l readuce, însă, pe pământ pe cel portretizat: “Mi s-o părut foarte blând şi foarte răbdător şi foarte apropiat de sufletele noastre.” Această apropiere, însă, nu presupunea încredere oarbă. Înainte de a recomanda copierea vreunei cărţi, Părintele supunea omul din faţa sa la o scriere de probă.

Dacă se ajungea la o înţelegere cu privire la copiat, acesta nu se făcea pe spezele ucenicului. El primea caiete sau bani să le cumpere, creioane, tocuri, peniţe, gumă ş.a.m.d.. Verificarea (sau predarea textelor obţinute prin copiat) avea loc la două-trei săptămâni. Legat de cele dezvăluite anterior, dacă Anica Ţupu era trimisă cu cărţi sau vrun manuscris la Bucureşti sau aiurea, Duhovnicul său avea totdeauna grijă să-i dea bani de drum în avans.

Întrebată ce părere avea dânsa cu privire la rostul şi folosul copierii, mi-a răspuns fără ezitare: “Pentru mântuirea sufletului”!  Atitudinea ei lăuntrică faţă de această îndeletnicire nu era aceea cu care ar fi întâmpinat un canon de pocăinţă. Ea exclamă cu patos că ceea ce făcea îi plăcea; o repetă de mai multe ori cu convingere: copia din dragoste… şi a rămas cunoscută ca una dintre ucenicile care au copiat cel mai mult.

Canoanele date de Părintele Nicodim nu aveau numai efect spiritual; se putea întâmpla ca efectul să fie şi unul terapeutic, tămăduitor al trupului. Un gângav şi-a redobândit vorbirea fără bâlbâială datorită lecturilor cu glas tare efectuate în urma respectivului canon dat de Duhovnic.

Tatăl Anicăi este acela care îl cunoscuse mai întâi pe Părintele Nicodim, îl îndrăgise şi-şi dusese la el fiica pentru a fi binecuvântată. Aceasta se petrecuse prin 1950. Pe atunci dânsa activa în “Oastea Domnului”. Noul ei duhovnic i-a recomandat să întrerupă acea frecventare. El socotea “că aceştia se abat de la dogmele bisericeşti”. Pentru ca sfatul său să nu rămână nerodnic, i-a dăruit şi o carte de învăţătură ortodoxă, sugerându-i ca, după ce o citea, să o propună spre lectură şi altora din “Oaste”.

Sub îndrumarea Duhovnicului, Anica a instituit în satul său – după cum au făcut-o toţi ceilalţi ucenici – un sistem de împrumut de carte religioasă ce continuă să funcţioneze şi astăzi, la un sfert de veac după repauzarea scriitorului bisericesc. La fel era activ şi un sistem lărgit de copiere de cărţi pioase, realizată de numeroase persoane, manuscrisele terminate ajungând, la rândul lor, la doritori, sub formă de împrumut.

Dragostea cu care Anica îl frecventa pe Părintele Nicodim era proteguită de acesta cu rugăciuni şi blagoslovenie. şi, deşi Părintele ei după trup o ruga, când se deplasa la Văratec sau Agapia, să nu zăbovească îndelung, când revenea de acolo, paisprezece-douăzeci şi una de zile mai târziu – petrecute cu copiatul – nu era mustrată la înapoiere. Ba, o dată, revenind la ceasul când tatăl său citea consătenilor, le văzu adunarea apărată de o sumedenie de sfinţi (e una dintre minunile trăite de ea), socotiţi de Anica a fi fost aduşi de rugile Părintelui Nicodim pentru a-l apăra pe tatăl ei cât lipsea dumneaei de acasă. Reţinem felul cum a încurajat-o Duhovnicul: “Nu-ţi face gânduri de acasă, căci cu Mântuitorul nu o să pierzi nimic.” Mai mult, ne istoriseşte memorialista rurală că altă dată creşterea şi coacerea unui câmp de hrişcă au fost ţinute în loc cât a avut dumneaei de copiat pentru Părintele.

Nu pedeapsa păcătosului, urmăreşte Parintele, ci mântuirea lui. O încălcare gravă a moralei e săvârşită de o soră de sânge, mai mică, a Anicăi. Atât de mânioasă a fost cea din urmă încât i-a venit fie s-o alunge, fie să părăsească ea însăşi căminul familiei. Dar Duhovnicul, în loc să încurajeze acestea, a hotărât ca Anica s-o iubească pe făptuitoarea călcării pe alături, să aibă grijă de dânsa, să o păzească. Atâta a fost destul ca sora să devină bucuria vieţii povestitoarei. Iar ca duhovnicul să fie sigur că sarcina întreţinerii ei nu-i depăşea ucenicei sale puterea economică, “mi-o dat să vând din cărţi, de două mii de lei”, cum îşi aminteşte ea.

Aceeaşi naratoare aduce mărturie despre două cazuri de vedere înainte ale Părintelui. O dată când a venit ea cu o căruţă cu alimente la mănăstire şi Duhovnicul, simţind aceasta, i-a ieşit în întâmpinare s-o îndrume unde să tragă vehicolul (dificultate ce o frământa pe dumneaei). Cum precizează sora lui după sânge: “el a presimţit cu duhul că veniţi şi nu sunteţi lămuriţi încotro să apucaţi”. Altădată dânsul a vestit că un frate abia plecat din mănăstire pe mai mult timp avea să se întoarcă îndată, deoarece Părintele Nicodim avea treabă cu el.

Toată suferinţa adunată în sufletul său pe parcursul timpului petrecut în anchetă şi puşcărie, Părintele Nicodim o dăruieşte Domnului şi o aminteşte cu vorbele înţelepte: “Aşa a fost voia lui Dumnezeu… (…) Fără voia lui Dumnezeu nu se face nimic. Toate spre folosul nostru. Şi trebuie să le primim şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate.”

Bolnav, în ultima perioadă a vieţii sale, Duhovnicul nu pregeta a-şi împlini datoria faţă de ucenici, deşi “abia se ţinea pe picioare”; şi nici “nu era bucuros să aibă musafiri”, din pricina ochilor răuvoitori ce-l pândeau şi cercetau cu cine se întâlnea. Securitatea izbutise să frângă stejarul: “Nu mai lucra, nu mai scria. Ce lucra el singur – lucra, da’ nu mai era ce-o fost înainte. Era urmărit.”

Legat de trecerea sa Dincolo, Anicăi i-au parvenit următoarele: “Părintele era în pat. Şi Maica Maria, în jenunchi, şitea pe carte. Rugăşiuni. Şi Maica Ana era la spatele ei. Şî uşa era închisă, în camera lor. – “Şî s-aude”, zîşe Maica Ana, “că se deschide uşa”. Da’ nu s-o uitat, aşa; deocamdată şi-or căutat de rugăşiunea lor. Ei, cunoscând ea că e o mişcare aşa cumva, ei, Părintele şică s-ar fi uitat cătră uşă şi-o zîs, o făcut din mână: – “Poftim, poftim.”. Atunşi Maica se uită, să vadă cui îi zîşe Părintele “poftim”.

“Şi era o apariţie, aşa, în chip de femeie, înaltă, aşa, cât uşa, şî n-o mai zîs ni’ca, aşa mi-o zîs mie fraţii care-or fost pe-acolo, aşa. Şi o dispărut. Atunşi Maica se duşe să vadă – că uşa de-afară era încuiată – că şine o fost şi un’ s-o dus, pe unde-o ieşit. Uşa era-ncuiată cum o încuiat-o ele. Cine-o fost?

“O fost şeva de la Dumnezeu trimis, care o venit să ieie sufletul Părintelui. Ei, şi Părintele o mai sta’ aşa, după şe-o zîs “poftim, poftim”, Părintele o binecuvântat-o, i-o făcut aşa semnul Sfintei Cruci, o binecuvântat-o, ei, şi n-o mai vîzut maica pe nimeni. Întâi o văzut apariţia şeea, aşa, pe urmă n-o mai văzut-o şi s-o terminat. După aşeea Părintele şi-o dat duhul.”

Până la această plecare, însă, multe întâmplări minunate s-au petrecut cu Părintele, cu ucenicii săi şi cu Anica. Nu le putem sorti a rămâne necunoscute. Deaceea, iubite cititorule, te-am poftit să-ţi laşi în urmă treburile şi să mă însoţeşti într-această nouă călătorie fără seamăn, într-un suflet omenesc, după ce m-ai însoţit în peregrinarea mea prin răscrucile celorlalte inimi bătând în Cartea Întâi a “Povestirilor din viaţa Părintelui Nicodim Mandiţă”.

MIHAI RĂDULESCU

Tags

Related Posts

Share This

2. Calea cartii

HARISMA “LITURGHIEI CUVÂNTULUI”

În prefaţa cărţii cu mireasmă filocalică: “ÎNVĂŢĂTURA PE SCURT A PĂRINTELUI NICODIM MĂNDIŢĂ”, avându-l ca autor pe Dl. prof. Mihai Rădulescu, spuneam că “Sensul adevăratei paternităţi duhovniceşti e mai degrabă acela de a da viaţă”. În cazul Părintelui Nicodim, “frumuseţea iconică a Duhovnicului văzut prin ucenicii săi” confirmă calitatea părintelui spiritual de a fi: “şi tată şi mamă – stavilă pentru lacrimă şi pentru nesfârşitele singurătăţi” - acum şi pururea.

“Liturghisitor al Cuvântului” asemenea “didascalilor” din zorii creştinismului, D-l PROFESOR, prin publicarea a încă două volume despre ilustrul duhovnic, revelează acustica personalităţii acestuia pentru posteritate şi ne cucereşte spre mai multă preţuire şi recunoştinţă.

Aceasta pentru că, în contextul oricărei ucenicii a vieţii lăuntrice – cultura duhovnicească ocupă un rol de seamă, căci credinciosul are nevoie să-şi îmbogăţească şi să-şi verifice propria sa experienţă cu ajutorul Părinţilor duhovniceşti a căror autoritate este recunoscută de Biserică.

În Ortodoxie cunoaştem atât cât trăim viaţa religioasă, cunoaşterea fiind prin participare la dragostea lui Dumnezeu şi a semenilor în virtutea“credinţei lucrătoare prin iubire” (Gal. V, 6) altoiţi fiind în trupul Bisericii, prin Sfintele Taine.

Tocmai de aceea, cunoaşterea lui Dumnezeu prin “Raţiunile” Sfintei Scripturi şi scrierilor duhovniceşti reprezintă o “cale” alături de cea a “raţiunilor” făptuirii şi a celor revelate de Înomenirea Logosului divin, spre dobândirea mântuirii.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă: “Cuvântul lui Dumnezeu se face trup prin fiecare din cuvintele scrise… se află tainic în fiecare din poruncile Sale… Cuvântul este cale celor ce străbat bine ‘drumul virtuţii’ prin fapte… şi-şi îndreaptă paşii spre Dumnezeu” (“Capete despre cunoaştere”, II, 60, 68, 71).

Înţelegem că prin curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor, cunoaşterea lui Dumnezeu devine străvezie prin natură şi Scriptură, urmată fiind de cunoaşterea simplă, intuitivă a minţii prin care omul devine dumnezeu după har prin energiile necreate. “Liturghia Cuvântului” devine astfel liturghie a “Cuvântului Vieţii” (Ioan VI, 68) pornind de la pocăinţă la participare şi comuniune, transfigurând nu doar mintea ci omul întreg.

De la cunoaşterea Cuvântului din Scripturi şi scrierile duhovniceşti trebuie să se ajungă la părtăşia Cuvântului “făcut trup” (Ioan I, 14) în Euharistie. Căci “Euharistia nu este taina ce completează Cuvântul, ci Cuvântul devenit trup, Trupul înviat al Cuvântului” (I. Ziziculas, “Fiinţa eclesială”, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 15-16).

O înţelegere adâncă a celor două cărţi orientează atent la adevărul că: “Oricât de ziditoare ar fi citirea din Evanghelii (sau scrieri duhovniceşti n.n.)descoperirea Cuvântului duhovnicesc ar fi incompletă fără săvârşirea Tainei euharistice…. Liturghia Cuvântului se împlineşte astfel ÎN şi PRIN Liturghia Euharistică, Taină a tainelor care transformă Cuvântul dintr-un mesaj despre Iisus într-o participare reală la viaţa sa dumnezeiască” prin Sfintele Taine ale Bisericii (J. Breck “Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare”; EIBM – BOR, 1999, p.16).

Din această cauză viaţa ucenicilor Părintelui Nicodim ce alcătuieşte conţinutul celor două cărţi este “un prilej de dobândire a Duhului Sfânt” după expresia Sfântului Serafim de Sarov şi din acest motiv Duhovnicul luminează viaţa tuturor celor care îi citesc şi împlinesc cuvântul scris.

În această lumină se cuvine să înţelegem şi “mântuirea prin citit” şi “mântuirea prin scris” (titlul prefeţelor d-lui Dan Verona) ca trepte în urcuşul duhovnicesc spre mântuire la care se adaugă prin “metanoia” şi altele prin transfigurarea totală a omului (suflet şi trup).

Nădăjduim că acest “Jurnal al fericirii” în două volume (parafrazându-l pe N. Steinhardt) prin care autorul aduce în actualitate persoana şi lucrarea Duhovnicului Nicodim – ce trăieşte şi acum prin ucenicii săi – va procura “rod însutit” în sufletele multor creştini “membre ale trupului lui Hristos”.

Suntem încredinţaţi că printr-o astfel de “liturghie a Cuvântului” celebrată de venerabilul sacerdot al “preoţiei universale” cum este înţeleasă ea în Ortodoxie – Dl. prof. Mihai Rădulescu – inimile multor creştini pot deveni “cămări de nuntă pentru Cuvântul lui Dumnezeu”.

Aşadar apreciem osteneala autorului ca o lucrare de “didascalie” şi acordăm binecuvântatea noastră cu convingerea că: “didascalii au fost cu harul şi cu ştiinţa lor organ de propovăduire, de tălmăcire şi de întemeiere a acestui cuvânt. Ei au colaborat la opera de luminare şi înălţare a lumii prin Evanghelie şi au fost modeşti dar merituoşi înaintaşi ai ştiinţei care a încoronat cu timpul pe celelalte” (“Teologia”; Prof. T. M. Popescu, în “Biserica şi cultura”, EIBM – BOR, Buc. 1996, p. 181).

Cu arhiereşti binecuvântări,

? GALACTION

Episcopul Alexandriei si Teleormanului

21 ianuarie 2001

La Preamărirea Sf. Maxim Mărturisitorul

 

MÂNTUIREA PRIN CITIT

De multă vreme Dl. Profesor Mihai Rădulescu este în căutarea Învăţătorului ideal, a Duhovnicului, cel care în tradiţia ortodoxă răsăriteană nu este numai un maestru spiritual, ci, pentru totdeauna, până la plecarea spre “patria de sus”, şi tată şi mamă, stavilă pentru lacrimă şi pentru nesfârşitele singurătăţi, şi frate şi pedagog şi îngrijorat păstor pentru cel rătăcit.

Nenumărate sunt motivele care l-au determinat pe autor să aleagă această temă, dacă nu cumva Tema l-a ales pe el, printr-o ascunsă “iconomie de sus” (Spunem temă mai mult dintr-un patetism de ordin literar pentru că, altfel, realitatea pe care încearcă s-o “administreze” este copleşitoare).

Nu putem trece peste prima experienţă a autorului, cea din adolescenţă: întâlnirea de o clipă cu primul învăţător-duhovnic, părintele Daniel (întâlnire dezvăluită în volumul “Rugul Aprins. De la Mănăstirea Antim la Aiud”).

Nu ştim cum s-ar fi împlinit această primă relaţie: ucenic-duhovnic. Ea a fost întreruptă de “marele şi tragicul post” prin care a trecut societatea românească după cel de-al doilea război mondial, atunci când ucenicilor li s-au luat Învăţătorii. Părintele Daniel (poetul Sandu Tudor) a fost luat şi el şi s-a sfârşit în temniţă. Autorul, la maturitate, descoperă uimit că s-a hrănit din această Absenţă, că întâlnirea de o clipă din adolescenţă a lucrat lăuntric prin Sfânta Taină a Spovedaniei: lucrare întemeietoare.

Este lesne de înţeles că nostalgia Duhovnicului Absent l-a deschis spre marile experienţe ale altor duhovnici pe ucenicul “pus în legătură cu Dumnezeu” într-un mod atât de neaşteptat şi apoi, la fel de neaşteptat, lăsat de izbelişte: el însuşi ajungând în cele din urmă în temniţă.

Aici participă la o altă experienţă, teribilă – experienţă paradoxală: temniţa devine loc unde Dumnezeu coboară să se nască în inima celui prigonit, în deznădejde (subiect al volumului “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”). Este martor al acestei revelaţii, martor al unei decisive, uluitoare răsturnări: osânditul devine liber, adevăraţii întemniţaţi sunt paznicii lui.

În felul acesta putem înţelege de ce atâtea mărturii ale celor trecuţi prin universul concentraţionar sunt adevărate tratate de fericire. Cu Dumnezeu în inimă, omul nu poate fi zdrobit. Duhovnicii răpiţi lumii de dincolo de ziduri îşi continuă şi aici misiunea: ei sunt adevăratele călăuze care citesc urmele lăsate de Dumnezeu în mijlocul suferinţei, ei deschid inima celor în deznădejde, făcând-o cămară de nuntă pentru Cuvântul lui Dumnezeu, asemeni marilor Părinţi din primele veacuri creştine, trăitori sub împăraţii persecutori.

Aşadar Dl. Mihai Rădulescu, ucenic căruia i s-a luat Duhovnicul, cunoscând temniţa cea dătătoare de sens, apoi, ca Învăţător (a predat şi predă limbile moderne la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti) încercând să pună stavilă dezordinii spirituale, nu avea cum să rămână străin, ca autor, acestei uriaşe Teme: a Duhovnicului, înţeles în spiritul răsăritean, aşa cum am arătat la începutul acestui cuvânt.

Deşi rămâne legat, prin propria experienţă, de toţi cei care au cunoscut universul concentraţionar, Dl. Profesor pune accent pe tema Duhovnicului, constrâns şi de noua realitate răsăriteană, la fel de ostilă sufletului, în care ne-am trezit cu toţii rătăcind ca în pustiul Sinai după trecerea Mării Roşii.

Căci în Răsăritul nostru imprevizibil Fiara nu a ostenit niciodată să-şi facă simţită prezenţa, fiind la fel de primejdioasă şi în momentele ei de somnolenţă. Cu toţii suntem atinşi de boala numită Răsărit, ducându-ne viaţa între sfinţi şi satrapi, în acest imens spital care pare să nu aibă sfârşit. Dar, după cum spun Fericiţii Părinţi, acolo unde se manifestă Fiara, acolo se accentuează şi prezenţa lui Dumnezeu.

Pentru aceasta avem nevoie de părinţi-duhovnici, care să distrugă, la fel ca marii duhovnici de odinioară, coerenţa Fiarei; căci nenumărate sunt mijloacele ei de corupere: sub masca îngerului de lumină, profitând şi de slăbiciunile libertăţii, îşi poate vinde în voie dulcile fructe otrăvite.

Numai părinţii-duhovnici ne mai pot apăra să nu cădem din Dumnezeu – pentru că lor li s-a dat darul discernământului, lor li s-a dat puterea de a ne regăsi sănătatea spirituală prin Taina Sfântă a Spovedaniei şi prin Marea, Sfânta şi Înfricoşătoarea Taină a Euharistiei.

Pentru aceasta nu-i de mirare bucuria autorului atunci când află despre faptele de mireasmă cerească ale vreunui părinte-duhovnic, demn de acest nume (păstori exemplari ale unor mici comunităţi, trăind liturgic în prezentul veşnic al realităţii lui Dumnezeu, aşa cum este preotul din Argeş, cel descris în volumul “Bucuriile şi Mâhnirile Părintelui Sisoe din Boteni”).

Trebuie să ne imaginăm cum a “săltat” inima scriitorului când a avut revelaţia Marelui Duhovnic în persoana părintelui Nicodim Măndiţă, a Protosinghelului, care, deşi acum este vieţuitor al “patriei cereşti”, încă trăieşte cu adevărat aici, în “cerul de jos”, prin cărţile sale şi prin ucenicii săi.

Desigur Dl. Profesor Mihai Rădulescu avea cunoştinţă de existenţa părintelui Nicodim, duhovnicul-cărturar, dar încă nu sosise clipa providenţială, cea care dă vedere şi înţelegere, pe care orice scriitor o aşteaptă, care face din orice scriitor un autor fericit.

O primă carte dintr-un ciclu dedicat celui care a rămas în amintirea ucenicilor citind cărţi “cât uşa de mari” a şi apărut. Ea poartă titlul: “Părintele Nicodim Măndiţă sau Calea Cărţii”.

Urmează un număr de cărţi, încă neprecizat, care încearcă reconstituirea chipului filocalic al Duhovnicului prin ucenicii săi mărturisitori – cărţi prezentându-se ca o treaptă, cum însuşi autorul arată, “necesară conceperii unei scrieri întregite” cuprinzând “într-un fel nou personalitatea copleşitoare a Protosinghelului”.

Cartea de faţă, primul volum “al ucenicilor”, un roman constituit din mai multe povestiri din viaţa Părintelui Nicodim, este de fapt un vast poem în mai multe cânturi, după numărul ucenicilor care depun mărturie, o epopee a Răsăritului Ortodox privind relaţia dintre duhovnic şi ucenicii săi într-o perioadă de vicleană relaxare a Fiarei.

Este marele merit al autorului de a surprinde în cartea de faţă caracterul aparte al acestei perioade – perioada anilor ’64 când, pe de o parte se deschid porţile de închisoare, într-un entuziasm general, iar pe de altă parte se pregătesc celulele pentru alţi osândiţi. Dar persecuţia acestora trece aproape neobservată: bucuria zgomotoasă a deschiderii este prea puternică, prea mare, ca să se mai poată auzi din nou zăvoarele închiderii.

Aceasta este perioada părintelui Nicodim şi a ucenicilor săi prigoniţi pentru credinţă.

Existenţe diverse, chipuri diverse, dureri mai mari sau mai mici, o lume cu inima ca un seismograf tresărind la orice zgomot de uşă izbită de pereţii Răsăritului: măicuţe, monahi, ţărani, mici meseriaşi, tineri, bătrâni, uneori intelectuali – aceştia sunt ucenicii, bătând pulberea Răsăritului din toate direcţiile, alergând la duhovnic, la Marele Duhovnic, cu singura grijă de a nu-şi pierde sufletul: mulţi dintre ei abia silabisind litera cărţii, alţii în totală neştiinţă de carte.

Iar Duhovnicul? Primindu-i la spovedanie şi dându-le drept canon: citirea de cărţi, iar unora şi copierea de texte sfinte.

Pentru unii acest canon era mai greu decât căratul butucilor, însă Duhovnicul, deşi original de felul său, nu contrazicea spiritul vechilor Părinţi. Iată ce zicea Sfântul Antonie cel Mare: “Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească”. Iar Evagrie Ponticul susţinea, în veacul al IV-lea: “mintea care hoinăreşte, o statorniceşte citirea”. “Două ore să citeşti, două să te rogi” , preciza, în veacul al X-lea, Sfântul Simeon Noul Teolog.

Părintele Nicodim concepea cititul ca pe o pavăză împotriva dezordinii minţii, o cale sigură spre mântuire. El voia să ofere lui Dumnezeu, prin mărturisire, inimi curate, dar nu oarbe: oameni liberi, în stare să intre în vorbire cu Dumnezeu, nu robi înfricoşaţi, lipsiţi de discernământ în cântărirea păcatului, care nu este altceva decât pierderea libertăţii.

El şi-a pregătit ucenicii pentru o viaţă interioară bogată, prin ascultare, mângâiere şi speranţă; o relaţie întemeiată pe deschidere reciprocă, pe credinţă, nădejde şi dragoste; ucenici în comuniune cu Duhovnicul lor, suspinând pentru sufletul căzut în păcat şi împreună bucurându-se de fiecare naştere a lui Dumnezeu în inimă.

Din mărturisirile ucenicilor, Duhovnicul apare ca o pavăză iubitoare, suferind pentru poticnirile unora, îndulcindu-şi asprimea în faţa râvnei altora, îndemnând chiar în vremuri ostile ca omul să nu-şi piardă starea de rugăciune, comportându-se ca şi cum pe lume nu ar fi decât el şi Dumnezeu.

Dl. Profesor Mihai Rădulescu a scris acestă carte ca un scriitor fericit, cu o bucurie neascunsă. Şi ea se citeşte cu aceeaşi bucurie şi curiozitate.

A scris fiecare capitol alergând după personajele sale, la mari distanţe unele de altele, uneori lăsându-le timp de meditaţie, alteori trezindu-le din somn, noaptea târziu, punându-le microfonul în faţă fără prea multe explicaţii – iar personajele sale nu l-au dezamăgit. S-au comportat la fel de imprevizibil, adeseori au luat naraţiunea pe cont propriu, surprinzându-l pe autorul rămas fără replică, determinându-l, mai târziu, la copierea benzilor, să intervină cu unele necesare comentarii, cu subtile analize de situaţii, folosind chiar procese verbale de interogatoriu sau înregistrări ale unor ucenici plecaţi dintre noi, devenind el însuşi personaj, lăsându-se uneori în voia unor neaşteptate gesturi de tandreţe sau retrăgându-se cuminte într-o “fericită întristare” , la fel de neaşteptată.

Un limbaj memorabil, de o dulceaţă nesfârşită, transcris de autor de pe benzile de magnetofon cu o fidelitate arzătoare, dă acestei cărţi măsura unui adevărat Pateric.

Lăsăm cititorului să descopere el însuşi bogăţia acestei cărţi şi frumuseţea iconică a Duhovnicului văzut de ucenicii săi, cu nostalgia că nu am apucat să primim de la marele Părinte-cărturar binecuvântatul său canon, încât să putem spune şi noi cu aceeaşi convingere: citesc şi mă mântuiesc.

DAN VERONA

 

PREDOSLOVIE

Nu acum, nici aici nu este potrivit a cuprinde întreaga epopee a nicodimismului, ‘şcoala’ de învăţătură creştină cu ajutorul cărţilor redactate de Protosinghelul Nicodim Măndiţă şi răspândite de ucenicii săi. Totuşi, cu volumul de faţă, după publicarea celei dintâi ediţii a scrierii: “Părintele Nicodim Măndiţă sau Calea Cărţii”, a doua se intitulează: “Calea Cărţii”)continui a face cât de cât lumină în istoria curentului acestuia de învigorare, de împrospătare a vieţuirii ortodoxe în rândurile celor mai obijduiţi dintre fraţii noştri, aceia lipsiţi de comoara lecturii, dacă nu cumva chiar lipsiţi de ştiinţa de carte.

Aduc în faţa cititorului această primă culegere de istorisiri ale întâlnirii cu unii dintre ucenicii Părintelui, ca omagiu pentru suferinţa lor – a acelora care au fost aruncaţi în temniţele comuniste datorită credinţei lor în Dumnezeu şi a ascultării lor de duhovnic. Alegerea convorbitorilor mei şi ordonarea lor aşa cum apare în paginile ce urmează nu ascunde nici o tainică preţuire mai mare pentru unii decât pentru ceilalţi, ci este datorată unei aplecări scriitoriceşti pentru o temă de discuţie sau alta în momentul conceperii povestirilor.

Am convingerea că suita aceasta de consemnări ale mărturisirilor ucenicilor, privitoare la viaţa şi învăţăturile Părintelui Nicodim, constituie o treaptă necesară conceperii viitoare a unei scrieri întregite încercând a cuprinde într-un fel nou personalitatea copleşitoare a Proto-singhelului, scriere pe care nădăjduiesc a o tocmi în cele din urmă.

Faptul că aceşti oameni cuminţi, doritori de învăţătură, de pace, de bună înţelegere, de răspândire a luminii adusă de cărţi, au fost arestaţi constituie o nenorocire destul de mare pentru a mă încuraja să adast alături de ei şi să le ascult povestirile: nu toată lumea a avut prilejul să guste dragostea lui Dumnezeu sub forma apropierii de mucenicie, precum aceşti ucenici ai Părintelui Nicodim. Prin asta şi-au pierdut ani buni din viaţă (în cazul Părintelui însuşi, ei erau mult mai preţioşi decât ai tuturora, deoarece constituiau ani ai bătrâneţii atât de grabnic trecătoare…); şi-au pierdut puterea de creaţie, sănătatea – câtă mai aveau! -, ba chiar – ceea ce este tragic – sănătatea mentală în anumite cazuri; li s-au zădărnicit planurile de cârpeală a existenţei materiale, a lor şi, mai cu seamă, a familiei lor; li s-a oprit desăvârşirea personală la care lucrau prin lecturi zilnice şi copiat de cărţi, sub îndrumarea duhovnicului lor; li s-a răpit o brumă de avere particulară ce moşteniseră, prin confiscare – ceea ce, în majoritatea situaţiilor, se rezuma la câte o vacă sau trei oi, necesare hrănirii zilnice a vlăstarelor familiei.

Împrejurările când au fost zvârliţi sub betoanele închisorilor de anchetă şi execuţie, în hrubele subpământene ale Jilavei, în halele locurilor de muncă, reprezintă o a doua nenorocire, cu o culoare sentimentală menită să conducă victimile la disperare. Pentru moment, privitor la aceasta, voi menţiona doar că au fost arestaţi în anul 1964, an însemnat ca nici unul altul, se va vedea îndată de ce.

Cititorul se cuvine să reţină că detenţia politică în România comunistă s-a desfăşurat în trei etape distincte din anumite puncte de vedere. Privite din exterior, adică din ţările occidentale care, cât izbuteau să controleze măsura libertăţilor cetăţeneşti şi aplicarea drepturilor omului dincoace de cortina de fier, control efectuat mai ales cu mijloacele economice ale căror frâie se aflau în mâinile lor, lucrurile păreau a se găsi într-o îmbunătăţire continuă. Astfel, ele au impus eliberarea tuturor deţinuţilor politici de orice fel din temniţele românilor, în anul 1964 abia pomenit. Iar în anul 1977, aparent a dispărut vina politică, ea fiind înghiţită de vina de drept comun, pe când închisoarea pentru politici a fost înlocuită – culmea ororii…! – de spitalele psihiatrice unde erau aruncaţi, pe timp nelimitat, oameni sănătoşi care nu ‘preţuiau’ regimul criminalului Nicolae Ceauşescu, aruncaţi în vederea pierderii minţilor şi a urmei sociale. A treia etapă a aceleiaşi pedepse politice în ţara noastră, începe odată cu declanşarea procesului de eliberare a ţării de sub comunism, din decembrie 1989; ea se manifestă prin crime comise în plină stradă, de aceeaşi veche Securitate, ca şi de fosta Miliţie transformată de ochii lumii în Poliţie, omucideri urmând unor torturi la lumina soarelui, urmărite de toţi trecătorii şi filmate, pasă-mi-te săvârşite de ‘mineri’ – care efectiv au participat la toate acele evenimente sub conducerea celor numiţi. Ele au fost urmate de împroşcarea cu noroi a tuturor oponenţilor comunismului, mai cu seamă a foştilor deţinuţi politici, astfel dându-se lovitura de graţie ultimei tentative de luptă a generaţiilor pe cale de a îmbătrâni şi a ieşi din joc definitiv. Cenzura economică, însă, a constituit şi constituie factorul cel mai de seamă în distrugerea raţiunii în România, câtă raţiune a mai rămas, păzindu-şi flacăra pâlpâită în ascuns de pumnul zdrobitor al totalitarismului; mai întâi, acea cenzură s-a manifestat prin scumpirea hârtiei la fiecare trei luni, pe parcursul primilor doi ani ai regimului pseudodemocratic instaurat (de fapt, unul de tristă strădanie de revenire la comunism); hârtia constituie mijlocul de răspândire a adevărului cu ajutorul cărţilor, a publicaţiilor lunare, săptămânale şi zilnice. Apoi pe calea scumpirii vieţii în general, ea devenind aproape de netrăit, un coşmar ce preocupă minţile tuturora până la a sufoca orice alt gând – deşi doar folosirea raţiunii ne poate salva din mlaştina unde am fost cufundaţi cu bună ştiinţă şi intenţionat.

Va să zică, ucenicii Părintelui Nicodim, avându-şi păstorul în frunte, au căzut victime ale Securităţii după eliberarea tuturor deţinuţilor politici din temniţele româneşti, în anul 1964.

Cititorul se va convinge pe dată că este corectă calea pe care am adoptat-o, de a cerceta mai întâi opiniile şi amintirile ucenicilor Părintelui Nicodim, în vederea apropierii de adevărul vieţii şi cugetării Protosinghelului.

Parcurgând cu mare repeziciune schiţele de portret moral ce urmează, ne vom opri asupra esenţialei trăsături ce contribuie la cunoaşterea duhovnicului tuturora.

“Fie şi numai pentru asta şi îmi place aici: ne revedem cu toţii o dată pe an; altfel… (…) nu ne ducem niciodată unul pe la celălalt. Dacă n-ar fi parastasul acesta, nici nu am şti dacă mai trăim…!” , exclamă unul dintre personajele evocării “Parastasul de la Agapia”. Desigur, este vorba despre parastasul anual al Părintelui Nicodim Măndiţă, iar cel ce vorbeşte se referă la ucenicii rămaşi în viaţă ai acestuia. Conform părerii lui – deosebit de impresionantă în confirmarea ei la faţa locului de către mulţimea fără număr adunată cu acel prilej – rolul prezenţei nevăzute a Marelui Duhovnic este de magnet, dar şi de liant al tuturor sufletelor acelora care l-au iubit şi îl iubesc nu prin meritul lor ci pe de-a-ntregul datorită chemării lui şi a personalităţii sale fără pereche.

Maica Mitrodora, în istorisirea ce o numeşte în titlu, aduce mărturia că Părintele Nicodim a fost socotit de către călugăriţele de la Văratec ca “şel mai iscusit” dintre îndrumătorii duhovniceşti de găsit în aşezământul lor. Ea îşi motivează afirmaţia cu: “atunşi când predica, parcă auzeai cum curja din şer cuvântul lui, aşa de frumos vorbé” . Va să zică nu numai că este adusă în prim plan calitatea sa de orator bisericesc, ci ea e exaltată până la preschimbarea în organ al Înaltului prin care îi erau insuflate predicile.

Privitor la canonul prescris de el după spovedanie, aflăm că a solicitat, într-un caz, lectura de cinci ori a “Noului Testament” şi copierea “Vămilor văzduhului” în mai multe rânduri. Nu trebuie să se înţeleagă că numărul lecturilor repetate avea greutate deosebită prin el însuşi. Nu, înţeleptul ieromonah dorea ca lectura să nu fie nerodnică, datorită unei pătrunderi parţiale în text; el nădăjduia să o sprijine cât mai mult cu ajutorul revenirii iară şi iară asupra cărţii fundamentale, până la o cât mai mare luminare a cititorului.

Copierea “Vămilor…” presupunea şi ea o apropiere tot mai intimă de învăţăturile cuprinse în scriere, ceea ce conducea la asimilarea lor mai completă, asimilare oferind şansele unei trăiri din ce în ce mai curate pe viitor.

Seriozitatea cu care Părintele săvârşea spovedirea făcea că “tot timpul nu mai încăpea lumea la mărturisit” , cum confirmă aceeaşi monahíe. Îngăduirea împărtăşirii atârna de ducerea până la capăt a canonului de lecturi. Solicitanţii se lămureau curând asupra rigorii acestei cereri şi nu-l mai socoteau aspru: “Mi-era drag să şitesc” , explică măicuţa înclinarea sădită în ea pentru carte, rămasă şi după repauzarea Protosinghelului, ca la toţi ceilalţi ucenici.

Îndemnul la dragostea de cărţi devine talantul încredinţat slugilor; acesta trebuia înmulţit prin răspândirea nobilei pasiuni, ca şi a dorinţei de copiere a cărţilor valoroase, în vederea dăruirii acestor copii.

Imaginea scriitorului Nicodim Măndiţă cercetând o carte “cât uşa de mare” - “Pidalionul” – pentru susţinerea cu citate a ideilor puse pe hârtie (“El culegea florile, mierea din flori, când scria la cărţi”) , îndeamnă şi pe ucenici la o neastâmpărată curiozitate de a cunoaşte operele fundamentale lăsate de Sfinţii Părinţi, dintr-o smerită dorinţă de a-i imita viaţa înclinată literaturii pioase. Dealtfel, această curiozitate este scoasă şi ea în evidenţă de personaj când pomeneşte copierea “Vămilor…”: “de-abia aşteptam să mai scriu o foaie, să văd despre şe mai spunea!…”. Osârdia muncii intelectuale – pentru a reveni la ea – îl făcea pe Părintele să sară deseori peste ora mesei, adâncit cum era în meditaţie pe marginea lecturii şi scrierii sale.

Naratoarea ilustrează precauţia cu care trata confesorul păcatele cele grave, ce l-ar fi putut conduce la disperare pe săvârşitorul lor, dacă ar fi fost judecat fără milă de către familie: “ştia cum să le ieie pi astea cu păcatele. Nu s-omora niminea în urma lui”.

Totuşi chibzuinţa sfaturilor sale nu a fost totdeauna primită după merit. Ea i-a fost întoarsă sub forma mai multor încercări de otrăvire. În urma lor, Părintele se obişnuise să nu mai mănânce gătit decât de sora sa după sânge, Maica Maria.

Legat tot de existenţa fizică, trebuie semnalată nevoia lui permanentă de aer proaspăt – nevoie firească la un om al cărui creier se cerea necontenit oxigenat, din pricina marelui efort depus în cursul zilei în cadrul activităţii lui febrile. Verile scria şi mărturisea în grădină; pe vreme rea lucra într-un cerdac descoperit; iar iarna continua a spovedi în aer liber, îngenuncherile săvârşindu-se pe un ştergător de picioare depus pe zăpadă; scrisul îl săvârşea în anotimpul rece în chilia ale cărei ferestre le ţinea permanent deschise.

Voi semnala şi obiceiul său de a merge în picioarele goale prin iarbă şi rouă.

În mai toate naraţiunile din acest volum se aminteşte că pentru spovedanie te pregăteai punându-ţi pe hârtie păcatele, sub îndrumarea unuia dintre ucenicii mai înaintaţi în duhovnicie; acesta recurgea la lămuririle cuprinse într-o carte despre spovedanie şi explica celor atunci iniţiaţi păcatele. Rolul său se mărginea la atâta, adică el nu profita de prilej pentru a se strecura în viaţa intimă a celui pregătit de el.

Gheorghe Albu, personajul principal din “”Ca să te deosebeşti de femei…”” a primit canon să citescă 70 cărţi. Mărturiseşte amuzat că în întreaga-i existenţă de până atunci nu parcursese atât de multe. El ne înlesneşte a lua cunoştinţă cu metoda Părintelui de a scădea din cerinţele sale atunci când împrejurările obiective ale vieţii sociale se opuneau punerii lor în practică, cum ar fi lăsarea bărbii mari la tânărul care era dator să primească o slujbă la stat, aiurea neexistând posibilitatea unei lefi.

Este impresionantă recurgerea duhovnicului la un mijloc pedagogic capital în cazul acestui ucenic: scăldarea sa într-un mediu spiritual al dedicării totale către Dumnezeu, aşa cum o făceau fraţii ipodiaconi sălăşluind laolaltă în Bucureşti, Poeţelea şi Măgirescu. Această lecţie de convieţuire creştină constituia o răscruce definitivă în opţiunea tânărului şi o ocazie ca neofitul să aibă posibilitatea unei ‘deşteptări’ din somnul de obşte, la o trezvie creştină definitivă.

Din “Furnizorul de cărţi al regimentului: Vasile Asaftei” aflăm că, prin simpla impunere a palmei pe creştetul bolnavului, duhovnicul putea tămădui; iar din “O proorocire a Părintelui Nicodim” deducem că Protosinghelul avea darul vederii înainte.

Părintele Nicodim Mandiţă era caracterizat de dreapta măsură (“Preotul şi cartea”) astfel aplicată încât îndreptarea creştinului să nu cumva să fie atât de aspră ca să-l conducă la rătăcire sau la îndepărtarea de duhovnic.

Dacă Părintele simţea că se aştepta de la el o dezvăluire a viitorului, precum în “Canonul unui copil de nouă ani sau Adela”, el se grăbea a atrage atenţia sufletului cu pricina că singurul ce răspunde de viitor este Dumnezeu, iar Creatorul are grijă de binele nostru; cu alte cuvinte, a cunoaşte din timp ce urma să ne întâmpine nu era cu putinţă şi nici nu dovedea deplină încredere în Făcătorul nostru, ceea ce era semn de mare slăbiciune.

Personajul principal din schiţa “Cum a învăţat carte Maica Veronica” ne îndeamnă şi el într-o zonă unde pot fi cunoscuţi duhovnicul şi canoanele sale. Pentru a fi în stare să le apreciem cum se cuvine pe cele din urmă, se cade să ştim mai multe despre tânăra de şaisprezece ani fugită de la părinţi pentru a-l cunoaşte pe ieromonah (fără a fi sigur că ei s-ar fi opus la asta…). Ea afirmă: “Şi când am venit la Părintele şi m-am mărturisit, sigur că eu nu ştiam prea bine ce înseamnă păcat, aşa de tare. Am mărturisit şe am ştiut şi eu, şe am putut şi am ştiut păcatul meu.”

Preţuindu-i nevinovăţia fără greş, duhovnicul i-a cerut să citească numai douăzeci şi patru de cărţi, nu de pedeapsă, ci pentru învăţ: “Câte o carte de Vamă” , adică pentru a deprinde fata ce pericole o pândeau şi cum să se ferească de ele. Când îi veni timpul, avu de copiat şi scrierea lui despre Vămi. Orice tânăr conştient de slăbiciunea sa (dumneaei nu urmase şcoală, aşa că puţinul cât se descurca a citi era dobândit după ureche) şi mai spărios, ar fi protestat, ascunzându-se în spatele recunoaşterii adevărului asupra situaţiei sale, dar nu Veronica era aceea care să o facă… Ea hotărî să-şi înfrângă neputinţele.

Iar dacă maica la care şedea interveni în favoarea ei, măcar să fie iertată de scris, oferindu-se dânsa a copia în locul ei – cu scrierea împăcându-se fata cel mai puţin -, duhovnicul aproape că dădu în vileag caracterul de exerciţiu ‘şcolăresc’, ortografic, pe care-l avea, în cazul dumneaei, canonul:“Nu se poate! Trebuie să scrie ea, canonul să şi-l facă”. Sublinierea grafică la care am recurs vădeşte insistenţa duhovnicului ca fata să se obişnuiască a se exprima în scris.

Trecerea la faptă şi ascultarea îi erau urmărite îndeaproape de duhovnic. “Şi Părintele s-a bucurat foarte mult. A zis măicuţei să aibă răbdare şi cu mine, că trebuie să am răbdare şi eu”. Astfel ajutorul ortografic se preschimba într-unul ziditor din punct de vedere al caracterului, ceea ce o pregătea pe Veronica pentru greutăţile monahismului şi ale câştigării mântuirii.

Nuvela “Băiatul în cămaşă cu carouri. De vorbă cu Gheorghe Gavriliu” – cea mai complexă, dar şi cea mai bogată din culegerea de faţă – lămureşte una dintre cererile mai puţin uzuale ce le făcea Părintele Nicodim acelora care îi solicitau ajutorul, anume să nu batjocorească semnul crucii, purtându-l desenat sau brodat pe veşminte. Ba, într-altă parte (“La Maica Mitrodora, în umbra Arhiereului”), descoperim că ieromonahul le învăţa pe călugăriţe cum “să faşem cruşea, cum să ne rugăm” , toate învăţături dintre cele mai elementare. Maica Silvestra, în altă naraţiune, aminteşte: “Nu-l ascultau maişile la cusutul semnului Sfintei Cruşi deloc” . Îl necăjeau, că aşterneau covoare pe jos cu semnul crucii urzit pe ele, pe care, apoi, îl călcau sub tălpi.

Gheorghe Gavriliu este acela care, neplăcându-i cartea la timpul său, ajunge – după ‘şcoala’ impusă de duhovnicul lui – să afirme răspicat: “La etatea mea de om bătrân, de moşneag, eu atâta pot să vă spun: ŞINE NU ŞITEŞTE GREŞEŞTE” . Şi mai adaugă privitor la duhovnicii toţi: “ŞINE NU DĂ DE ŞITIT GREŞEŞTE” .

Nădăjduiesc ca membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să audă acest strigăt din urmă şi să sprijine ideea că duhovnicul trebuie să săvârşească educaţia creştinilor, îndemnându-i, învăţându-i, impunându-le să citească, să-şi cumpere cărţi, să le facă dar, să le copieze (atunci când banii lipsesc). Dacă învăţământul laic a demis de la cinstea de a lupta cu analfabetismul naţional, Biserica, cea dintâi învăţătoare a românilor, e datoare să preia făclia formării intelectuale, nu numai duhovniceşti, a concetăţenilor noştri.

Lămurirea însemnătăţii cititului o aflăm din amintirile altei călugăriţe, în “Măicuţa Silvestra şi “călugăria albă””: “Când poţi, atunci citeşti; cât citeşti, atâta te luminezi” . Aceasta precizează spusa aceleiaşi Maici Mitrodora, abia revenită în aceste pagini: “Eu umblam cu cartea la buzunar, când mă duşeam la lemne, la pădure, altundeva, mai şitém şi eu pe acolea, câteodată”.

Cât priveşte preţul pus de Părintele Nicodim Mandiţă pe scrisul lămurit şi citeţ, îl aflăm de la Maica Silvestra, când ne istoriseşte cazul bătrânei care-şi scrisese păcatele astfel încât duhovnicul nu le putea nici măcar descifra, drept pentru care refuză a o spovedi. Indirect o mustră pentru lipsa ei de respect faţă de scriere, vârstnica făcându-şi notele pe o hârtie atât de veche încât se gălbejise.

La fel de categoric este ieromonahul în recomandarea lecturii corecte, începută de la un capăt şi dusă pănă la celălalt capăt al cărţii şi nu pe apucate cum o făcea careva: “Nu te iert, că nu-i mulţumirea sufletească. Trebuie să şitiţi de la olaltă cartea” .

Insistenţele sale duc – ni se spune în acelaşi loc – la minunata preţuire a cărţilor astfel încât până şi analfabeţii se obişnuiesc a le face dar.

Căzând peste bieţii monahi şi peste bietele monahíi năprazna Decretului de alungare din mănăstire, Duhovnicul fu categoric favorabil “călugăriei albe”: “faci parte din mănăstire şi eşti ca şi-n mănăstire, oriunde ai vieţui. Asta se numeşte “călugăr alb”” .

Părintele Nicodim Măndiţă avea mare încredere în mijloacele naturale de tratare a bolilor şi, după cum dovedeşte istorisirea Maicii Silvestra – cunoştea bine plantele de leac.

Personajul citat este categoric în favoarea Părintelui Nicodim: “Nişi n-am cunoscut, nişi n-am auzit să mai fi fost un alt luminător de suflete ca el, prin scriere de cărţi şi prin îndemnul către oameni ca să şitească, să înveţe…” . Şi repetă, după el: “Şitiţi şi vă luminaţi! Acolo veţi găsi toată mângâierea!”

În sfârşit, în “Canonul canonit. De vorbă cu Mihai Turcu” avem revelaţia fineţii cu care îl descosea, asupra dificultăţilor muncii sale şi ale programului de servici, Părintele pe acela care se spovedea, ca nu cumva să-i dea canon ce să-i depăşească puterile şi posibilităţile. Comentând aceasta, ieromonahul îi explică personajului: “Eu, frate, nu ţi-am dat canon să nu-l poţi îndeplini. Ţi-am dat să ai de lucru pentru viitor, ca să te sustrag de la unele păcate mari, cum ar veni de la jocuri, de la petrecerile astea anticreştineşti, dacă mergem la dânsele. Să avem de lucru. Să luăm cartea, să citim, să ne vedem de credinţa noastră” . Mai limpede nici că se poate afla despre acest rost al canonului lecturii: să ne înveţe şi să ne ajute a ne petrece timpul liber în curăţenie şi îmbunătăţire.

Ajungând la sfârşitul cuvântului acesta de început, socotesc că mă însoţeşte şi pe mai departe bună voinţa cititorului, acum convins că pe dreptate îl caut pe Duhovnic în fiii şi în fiicele sale; şi cu ajutorul acestora, treptat, mă voi apropia într-o carte finală şi de personalitatea sa atât de complexă şi de neasemenea celorlalte personalităţi ale duhovnicilor noştri de ieri şi de astăzi.

Mihai Rădulescu

 

Parastas la Agapia

Anul trecut, adică sâmbătă 1 iulie 2000, eram prevenit asupra mulţimii înfometate de duhovnicie ce se adună în cimitirul Mănăstirii Agapia, cu prilejul parastasului slujit pentru Părintele Nicodim. Făcusem experienţa acelei fojgăieli a oamenilor în căutarea înduhovnicirii, cu un an înainte, când sosisem pentru lansarea scrierii mele: ” Părintele Nicodim Măndiţă sau Calea Cărţii”, o istorisire publicată sub formă de ziar de către părintele Nicolae Tănase.

Un sfârşit de mileniu m-a prins în cimitirul Mănăstirii Agapia, în dreptul mormântului unde odihneşte Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă, la parastasul său. De acolo am început a-mi lua rămas bun de la ultimul veac al celui de al doilea mileniu, acolo m-am obişnuit cu ideea celui dintâi secol al mileniului al treilea, în care pătrundem acum, în acea circumscriere atât de bogată în semnificaţii, în acel ungher unde, spre deosebire de majoritatea locurilor de pe pământ, se petrece ceva. Nu sunt înclinat spre eresuri, dar mă trece un fior la gândul că am dat cotul mileniilor, în doi timpi, sub cerul uns de rugile măicuţelor de la Agapia şi priveghiat de statura urieşească a Părintelui Nicodim Măndiţă.

Am scris că acolo se petrece ceva; se petrece măcar ceea ce-mi încredinţa prietenul Gheorghe Albu – personaj al acestei cărţi -, strângând la piept, în semn de bucurie a regăsirii, un bătrânel (după osteneală, privirea cercetătoare, dar aburită de istovire, şi nu după culoarea părului cumplit de des, nu numai acoperindu-i creştetul şi faţa, ci aburcându-i-se pe golul de obicei chelb, dintre pomeţi, genele de jos şi rădăcina nasului, păr care, în loc să fie alb, era ruginiu închis, cu fir gros, încreţit şi sălbatic). Va să zică, îl oploşea la pieptul său ocrotitor (am folosit acest epitet pentru că domnul Albu era mai înalt decât cei mai mulţi bărbaţi de faţă atunci), zicându-mi: – “Vedeţi, domnule profesor, fie şi numai pentru asta şi îmi place aici: ne revedem cu toţii o dată pe an; altfel… Iată, pe mine şi pe dumnealui ne despart numai patruzeci de kilometri, dar nu ne ducem niciodată unul pe la celălalt. Dacă n-ar fi parastasul acesta, nici nu am şti dacă mai trăim…!”

I-a zdrobit încă o dată coşul pieptului de coastele sale, cu dragoste, după care i-a dat drumul. Iar cel scund şi lat în spete, nemaifiind reţinut, nu mai ştia ce se aştepta de la el, părea uşor nedumerit, ameţit, ca o găină alergată, prinsă şi, când nu mai nădăjduia nimic de la viaţă, slobozită. Nepărăsindu-l de tot zâmbetul stârnit de bucuria revederii unui prieten vechi, nu-i venea să abandoneze ringul pseudotrântei dovedindu-le amiciţia; dar îşi şi dădea seama că nu mai constituia ţinta sinchiselii celuilalt, ca până mai adineaori. Simţitorul păros ce era căuta o ieşire onorabilă din scenă, pe când privirile încântate ale lui Gheorghe Albu scormoneau apropierile şi depărtările, uitându-l în faţă-i. Înghesuiala de pretutindeni era temeiul fără tăgadă al spusei lui privitoare la faptul că doar acolo se revedeau luptătorii de ieri, de sub buzduganul croit din flacără spirituală al Părintelui…

Nu. M-am lăsat dus de val şi naraţiunea îmi este deslânată. Amestec cele două parastase, acela din 1999 şi cu cel din 2000, astfel încât cititorul nu mai pricepe nimic. Posibil să nu fie rău că le împletesc, mă gândesc, totuşi. Poate că nu este rău, deoarece am arătat că ele numai împreună alcătuiesc răscrucea mileniilor, pentru mine. Mai mult, cea dintâi înfăţişare a mea acolo a constituit mai curând un fel de precuvântare la un anume soi de trăire cu care nu eram obişnuit şi pentru obişnuirea cu care am avut desigur nevoie şi de a doua.

Oricum, de aci înainte, mă voi strădui să despart limpede cele două întâmplări una de cealaltă, aşa cum se şi cuvine.

Pe 1 iulie 1999, după amiaza, părintele Nicolae Tănase a sunat la uşa mea. Oricât de drag îmi era, oricât stăruiam, atunci când izbuteam să vorbesc cu el la telefon, să-mi fixeze zilele când să-l aştept pentru a mai afla ştiri despre el, pentru a mă mai încânta şi mira, pentru a-mi stârni admiraţia cu bătăliile pe care şi le chibzuieşte ieşite din obişnuit, pentru a mă mai umple cu energie din prea plinul său, nu dobândeam niciodată mai mult decât nişte foarte rare încălcări ale pragului, pentru o clipă (cu adevărat trecătoare!), cu scopuri pragmatice, la prima cercare lipsite de legătură cu simţămintele. Răstimpul când mă căuta pentru a prelua o carte tipărită de editura mea, s-o răspândească, ori pentru a convorbi asupra vreunei scrieri de-a mele viitoare, ori ca să-i înmânez manuscrisul unei cărţi al cărei drum la tipar urma să-l supravegheze personal, pentru a-mi ajuta editura prea săracă şi condeiul părăsit de toţi, în care s-ar fi spus că se încredea tot mai mult, acel răstimp trecuse demult.

Acum îmi făcuse prima sa comandă. Şi oricât de trudnică ne fusese această colaborare – din aceleaşi pricini ale tot mai anevoioaselor întâlniri cu el -, se apropia fulgerător momentul apariţiei paginilor concepute de mine.

De data aceasta avea la el scrierea mea: “Părintele Nicodim Măndiţă sau Calea Cărţii” (în Predoslovia căreia povestesc cum s-a ajuns la îndemnul lui de a o scrie). Urma să iasă de sub teasc nu peste mult timp, deoarece îl grăbea micşorarea perioadei ce-l despărţea de parastasul personajului ei principal, eveniment când fostul meu student voia să scoată la iveală evocarea ce o făcusem a celui numit, s-o împartă participanţilor la slujba din cimitirul Mănăstirii Agapia.

Intrând ca o vijelie, cum îi stă în obicei, atacă subiectul ce-l aducea la mine. Chipul său, după lecţia bine învăţată de la duhovnicul Nicodim – deşi îmi pare că nu l-a cunoscut personal – este sută la sută călugăresc, cu o barbă cât cuprinde, neagră precum negru îi este şi veşmântul mereu ponosit de drumuri, de înghesuiala dinapoia volanului, de pachetele cu cărţi ce le cară în braţe, ba chiar şi de sacii cu făină sau grâne primiţi să-şi hrănească oastea de copii adunaţi de pretutindeni ce-i creşte.

– “Domnule profesor (asta i-am fost la Facultatea de Teologie), cartea va fi gata marţi. Numai că eu am nevoie de ea sâmbătă, la parastasul de la Agapia, adică poimâine.”

Mă albesc: cele de mai sus mi le spune, cum se vede, în joia dinainte de sâmbăta cu pricina. Mă aştept să adauge că, din moment ce “Calea Cărţii” nu ascultă de planul calendaristic cu neputinţă de evitat, scoaterea ei pe piaţă va întârzia, fără să se mai fixeze o dată precisă de apariţie.

Susţinătorul ei în rasă întunecoasă mereu fluturătoare, dimpotrivă:

– “Aşa că trebuie să încercăm altceva, să o avem gata vineri, adică mâine.”

De un astfel de plan editorial n-am mai auzit! Cum să tipăreşti o carte într-o zi?!

– “La ce v-aţi gândit?”, mă prefac a-l asculta cu băgare de seamă, deşi pentru nimic în lume n-aş crede că cele pomenite sunt cu putinţă.

– “M-am gândit eu la ceva, dar mai întâi trebuie să-mi spuneţi dacă mai aveţi textul în computer.”

– “Chiar dacă nu mai e, îl am pe dischetă. Da’ multă încredere trebuie că aveţi în cuminţenia profesorului Sfinţiei Voastre” – fac un ocol ironic-moralizator, cum îi şade bine unui fost dascăl, îl fac să scad o ţâră din încordarea strecurată în inima mea -, “multă încredere trebuie să aveţi, dacă nu vreţi niciodată să folosiţi telefonul în relaţiile noastre, ci mereu veniţi aci de-a dreptul, cu convingerea că o să mă şi găsiţi în faţa computerului deschis…”, am dat drumul beştelelii ce-mi stă pe buze de când l-am descoperit în faţa uşii, vesel şi nerăbdător, de ca şi când ultima oară ne-am fi văzut în urmă doar cu câteva ceasuri… N-o fac cu răutate, însă prea se bizuie că …Dumnezeu mă va reţine acasă, pentru prilejul venirii sale neaşteptate…!

– “Tocmai pentru că este deschis computerul”, mi-o taie grăbit, neavând timp de glume, deoarece este omul acţiunii, “să vedem ce putem face!”

Ne mutăm în bucătărie – biroul meu – şi căutăm: textul este într-adevăr depozitat pe o dischetă. Îmi cere să-l copiez pe loc. Cum nădăjduieşte să utilizeze copia nu mă dumiresc. Părintele Tănase nu-ţi va încredinţa asupra celor ce plănuieşte nimic mai mult decât voieşte, chiar şi de l-ai tăia bucăţele şi pune la sare. Tactica nu şi-o dezvoltă cu glas tare în întregime, orice mijloace a-i folosi pentru a-l trage de limbă. Doar în vederea dobândirii informaţiilor ce-i sunt necesare te provoacă astfel încât din răspunsurile tale să poată gândi mai departe. Cititorul meu va recunoaşte că este neplăcut să suferi o atare îndepărtare a ta dintre gratiile cu care se înconjoară; este umilitor. Însă altfel nu se poate lucra cu acest om în acelaşi timp atât de atrăgător prin aceea că orice face pune tot sufletul la bătaie!

Am dedus nedesluşit, din jumătăţile de cuvinte ce le-a lăsat să-i scape, că părintele Nicolae Tănase se oprise asupra hotărârii de a scoate cât ai bate din palme o altă ediţie a textului meu, una în format de ziar (sau de revistă, cum vreţi s-o luaţi, un format A3), o ediţie luând-o înaintea aceleia urmând a apărea marţi, cea în format de carte (A5). De ce socotea că formula avea să-l ajute a grăbi tipărirea povestirii mele mi-era cu neputinţă s-o ghicesc, neavând acces la planul tăinuit între tâmplele sale. Eu vedeam lucrurile dimpotrivă: acest nou demers constituia o întârziere a editării. Dar cum i-aş fi putut eu opune argumentele mele, când lor le era împiedicată formularea prin aceea că ignoram adevăratul gând al fostului meu student?

Deşi nu-i pricepeam zbaterea, eram totuşi fericit: mi-a împărtăşit că fraţii de la editura Agapis, ucenicii părintelui Nicodim Măndiţă, ce-şi închinau viaţa, după pilda Protosinghelului, promovării credinţei cu ajutorul cărţilor, agreaseră scrierea mea, o găsiseră potrivită cugetării marelui adormit care depusese atâtea strădanii pentru răspândirea culturii teologice la sate.

– “Ba, cel cu care am vorbit mi-a spus că a plâns, citind-o…”

Învinsesem pe un teren rămas încă necunoscut mie. Mă mişca încuviinţarea – fără să ne fi cunoscut încă – a celor pe care îi bănuiam aspri paznici ai cuvântului părintelui Măndiţă, apărători de temut, anevoie de înfruntat. Or, ei înlăturaseră posibilitatea unei confruntări; recurseseră, în loc de aceasta, la iubirea atotînţelegătoare – şi eventual iertătoare… – şi mă acceptaseră să le fiu purtător de cuvânt în acel caz. Părintele Nicolae Tănase mă întări în această convingere, expunându-mi situaţia cu zgârcenia ce-l caracterizează când este să încalce discreţia. Mă întări, asigurându-mă că exclamaseră, privitor la “Calea Cărţii”, că reprezenta numai o parte din expunerea activităţii Protosinghelului care mă preocupa şi că îmi ţineau la dispoziţie toate informaţiile de cari aş fi putut avea nevoie în vederea remedierii acestei lipse şi a redactării viitoare a celorlalte tomuri trebuincioase pentru mai buna cunoaştere a duhovnicului. Exultam asemeni tuturor acelora ce descoperă pe neaşteptate că munca lor îşi găseşte preţuitorul.

Ne-am despărţit, răpindu-l aceeaşi furtună ce-l adusese şi ce zăbovise, mai mult ca sigur, pe undeva prin preajma blocului şi etajului unde locuiesc, în vederea apropiatei folosiri a ei de către preot drept vehicol zburător.

Va să zică, părintele Nicolae pieri răpit de Necunoscut; eu rămăsei, răpit de bucurie.

Nu voi ascunde că, la plecarea lui, m-am socotit norocos, deoarece mă îndemnase să mă amestec în munca acelei atât de fine unelte ce este computerul, în atâtea feluri şi atât de puţin ortodoxe, încât în mai multe rânduri mă trecuseră sudorile de spaimă că mecanismul lui nu mai suporta repeziciunea în care-l goneam din urmă şi că avea să mă lase în drum până să fi plecat de la mine părintele Nicolae…

Totuşi, la volatilizarea celui numit, deşi nu înţelegeam mai nimic din ce mi se întâmpla, eram în chip absurd fericit.

A doua zi dimineaţa, adică vineri, părintele sună iarăşi la uşa mea şi năvăli viforos în cuhnia ce ne găzduise în cursul după amiezii precedente.

Toate strădaniile, ce se dovediseră împotriva firii computerului, au fost reluate, până la ceasurile douăsprezece, când oaspetele meu se ridică, îşi îndreptă şalele (îl ţinusem pe un scaun fără spetează, din pricina locului îngust unde îl vârâsem) şi-mi zise:

– “Gata! Să mergem.”

– “Unde?”

Fără a-mi da răspunsul aşteptat, nu uită să mă sfătuiască:

– “Luaţi cu dumneavoastră toate dischetele pe care le-am făcut.”

Ajunşi pe trotuarul din faţa blocului, iarăşi l-am iscodit:

– “Încotro ne îndreptăm?”

Răspunsul parcă l-ar fi adresat unui copil:

– “O să vedeţi.” Apoi: “Niţel mai încolo.”

Intr-adevăr, doar la vreo sută de paşi mai departe, am intrat într-o instituţie cu mai multe nivele, am urcat la etaj, ne-am pomenit într-o hală gemând de calculatoare, foarte răcoroasă, datorită mai multe guri de aer condiţionat. Părintele s-a apropiat, în sala următoare, de un tânăr pe care se părea că-l cunoştea bine, a făcut grăbit prezentările, mi-a cerut din fugă: – “Dischetele!”. Le-am scos din buzunar, operatorul întinse mâna, i le-am depus în palmă, le-a înşfăcat, s-a aşezat, poftindu-ne şi pe noi să luăm loc. Părintele şi cu mine îl mărgineam de-o parte şi de alta, ca două lumânări pe mort (sau ca îngerul, Părintele, şi cu dracul, subsemnatul), aşa încât eu unul nu auzeam limpede ce-i cerea la ailaltă ureche, ca sfârâiala feştilei, ce-i cerea omul lui Dumnezeu să facă. Doar cu ochii uimiţi contemplam cele ce se aburcau din discheta mea pe ecran. Aparatul constituia cea mai recentă realizare în domeniu şi era dotat cu programe atât de performante încât nici nu puteam bănui a fi fost născocite. Eu, cu bietul meu computer îmbătrânit rămăsesem cu un veac în urma progresului tehnic.

Fără a insista asupra smeririi mele resimţită alături de tehnoredactor, ale cărui degete zburau pe tastatură precum picioarele balerinelor, voi grăbi lucrurile arătând că, exact peste o oră, urcându-ne, la isprăvirea muncii, în maşina părintelui, ce ne aştepta cuminte jos, unde o lăsase când venise la mine, suindu-ne în ea, după ce m-a expediat şi acasă, să-mi înhaţ geanta de voiaj pregătită, înghesuindu-ne, exact peste o oră, spuneam, în automobil, ne-am şi aflat, cât mi-aş fi întins o dată mădularele bine, după atâta tulburare, în dreptul uşii de intrare într-o tipografie situată la o margine a Bucureştilor.

Între timp, ne înmulţisem şi cu cei doi membri ai familiei ing. Ion Dragason – nu numai oameni cu inimă deosebit de gingaşă, ci şi tovarăşi de drum de nădejde şi încredere, poate că cele mai apropiate suflete de lucrarea preotului de la Valea Plopului.

La tipografie, părintele Nicolae s-a retras cu directorul pentru a i se sămălui oareşicari socoteli privitoare la preţul tipăririi dorite. Mai târziu, m-a chemat să admir şi eu maşinăriile ultramoderne duduind înăuntru. Altcineva i-a făcut preţ nou, deoarece abia acum şi-a dat seama clericul că îşi putea îngădui un tiraj mai mare decât prevăzuse pentru ziarul-carte.

Ce rost are să insist asupra caracterului improvizat al întregii aventuri editoriale? Într-această caracteristică stă semnul că lucrurile nu se compuneau, decât aparent, la nivelul nostru; în schimb, ele erau hotărâte aiurea, Dincolo, şi apoi insuflate, sprijinitorul meu nefăcând alta decât să prindă din zbor anumite iluminări ale traseului de urmat de către faptă.

Uite, cu astfel de gânduri intuind o ocrotire mai înaltă decât a fostului meu student, m-am pomenit că, la un ceas de când sosisem, tirajul de cinci mii de exemplare era gata; ba chiar tras la două culori!

Încărcarea portbagajului, aşezarea tuturora pe locurile noastre şi… direcţia: mănăstirea Agapia!

Erau ceasurile cincisprezece!

Nimeni nu se simţea mai mândru ca mine: după lansări de carte la Facultatea de Teologie, la sediul central P.N.Ţ.C.D., în biserici, în librării, în şcoli, în muzee, la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România şi unde nu, acuma se profila lansarea altei scrieri a mele la o mănăstire, lansare străjuită de un mormânt celebru… Vorba ardeleanului: mă pestreceam!

Timpul trecea într-o goană nesimţită, astfel încât cerul se întunecă fără ca noi să ne fi dat seama. Şi, când nu mai aveam mult până la destinaţie, deodată poliţia ne schimbă traseul: podul peste Trotuş, din Adjud, era în reparaţii. S-o apucăm la dreapta, iar unde vom găsi cale, să îndreptăm încă o dată vehicolul către stânga, pentru a reintra în făgaşul căutat.

Şi a început o pribegire atât de lungă, atât de lungă, fără hărţi, fără a cunoaşte careva zona, fără a mai putea, în cursul nopţii, citi lesne şi sigur indicatoarele sau întreba pe careva, încât abia la patru dimineaţa parcarăm în dreptul zidurilor exterioare ale mănăstirii, linse de umezeala unei ploi mocăneşti, ceţoase şi reci.

N-au trecut decât alte vreo trei ore şi slujba de parastas se porni. Un ajutor al părintelui Tănase se aşezase la începutul aleii suitoare către cimitir, pe un gard scund sau cam aşa ceva, cu o stivă din “Viaţa Părintelui Nicodim Măndiţă sau Calea Cărţii” a mea în poală. Rasa îi era neagră; pe genunchi i se lăbărţa pata albă a ziarelor unul peste altul, stropită şi cu o cerneală albastră; pielea chipului îi bătea într-un abur de cărămiziu palid – gama coloristică a portretului său nu aveam s-o mai uit niciodată, cu atât mai mult cu cât din când în când îi auzeam glasul limpede, puternic şi convingător, îndemnând: – “Cumpăraţi “Viaţa Părintelui Nicodim”, pentru a ajuta copiii de la Valea Plopului!…”. Ne înconjurau munţii acoperiţi cu păduri de brazi de vârfurile cărora se agăţaseră scamele norilor peregrini. Temperatura era încă scăzută, până să se ridice cu îndrăzneală reînnoită soarele, stăpânul vieţii făpturilor de carne sfioasă şi trecătoare.

Dar vipia mea lăuntrică se încinsese: simţeam că cerneala tipografică, abia uscată pe foaia albă, mi se şi preschimba în pâine, sub oblăduirea duhovnicului iubit de Moldova toată… Voiesc a spune că bucuria prezenţei mele la acel parastas cu caracter naţional îmi devenise hrănitoare, duhovniceşte vorbind. Nu mă găseam acolo, ca până atunci în multe rânduri, turist cu înclinaţii religioase, ci participam – aşa cum nu-mi dădusem seama la masa de scris, în Bucureşti, că o făceam, pe când redactasem “Calea Cărţii” -, participam, ziceam, cu însăşi viaţa mea, la prelungirea vieţii acelui călugăr străin de mine, care, deşi abordându-i intim existenţa în cursul ultimelor opt-nouă luni, îmi rămăsese profund necunoscut.

Şi nu era totul că, fiind de faţă, îmi vădeam admiraţia pentru existenţa sa trecută, ci mai ales că îmi arătam frăţietatea cu mulţimile acelea colorate, sosite din multe părţi ale Moldovei, dar şi ale judeţelor învecinate Ilfovului, din Ardeal sau din Capitală, înfrăţirea întru a elogia viaţa lui trecută, cu închinarea unei zile – ba mai multe… – din scurtimea vieţii mele: astfel se adăugau la zilele sale zilele noastre, ale tuturora celor de faţă, zilele noastre zemuind de energie, de entuziasm, de pioşenie, de fervoare…

Suma indivizilor înghesuindu-se unul în celălalt alcătuia o inimă unică şi imensă, ce bătea cu dragoste, evocând cu răbufnirile ei sunetele numelui drag nouă: NI-CO-DIM… NI-CO-DIM…, aşa cum amintesc ghizii despre clopotele de la Voroneţ că-l cheamă pe Ştefan Vodă.

Dacă mi-a venit rândul să cuvântez celor înghesuiţi în jurul altarului exterior bisericii, unde se slujise, mi-am odihnit privirile pe un chip ce strălucea de o pătrundere a căutăturilor răsărind din el şi străpungând în adâncul sufletului meu – aşa îi înţelegeam scrutarea blândă ce nu se depărta nici o clipită de pe faţa mea. Împrej-muiţi de părul alb şi lung ce-i acoperea capul şi de barba şi musteţile la fel de bătute de zăpezile trecute, obrajii săi radiau de căldură interioară. De cum i-am zărit uitătura mi-am zis că acela era ucenicul Părintelui Nicodim, despre care părintele Nicolae Tănase îmi pomenise că plânsese citindu-mi cartea. Câtă nevoie aveam de o astfel de tresărire la incertitudinile actului concentrării în vederea dezgropării trecutului… Nu este vorba de răsplata închipuită de acele lacrimi, ci de confirmarea cu tărie a unei activităţi duse pe marginea prăpastiei: scap cu viaţă şi din această încercare sau mă prăbuşesc?… Prin asta treci când voieşti să naşti ceva nemaiscris înaintea ta…

După îmbucarea în însăşi casa surorii după sânge a Părintelui Nicodim, unde o încăpere a fost ocupată de Sfinţia Sa, wartburgul părintelui Nicolae ne-a primit iarăşi pe aceiaşi vechi ocupanţi. Noua destinaţie ne era Valea Plopului, de unde socoteam a doua zi să ajung la schitul Crasna – deoarece scriam atunci: “Bucuriile şi mâhnirile Părintelui Sisoe din Boteni”, sponsorizată de Fundaţia “Dosoftei”, unde mai multe capitole tratau despre acea aşezare monahală şi mi-ar fi prins bine să culeg de la faţa locului câteva impresii.

Pentru evitarea podului de la Adjud, ce ne abătuse din cale la venire, am hotărât să străbatem de-a curmezişul unei părţi mici a Transilvaniei. Astfel, am ajuns pe la ceasurile două din noapte în Braşov.

Ca un făcut, aici ne aşteptau trei semne, o încercare, cum ar descrie întreita noastră oprire un om obişnuit a călca pragul bisericii şi a-şi interpreta viaţa din penumbra – sau, dacă vreţi, lumina – lui. Adică în trei rânduri ne-a fost zăbovită înaintarea – cea dintâi stopare fiind însoţită chiar şi de o amendă dată de către poliţişti! -, de parcă ne ieşeau în cale ca un avertisment că n-ar fi trebuit să continuăm a goni în acea direcţie. Nepricepând dezvăluirile celor ce urmau să se petreacă, ori, altfel spus, strădaniile de a ne ţine departe de acea primejdie, ne-am angajat, la Săcele, către Babarunca, pe şoseaua ce trece peste Muntele Roşu spre Cheia, pe care o leagă de Văleni.

Pe când ne apropiam de punctul cel mai înalt al uneia dintre creste, motorul s-a blocat, iar automobilul a început să dea singur înapoi spre a-şi confirma numele. Fără să fie nevoie să privesc în urmă, înregistrasem că pe acest nou cot al serpentinelor parcursesem abia vreo şapte-opt metri, după străbaterea de-a-ndărătul a cărora, în linie dreaptă, se înscria numai prăpastia, unica noastră certitudine. Maşina se opintise într-un mal de noroi uscat, nu mai înalt de doi centimetri jumătate. La fiecare nouă încercare de contact, în loc să se audă ambreiajul, roţile, nemaisusţinute într-o poziţie fermă de către frână, se mai roteau niţel în aval, trase de propria masă a vehicolului. Nu eram conştienţi de cele ce se petreceau decât inginerul Dragason, conducător al volanului, şi cu mine, aşezat alături de el (noi eram şi martorii opririlor-semn). Soţia lui şi cu părintele Nicolae – care şofase până în burgul de sub poalele Tâmpei -, erau prăbuşiţi în somn, pe bancheta din spate.

La o a treia strădanie, încercată orbeşte – cine poate şti cum intenţionează un motor să reacţioneze la manevrarea cheii în contact? -, se auzi, renăscut, în sfârşit, zgomotul ritmic, hârâit, tresăltat şi impur, al pornirii. Niciodată nu l-am ascultat cu mai mari satisfacţii: parcă s-ar fi intonat cele dintâi note ale imnului naţional pe stadionul olimpiadei de la Sidney!… Roţile înaintară, autoturismul prinse viteza în care nu mai speram, iar după răsărit ajunserăm în parohia părintelui.

Seria semnelor nu se încheiase. După-amiază, la cererea mea, inginerul Dragason apucă încă o dată volanul în mâini, să mă conducă la schitul Crasna, ca pe urmă familia sa să revină în capitală, preotul Tănase urmând a-şi recupera turismul din faţa casei lor.

Ei bine, când am ajuns în Văleni, loc de cotitură în noua direcţie, ruperea de nori umpluse cu un râu vijelios caldarâmul din trotuar în trotuar, de fapt din zidurile de pe o parte a străzilor la zidurile de pe cealaltă parte. Nu se mai putu înainta. Nu se întrevedea nici o nădejde de istovire a prăbuşirii de ape din înalturi. Am fost dator să mă predau în faţa vrăjmăşiei naturii raportată la aspiraţia mea. Inginerul a întors botul turismului, cu destinaţia: Bucureşti. Doar că, la primul pod, necuvântătoarea de metal refuză să mai înainteze; şi era o neputinţă definitivă a ceea ce fusese cândva un patruped pe roţi.

Am revenit acasă cu o ‘ocazie’, ca ‘autostopişti’, după ce am vestit telefonic prezvitera asupra localizării maldărului de fiare vechi cu chip de caroserie, ba chiar inginerul a dat o fugă la locuinţa dânsei, să-i înmâneze cheile.

Acum se părea că încercarea se lămurise: nu cu Valea Plopului aveau ce aveau semnele ce ni se făcuseră, ci cu schitul Crasna, iar mai sigur: nu cu schitul, ci cu prezenţa mea acolo.

Pentru a reveni de unde am plecat, înţelesul acestei interdicţii privitoare la cartea mea abia menţionată, interdicţie amănunţită mai sus şi provenind, bănuiam, de la anumite forţe depăşindu-mi raţiunea (dacă nu erau ispitiri), înţelesul, ziceam, nu l-am dibuit nici până astăzi. Dar nu pentru descifrarea lui am început a scrie acest cuvânt, nici pentru a-mi manifesta primitiva aplecare către superstiţie.

Nu; am început a consemna pentru a reţine o privire, pe hârtie, o privire cu necuprinsul ei de dragoste creştină, dezvăluit atunci când am cuvântat, la parastas, privirea acelui bănuit cititor al meu de a cărui încurajare mută aveam atâta nevoie.

Erau căutăturile unui bărbat înveşmântat cu un trenci alburiu ca untul, cu plete, barbă şi musteţi argintii, deşi, după pielea obrajilor, câtă ieşea la vedere, şi după tăria căutăturii, era om tânăr şi era şi luptător, cum nu se potriveşte bătrâneţii, vestită în chip înşelător de decolorarea în timp a părului său. Cât am cuvântat în spatele Altarului, în aer liber, cum am menţionat-o, cred, aţintirea sa nu m-a părăsit. Asta nu înseamnă că m-ar fi măsurat din cap până în picioare sau că ar fi încercat să mă străpungă împotriva tuturor opreliştilor. Dimpotrivă, o simţeam odihnindu-se pe întipărirea pe faţa mea a vorbelor ce le rosteam.

Mi-am zis în sinea mea, va să zică: “Omul în trenci alb este cititorul meu cel sensibil!…”. Şi cum aflasem că acelaşi personaj intenţiona să-mi pună la dispoziţie xeroxurile proceselor verbale de anchetă ale grupului de difuzori de carte arestaţi şi condamnaţi pe timpul comuniştilor, avându-l în frunte pe bătrânul scriitor bisericesc, Protosinghelul Nicodim Măndiţă, în vederea redactării de către mine a unei cărţi mai complete decât textul scos atunci la iveală, de cum am revenit în Bucureşti, am început a-l căuta la telefon. O boală a sa m-a împiedicat îndelung timp să-i vorbesc.

În cele din urmă, discuţia a avut loc. În semn de încredere şi frăţietate, am fost invitat la parastasul anual pentru cei dintâi ucenici ai Părintelui Nicodim care s-au aşezat în Bucureşti, să-i slujească scopurilor cu mai mare eficienţă atât în privinţa tipăririi cărţilor sale, cât şi a difuzării lor, părinţii ipodiaconi Vasile Poeţelea, Ion şi Constantin Măgirescu. Impresionat şi aici de numărul deosebit de mare de participanţi, încă o dată mi-am dat seama de însemnătatea curentului de opinii creat în jurul personalităţii Protosinghelului, puterea sa de schimbare a firilor şi de influenţare a lor în bine, la distanţe atât de mari, ca şi de evlavia şi dragostea stârnite la un sfert de veac de la repauzare, de ca şi când viu ar fi fost şi de faţă.

Am crezut a distinge o altă intervenţie a puterilor necunoscute în faptul că munca mea şi închinarea tuturor forţelor ţelului de evocare a ilustrului monah Nicodim şi a iubitorilor săi ucenici erau binecuvântate prin această participare neaşteptată la parastasul lor înşile.

Cum distanţa despărţindu-mi locuinţa de sălaşul unde asudau fraţii aceştia este foarte mare, într-o bună zi, bărbatul acela a venit într-un trabant, să mă conducă acolo. În curtea muncită, cu roşii, viţă de vie, zarzavaturi şi, pe lângă una dintre casele scunde şi bătrâne, flori, în liniştea pipăibilă, aidoma celei ce o găseşti prin mănăstiri în zilele de lucru, ne-am retras într-o chilie să ne aruncăm privirile asupra cantităţii mari de cópii dobândite din arhivele tribunalului militar. Mi s-a revelat un univers al ororii anchetelor, asupra căruia nu voi cuvânta, deoarece îl voi dezvălui treptat în cărţile ce urmează a le publica, începând cu aceasta.

Până să mă obişnuiesc cu prea marea cantitate de informaţii în care m-am cufundat pe neaşteptatelea, mi-a trebuit timp, mi-au fost necesare disponibilitatea sufletească, dibăcia de a-mi părăsi preocupările de până atunci, nu formal, ci uitând chiar de rădăcinile lor, înfipte în miezul inimii mele. Mi s-a părut o cale excelentă de obişnuire a mea cu cugetarea Părintelui Nicodim să încep alcătuirea unei culegeri de aforisme din opera sa, pe care s-o împart în mai multe volume, pe măsură ce parcurgeam mai multe cărţi, o atare colecţie fiind şi deosebit de utilă cititorului, atunci când nu are prea mult timp să se adâncească în opuri de mare amplitudine, ci, la drum, de pildă, în autobuz sau tren, ori într-o pauză de muncă, sau chiar mergând pe jos, când accidentele potecii nu-i îngăduie o concentrare de lungă durată asupra paginilor tipărite, însă voieşte să cuprindă, totuşi, o ţâră de adevăr, deşi treburile îl gonesc din urmă.

Zilele şi săptămânile treceau; înaintarea mea în mistuirea documentelor mergea anevoios. Nu-mi puteam întrerupe complet celelalte ocupaţii şi cel mai grav era că nu-mi puteam opri mintea de a întârzia asupra temelor ce o frământaseră până atunci şi la care mai avea de adus contribuţiuni de înţelegere şi explicitare. Munca mi s-a împotrivit cu încăpăţânare piedicilor, fiind în schimb recompensată de descoperirea unui univers neîntinat de slăbiciunile omeneşti ce ne întâmpină oriunde ne-am opri cugetul o clipă.

Aveam de-a face cu un sculptor al sufletelor lipsit de orice altă şcoală decât aceea a autodidactului îndrumat în înaintarea sa de-a dreptul de Dumnezeul care-l chemase să-I slujească. Un băietan, nepot de preot rural şi fiu al unor agricultori, care îşi părăsea judeţul Argeş pentru a veni până în Bucureşti în căutare de cărţi de citit, la Schitul Darvari, unde atrăsese atenţia stareţului Simeon Ciumandra prin râvna cu care se dedica lecturii repezi şi la faţa locului. Parcurgea flăcăul cu doar şapte clase primare reviste, ziare, broşuri, cărţi, tot ce i se dădea cu împrumut, luând note, copiind fragmente, menţionând totdeauna sursele de unde îşi scotea citatul. Pleca înapoi doar când îşi epuiza banii sau îi era tolba cu minunăţii prea plină.

Ostaş, a unit patima pentru înaintarea spirituală cu iubirea de neam şi Patrie, rămânând acelaşi scormonitor dedicat al Adevărului, ca şi un frecventator asiduu al bisericilor şi un trăitor creştin deosebit de râvnitor. După participarea la Războiul de Întregire, cu pieptul doldora de decoraţii, s-a retras la Schitul Măgura, legat de înşişi eroii acestui război, prin monumentul învecinat, s-a retras cu morţii lui de pe front, să-şi închine, în sfârşit, viaţa Dreptăţii şi Dragostei de oameni.

A început o epopee a învăţării semenilor săi, din Uşile Împărăteşti, dar şi, mai ales, cu condeiul. A scris nu câteva cărţi esenţiale, ci o bibliotecă întreagă, dintre care, din păcate, cea mai de seamă operă a fost topită de Securitate, încă netipărită, deşi avusese autorul grijă să o dea la copiat în mai multe exemplare ce să fie ascunse cu precauţie.

Prin scrierile sale şi prin seriozitatea cu care avea grijă de cei care veneau să se mărturisească la el – prin asta înţeleg îndemnurile lui şi opreliştile drămuite astfel încât să aplece toată mintea din preajmă-i asupra cărţilor de evlavie – a creat cititori cu duiumul, mai cu osebire ridicaţi din rândurile ţăranilor moldoveni. Neştiutori de carte s-au pus pe învăţatul azbuchiilor. Alţii plăteau pentru a li se citi, acesta fiind canonul primit pentru dezlegarea păcatelor. Iar ştiutorii de carte copiau scrieri fundamentale pentru a le dărui acelora care n-aveau bani să le cumpere, ori pentru a le face cunoscute, prin împrumuturi repetate, înainte de tipărire. Toţi ucenicii au fost sfătuiţi să devină combatanţi activi pe tărâmul îmbunătăţirii morale obşteşti, ceea ce se realiza mai ales prin împrăştierea volumelor pioase ca pomană pentru sufletele morţilor.

Încă o dată, nu voiesc să amănunţesc aici materia ce va fi dezvoltată mai departe în cartea de faţă, ca şi în următoarele, mai priincios fiind sufletului doritor de ştiinţă să se obişnuiscă treptat cu hrana deseori crudă ce i-o pregătesc în povestirile mele.

Când fu tipărită: “Învăţătura pe scurt a Părintelui Nicodim Măndiţă” şi lansată în acelaşi cimitir al Mănăstirii Agapia, după încheierea parastasului şi a tradiţionalului pelerinaj la Schitul Sihla, continuat la Mănăstirea Sihăstria, de unde m-am despărţit de credincioşii abia cunoscuţi şi admiraţi cum nu mi se mai întâmplase în viaţă să ? preţuiesc cititori – deoarece aveam greşita convingere că a iubi cartea este la îndemâna oricui -, m-am despărţit de ei cu simţământul că m-am îmbogăţit nespus luând cu împrumut din inimile lor curăţie, credinţă, voioşie, încredere şi nădejde. Una dintre dubiţele Editurii Agapis, de difuzare a cărţii, condusă de un tânăr plin de atenţie faţă de slăbiciunea în care m-a aruncat delăsarea de vechea mea patimă a fumatului, sub privegherea – de ce nu? – a noilor mele preocupări, îndreptată conform unui plan stabilit înainte de Editură pentru ca să aflu cât mai multe informaţii folositoare cu privire la amintirea lăsată de Părintele Nicodim, m-a condus prin vârfuri de munte, pe dealuri şi la şes, să-mi înlesnească întâlnirea ucenicilor acelui mare îndrumător de suflete, pedagog fără egal în cultura română, isvoditor de metode şi tehnici noi de apropiere de universul cărţii a necunoscătorilor, de dobândire de încredere în pagina tipărită, de luare a scrierilor drept învăţător pentru mai departe.

Am imprimat pe casete convorbirile cu diverşi păstrători ai amintirii Duhovnicului. Pe măsură ce-i iscodeam, învăţam ce trebuia să-i întreb; astfel, de la unii lipsesc ştiri de bază, deoarece încă nu ajunsesem a le preţui când discutasem cu dânşii. Destule dintre casetele acelea m-au trădat, fiind defecte din fabrică. Câteodată m-au ‘trădat’ convorbitorii înşişi, datorită unei rostiri prea repezite, prea molfăite, prea neţinută în chingi pentru a mai putea fi înţeleasă ulterior, la examinarea celor spuse. Dar acestea au fost cazuri extrem de rare. În majoritate, m-a uimit concentrarea noilor mei prieteni asupra celor mai însemnate amintiri, acelea ce puteau cu adevărat să dezvăluie personalitatea Părintelui. Aveau o mare capacitate de a ajunge degrabă la esenţă şi, mai mult, de a o alege ei înşisi, ca pentru un străin de cauză cum eram, deci necunoscător al punctelor de foc ce luminau ori le înfierbântaseră existenţa lor sau a Părintelui Nicodim Măndiţă.

Vara anului 2000 a fost cumplită prin arşiţa ei. După isprăvirea acestui turneu, mi-a fost cu neputinţă să mă concentrez asupra descifrării casetelor, transcrierii şi comentării lor pe computer, în bucătăria mea – cunoscută cititorului, de la vizita părintelui Nicolae Tănase – de la etajul 6 al blocului, unde năvălea soarele de la ceasurile unsprezece a.m. şi nu o părăsea până după amiaza pe la orele optsprezece. A fost destul să mă plâng de această neputinţă, ca fraţii din Bucureşti să-mi propună să fiu iarăşi deplasat la Comăneşti, în apartamentul nefolosit al aceluiaşi îndatoritor conducător al dubiţei, apartament ale cărui ferestre se aflau la vreo douăzeci de metri de apa Trotuşului şi la mai puţin de cincizeci de munte (“Goanţă” parcă-i zice). Aici m-am împrietenit cu familia unor şoimi, cu nenumărate păsărele maronii, asemănătoare vrăbiilor, şi cu altele, umblătoare, ţanţoşe, scăldate în alb şi negru şi purtând pe creştet un coif ascuţit, de un soi necunoscut mie, cu nişte câini, cu două pisici birmaneze – tată şi fiu – , şi mi-am putut desfăşura în condiţiile cele mai de râvnit activitatea de povestire a confruntării cu aceşti oameni minunaţi care l-au cunoscut şi iubit pe Părintele Nicodim şi-i poartă memoria peste decenii.

Am fost dator să expun aceste deambulări, împotriviri faţă de neajunsurile vremii şi ajutorări ce mi-au fost acordate, pentru a demonstra ce soi de oameni a creat Părintele Nicodim, cum funcţionează la dumnealor dragostea de semeni, poate pentru întâia oară până acum întâlnită de mine. Aceste afirmaţii rămân adevărate şi pentru toţi cei vizitaţi, în căutarea umbrei Marelui Duhovnic, nu numai pentru cei care mi-au înlesnit cunoaşterea celor dintâi şi care mi-au vădit cum se cuvine să prevezi, ca editor, nevoile autorilor Editurii.

  

LA MAICA MITRODORA, ÎN UMBRA ARHIEREULUI

I. ÎN CĂUTAREA PĂRINTELUI NICODIM

  1. LA VĂRATEC

Sosim la Văratec. Din piaţeta deschizându-se în faţa incintei mănăstirii – dacă poate fi vorba despre aşa ceva aici, unde ne aflăm la o mănăstire de sine, deci structura aşezării este aceea a unui sat de munte, am luat-o pe o uliţă urcând la stânga noastră.

“Încotro mergem?”, l-am întrebat pe Dumitru Plugaru, prietenul care a avut ideea să mă conducă pe urmele Părintelui Nicodim, drum făcut de el însuşi în numeroase rânduri în tinereţea sa, apoi – după intrarea în tăcere şi tăinuire a activităţii ucenicilor Duhovnicului şi ieşirea de sub acoperire, odată cu Revoluţia din ’89 -, drum refăcut de el pentru a dobândi mărturii de la aceia care l-au cunoscut pe Părintele Măndiţă, mărturii ce avea intenţia să le păstreze pentru viitorime.

Acum mă conducea, să mă ademenească la cauza în jugul căreia plecase el însuşi grumajii odată pentru totdeauna, să mă cucerească punându-mă faţă-n faţă cu realitatea locală, a sătenilor care-l cunoscuseră pe Duhovnic, să văd cu ochii schimbările de mentalitate şi de statut intelectual ce i se datorau aceluia al cărui parastas trebuia să se săvârşească ziua următoare.

E drept că eu însumi îmi doream tare mult această confruntare cu ceea ce am denumit cu un clişeu verbal obişnuit, “realităţile locale”, şi, mai mult decât atâta, cu Realitatea a ceva nepipăibil: urma eterică a Înţelepciunii rămasă Vie a celui care a luminat Moldova: scriitorul, editorul şi difuzorul de carte Nicodim Măndiţă.

Mă apropiasem de personalitatea lui cu un an în urmă, în 1999, când scrisesem: “Părintele Nicodim Măndiţă sau CALEA CĂRŢII”.

O a doua etapă de obişnuire a sufletului meu cu gândirea sa era recentă. Acelaşi Dumitru Plugaru îmi comandase, în calitate de editor: “Învăţătura pe scurt a Părintelui Nicodim Măndiţă”, o culegere de aforisme, datorită căreia coborâsem în anumite profunzimi ale cugetării religioase, cât fusesem în stare să o fac eu, cel nepregătit pentru atari adâncimi ale raţiunii. Era firesc să-mi doresc a-i observa pe cei care-l cunoscuseră pe Acela, răpitorul (sau: câştigătorul?) a doi ani din existenţa mea. Sunt nedrept cu amintirea lui Nicodim Măndiţă – de fapt, eu eram cel care îi dăruise, neobligat de nimeni, cei doi ani pomeniţi….

Uliţa pe care am pornit-o-n sus şi la stânga îşi aburcă drum cotit şi de ocol printre casele maicilor. Biserica Sfântul Ioan ne iese-n cale. Îţi vine să te adăposteşti la pieptul ei bogat – gândesc ca un om suferind de respiraţie scurtă (mi-o aud gâfâind pe caseta din reportofonul strâns în mână atunci şi folosit pentru a reţine cele mai proaspete impresii, nădăjduind ca printre ele să se numere şi aceea unică, de nemăsluit). Termenul: “adăpost” este cel mai potrivit pentru ea. Oare mulţi creştini au putut folosi bisericile drept adăpost în faţa furiei păgânilor, ori a coreligionarilor îndrăciţi, furibunzi şi vindicativi? Înainte de arestarea mea, ce a avut loc când aveam douăzeci de ani, înainte de naiva mea ridicare împotriva comuniştilor atoatedistrugători, a dictaturii filosovietice, bănuiam că reprezenta un adevăr faptul că bisericile constituiau un atare “adăpost” şi chiar învăţasem şi pe alţii să-l folosească, în cazul că răzvrătirea ni s-ar fi întors împotrivă şi să se ascundă la Mănăstirea Pasărea, de lângă Capitală, de pildă. Nu ştiam atunci că şi din rândurile slujitorilor Bisericii atâţia cedaseră şi deveniseră uneltele beznei şi ale vărsării de sânge

Oricum, la pieptul bisericilor adăpost şi-au găsit mulţi; mă refer la păcătoşi. Ei şi-au aflat odihna şi paza de ei înşişi şi de vrăjmaş.

În preajma bisericii Sfântul Ioan se află şi mormântul Veronicăi Micle; îl vom vizita după ce isprăvim cu cercetările ce ne-au chemat aici.

Uliţa se îngustează, nemaiîngăduind mai mult decât unei persoane să o calce. Mi-amintesc – oare la Sibiu era? – de o stradă botezată: “a Sforii”, pentru că, lată de 60 de cm., se strecura printre clădirile ce o strângeau de gât

Ajungem la casa unde Părintelui îi plăcea să lucreze. Ferestre lungi, tăiate în zidăria exterioară. Gardul coşcovit poartă pe creştet un acoperiş cu două versante abrupte; la fel şi poarta, aripile coperişului ei fiind lungi şi mai adânc plecate către vizitator.

 

2. GAZDA NOASTRĂ, MAICA MITRODORA.

In sfârşit, am intrat.

Gazdă ne este Maica Mitrodora Cojocaru, pe vremuri ucenică în această casă, astăzi rămasă proprietăreasă, în locul “Maicii Bătrâne”, pe care a îngrijit-o până ce s-a stins, după cum îngrijită a fost ea însăşi din tinereţe de Maica dusă, pe nume: Istratia Manea. Maica este numai nerv, activitate, blândeţe şi voie bună. Măicuţa Mitrodora este dăruită cu un cap mic, pe măsura trupului mărunt, e slabă, dar zâmbeşte necontenit. Vorbeşte de plecarea ei apropiată, totuşi pare extrem de tânără: ai zice că este o femeie de cincizeci şi ceva de ani, uşor trecută. Are, însă, peste şaptezeci. Cred c-a fost o fiinţă foarte iute şi bună, blajină de asemenea.

Aceleaşi trăsături le descopăr cu plăcere şi la ucenicile ei, numai viaţă şi bucurie.

Din vorbă în vorbă aflu câteva amănunte despre casă; singurul mai semnificativ pentru imaginaţie e: cerdacul a fost închis; pe timpuri nu era astfel.

Mai aflu că Maica Mitrodora a stat la altă maică, iniţial. Când s-a tras la Maica Istratia, Părintele Nicodim folosea de mult timp această gazdă. Dealtfel, Părintele îi devenise duhovnic încă de pe când ucenicea dincolo, “de la bun început”, mă lămureşte.

În nădejdea că va contura personalitatea lui cu vreo vorbă mai precis colorată, nu din cele de laudă obişnuite, o întreb:

“Ce v-a plăcut atâta la el, că mai erau doar duhovnici pe aici pe la Văratec?!”, zic repezit, urcând tonul cam mirat, prefăcându-mă că nu pricepeam bine atracţia ce o exercita bărbatul lui Dumnezeu.

“Mai erau, dar dacă maişile l-au găsit ca şel mai iscusit”, se referă sfinţia sa, cu domesticire moldovenească a consoanelor şi vocalelor, la maicile de care depindea, nu la toate cele din mănăstire.

Nu mă las nici eu, deşi mi s-a scos înainte ‘bateria tunurilor cele grele’, voiesc a numi incontestabila autoritate a “Maicii” care te-a crescut; iar în cazul Mitrodorei erau chiar două! Drept pentru care revin la atac:

“Şi de ce li se părea a fi cel mai iscusit?”

“De şe? Pentru că atunşi când predica, parcă auzeai cum curja din şer cuvântul lui, aşa de frumos vorbé şî mie mi-o plăcut cum ne învăţa să faşem cruşea, cum să ne rugăm, cum să”

 

3. CANONUL
“Am auzit că vă cam punea să citiţi mult”, încerc a fi şiret, pentru că toată lumea cunoaşte această caracteristică a Părintelui, iar, personal, am scris o carte despre ea, după cum am spus-o mai sus.

“Ei, am şitit”, recunoaşte cu oarecare indiferenţă, ceea ce e o trimitere la aceia care bârfesc pe tema asta, încercând a-l apăsa pe Părinte pentru canoanele ‘originale’ pe care le da.

Continuă:

“Mi-a dat să şitesc de şinci ori “Noul Testament” ş-apăi să mă-mpărtăşesc. Eu umblam cu cartea la buzunar, când mă duşeam la lemne, la pădure, altundeva, mai şitém şi eu pe acolea, câteodată.”

“Câtă carte aveaţi de puteaţi citi atât de mult fără a obosi?”

Cum nu mă exprimasem limpede, nu sunt înţeles. Reiau.

Aflu:

“Am avut de acasă vreo şapte ani şi am învăţat şi aişi şase ani.”

“Deci ştiaţi carte multă! Cei şase ani de aici ce reprezentau?”

“Trei ani ‘monahală’ şi restul ‘cântările’.”

Se referă la şcoala monahală de cântăreţi bisericeşti şi la Seminarul monahal.

“După asta v-a mai pus să mai citiţi ceva?”, mă întorc la lecturile impuse din “Noul Testament”, atunci, la început.

“Mi-a dat să scriu “Vămile””

“Să copiaţi “Vămile””, reiau, să fiu sigur că înţeleg corect; cunosc obiceiul şi de la alţi convorbitori.

Am avut dreptate să insist, căci adaugă:

“Le-am copiat de mai multe ori.”

“De câte ori v-a dat să le copiaţi?”

“Aaaa de câte ori le-am scris! Şi de la mine au mai mers şi în alte părţi!”, vrea să spună că împrumuta textele copiate, să le citească şi alţii.

“Asta era canon? Sau de plăcere le copiaţi?”

“Da, era şi un fel de canon.”

“Da?”

“Când m-am dus cu Decretul, eu n-am stat dejeaba acolo!”, e bucuroasă a-mi arăta copierea ce impact mare avea în viaţa ei, chiar şi când a fost dată afară din mănăstire, prin aplicarea Decretului din 1959, ce a despopulat mănăstirile de monáhii şi monahíile rămaşi şi rămase sub vârsta pensiei în slujba Domnului.

“Mi-o zîs că să nu mai şitesc prea mult la “Psaltire” şi la alte cărţi”, îşi aminteşte dânsa despre îndemnurile părintelui Nicodim, “ci să scriu la “Vămi”. Mă aproviziona di caiete, di tuş, peniţî, tot şe-mi trebuia, cum era pe atunşi: cu peniţî, cu creion, cu tocuri şî scriam “Vămile” la munte, cât am stat cu Decretu’. Aşei trei ani, tot timpul, în fiecare zi, scriam măcar două-trei foi pe zi.”

” “La munte” ce înseamnă? Acasă, la părinţi?”

“Acasă la părinţi, unde am stat.”

“În ce sat?”

“În Hangu.”

“Unde-i şi mănăstirea?” – parcă-mi amintesc vag de un aşezământ călugăresc cu acest nume.

“Unde-i mănăstirea. Satul unde-am fost născută. Mai dădeam şî la alţii să scrie”, reia istoria începută. “Şi Maica Xenia le-a scris toate şî ea, uşenica mea. Le-am mai dat şî la un părinte. Era cam în secret, ştii atunşi: părintele Costel Olariu Le-o scris toate el. Şî de-acolo se orienta foarte bine la toate predicile”, gazda noastră vrea să spună că părintele se inspira din textul nicodimian. “Aşa de frumos predica! Şî cunoşteam că era din cărţile părintelui foarte mult. Era un predicator tare bun. Se inspira din cărţile părintelui”, insistă. “Cred c-aţi auzît de el, care a fost la Sfântu’ Munte, care a făcut două biserici la Paşcani… A fost om mare la noi aişia! Cântăreţ bun, predicator bun, slujitor bun”

“Părintele a sfătuit-o pe maică să reducă lecturile din “Psaltire” pentru a copia la “Vămi””, i-am repetat mai târziu fratelui Dumitru, când am rămas singuri, într-o chilie de la Sihăstria. Am făcut-o insinuant, poate chiar voind a-i găsi pricină de scandal Părintelui Nicodim. “Auzind asta”, insistai, “m-am întrebat pe dată: “Este copiatul o îndeletnicire monahală mai importantă decât rugăciunea?””

Fratele Dumitru mi-a răspuns că la o astfel de nedumerire îşi găseşte aplicaţia o pildă aflată într-una dintre lucrările Părintelui Nicodim. E vorba despre un sat ce arde în vale, pe când oamenii stau pe munte şi privesc. Nu s-ar cădea ca ei să alerge pentru a salva inşii din casele măcinate de foc? Cei de pe înălţime, rămaşi neimplicaţi, pot fi asimilaţi stării de rugăciune, iar săritul în ajutorul acelora care ard trebuie asimilat copierii de texte religioase şi răspândirii lor pentru învăţătura creştinilor.

“Oricât de în afara lucrurilor este un mirean nepriceput ca mine, lui i se pare că rugăciunea poate ţine locul grabei de a salva vieţile celor bătuţi de necaz, adică ea ar reprezenta – aş zice – chemarea lui Dumnezeu pentru salvarea celor obijduiţi, ceea ce face ajutorarea celor din urmă mai sigură, deoarece ea nu se săvârşeşte prin noi, ci prin Cel Atotmilostiv însuşi.

“În definitiv, dacă indivizii care sar să stingă focul suntem noi, este foarte cu putinţă să ardem şi noi dimpreună cu dânşii. Nu asta ne-ar opri s-o facem, însă este posibil ca, nepricepuţi la o astfel de treabă, să dărâmăm drugi în flăcări peste copii, să prăbuşim peste ei tavane aprinse, pe când Domnul ar şti să-i ajute fără ca ei să fie ameninţaţi în vreun fel

“Socotesc”, am adăugat cu un ton cam profesoral, oricum de reproş, “revenind la indicaţia de a se mai scădea citirea la “Psaltire”, că fiece om duhovnicesc ar tresări de neplăcere la auzul slobozirii la micşorarea timpului de rugăciune, pentru că cea mai adâncă îndrăzneală a sufletului omenesc stă în această relaţie directă cu Dumnezeu, numită: rugăciunea.”

“Nu este vorba de o reducere totală a rugăciunii”, accentuează Dumitru Plugaru, “ci de o lăsare de o parte a unei câtimi din ea, pentru a dobândi şi timpul necesar scrisului.”

Un alt argument al său, întăritor şi demn de toată stima este şi faptul că dacă oamenii se roagă, neîncetând a trăi ca până atunci, adică în rele, la ce bun rugăciunea lor? Pe când copiatul, cititul de cărţi de învăţătură, te ajută să discerni cele ce sunt rele în viaţa ta, deci te ajută să nu mai săvârşeşti păcate. Va să zică, împletirea dintre rugăciune şi dobândirea de cunoştinţe folositoare Mântuirii este esenţială. De aceea se cuvine a se socoti că indivizii sărind să dea ajutor celor cuprinşi de flăcările mistuitoare sunt aceia care răspândesc cunoştinţele privitoare la cum să trăim: ei îi scot pe cei păcătoşi din flăcările ucigaşe.

După o mică pauză de adunare a gândurilor, Dumitru Plugaru adaugă că Părintele este printre puţinii duhovnici (oare nu singurul?) care i-a îndemnat pe mireni să spună zilnic cele şapte Laude, aidoma călugărilor.

“Deci nu se poate afirma că Părintele Nicodim îi răpea pe oameni de la rugăciune. Dimpotrivă, îi conducea către o rugăciune de foarte lungă durată şi de mare profunzime, dar cu măsură efectuată, astfel încât să nu fie în viaţa noastră numai rugăciune, ci să fie şi învăţătură”, îşi încheie el strădania de a-mi alunga îndoiala, şi a izbutit s-o facă.

 

II. DUHOVNICUL.

 

1. DUHOVNICUL ÎNTRE UCENICI
Măicuţă”, încerc să revin la cele ce m-au adus în această casă, “cum arăta părintele Nicodim ? L-am văzut eu în poză, dar”

“Hai să vă spun cum arăta”, se repede, nimerind eu un subiect ce o incită. Numai că, după cum se va vedea imediat mai departe, dânsa nu poate despărţi figura Părintelui de ale acelora ce se îngrămădeau în jurul său ; îl revede proiectat asupra ucenicilor, ceea ce mi se pare foarte conform cu adevărul.

“Tot timpul nu mai încăpea lumea la mărturisit. A avut necazuri”, glasul îi scade, se adumbreşte, se îngroaşă, “că venea Securitatea” Cât este de semnificativ : dacă e datoare să-l evoce pe Părintele Nicodim Măndiţă, cea dintâi imagine ce-i vine bătrânicii în minte este aceea a arestării lui. Comunismul a făcut din noi toţi nişte oameni politici, nu mai putem exista în afara cântăririi nedreptăţilor la care a fost supus neamul nostru.

“Ş-apoi Maica Bătrână se ţinea băţos, îl apăra, cum spunea ea. Pe mine au vrut să mă puie să stau cu faţa la perete, ca să nu vorbesc nimic. Da’, Maica : “Di şi să staie fata cu faţa la părete ?! Las’ să vorbească!” Şî eu mi-am ascuns cărţile în lemne, că am ştiut c-am să am un control. Le-am zidit unde aveam lemne şî nu le-o găsit. Iar o carte din astea cu fotografia părintelui parcă erau chiori ! Tot o învârteau ! Şî ei nu l-au văzut pe părintele pi carti”

“Măicuţă, asta când s-a întâmplat? Când a venit Securitatea?”

“Cu Decretu’, a venit Securitatea la noi.”

as ă zică n-are nimic de-a face cu ancheta şi arestarea ucenicilor şi a Părintelui.

“Să vă spun cum era” – revine la străduinţa de a face portretul Părintelui, după cum o rugasem, înainte de această lungă paranteză. “Mărturisea, însă nu prea dădea voie la împărtăşit că trebuia să şiteşti canonul. Mă trimitea Maica : “Du-te şi te mărturiseşte şi te împărtăşeşte, Soro !” Iar el : “Cum te simţi ? Dacă n-ai gătat cărţile, încă nu te împărtăşi.””

“Dar lumea nu era nemulţumită că trebuia să citească atâta ?”

“Ah, nu. Nu erau nemulţumiţi că, dacă aveau păcate grele, trebuia să şitească, na

“Când veneau fete din astea”, încearcă să-mi exemplifice, “aveau vreo ispită, vrun necaz Cât de tare le întăreaUna zîşea că se omoară Făcuse o poznă, nu ştiu şe, şî n-o luat-o şine trebuia s-o ieie Şî Părintele atât de mult o întărit-o pe fata şeea că o spus aşa : “Sî te duşi acasă.” Şî i-a spus la mamă-sa : “Să nu cumva s-o baţi ! Să nu-i faşi nimica !” Şi-o avut un noroc fata aşeea c-o luat pe unu’ foarte bun, pe urmă. Copilu’ l-o crescut mamă-sa. Ştia cum să le ieie pi astea cu păcatele. Nu s-omora niminea în urma lui. Pentru că el ştia cum să le ieie.”

“Dar se spune că era foarte aspru”, afirm, vrând de fapt să iscodesc.

“Eu nu l-am găsit prea aspru. L-am găsit aşa că”

Apoi brusc, vine cu explicaţia general valabilă :

“Şiteam! Mi-era drag să şitesc.”

Mă ia părtaş la un gând intim de-al ei, din tinereţe :

“Doar dacă era aspru, nu mă mai mărturiseam la el !”, răspunde dintr-o suflare, cu onestitate şi fără ruşine.

“Spuneţi-mi, dar cinstit de tot : de când a murit Părintele, citiţi cu aceeaşi râvnă ?”

“Şitesc şî acum cărţi !”, se repede să confirme. “Mi-a dat domnul Bocancea, din Bălţăteşti, mi-o dat şî “Vămile”, cărţile pe care eu le-am scris toate în caiete, mi-a dat două cărţi, două volume mari”

“Publicate de fratele Dumitru !”, îl arăt pe prietenul meu cu o mişcare a capului, pe când el se sfieşte, preferând a nu fi adus în conversaţie, după tipicul modestiei sale.

“Măicuţă, ce vârstă aveţi acum ?”, o îndemn să spună, pentru a scoate în evidenţă longevitatea deprinderii cu lectura, impusă de duhovnicul de odinioară.

“Acuma-s bătrână ! Când am venit aişi aveam nu ştiu câţi ani. Acuma am şaptezeci şi (după o lungă ezitare, completează) şi şase de ani !”

“Mulţi înainte ! Vedeţi bine ? Puteţi să citiţi cu uşurinţă ?”

“Şî scriu şî şitesc.”

“Dar pe ucenice le învăţaţi să citească şi ele ?”

“Cum să nu le-nvăţ ?!”

“Şi le obligaţi să copieze şi ele ? Să scrie şi ele ?”

“Nu v-am spus de Xenia că a copiat şî ea la “Vămi” ?! Acuma nu prea au timp să copie, pentru că ele au mult tare cărţi de şitit. Au atâtea cărţi Au fost prin mănăstirile din Kiev şi au adus atâtea cărţi de şitit ! Au “Vieţile Sfinţilor” la atâţia sfinţi”

“Cum ?! Stiu ele ruseşte ?”

“Nu ştiu ruseşte ! Dar după ce au fost pe acolo, au colindat toată ţara şî au adus de la toţi sfinţii, de la Sfântul Decapolitul tot au adus cărţi de acolo. Şî orişe carte apărea, chiar şî cu Părintele Nicodim, ele o cumpăra. O şitit şî “Vămile” Le-o şî scris toate ! Din capăt în capăt – fata aşeea mai mare”

“Va să zică şi fetele astea citesc foarte mult”

“Şitesc, şitesc cărţi Eu le mai opresc, că mai avem câteodată şî treabă doar ! Să ai cu şe să trăieşti !”

“Această râvnă spre citit, apare la toate maicile care s-au spovedit la Părintele ? Sau unele au mai părăsit obiceiul ?”

“Nu prea ştiu eu de altele ; eu ştiu de noi, din casă, că fetelor le-am dat să şitească, le-o fost şî drag să şitească. Şî eu le spuneam totdeauna de Părintele Măndiţă…”

 

2. CĂLUGĂRUL SCRIITOR
Pentru că veni vorba despre el din nou, mă îndeamnă să-i văd camera unde a stat.

“Aişi era camera Sfinţiei Sale. Am făcut alte sobe. Am schimbat treaba. Uite am fotografia lui şî eu. O păstrez cu foarte mult drag. Uite-o şî pe Măicuţa Bătrână, care i-o avut grija mult timp”

Chilia este înaltă de vreo doi metri, iar lungimea de vreo patru metri, pe trei lăţime.

“Aişia scria!”, se grăbeşte măicuţa să-mi arate.

“Aicia scria”, repet, stupid, doar aş izbuti să reînviu atmosfera. Noroc că Maica vine cu o completare parcă anume făcută să coloreze totul:

“Avea o carte cât uşa de mare! “Pidalionul” îi spunea.”

Ediţiile vechi erau într-adevăr impresionante ca dimensiune. Poate nu întocmai cât uşa; totuşi, destul de masive

“”Da’ şe faşi Părinte cu cartea aşeasta?””, îşi aminteşte că-l întreba.

“El culegea florile, mierea din flori, când scria la cărţi.”

Aceasta-i explicaţia metaforică a faptului că-şi ‘înflorea’ (sau: îndulcea) textele cu citate de prin alte cărţi, în cazul de faţă: “Pidalionul”.

“El îmi dădea cărţi şi mie să le scriu şi dădea şi maicii din deal.”

În conformitate cu experienţa dobândită stând de vorbă cu unul şi cu altul, aceasta vrea să spună că Părintele Nicodim dădea la copiat anumite extrase din diverse cărţi parcurse de el, pentru ca ulterior acele extrase să le introducă în scrierile sale, ca citate.

“Mai am caiete de-aşelea, dar nu mă mai folosesc prea mult de caiete, pentru că am cărţi acum, tipărite bine. Uite aşestea două cărţi domnu’ Bocanşea mi le-a dat, de pomană; Ion, aşa l-am pus şi la pomelnic.”

E vorba despre pomana oferită de Ion Bocancea pentru iertarea păcatelor.

“Şi Părintelui Măndiţă atât de mult i-am făcut parastase, că şi azi a fost pomenit: şî la biserica mare şî la biserica mică. În fiecare zi am făcut parastas pentru Maica Bătrână, de când o murit. Şî Părintele n-a lipsit nişiodată de la pomelnicul nostru: Părintele Nicodim şi Prea Sfinţitul Arhiereul Evghenie. ”

3. UN PREA SFINŢIT DE VEGHE

De la o pomenire la alta, de la un parastas la altul, de la un repauzat la altul, a ajuns la a scormoni istoria bisericească, fără să ne dăm seama:

“Căsuţa-aşeea, uite-aşeea, a fost a Prea Sfinţitului. Aişi o stat un Prea Sfinţit; Episcop. Episcopul aista erea la Bucureşti. Şi el o murit la Turnu, o murit la un cutremur. Dar el aişi a stat în casa asta, Prea Sfinţitul Evghenie. Şi Părintele Nicodim când o venit aişi să caute cameră, aişi când o venit la maica, maica era simplişoară, nu era cu carte multă, n-avea decât două-trei clase, dar scria aşelaşi rând cu mine Scriam şî eu, şî ea! După şe-o venit. Dar aişia dacă n-o fost stat Prea Sfinţitul, poate nu stătea Părintele Nicodim. Dar fiindc-o stat Prea Sfinţitu’ aişea, o vrut să vie să steie aişi. Prea Sfinţitul o stat în camera aşeea şi Părintelui noi i-am dat camera aşeasta.”

“În acelaşi timp cât a fost părintele Arhimandrit?”, se miră însoţitorul meu, el cunoscând mult mai bine ca subsemnatul fiece pas făcut de Părintele Nicodim în viaţă şi fiind mereu cu urechea trează să nu cumva să se strecoare vreo greşeală printre cele ce le aflu: doar câte toate pe care le-aş putea scrie constituie ctitoria sa, nu? Ideea de a mă antrena în această aventură spirituală îi aparţine, el este acela care-mi pune cărţi, casete, copii xerox şi alte tipuri de documente la dispoziţie, el a organizat această săptămână de documentare începută odată cu vizita la maica Mitrofora Cojocaru, unde ne aflăm după o noapte petrecută pe drum, într-una dintre dubele de difuzare a cărţii, expediate prin ţară de Editura Agapis. Mă păzeşte ca pe o comoară a lui, iar mie îmi place să-l simt supraveghiind înaintarea mea, cu grijă, cu duioşie chiar, cu precauţiile pe care le-ai lua pentru un copil, în anii şcolarizării, când încă nu se ştie orienta singur în dedalul ştiinţei bune şi rele

Va să zică, Dumitru Plugaru, Mecena şi Nestor nicodimian al meu, insistă, să înţeleagă Maica unde s-a depărtat de adevăr, din nebăgare de seamă:

“În acelaşi timp cât a fost Părintele era şi Prea Sfinţitul?”

“Nuuu!”, îl contrazice dumneaei puţin dispreţuitor, ca la auzul unei gafe. “Prea Sfinţitul era şi mort. Dar o auzit că aişia o stat un Arhiereu. Prea Sfinţitul ista era la Bucureşti. Vicar, nu ştiu şe era că încă nu era înscăunat. Îl avem aişia, fotografiat. Aista era Prea Sfinţitul. Şi-aişa e Prea Sfinţitul Gheorghian care e Prea Sfinţitul nostru. Vezi că e mort pe scaun! Nu era atunşa Patriarhie. Gheorghian ăsta era Mitropolit la Bucureşti, da’ nu era Patriarhia încă. Prea Sfinţitul nostru ăsta este. Şi asta-i Maica mea.”

“Atunci când mai trăia Părintele Nicodim” – revin eu la atac, amintindu-mi că mi-a rămas ceva nelămurit – “nu citeaţi decât cărţile lui sau şi alte cărţi bisericeşti?”

“Mai şiteam şi la “Psaltire”, şî la biserică nu trebuia să lipsim de la Sfânta Liturghie, făşeam de rând.. Părintele mi-a spus că să mai întrerup “Psaltirea” şi ăistelalte, ca să pot să şitesc un pic. Mi-erau dragi învăţăturili. Din fiecare viaţă a sfântului alegeam. Doar nu erau numai “Vămi”, ca să zîc aşa, în cărţîle lui! Erau toate vieţile sfinţilor pe scurt.”

Cât mă bucură formularea aleasă de măicuţa! “Toate vieţile sfinţilor pe scurt”! Cartea pe care am adus-o s-o lansez mâine la mormânt se numeşte: “Învăţătura pe scurt a Părintelui Nicodim Măndiţă, culeasă de Mihai Rădulescu”. Nu am avut pace până acum dacă făcusem bine să reduc la esenţial, la aforistic, scrierile Părintelui El altfel le concepuse! Aveam eu dreptul – mai ales eu, care nu-l cunoscusem, nu-l observasem, nu-l cântărisem în felul în care judeca şi-şi preţuia propria gândire, eu care nu-i fusesem ucenic şi nu eram ucenicul nici al vreunuia dintre ucenicii săi – aveam eu dreptul să înfig foarfecele raţiunii în valul întruna mişcător al gândurilor sale, pentru a tăia aici şi dincolo, o neîncetare s-o preschimb în ceva oprit în drum, gata de explozie?! Nu-i aplicam eu oare un tipar posibil de aplicat altor cugetători, însă nepotrivit lui, fiindcă Părintele nu gândea de la el, ci de la Dumnezeu, cum fac toţi trăitorii creştini?

Şi de ce, mă rog, să nu cauţi esenţialul în raţiunea lui Dumnezeu?! Trăirea creştină nu înseamnă, oare, o dibuire după esenţe?

Ei bine, nu greşeam în acea reducere la “pe scurt” a gândirii Părintelui Măndiţă: mi-o şoptea, fără a şti ce făcea, Maica Mitrodora. Ea mă lumina că istorisirea “pe scurt” intra şi în tehnicile narative folosite de scriitorul bisericesc Nicodim Măndiţă, ceea ce eu nu-mi dădusem seama la timpul cuvenit. Iar numărându-se între tehnicile adoptate şi de el, eu nu îl trădam; dimpotrivă, mă aliniam în continuarea metodei sale de expunere. Îi eram mai fidel decât aş fi crezut-o!

“Era frumos, şe să spun!”, îşi aminteşte Maica de perioada când se îndeletnicea cu copiatul de cărţi. “De-abia aşteptam să mai scriu o foaie să văd despre şe mai spunea!”

“Am înţeles bine, de la şaisprezece ani l-aţi cunoscut, da?”, nu mă îndur să nu mă asigur că am păstrat corect pe bandă fiece răspuns.

“Nu. Când l-am cunoscut aveam douăzeci-douăzeci şi unu de ani. Dar eu am mai stat zeşe ani la o maică; ş-apoi am venit aişia.”

“Măicuţă, înaintea dânsului aţi mai avut şi alţi duhovnici, după ce s-a dus dumnealui aţi mai avut iar alţi duhovnici. Care v-a plăcut mai mult dintre toţi aceştia?”

“Toţi au fost buni, ca să zîc aşa. Toţi au fost buni preoţi. Părintele Calinic a fost un preot foarte bun. Şine nu-l ştie pe părintele Calinic? După şe s-o dus Părintele Nicodim de-aişea la Agapia, nu prea aveam voie să umblăm din loc în loc. Tot m-am mai dus o dată şî m-am mărturisit la Părintele! Dar mă duşeam la Părintele Calinic, după plecarea Părintelui de-aişi. Bun duhovnic o fost şî părintele Calinic. Bun o fost şî Părintele Nicodim. Nu-mi dădea voie să mă-mpărtăşesc aşa des, dar mai bine era, că făşeam şi canoanele pe care le aveam”

“Mai aveţi ceva ce vă stă la suflet a spune despre Părintele Nicodim?”, mă agăţ de hazardul cugetului ei, eu nemaiştiind ce s-o întreb. Răspunde cu o glumă ce readuce lumina între noi, ambii osteniţi de discuţia în pas de marş forţat:

“Ei, n-am aşa, de rău, nimica; numai de bine!”

Şi pufneşte în râs, dimpreună cu toţi cei de faţă.

III. ISTORIE BISERICEASCĂ

1. TENTATIVE DE OMOR

Maică Mitrodoră, ştii şeva? Eu am uitat să mănânc astăzi până acum.” Şî era zece ora! Noaptea! Eu îi încălzeam mâncare totdeauna; eu îi încălzeam mâncarea.”

Se poate să fie aşa. Totuşi, nu există om care să afirme că Părintele ar fi lăsat pe cineva, în afara sorei sale de sânge, a umbla cu merindea lui. Pricina acestei prudenţe se va afla îndată.

“Venea sora lui şi-i aduşea mâncare gătită. El o fost otrăvit de două ori. O dată otrăvit la Măgura; nu! otrăvit la Războieni. Asta o ştiu sigur: mi-a spus Părintele. Chiar în Sfântul Potir i-a pus nişte sectari di ăştia Şi n-a murit încă pentru că s-a dus repede şî a luat tot sfinţenie, şi-o scăpat. Iar la Măgura i-o dat mâncare, tot de ăştia, sectari de ăştia, ca-n sarmale să fie vârfuri de ac. Şi nu mânca de la nimeni. (Iată că repetă ea însăşi ceea ce ştiam de la toţi.) Nici la praznice nu se ducea. Se temea să se ducă pentru că ştia ce o păţit. Otrăvit o fost. Cu ace hrănit o fost!”

Îmi închipui sarmalele în orezul sau tocătura cărora s-au lăsat să plouă vârfurile înţepătoare de oţel ale unor ace de cusut, ori ale unor bolduri, tăiate cu foarfeca de sârmă sau cum? Doar că ucigaşa, ucigaşul, nu-i cunoşteau Părintelui ponderea fiecărui gest, liniştea cu care făptuia, veghea asupra a tot ce făcea, absenţa totală a lăcomiei ce se presupunea că l-ar fi îndemnat să înghită hăltic-hăltic! până la fund, cu pleopele strânse şi mintea pierdută în gustul mustos al verzii.

Dar nu este vorba despre sectari, măicuţă! Mata ştii prea bine. Din păcate e vorba despre alţii, mai apropiaţi de noi!

“A fost şi la Văratec vreo încercare de otrăvire?”

“Aişia nuuu! Maişile s-or purtat bine cu el aişia. Aişia foarte bine s-or purtat maişile! Decât că nu prea se ducea la Sfântul Maslu, pe la de eastea, mărunţişuri de-astea, că n-avea timp! Dacă tătă zîua scria? O lună de zile pe an se duşea la Bucureşti şî şe scria pentru un an de zile, luna octombrie totdeauna o făşea în Bucureşti. Da, o lună de zile pe an. Ş-atunşea sigur că nu corespundea nişi cu săptămâna la biserică, nişi”

“I se întâmpla deseori să uite să mănânce toată ziua?”

“Apoi de câte ori!

“Eu eram mulţumită cu el.

“Când cumpăra cireşe ne dădea şi nouă. Când cumpăra fragi ne dădea şi nouă totdeauna. Era aşa milostiv”

Cugetul povestitoarei face repede relaţia dintre acele tentative de omor şi cea de mai târziu, a aşa-zisei legi:

“Şi aişea când o venit Securitatea, aişi a fost cam greu că ne-a chinuit şî pe noi o lecuţă atunşia că să spunem despre dânsul Dar n-aveam şe să spunem. Eu le-am spus minşiuni, n-am spus adevărul nimica! Chiar de vinia oamenii, eu le-am spus că vinia?! “Vinia şineva?” Eu le-am spus că nu vinia! “Eu n-am văzut aişia decât unu-doi. Dacă vinia, nu dormea, nu stătea aişia.” N-am vrut să spun: că de venit mai veneau oamenii aişia.”

2. SPOVEDANII
Veneau cu droaia, veneau să se mărturisească. Dar în casă nu-i mărturisea! Pe zăpadă, cu genunchii în zăpadă, aşa-i mărturisea! Adică nu chiar aşa… Avea nişte scânduri sprijinite în pişioare, de copaci. Pa aistea le punea-n zăpadă, peste ele trântea nişte potnoage de papură-mpletită, aduse din casă, şi, cu astea, omul era păzit!…

“Şi aş vrea să v-arăt o leacă unde şi-a pus el masa şi unde scria. În fundul grădinii, pe şerdacul din dos. E înfundat acuma.

“Mescioara la care scria la “Vămi”, în fundul grădinii, în smeuruş. Tot aici mărturisea, în zăpadă, în frig”

Urmează o aglomerare de amintiri legate de dragul Părintelui pentru frig şi aer curat:

“Când venea de la pădure, avea sloi la barbă până aişea. Iar el ţinea uşîle şi ferestrili deschise tot timpul. Măicuţa toată ziua îi închidea uşili: “Părinte, am închis uşa. De şe tot leşi uşile deschise şi jeamurile pe jerurile aistea?”! Erau jeruri mari, friguri “N-am aer”, zîşea. Şî Măicuţa i le închidea.

“Uite, aişi era masa, în mijlocul smeuruşului. Aişia stătea şî scria.

“În casă nu mărturisea nişiodată. Şi fraţii care veneau, aişi veneau.”

“Era brumă şi frig”, adaugă fratele Dumitru. “Şi se îmbrăca în reverendă şi desculţ pornea prin rouă.”

“Nu era lucru bun, nu era lucru bun, că era frig tare”, se caină măicuţa. “O răcit. S-au înnegrit pişoarele.”

3. CUFUNDAREA ÎN ISTORIE

Deoarece ne-am apropiat iarăşi de casa Arhiereului, lăsată îndărăt când ne-am îndreptat către locul unde Părintele îşi ţinea verile masa de scris, Maica reînnoadă:

“Mama Prea Sfinţitului venise la mănăstire”, ne povesteşte cam fără să ne atragă atenţia că i se mută firul naraţiunii asupra unui alt subiect Apoi pricep: ne tot arată clădirea nu prea făţoasă, pe lângă care am trecut adâncindu-ne în grădină. “Or fost şinşi surori în casa asta. Fete de preot. Din Humuleşti. Şi-or stat ele, toate şinşi surorile iestea şî din tăti o luat maica de-atunşi o copilă mai mică, de şinşisprezeşe ani, s-o crească. Şi aşeleia nu i-o plăcut la mănăstire, până la urmă: s-a dus şî s-a căsătorit cu un preot din Târgu-Neamţ, ca la un an şî şeva să-i moară preotu’. Şi-o venit la mănăstire, cu copil cu tot. Şi-o crescut copilul aişea, pe iesta, pe Prea Sfinţitul. L-a crescut până era mai mărişor el, ş-apoi îl îmbrăca cum îi îmbracă pe băieţi în stihar şi-l duşea la biserică.

“Şî l-o văzut Prea Sfinţitul Gheorghian. Zîşe: “Şe-i cu băietul ista?”

“I-a spus povestea. Că o fost şinşi surori şi aşeea mai mică s-o dus ca preoteasă. Dar n-o sta’ mult măritată. O venit aişea şi s-o făcut maică, Maica Veniamina o chema. Şi el, pe băiat, l-o luat Prea Sfinţitul Gheorghian şî l-o purtat pe la Seminarul Nifon, aşa îi zişea, în Bucureşti. Şî aşa de bine învăţa, c-o ajuns până şe l-o făcut Arhiereu.”

“A trăit şi Prea Sfinţitul Gheorghian aici?”, voiesc să mă dumiresc.

“Nu, el venea numai la biserica mare. Venea şi slujea. Şi el era mititel. El o făcut foarte multe cântări: scria, compunea cântări.”

Nu mi-am dat seama că “cel mititel” nu mai era Mitropolitul, ci altcineva, căci, întretimp, subiectul propoziţiilor s-a mutat de la Gheorghian la Evghenie. O bucată de vreme, mi-a venit a crede că Mitropolitul se îndeletnicea şi cu compunerea muzicii. Apoi am priceput că era invers.

“Evghenie Humulescu, îi zişea, că nu era încă înscăunat şi era din Humuleşti. O avut şî pământ acolo el: patruzeşi de prăjini de pământ.”

“De ce n-a mai fost înscăunat?”

“Era Prea Sfinţitul Gheorghian pe vremea aşeea.”

Adică, insinuează că ţinea scaunul ocupat? Asta să intenţioneze a spune?

“Apoi a fost un cutremur. Şi Arhiereul Evghenie a murit.”

Nu mă aşteptam să regăsesc aici fragmente ale istoriei noastre bisericeşti ce să nu-mi fie străine. Deşi, oricine calcă pragul unei mănăstiri de odinioară, în istorie se scaldă oriunde şi-ar întoarce paşii.

Dar nici nu mă pregăteam să văd spânzurată pe peretele unei chilii din casa maicii fotografia Mitropolitului Primat Iosif Gheorghian (botezat: Ioan). Născut la 29 august 1829 la Botoşani, într-o familie de preot, cine să-şi fi închipuit, oricât a urmat el cursurile şcolii de la “Trei Ierarhi”, renumită pentru buna pregătire acordată elevilor, şi ale Academiei Mihăilene, că avea să frecventeze Sorbona – deşi nu există dovezi a-şi fi susţinut şi licenţa acolo? Oricum, cel tuns în monahism în 1846, ajuns diacon la capela românească de la Paris, în 1857-1858, a fost uns episcop la Huşi în 1865, apoi al Dunării de Jos, în 1879. Cu atât mai puţin era de imaginat că la 22 noiembrie 1886 a fost ales Mitropolit Primat şi reales, în acelaşi scaun, la 6 decembrie 1896 şi că a ajuns şi membru de onoare al Academiei Române!

Iar cel mai puţin de aşteptat este poziţia sa în cultura noastră, ca traducător de cărţi franţuzeşti, ruseşti (tot prin mijlocirea limbii fraţilor gali), dar şi din Sfinţii Părinţi. El a purtat o corespondenţă cu Vladimir Guettée, al cărui traducător a fost, pe care acum regret că n-am parcurs-o. Dar nu e timpul pierdut…

Însă nu el este actorul principal al evocării la care suntem supuşi, fratele Dumitru şi cu mine, transpuşi de măicuţa într-o lume pe care nici măcar sfinţia sa nu a cunoscut-o, ci ne-o aduce în suflete, poveste din poveste, de la maicile bătrâne, istorisire necesară pentru ca noi să înţelegem ce anume l-a atras către această casă pe Părintele Nicodim, anume faptul că era o vatră de spiritualitate, unde se zidise duh peste duh, în aşteptarea mărturisirilor binecuvântate pe care Părintele Măndiţă urma să le asculte în grădină, în zmeuruş

Actorul principal este Dimitrie Humulescu, pruncul acelei femei abia pomenită, care s-a călugărit cu numele: Veniamina.

Naratoarea se pare că a amestecat puţin lucrurile. Ierarhul care l-a remarcat pe copil, la o lectură a “Apostolului” în timpul Sfintei Liturghii, nu a fost Mitropolitul Iosif, ci Calinic Miclescu, care a recomandat să-i fie trimis la Bucureşti, după absolvirea claselor primare, pentru a se îngriji personal de pregătirea celui mic. Acesta merita interesul Mitropolitului căci, îndrumat spre Seminarul Nifon, fu primit cel dintâi la examenul de admitere, rămânând şef de promoţie până la absolvire. La 19 ani, fu tuns în monahism, cu numele Evghenie. În 1898 şi-a susţinut teza de licenţă la Facultatea de Teologie din Bucureşti. La 24 ani, arhidiaconul Evghenie fu numit predicator la Mitropolie. Pare-se că într-atât de mult l-a preţuit Mitropolitul Iosif Gheorghian, urmaşul pe tron al precedentului, încât pe el îl desemna să slujească ori de câte ori era vizitat de înalţi prelaţi sosiţi din străinătate. În 1910, Sfântul Sinod l-a ales arhiereu-vicar, cu titlul: Piteşteanul.

Arhiereul Evghenie s-a arătat cântăreţ atât de sclipitor şi un compozitor de muzică psaltică atât de bun încât fostul său profesor, cântăreţul bisericesc Ştefanache Popescu i-a dedicat o cântare: “Cu sfinţii fă odihnă Hristoase”.

În afara compunerilor sale liturgice, Evghenie a publicat şi un volum de predici: “Păşune duhovnicească”.

A răposat la 19 martie 1931, mormântul găsinduşi-l la Mănăstirea Turnu, cum ştie şi măicuţa.

Va să zică, în ograda aceasta a coborât bunăvoinţa Domnului o perioadă lungă de timp, har dăruit cu prisosinţă, ca pentru un viitor arhiereu. De revărsarea aceasta de belşug duhovnicesc se apropia Părintele Nicodim, când le cerea mărturisitorilor săi să-l urmeze în grădina ce-i ţinea în preajma casei unde sălăşluise şi se rugase Prea Sfinţitul Evghenie, în grădina unde izvorul credinţei lui urcătoare spre ceruri mai zăbovea printre ramuri şi lujeri, în aer, în lumină, în nădejdea plutind deasupra gliei.

Am întrebat-o pe Maica Mitrodora câte ucenice are. Mi-a spus:

“Patru şi cu mine şinci.” Mi le-a prezentat: “Ea e cea mai bună, şi ea e cea mai bună, şi ea e cea mai bună, şi ea e cea mai bună.” Toate sunt cele mai bune, nici una nu este cea mai rea.

După chipurile fetelor, în casă domneşte veselia. Rumene, fără excepţie, cu o înfăţişare sănătoasă, cu figură de intelectuale, mai ales una dintre ele, şi, după câte mi-a povestit maica, mari cititoare!

Intrarea în această casă, unde de altfel se găseau turişti elveţieni, reprezintă o primenire a vieţii.

Bineînţeles, la nouă dimineaţa, când am încheiat convorbirea, a urmat o masă copioasă de prânz, un borş cu legume şi soia şi sarmale de orez, de post, astăzi nefiind zi de dulce. Totul servit cu insistenţe mari, în cea mai mare grabă şi cu cel mai bun gust.

Revenim prin curtea bisericii pe lângă care am trecut la sosire.

Pe mormântul Veronicăi Micle există o placă de marmură pe care scrie:

” Si pulberea
Ţărână din tine se alege
Căci asta-i a lumii nestrămutată lege
Nimicul te aduce, nimicul te reia
Nimic din tine nu va rămânea.”

Veronica Micle

4 VIII-a 1889.”

 

“CA SĂ TE DEOSEBEŞTI DE FEMEI…”

Convorbire cu GHEORGHE ALBU

Pe domnul Gheorghe Albu l-am căutat pentru întâia oară într-o după-amiază. Lipsea de acasă. Un vecin ne-a spus că era dus la coasă. Nu mai ştiu bine, dar cred că de la dânsul am făcut un drum lung la mănăstirea Buda (nădăjduiesc să nu încurc lucrurile, deşi prea mare importanţă nu are). Am revenit aproape de unsprezece noaptea. Se întorsese şi dumnealui. Dormea, sărmanul, ca după muncă. Nerăspunzând strigătelor noastre, prietenul meu Gheorghe, un tânăr care nu renunţă cu una cu două când ştie că are o sarcină de dus la capăt, zdup!, a sărit gardul, cu o uşurinţă pe care nu i-o bănuiam. Apoi l-am văzut depărtându-se prin întunericul tot mai îndesat pe măsură ce se pierdea solul în ogradă. Rămăsesem în maşină, cu portiera deschisă datorită caniculei îndurate toată ziua.

Un timbru de lumină gălbejită, fără vlagă, s-a afişat pe un fundal negru ce-l înghiţise pe Gheorghe. “L-a trezit!” , am constatat. Apoi am zărit profilată şters şi silueta gazdei chinuite de noi. În cursul desfăşurării şuşotitului, ce mi s-a părut a fi durat o veşnicie, în răstimpul unei clipite, am tras şi eu un pui de somn, aşa, şezând pe banchetă şi cu ochii zgâiţi după ei. M-am deşteptat speriat, cu o şoaptă mormăindu-mi pe dinăuntru: “E portiera deschisă; o să pic în drum”. Târziu, mi s-a părut, a reapărut Gheorghe: “Poftiţi; preferă să discutaţi cu dânsul acum, că mâine are treabă iar.” Am abdicat de la ţelul meu: nu aş fi izbutit să mă concentrez ca să-i formulez nici măcar o întrebare.

Mă rog să amânăm. Tovarăşul meu reia drumul tratativelor (doar suntem în secolul XXI!); revine. Nici măcar nu mă mai interesează la ce înţelegere au ajuns: ce a făcut a făcut cu siguranţă bine, cum le plineşte pe toate.

L-am căutat pe domnul Gheorghe Albu şi în după-amiaza următoare. Tot nimic.

Dar, iată că, vizitându-i sora şi rugând-o să încerce un telefon la domnul fratele ei, mai norocoasă, l-a găsit acasă şi, curând, ni s-a alipit şi dumnealui.

Şi-a aşteptat cuminte rândul la microfonul cu care-i imprim pe conlocutori, înconjurat de unii dintre frumoşii nepoţi şi nepoate, numai vioiciune, sticlire inteligentă a pupilelor, eleganţa împrumutată de anii fragezi mădularelor, doritori de învăţătură şi neobişnuit de plini de bunăvoinţă.

Rândul i-a venit şi îi pun prima întrebare:

“La ce vârstă l-aţi cunoscut pe Părintele Nicodim?”

“În ’63.”

“Cam ce vârstă aveaţi?”, sunt dator să insist; a cunoaşte vârsta omului într-o împrejurare atât de importantă îţi certifică impresiile lui de atunci, adică ele fiind ale vârstei sale, ştii cum să le cântăreşti şi să le cataloghezi.

“Păi, aveam douăzeci şi vreo doi de ani.”

“La vârsta lui eram de vreo doi ani în puşcărie” , îmi scapă, nebun, un gând ce reia formularea conlocutorului meu. De câte ori se menţionează în preajma mea împlinirea cuiva a două decenii, mintea îmi revine la arestarea mea de la acea vârstă.

“Cine v-a dus la el?”, continui.

“Părinţii mei. Părinţii mergeau mai demult acolo Eu am fost în armată şi, în timpul ăsta, părinţii l-au cunoscut pe Părintele Nicodim; se mărturisiseră la el.”

“Eraţi un tânăr credincios şi v-a fost drag când aţi auzit că veţi fi dus la el?”

“Nu eram prea credincios, să zic aşa. Dar eram crescut de părinţi bine. Aşa, şi în armată, m-am îmbolnăvit. Am socotit pe urmă, după ce am văzut ce mi s-a pregătit, am socotit că Dumnezeu mi-a dat o boală şi m-a pregătit pentru a mă duce la Părintele Nicodim, că dacă reveneam sănătos şi zburdalnic, nu primeam poate cuvântul Părintelui.”

“Dânşii v-au dus la dumnealui anume pentru această boală?”, întreb, cu gândul la părinţi.

“Nu. M-au dus spunându-mi că au găsit un Părinte aşa şi aşa şi să merg la mărturisire. Eu, fiind şi bolnav, s-a prins îndemnul lor de mine.”

“Era lume multă când aţi ajuns acolo?”

“Păi, a venit un frate şi ne-a pregătit de mărturisire, Ionescu: ne-a pregătit pe vreo şapte inşi!”

“Doar eraţi venit din armată Nu vi s-a părut ciudat că trebuia să vină alt individ pentru a vă pregăti? Să trag concluzia că nu ştiaţi să vă spovediţi?”

“Nu. Ne-a explicat păcatele toate şi noi am scris ceea ce am socotit că am făcut. Şi am mers la Părintele şi ne-am mărturisit.

“Mi-a plăcut foarte mult prezenţa Părintelui, blândeţea Părintelui Mi-a dat un canon care nu prea înţelegeam eu pe vreme aia ce este: şaptezeci de cărţi de citit – nu citisem în viaţa mea atâtea cărţi! Până atunci puţine cărţi citisem

“Am avut baftă că în armată a existat o şcoală. Fiind socotită ‘specialitate’, numa’ am scris şi am citit. La armată am dat şi un examen de ‘militar de frunte’, doream să dau examenul de ‘prieten al cărţii’, dar eram departe de aşa ceva, departe”

“Pentru canon, v-a dat şi de scris la “Vămi”?”, revin la Părintele Nicodim.

“Mi-a dat şi un rând de “Vămi” de scris. N-am reuşit să-l scriu tot. Până când a apărut tipăritura. Şi atuncia am citit cartea.”

Va să zică lectura mergea cum mergea, dar cu scrisul – de unde să iei atâta răbdare, că doar nu se vindea pe piaţă

“Aşadar v-aţi pus pe citit. Între timp, vă mai spovedeaţi?”

“Asta a fost pe 15 august, când m-am mărturisit prima dată, a doua oară a vrut nenea Jorj să ne ducem într-o vizită prin Ardeal, pe la Năsăud; avea nişte fraţi credincioşi pe-acolo. Cu ocazia asta am mers de am cerut blagoslovenie de la Părintele, să-mi dea voie să-l însoţesc şi eu. Am profitat şi m-am mărturisit a doua oară.

“Şi când m-am mărturisit a doua oară, eu iar am trecut păcatul: “m-am bărbierit” . Când am ajuns la păcatul ăsta, am zis: “Părinte, da’ cu ăsta cum îi?”

Vorbitorul îmi este drag nu numai pentru făloşenia chipului şi staturii sale, nu numai pentru că are simţul umorului, o figură deschisă şi o ţinută de om harnic şi care nu se-ncurcă dacă o porneşte la muncă, ci şi deoarece atunci când ne-am cunoscut, după ce am prezentat cartea mea: “Învăţătura pe scurt a Părintelui Nicodim Măndiţă”, m-a şi ‘atacat’, cu fulgerarea surâsului la colţurile ochilor, luându-mă în derâdere pentru absenţa bărbii de pe faţa mea. Acum recunosc cum se pregăteşte de o nouă ofensivă, pe acelaşi front

“”Eu mă mărturisesc şi mă duc acasă şi iar îl fac””, l-a încunoştinţat pe duhovnicul în faţa căruia se afla îngenunchiat, legat de păcatul rasului. “Şi atunci Părintele a stat un moment şi a zis: “Dacă eşti bărbat”, aşa, cam apăsat a zis Părintele, “să porţi barbă.” A văzut că am cerut eu o lămurire, că voiam ceva”, de aceea, probabil, ar adăuga: m-a încurajat cu aceasta. Continuă: “Dar eu, după ce mi-a spus Părintele aşa – ceea ce nu mă aşteptam să-mi zică -, am început să mă codesc: “Părinte, dar am venit acu’ din armată, dacă las barbă” Era pe timpul comuniştilor. “Nu mă primeşte nici în servici. Nu mă E grea treaba.” Atunci Părintele Am văzut cât era de fin Părintele! A înţeles că m-am speriat oarecum să las barbă la douăzeci şi trei de ani, în timpurile acelea grele. Şi a zis atunci: “În cazul ăsta, lasă baremi mustaţă”” [urmează ‘finul’ salt înainte, asupra mea, cu baioneta la armă şi cu o destindere blândă a obrajilor, ce ascunde suficientă şiretenie], “ceea ce vă rugam şi pe dumneavoastră “ca să te deosebeşti de femei! Că omul care poartă mustaţă este jumate de bărbat”. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Părintelui, am lăsat mustaţă din ceasul acela.”

Iar eu n-am de lucru şi încep să mă întreb în ce măsură el, cu mustaţa lui, este mai viril la chip decât mine. Apoi chiar mă adresez lui, simţindu-mă de-a dreptul agresat (bineînţeles că glumesc…):

“Înţeleg unde bateţi, domnule Albu. V-aţi pus în minte să mai faceţi un bărbat din mine la cei şaizeci şi patru de ani ai mei?!”

“Asta a fost prin septembrie”, râde el ce râde, fără a-mi răspunde, şi reia de unde mă lăsase: “iar prin ianuarie, februarie am fost la ‘părinţi’ la Bucureşti şi am stat la ei vreo trei săptămâni” Este vorba despre ‘părinţii’ Poeţelea şi Măgirescu.

“Îi cunoscuserăţi de la Părintele Măndiţă?”

“Nu-i cunoscusem.”

“V-a dat adresa, Părintele, vrun bilet?”

“M-am dus tot cu Ionescu la Sfinţia Sa. Şi m-am dus şi am stat la ‘părinţi’ vreo trei săptămâni. Pentru”

Are un zâmbet pe care nu-l pot defini, dar mai are şi ceva pehlivan ce-i aleargă în tăcere peste trăsături. Mă îmboldeşte la glumă, cum mi se întâmplă mereu când stau de vorbă cu dânsul:

“Pentru aer curat?”

“Nuuu Nimica. Pentru a mă îmbogăţi sufleteşte!”

Sunt luat prin surprindere, deşi cam tot aşa ceva bănuiam şi eu despre mutarea lui în cuptorul duhovnicesc din Colentina. Însă formularea pare atât de subtilă, atât de savantă chiar, încât nu eram pregătit pentru ea.

“De ce aveaţi credinţa că cei din Bucureşti vă pot îmbogăţi sufleteşte?”

“Pentru că erau ucenici de-ai Părintelui Nicodim – de aproape, oameni pregătiţi; eu fiind şi cam suferind atunci, mi-au dat voie tata şi mama şi am stat la ‘părinţi’.

“Am stat trei săptămâni.

“În timpul ăsta am învăţat să fac rugăciunea de seară şi de dimineaţă şi să fac Cele şapte Laude.

“În prima săptămână atât reuşeam: să-mi fac rugăciunea şi să stau la masă. Şi seara ne mai ţinea părintele Vasile puţin ‘cuvânt'” [această expresie din urmă desemnează o mică adresare moral-duhovnicească susţinută de către unul dintre ‘părinţi’ în faţa unui auditoriu restrâns, fără a fi legat de vreo sărbătoare anume sau vreo zi cu însemnătate creştină deosebită].

“Iar în a doua săptămână şi într-a treia am avansat, s-a dat limba pe tipic. La rugăciune se citeşte o leacă mai greu ca la alte cărţi. Şi am reuşit şi am scris şi vreo treisprezece “Vămi”, de la 1 până la 13, de pe manuscrisele ‘părinţilor’, pe care le aveau. Deşi aproape la tot cuvântul pe care nu-l înţelegeam, îl întrebam pe părintele Vasile, care era la o altă masă – masa mea era aşa şi a lui în curmeziş -, îl întrebam: “Părinte Vasile, dar asta ce e? ăsta cum îi? ” Şi-mi ţinea Părintele cinci minute o discuţie. Şi pe urmă eu treceam mai departe la scris şi iar găseam ceva şi iar îl întrebam. Şi asta a fost, cum să zic eu?, o catehizare pentru mine. Dar nu m-am folosit atât de mult de părintele Vasile, cât am stat la el trei săptămâni, pe cât m-am folosit când am plecat de la el.

“La ora unsprezece noaptea – mi se pare că aveam eu tren la unsprezece sau la unşpe şi nu ştiu cât şi în loc să trimită pe fratele Dumitru, care era de o vârstă cu mine Să vă mai spun şi de acolo ceva Când stăteam cu fratele de vorbă, venea părintele în cameră la noi, el şedea în altă cameră, era o sală la mijloc şi dincolo era altă cameră, unde locuia părintele Vasile – când mi-a dat de scris “Vămile”, stăteam cu părintele Vasile într-o cameră -, venea părintele Vasile şi ne ţinea şi ne spunea, şi ne învăţa, şi ne învăţa. Când pleca părintele Vasile, mă lua fratele Dumitru. Nu ştiam pe care să-l ascult, care vorbeşte mai frumos. Aproape nu-i puteai deosebi unul de altul. Şi pe fratele Dumitru îl puteam întreba, l-am întrebat, măi, de nişte păcate pe care nu le înţelegeam, eu nu mă pregătisem şi nici nu întrebasem, eram mai mulţi acolo, mi-a fost oarecum jenă şi am întrebat ce înseamnă” [se referă la spovedaniile ce avuseseră loc, când nu pricepuse toate câte fusese întrebat]. “Şi-mi spunea. Deci, când venea părintele Vasile, intra el în cameră, tăcea fratele Dumitru. Şi vorbea părintele Vasile. Când pleca el, începea ăstălaltul. Era exact permanent o predică la mine.

“Iar când am plecat, v-am spus” – oftează adânc, la amintirea acelor zile fără egal, demult apuse, când s-a străduit să se depăşească pe sine şi a fost intens ajutat de alţii, care de ani destui trecuseră prin chinurile facerii duhovniceşti -, “nu a fost trimis fratele Dumitru cu mine. A venit părintele Vasile.”

I-a scăzut glasul până la aproape de neauzit, atât pare să fie de profundă taina trăită de el cu acel prilej, încât nici nu se cuvine s-o lase a luneca spre urechile altcuiva

“La ora aia adâncă de noapte, nu mai era nimeni în vagon, vă spun domn’ profesor, atâta m-am simţit cucerit de părintele Vasile, că a avut el dorinţa aceea şi a mers pe scaun lângă mine, unde-s două scaune alăturea în tramvai, şi mereu mi-a vorbit şi m-a învăţat până la gară. Şi a stat cu mine până m-am urcat în tren.

“Ei, drumul ăsta pe care l-a făcut el până la gară cu mine, cum am socotit că s-a coborât oarecum la nivelul meu… Şi nu meritam eu să meargă părintele Vasile cu mine până la El, de şaptezeci, ştiu eu, şaizeci-şaptezeci de ani era şi a mers cu mine până la gară!

“Atât m-am zidit sufleteşte! Şi ceea ce mi-a mai spus, aşa ca la terminare, ca la despărţire Foarte mult m-am folosit”

Între noi s-a lăsat vălul unei păci ce ne cuprinde pe toţi care am ascultat această mărturisire, ne cuprinde într-o luminiscenţă continuă, binecuvântată, ca un cuib unde ni s-ar cădea să creştem sub privegherea acelui înalt înduhovnicit Vasile până am da semne că ne-am făcut, în sfârşit, mari şi noi, precum fratele Gheorghe Albu, fostul ostaş ştiutor de nici unele dintr-ale duhului şi încăput pe mâna celui mai dibaci mânuitor de suflete, Părintele Nicodim.

“Un om blââând, buuun şi dreeept”, îşi prelungeşte acatistul şoptit bărbatul ce ne-a prins în mrejele glasului său tihnit şi plin de dulceaţa iubirii de altcândva, acum reînviată pentru un răgaz de câteva minute

“Sunt foarte emoţionat, domnule Gheorghe Albu, de cele istorisite de domnia voastră”, spun cam gâtuit – şi altfel nici că s-ar putea în aceste condiţii -, “şi mă lămuresc foarte bine asupra acestei şcoli duhovniceşti fără de recreaţie. Întrebarea mea este dacă toţi, ori măcar mulţi dintre tinerii care se adresau Părintelui Nicodim treceau prin aşa ceva. E pentru prima oară că aud despre o vizită în Bucureşti cu scopul şcolirii, catehizării. Ştiţi şi alte cazuri când Părintele Nicodim îşi supunea viitorii ucenici la ceva similar?”

“Mai treceau şi alţii prin asta. Ştiu şi despre alţii.”

“Şi înainte de a pleca, v-a chemat cumva Părintele Nicodim să vă pregătească asupra a ce aveaţi să experimentaţi pe pielea dumneavoastră?”

“Nu. Nu. Am cerut blagoslovenie să merg şi eu la Bucureşti. Am auzit de grupul ce vieţuia acolo.”

“Este atât de eficient sistemul de învăţare despre care mi-aţi povestit”

“Nu m-am gândit de prima dată Pe parcurs am văzut ce”

“Dar eraţi de pe atunci învăţăcelul lui Jorj Ionescu, îl cunoşteaţi bine, aveaţi totală încredere duhovnicească în el, de ce nu v-aţi dus la dumnealui să staţi pe lângă dânsul trei săptămâni?”

“N-am stat la el pentru că el nu prea şedea pe acasă. Mă mai duceam şi la el. Ştiţi cum mă duceam la el, mai ales după ce a venit din puşcărie? Pentru că imediat după ce am mers eu la Părintele i-au arestat. Deci eu am ajuns pe 15 august, am mai fost în septembrie şi, nu ştiu, prin octombrie sau nu ştiu când, i-au arestat.

“Deci şi boala mea din armată am văzut că de la Dumnezeu a fost: am răcit, am stat în spital, am avut apă la plămâni şi m-au trimis acasă: inapt serviciu militar. Ca eu să pot veni acasă, să apuc să-l prind pe Părintele. Că dacă nu-l prindeam pe Părintele, mâine intra în puşcărie trei ani de zile, cât a stat, eu mă căsătoream, cine ştie pe cine luam, nu-l mai cunoşteam”

“După cât timp v-aţi reîntors la ‘părinţii’ din Bucureşti? pentru că am înţeles de la sora dumneavoastră că vă aflaţi acolo când au fost arestaţi şi doar plecaseţi cu fratele Dumitru în oraş, iar revenind aţi văzut că era miliţia Ei, la cât timp se petrecea asta, după ce i-aţi vizitat prima oară?”

“Ştiu eu? Că am fost de două ori. Nu ştiu precis când am fost o dată şi când am fost a doua”

De aici înainte Gheorghe Albu începe un joc ciudat, după cum va constata cititorul; e jocul pierderii memoriei. Bănuiala mea este că vechea strădanie de a convinge anchetatorii că nu ştia nimic, că uitase tot, îl urmăreşte şi acum şi-l va urmări până la moarte, căci toţi cei care am trecut prin anchetă am rămas cu sechele măcar psihologice.

“Dar nu vă amintiţi de ce v-aţi reîntors în Bucureşti?”

“Îmi plăcea foarte mult. Aş fi rămas acolo.” Adică în Colentina, la Vasile Poeţelea şi ceilalţi. Am şi eu o vagă bănuială că binecuvântându-i plecarea în Bucureşti, Părintele Nicodim întrevăzuse această sete de mântuire la tânărul inapt de oaste şi îşi închipuise ce impact urma să aibă calitatea celor din Bucureşti asupra lui. Poate nădăjduia ca Gheorghe să ceară, într-o bună zi, binecuvântarea să vieţuiască şi el în Bulevardul Republicii, să le rămână ajutor, iar mai târziu, cine ştie… să le continue munca Nu-i imposibil.

“Când aţi văzut că au fost arestaţi, v-aţi spus oare: mă aşteptam la aşa ceva?”

“Nu mă aşteptam. Că n-am ştiut.”

“Ce efect a avut asupra dumneavoastră arestarea lor?”

“Păi, cât mai reţin eu, mi-au spus să plec acasă că sunt urmăriţi. Şi cum am ieşit eu, a intrat Securitatea. Am stat după un pom şi am privit cum au intrat acolo. Eu ieşisem în stradă!”

“Va să zică atunci când aţi plecat de acolo eraţi avertizat”

“Eram. Deci eu am plecat şi în urmă i-a arestat. I-a percheziţionat, i-a luat”

“Ce s-a întâmplat în sufletul dumneavostră? De ce aţi crezut că au fost arestaţi?”

“Ei, pentru credinţă. Am văzut îndată. Am văzut că nici o vină nu aveau. Decât că era oprită credinţa”

“V-aţi gândit că o să fiţi şi dumneavoastră arestat?”

“Nu. Nu m-am gândit. Şi nici nu m-aş fi speriat dacă m-ar fi arestat.”

“Ce aţi făcut în continuare?”

“Am venit acasă.”

“Şi după asta?”

“Ei, după aia am fost chemat la Securitate”

“N-aţi discutat cu nimeni de acasă despre ce se întâmplase?”

“Ba da. Ba da. Cu părinţii, cu – ştiu eu – fratele Jorj, nu ştiu dacă a fost prins atunci sau mai pe urmă. Nu mai ţin minte ordinea”

“Probabil că a picat în Bucureşti după ce aţi plecat dumneavoastră, că de acolo l-au luat şi pe dânsul.”

“Tot de acolo l-au luat şi pe el, da Eu am plecat.”

“Îl trimisese Părintele Nicodim să-i avertizeze că vor fi percheziţionaţi şi poate chiar mai mult.”

“Deci Părintele o ştiut înainte. Aflase tot prin Jorj Ionescu ceva”

“Va să zică v-au chemat în anchetă cam la cât timp?”

“Nu ştiu.”

“Unde aţi fost anchetat?”

“Nu mai ţin minte.”

“Nici nu ţineţi minte cum a decurs ancheta?”

“Nu. E demult. N-am mai povestit la nimenea. Nu mai ţin minte.”

“Şi la proces cum a fost? Aţi venit în Bucureşti, aşa, de bunăvoie?”

“Nu. Nu. Nu. Mi-au dat ei bilet de voie sau foaie de drum”

“Şi?”

“Şi-ncolo nu mai ţin minte cum ne-a întrebat, cum ne-a băgat pe fiecare”

“Dar nu v-a trecut prin minte: Dom’le, se poate ca ăştia să mă oprească pe aici!?”

“Nu m-am gândit. Nu. Nu. M-am gândit că oricum să nu vorbim pe Părintele de rău. Ei se aşteptau să aruncăm vina asupra Părintelui. Noi nu ne-am gândit niciodată la asta. Deci am fost şi percheziţionat şi m-au băgat la arest pe urmă, m-au chemat pe urmă, atunci au găsit hârtia asupra mea, la percheziţie, s-au uitat pe hârtie, au citit-o şi pe urmă mi-au dat-o înapoi. Era o ciornă pe care mi-o făcuse cineva care m-a-ndemnat: ‘Uite aşa să zici, aşa să faci, aşa să dregi, un frate de credinţă care nu prea’ Şi când mi-au dat hârtia înapoi, mi-am zis că e de rău şi m-am dus la closet şi am scăpat de ea.”

“Şi aţi depus mărturia şi după aceea v-au spus: puteţi pleca acasă?”

“Nu. De unde! M-au ţinut la arest acolo! Până s-a terminat! Am stat toată seara într-o cameră acolo, cu ofiţeri, cu!”

“Cum aţi aflat ce pedepse au luat?”

“Pe urmă, de la ceilalţi.”

“Între timp, vi s-a făcut vreo percheziţie acasă, în căutare de cărţi?”

“Mi s-a făcut de multe ori. Nu mai ştiu când: şi înainte şi după.”

“Au găsit cărţi?”

“Au găsit şi cărţi şi icoane. Le-au luat, le-au confiscat.”

“Nu s-a întâmplat nimic altceva din pricina lor?”

“Nu. Numai că le-au luat.”

“Aţi aflat şi de procesul de la Târgu Neamţ?”

“Păi, am fost invitat acolo. Dar au greşit ei, că au vrut să mă cheme pe mine şi au greşit în adresă şi l-au chemat pe tata. Când l-au văzut pe tata: “Măăă, da’ nu pe ăsta-l căutam!””

“De ce v-au chemat la procesul Părintelui Nicodim?”

“Nu ştiu. Nu ştiu.”

“Voiau oare să arate legătura lui cu grupul din Bucureşti?”

“Ştiu eu? Nu ştiu. Dacă nici n-am fost Pe tata nici nu l-au mai întrebat, dacă au văzut că-i el şi nu-s eu Cred că fiindcă eu am fost la Bucureşti şi v-am spus că am ieşit când ei au intrat şi le-a fost necaz. “Când aţi intrat dumneavoastră, eu eram după un copac şi aşa mă uitam!”, aşa le spuneam.”

“Când a ieşit Părintele Nicodim din închisoare, aţi luat legătura cu el?”

“Când a ieşit din puşcărie? Nu chiar atunci – nu mai ştiu. Sau am aflat că Părintele nu avea voie să ne primească, aşa ceva.”

“Mai târziu, când lucrurile s-au mai liniştit, aţi mers pe la dânsul?”

“Am mers. Da.”

“Aţi auzit că ar mai fi scris o carte după ieşirea din puşcărie?”

“Nu ştiu.”

Şi cu aceasta se încheie un nou capitol din romanul meu, poate capitolul cel mai de seamă pentru explicarea titlului său. Asta deoarece metoda de catehizare a lui Gheorghe Albu: cufundarea lui într-o mare de credinţă şi activitate închinată cărţilor, nu ar fi putut fi înlocuită de nici una alta. Exemplul trăirii celorlalţi vieţuitori din Bucureşti preschimba vacanţa sa într-o adevărată ucenicire. Cea mai bună dovadă că este astfel e că povestindu-mi despre Vasile Poeţelea, despre smerenia acestuia, despre dragostea cu care l-a învăţat şi despre propria sa nevrednicie, Gheorghe avea ochii plini de lacrimi.

Îmi amintesc că profesorul Tudor Vianu, atunci când l-am vizitat la vila sa de pe Zamora pentru prima oară, în urma invitaţiei sale, eu fiind student în anul întâi, pentru a-mi face evidentă importanţa amabilităţii pe care mi-o arăta, mi-a istorisit că, student fiind el însuşi, în Germania, s-a numărat printre puţinii dintre colegii săi ce erau invitaţi la masă de unul dintre profesorii lor, un savant de mare renume, erau invitaţi alături de câteva personalităţi ştiinţifice care, după isprăvirea dejunului, se antrenau în discuţii din domeniul care-i preocupa, convorbiri ce reprezentau pentru tineri o a doua universitate.

Ei, bine, voiesc să atrag atenţia că Gheorghe Albu ‘a convieţuit’ cu profesorii săi.

Şi, cum abia am spus că vizita mea la Poiana Ţapului avea tot un substrat pedagogic, la despărţire voi saluta în Gheorghe Albu un frate al meu, eu cel mai puţin norocos decât el.

FURNIZORUL DE CĂRŢI AL REGIMENTULUI, VASILE ASAFTEI

CHEMAREA DIN SOMN.

Unul dintre cei mai însufleţiţi ‘agenţi comerciali’ ai părintelui Nicodim, a fost bătrânul Vasile Asaftei. Folosesc pentru denumirea ocupaţiei sale un termen mai pe înţelesul omului contemporan copleşit de realitatea economico-financiară. Distanţa dintre ceea ce se înţelege prin ‘agent comercial’ şi ceea ce era de fapt Vasile Asaftei cască o prăpastie între denumire şi realitate. Dar nu potrivirea dintre ele ne interesează, cât pilda de trăire a acelui zănatic minunat pentru Dumnezeu.

Intâlnirea dintre Vasile Asaftei şi părintele Nicodim este ieşită din obişnuit.

Cu mult timp înainte de a se privi cei doi faţă în faţă, Vasile, credincios cât încăpea şi iubitor de cele sfinte, nu-şi găsea duhovnicul la care râvnea: blând şi înţelept, aspru şi adânc, necruţător cu păcatele şi darnic cu sfaturile clăditoare de suflet, îndreptător al vieţilor pentru fii şi acoperitor al lor în faţa diavolilor. Se ruga Domnului să-i îndrume paşii către pragul acelui vrednic preot necunoscut încă, învăţându-l unde să-l caute. Postea în nădejdea că-i va fi arătată calea. Milostivea pe cei sărmani după râşcăiala de pe fundul pungii sale, pentru a fi la rândul său îmbogăţit cu o atare bucurie duhovnicească.

Când se aştepta mai puţin, în miezul unei ierni aprige, în februarie 1925, noaptea, când nici câinii nu se mai prelingeau pe uliţe, când viscolul vânzolea mările de ace ale zăpezii până-n înaltul de plumb şi le rotocolea orbitor şi arzător de respiraţie, Vasile auzi cum îşi bocănea careva tălpile în dreptul intrării, scuturându-şi-le bătut pe prispă. După ce-şi privi soaţa mirat, se ridică într-o rână, apoi în şezut, şi, în cele din urmă, întredeschise uşa de un deget jumătate. Afară, un străin, la două ceasuri până-n zi.

Îi crăpă uşa mai larg, să se poată strecura mâţeşte înăuntru. Acela intră şi se prăbuşi pe un scaun. Era un ţăran din satul învecinat, cu care gazda nu se cunoştea. Îşi şterse obrajii, sprâncenele, fruntea, nasul, pomeţii, după care căscă gura să povestească.

Repet pentru cititorii mei cele ce am citit şi eu în altă carte despre acea istorisire de pomină:

“În noaptea aceasta, după ce m-am culcat şi am adormit, am simţit cum cineva a pus mâna pe mine şi mi-a zis cu glas poruncitor: – “”Du-te la Butnăreşti, la Vasile Asaftei, şi spune-i să meargă la Sfânta Mănăstire Georgeni, să se mărturisească la părintele Nicodim Măndiţă””. Am auzit limpede cum au fost spuse cu voce tare aceste cuvinte, dar n-am văzut pe nimeni. Mă duc şi scol femeia şi-i spun şi ei ce am auzit şi cum am fost trezit: – “”Fă-ţi cruce, bre, şi mergi de te culcă. Unde vrei să te duci acum, în puterea nopţii?!”” Îmi fac Sfânta Cruce şi, după ce rostesc Psalmul 50 şi Crezul, mai fac o Sfântă Cruce pe aşternut şi m-am şi culcat. N-am adormit de-a binelea când am simţit iarăşi o mână nevăzută că mă mişca, repetând aceleaşi cuvinte ca mai înainte. Mă scol iarăşi, îmi aprind candela care se stinsese, mă uit pe fereastră şi după aceea ies afară să văd cum mai arăta vremea. Ce-i drept era un viscol mare de umpluse toată prispa casei de zăpadă, iar gerul te pişca scârţâind zăpada sub picioare. N-am mai sculat femeia, ci după câteva socoteli, m-am hotărât ca atunci când va miji de ziuă să plec la Butnăreşti. Mi-am făcut iar Sfânta Cruce pe aşternut şi m-am culcat. Când am adormit din nou, mă văd deşteptat de aceeaşi mână nevăzută şi glasul acela repetându-se, îmi zice mai puternic: – “”Du-te acum la Butnăreşti şi spune-i lui Vasile Asaftei să meargă la Sfânta Mănăstire Georgeni ca să se mărturisească la părintele duhovnic Nicodim Măndiţă””. De data asta am sărit drept în picioare şi, speriat oarecum, m-am dus şi i-am spus soţiei că eu plec la Butnăreşti. Femeia încercă să mă oprescă, dar nu reuşi. Mi-am aprins felinarul şi am venit la dumneata cu multă greutate. Acum vezi ce faci, însă să ştii că nu-i de glumă. O fi vreun preot mare şi vestit, de mi s-a întâmplat mie aceasta.”

Cele de mai sus zicând, oaspetele nepoftit se-ntoarse pe acelaşi drum, iar gazda, fără să se tocmească-n sufletul ei, înhămă calul la sanie şi zbughi-o! patruzeci şi cinci de kilometri, dirept spre mănăstirea pomenită.

Ajuns acolo, părintele Nicodim deloc nu fu bucuros auzind ce voia omul. Îl trimise înapoi, la parohul său, zicându-i că n-avea răgaz de el. Cum Vasile Asaftei nu se-ndura să plece îndărăpt, ci zăbovea închis în sineşi, cu trăsăturile pleoştite, asprimea părintelui Nicodim se muie, îi dădu o “Psaltire”, să se pregătească, îl îndrumă către o chilie neocupată şi-i făgădui că, dacă se ivea timpul slobod, avea să-i ia şi mărturisirea.

Revederea lor ne este raportată în aceleaşi pagini după cum urmează:

“Era pe la începutul săptămânii şi Vasile Asaftei stătu într-o chilie trei zile citind Sfânta Psaltire fără să-l mai întrebe cineva ceva. A patra zi merse părintele Nicodim la chilia lui, cu faţă veselă, şi-i zise: – “”Ei! cum te mai simţi aici la noi?!”” – “”Bine, Cuvioase Părinte! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”” – “”Ai mâncat ceva în aceste zile?”” – îi zise părintele Nicodim, privindu-l cu plăcere. – “”N-am mâncat nimic, Cuvioase Părinte”” – zise Vasile Asaftei ţinând privirile în jos. – “”Ai să mănânci numaidecât, dar mai întâi e bine să faci o mărturisire amănunţită, din copilărie, după Pravila Bisericii.”””

Şi, cu aceasta, căutarea lui Vasile Asaftei luă sfârşit şi timp de treizeci şi doi de ani, cât mai trăi, de alt duhovnic nu mai avu nevoie.

Aceeaşi întâmplare am transcris-o şi după o casetă conţinând relatarea Maicii Epraxia, o ucenică apropiată şi devotată a Părintelui Nicodim, călugăriţă la Mănăstirea Văratec. Dânsa a răspuns întrebărilor puse de Dumitru Plugaru. Pentru vioiciunea relatării, citez şi această altă variantă a naraţiunii, cu atât mai mult cu cât o confirmă pe precedenta, însuşi Moş Vasile Asaftei fiind închipuit de către maică a lua locul dânsei şi a povesti el, atunci când istorisirea devine prea fierbinte. Acest mijloc narativ, de întrupare a personajului naraţiunii, actualizează întâmplarea, deci are o valoare stilistică deosebit de convingătoare. Desigur că Maica Epraxia nu a recurs în mod conştient la respectiva tehnică narativă, ci îndemnată de propria-i trăire stârnită de rememorarea sufocantă.

“Şî o durat asta până o venit Părintele Nicodim la mănăstire, aişi la noi. Părintele o înşeput să ţie predici foarte frumoase. Eu am fost foarte bolnavă în copilărie, că am ţinut ghips doi ani la pişior şi stăteam greu la Sfânta Biserică; da’, când ţinea Părintele predică, eu nu mai simţeam că mă dureau pişioarele. Ţinea câte un şeas şi mai bine predică, dar eu nu mai simţeam nimic, nişi că aveam trup

“Ş-aşa mult îmi plăşé! Şi-auzeam că Părintele mărturisea după carte.

“Se-ntâmplase o dată că a venit la noi un om bătrân, foarte credinşios. Nu avea unde să găzduiască; şi noi având casă mare, am zîs să rămâie la noi noaptea aşeea, cu toate că nu era chiar aşa potrivit să doarmă parte bărbătească la noi. Da’, pentru că am văzut aşa la dânsul o mare sinşeritate către credinţă, l-am primit şi-o găzduit la noi. Şi din una-n alta ne-a povestit cum s-a mărturisit el la părintele.

“A spus că era foarte bolnav, încât nu putea să se ridişe nici de pe pat. Îşi vărsase un plămân şi mai rămăsese numa’ cu un plămân şi nu mai aştepta decât doar moartea.

- “Cum îi spunea bătrânului?” , o întrerupe Dumitru Plugaru, atent să realizeze un interview ca la carte.

- “Vasile Asaftei, de la Butnăreşti. S-o dus într-un şeas soţia afară şi a rămas singurel în casă şi s-o sculat din pat, aşa cum o putut el, foarte înşet, şi s-o aşezat înaintea Sfintelor Icoane, în jenunchi, şi s-o rugat cu multă credinţă: – “”Doamne, eu văd că sunt bolnav, că trebuie să mor; da’ nu-s pregătit de moarte. Învrednişeşte-mă, Doamne, stai să mă mărturisesc curat şi pe urmă să mor!””

“Şi atunci el, cu rugăşiunea asta în gând, s-o suit pe pat înapoi şi, când o venit soţia, nu i-a spus nimic din şeea şe o făcut el.

“A doua zi de dimineaţă, înainte de a se faşe ziuă, aude că se scutură cineva de zăpadă pe pişioare.

“Iase soţia afară. Îl poftéşte. Era un străin. Zîşe:

- “”Aişea stă Vasile Asaftei?””

“Soţia o răspuns:

- “”Aişia şede.””

“Şi l-o poftit în casă.”

Fără a zice păzea!, după cum am precizat, naratoarea trece la citarea integrală a celor ascultate odinioară de la Vasile Asaftei, va să zică adoptă în vorbire persoana întâi singular, ca şi cum ei i s-ar fi întâmplat cele cuvântate, ceea ce face mult mai vie istorisirea.

“Când m-o văzut pe mine bolnav în pat, m-a-ntrebat:

- “”Bre, Vasile, şe faşi?””

“Am răspuns:

- “”Tare bolnav Nu ştiu şe e. Cred că trebuie să mor.””

“”O zîs străinul:

- “”Eu când m-am culcat as’noapte, am auzît un glas zîcând: – “Du-te la Butnăreşti, la Vasile Asaftei, şi spune-i să se mărturisească la Părintele Nicodim Măndiţă.” “”

“Străinul a zîs: – “”Eu am crezut că-i vis şi-am adormit din nou.

“”Cum am adormit, aşelaşi glas îmi zişe: – “Du-te la Butnăreşti, la Vasile Asaftei, şi spune-i să se mărturisească la Părintele Nicodim Măndiţă.”

“”Şi aşa de multe ori s-a repetat aşelaşi glas şi atunci m-am gândit că trebuie să fie şeva de la Dumnezeu. Am încălicat pe cal şi am venit aişia, că eu n-am ştiut unde să viu, am întrebat de oameni unde stai şi am ajuns aişi şi-ţi spun că aşelaşi glas l-am auzit de mai multe ori zicând: – “Du-te la Butnăreşti, la Vasile Asaftei, şi spune-i să se mărturisească la Părintele Nicodim.” “”

“Eu auzind cuvântul străinului, care mi-o spus că să mă duc să mă mărturisesc la Părintele Nicodim Măndiţă, m-am gândit că s-o împlinit şererea mea pe care am făcut-o ieri înaintea Sfintelor Icoane, cu lacrămi.

“Atunşea, unde să-l găsesc pe părintele Nicodim, că nu ştiam unde?

“Tot eu am zîs către soţie:

- “”Pune caii la ham şi să merjem la Sfânta Episopie la Roman, să-ntrebăm unde stă Părintele Nicodim.””

“Aşa am făcut. M-a aşezat ca pe un bolnav foarte grav în sanie şi ne-am dus la Episcopie. La Episcopie mi-au zis:

- “”Părintele Nicodim este duhovnic la Mănăstirea Jurjeni.””

“Nu ne-am întors înapoi acasă, ci ne-am dus direct la Mănăstirea Jurjeni, nu ştiu cât e de departe” , se întreabă Maica Epraxia, uitând de rolul lui Vasile Asaftei, adoptat de bună bucată de vreme.

– “Douăzeci de kilometri de la Roman”, îi răspunde bărbatul care o îndeamnă să vorbească, pentru a o imprima. O lămureşte ca să n-o lase nedumirită, deşi până acum de multe ori va fi repetat ea petrecania lui moş Vasile şi de multe ori se va fi întrebat cu aceeaşi nevinovăţie pe unde va fi fost acea mănăstire de care n-auzise decât în legătură cu tinereţile Părintelui Nicodim.

– “Atâta-i?”

– “Atâta.”

- “””Ei, şi când l-am văzut pe Părintele””” , preia dânsa încă o dată persoana întâi a moşneagului, narator altcândva pentru uzul urechilor ei nepotolite când era vorba să afle vreo faptă ieşită din ţâţânile firescului, “””Părintele m-o văzut. I-am spus cum m-am rugat eu la Dumnezeu ca să-mi arăte să mă mărturisesc curat şi cum o venit străinul la mine şi mi-o zîs că o auzit un glas să mă duc să mă mărturisesc la Părintele Nicodim, – “şi acum am venit, Prea Cuvioase Părinte, vă rog, faceţi-vă milă cu mine că eu-s tare bolnav şi nu vreau să mor nemărturisit.”

“”Părintele:

- “Bine, frate Vasile, da’ trebuie să te pregăteşti de mărturisire. Eu te mărturisesc, da’ trebuie să te pregăteşti, c-aşa nepregăt’, nu se poate să te mărturiseşti bine…”

- “Da, Prea Cuvioase Părinte, că eu m-am mărturisit la mulţi preoţi şi la Episcopi m-am mărturisit de multe ori, dar nişiodată n-am avut mulţumire sufletească şi nu vreau ca să mor cu mărturisire de-aşeea, că nişiodată n-am avut conştiinţa că m-am mărturisit de toate păcatele!”

- “Ei, frate, o să ai răbdare şi o să te pregăteşti de mărturisire. Uite, îţi dau cartea asta şi şineva să te ajute să te pregăteşti de mărturisire.” “””

Poate că cititorul paginile mele n-a băgat încă de seamă că spovedaniile Părintele nu le primea decât dacă pocăitul se lăsa învăţat de către un credincios mai vechi, desemnat pentru acest scop de însuşi duhovnicul, se lăsa pregătit, vă avertizam, asupra pricipalelor păcate şi învăţat să şi le scrie pe scurt şi fără amănunte pitoreşti, pentru a le citi în faţa scaunului spovadei.

“””M-o ţinut Părintele acolo trei zile””” , reia Maica Epraxia naraţiunea lui Vasile Asaftei, de ca şi cum el ar fi de faţă. “””Eu m-am pregătit de mărturisire şi după şe am venit acasă, m-am simţit mai bine.

“””Au venit unii credincioşi la mine şi au făcut rugăşiune împreună cu mine şi cu ajutorul lui Dumnezeu m-am făcut aşa cum mă vedeţi că şi astăzi umblu mai zdravăn. După aşeea n-am vrut ca să mai ştiu eu treburile casei aşa de tare.

“””Am înşeput să fac şe m-a învăţat Părintele, canonul: cu multă dragoste, să-mpărţesc din avere pentru cărţi sfinte, şe am mai putut eu la salar, şi uite că am treizeşi de ani de când sunt în ascultarea Părintelui şi mă simt bine şi cred, cu ajutorul lui Dumnezeu, că vreau ca să fac ascultare până la moarte.””

“Eu auzind de la bătrân aşeste cuvinte” , îşi reintră Maica Epraxia în propria-i piele şi se pomeneşte pe sineşi, “m-au impresionat foarte mult, până la lacrimi.

“Aşa o sinşeritate de bătrân şi cum m-a-ndemnat şi el că numai asta-i mărturisire curată, m-am gândit că să mă mărturisesc şi eu la Părinte, cu toate că aveam duhovnic aişi în Mănăstire, doar eram de şaptesprezeşe ani în Mănăstire şi mă mărturiseam la care duhovnic era mai speşial în Mănăstire, la aşela mă duşeam, dar am păţit şi eu ca fratele Vasile, că nişiodată nu eram mulţumită cum mă mărturiseam! Cum am spus şi mai înainte: mereu controlam cărţile şi nu aveam păcate destule ca să zic eu că iaca acum îs cu conştiinţa curată. şi m-am mărturisit.”

PETRECEREA MOŞULUI VASILE ASAFTEI.

Până în 1948, când interveni cenzura asupra răspândirii de cunoştinţe religioase, Vasile Asaftei, se mulţumise cu câte se izbuteau, pentru slujirea lui Dumnezeu, de către alţii. Acum, Iconomia Divină organizând altfel revărsarea dragostei apostoliceşti în mijlocul împătimiţilor de lecturi pioase, şi Vasile Asaftei se strădui să-şi găsească un loc printre ceilalţi înflăcăraţi slujitori ai cuvântului tipărit.

Îl vizită pe părintele Nicodim şi, în cele din urmă, se învrednici a-i cere îngăduinţa să devină şi el difuzor al cărţilor redactate şi tipărite de monahul numit. Înarmat cu binecuvântarea duhovnicului şi apărat de rugăciunile citite asupra creştetului său pentru întărirea în această luptă nouă, Moş Vasile porni să împartă broşurile cu o dragoste şi o energie ce nu-l mai cuprinseseră nicicând.

- “”Ai grijă ce faci, Moş Vasile!”” , se povesteşte că era sfătuit de alţii, purtători ai unei experienţe mai mari în domeniu. “”Să nu dai de belele… Lucrează mai cu perdea!”” Iar el răspundea, cu mintea îndreptată spre mântuire şi nu către cele trecătoare: - “”Ei, dragii mei! Unde am eu parte să mor în vreo puşcărie pentru c-am dat la oameni hrană pentru suflet!””

Purtându-se astfel fără nici o grijă pentru zilele lui, în desfăşurarea unei activităţi complet aservită scopului de aducere a gândului la Dumnezeu până în pragul fiecăruia dintre aceia care aveau nevoie de flacăra iubirii Sale părinteşti, se orienta după busola ce-i indica mediile către cari străpungeau cele mai zgârcite şi mai rare veşti despre Voinţa Divină şi poruncile Ei adresate făpturii celei mai răspunzătoare din întreaga Creaţie: omul.

Se descurca bine Moş Vasile în alegerea nevoiaşilor de daruri de carte pioasă; de pildă, ajunse şi în cazarma regimentului din Sibiu. Că doar nimeni n-ar fi crezut că militarului în termen sau reangajat al Republicii Populare Române i-ar fi făcut politrucii şi educaţie religioasă… Nu-i făceau, de la sine înţeles! Aşa încât sărmanii copii chemaţi sub arme cădeau victime ale ateismului stăpânitor, riscând să-şi piardă mântuirea din necunoaştere şi îndrumare pe de-a-ndoaselea.

Lucrurile nu puteau rămâne astfel atâta timp cât Moş Vasile era viu şi în puteri. El îşi asumă rolul de pilot al tineretului cazon, să-i conducă sufletul către zorii creştinismului.

Cum? Simplu. Îşi încărcă la spinare traista cu cărţi de-ale părintelui Nicodim Măndiţă şi, după ce ocoli cu ochii-n şapte cazarma, găsi că cel mai potrivit pentru cine voia să pătrundă în interior, fără a fi fost băgat de seamă, era să intre pe poarta dindărăt. Zis şi făcut! Ajuns unde îşi propusese, îşi asigură spatele, trăgându-se mai într-o parte, deschise gura straiţei mari cât o zi de post şi, scoţând la iveală câteva exemplare din fiece titlu cărat cu sine, se puse pe lăudarea conţinutului tipăriturilor propuse curiozităţii uniformelor. Atâta se buluciră în juru-i acestea încât nici nu mai avu timp să ceară bani pe broşuri, căci buzunărirea personală, număratul şi scărmănatul după ultimile băncuţe i-ar fi întârziat răspândirea armamentului copertat, ci foarte curând nu mai vându, ci împărţi gratuit cuvântul lui Dumnezeu.

Era mai mare mirarea ca un bătrânel, după înfăţişarea sa ca din poveste, cum sta încălţat în opinci cu nojiţe, pierdut în cojocu-i a cărui blană era continuată de părul alb al bărbii şi mustăţilor lui ninse, scoţând la vedere doi obraji îmbujoraţi de veselia de a-l sluji pe Domnul, curaţi, sănătoşi, senini şi zâmbitori, să ţină sus flacăra educaţiei acelui tineret menit să ucidă, el, Vasile – despre care cu uşurinţă s-ar fi crezut că nici nu ştia carte -, să ţină sus torţa aceea, precum lancea vreunui sfânt militar răsădit în zugraveala de pe tencuiala bisericilor…

Apărând un ofiţer, îi atrase privirile înghesuiala provocată de bătrân; se apropie, pricepu cu ce se îndeletnicea solul lui Dumnezeu. Stătu o clipă în cumpănă cum să-l scape de caznele şi puşcăria ce l-ar fi mâncat dacă îl dădea pe mâna Securităţii, cum îi era datoria de rob în uniformă. După care, asumându-şi toate riscurile, decise să-l facă pierdut cât mai degrabă. Aşadar, îl alungă în stradă, departe de zidurile cu ochi şi urechi ale cazărmii, izbutind să făptuiască o facere de bine cu el şi libertatea lui închinată jertfei de sine.

Curatului curăţenia nu i se iartă de cel rău; şi astfel nici lui Vasile Asaftei. Va să zică, mergând el odată la duhovnicul său, fu ajuns de noapte din urmă în dreptul unei case la un capăt de sat. Ce îndemn i se năzări?:”Hai să mă rog de un loc în grajd, să-mi pun capul jos până-n zori!”

Zis şi făcut. Ciocăni la uşă. Îi deschise o muiere. Îi ascultă bănatul şi-l asigură că, având copii, deşi bărbatul nu-i era acasă, îl primea peste noapte în cameră, în pat cu cei mici. Cum afară se înteţise vântul şi răcoarea, iar Vasile Asaftei era slab de plămâni, el se-nvoi să asculte de femeie. Doar că, trecând oarece timp, o simţi cum i se băgă în aşternut, lângă pruncii ei, să-l ispitească. Temător de păcat, străinul nu ştiu cum să fugă departe de dânsa, că-l ardea inima şi i se usca gura de spaima dracului curviei.

Dragostea de ordine morală creştină a bătrânelului îl conducea uneori a se pune de-a curmezişul şi încălcărilor de îndatoriri săvârşite de unii dintre ceilalţi fii ai Bisericii, a se pune într-un chip ieşit din obişnuit de-a curmezişul lor, după cum se va vedea, ieşit din obişnuit, dar nu mai puţin rodnic.

Aşadar, îi ajunse la urechi că un bărbat în toată firea, cunoscut de-al lui din tinereţile amândurora, îşi părăsise femeia cu care vieţuia legiuit de o viaţă, pentru alta, căreia îi ridicase casă unde să-şi depene amândoi dragostea nouă şi neîngăduită.

Deoarece pleca Moş Vasile pe timp neştiut de lung, ca la război, îşi coapse câteva turte de făină de grâu şi-şi umplu şi o sticlă cu apă. Cum porni la drum, aşa şi ajunse în faţa ogrăzii celei noi a omului. Acolo însă nu prea ştiu ce să facă mai departe, că nu-i venea să dea buzna peste vieţuitori, să-i scoată dintre zidurile lor ca din vizuina vreunei sălbăticiuni şi să-i ruşineze în gura mare prin tot satul. Altfel vedea moşul încheindu-se pocinogul: cu diplomatichie, înţelegere şi dragoste creştinească!

Care va să zică, necunoscându-şi urmarea faptei, se aşeză în colb şi aşteptă o luminare alunecând în jos din ceruri. Zăbovi el ce zăbovi când, iată se petrecu ce n-ar fi crezut: ieşi pe poartă însuşi stăpânul ogrăzii. Cui să-i placă să găsească pe careva cuibărit pe glod drept în faţa proprietăţii sale?

- “”Ce cauţi dumneata în dreptul porţii mele?! Ai vreo treabă cu mine?”” , i se umflară nările a început de mânie. - “”Am venit să te rog să mă-nsoţeşti la părintele Nicodim Măndiţă”” , îi zise, bizuindu-se pe cele câteva zile postite în vederea acestei întâlniri şi a celor câteva “Psaltiri” citite cu acelaşi scop.- “”Da’ ce treabă ai dumneata cu păcatele mele?”” , se răţoi celălalt, mirat de îndrăzneala bătrânului de a i le pomeni fără ruşine. - “”Am!”” , se încurajă singur nepoftitul: ” “Amândoi facem parte din Trupul lui Hristos!””, se înfipse în el, cocoşeşte. - “”Lasă-mă-n pace cu chestiile astea: eu nu mai fac parte din Trupul lui Hristos!”” , zise enervat, gândind că păcatele-i prea mari îl excluseseră din obştea creştină. “”Fii bun”” , adăugă îmblânzit, deoarece pricepuse că cel din prag îi voia binele, oricât l-ar fi supărat pe el aceasta, “”fii bun”” , repetă, ” “şi lasă-mă-ntr-ale mele; pleacă de aici şi nu mă necăji… Înţeles?!”” – “”Plec, plec… Numai să mergi cu mine la Părintele, că te aşteaptă! Că dacă nu mergi, eu nu voi pleca de aci şi-mi vor putrezi oasele în faţa casei dumitale…””

“E nebun!…”, îşi spuse bărbatul şi dusu-s-a dus în drumul său.

Azi aşa, mâine aşa, de cum crăpa uşa casei de el dădea pe buza şanţului. O săptămână întreagă, zi şi noapte. Nici o vorbă din câte-i spuse nu folosi la nimic: era un îndărătnic cum nu se mai pomenise!… Iar încăpăţânatul îşi alesese cu cap ce să facă: deoarece satul întreg îi era martor împotriva gazdei, care-l lăsa să moară de foame în faţa casei lui…! Aşa reieşea, nu?! În cele din urmă, stăpânul locului nu mai avu ce face şi, în ultima zi a săptămânii, când apăru iar, era gata pregătit de drum, să pornească cu bătrânul ieşit din minţi către duhovnicul renumit.

Ajuns acolo, de cum se ivi Părintele Nicodim în depărtare, doborât de inima ce-l chinuise cu remuşcări încă de când începuse moşul Vasile Asaftei a lucra pentru mântuirea lui, de-a buşilea, precum fiarele, se îndreptă el către călugăr, spre fundul grădinii, întinzându-şi astfel umbletul ciudat o bucată de vreo cincisprezece-douăzeci de metri lungime. Şi gemea…! Gemea să frângă inima tuturor acelora care-l auzeau…!

Canonul său vizibil pentru toată lumea fu să părăsească acea casă nouă, ridicată de el pentru ibovnică, ridicată pentru femeia ce urma s-o lase-ndărăt, iar privirile înapoi să nu şi le mai întoarne vreodată, nici gândul să nu-i mai zăbovească, fie şi măcar asupra lucrurilor părăsite în ea. Făcând acestea, el trebui să revină la nevasta legiuită, nemaiamestecându-se cu ţiitoarea niciodată în preumblările sale.

Râvna lui Vasile Asaftei, el neprecupeţind efortul, timpul, nici libertatea, se explică printr-aceea că a şi avut parte de trăiri pe muchie de cuţit cu minunea, de nu erau cu adevărat semne de mai presus de fire în existenţa sa, fapt ce l-a întărit fără preget în credinţă.

Astfel, de pildă, se istoriseşte despre o boală cumplită a lui, când numai mila unei surori a sale de sânge şi a unor vecini l-a mai putut căra cu sania cu cai la părintele Nicodim, să fie spovedit şi împărtăşit pentru cea din urmă dată. Înfăţişarea lui, pieirea oricărei culori din obraji şi a oricărei lumini din priviri, slăbirea puterilor şi nesăturarea cu aerul din belşug ozonat al pădurilor moldovene, îl determinară pe duhovnic să nu întârzie a-i asculta mărturisirea şi a-i făgădui pe a doua zi Sfintele Taine.

Doar că nu este după cum vrea omul, ci după cum dă Domnul…

Ziua următoare, soborul de conducere al mănăstirii l-a chemat pe părinte la o întrunire şi nu i-a mai dat slobozire decât cu foarte mare întârziere. Se adunase mulţime de credincioşi în aşteptarea sa. Când se ivi părintele Nicodim, toţi se strânseră ciopor pe lângă el, precum puii aurii pe lângă cloşcă, numai Vasile nu se putu cârmi din loc, de bolnav ce era. Dar părintele i se adresă anume:

- “”Vino mai aproape, să-ţi spun o vorbă.”” Când fu mulţumit de ascultarea bolnavului, începu să le reamintească celor de faţă de o întâmplare cuprinsă printre istorisile din “Pateric”. Era vorba despre adâncirea în pustie a unui părinte însoţit de ucenicul său. Cel din urmă n-avea vlaga celui dintâi, deoarece era mult râvnitor întru postire şi tăierea somnului şi a oricărui fel de odihnă şi, irosindu-i-se puterile, nu-l ajuta, ca pe avva , îndârjirea rugăciunilor. Aşa încât nu numai că nu izbutea ţine pasul cu bătrânul, dar i se şi întâmplă să pice din picioare, de slăbit. Când cel care se cam depărtase de el îl văzu la pământ, se întoarse o ţâră şi-i zise: - “Fiule, vino de te apropie.” Strânse ucenicul din măsele, strânse de scrâşniră, şi izbuti a se trage mai pe lângă el, să facă ascultare. Şi cum se târa el, când judecă a fi fost la distanţă potrivită, se întinse cu braţul înainte şi cu degetele lungite cât putea. Aşa se învrednici să-i atingă laba piciorului. Deîndată i se umplu trupul de puteri tinereşti, însănătoşindu-se când nu se aştepta să mai ştie nici cum să treacă încă de o noapte cu ochii deschişi.

Încheindu-şi pilda, părintele Nicodim îi spuse celui pentru care anume povestise faptele de mai sus: - “”Aşa fă şi frăţia ta. Apropie-te de mine.”” Dacă bolnavul îi dădu ascultare, duhovnicul îi puse palma pe creştet. Iar Vasile Asaftei ţâşni drept în picioare, însănătoşit. Se frânse în trei închinăciuni, înturnându-se spre răsărit şi, atingând cu degetele pământul, zicând: - “”Slavă Ţie, Doamne, că m-am făcut sănătos şi nu mă mai doare nimic!”” Aci, se răsuci pe călcâie şi, aplecându-se din brâu, se năpusti şi-i sărută mâna părintelui care-l tămăduise. Acesta îi spuse: - “”Atunci ce mai aştepţi? Pleacă la lucru!””

Puţin mai departe, naratorul întâmplării ieşite din comun, ca şi al celor mai multe povestite aici, Gheoghe Ionescu, o comentează. El atrage atenţia:“Părintele nu l-a trimis la tăiat lemne sau la săpat în grădină, ci l-a trimis să ducă oamenilor cărţi sfinte sau să stea de vorbă cu ei, pentru a-i aduce la pocăinţă, la Dumnezeu” . După care îl caracterizează astfel încât Vasile Asaftei devine model pentru orice creştin începător: “om care în viaţa lui a citit mult şi a căutat ca ceea ce citea să traducă în fapte.”

Acel moş Vasile îşi susţinea lupta cu răul întemeindu-se pe legea creştină cu râvnă îndoită faţă de toţi ceilalţi. Astfel, mulţi ţin posturile după cum le arată calendarul bisericesc, însă bătrânul le înţelegea ca pe nişte adevărate băi de singurătate şi curăţire. De 1 august 1949, apăru la prietenul său prin care aflăm întâmplarea, pentru a dobândi sprijinul acestuia într-o retragere din lume pe timpul celor două săptămâni de post ce începeau. Retragerea, cum şi-o închipuise el, însemna să se afunde în pădure, în vreun loc ştiut numai de prieten; doar de aceea venise plin de nădejdi la el!

Îşi adusese aminte poate că, pe când nu fusese căsătorit, îl bântuise gândul să se călugărească la Muntele Athos, ceea ce era tot un fel de pustnicie. Ba chiar şi actele le pregătise pentru părăsirea ţării. Mai mult, ajunsese şi la Constanţa, să se îmbarce în vaporul care să-l ducă în Grecia. Numai că acolo, îl potopi frica de viitor. Coborî iarăşi pe ţărm, neştiind încotro să se întoarcă şi de la cine să ia sfat. Când îi era mai greu, îi ieşi în cale un preot. Îi ceru îngăduinţa de a-i povesti cele ce-l măcinau şi de a-i solicita un cuvânt de îndrumare. Omul lui Dumnezeu îi dădu ascultare, apoi cu blândeţe îl îndemnă pe calea cea largă a căsătoriei, de pe aceasta, dacă eşti înţelept şi cu frica de Dumnezeu, fiind mai greu a cădea prin şanţuri. Şi, astfel, Vasile rămăsese numai cu dorul sihăstririi…

Prietenul la care venise îl dezamăgi, lămurindu-l că lumea se schimbase atât de mult încât nici în pădure nu mai găseai petec de pământ necălcat mereu de cei îndatoraţi cu treburile lumeşti. Moşul ascultă cuminte; crezu tot ce i se spusese, dar între timp mintea sa lucra, străduindu-se să găsească altă dezlegare le cele plănuite.

- “”Cum să-mi pierd eu paşii şi numele, măcar pentru aste cincisprezece zile?…”” , căsca el ochii cu rugare smerită, nedezlipindu-i de pupilele amicului, de parcă acela era răspunzător de viaţa lui.

Şi, oarecum, răspunzător de ea devenise de când stăpânul ei i-o încredinţase s-o apere de ispite şi necazuri la vremea jertfei postului.

Pentru aceasta, adunându-şi gândurile, îi spuse:

- “”De voieşti să nu te vadă nimeni şi nime’ să nu-ţi turbure ceasurile rugăciunii, rămâi în odaia mea.””

- “”Da’ mă-ncui pe dinafară?”” , se lăcomi Moş Asaftei, arătându-şi şi niscai frică de sine însuşi trezit faţă-n faţă cu postul negru.

- “”Te!””

În cursul celei dintâi săptămâni, gazda îi vedea silueta pe geam cum bătea mătănii cât era ziulica de lunguţă, alternându-le cu închi-năciunile. Săptămâna următoare se lungise pe pat şi sta pierdut în filele cărţii de rugăciuni ori ale “Psaltirii”.

De 15 august, după cum se înţeleseseră, prietenul în a cărui odaie retrasă se ascunsese îi aduse o cană de ceai şi o turtă coaptă în ulei. După ce mâncă, se ridică şi porni spre casa-i proprie, cale de treizeci de kilometri, pe jos.

VASILE ASAFTEI, ÎNGERUL ŞI DIAVOLUL.

Nu doar întâlnirea părintelui Nicodim a stat sub semnul Nevăzutului, ci multe legate de lucrarea lui Vasile Asaftei pentru duhovnic s-au bucurat de un sprijin mai rar între cei cu credinţă puţintică.

Astfel se spune că umplându-şi Vasile Asaftei căruţa vârf cu cărţi editate de părintele Nicodim, atâtea că asemuiai căruţa cu cele pline de ştiuleţi cu care revin ţăranii de pe ogoarele daurii, ajungând el în dreptul unui pârâu, la ieşirea dintr-o pădure, tuspatru roţile i se înfundară în noroi de nici nu se mai vedeau. Lumina soarelui sfinţea, ţipenie nu se zărea. Moşului nu-i rămase alta decât să îngenunche a cere ajutor de la Cel Milostiv, că om să-l ajute nu se prea ghicea în zare.

Apăi, pe când se ruga, se pomeni că apăruse îndărătu-i un cioban tinerel, pierdut într-un cojoc mare şi miţos şi sprijinindu-şi trupul bine legat într-o bâtă lungă cât toate zilele.

- “”Ce faci moşneagule aici?” “, îi zise cu blândeţe şi vorbă trăgănată.

Lui Vasile Asaftei nici nu-i ieşiră cuvintele pe gură mestecate, de emoţionat ce era. Doar de putu să-şi ridice dreapta către căruţa plină şi apoi s-o coboare, să arate roţile înecate. Tot ciobanul fu acela care vorbi:

- “”Ia calul de căpăstru şi eu o să ridic căruţa; numaidecât ieşim cu bine.””

Zis şi făcut! Doar că, odată smuls din noroi, când să-i mulţumească străinului pentru fapta-i creştinească, Moş Asaftei nu mai găsi pe nimeni de faţă, cât era geana luminii de lungită şi de lăţită până la urechile zării. Acela pierise fără urmă, mulţumit că putuse să-l scoată din încurcătură.

Vasile Asaftei nu avu parte doar de îngeri în viaţa lui de strădanii şi căderi, cum îi şade bine a fi unei vieţi creştineşti.

Se strecurară pe lângă el şi felurite lighioaie. Desigur că nici ele nu-l năpăstuiau de capul lor, ci chemate de necugetarea lui însuşi.

Vasile tânjise toată viaţa să se călugărească, ba să se şi pustnicească, după cum s-a văzut niţel mai sus. Cum, însă, de trecut la fapte, după Pravilă, nu trecu, iar dorul îi usca inima, ce îşi spuse el? Mă voi pustnici chiar de sunt mirean. De ce nu? Aşa că-şi găsi şi ascunzişul neumblat de picior omenesc. Îşi ridică acolo colibă şi se porni pe osteneli, ba citind la “Psaltire”, ba bătând sute şi mii de metanii, ba postind negru, ba amânându-şi somnul.

Trecură câteva nopţi astfel, când, iaca şi ispita cea mare! Într-una din ele se auzi împrejmuit de mulţime de catâri ce tropăiau în jurul colibei sale de răsuna pământul de parcă ar fi fost găunos pe dinăuntru ca doba… Vasile pricepu că până aici îi fusese cu dracii – Ucigă-i Toaca erau, aţi înţeles… -, că mult nu-l mai răbdau ei în codru şi că atunci se alegea cu viaţa lui într-un fel. Aşa încât strigă să-şi sfarme baierele coastelor: - “”Nuuu!!! Nu sunt călugăr! Sunt om păcătooos! Daaa!!! Sunt om păcătooos! Nu sunt călugăr!”” , tot aşa ni se spune că striga, să-i facă pe încornoraţi să-l lase-n plata Domnului că se jucase cum se jucase de-a monahismului, om fără minte ce se afla…

Dacă trăi să vadă născându-se şi ziua – catârii ţinură socoteală la licărul ei că nu-i minţea, călugăr nu era, iar la post şi rugăciuni nu avea să se mai întoarne în desişul acela, să le strice lor negustoria – o luă la tălpăşiţa şi dus a fost cât văzu cu ochii, de mâncă pământul cu tălpile şi-i sfârâiră călcâiele tot până la mănăstire, la duhovnicul lui, părintele Nicodim. Acolo de-a dreptul în genunchi se pleoşti, înainte-i. Însă fără a-i povesti tărăşenia şi monahului.

- “”Iaca aşa!”” , zise cel din urmă, uitându-se la el, ” “Unii oameni fac asemenea puilor golaşi, fără pene, care încearcă să zboare din cuib mai înainte de vreme şi cad pradă altor jivine. Aşa şi frăţia ta! Ai lăsat casa şi te-ai ascuns în pădure să te joci de-a pustnicul, fără să fi urcat mai întâi primele trepte!””

Şi mult se miră omul de puterea văzului şi preştiinţei duhovnicului său.

Când îi veni osteneala de pe urmă, fu vizitat de acelaşi bun prieten de la care mai ştim una şi alta despre el. Moş Vasile îi încredinţă următoarele:

- “”Măi frate! Am să-ţi spun o taină pe care nu ai voie să o încredinţezi la nimeni până după trecerea mea din astă lume. Ai auzit că doctorii de la spital s-au grăbit să-mi facă ieşirea cât mai repede, nu cumva să mor acolo pe capul lor. Iar de atunci a trecut aproape un an şi jumătate şi eu încă n-am murit. Ba, mai mult, sunt şase zile de când n-am mâncat şi nici n-am băut ceva şi, după cum vezi, e luna lui iulie şi suport cu multă uşurinţă acest post. Aceasta e a opta săptămână de când mănânc o singură dată la şapte zile, adică duminica. Înseamnă că este la mijloc puterea lui Dumnezeu, Darul Lui. Căci eu n-aş putea face aşa ceva cu de la mine putere, deoarece sunt bătrân şi bolnav, având numai un singur plămân. Aşa că voi, care mai rămâneţi după mine, să puneţi toată nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, care pururea petrece cu noi şi va fi cu noi aşa cum s-a făgăduit, până la sfârşitul veacurilor.””

Dar, cu neascunderea slăbiciunilor şi a încercărilor ce nu ne părăsesc nici măcar în ultima clipă (sau mai ales atunci), adăugă:

- “”Mă vezi cât sunt de slăbit şi bătrân chiar, că am doar 78 de ani şi nici nu pot coborî din pat să-mi fac nevoia. Cu toate acestea, dracul spurcat al desfrânării stă mereu lângă mine şi mă îndeamnă la păcat cu gândul; iar eu îi spun adesea: – “Du-te de la mine duh necurat că doar vezi că nici a urina nu sunt în stare ca oamenii, şi mai îndrăzneşti a mă îndemna să mă îndulcesc cu gânduri spurcate!” O spun aceasta ca să nu vă descurajaţi şi voi când veţi vedea că nici la bătrâneţe, când trupul e slăbit, acest drac spurcat nu se depărtează de creştin ca măcar cu gândul să se îndulcească, să-şi piardă sufletul său. Aşa că e bine să fim cu luare aminte la ispitele diavolului, până la răsuflarea cea mai de pe urmă, ca să ne mântuim…””

Si aşa s-a dus întru odihnă şi Moş Vasile Asaftei.

O PROOROCIRE A PĂRINTELUI NICODIM

Convorbirea dintre Dumitru Plugaru şi Ştefan Marian, din Grigoreni, debutează cu un ritual al întâlnirii dintre doi săteni ortodocşi, un ritual de o rară frumuseţe datorită respectului faţă de celălalt exprimat indirect. Să-i ascultăm înfăţişându-şi unul altuia urări tradiţionale, ce conferă nobleţe patriarhală împrejurării:

“Frate Ştefan Marian, eu vă zic: ‘Hristos a-nviat!’ ”

“‘Hristos a-nviat!'”

“Şi bine v-am găsit sănătoşi!”, reia noul sosit.

“Bine aţi venit la noi!, i se răspunde.

“Ştiu că l-aţi cunoscut pe Părintele Nicodim. Vă rog frumos, povestiţi-ne cum l-aţi cunoscut şi momente mai importante din viaţa dumneavoastră personală.”

Odată expusă solicitarea, care este şi o explicaţie a vizitei neobişnuite, se depăşeşte partea introductivă a casetei pe care o ascult, trecându-se la conţinutul ei, anume la dezvoltarea temei pentru care a fost călcată bătătura lui Ştefan Marian.

Acesta, fără să se mişte prea mult pe scaunul de pe care nu s-a ridicat când a făcut schimbul de politeţuri văzut, îsi caută, totuşi, abia observat, o poziţie parcă ceva mai smerită, şi-şi încrucişează degetele celor două mâini, pe tăblia mesei, înainte-i. Spre mirarea observatorului, palmele nu îi sunt atât de bătucite cât te-ai aştepta la un vieţuitor într-un sat, nici pielea interioară a palmei nu-i e crăpată, străbătută de tăieturi înnegrite şi dublată de bătături lăbărţate. Dimpotrivă, ele îţi atrag atenţia prin ceea ce pare a sugera că ar fi îngrijite: o culoare neschimbată de soare, lăptoasă, dar şi trandafirie, ca la prunci. Aceasta fiindcă omul a trăit din foarfece şi ac.

“Pe Părintele Nicodim l-am cunoscut din tinereţe, ca să zic aşa, de când eram copil, prima dată, aşa, când a venit aicia în sat, cu părintele Vasile Poeţelea, cu Părintele Ioan Măgirescu, parcă aşa îi zice, şi Părintele Constantin care este Mergeau cu maşina, cu filmul ăla religios, care se putea da atuncia”

I-a numit pe cei dintâi ucenici ai călugărului, porniţi de el în lume, să facă propagandă ortodoxă. I-a desemnat cu termenul de reverenţă “părinte”, deoarece erau ipodiaconi ai Mănăstirii Neamţ, tocmai ocupându-se cu vânzarea de obiecte şi cărţi bisericeşti. Spre deosebire de atâţia alţi credincioşi ce-şi aleseseră să se dedice colportajului bisericesc, îndrumaţi de Părintele Nicodim ei cumparaseră o dubă cu care circulau în mediul rural cu aparatul de proiecţie cinematografică achiziţionat pentru a prezenta câteva filme religioase.

“Cam prin ce an era?”, se interesează Dumitru Plugaru, acela care mi-a împrumutat caseta, pe care-l simţim atent mereu să provoace sublinieri şi clarificări necesare pentru ca eventualul ascultător al imprimării să fie corect, limpede şi complet informat. Lucrul era bine chibzuit, fiindcă una dintre metodele Părintelui Nicodim de a răspândi cunoştinţele religioase fusese, înainte de arestarea şi condamnarea politică suferită, şi crearea de benzi de magnetofon care, ascultate, să aducă sătenilor pioşi cântări, recitări religioase, chiar şi rugăciuni rostite de niscaiva suflete nevinovate de copii, cu glas tremurat şi speriat, în casele unde ucenicii săi nu pătrunseseră încă să-l aducă pe Dumnezeu.

“Prin 1941, cam aşa, cu aproximaţie cam aşa era”, ezită stăpânul casei. “şi eu atunci eram copil, numa’ că l-am văzut aşa, încă nu mă mărturiseam la dânsul”, ceea ce, reiese, ar fi garanţia unei cunoaşteri sigure şi de temei. “Dar, peste câţiva ani, după aceea, drept în 1949, am avut accidentul ăsta mare, cu piciorul. Mi s-a fracturat piciorul”, alege el să vorbească şi despre “un moment mai important din viaţa lui”, după cum a fost încurajat, căci acest moment avea să-i schimbe radical existenţa, împiedicându-l să se deplaseze ca toţi semenii şi obligându-l să-şi trăiasă zilele cu încetinitorul. Astfel se explică faptul că, la intrarea străinului, nu s-a mişcat din locul său de la masă; aceeaşi infirmitate răspunde şi de meseria cu acul, din care se hrăneşte.

“În ce împrejurări?”, întreabă Plugaru despre accident.

“Eram aici acasă, cu bunicii mei, cu părinţii. Construiam aici o casă, în curte aicia, şi am mers să fac nişte pământ, aici aproape, pe islazul ăsta al nostru”

Nu se va supăra nimeni pentru atari repeţiri ce trădează stilul oral al istorisirii. Insistenţa pe cuvântul “aici” are, totuşi, un sens ce impresionează – vorbitorul, retrăindu-şi copilăria, apasă pe ideea că se afla acasă, înconjurat şi apărat de întreaga familie şi, cu toate acestea, nimic nu l-a putut salva de nenorocire, nici măcar dragostea alor săi, care se învârteau pe lângă el precum o cloşcă în tot atâtea exemplare câţi erau pe acolo.

“Cam ce vârstă aveaţi atunci?”

Trebuie remarcat profesionalismul interview-verului, el însuşi unul dintre ucenicii părintelui Nicodim. Cu întrebări potrivite şi concise îl conduce pe cel vizitat să explice toate câte l-ar putea interesa pe viitorul beneficiar al convorbirii lor.

“Aveam cincisprezece ani şi jumătate, la ora aceea. Şi am mers să fac pământ acolo şi s-a rupt un mal aşa, dintr-o parte, şi mi-a prins piciorul aici, adică m-a prins până la mijloc, m-a trântit jos, însă nu mi-a ocupat decât până la mijloc picioarele, amândouă; însă unul s-a rupt complet. Şi gata. Am fost la spital, nu s-a putut face nimic ca să se remedieze. Întrucât nu erau maşini, m-am dus cu căruţa; şi am mers vreo patru ore cu căruţa până am ajuns la spital. S-a scurs mult sânge, s-a adunat mizerie acolo, s-a cangrenat, nu ştiu cum, c-au spus doctorii că nu se poate face nimica. Şi atuncia, dacă nu a rămas alt’, mi l-a tăiat. Şi m-am pomenit fără picior. Din 1949, incontinuu am mers aşa. Nici proteză n-am făcut la picior şi am mers cu un picior.”

“E foarte de sus”, se referă Dumitru Plugaru la tăietură, după ce i-a privit piciorul şi constată cât este de înalt operat.

“Da, a fost de sus şi n-am putut purta nici proteză.”

“Aţi mers cu cârje…”, se străduieşte Dumitru Plugaru să prevină orice ar putea rămâne neelucidat pentru ascultătorul lipsit de cântărirea din priviri a omului în cauză, cântărire de care beneficiază el. De pildă, faptul că gazda, care nu s-a deplasat niciodată de la intrarea sa, de pe scaunul unde o găsise, se foloseşte de atari unelte pentru a-şi uşura mutarea de ici-colo.

“Şi am mers aşa, în cârje, mulţi ani, până acum, continuu. Aşa m-am necăjit. Şi apoi, după asta, după accident, m-am făcut sănătos, am mers la Părintele Nicodim: m-am mărturisit, cum eram mărişor – şaisprezece ani şi ceva”

“Aţi fost cu părinţii, nu?”

La o astfel de întrebare, majoritatea celor puşi să vorbească în faţa microfonului de către Dumitru Plugaru, răspund că, dimpotrivă, au făcut-o fără ştirea genitorilor. În cazul de faţă, el nu voieşte să dobândească o relatare a fugii de acasă la mănăstire, ca la ceilalţi ci, simplu, nu-şi închipuie cum altfel ar fi putut ajunge la capătul unui astfel de pelerinaj un flăcăiaş susţinut subsuori de sprijinitoarele răşchirate pomenite.

“Am fost, da, prima dată cu părinţii, cu naşa Ileana, de-aicia… Nu ştiu care mai era. După aceea am mers cu alţii Pe urmă, mergeam de-acu’ periodic, mergeam regulat la mărturisire. Şi singur mă duceam, când nu aveam tovarăş. Când aveam tovarăşi, ne duceam mai mulţi, după împrejurări sau după timp, aşa.”

Urmează o încercare de portret sau de expunere a impresiilor personale provocate de subiectul convorbirii.

“Ş-apoi, pe Părintele Nicodim, eu l-am cunoscut ca un sfânt pe pământ aproape! Un prooroc şi nu ştiu cum să zic învăţăturile lui… – cine făcea, cum spune el aşa, ieşea din orice încurcătură; sau orice dilemă ar fi avut i se rezolva cu bine.

“Constatarea asta nu-i numai din sfânta chilie; este o constatare a faptelor

“Asta e! Să vedeţi că pe parcurs, vă spun, a fost chiar şi cu mine o întâmplare, aşa, o minune dumnezeiască care s-a săvârşit tot printr-însul, adică prin gura lui, prin proorocirea lui, care s-a întâmplat pe parcurs.

“Să vedeţi cum a fost.”

Înainte de aceasta, nu strică să aflăm esenţialul cu privire la viaţa celui care cuvântă. Ştefan Marian, cu toată infirmitatea sa, a întemeiat o familie numeroasă. “Am zece copii, născuţi, crescuţi şi jumătate dintr-înşii, vreo cinci, au apucat la salariu. Restul mai cu mila lui…”, cum spune singur. De întreţinut, şi-a întreţinut familia învăţând oarece croitorie. El zice, umil: “Cu harul lui Dumnezeu, am muncit şi eu cât am putut”

In sfârşit, iată, ciudata noapte a minunii – cum o caracterizează vorbitorul care nici astăzi nu poate înţelege altfel cele petrecute atunci.

“Cam prin 1958, aşa, cu aproximaţie, ştiu că m-am dus într-o vară la mărturisire, cum mergeam eu”, adică după obiceiul său. “Şi atunci m-am dus singur, că aşa a fost cazul: nu m-am putut duce când au fost mai mulţi sau nu ştiu cum şi am plecat aşa, în cârje, aşa cum mergeam, am plecat în beţe, în cârje de-aicia şi până la Bacău. ”

Insistenţa nu poate mira pe nimeni. După cum se vede imediat mai departe, drumul de parcurs constituia o adevărată odisee pentru un astfel de infirm chinuit. El însuşi, nedumerit cum de a putut străbate distanţa mare, insistă asupra faptului că se ajuta la mers de cârje. De fapt, i se impunea să le care şi pe ele, pas de pas.

“Ce distanţă este?”

“Vreo douăzeci şi doi de kilometri aveam! şi mai bine!”

“De aici, din Grigoreni şi până la Bacău”, rosteşte meditativ bărbatul care imprimă glasul handicapatului, încercând să refacă în imaginaţie traseul aceluia.

“Da!”

“Aşa în cârje!”, nu se poate abţine să exclame îndurerat omul cu reportofonul.

“Aşa în cârje m-am dus de-aici şi până la Bacău. Am plecat dimineaţa de acasă, am plecat acolo, am mers, am ajuns la gară, la ce oră am ajuns, am luat trenul. De la Piatra Neamţ, când am găsit cursă – că atuncia erau mai rare, nu circulau nici maşini aşa multe, nici curse de astea nu erau – însă când am găsit, m-am dus şi am mers până la Bălţăteşti, acolo am mers pe jos, iar trei-patru kilometri, cât or fi de la”

“De la ramificaţie”, îl completează celălalt, bun cunoscător al zonei.

“Da De acolo, din vale, cum îi zicea: la Coşeriu, la Bălţăteşti, acolo la câmp, am mers până la Părintele şi, în sfârşit, pe seară, aşa, aproape îndeseară am ajuns.”

“Dar cred că erai obosit taaare”

Tema ostenelii a fost enunţată. Cititorul este rugat să-i urmărească, în cele ce urmează, evoluţia, creşterea, disoluţia şi înlocuirea ei cu un entuziasm sănătos şi dătător de noi puteri, ea constituind prilejul “minunii” despre care va veni vorba, oricum motivul mişcării noastre afective.

“Am ajuns obosit! Frânt de obosit! Sigur că da, că aici mersesem douăzeci şi doi de kilometri! Păi, toată ziua am stat aşa, tot în sus, am mers ba prin autogări, prin gări, pe acolo pe la toate În picioare am sta’ până când De la Bălţăteşti, de acolo de la capătul drumului, iară am mers pe jos, până la Părintele În sfârşit, am ajuns: eram frânt de obosit!”

“Era firesc: cu un singur picior….”, nu îi este anevoios străinului să-şi închipuie prin ce blestemăţie de caznă trecuse naratorul.

“Da! Singur picior, în cârjă şi când am ajuns, pe Părintele l-am găsit bine dispus. M-a primit aşa zâmbitor, zâmbind”

“Cu dragoste”, se străduie Dumitru Plugaru să şi-l învie în închipuire pe duhovnic, aşa cum îl văzuse atunci Ştefan Marian.

“Cu dragoste multă, daaa! – “”Ai venit?””, şi-l rememorează povestitorul. – “”Am venit, Prea Cuvioase Părinte, pe aici, puţin, pentru mărturisire, dacă”” – “”Bine-bine””, zice, “”mergem să facem o leacă de rugăciune.”” El era gata de mers…”, este amuzat Ştefan de Părintele care nu se plictisea niciodată să-şi invite vizitatorii la rugăciune.

“Şi am mers acolo, în fundul grădinii, sub zmeură, acolo unde stătea Părintele, şi am mers acolo în fundul grădinii. Şi acolo după obicei, după pravilă, Părintele avea de făcut rugăciuni şi am stat şi eu în genunchi acolo şi am făcut rugăciunile. Ei, câteva ore cât a durat, până pe la zece şi jumătate, cam aşa, cu tot, şi spovedania, după ce a terminat cu rugăciunile, câteva ore aşa a fost După care mi-a făcut molifta de spovedanie, cum se obişnuieşte, după aceea m-a spovedit Părintele, şi după aceea m-am ridicat.”

Alte repetări contribuie la crearea sentimentului că noul venit aproape că plutea în osteneala ce-l dobora

– “Însă: – “”Prea Cuvioase Părinte””, întreb eu, “”unde-aş putea să rămân în seara asta, să dorm până dimineaţa? Pentru că trebuie să mă întorc acasă…””. L-am întrebat aşa pentru că ştiam că mai fusesem acolo un timp şi poate dorm la maica, la bucătărie, acolo dacă nu la deal”

Se referă, de bună seamă, la cealaltă maică, unde dormea şi Părintele, aici numai spovedind sau scriind Sfinţia Sa.

– “Părintele ce-mi spune? – “”Ai să dormi la frăţia ta acasă”” – “”Cuvioase””, zic – eu, când am auzit, am rămas aşa, fără grai pe moment; că mă gândeam: “Cum, frânt obosit… Cum e posibil aşa ceva? Şi cum de e posibil, dacă ora e în jur de zece şi jumătate! Şi eu unde mă aflu?! Acolo în grădină la părintele, la Văratec. Am de mers pe jos până de vale. După aceea, când găsesc eu maşină până la Piatra? Pe urmă până ajung…?”

“Cam cât trebuie să fie de la Văratec până aici?”, întrebă Dumitru Plugaru.

Răspunsul căzu ca o piatră pe faţa lacului:

“De la Văratec până aici sunt aproape o sută cincizeci, cam aşa ceva, calculez eu. Şi am rămas fără grai, cum spun, când am auzit! Însă, Părintele, zâmbind aşa, aproape râzând, tot el a dat cuvântul. Uimit, eu n-am mai zis nimic. Mă gândeam. Cică: – “”Da! Uite ce-i. Mergi încetul până de vale la Bălţăteşti. Aicia, la capătul comunei şi acolo la şosea””, cică, “”acolo iei o maşină şi mergi acasă. Şi-ai să dormi acasă la frăţia ta.””

“Când am auzit a doua oară vorba asta şi a zis aşa că: “”Iei maşina””, aşa, la precizie, odată aşa m-am schimbat. Şi din obosit ce eram, nu am mai simţit oboseala. Aşa am prins un curaj că parcă şi “Dacă a zis Părintele aşa, aşa fac. Înseamnă că aşa e bine.” Şi gataaa! No, m-am schimbat imediat!”

“Ca s-aveţi deplină încredere…”, îşi explică celălalt mişcările din sufletul său.

“Deplină încredere! Gata!”

Acest ultim termen îndeplineşte rolul de mobilizator; el reprezintă o cotitură radicală în atitudinea faţă de sine însuşi: “Gata! am isprăvit-o cu plânsul; sunt un om nou!” De aceea îl vedem folosit mereu.

“Şi Părintele mi-a mai spus ce mi-a mai spus acolo, eu mi-am luat blagoslovie, după obicei Părintele, zâmbind aşa, cu voie bună, mi-a zis: – “”Dumnezeu să-ţi ajute să ajungi cu bine!”” Aşa ne-am despărţit, cu vorbă bună.

“Aaaa, eu parcă dacă auzeam aşa vorbele celea şi cum mă îndemna şi cum mă îndruma, şi cum mă întărea el aşa, gata eu, cu curaj am plecat de acolo, pe jos, aşa cum am venit. Nu ştiu când am ajuns la”

“Mă iertaţi că vreau să vă întrerup un pic: aşa-i că aţi simţit o bucurie interioară, aşa în suflet, care nu se poate povesti. Ca o mişcare”

Întrebarea este dificilă; ea pune problema unei senzaţii subtile, deosebit de rară, ca o prevestire a minunii… Nici conlocutorul nu are ce face decât să recurgă la veşnicul şi universalul valabil “aşa”. Ştefan Marian recunoaşte în iscodire ceva ce nu îi este străin, dar nici nu e capabil să numească, după cum nici când a simţit-o nu a ştiut despre ce era vorba. Rareori s-a încurcat el în cuvinte ca acuma!

“Aia e, din prima aceea, când a spus el: – “”Luând-o precis, tot aşa, mergi şi ajungi acasă”” – gata! – în sufletul meu aşa o schimbare oarecare, o bucurie, cum spun: dacă n-am mai simţit oboseală?! N-am mai simţit! Şi eram frânt de obosit, când am ajuns la rugăciune acolo şi am stat într-un genunchi cum stau eu!”

“Câteva ore!”, insistă convorbitorul său, pentru a scoate şi mai mult în evidenţă pricina de mirare: faptul că vorbea cu un purtător de cârje, după cum prea bine şi-aminteşte cititorul.

“Eram obosit, într-adevăr, eram tare [Nu este vorba despre forţa sa fizică, ci propoziţia urma să continue cu termenul: “obosit”, repetat]. Ei, după aceea eu nu mai simţeam oboseala! Şi cu o bucurie aşa nespusă, nici nu se mai putea! Şi nu ştiu când am ajuns, în bucuria aceea, aşa, nu ştiu când am ajuns devale!”

“La şosea? Târgu Neamţ la”

“Spre Piatra Neamţ Spre Piatra Neamţ, cu gând ca acolo să găsesc o maşină Cum a zis Părintele. Eu parcă aveam în inimă aşa că găsesc”

Băgăm de seamă că prin cele bâiguite în ultimile câteva replici, de când Dumitru Plugaru a pus problema “bucuriei” deosebite, Ştefan Marian pare să supraliciteze senzaţiile de atunci, ca şi când – dându-şi seama că aşa cum spunea celălalt ar fi fost firesc să se petreacă lucrurile, acum se străduia să se convingă că, într-adevăr, astfel s-a şi întâmplat. Nu voiesc să zic că lucrurile nu au stat precum le relatează, ci numai că în descrierea sentimenului şi senzaţiei sale a fost influenţat de interview-verul neprecaut care, dealtfel, continuă a-l împinge dindărăt, după cum se vede imediat mai departe:

“Cu siguranţă.”

“Cu siguranţă, însă, ca omul, aşa ceva-ceva parcă mă cârâia. La ora asta când am ajuns de vale m-am uitat la ceas. Aveam ceas de buzunar la mine; scot din buzunar ceasul, mă uit: unsprezece, ceasul. “Măi” , zic, “unsprezece ceasuri” Parcă puţin aşa mă-mă-mă”

Reacţia sa era cea naturală. Câte au fost expuse până acum constituie adevărul integral şi cu atât mai mare este minunea trăită de el, cu cât el tot Toma necredinciosul rămânea, la urma urmelor, ca tot omul…

“Si atunci m-am uitat spre Târgu Neamţ, cum şoseaua vine dinspre Târgu Neamţ, să văd: “Se mai vede ceva, vreo maşină?” Când m-am uitat: lumină de maşină cobora panta dinspre Târgu Neamţ înspre Piatra, cum stăteam eu în drum. Şi gata! Cum vine maşina, fac semn; şi gata, a oprit. Era un camion, maşină mare. Dar mergea repede. Am crezut că nici nu stă. Când am făcut semn, gata a încetinat [îmi place forma aceasta verbală populară: a încetinat]; îmi spune repede, cică: – “”Urcă sus.”” Nu m-o-ntrebat nimic “Unde mergi?” Unde merg, nici nimic. ‘ce: – “”Urcă sus!””, a zis, că n-avea loc în cabină, acolo, la dânsul: era ocupat de persoane. Şi avea loc sus, deasupra. Era o maşină mare şi avea în caroserie acolo, loc, un fel de bagaj, un fel de marfă, nu ştiu ce avea, aşa că Şi-avea locuri acolo de stat. Când a zis “”Urcă sus””, gata eu m-am urcat; atunci eram mai tânăr, m-am urcat repede sus în caroserie. Şi a plecat.” Bănuiesc că naratorul înţelege prin “caroserie” partea din spate a autocamionului.

Primul capitol al proorocirii (dacă despre asta era vorba) se împlinise. Dar oare cu o profeţie avem de-a face? Ori este altceva? O provocare a întâmplării, de pildă? O stârnire a forţelor ce determină acţiunea umană, pentru ca ele să slujească scopului dictat de mila monahului, anume de hotărârea sa de a-l ajuta pe infirm?

Greu de răspuns. Mai mult, nimeni nu ne va răspunde niciodată.

Naraţiunea convinge sută la sută. Dacă n-ar fi decât expedierea bietului om noaptea pe drumuri, şi tot se vădeşte că se ascundea îndărătul acestui îndemn o preştiinţă a celor ce urmau să aibă loc pe drumul său. Lămurirea etapelor înapoierii, ai cărui martori devenim prin relatarea directă a lui Ştefan Marian, rămâne imposibilă. Faptele sunt inexplicabile.

“De-acum m-am întrebat: “Cu siguranţă merge la Piatra Neamţ!” Pe parcurs, aud şoferul vorbind cu un om, unde a oprit, într-un loc. L-am auzit vorbind de Bacău. Când am auzit de Bacău, parcă m-a lovit aici. Doar că nu mergea la Bacău?! “Să-l întreb dacă…” N-am mai întrebat atunci. A plecat maşina, a plecat. Am rămas sus, da. “Şi de-acuma văd eu: în Piatra Neamţ mă dau jos.” Când colo văd că o ia prin altă parte şi nu mai apucă pe la Piatra Neamţ. Când mă uit eu, văd că vine spre Bacău. Am văzut: cunoşteam terenul, deşi era noapte. Dar cunoşteam, a luat-o pe la Gilău. “Măi” , zic eu, “cred că merge spre Bacău! Odată ce o zis Bacău, înseamnă că mergem pe acolo. Gata!” N-am zis nimic. A mers şi-o mers maşina şi îmi dau seama că am ajuns în Bacău. A mers repede, cum a mers. Când în Bacău, a oprit undeva. A avut treabă probabil el. Şi-atunci mă-ntreabă el, de jos: – “”Auzi, măi, unde cobori?”” Eram mai copil, mai tânăr, eu, atunci; nu eram Barba abia mijea atunci. Aveam o leacă de barbă: era mică. Mustaţa nici nu-mi dăduse încă. Mi-a dat mai târziu.”

Aşa explică el tutuirea l-a care l-a supus şoferul, de nu: bruftuluirea.

– “Şi mă-ntreabă: – “”Unde cobori?”” El o ajuns în Bacău. Zic: – “”Cobor aici undeva””, zic, “”eu mai am de mers, da’ cobor aici, dacă aţi venit până aici.”” – “”Da’ unde mergi?”” I-am spus, zic: – “”Eu merg până la Grigoreni.”” Dar el stă un pic şi-ntreabă: – “”Da’ unde vine Grigoreni?”” – “”Dom’le pe şoseaua care merge spre Moineşti.”” El atuncia zice: – “”Păi, dacă-i pe-acolo, stai acolo că””, ‘ce, “”trecem pe-acolo, că merg la Moineşti.””

Planul desfăşurării celei de a doua părţi a periplului a fost dezvăluit. Proorocirea îşi urma schiţarea iniţială fără abatere.

“Gata. a închis uşa şi a plecat. Atâta mi-a mai zis, cică: – “”Să baţi în cabină unde ai să te cobori.”” Ştii, să oprească, să mă dau jos. Şi-atuncia, gata! A rămas aşa. A plecat. La Grigoreni, gata!, când am ajuns, am bătut în cabină ca să oprească. A oprit. – “”Mă, aici e Grigoreni?”” Zic: – “”Aici.”” – “”Dă-te jos.”” M-am dat jos, m-am dus să-i plătesc. Zice: -“”Nuuu-ţi iau, mă, nici un ban, mă Du-te-acasă sănătos!””

– “Nu v-a luat nici bani!!!”, rămâne fără grai Dumitru Plugaru.

– “Nici nici bani nu mi-a luat!” A trântit uşa în cabină. A plecat. Eu am rămas jos şi am venit acasă.

“După ce ajung acasă, mă uit eu la ceas: era două şi ceva. Trecut de ora două noaptea. Într-adevăr am avut unde dormi: acasă.

“De la două şi până a doua zi am dormit normal.”

Asta a fost tot: proorocirea – s-o numim astfel – s-a împlinit în toate elementele ei. Trăitorul straniei călătorii simte nevoia, în continuare, să-şi lumineze acel moment din trecut, ce nu-l poate uita, pe bună dreptate.

– “Şi-atunci am văzut eu puterea lui Dumnezeu şi minunile făcute prin gura Părintelui Nicodim, aşa precis, aşa cum mi-a spus dânsul că o să ajung să merg să dorm acasă, atunci am văzut. Şi nici acasă când am ajuns nu mai simţeam aşa mare oboseală, cum am simţit când am ajuns acolo, când m-am dus încolo. Iar acuma, cum spun: am ajuns acasă înapoi.”

Îşi transcrie cu har împietrirea minţii, năucirea resimţită, ce-l copleşea la reintrarea în normal, neplăcerea de a vorbi pe şleau nevestei care nu putea pricepe cum de i se întorsese bărbatul atât de devreme:

“Soţia, când m-a văzut când am intrat, ea dormea. Când am deschis uşile, s-a trezit. Când m-a văzut, s-a uitat aşa. Zice: – “”Da’ ce s-a-ntâmplat? Nu te-ai mai dus?”” Ea ştia că plecasem la mănăstire. – “”Nu! Cum nu m-am dus?! Am fost.”” – “”Cum ai fost? Da’ cum? Când ai ajuns şi cum ai venit acuma? Cu ce ai venit la ora asta?”” – “”Păi””, zic, “”uite aşa, bine.””

În sfârşit, s-a obişnuit cu realitatea. Acum îşi poate dezlega baierele gurii, poate împărtăşi neaşteptatul ce-i fusese dăruit.

– “Şi după aceea i-am povestit şi ei cum a fost cazul. Uite aşa, aşa, aşa Şi Părintele Nicodim a zis că să dorm acasă la mine şi dacă a zis aşa, eu, gata!, am plecat şi aşa am făcut şi uite, minune dumnezeiască! Cum a zis Părintele, întocmai s-a făcut. Mi-a zis: – “”Iei o maşină şi te duci acasă.”” N-a zis: “Te duci până la un loc şi de-acolo te mai duci cu trenul sau ” “”Te duci acasă!”” Şi aşa a fost!”

Aventura sa nu a fost gratuită. Ea se însoţea cu o morală, pe care Ştefan Marian nu se satură s-o destăinuiască:

– “Şi atunci am văzut eu minunile care se-ntâmplă prin gura Părintelui Nicodim. Şi am zis: cine ascultă de cuvintele Părintelui Nicodim şi face întocmai, chiar dacă ar avea necazuri cât de grele – că şi eu destul de necăjit eram: aveam şi copii de-acum şi eram în cârje aşa, el îmi dădea sfaturi, de câte ori mă duceam, mă vedea mai trist aşa: – “”Ei, frate Ştefane, cum o mai duci? Ce mai faci?”” Îi spuneam: – “”Prea Cuvioase Părinte, binişor, eh, cam aşa mai greu, pe ici pe colea”” El îmi spunea: – “”Măi, nuuu Uite aşa rugăciune rugăciune”” El asta îmi recomanda şi am văzut, nu numai mie Am observat la dânsul marea recomandare: rugăciunea şi citirea cărţilor sfinte! Astea zicea: – “”Să ne întrebuinţăm timpul liber la citirea cărţilor sfinte. Timpul să nu-l pierdeţi!”” Aşa zicea. – “”Să citim cărţi sfinte, să ne luminăm mintea.””

Cele ce survin în spusele lui Ştefan Marian rămân slăvire, fără voie, a marelui pedagog Nicodim Măndiţă. Pentru că îndulcirea la lectura menţionată mai departe este exclusiv roada îndemnurilor date de duhovnic. Să-l ascultăm cu atenţie pe croitoul olog, deoarece face o caldă şi exactă evaluare a bunătăţilor ce ne sunt aduse-n dar de lectură:

– “Şi am văzut, după aceea am văzut şi eu: citeam şi de ce citeam, de ce parcă aş mai fi citit. Când începeam o carte la citit, parcă nu mă puteam despărţi Greu ca să n-o termin cât mai repede, să văd ce spune în ea şi găseam lucruri diferite şi găseam şi mă mângâiam mult! De necazuri şi de greutăţi Mi se păreau mai uşoare, chiar dacă mai era ceva. Nu băgam în seamă. Şi am mers aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, după sfatul Părintelui Nicodim, foarte bine am dus-o şi până când dânsul de-acum a trecut din viaţa asta la veşnicie, până la ultimiii am fost la dânsul şi ceream sfat şi-mi dădea şi mult m-am folosit Asta-mi spunea: – “”Rugăciunea, În orice Împrejurare, la rugăciune! La rugăciune, că-ţi rezolvi. Dacă facem rugăciune, noi ţinem legătura cu Dumnezeu. Şi nu mai are vrăjmaşul puterea să ne bage beţe-n roate, cum zicem noi. Adică: greutăţi Să ne facă greutăţi mari. Da’ cum lăsăm rugăciunea, cum el are puterea”” Ş-apăi pe parcurs am văzut: cum mai răream cu rugăciunea, ba ne luam cu grija, ba cu alta şi mai răream, cum parcă greutăţile se înmulţeau şi vedeam eu că”

– “Ce rugăciune v-a recomandat?”, îi prilejuieşte Dumitru Plugaru să împărtăşească şi altora cele învăţate de la părintele Nicodim.

– “Rugăciunea dimineţii şi de seara erau obişnuite, dar Cele Şapte Laude, după Mica Prăvilioară. Şi zicea: – “”Duminica şi acatist, acatistul Sfântului care este în ziua respectivă, dacă se poate şi-l aveţi, Acatistul Mântuitorului, Duminica.”” Cele Şapte Laude erau la ordinea zilei.”

Cu înşirarea acestor alternări ale rugăciunilor se încheie, pe scurt, descoperirea minunii trăite de el.

Îl asculţi, îl asculţi, comentând gospodăreşte despre ce rugăciuni sunt recomandabile şi te tot întrebi: Cum mai poate omul acesta trăi în planul nostru comun, după ce s-a scăldat în Taină o noapte întreagă?

PREOTUL ŞI CARTEA

S-ar crede că ucenicii părintelui Nicodim se alegeau exclusiv dintre aceia care se spovedeau la Sfinţia Sa şi care aveau nevoie de îndrumarea lui pe calea mântuirii. Cazul părintelui Gheorghe Constantinescu, din Bordeienii Mari, jud. Prahova, contrazice această opinie, alături de acela al monahului Gavrilă Stoica şi al altor destui călugări ale căror nume sunt presărate în cronica încă nescrisă a războiului dus împotriva răutăţii de către părintele Măndiţă şi de ucenicii săi.

Părintele Gheorghe Constantinescu a resimţit dorinţa de a lupta alături de autorul “Vămilor”, după ce a a citit două dintre cărţile acestuia: “Lupta împotriva lui Satan” şi “Părăsiţi calea pierzării”. Situaţia lui este dintre cele mai grăitoare cât priveşte puterea de convingere a argumentelor şi a stilului părintelui Nicodim, când scria.

Găsind cele două broşuri la o bătrână enoriaşă, ele i-au trezit curiozitatea şi le-a luat cu împrumut, să le răsfoiască, mânat de acea nelinişte nerăbdătoare şi presimţind bucurii ale sufletului şi minţii, nelinişte ce ne furnică pe toţi când avem în faţa ochilor o tipăritură necunoscută până atunci, nelinişte ce nu ni se astâmpără până ce nu ne potolim dorinţa de a parcurge gândirea desfăşurată în paginile acelea urmându-se una alteia într-o ordine a înţelepciunii.

Parcă un alt glas al lui însuşi îi vorbea părintelui Gheorghe dintre coperţile acelea subţiri, despre lucruri întrevăzute ca prin ceaţa unor amintiri abia desluşite, deşteptate numai de lectură. Se înarmă cu îndrăzneală şi puse în practică cele recomandate de autor în scrierea sa. Apoi, plin de bucurie, apucă tocul şi se adresă în două epistole aceluia care îi dăduse nădejdea că putea fi un şi mai bun slujitor al lui Hristos decât fusese anterior.

Drept răspuns, el primi de la părintele Nicodim o sacoşă umplută vârf cu toate cărţile publicate de duhovnic, câte una din fiecare, şi câteva sfaturi privitoare la aplicarea învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. Astfel: să nu-i mai trimită la alt preot pentru cununie pe tinerii ce ţineau morţiş să facă nuntă cu lăutari şi nici să mai întoarne acasă femeile care veneau la liturghie cu pletele descoperite, drastică strădanie de a îşi supune parohia cu forţa, pentru binele membrilor ei, purtări mărturisite în scrisori. Ci de toţi aceştia să se ocupe cu mai multă râvnă, pentru a-i deprinde cu purtarea după cuviinţă.

În 1962, s-au cunoscut prin corespondenţa pomenită. Peste un an s-au întâlnit în casa părinţilor Poeţelea şi Măgirescu, în Bucureşti, Bulevardul Republicii, iar un an mai târziu toţi lucrătorii pe ogorul arat de părintele Nicodim fură arestaţi. Nici preotul Gheorghe Constantinescu n-a scăpat de furia ateilor, dar într-altfel. Nimic însă nu l-a putut despărţi de crezul său în folosul cărţilor şi al comorilor ascunse în ele.

CANONUL UNUI COPIL DE NOUĂ ANI sau: ADELA

S-a mărturisit la Părintele pentru întâia oară la nouă ani. Drept canon i-a fost dat să citească “Noul Testament”. A făcut rost de carte de la mătuşa sa.

Părinţii ei, Constantin şi Elena Savin, au aflat de Părinte de la nişte cunoştinţe recente din Moineşti, care le-au vorbit despre pregătirea pentru spovedanie solicitată de duhovnicul acesta deosebit. După ce au priceput bine cum era sistema, s-au dus amândoi să se mărturisească, după care, cu alt prilej, şi-au luat şi copiii cu dânşii.

La mirarea mea că Adela număra prea puţini ani pentru o lectură atât de însemnată şi, poate, dificilă, ea neagă faptul că s-ar fi putut să nu înţeleagă cele citite, aducând ca argument aceea că nu mai era copil: “Eram într-a treia!”

Este adevărat că un copil de la ţară este mai maturizat decât unul de la oraş, de aceeaşi vârstă, mijlocind numeroasele răspunderi ce i se încredinţează în gospodărie şi la felurite munci, ca şi prin participarea la viaţa comunei, prin surprinderea tuturor bârfelor schimbate între dânsele de adultele familiei şi vecine, din care şi copilul se-nfruptă mai cu voie, mai fără voie, şi mai ales fiind martor al existenţei animalelor, ambele experienţe oferindu-i o cunoaştere la care omologul său urban nici nu visează măcar (pentru a nu pomeni unele dezvăluiri ale intimităţilor petrecute între adulţi, pe care paharul nu-i uită totdeauna sobri şi decenţi). Fără s-o întreb, după cuvântul său drept, tăios de curat, e limpede că Adela nu a suferit nici una dintre aceste iniţieri forţate în maturitate.

Adela Donose apasă asupra trăsăturii familiei sale, insistând, prin repetarea afirmaţiei, cu tonul unei uşoare ofuscări:

“Nouă ne-o plăcut să citim! Ne-o plăcut să citim!”

Pe această cale pătrunde într-o lume a documentării asupra religiei şi a cercetării, căci deşi provin toţi aceşti ucenici ai Părintelui Nicodim din mediul rural şi din clasele elementare, el i-a deprins să facă autentice căutări pentru aflarea Ortodoxiei:

“Cu ajutorul lui Dumnezeu, au început să iasă sfintele cărţi, şi ne-a ajutat foarte mult că tata s-a dus la Văratec şi a adus cărţi de-acolo, de la Părintele Nicodim Măndiţă. Şi ne-au mai dat şi alte cunoştinţe: Ionescu Jorj, dacă îl cunoaşteţi, şi el ne-a adus cărţi, a fost prin casă la noi, ne-a învăţat Cele Şapte Laude, el fiind ucenicul Părintelui, ne învăţa şi pe noi.”

Este de remarcat – lucrul poate că a şi atras atenţia cititorului – că Părintele se elibera de o sumă de sarcini, lăsându-le rezolvarea în grija unor ucenici, mai cu seamă a celui numit – care nu se mai irosea pentru nici o altă treabă decât a se ocupa de atari solicitări. Am mai constatat că Părintele îşi conducea ‘şcoala duhovnicească’ folosindu-se de tehnici la care abia trecând sutele de ani a ajuns învăţământul universitar mondial a le folosi în organizare. Cum este cazul acestor ‘asistenţi’, mă refer la ucenicii utilizaţi pentru muncile banalizate, acţiuni ce să nu solicite creativitate, nici ştiinţă prea mare, nici vreo personalitate prea dezvoltată; e vorba despre activităţile rutiniere ale ‘învăţământului’ promovat de el, necesare, obligatorii, dar impunând pierderea a mult timp.

Vizitarea Părintelui, pentru aceşti oameni cumsecade, devenea un pelerinaj, nu numai ca atitudine interioară, ci şi ca efort efectiv, al trupului pus la canon: familia Adelei se deplasa, de la Paşcani la mănăstirea Văratec, patruzeci de kilometri, pe jos.

“O dată m-au trimis părinţii mei singură.

“Să vă spun şe-am făcut eu Mi-o zîs aşa: “Du-te la Părintele acuma, astăzi.” Aveam optăşpe ani. Să vedeţi cum m-am dus. M-am sculat dimineaţă, am făcut rugăşiunea dimineţii şi mi-a pus mama acolo făină de grâu, mi-a pus făină de porumb, mi-a dat nişte prosoape. Mi-a dat bani. Şi mi-o spus să mă duc pe jos. Şi m-am dus pe jos. Am ajuns la ora doişpe la Părintele. La Văratec. Pi drum, aveam optăsprezeşe ani, am auzît pe unele spunându-mi: “E bine să dai la mănăstire pentru viitorul căsătoriei”.

“Părinţii mi-au dat pomelnişele pentru răposaţi, dar eu şe socot? N-am făcut din răutate, am făcut din dragoste. N-am mai dat pomelnişele. Am făcut Părintelui plecăşiune; în plecăşiunea asta am zis: “Blagosloviţi, Părinte!” şi i-am spus Părintelui aşa: “M-au trimis părinţii mei aici, la Sfinţia Voastră. Şi eu ce v-am adus aişi vreau să dau pentru viitorul meu.” Şi Părintele aşa a zis: “Lasă c-are să-ţi dea Dumnezeu!” Am lăsat tot acolo, iar i-am făcut plecăşiune de plecare, mi-a dat blagoslovenie şi m-am întors înapoi, tot singură.”

“Deci aţi dat jertfa, care era pentru repauzaţi, aţi dat-o pentru viitor, pentru a vă lumina asupra dragostei; şi nici măcar n-aţi aflat nimic despre ea!”

“Da. Părintele aşa mi-a zis: “Lasă c-are să-ţi dea Dumnezeu” Şi câţi ani au trecut? Zeşe ani de zile. Aşa a fost după cuvântul Părintelui şi mi s-a-mplinit după dorinţa mea.”

“Şi cum a fost îndeplinirea?”

“Păi, Dumnezeu mi-a rânduit un om credincios.” [Într-aceasta găseşte dânsa împlinirea proorociei că “are să-ţi dea Dumnezeu” : crede, bărbatul ei, în Dumnezeu!] “Soţul avea douăzeci şi nouă de ani, iar eu douăzeşi şi şinci. Am făcut nunta la Grigoreni, la Ionescu Jorj. Care veneau, îi refuzam, nu voiam să mă căsătoresc că mi-era frică că mă duc la păcate, că lumea asta îndeamnă numai la păcate şi nu la calea mântuirii şi noi fujeam de ăştia din lume şi nu ne plăşeau, nu ne plăşea lumea. Făşeam şe îmi spunea părintele Măndiţă şi şiteam. Foarte multe cărţi şiteam. Am scris şi la “Vămi”. Şi mi-a plăcut foarte mult învăţătura şi povaţa Părintelui. Ne primea acolo, ne spunea cuvânt de învăţătură, ne mărturisea, ne zişea cuvinte frumoase, să nu ne ducem la lume, să nu ne ducem la bal, să nu ne ducem la nuntă cu muzică; şi noi nu ne-am dus.”

“După ce v-a dat să citiţi “Noul Testament”, v-a mai dat canon să citiţi şi alte cărţi?”

“Nu. Când ne-am mai dus, ne-a dat să scriem la “Vămi”.” E vorba despre un plural al modestiei.

“Dar aţi mai citit şi alte cărţi?”

“Am şitit, cum nu!”

Urmează o listă lungă, lungă a cărţilor citite.

Această listă este aceea ce mă poartă din poartă în poartă, să înţeleg ce anume a putut reţine un copil de nouă ani lângă un călugăr cu barbă atât de mare şi cu pretenţii cum nu s-a mai arătat nimeni a avea.

Voi mai reţine câtva timp atenţia cititorului meu, pentru care a fi îndemnat să citeşti poate părea lucrul cel mai firesc de pe pământ: în definitiv, aceasta este lecţia Marelui Nicodim. Dar aş vrea să reamintesc tuturor celor mai vârstnici şi să comunic celor mai tineri că ieşim dintr-o lume – aceea a comunismului – în care a voi să înveţi era …o crimă – dacă nu erai omul potrivit; oricum, era o cinste de care nu se bucura oricine.

De aceea public, în continuare, paginile următoare.

DIPLOMELE

Poate că ar trebui să trag spuza pe turta mea şi să-mi fac din această istorisire prilej de împăunare, o cunună adăugată acelora cu care le place unora dintre foştii deţinuţi politici să-şi împodobească tâmplele în semn al suferinţelor trecute. Dar nu pot Mi se pare mult mai grăitoare morala ei ca atare decât dacă aş împleti-o cu mofturile mele plângăreţe privitoare la decepţiile ce m-au aşteptat când, luându-mă la trântă cu viaţa, în libertate, m-am pomenit jecmănit de mai toate drepturile ce mi se cuveneau. Aşa că, n-o să te superi cititorule: voi trece în goană peste chipul în care am fost amestecat în romanul acelor doi ‘zmei’ Da, ‘zmei’, întocmai ca-n limbajul golănesc, adică inşi sus-puşi ce pot zdrobi orice pigmeu răsărit în calea lor şi care, eventual, li se pare că le-ar fi stavilă în căţărarea lor ierarhică.

Totul a plecat de la încercarea mea de a deschide o carte, încercare ce avusese loc cu un an mai înainte. În sfârşit, izbutisem să am o slujbă: eram grădinar la Parcul Circului de Stat, în limba pretenţioasă a serviciului de personal: eram horticultor. Din moment ce mă liniştisem în această privinţă, adică a cheltuielilor mele zilnice pentru hrană, şi în aceea a integrării mele sociale, mă hotărâi să-mi încerc iarăşi sculele intelectualului. Se dovedi că se tociseră fără să-mi fi dat eu seama. Am deschis o carte, spuneam. După jumătate de ceas de strădanii să urmăresc rândurile tipărite şi înţelesul lor, m-am văzut dator să mă las păgubaş. M-a trăznit o puternică durere de cap şi m-a năpădit o ceaţă pe minte, ambele vădindu-mi că nu mai eram în stare să mă concentrez asupra unei lecturi. În două, trei zile am şi luat hotărârea în privinţa tămăduirii acestei scăderi a puterilor cerebrale: se cădea să reîncerc o revenire în universul culturii, pe o cale mai uşoară şi treptată. Eram dator s-o fac deoarece nu voiam să mă las învins: mai nădăjduiam să mă pot reîntoarce într-o bună zi în banca studentului, de unde mă smulsese arestarea. Drept pentru care am căutat o formă de şcolarizare elementară, potrivită incapacităţii mele momentane, speram.

Am ales să mă înfăţişez la examenul de admitere al şcolii Populare de Artă. A face teatru constituise, în celulă, unul dintre visele mele preferate cu ochii treji; acum aveam prilejul de a mă apropia de împlinirea lui.

Timp de un an de zile am urmat cursurile de regie ale maestrului Massim, fostul regizor al lui N.Iorga. Atât de mult m-am antrenat sufleteşte în noua mea preocupare încât uitasem pe deplin handicapul meu anterior: citeam, ba chiar scriam – după cum ne cerea profesorul – în vederea montării unor scenete alcătuite de noi înşine, dramatizări fără pretenţii, însă utile actului pedagogic.

Între timp am urmat şi nişte cursuri de mânuitori şi instructori de amatori pentru teatrul de păpuşi. La absolvirea lor, mi s-au încredinţat două echipe de păpuşari şi, curând, am participat cu ele la un concurs naţional şi am izbutit să culeg toate premiile ce s-ar fi putut câştiga.

Calea aleasă pentru o realizare cât de modestă promitea. Intenţionam să mă ţin de ţelul meu cu dinţii, pentru că nu aveam de gând să fac mulţi purici printre ţiganii analfabeţi cu care munceam în parc cot la cot.

La sfârşitul iernii, am aflat că teatrul sezonier din Parcul de Cultură şi Odihnă I.V.Stalin, cum se numea pe atunci Herăstrăul, căuta mânuitori. De cum am luat contact cu directorul cultural al parcurilor şi spaţiilor verzi ale Capitalei, de care atârna posibila mea slujbă nouă, m-am simţit păşind în universul cu care eram obişnuit: era un bărbat pleşuv aproape pe de-a-ntregul, puţinul păr ce-i rămânea acoperindu-i doar calota dindărăt a ţestei. Nasul îi era coroiat şi agresiv, ascetic şi mintos – l-ai fi caracterizat, cu imaginaţie. Globii oculari – negri -, protuberanţi fără a fi fost dezagreabili privirii, trădau o veche strălucire inteligentă, din păcate ştearsă mai de tot în ani. Erau mai rareori străbătuţi de fiori pehlivani, cum bănuiai că le-ar fi stat pe vremuri în fire a fi fost cutreieraţi, fiori smulşi din încercările sale de ironie amorţită ce-i mai străbăteau masca vânătă, uscată, în general moartă, ce-i acoperea oasele faciale. Era limpede un om ostenit. Să fi fost şi bolnav? N-am putut-o şti niciodată. Buzele i se găseau într-o mişcare continuă, fie nervoasă – măcinând în gol -, fie în căutarea cine ştie cărei măsele pierdute nu de mult timp sau încă rămasă locului, dar dureroasă atunci când o întâlneai cu vârful limbii (un molar care devenea mereu altul), fie rumegând vorbe ce îi fuseseră spuse şi nu le mai putea uita sau le grăise şi le socotea capitale, reprezentative pentru personalitatea lui, ori ar fi trebuit să le arunce în obrazul cuiva şi nu avusese curajul, în care caz le tot repeta, să nu le uite, să le aibă la îndemână dacă prilejul eliberării de furie s-ar mai fi ivit vreodată. Nu-mi închipui – raportată la cantitatea bunişoară de experienţă a frecuşului cu oamenii, ce dobândisem în cei patru ani de închisoare şi lagăre – să mă fi impresionat chelia lui până la a-l fi decretat, sub influenţa ei, că ar fi avut figură de intelectual -, amăgire pe care o trăiam. Nici ochii lui basedovieni, recte holbaţi, nu cred că mi-au inclinat cumpăna judecăţii. Mai curând aş da vina pe vorbirea lui tăcută, dar neîntreruptă, abia pomenită; ea, da: lăsa a se crede că era un om al discursului public, chiar dacă acesta îi era cenzurat de o nemiloasă şi nămiloasă excludere a graiului dintre manifestările sale. Între paranteze, se cuvine adăugat că vorbitul de unul singur constituia trăsătura distinctivă a românului de rând, în acele timpuri ale terorii şi nu puteai ieşi din casă fără a fi izbit de numărul cumplit de mare al necunoscuţilor cu care te încrucişai pe străzi, care bolboroseau ceva ştiut numai de ei. Atât erau de supuşi viciului lor, ascuns de securişti, de a mormăi pentru sine, încât ziceai că nici nu-şi dădeau seama cu ce se ocupau în timp ce mergeau…

N-ar fi cazul să-l ridiculizez pe bietul om de la care am plecat: avea numai calităţi; cel puţin, defectele nu i le cunoşteam eu. Nu l-am auzit ridicând tonul niciodată. Dimpotrivă, glasul îi era mai scăzut decât firesc, ceea ce se potrivea aerului poetic pe care i-l conferea bascul (dintre acelea mari, denumite greşit: spaniole, deoarece numele lor însuşi le arăta provenienţa în ţinutul bascilor), purtat pieziş şi mult lăbărţat peste o ureche. Nu i-am surprins privirile scânteindu-i de mânie nicicând. Dacă nu reuşeam totdeauna să-i sesisez bunătatea bine tăinuită în ele, măcar rămâneau amorfe şi opace, oricum neotrăvite, nici otrăvitoare. Nu l-am văzut încordându-şi pumnii sau muşchii spinării şi ai cefei, gata să explodeze şi să nimicească. Nu l-am auzind debitând prostii, nici autoadulându-se, după tradiţia tuturor indivizilor plasaţi cât de cât sus pe scara puterii. Modestia lui răsărea mai viguros atunci când chipul i se lumina de o caldă camaraderie, dacă vorbea cu electricianul şef al parcurilor şi spaţiilor verzi ale Capitalei – un şmecher şi jumătate, cu mai multe aere faţă de ceilalţi decât îşi îngăduia propriu-i patron. Acesta-i fusese subordonat şi la Teatrul de Revistă, unde directorul nostru cultural fusesese angajat ca director administrativ, din care post îl ‘debarcase’ careva sau pe care-l părăsise la liberă alegere, pentru dobândirea unui salariu mai bun.

Mai ştiu că era părintele unei fiice cu oarece renume printre tinerii intelectuali de vârsta mea – mă numărasem între aceştia în timpuri mai fericite -, renumele că ar fi fost o jună cu gust artistic, o fiinţă cultă peste măsura de rând, dar care, din păcate, cădea mereu victimă pretenţiilor năzărite la membrii comisiiilor întrunite pentru examenele de admitere la facultate, rămânând cu obstinaţie pe dinafara Universităţii. Prin ea, directorul cultural se înnobilase, primind în casă, drept ginere, un june arheolog de strălucit viitor, descendent al unei familii boiereşti cu state în cronicile neamului, care întărise cu situaţia şi renumele său aplecarea către buna societate a socrului.

Directorul cultural, oricât o fi fost de bine văzut de conducerea de stat, nu semăna a comunist de rând. Cât am fost în subordinea sa, primi şi el răsplata primei ieşiri în afara hotarelor. Era limpede că nu era socotit cine ştie ce mare capacitate ideologică, prin aceea că nu l-au expediat decât la un simpozion în cadrul unui schimb de experienţă în domeniul culturii din şi prin parcurile publice, organizat, de şi pentru statele socialiste, la Varşovia. Dar cât de încântat de triumful său a revenit sărmanul om!

Ne-a adunat pe toţi salariaţii din domeniul asupra căruia avea putere, pentru a ne împărtăşi impresiile lui. Şi ce covârşitoare erau acestea! Şi cât transpira, în spatele lor, părerea excelentă pe care o avea despre civilizaţia poporului gazdă, frate întru socialism (în dauna, prin opoziţie, a civilizaţiei noastre naţionale) Şi cum duhnea din sufletul său opinia detestabilă pe care i-o stârnea mârlănia gunoaielor autohtone de pe străzile Bucureştilor… De bună seamă că, în urma dezvăluirii părerilor sale, ele devenind cunoscute ierarhiei de deasupra capului său rămas nud ca-n palmă de atâta originalitate asumată, n-a mai fost trimis niciodată să ne reprezinte ţara aiurea.

Va să zică, m-am înfăţişat şi la acest concurs – la Teatrul sezonier al Parcului de Cultură şi Odihnă I.V.Stalin, adică Herăstrău sau Luna Bucureştilor, cum fusese cunoscut în copilăria mea – şi am reuşit şi de data aceasta. Acum dobândisem statut de artist profesionist, ceea ce-mi schimba radical poziţia faţă de lumea păpuşarilor amatori, printre care mă numărasem până atunci.

Eram foarte bucuros.

Un alt mare ‘Ştab’ al locului era bibliotecarul şef al Parcurilor şi Spaţiilor Verzi ale Capitalei: tov. Grangur. Acesta era şi preşedinte al sindicatului.

De la bun început m-a chemat să ne cunoaştem – adică eu pe el, că el pe mine mă puricase deja mijlocind dosarul de cadre pe care-l ţinea deschis înainte-i când mă primi în audienţă. Or, dosarul acela era unul cu bucluc.

Ar fi putut să conţină minciuni cu ghiotura, după obiceiul românaşilor aflaţi la ananghie, când era vorba să-şi vădească ‘originea sănătoasă’, fără de care nu prea puteai ocupa nici un servici mai de Doamne-ajută. Dar nu: în el scria adevărul gol-goluţ cu privire la peripeţiile mele şi ale familiei din care proveneam. De ce? Pentru că, voind să mă angajez la Parcul Circului de Stat, unde spuneam că am lucrat ca horticultor, a trebuit să trec pe la serviciul de cadre central. Şeful lui lipsea; ajutorul acestuia, de cum mă auzi ce solicitam, îmi trânti un zâmbet lătăreţ ce-i umplu de veselie întreaga faţă, de la o ureche la cealaltă.

– “Pe mine mă cunoşti?”, mă luă el la tutuit prieteneşte.

L-am examinat cu suficientă atenţie pentru a-mi deştepta eventualele amintiri uitate ce să-i fi satisfăcut pozitiv curiozitatea. Era scund; capul – fără gât – i se detaşa de-a dreptul dintr-un piept îngust, cu o ghebă la unul dintre umeri. Avea figura ovală (cu neregularităţi precum oul ochi) a unui haplea destul de simpatic, total necizelată, sigură pe ea, cu pielea ţigănoasă invadată de sânge înainte de timp, probabil datorită abuzului de şpriţuri, o mutră boantă, hăhăită. Nu-mi trezea nici o reminiscenţă.

Nu ştia să dezvolte dialogul luării prin surprindere, joacă obişnuită la cadriştii care voiau a-şi dovedi superioritatea prin replică. Aşa că, în loc să-şi acorde răgazul necesar uluirii celuilalt, îşi împinse înainte singura lui armă în conversaţia începută, spunând direct:

– “Nu ţii minte necunoscuţii care se strecurau printre voi când pregăteaţi manifestaţia, în 1956? Am fost şi eu unul dintre ei”, adaose cu mândrie. “M-au trimis de la fabrică să trag cu urechea la ce complotau studenţii. Voi, proşti: dacă ne vedeaţi de vârsta voastră, ziceaţi că eram colegi cu voi şi ni le serveaţi toate ca-n palmă. Aşa v-am prins. Şi acum, cauţi post tocmai la mine! Vezi că de noi tot nu scapi?!”

N-am putut să nu remarc distanţarea faţă de mine ce o adoptase cu alternarea acestor pronume personale. Va să zică, el era “NOI”, eu eram “VOI”. Între cele două, o distanţă ca de la cer la pământ, aceea dintre învingători şi zdrobiţi.

Am adoptat pe loc un aer smerit, admirativ faţă de înţelepciunea unei atari prevederi a Securităţii ce folosise un ins vădit superior, ca el, pentru prinderea unui ‘duşman de clasă’ hâd ca mine; el râse satisfăcut; îmi răsfoi absent dosarul şi-mi dădu liber afişând o ‘domnie’ mai rar întâlnită…

Acelaşi dosar, întregit cu părerea serviciului de cadre privitoare la vina mea de a exista şi cu lumina unor note informative sosite la ţanc, îl avea în faţă şi “Tov. Grangure”, când m-a chemat să mă cunoască, ceea ce nu-mi era câtuşi de puţin favorabil. Însă, spre fericirea mea, unui angajat sezonier nu i se creau prea multe dificultăţi.

Directorul bibliotecilor nu era un vorbăreţ. Cel puţin nu cu unul ca mine. Capul lui, sugrumat cu o menghine nevăzută la nivelul tâmplelor şi pornind iarăşi să obţină niţică libertate odată cu creşterea pomeţilor cucuiaţi, obrajii căzându-i pe urmă fleşcăiţi până sub falca de jos, acoperiţi cu o piele subţiratică şi străvezie, pe care citeai mirat cât de rar îi era părul ras, o piele cu venele aproape de suprafaţă, al căror traseu îl descifrai înscris în cerneală apoasă pe harta lor, se adunau în faţă, sub gura mică şi pungă, abia colorată, se adunau în dâmbuşoarele gemene ale unei bărbii găurite la mijloc, de ca şi când i-ar fi cusut împreună o mână neobişnuită cu acul. Deasupra acesteia, buzele, de câţiva milimetri înălţime, stăteau uşor depărtate una de cealaltă, lăsând să i se vadă dinţii gălbui şi cu pauze, lipsiţi de strălucire, văluriţi de nicotină, şi gingiile vinete.

Umerii emiteau un gât lung, ornat cu o protuberanţă grăitoare şi mişcătoare a mărului lui Adam şi se deşelau neacoperiţi de muşchi ori carne. Acest aspect al slăbănogului osos cu supliment, te impresiona la el mai ales când se ridica pe picioarele lungi foarte, dar arcuite în sens convex, cu labe dintre cele mai mari, căpătând, atunci când se opinteau a merge, expresivitatea neracordării la acel ceas lăuntric ce ne ajută să ne coordonăm mişcările. Dar nu atunci l-am văzut desfăşurându-se în măreţia-i băţoasă, pentru că eu eram acela ţinut în picioare, iar el, ca un stăpân, rămăsese până la capătul întrevederii aşezat.

Tot mai târziu m-a ajuns şi zvonul ce plutea prin parc, anume că era ofticos: un basarabean ofticos.

Basarabean era şi directorul cultural.

“Şi-au dat mâna să se ajute unul pe celălalt” , mi-am zis, “s-au avertizat că se putea mânca o pâine bună în lumea parcurilor şi, în numele patriotismului local, care, în cazul lor – Basarabia nemaifiind românească -, devenea o nevoie arzătoare a insului rătăcit prin ţara mumă, o nevoie de sprijin, de încurajare, de susţinere şi de propulsare. Primul l-a tras pe al doilea şi iată-i acum stăpâni absoluţi pe copaci şi pe vegetaţia umană crescând în umbra acestora…”.

Doar că, în timp, am sesizat şi o animozitate surdă ce otrăvea aerul dintre dumnealor. La şedinţele comune, atmosfera era brăzdată de săgeţi aluzive ce alergau de la unul la altul; de la directorul cultural veneau amuzant, ţintite cu fineţe; de la preşedintele sindical soseau muşcător, duşmănos; nici una, însă, nu izbutea să aducă în vârfu-i moartea prietenului. Ba chiar şi când nu erau întruniţi în aceeaşi încăpere, zâmbetele depreciative ale celui prezent îl desemnau cu maliţiozitate răutăcioasă pe celălalt. La care, desigur, noi, publicul câştigat totdeauna de cel dominându-ne de la masa conducerii, râdeam cu poftă şi elan.

Cu spectacolele zilnice de teatru de păpuşi, cu repetiţiile ce ne umpleau restul celor opt ore de servici, ca şi cu pictarea decorurilor şi capetelor de lemn ale micilor noştri interpreţi, ori cusutul hăinuţelor lor viu colorate, cu improvizatul muzicii fluierate în faţa unui acordeonist arămiu din cartier, care prindea după ureche cele ce le născoceam eu din vârful buzelor şi le traducea el în armonii scenice bune de imprimat pe magnetofon, cu bârfele, cu depănarea amintirilor din lumea teatrului de altădată (şefa colectivului era o fostă societară a Naţionalului, trecută şase ani prin reeducarea din închisorile politice pentru că trăise cu unul dintre şefii social-democraţilor, dar refuzase să urmeze trădarea acestuia, când se săltase el, cu căţel şi purcel, în tabăra comuniştilor, pentru care gest politic fusese răsplătit cu un post de ministru), ne fugea printre degete timpul cu spor, în aplauzele mărunţilor noştri spectatori şi mai ales ale mamelor lor care, personal, mi se păreau mult mai răsplătitoare.

Cum ne pregăteam de sfârşitul stagiunii estivale, m-am înfăţişat la ‘tov. Grangure” să-mi semneze o recomandare fără de care nu mă puteam reînscrie la şcoala Populară de Artă de care am pomenit mai sus.

Abia acum am avut prilejul să-l cunosc de-adevăratelea. M-a ascultat cu chipul lui de sfinx rămas impasibil. Apoi a tăcut. Pe urmă a deschis gura şi mi-a spus – poate nu destul de apăsat, socotind că nici nu eram vrednic de atâta efort – că nu-mi va acorda recomandarea:

- “Cu trecutul dumitale, nu meriţi să faci şcoală!”

- “Dar, tovarăşe Preşedinte, de fapt nici nu este şcoală” – am dat eu înapoi -: “nu-mi dă nici un drept la absolvire, cu atât mai puţin vreo repartiţie. La sfârşitul ei, tot de teatrul dumneavoastră de păpuşi sunt bun şi atâta tot…”

- “Nu este chiar aşa. De ce ţii neapărat să fii şcolarizat acolo, dacă nu ţi-e util?”

- “Util îmi este, pentru că îmi place să învăţ. Vreau să ştiu mai multe despre arta spectacolului. Dacă frecventez cursurile Şcolii Populare, voi fi un mânuitor mai îndemânatic la anul pe vremea asta şi voi participa altfel la ridicarea nivelului teatrului nostru”, am recurs la clişeele verbale la modă, ştiind că altfel va reacţiona conlocutorul meu la auzul limbajului de lemn, singurul la care avea acces.

- “Am treabă, tovarăşe. Îmi pierd timpul de pomană cu dumneata! De la mine nu primeşti nici o recomandare. NU MERIŢI SĂ ÎNVEŢI!”

O audienţă la directorul şcolii rezolvă chestiunea: am fost înscris la cursuri fără recomandarea de la locul de muncă.

Când am revenit, la sfârşitul iernii, să-mi reînnoiesc angajamentul la teatrul de păpuşi sezonier, am aflat că “tov. Grangure” se pensionase.

Şoaptele pe marginea acestui eveniment ar fi fost normal să mă bucure, lămurindu-mi îndârjirea lui în a nu mă lăsa să urmez nici o formă de învăţământ: în preajma împlinirii vârstei de scoatere la pensie, directorul cultural avea gata întocmit un dosar din care reieşea că Preşedintele sindicatului nu-şi terminase liceul (dacă-l începuse vreodată…), că încasase fraudulos salariul de bacalaureat, folosindu-se de acte false în decursul unei vieţi întregi. Cu ajutorul dovezilor strânse cu râvnă, acribie şi abnegaţie, de către director, vrăjmaşului meu nu-i rămase decât să-şi treacă bătrâneţile întemeindu-se numai pe pensia de salariat necalificat, mai mică decât a celui de pe urmă culegător de gunoaie din spaţiile verzi, care – vorba ceea – era “horticultor”, adică avea o nobilă calificare, spre deosebire de el.

Va să zică, refuzul de a-mi semna recomandarea solicitată avea o motivare personală: abia-alfabetizatul îi ura pe cei cărora le plăcea şcoala.

Au mai trecut anii cum au mai trecut. Tocmai îmi susţinusem teza de licenţă la aceeaşi facultate de unde fusesem arestat – deci exmatriculat odinioară pentru “absenţe nemotivate” şi, la cursurile căreia, mă reînscrisesem -, când am întâlnit una dintre păpuşăresele cu care fusesem coleg la Parcul de Cultură şi Odihnă I.V.Stalin. Cu câtă bucurie ne-am sărutat, ne-am măsurat din priviri şi am constatat că anii nu ne însemnaseră nici chipurile, nici trupurile, cu câtă dragoste ne-am aşezat la taclale! Cum am trecut în revistă toţi foştii soţi de muncă, cum i-am încondeiat cu haz sau le-am deplâns înduioşaţi necazurile! Ne distram de minune adâncaţi într-o stare de euforie stârnită de evocări. Deodată, epuizând pe toţi cei dragi din starea noastră umilă, ne-am adus aminte de grotescul situaţiei lui Grangur. Atunci doamna mă plezni cu palma peste genunchi, entuziasmată:

- “Ştii cum a fost cu pensionarea directorului cultural?…”

- “Nu. Ce să ştiu?”

- “Eh, adevărat doliu naţional, dragă!”

- “Adică? Despre ce vorbeşti?”

- ” Grangur i-a cercetat şi el trecutul. Şi ce crezi c-a descoperit?”

- “De unde vrei să…?”

- “A probat cu martori că nici ăsta nu urmase decât primele clase de liceu. Mănâncă amândoi aceeaşi pâine: a falsificatorilor de acte. Partidul i-a iertat de puşcărie pentru că erau prea mari şi aduseseră suficiente servicii regimului. Dar, când e vorba să dea bani bătrânilor, statul nostru se cam zgârceşte, ştii cum e…! Doi necalificaţi, asta erau… Apoi, dacă-i purici cum trebuie şi pe ăi de i-au iertat, au acelaşi soi de diplome şi ei, nu? Hai, mai bine să vorbim de lucruri serioase!…”

Şi uite, pe drumul ăsta am ajuns la învăţătura Părintelui Nicodim – care, la nouă ani, obliga copilul să citească “Noul Testament”, ca să nu mai vorbim de faptul că nu primea nici măcar la spovedanie pe cel care nu apuca de coarnele plugului lecturilor pe tot restul vieţii…

Dacă există careva dintre cititorii mei să aibă o părere proastă despre şcoală, mai ales că ‘ar strica’ mintea şi sufletul copilului, reproş pe care l-am mai auzit eu cârtind din umbră, dobândindu-şi această opinie dintr-un exces de zel şi din greşită înţelegere, apoi se cade să mai cugete că nu şcoala, ci prieteşugurile rău alese pot fi dăunătoare. Şi că rostul părinţilor aici iese la lumină: tatăl şi mama să vegheze – fără a deveni o pacoste pentru libertatea plodului -, ca cel mic să-şi culegă cu grijă cuminţenia drept tovarăşă de joacă şi nu obrăznicia. Asta deoarece nevârstnicii anevoie ştiu osebi ce este bine de ce e rău. Iar discernământul adultului şi celui înţelept, aici îşi găsesc folosinţa.

Discutând acestea cu Dumitru Plugaru – amărât, cum eram, amintindu-mi opreliştile ce mi se puseseră la continuarea şcolii începute, el se strădui să-mi îndepărteze gândul de răutatea acelui promotor al inculturii, aducând în prim plan, încă o dată, pe Părintele iubitor de carte, despre care vorbim întruna.

“Părintele Nicodim a avut o atitudine foarte înţeleaptă şi echilibrată, ca să nu spun mai mult, faţă de şcoală. Oare v-am dat volumul lui: “Crucea spirituală în viaţa Domnului nostru Iisus Hristos”?”

Am încuviinţat. M-am ridicat de la masă, m-am aplecat peste o stivă de scrieri editate de Agapis, aflată într-o creştere necontrolată şi periculoasă, înălţată pe un scaun din colţul odăii. Cu băgare de seamă, susţinând cu vârfurile degetelor cărţile de deasupra şi săltându-le binişor, să pot ajunge cu privirea la cele de mai jos, să le descifrez titlurile, am izbutit să dau şi de tomul cerut şi să-l extrag din maldărul în echilibru precar. I l-am întins vizitatorului meu. Cu siguranţă de expert, îl deschise la pagina 232. Începu să-mi citească. Interesant este că tonul său, în convorbirile uzuale atât de potolit, căpătă, pe neaşteptate, o siguranţă de sine la care nu mă aşteptam. De fapt nu era a lui, ci o împrumuta din certitudinea că, citând din scrierile Părintelui, nu putea greşi.

“”Românul învie când îşi îndrăgeşte Biserica şi Şcoala” - şcoala este ortografiat cu Ş majuscul; nu strică să vă spun că titlul fragmentului este: “Învierea românului” -, “când năzuieşte” , citi el mai depate, “după învăţăturile din Sf. Evanghelie şi după acelea ale românilor luminaţi cu învăţături cu adevărat creştineşti.”

Avântul ce străbătea scrierea mă cuceri şi pe mine, făcându-mă să uit pe dată murdăria sindicalistului odios de odinioară şi a conjudeţeanului său, nu mai puţin dator cinstei. Contactul sufletesc cu patriotismul Părintelui Nicodim Măndiţă, cu condeiul său romantic, mă înfiorară, puse faţă în faţă cu imaginea pleoştită a concetăţenilor noştri de astăzi, lipsiţi de orice tresărire a iubirii de neam.

“Românul învie atunci când îşi trimite copiii la şcoală să înveţe carte şi cele ale legii creştineşti; iar în Duminici şi în Sărbători îi ia cu sine la Casa lui Dumnezeu, ca să se roage şi să asculte învăţăturile tălmăcite prin graiul Sfintei Biserici.

“Românul învie atunci când se sileşte să dea pe unul din copiii săi la şcoli mai mari, mai înalte; iar pe alţii la meserii şi neguţătorii.

“Românul învie atunci când în toată viaţa sa năzuieşte ca, după moarte, să nu lase copiilor numai moşie pământească şi pieritoare; ci şi avere sufletească şi veşnică, adică: învăţătura creştinească, înţelepciune, putere, suflet mare şi inimă bună, care sunt podoaba şi fericirea omului în această şi în cealaltă lume.”

Privirile lui Dumitru Plugaru rămaseră în ezitare, plutitoare peste pagina tipărită. Se ridicară încet către mine, pe deasupra ramei ochelarilor. Adăugă:

“În faţa unor cuvinte atât de înţelepte, de calde şi pline de cel mai curat şi echilibrat patriotism, cade, se surpă orice bănuială că Părintele Nicodim (pentru faptul că nu a avut studii superioare) ar fi cultivat obscurantismul şi ignoranţa, fiind stăpânit de o râvnă degenerată în fanatism, cum li se întâmplă adeseori inşilor rămaşi cu şcoală cam puţintică. Dintre aceştia cred că se număra şi Grangure al dumneavoastră.”

Dumitru Plugaru, pe nesimţite, m-a extras din zona de umbră unde mă aruncase evocarea mea. Acum mă puteam reîntoarce cu drag la Adela, fetiţa de nouă ani care citea, la îndemnul duhovnicului ei, “Noul Testament”, şi încă de trei ori.

Dacă stau să mă gândesc bine, şi eu îmi luasem un fel de canon, ducându-mă la şcoala aceea: nu socoteam că făptura lui Dumnezeu – fie că eu eram cel ce o reprezentam în cazul în speţă – se potrivea să rămână, de ce aş ocoli cuvântul?, proastă, cum voia statul comunist s-o aibă: simplă mână de lucru, necugetătoare şi înfricoşată, că tare-i era frică de logica sărmanilor de noi.

CUM A ÎNVĂŢAT CARTE MAICA VERONICA

Buhul Părintelui Nicodim detunase-n şapte văi şi peste şapte culmi; şi încă-i puţin spus, că dăduse ocol Moldovei, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga. Zvonul unui călugăr nemaipomenit se lărgise, dus din om în om, că până şi copiii tot de Sfinţia Sa vorbeau.

Maica Veronica, cea de vieţuieşte cu Maica Epraxia şi cu Maica Agafia, la mănăstirea Văratec, unde Părintele Nicodim a trudit pentru mântuirea sa şi a tuturora, ne amănunţeşte pe-ndelete aceasta.

– “Eu am vrut foarte mult să-l cunosc pe Părintele Nicodim, dar nu aveam de unde. Pentru că părinţii mei erau credinşioşi, dar prea mult credinţa nu o cunoşteau.

“Ducându-mă odată cu nişte surori de credinţă, uşenişe de-ale Părintelui Nicodim, la o moară, acolo le-am văzut pe ele că stăteau de vorbă una cu alta şî vorbeau de situaţia cu Părintele: şe le-a zis de post, le-a zis de rugăşiuni, despre viaţa creştină, pe care eu n-o cunoşteam. Atunci aveau o carte în mână. Se chema: “Dumnezeu Atotfăcătorul”, o carte foarte importantă şi frumoasă. Le-am întrebat: – “”Şe şitiţi acolo?”” Ele mi-au zis: – “”Şitim şi noi într-o carte aişi.”” Da’ eu zic: – “”Despre şe e vorba?”” ‘şe: – “”Avem un duhovnic foarte bun la Mănăstirea Văratec.”””

Nu consemnează dânsa întocmai dialogul de atunci, sărind de la carte la duhovnic, însă poate că aici stă şi unul dintre farmecele istorisirii ei. Ceea ce mă turbură, pe de altă parte, este faptul că, întocmai precum bila de sticlă strălucitoare, frământată în pumn de către un băieţaş, atrage privirile curioase şi nestăpânite ale celorlalţi care-l zăresc jucându-se cu ea, la fel, la vederea unei cărţi de la subsoara altei fete, cea în cauză se lasă furată şi moare să ştie despre ce este vorba în volum.

“Ele ştiau carte… Că eu n-am învăţat carte”, mărturiseşte, “că nu m-au dat părinţii la şcoală. Totuşi descifram câte puţin, că mi-era foarte dragă cartea, dar ei nedându-mă la şcoală, nu ştiam”, repetă întruna, de ca şi cum aceasta ar limpezi înţelesul. “Dar aveam dorul să şitesc cuvântul lui Dumnezeu. Când eram copil acasă, aveam mai mulţi fraţi. Sâmbătă seara, unul dintre ei iubea foarte mult cuvântul lui Dumnezeu şi şitea “Epistolia”, care era scrisă şi pe literă nouă. Şi atuncia eu, descifrând literă cu literă, că mi-era aşa de drag, ardeam de dorul lui Dumnezeu, şi am înşeput să şitesc şi eu câte şeva, să desşifrez.” Iată un cuvânt pe care, învăţându-l Maica Veronica, nu s-a mai putut despărţi de el, acest termen – ‘a descifra’ – descriind atât de bine pătrunderea sa, cu eforturi greu de bănuit, în misterul slovelor…

“…În cele din urmă, puteam literele şelea să le alcătuiesc una cu alta în cuvinte, iar cuvintele să le descifrez; dar foarte puţin. Însă nu puteam să văd şe înseamnă C şi E sau C şi I; sau aşa mai departe. Atunci le-am întrebat pe prietenele istea să-mi dea şi mie să şitesc din cartea aşeea. Da’, zişe: – “”Şe? Poţi să şiteşti?!”” Iar eu am zis: – “”Numa’ puţin să mă uit printr-însa!””

“Şi văzând eu acolo: “Faşerea Lumii”, cum e Dumnezeu Atotcreatorul, cu Părintele Nicodim de faţă, le-am întrebat: – “”Dar unde se află Părintele aşesta?”””

De bună seamă, spunând: “cu Părintele Nicodim de faţă”, se referă la faptul că în carte reproducerea portretului fotografic al autorului – Protosinghelul Nicodim Măndiţă – se afla, poate, pe pagina opusă reproducerii vreunei gravuri înfăţişând Facerea Lumii. De aici expresia aceasta naivă şi încântătoare: “Şi văzând eu acolo: “Faşerea Lumii”, cum e Dumnezeu Atotcreatorul, cu Părintele Nicodim de faţă” 

Naratoarea continuă, referindu-se la stăpâna cărţii:

“Zişe: – “”Se află în Mănăstirea Văratec. Vrei să-l cunoşti?”” – “”Vai, şe mult aş vrea! Dar cum să fac eu să fug de-acasă ca să-l cunosc?”” ‘şe: – “”Ştii şe? Mergi cu noi.””

“Şi-atunşia eu am fixat o zi cu ele. Era la Moşii de vară. Era în anul 1953, dar eu le cunoşteam pe ele mai demult”, simte vorbitoarea nevoia să arate că fuga de acasă nu s-a făcut din zăpăceala vârstei, din nechibzuiala momentului şi din neascultare. Dimpotrivă, menţionând mai vechea prietenie dintre copile şi preocupările lor creştineşti, ea susţine maturitatea gestului său, prin aceea că se putea încrede în amicele sale – ceea ce, dealtfel, după gustul meu, timpul avea să contrazică parţial.

Să mă grăbesc a reveni alături de ea, pentru că îşi continuă relatarea:

“Că ziua mă duşeam la ele de făşeam rugăşiune şi părinţii ştiau că m-am dus în altă parte, că mă trimiteau să mă duc la scrânşiob, cu copiii. Eu auzeam că-i păcat, despre scrânşiob, despre jocuri, despre cânteşe lumeşti. Am înşeput să le urăsc cu desăvârşire.

“Şi mă duşeam acolo, şiteam cu ele, mă rugam, plângeam cu ele, şi zic: – “”Ia-mă şi pe mine o dată, să-l cunosc şi eu pe Părintele”””

– “Câţi ani aveaţi?”

– “Şaisprezeşe ani. Şi ele zic: – “”Ei, o să te luăm noi cândva, dar să nu ştie taică-tu şi cu maică-ta, că pe urmă ne fac greutăţi.””

“Atunşia eu am fixat o zi şi am fujit de-acasă, am sărit pe jeam, în grajd chiar. Aveam vreo şapte vite acolo. Şi eu m-am aşezat în iesle, unde au fost vitele acolo. Aveam un taur. A înşeput să buncălăiască.

“Eu eram doar cu capul gol, într-o filea pe cap. Şi cu nişte ghetuţe într-o traistă. Nişte plăşinte, să dau la săraşi …că n-veam grijă să mănânc eu!

“Şi am fujit pe jeam în grajd. Maică-mea prăşea în grădină. Taică-meu era dus cu gunoi, pe la ţarină. Fetele şelelalte, surorile, mi-erau duse cu Moşii, că era în ziua de Moşi. Am făcut tot şe am putut să mă duc undeva, prin apropiere, cu Moşii, şi am luat-o pe fugă.”

Este posibil ca staţiunea în grajd să fi constituit cu adevărat una necesară ascunderii de privirile materne sau ale altcuiva. Oricum, simbolic, ea recapitulează naşterea Domnului în viaţa Veronicăi şi, alături de savoare, conferă momentului şi o culoare a purificării.

“Pe jeam am sărit, ca să mă întâlnesc cu surorile şelea care merjeau la Părintele Nicodim. Era Duminica Mare. Şi eu dacă am sărit pe jeam, mi-era frică să nu cumva să mă prindă vreunul dintr-înşii. Şi am rupt-o de fugă spre Târgu Neamţ, cu chip să le găsesc pe ele. Dar pe ele nu le-am mai găsit. Aşteptau tocmai în Pădurea de Arjint, la Văratec.”

Este a doua încercare prin care trece tânăra, în basmul călătoriei sale iniţiatice.

“Şi-atunşia am înşeput eu să-ntreb pe unii şi pe alţii: – “”Este aişia un Părinte Nicodim, la Văratec?”” ‘şe: – “”D-apoi tu ştii despre Părintele Nicodim?! Eşti un năpârstoc!””

“Şi am înşeput să le caut pe dânsele. Stând ele acolo de popas, în Pădurea de Arjint, le-am găsit şi eu. Da’ câtă fugă am tras, că eu nu ştiam nişiunde. Şi când le-am ajuns, bucuria lor!

“Şi am venit la Văratec. Aici la Văratec, am dat de măicuţa Epraxia, o ştiau bine, că ele o cunoşteau demult: uşenica Părintelui Nicodim!”

Odată cu această vizită, se va oficializa fuga sa de acasă, deşi nu l-a zărit încă pe duhovnicul la a cărui întâlnire râvnea. Pentru psihologia momentului, mi se pare curios că nici un gând nu o rechema, cu mâhnirea despărţirii, acasă, deşi – din foarte puţinul menţionat despre ei – părinţii o iubeau şi-i voiau binele, după priceperea lor blândă şi înţelegătoare: o trimiteau la joaca potrivită vârstei ei, nu se numărau printre aceia care să-i secătuiască puterile, doborându-i zilele fiicei cu munca în gospodărie, nu. Totuşi, nici un regret, nici o spaimă de despărţire, nu şi le aminteşte, cum s-a întâmplat cu Anica Ţupu, numărată şi dânsa printre ucenicii Părintelui Nicodim, când i s-a oferit a rămâne în mănăstire şi a împiedicat-o s-o facă dorul de părinţi, actualizat chiar înainte de realizarea adoptării în casa vreunei călugăriţe.

Această însemnare nu are scopul de a-i găsi vină maicii Veronica pentru indiferenţa sa faţă de ruperea definitivă de familie… Doresc doar să atrag atenţia asupra puterii covârşitoare ce o are hotărârea de a ne schimba viaţa, survenind alături de chemarea în monahism: ea şterge cu buretele orice simţământ străin ei, deşi firesc, adică după natură şi chiar poruncit de Dumnezeu. Iar această determinare lăuntrică miră (cu atât mai evident în cazul de faţă, al unui copil), fiindcă nu pare a se bizui pe nimic cunoscut prin experienţa anterioară; ba se împotriveşte acesteia.

Va să zică, de parcă dintotdeauna ar fi fost menită existenţei călugăreşti, uitând complet de aceea de care se rupea, fetiţa intră în ritmul noii sale aşezări.

“Şi atunşia măicuţa m-a întrebat cum am venit la Mănăstire. Şi i-am spus că am fujit de-acasă şi am venit cu dânsele. Şi atunşia am stat câteva zile: m-am pregătit de mărturisire. Dar eu nu-i spusesem măicuţei nici că n-am învăţat carte, nici nimica

“Şică: – “”Pregăteşte-te de mărturisire!”” Dar eu am înşeput să mă pregătesc. Totuşi, câte şeva aşa, mai ştiam eu să desşifrez.

“Şi m-am dus la biserica Sfântul Ioan; acolo era Părintele cu săptămâna” [cu alte cuvinte, îi intra în datorie să slujească acolo o săptămână întreagă, fără a fi fost schimbat de vrun alt ieromonah] “şi o soră – aia mică – era pe acolo şi ea.

“Şi zişe sorei ăleia mişi: – “”Ia fata asta şi-o du la Maica Epraxia.”” Sora mică m-a luat. Era seara, aşa târziu. Şi m-a adus aişia, la măicuţă.

“Măicuţei nu i-am zis că nu am ştiut carte. Nici n-avea de unde să ştie.

Să nu mire insistenţa vorbitoarei asupra acestei deficienţe din formarea sa. Nu este vorba – cum ne-am putea închipui – de oarece complex de inferioritate, ci de faptul că în mănăstire i se cereau multe activităţi, după cum se va vedea, ce depindeau de ştiinţa de carte. Mai mult, cum Maica Epraxia o pregătea pentru spovedanie la Părintele Nicodim, se va remarca de către cititor că asta presupunea chiar o familiarizare cu lectura.

“Vedea că şitesc eu rău, nu descifram bine, dar ea, în şele din urmă, când m-a pus la şitit la rugăşiune, zic: – “”Măicuţă, da’ C şi I nu-i aşa că înseamnă: CI?”” Şi măicuţa: – “”Da. Da’ nu ai învăţat carte?”” – “”Ei””, zic, “”am învăţat eu. Dar nu prea mult.”” N-am vrut să-i spun că eu n-am învăţat carte că, zic, n-o să mă mai primească la mănăstire.”

Asta, fără a ţine seama că era o minciună rostită în imediata apropiere a confesiunii…, vom zâmbi de curăţia aprigei sale dorinţe de a ajunge iar în faţa duhovnicului.

“Şi atunşia, m-am pregătit eu de mărturisire; mi-a mai spus măicuţa, şi m-am mărturisit la Părintele Nicodim, şeea şe doream eu de ani de zile; tot doream să ajung pe Părintele, să-l văd şi eu!

“Şi apoi Dumnezeu a rânduit aşa cum a ştiut el că am dat de Părintele Nicodim, ca de Mântuitorul”

Nici un profesionist al condeiului nu ar fi găsit o mai puternică şi explozivă comparaţie pentru sugerarea acelei întâlniri unice.

“Şi când am venit la Părintele şi m-am mărturisit, sigur că eu nu ştiam prea bine şe înseamnă păcat, aşa de tare. Am mărturisit şe am ştiut şi eu, şe am putut, şe am ştiut păcatul meu.

“Şi după câţiva ani de zile, după aceea mi-am dat eu seama şe înseamnă păcat, şe înseamnă aşa.

“Şi atunşia Părintele m-a mărturisit şi mi-a dat cărţi, mi-a dat douăzeci şi patru de cărţi: câte o carte de Vamă.”

Este o referire la cele douăzeci şi patru de vămi prin care, conform unei tradiţii, trece sufletul la ieşirea din trup şi unde – la fiecare – ar putea fi oprit să mai urce. Veronica vrea să spună că fiecare dintre acele cărţi, recomandate ei spre lectură, urma s-o înveţe cum să ocolească penalizările ce o aşteptau la ‘vămi’.

Pe de altă parte, abia acum întrevede cititorul meu ce însemnătate avea ca fata să fi fost şcolită: Părintele Nicodim nu admitea să dezlege pe careva de păcate dacă acesta nu purcedea pe totdeauna la lectură

“Dar eu i-am spus măicuţei: – “”Părintele mi-a dat douăzeşi şi patru de cărţi să şitesc.”” Da’ măicuţa zişe: – “”Da’ cum ai să şi- teşti, când nişi nu ştii cum se şiteşte, nişi nimica.”” Şi eu am zis: – “”Am să le şitesc aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cum am să pot.””

“Părintele a venit pe la deal, aişia la noi şi i-a spus măicuţei că să şitesc douăzeşi şi patru de cărţi şi-n şele din urmă să scriu şi “Vămile”, adică să le copieze de mâna ei. “Da’ măicuţa, când a auzit că să scriu eu douăzeşi şi patru de “Vămi”, ‘şe: – “”Auoleo, Prea Cuvioase, da’ cum are să scrie ea douăzeşi şi patru de “Vămi”, când ea nici nu ştie să scrie baremi!”” Dar Părintele zişe: – “”Nu-i nimic! Să descifreze literă cu literă, să scrie baremi câte o faţă pe zi.”” Dar măicuţa zişe: – ? “”Ştiţi şe?! Eu îi dau să facă treabă şi scriu eu în locul ei.”” Da’ Părintele zişe: – “”Nu se poate! Trebuie să scrie ea, canonul să şi-l facă.””

Iubirea măicuţei Epraxia înţelegea greşit care era rolul ce-i revenea: nu cruţând pe cei mici de corvezile învăţăturii îi ajutăm. Ca un bun pedagog, aceasta o ştia părintele Nicodim. De aceea, în faţa cerinţelor lui neschimbate, s-a plecat şi dânsa, găsindu-şi o altă modalitate de manifestare a dragostei: ajutorarea neştiutoarei de a învăţa după cum i se cerea.

“Şi atunşia măicuţa, săraca, a înşeput să-mi descifreze literă cu literă, să-mi aşeze scrisul pe hârtie, să-mi spună care-i punct şi care-i virgulă, şe înseamnă una şi şe înseamnă alta. Şi aşa, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, am înşeput şi am scris Şele Douăzeşi şi Patru de “Vămi”, slavă Domnului Dumnezeu

“Şi Părintele s-a bucurat foarte mult. A zis măicuţei să aibă răbdare şi cu mine, că trebuie să am răbdare şi eu.”

Aceasta este povestea rămânerii în mănăstire a Maicii Veronica.

BĂIATUL ÎN CĂMAŞĂ CU CAROURI
De vorbă cu Gheorghe GAVRILIU

Lipsa de organizare a vorbirii prietenului Gheorghe Gavriliu constituie o enigmă pe care cititorul o va dezlega abia în ultimile rânduri transcrise aici de mine din cele ce a cuvântat. El îşi va dezvălui taina, cu vehemenţă, conştient că îi voi face public acel secret. Nu m-a întrebat nimic în legătură cu aceasta. Nici măcar nu a reţinut că îl imprim în vederea scrierii unei cărţi, ci a socotit că acea casetă, pe care constata că îi reţineam cuvintele, urma să fie ascultată de mulţi inşi. Nu ştiu cum gândea că avea să se petreacă aceasta: la radiodifuziune sau în ce fel? Orice va fi fost în cugetul său, important este că ştia despre cele ce mi le încredinţa că nu vor fi ascunse de mine; dimpotrivă. Mai mult, cred că dorea să ajungă la urechile tuturora ruşinea pe care şi-o striga cu glas tare. Aşa încât rog cititorul să-i descifreze încâlcelile, şi ezitările, şi încurcăturile, pentru că satisfacţiile sale emotive şi intelectuale vor fi pe măsura efortului depus pentru accesul la sensul deosebit de elevat al spuselor lui.

Comentatorul se cuvine să tacă – aşa cum se va vedea că-şi recomandă însuşi conlocutorul meu sieşi – pentru ca ceilalţi să nu-şi dea seama cât de lipsit de adâncime este.

Eu îl cunosc pe Părintele Nicodim, din 1959, de două persoane din satul Tărâţa, de o fată cu mama ei, şi una, şi alta numindu-se Maria, şi chiar în ziua de Sfânta Treime m-au dus la Părintele Nicodim ca să mă mărturisesc. Dar ele nu mi-au spus condiţiile Părintelui Nicodim. Şi nişi eu nu le-am întrebat, pentru că nu mi-am dat seama că trebuia s-o fac. Eram, deci, tot aişişa cu tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte.”

V-aţi lămurit le ce mă refeream: prepoziţii ciudate, cum ar fi: ” de o fată cu mama ei” – folosită cu un cuprins mai larg; hai să încercăm înţelesul: prezentat de o fată şi cu mama ei… O mamă cu fiica sa împărtăşindu-se din acelaşi nume de botez! Există un duhovnic care pune păcătoşilor anumite condiţii misterioase! Evenimentul are loc într-o zi ieşită din comun: e ziua lui Dumnezeu însuşi, ceea ce face să se amplifice straniul! Pentru ca, în cele din urmă, cititorul să afle că, de fapt, naratorul se găsea încă alături de tatăl său…

“Zîc: “Tată, eu vreau să plec la mănăstire cu Maria lui Stoican şi cu mama ei.” “Măi, băiete, dar cum să pleci tu chiar aşa, măi, băiete, dar îţi trebuie şi ţie, măi, o leacă să te speli, o haină curată, îţi trebuie şi ţie un ban acolo, ca să ai în buzunar.” Eu nefiind salariat, tata nişi atâta, zîc: “Tată, cu şe se duc ele, merg şî eu”.

Recunoaşteţi sfătuirea feciorului de împărat cu tatăl său încoronat, înainte de a încăleca pe calu-i înaripat căruia va învăţa că se cuvine să-i pună sub bot un făraş de jăratic cât mai viu.

“Ş-am plecat sâmbătă, să zîc aşa, pe la vreo ora trei, am plecat pe-aişaşa prin pădure, codrul Blăjeşti, şi am intrat în oraşul Buhuşi. Acolea, când am ajuns la gară, aşa, nu era ca acuma autobuz din oră-n oră. Şi nişi eu, nefiind pus aşa în temă, neştiind mersul lucrurilor, îmi spune Maria, fata: “Frate Gheorghe, ştiţi şe, trebuie să mai stăm până pe la ora doişpe, că la unşpe iasă munşitorii din fabrică şi merjem cu trenul până la Piatra Neamţ”.

“Am mai stat acolo în gară, ne-am suit în tren şi ne-a dus o cursă locală în afară de Piatra Neamţ, la o distanţă de vreo şinşi kilometri, dar până am ieşit din gară: vorbă, discuţii, mă rog, vorbe feluri şi felurite şi-mi zîşe mama şi cu fata: “Frate Gheorghe, hai să merjem de-aişaşa ia.”

Urnirea lor nu le zmulge un mare efort că, iată, somnul a şi dat peste ei, ca şi cum cele plănuite le-ar fi fost interzise:

“Am mers pe jos în afară din gară vreo trei kilometri, am mers şi am dormit la o intersecţie. Pe atunşia se numeau “Bufeturi”. Şi la “Bufetul” şela am stat pi prispă şi-am mai moţăit noi acolo vreo oră, o oră jumătate, până o venit un autobuz, pe la şe oră nu pot să-mi dau seama, da-m plecat cu autobuzul şela şi ne-o scos în afara oraşului, la o distanţă să spun aşa… Cum îi spune acolo la intersecţie?”

E singura oară când recurge la memoria nevestei sale. Localitatea rurală avea o oarece însemnătate: cei trei păreau o trupă mică de cavaleri din Evul Mijlociu, rătăcind în căutarea Mântuirii. Soţia lui îi răspunde şi el reia:

“Bodeşti. Şi acolo la Bodeşti am coborât. Era soarele cam sus. Era aşa cam vreo opt, să zic eu. Şi femeia aşeea şi cu fata au zîs aşa: “Marie, noi trebuie să mergem la Sfânta Liturghie”, că era chiar în ziua de Sfânta Treime, când se punea tei la poartă. Şi ne-am dus la primul sat, cu denumirea Bodeşti, şi am intrat acolo la sfânta biserică şi am stat la Sfânta Liturghie, eu, fata care m-a adus şi cu mama, trei persoane, am stat acolo. După Sfânta Liturghie, ne-am dus de am luat Sfânta Anafură, ne-o dat şi nouă câte-o crenguţă di tei şi am plecat în drumul nostru înspre mănăstirea Văratec. Că acolea era Părintele Nicodim în 1959.”

Nu-mi iese din minte că grupul lor era alcătuit din trei persoane, semănând cu cei trei Magi, trei păcătoşi ce aspirau să ajungă la Părintele şi nu mai izbuteau: mereu li se ridicau înainte oprelişti şi necazuri, pe această cale a străpungerii printre interdicţii. E ca un drum al iniţierii. Ba chiar asta şi era pentru Gheorghe!…

Dar fiindcă nişi ele nu mi-au spus mie şi nişi eu nu le-am întrebat, fiindcă nu mi-am dat seama despre şe este vorba, cine este persoana Părintelui Nicodim, am mers pe drum. Şi am plecat după Sfânta Liturghie, să zişem aşa, pe la unşpe jumatate, doişpe aşa, şi am mers de la Bodeşti până în mănăstirea Varatecul pi jos.

“Când am ajuns la mănăstirea Varatecul, hopa c-o ieşit Părintele Nicodim di la vişernie: terminase. Eu, necunoscându-l, persoanele astea două cunoscându-l, zîşe una din două: “Blagosloviţi Prea Cuvioase Părinte!””

“Dacă am văzut că şi fata şi mama au făcut aşest jest, m-am dus şi eu după ele şi şe-au făcut ele am făcut şi eu. Ca Părintele Nicodim, Dumnezeu să-l ierte, să-mi spună, adica spun fetele: “Prea Cuvioase, am venit şi noi şi vrem să ne mărturisim.” Şi când mă priveşte Părintele Nicodim pe mine în speşial, o făcut un jest aşa, poate că nu mi-am dat seama că am zis eu în mintea mea că-mi este neplăcut, după mintea mea de atunşia. Da’ acuma dacă mă mai întrebaţi, aş spune că este corect. Şi-o făcut aşa: “Da, vă mărturisesc. Da’ pe tânărul” şi m-o luat de gulerul cămeşii: “nu-l mărturisesc.” “Da’ di şe?” Fiindcă aveam o cămaşe în carouri. Fiindcă mama nu ştia despre şe este vorba; eu nişi atâta, fiind mai mic aşa.”

Nu mă pot abţine să fac o mărturisire jenantă despre o faptă de-a mea, ca profesor, ce-mi pune un nod în gât de câte ori îmi revine în minte. O faptă, dacă vreţi, asemănătoare excluderii tânărului Gheorghe de la spovedanie cu acel prilej. Dar mai bine să recunosc despre ce e vorba.

Eram lector la Institutul Teologic de Grad Universitar, cum se numea pe atunci, astăzi Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti, eram un lector, ziceam, care abia îşi începuse activitatea de vreo două luni. Impresia ce nu mi se tocise încă era că urma să predau limbile engleză şi franceză… în rai! La ea contribuiau armoniile glasurilor tinere ce se exercitau în cadrul orelor de muzică bisericească sau corală, ajungându-mă şi pătrunzând după mine în orice sală de curs m-aş fi aflat; rugăciunea rostită la începutul fiecărei dimineţi; sâmbetele seara când, după vecernie, îmi revenea, din când în când, să mă adresez studenţilor, din faţa altarului, şi multe alte obiceiuri mă îndemnau să uit în ce lume trăiam, mai ales din ce lume odioasă proveneam atunci când intram în clădirea institutului. Dimpotrivă, mă lăsam amăgit, cum ziceam, că aş fi trăit angelic.

Cât de greu mi-a venit, ridicându-mi privirile, într-o bună zi, să constat că unul dintre studenţii aflaţi înaintea mea, în loc să aţintească foile albe depuse pe pupitrul său, ori catedra, îşi cobora cu dragoste ochii către pantalonii de pe sine, pe care-i măsura de parcă nu i-ar fi văzut până atunci. Ba am şi surprins nişte zâmbete de conivenţă – mi s-a părut – schimbate cu colegul de bancă, cu trimitere specială la aceeaşi piesă de îmbrăcăminte.

Acela, constatând că îi prinsesem în culpă de neatenţie, ştiindu-mă om cumsecade şi care înţelege de glumă, m-a întrebat: “Vă plac pantalonii lui?”, numindu-şi prietenul. “Azi i-a cumpărat”, adăugă, să-i facă o plăcere. “Va să zică, n-am greşit: aproape că nu i-a mai văzut” , am fost încântat să constat. Dar nu asta avea importanţă în acele clipe solemne.

Mi-am coborât pupilele asupra ‘corpului delict’ şi am constatat că era o pereche de blugi, pe atunci o piesă rară, căutată mai ales de o specie de juni ce nu prea aveau multe în comun cu Biserica, mai golănoşi, dacă-mi este îngăduită calificarea aspră. (Astăzi greu izbuteşte soţia să mă facă a mă despărţi de blugii, întretimp, deveniţi piesa mea de îmbrăcăminte cea mai îndrăgită…)

Nu este exclus ca unii dintre tinerii aceia să fi avut în comun cu Biserica mai multe decât mine – aşa cum se dovedea în cazul în speţă, însă eu să nu-mi fi dat seama. Cert este că blugii nu mi se păreau a se potrivi statutului de ‘înger’, nefiind universal recunoscuţi ca dotaţi cu aripi. Nici nu-i închipuiam asortându-se cu succes pe sub straiele liturghisitorului. Drept care, uitând că mă aflam în grădina Edenului, l-am scărmănat cum mă pricepeam pe bietul copil, întrebându-l dacă nu-şi putea cumpăra o pereche de nădragi normali şi nu unii dintr-aceia de şmecher.

Îl ridicasem în picioare, îl cam făceam de două parale, neîncetând a-i aminti că, după chip, n-aş fi crezut să fi fost în stare tocmai el de una ca asta – adică recunoscând că mă convinsese demult că era un tânăr ponderat şi cuminte.

El nu se amesteca în vorbă în nici un fel. Doar roşea, să arate şi el că-mi era partener de discuţie şi că nu mă lăsa să monologez, ceea ce ar fi fost ruşinos. Apăram cu înverşunare moralitatea preotului, ţinuta lui sobră, îi acuzam pe încălcătorii lor de fuga ortodocşilor la sectanţi. De aş fi avut dreptate, mă întreb dacă eram eu omul potrivit să iau de urechi, într-un chip figurat, nişte flăcăuandrii care-şi jertfeau cei mai frumoşi ani şi, în continuare, vieţile, de dragul tocmai al Ortodoxiei, eu rămânând în afara sacrificiului, un biet belfer predând limbi moderne.

Când am istovit, l-am invitat să ia loc.

Curând a sunat clopoţelul să vestească recreaţia; unul dintre colegii victimei mele mă urmă pe coridor.

“Domnule profesor, îmi permiteţi: X nu este un băiat rău. Dacă a cumpărat blugi, n-a făcut-o pentru a se făli cu ei, dar sunt mai convenabili, nu numai ca preţ, dar şi mult mai rezistenţi; ba, cred că sunt şi mai călduroşi, având ţesătura atât de strânsă; şi el e băiat sărac.”

Pe dată mi-am dat seama că vorbitorului îi fusese milă de mine şi nu voise să mă lase în greşeală, căci, probabil, mă preţuia pentru cine ştie ce motiv.

După cum eu îl judecasem pe celălalt ca să-i deschid ochii – şi o făcusem cu grosolănie: în faţa tuturor colegilor, să nu mai pomenesc că îl muştruluisem în numele unui neadevăr -, acum mă îndrepta el pe mine, cu delicateţă, doar faţă către faţă, arătându-mi cu blândeţe unde greşeam.

Gheorghe Gavriliu, astăzi, l-a înţeles pe Părintele Nicodim, care cerea ucenicilor săi a nu alerga să se ţină în pas cu moda – ceea ce băiatul, personal, nu ştia atunci că ar fi intrat în pretenţiile duhovnicului. Maica lui intenţionase să-i facă o plăcere şi prin capul nici unuia dintre dânşii nu trecuse ideea de a-l pune pe Gheorghe, cumpărându-i-se o cămaşă cadrilată, în pas cu moda! Nădăjduiesc ca şi acel student al meu, al cărui nume nici măcar nu-l reţin, să fie la fel de înţelept şi să mă ‘înţeleagă’ Am nevoie de asta.

Dar e posibil ca alta să fi fost explicaţia atitudinii duhovnicului: imprimeul să fi desenat ‘cruci'; a te înveşmânta în ‘cruci’ echivala cu a lua în derâdere Răstignirea.

“In fine, o trecut atunşia.”

Gheorghe Gavriliu rezumă în cinci cuvinte o noapte de nesomn. Din aceasta nu vreau să reţină cititorul zvârcolirea omului care nu se lasă pradă amorţirii minţii nici mort, deoarece tânărul s-a simţit adânc jignit, ci vreau ca cititorul să reţină înseninarea insului ce, la sfârşitul întrebărilor puse sieşi şi lui Dumnezeu, în câte ceasuri s-au depănat de când a încercat a închide pleoapele, a priceput că nu el, ci duhovnicul necunoscut avea dreptate sau măcar că, de nu înţelegea pe dată unde pâlpâia adevărul, merita să aştepte să i se lumineze conturul acestuia.

“Am dormit atuncia la Maica Epraxia, că ea era pe vremea aşeea care primea. Asta o fost duminică seara. Luni dimineaţa, eu n-am ştiut să mă pregătesc după carte, că nu mi s-o spus să mă pregătesc, nişi fata, nişi mamă-sa.”

Va să zică, totuşi, Părintele a acceptat să-l primească la spovadă…

“Când m-am dus acolo, am spus ba c-am furat, c-am fumat, am înjurat, am lovit, am înşalat, m-am retras de la munşi grele, şe-am ştiut şi eu atunşia şi şe m-a mai întrebat Părintele Nicodim. Şi a fost o mărturisire atunşia nu prea după carte, ca să mă înţelejeţi. Şe-mi aduc aminte sigur e că mi-a spus că e păcat să porţi cămăşi din felu’ ăsta. Aşa.”

Acum îl cunoaştem bine, cred, pe Gheorghe Gavriliu. Ştim ce poate şi ce nu poate. Să încercăm să ne închipuim că noi am fi acela care dădea canoanele. Nu vă întreb la ce concluzie aţi ajuns. În schimb, pentru a vă cunoaşte mai bine pe dumneavoastră şi a-l dibui mai sigur pe Părintele Nicodim, să-i dăm iarăşi cuvântul lui Gheorghe:

“Am plecat de acolo. Mi-o dat de şitit. Aşa. Douăzeşi şi patru de cărţi. Eu nu le-am ştiut denumirea. Şi viind spre casă, îmi spune sora Maria asta, Stoican, Dumnezeu s-o ierte, c-o murit:

“”Soră, unde găsesc eu, tanti Maria, cărţile astea ca să le şitesc?” ‘ce: “Nişi eu nu ştiu, dar să te duşi la unu’ ‘Fratele Jorj’ de la Grigoreni.””

Înainte de a porni cu Gheorghe în căutarea sursei de care avea nevoie, vom constata că greu canon a primit… şi vom mai afirma că Părintele Nicodim Măndiţă a fost sigur că rezolvarea problemei puse sta în puterea pocăitului.

“Tot ele m-au dus la prezentul socru.” [Gheorghe Gavriliu urma să se căsătorească în familia acestuia, luând-o de nevastă pe fiica adoptivă a lui Jorj Ionescu.] “Că eu n-am ştiut unde este Ionescu Jorj ăla; m-au dus ele. Chiar în ziua de Buna Vestire m-au dus acolo.

“Am văzut mai multe persoane, fete, tineret, flăcăi, oameni tineri cu barbă, aşa.

“La urmă spune fata asta: “‘Frate Jorj’, am fost la mărturisire cu băietu’ ista şi i-a dat Părintele Nicodim douăzeşi şi patru de cărţi de şitit. Care-s aşelea cărţi?” Ş-apăi, socrul respectiv ne-a spus: cutare, cutare, cutare şi aşa mai departe, până s-a completat douăzeşi şi patru. Aşa.”

Şi cu asta s-a încheiat o nouă etapă din ascensiunea duhovnicească a povestitorului. A devenit ‘fiul’ Părintelui Nicodim. Urmează canonirea cu canonul.

Pentru orice eventualitate, dacă or fi şi ucenici care nu au înţeles cum se cuvenea luată învăţătura duhovnicului lor, doresc să adăstăm numai o clipă pentru a reţine că, deşi era împotriva ‘cămăşilor în carouri’ şi a oricărui element de îmbrăcăminte ce putea fi bănuit că trăgea în pas cu moda şi, mai ales, urmărea atragerea privirilor sexului opus, ori, luând lucrurile altfel, ducea, din neştiinţă, la batjocorirea semnului Crucii, dedus din desen, Părintele Nicodim, după ce a declarat că nu-l va spovedi pe tânărul ce călcase, fără s-o ştie, alături de recomandările sale, cu toate astea a făcut-o, pentru că în el triumfau iertarea, înţelegerea şi bunătatea. Dacă înţeleg bine morala ce se poate extrage din întâmplare: pentru Părintele Nicodim, mântuirea atârna mult mai greu decât pedeapsa.

Ei, pi parcurs, le-am şitit; m-am mai dus; nu le-am şitit pe toate; m-am mai dus şi-a doua, şi-a treia oară; şi Părintele m-a mai tatonat, am mai stat de vorbă cu el. Aveam o listă cu cărţile; şi care-o şitém, mai făşeam o cruşe, care-o şitém mai făşeam o cruşe. Când mă mai duşeam la el, la spovedit, îmi mai dădea câte o carte. Scriam acolo: “Poarta Raiului”, “Hristoitia”, “Noul Testament”.

Este nespus de interesant să bagi de seamă că există nişte legi nescrise ale naraţiunii, de care ascultă câţi le studiază prin şcoli, dar şi aceia ce nu le studiază, ci le deprind din exemplul altora sau se nasc cu ele înscrise în cuget, în conglomeratul spiritual dăruit nouă la naştere şi purtând numele: talentul povestitorului.

Mai adineaori m-am împiedicat de una dintre acele legi, dar n-am voit să-l tulbur pe cititor şi să-l scot din transa istoriei ascultate. Acum pot menţiona despre ce era vorba, că tot l-am depărtat de firul băsmuitorului; este vorba despre gradaţia logică a elementelor ce compun creşterea unei acţiuni semnificative din cadrul aventurii eroului.

Sosirea la locul ce se identifica ţelului călătoriei de iniţiere a lui Gheorghe e descompusă în trei momente: a) neputinţa lui de a-şi atinge scopul, pentru că nu ştia unde se găsea acel ciudat purtător al titlurilor de cărţi, numitul ‘Jorj'; b) dezvăluirea călăuzelor sale şi c) numirea zilei faste, acea dată calendaristică deosebită urmând să-l ajute a-şi dezlega greutăţile ce se cuvenea să le învingă – o sărbătoare însemnată ortodoxă revărsându-şi plinătatea harului şi asupra lui, Buna Vestire, că o bună vestire a iertării păcatelor săvârşite de el avea să afle: cum să-şi săvârşească, sărmanul, canonul, va să zică.

Urmează împlinirea în continuare a acestei legi a naraţiunii gradate: a) a ajuns la capătul călătoriei sale de cunoaştere; b) ce a văzut acolo, adică pătrunderea indirectă într-un mister, pe care încă nu-l putea înţelege (mulţimea a tot soiul de oameni în aşteptare, cărora urma să li se asocieze, care-l intrigau: mai ales cei cu barbă) şi c) simplitatea rezolvării tainei ce-l adusese acolo: denumirea celor douăzeci şi patru de titluri.

O altă lege ce tutelează istorisirea lui Gheorghe este încheierea naraţiunii în acelaşi punct de unde a pornit ea (ziua Sfintei Treimi, cu alte cuvinte conducerea paşilor de către Dumnezeu însuşi, cu întreaga sa putere), ceea ce conferă o mare unitate întregului.

“Şi uite eu d-atunşia îl cunosc pe Părintele Nicodim, din ’59, chiar în ziua de Sfânta Treime. Aşa.

“Şi, cum eram atunşia necăsătorit, mă duşeam la el şi de şinşi-şase ori pe an M-am mai dus şi pe la alte mănăstiri, la Sihăstria.

“Ca duhovnic, mi-o fost din ’59, din ziua de Sfânta Treime, până-n ziua când o deşedat, în ’75. În Postul Mare m-am mărturisit ultima dată; şi Părintele parcă o înşetat din viaţă prin iulie; cam aşa şeva. Nu-mi amintesc data preşisă aşa. L-am avut duhovnic.”

Intre timp, însă, au avut loc evenimente dramatice ce au schimbat cursul vieţii tuturora, inclusiv a lui Gheorghe Gavriliu.

“Şi după aşeea, pierzând punctul prinşipal de sprijin: duhovnicul, m-am dus la Părintele Cleopa. Da’ de şe m-am dus la Părintele Cleopa? Tot datorită faptulu’ lu’ socru’ Ionescu Jorje. Că luându-mă la discuţie cu el – că nu ştiu şe discutam noi la o masă, şi a venit vorba despre Părintele Cleopa -, îmi spune socru': “Băi, Gheorghe, Părintele Ilie Cleopa e un preot şe nu există în întreaga Moldovă.”

“Da’ el nu l-a cunoscut ca persoană. După şe-o deşedat Părintele Nicodim.”

Trebuie să înţelegem că l-a cunoscut personal abia după decesul Părintelui Nicodim. În cele ce urmează, povestitorul revine le evenimentul ce l-a îndemnat să-l caute pe părintele Cleopa: cumplita dezorientare adusă de arestarea Părintelui Nicodim, în urma căreia se aştepta să fie la rândul său ridicat de acasă de Securitate, anchetat, torturat şi determinat să profere acuzaţii împotriva tuturor celor respectaţi şi îndrăgiţi şi, mai ales, a duhovnicului fără de care nu mai făcea nici un pas în viaţă. Tocmai ultima caracteristică a rolului jucat în existenţa sa de Părintele Nicodim este aceea care îl face să se simtă îngrozitor de singur, fără învăţător, fără sprijin, fără lumină.

Şi iată-l căutând un alt îndrumător. Nu că Părintele Nicodim nu l-ar fi satisfăcut din acest punct de vedere, dar Părintele, aruncat după gratii, pierise pentru el. Iar omul nostru se îndulcise la a fi fost ghidat în viaţă de altul mai înţelept, devenise dependent de sfaturile unui duhovnic.

“În ’64 am fost să fac pârnaie [cu înţelesul: “era să fac”], deja că socru’ o făcut, Ionescu, Părintele Nicodim, Grigore Bălan, Poeţelea Vasile, Măjirescu Constantin, Palade Gheorghe şi mai e o fată: Ileana Popa, din Scorţeni, şi c-o fată de la Calu-Iapa, or făcut pârnaie! În ’64.

“Ne-or depistat atunşia că noi faşem nişte treburi.

” “Măi, şe să fac eu? Unde să mă duc eu să şer un cuvânt?! [unul de învăţătură] Şe să fac?”

“Auzindu-l tot pe socru’ meu că părintele Cleopa este o persoană de nota zeşe, m-am dus la el.

“Atunşia era la stupină şi era cam pe timpul fânului. Şi când m-am dus la Sihăstrie, am întâlnit pe un părinte şi i-am spus: “Eu vreau neapărat să vorbesc cu părintele Cleopa.” “Pe părintele Cleopa nu poţi să-l găseşti, că el vine pe la şinşi, la şase, ca să ţină cuvânt la persoane. Da’ la ora actuală e dus pe munte.” “Păi, cum să fac eu să-l depistez? Trebuie să mă duc pi munte acolo!”

“Eu eram îngrămădit că deja intrasem în piesă, cu declaraţii şi cu ameninţări, că cică: “Ce te-ai răţoit, băi? Ajungi să te tăvăleşti pe jos, băi! Tu ai înţeles?!” Şi mai spune unu’ o vorbă urâtă: “Băi”, zişe, “eu când te-oi strânge pi tine de un c” – de acolo de dedesubt – o spus o vorbă aşa ţigăneşte, “tu spui totu’!”

“Da’ eu n-am ştiu’ despre şe este vorba că părintele Constantin Măgirescu m-o dus la Curtea di Argiş, să fac o sobă acolo. Da’ părintele, când ne-o dus acolo, am avut şi nişte bagaje.

“Da’ şe rost avea să vă întreb eu, ca pe dumneavoastră: Domnu’, profesor, şe-aveţi dumneavoastră în bagaju’ ăsta? N-avea rost Da’ părintele avea cărţi acolo; şi-a dus acolo la Buneşti. Am rezolvat problema cu soba şi când m-or strâns ăştia işi-şa în chingă, n-am căutat să spui adevărul. “Băi, bărbosule, băi, ia ascultă, tu crezi că aişia paşti boboşi?! Tu ştii cu şine stai de vorbă?!” N-am putut să-mi dau seama cu şine stau eu de vorbă, că pur şi simplu era un şivil. Aşa. “Nu ştiu, domn’e. N-aveţi nişi o ţînută şivil, ca şi mine Nu poşi să-mi dau seama şine sunteţi” El mi-o arătat, aşa, galoane, caschetă, una-alta “Băi, tu recunoşti că pe data de ai fost la Buneşti cu Constantin Măjirescu şi c-o avut patru bagaje?” Eu, când am auzit aşa şeva, mi-am dat seama: “Bă” , zîc, “ăştia or răscolit şî sunt informaţi de adevăr. Şe să spun eu altşeva?” N-am zîs nişi da şi nişi nu. Dar el dacă a văzut că n-am zîs nişi într-un fel: “Bă, nu răspunzi la întrebarea asta?” N-am zîs nimica. Eu, totuşi, în felul meu, am fost ca să acopăr. “Aişi nu răspunzi, mă Bă, tu recunoşti că ai lucrat cu Gheorghe Palade” – acuma îl ştiţi pe Gheorghe Palade – “bă tu recunoşti că Gheorghe Palade te-o băgat la Sfântul Petru, la 37″ [este una dintre adresele unde locuiau fraţii din Bucureşti şi unde muncea Gheorghe Palade], “în beci, şi ai făcut cruşi acolo pi placaj, băi?”

“Avea o maşină acolo la care se tăiau cruşi din placaj, adusă de la ‘chieru, nişi nu ştiu cum îl mai cheamă, nişi dacă mai trăieşte. El o adus-o. Şi cruşile aşelea le-am făcut cu obligaţie, ca să deie Rachieru” [acum i-a revenit în minte numele] “nişte manuscrise vechi, nişte cărţi vechi, ca să poată Părintele Nicodim… – aşa am înţeles eu pe vremea aşeea – că n-am întrebat şe făşea Părintele. Aşa ca să iscodeşti? Şe am prins, am prins, n-am întrebat mai mult nimica. Şe mi-o spus să fac, aşeea am făcut. Cruşile aşelea, ştii cât am făcut? Trei mii de bucăţi. Trei mii de bucăţi am făcut! Şe ar fi făcut Palade cu ele, că le-o dat lui Rachieru, că Rachieru le-o luat şi o mai dat manuscrisele înapoi, nu pot să ştiu. Nu mai ştiu. Aşa.”

Deoarece a fost rostit un nume inedit pentru cititor, s-ar cuveni să adăstăm puţin pentru a ne lămuri despre cine este vorba.

Trebuie ştiut că aceşti prieteni şi admiratori ai părintelui Nicodim, de care mă ocup în acest volum şi următoarele, compuşi numai din ucenici ai lui, nu erau singurii ce străbăteau ţara în lung şi-n lat, încărcaţi cu traiste, rucsacuri, geamantane de cărţi religioase şi obiecte de cult, să le vândă în aglomeraţiile rurale iubitorilor de lecturi pioase şi de biserică. Nu voi înşira aici nume şi fapte ale altor difuzori de carte bisericească din acele timpuri, mai mult sau mai puţin independenţi, pentru că, pentru mine, importantă astăzi este numai povestea celor pe care mi i-am propus să-i cunosc, prin acea formidabilă organizare pusă pe picioare de duhovnicul numit, organizare ce, de când a fost ţara ocupată de ruşi şi mult timp după aceea, adică până în 1964, a fost capabilă să se opună analfabetismului materialist şi ateu impus în ţara noastră de puterea politică vândută ocupantului.

Totuşi, deoarece, ici şi colo, în cadrul cercetării istoriei nicodimismului, îmi mai cad privirile pe numele unuia sau altuia dintre ceilalţi difuzori de carte bisericească, nu voi păstra tăcerea asupra lor, ci le voi prezenta şi lor faptele, pe cât cu putinţă.

Astfel, procesul-verbal de interogatoriu al lui Vasile Poeţelea, din 7 septembrie 1964, consemnând o anchetă ce a durat între ceasurile 17 şi 10 minute şi 20 fix, ne pune la dispoziţie o sumă de date privitoare la ipodiaconul Ion Rachieru, tocmai pomenit de Gheorghe. Să ne retragem în vârful picioarelor, pentru a-l lăsa pe anchetat să răspundă întrebărilor anchetatorului său, ca să afli, iubite cititorule, date noi întru lămurirea celor ce ţi-au parvenit până acum.

“ÎNTREBARE: Într-un proces-verbal de interogatoriu anterior ai declarat că ai avut legături şi cu numitul RACHIERU ION.

“Cine este numitul RACHIERU ION?

“RĂSPUNS: Numitul RACHIERU ION este în etate de circa 55 ani, originar din comuna Sâmbureni, care aparţinea de fostul judeţ Olt, a fost de profesie ipodiacon, nu este căsătorit, s-a ocupat cu colportarea unor obiecte de cult ortodox şi ştiu că domiciliază în comuna natală, unde are o gospodărie.

“ÎNTREBARE: Când şi în ce fel de împrejurări l-ai cunoscut pe numitul RACHIERU ION?

“RĂSPUNS: Eu l-am cunoscut pe numitul RACHIERU ION prin anul 1937, la tipografia numiţilor TOUBIS şi KASNAR din Bucureşti, str. Bradului, unde eu tipăream cărţile scrise de MĂNDIŢĂ NICOLAE şi pe care apoi le comercializam împreună cu numiţii MĂGIRESU ION şi MĂGIRESCU COSTACHE.

“RACHIERU ION aflase despre noi că ne ocupăm cu colportarea de materiale mistic religioase, a venit la mine pentru a ne cunoaşte şi mi-a propus să intre şi el în grupa noastră, pentru a comercializa obiecte de cult.

“Eu i-am răspuns numitului RACHIERU ION că nu-l putem primi în echipa noastră, însă de atunci am rămas în relaţii bune, ne-am mai văzut din când în când, nu ne-am duşmănit şi nici nu ne-am judecat.

“ÎNTREBARE: Ce legături ai avut cu numitul RACHIERU ION, după ce l-ai cunoscut?

“RĂSPUNS: După ce l-am cunoscut pe numitul RACHIERU ION, în decursul anilor, cu ocazia deplasărilor ce le-am făcut împreună cu MĂGIRESCU ION şi MĂGIRESCU COSTACHE, pentru a colporta cărţi şi broşuri cu caracter mistic religios, l-am întâlnit prin diferite localităţi ca: episcopia Olteniei [!] din R. Vâlcea, unde era fecior de casă la fostul episcop VARTOLOMEU, iar mai apoi l-am văzut pe la mănăstirile FĂGĂRAŞ, NEAMŢ, CERNICA, ŢIGĂNEŞTI şi prin alte locuri unde vindea materiale de cult ca: cruciuliţe [cacofonia aparţine textului citat] , iconiţe, cărţi şi broşuri, pe care le transporta cu un geamantan.

“În anul 1948, după ce ne-a fost ridicată autorizaţia în baza căreia colportam cărţi, broşuri şi alte materiale de cult, numitul RACHIERU ION ne-a vizitat foarte rar la domiciliul nostru din Bucureşti, str. Sf. Petru Tei Nr.37, cât şi în Bd. Republicii 21, cu care ocazii a mai cunoscut pe numiţii PALADE NICOLAE, PALADE GHEORGHE şi BĂLAN GRIGORE.

“Cu ocazia vizitelor pe care RACHIERU ION le-a făcut la domiciliul nostru, ne-a adus şi ne-a vândut de mai multe ori prune uscate.

“RACHIERU ION în ultimii ani de zile ştiu că vindea sau schimba cărţi bisericeşti; ne-a adus şi nouă în primăvara anului 1964 două sau trei cărţi legate cu chipuri sfinte şi ne-a cerut ca, în schimb, să-i confecţioneze din placaj numitul PALADE GH. mai multe sute de cruciuliţe.

“Eu nu am fost de acord ca numitul PALADE GHEORGHE să confecţioneze aceste cruciuliţe, întrucât avea serviciu şi era bolnav.

“PALADE GHEORGHE, în faţa mea, a fost de acord, însă până la urmă s-a înţeles cu RACHIERU ION şi a început ca, în schimbul acelor cărţi, să-i confecţioneze din placaj lui RACHIERU ION cruciuliţe.

“Ştiu că numitul PALADE GHEORGHE a demontat motorul electric de la maşina de spălat rufe, pe care l-a montat la o pânză de traforaj cu ajutorul căreia a confecţionat din placaj, la domiciliul său din str. Sf. Petru Tei Nr. 37, mai multe sute de cruciuliţe.

“Pe aceste cruciuliţe de placaj numitul PALADE GH. a lipit cruciuliţe făcute din hârtie, însă nu ştiu de unde a luat el acele cruciuliţe de hârtie.

“ÎNTREBARE: Câte cruciuliţe din placaj i-a dat PALADE GH. lui RACHIERU ION şi ce a făcut acesta cu ele?

“RĂSPUNS: Eu m-am supărat pe numitul PALADE GH. că nu mi-a dat ascultare şi nu ştiu câte cruciuliţe de placaj i-a dat lui RACHIERU ION.

“Eu nu cunosc la ce-i foloseau lui RACHIERU ION aceste cruciuliţe de placaj, însă cred că vroia să le comercializeze.

“ÎNTREBARE: Ce materiale a mai primit RACHIERU ION de la PALADE GH. şi celelalte elemente din grup, pentru a le comercializa?

“RĂSPUNS: Eu nu i-am dat numitului RACHIERU ION nici un fel de materiale mistic religioase, pentru a le comercializa.

“De asemenea, din câte cunosc eu, numitul RACHIERU ION nu a primit nici de la ceilalţi din grupul nostru materiale cu caracter mistic religios pentru a le comercializa.

“Nu cunosc dacă RACHIERU ION s-a mai ocupat cu colportarea de materiale cu caracter mistic religios, nu am purtat nici un fel de discuţii în acest sens cu el.

“ÎNTREBARE: Cu ce elemente a mai avut legături RACHIERU ION?

“RĂSPUNS: De când îl cunosc eu pe numitul RACHIERU ION, ştiu că umblă numai singur şi nu ştiu să mai fi avut legături cu alte elemente.

“După ce am citit prezentul proces-verbal de interogatoriu, cuvânt cu cuvânt, şi am constatat că el corespunde întrutotul cu cele declarate de mine, îl susţin şi semnez

Vasile Poeţelea

ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE, MAIOR

V. Dumitrescu”

Să revenim la cele ce povestea Gheorghe Gavriliu.

“Atunşia şe am mai făcut cu Palade, la 37? Am făcut albumul cu “Douăzeci şi patru de Vămi”, opt exemplare. Ei, neavând servici, legau cărţi. După ce terminam eu treaba prin sat că, eu neavând servici, meseria mea de bază o fost asta, iarna, mai făceam un pat, o masă, un geam, una-alta, iaca aşa, şi fiind solicitat acolo, am lăsat aişeaşa şi m-am dus acolo şi m-am apucat de legat cărţi. M-am învăţat să leg cărţi. Şi acuma, făcând fratele Gheorghe volumele astea cu “Vămile Văzduhului”, i-am spus aşa: “Frate, vreau şi eu să-mi dai şi mie un volum di asta, c-am ajutat la tipărit”. El a zîs aşa către mine – îmi spune Palade: “Frate Gheorghe, frăţia ta trebuie să înţeleji nişte lucruri.” “Şi anume care, frate Gheorghe?” “Primul exemplar merje la Părintele Nicodim, pentru verificare. Al doilea rămâne la părintele Vasile. Al treilea la mine. Şi abia pe al patrulea ţi-l dau frăţiei tale.”

“Că adică cum? Primul ieşea mai pronunţat.”

Cititorul trebuie să se transpună în acele timpuri eroice ale tipăriturilor Părintelui Nicodim când, iată, se legau volume de foi bătute la maşina de scris! Iar ele erau mult râvnite, vezi cazul lui Gheorghe Gavriliu.

“Primul ieşea mai pronunţat, ultimul, al optulea, mai puţin. C-aşa ieşea la maşină, dacă erau atâtea foi Şi mi l-a dat pe al patrulea volum.”

Atunci când au început urmăririle acelora care posedau cărţi ale Părintelui Nicodim s-a complicat şi tihna acestui om.

“Eu, acuma, ţineam la el ca la ochii din cap! Şi şe-am făcut? Şe-am făcut eu cu el când am văzut că ăştia ne-nchingă? Am luat toate cărţile de-acasă – aşa m-o dus şi pe mine mintea atunşi -, am luat toate cărţile de-acasă, că am văzut că m-au chemat şi ăştia pe la miliţie, la şerşetări, zîc: “Băi, ştii şe-i cu ăştia? ăştia de-acu’ se pun pe capul meu!” , văzându-i şi pe ăştia [adică ceilalţi ucenici] suspectaţi, luaţi, “Băi, ştii şe trebuie să fac eu acuma? Cum să fac eu ca să apăr cărţile?”

“M-am apucat de am strâns toate cărţile pe care le aveam pe vremea aşeea, şi le-am bagat într-un borcan de sticlă. Aşa. Şi le-am adus aişea-şa ia, la un bordei, la tata, că am să vă arăt şi bordeiu’ unde-i. Şi l-am îngropat acolo, în pământ. Le-am pus în borcan câte or încăput. Capac am pus hârtie şi pe urmă am pus nailon, ca să nu o pătrundă umiditatea. Şi-am să vă mai spui şe am făcut şi cu nişte cărţi, ca să ştiţi pe viitor cum trebuie conservate. Le-am pus în borcanu’ şela.

“Da’, totuşi, eu când le-am pus, şineva de pe undeva m-o depistat. Şi anume şine?

“Era un băiet de icişa, care la ora actuală este pădurar. “Măi”, ‘şe, “eu te-am pândit pe tine că tu făşeai şeva la rădăşina mărului şela la vie, acolo. Mă duc şi-i spun lu’ tata”, că el avea pe vremea-şeea vreo opt-nouă ani. Un copil! Şi se duşe la taică-su. Da’ taică-su era ghebos, da’-i mergea mintea, dom’le, de nota zeşe!

“Ghebosu’ şela l-o învăţat pe tata a faşe sobe. Şi aşa de corect şe era, ghebosu’, şi conştient, cu toate că nu ştia de Dumnezeu, când l-o luat pe tata la prima zi cu el ca să înveţe să facă sobe, o sută de lei o luat pe zi, şinzeşi lu’ tata, şinzeşi lui!

“Şi-mi spune băietul şela, pădurariu': “Băi, Gheorghe, aşa-i că te-am văzut pe tine-acolo, că tu răscoleai la rădăşina mărului, la bordei, acolo, la tat-to. Mă duc şi-i spui lu’ tata.” “Tată, uite şe-i: l-am văzut pe Gheorghe a lu’ Gavril, pe bărbosu’-acolo făcând şeva la un măr şi cu nişte borcane de sticlă.” Da’ zişe tata pădurarului: “Mă băiete, ştii şe? Ia du-te vezi tu şe-i acolo.” Îi merjea mintea lu’ moşu, a ghebosulu’. “Ia, du-te vezi şe făşeau ei acolo.” O vinit. M-o pândit. Când am plecat, m-a văzut şi se duşe şi-i spune lui tat-so: “Tată, ştii şe-am văzut acolo? Sunt două borcane, cam de douşpe kilograme-de zeşe kilograme: îs pline cu cărţi, tată. Şi legate la gură cu şiolofan, cu nailon.” “Dragu’ tatei, ştii şe? Să nu pui mâna să iei şeva de-acolo, tată, că-i pacat!”, zişe ghebosul cătră băiatu’ lui.”

După obiceiul povestitorului, ca şi în “O Mie şi Una de Nopţi”, el deschide uşa către o altă aventură ce aştepta într-un colţ nu prea depărtat al minţii sale, gata coaptă pentru a fi narată.

“Şi lu’ tata, c-o fost cu el la sobă, cu ăsta ghebos, o ţînut lecţie cu tata: “Măi, Ghiţă, tu, măi, merji cu mine p’in casele oamenilor, tu vezi, tată, multe pi acolo. Să nu cumva să te-mpingă pacatu’ să şparleşti şeva, că mă faşi de rahat.” Vezi, îi ţinea lecţie lu’ tata, Dumnezeu să-l ierte, da’ el pi unde ajunjea, Dumnezeu să-l ierte – tata mi-o spus! – mai punea mâna Aţi auzît?! Totuşi, angajamentu’ pe care l-o făcut cu tata!

“Când o venit timpu’ şi m-o luat tata pe mine, zîşe tata aşa: “Uite şi tu, p’in casele oamenilor vezi multe. Să nu cumva, tată, să pui mâna, să nu mă faşi, tată, de rahat! Tu dacă ai nevoie de şeva, să-mi spui mia, că eu le fac, tată, pe tăte.” Da’ şe putea tata să facă, dacă eu am nevoie de patu’ omului, putea tata să-mi ia patu’ omului mie?! Nu putea. Totuşi, probabil tata o spus ca să nu pui eu mâna!”

Bineînţeles că povestea nouă aştepta pe după colţul cuvintelor!

“Şi încă şeva foarte educativ! O-nvăţat tata meserie şi se ruga şineva de tata ca să-l ieie: “Moş Ghiţă învaţă-mă şi pe mine uite aşa” “Hai şi te-nvăţ.”

“Peste vreo două săptămâni se duşe la un profesor. Tânărul ăsta, care era cu tata, avea vreo doi copii acasă. I-a spus tata să se urce în pod, făcându-i tata semn de aişea de jos, pe unde să taie cu fiarăstrăul. Eu nu-l condamn nişi pe ăsta care a fost cu tata, zis uşenic de-a’ lui tata: c-avea şi el copii acasă Şi o văzut vreo două racle cu mere acolo. Şe-o fi zîs uşenicul lui tata? “Şe se-ntâmplă dacă ar fi să iau şi eu vreo două-trei-patru mere-aşa, să duc şi eu la băieţii mei acasă?”

“Le-o băgat în sân, în camaşă, cum cămaşa-i desfăcută, a băgat trei-patru mere, câte o fi putut el să bage acolo. Terminat lucrarea în pod. După şe o terminat totul, îi spune tata uşenicului: “Măi, strânje toate sculele, pune-le în jeantă şi gata, să merjem.” Când s-o aplecat uşenicul după nu ştiu şe, ieşit merele pe sân şi profesorul era acolo, proprietarul care aşa “Măi, Gheorghe, dragul tatei, o căzut casa şeea pe mine”, ‘şe, “când am văzut, am îngheţat.” Aşa. Profesorul, om cu carte, pregătit, n-o zîs nimic. Da’ şi-o dat seama de nişte treburi. După şe o pus sculele într-o traistă şe era, mă rog, se duşe profesorul în pod şi-aduşe nişte mere, îi dă lu’ tata câteva mere, şi lu’ respectivu’ câteva mere, uşenicu’ lu’ tata: “Să duşeţi acasă la copiii dumneavoastră acolo.” “Măi, Gheorghe, aişi aşa era trasat la marjine cu sânje, de ruşine!”

“De asta v-am spus: tata meu n-a fost credinşios. Tata meu a fost un om de lume, o jucat, o mâncat, o băut, da’ de-averea nimănui nu s-o atins! Asta v-o spun din partea lu’ tată-meu, Dumnezeu să-l ierte.

“Mai încoaşe cu vro zeşe ani de-a muri, am avut un frate la Bacău care mi-o murit, Dumnezeu să-l ierte, de canşer; se ruga, şitea de dimineaţă la “Psaltire”, la “Şeaslov”, la nişte cărţi din astea; înşepuse el aşa.”

Este curioasă acestă bruscă rememorare a fratelui mort în chip tragic. Am impresia că se aduce vorba despre el pentru a fi ridicată şi mai sus în ochii cititorului cinstea tatălui. S-a băgat de seamă că acesta nu avea înclinaţii bisericeşti şi nici gust către pocăinţă; totuşi, a trăit îndelung şi s-a bucurat de bune şi rele; pe când fiul celălalt al său, deşi s-a adăpostit la sânul lui Dumnezeu, a avut sfârşitul văzut. Şi atâta cu aducerea în discuţie a fratelui.

Textul de care abia ne-am despărţit are, însă, nişte merite evidente, dar nu uşor de remarcat, pe care sunt dator să le semnalez, fiindcă nu cunosc alte mărturii publicate ce să lumineze, cum o face el, existenţa meşteşugarului sătesc, lipsit de şcoală, făcându-şi ucenicia la orice vârstă, dar izbindu-se de o morală neiertătoare a profesiei sale – deontologie, cum se spune – impresionantă.

“De-aia v-am spus: eu de Părintele Nicodim m-am folosit foarte mult. Şi de Părintele Cleopa tare mult m-am folosit. Şi de alte multe persoane, pe unde m-am dus n-am întrebat de nimica. Mi-o plăcut în viaţa mea ca s-ascult.

“Da’, o vorbă de la socrul meu, ca să v-o mai spun şi asta Eram acolo la socru. Da’ eu n-am auzit, da’ îmi spune soţia: “Ana”, ‘şe, “când ai să te vezi tu într-o comunitate, tu să nu vorbeşti nişiodată, mă, numa’ s-asculţi.” “Şi şe am să fac dacă tac?” “Măi, dacă tu vorbeşti, cei care te-ascultă, din jurul tău, au să-şi dea seama dacă eşti prost sau deştept.”

“Aşa şi eu m-am învoit cu o vorbă de la socrul meu, despre tăşere. Mie-mi plaşe mai mult s-ascult. Aşa.

“Şi dacă eu v-am ascultat de la dumneavoastră o vorbă aşa şi dacă mi se pare nu ştiu cum, eu o verific acasă. “Măi are dreptate, domnul profesor, aşa-i!”

“Eu şe să vă mai spun? Eu închei cu atâta: Părintele o fost bun, este bun şi pentru şei din urmă care o să-l asculte, tot bun o să rămână. Eu am încheiat. De-acuma, mai mult de-atâta n-am şe să vă mai spun.

“Eu, neştiutor de carte, numai de patru clase, ş-aşele numa’ aşa ia, cum îs ele, că eu nu pot să şitesc. Dacă dumneavostră m-aţi pune pe mine ca să şitesc într-o carte, da’ nişi nu vreau să vă fac să suferiţi, nu pot să desşifrez aşa clar, ‘şa, nu poşi.

” Mie cartea nu mi-o fost dragă, ca s-audă toată lumea caseta asta: nu mi-o fost dragă cartea ! De şe să spun? Da’ când v-am văzut pe dumneavoastră că tencuiţi, că bateţi un cui, că nu ştiu şe mai faşeţi dumneavoastră, eu v-am prins aşa din mers. Şi-am căutat să vă imit. Astea le-am prişeput eu aşa. Eu mai mult de-atâta nu pot să Cele douăzeşi şi patru de cărţi le-am şitit, da’ ştiţi cum? Le-am şitit în taină, la mine aşa. D-atunşia, după şe mi-o dat de şitit, eu am învaţat limba română, carte, ca să mă-nţelejeţi. Atunşi am învaţat carte . Aşa!

“La etatea mea de om bătrân, de moşneag, eu atâta pot să vă spun: ŞINE NU ŞITEŞTE GREŞEŞTE, una. Aţi înţeles? Şi preotu’ care nu dă, indiferent dacă-i de mănăstire, dacă-i paroh, dacă-i mai ştiu eu cum, că e pregătit sau că e mai aşa, mai puţin, ŞINE NU DĂ DE ŞITIT, GREŞEŞTE.”

Nu poate nimeni să nege dragostea de Dumnezeu a talentatului Gheorghe Gavriliu. Se pare că pe orice pune mâna, în materie tehnică, izbuteşte. Oricum, eu l-am găsit lucrând la un gater, de construcţie proprie, după planuri personale, unicul din multe sate în jur! Din textul de mai sus, aflăm că se pricepe la traforat astfel încât să facă 3.000 cruci comercializabile; a învăţat meseria de sobar, aceea de legător de cărţi; este tâmplar, dulgher

Revenind: nimeni nu poate nega dragostea lui de Dumnezeu şi imensul respect purtat Părintelui Nicodim care l-a determinat să iubească lectura, deşi, anterior, nu putea suferi cartea…

În acelaşi timp, cititorul a băgat de seamă cu cât bun simţ îi portretizează pe tatăl său, ca şi pe cel de l-a învăţat pe cel din urmă meseria de sobar: cocoşatul. Nici unul dintre cei doi nu prea era dus pe la biserică Cel puţin tatăl lui se-mpăca mai bine cu ale lumii… Însă ambii ştiau de frica lui Dumnezeu când era vorba de porunca: SĂ NU FURI! “De asta v-am spus: tata meu n-a fost credinşios. Tata meu a fost un om de lume, o jucat, o mâncat, o băut, da’ de-averea nimănui nu s-o atins!”

Doresc doar să remarc măsura cu care depunea Gheorghe Gavriliu în talerul balanţei învăţătura Părintelui Nicodim, atunci când ajungea la judecarea altuia.

Îl privesc ca pe un frate drag pe Gheorghe Gavriliu. Dacă nu s-ar grăbi să plece la gater, l-aş lua în braţe, să-l sărut pe ambii obraji!

MĂICUŢA SILVESTRA ŞI “CĂLUGĂRIA ALBĂ”

Măicuţa Silvestra Ghervase se numără şi dumneaei între fericiţii care l-au cunoscut pe Părintele Nicodim. De la paisprezece ani, la mănăstirea Văratec. Mărturisindu-se prima dată la Sfinţia Sa, a primit canon să citească: “Mântuirea păcătoşilor” şi “Noul Testament”. Târgul le-a fost simplu: – “Când poţi, atunci citeşti; cât citeşti, atâta te luminezi”, a recurs la raţiunea copilei duhovnicul, sperând că era deajuns pentru a o stârni la lectură.

Aproape jumătate de an a stat fetiţa la Maica Tomaida, la Văratec. Cam fără îngăduinţa Maicii Stareţe, ci aşteptând să se vadă cum se-nturnau lucrurile; iar venind Decretul (despre care cititorul a aflat, ca şi despre puterea lui de a zvârli călugări şi călugăriţe pe drumuri), nu-i rămase decât să se retragă spre casă.

Mai înainte de a o porni pe un drum nou, se duse la Părintele Nicodim Măndiţă. Acum nu mai era de capul ei: îşi alesese un duhovnic şi nu-i venea să mai facă nici un pas doar după mintea proprie.

“Prea Cuvioase Părinte, şe să fac? “, l-a întrebat, nemaiştiind cum avea s-o scoată la capăt să-şi împace dorinţele cu interdicţiile ameninţând monahíile.

Părintele Duhovnic i-a zis cu duhul blândeţii:

“Du-te-n lume; fă-te călugăr alb. Poţi face voia lu’ Dumnezeu şi-n lume, dacă vrei să te mântuieşti!”

“”Călugăr alb” cum e aia?”, se miră a mică, dar râvnitoare, care stătea spânzurată cu privirile de colţurile ascunse în barba neagră, ale buzelor Protosinghelului.

“Faci parte din mănăstire şi eşti ca şi-n mănăstire. Asta se numeşte “călugăr alb”.”

“Aşa mi-a spus de prima dată”, se mândreşte dânsa smerit.

Ce vreau să-nţeleg când leg aceste două cuvinte ce se bat cap în cap: mândria şi smerenia? Păi, dumneaei se bucura a fi fost suficient de matură pentru a nu fi avut nevoie de o pregătire deosebită înainte de a i se fi încredinţat taina atâtor creştini ce se cufundau în tăcere şi aveau să-şi poarte cu ei chilia, precum melcul cochilia; se bucura pentru misiunea ce i se încredinţa, aşa cât de nevârstnică ar fi fost; se bucura fără mărire de sine.

Dacă a venit acasă, fie şi de s-au schimbat timpurile, încă a mai stat douăzeci de ani sub supravegherea părintelui, fără a-şi schimba statutul mirenesc. Oricum, venea la mărturisit, fără scăpare, venea cu feluriţi credincioşi, întotdeauna găsindu-şi folosul între dânşii, ca mai veche ucenică.

Când a fost eliberat Părintele din temniţă, ea s-a dus la mărturisire. Dar Părintele i-a spus:

“Cum, eu să mărturisesc, iar fratele Jorj să fie acolo?!”

Căci Părintele Nicodim a scăpat mai întâi decât alţii din lot.

I-au povestit maicii oameni care au fost închişi cu Părintele Nicodim:

“Când îl vedeau aşa în vârstă îi zîşeau: “Prea Cuvioase Părinte, aşa suntem de amărâţi şî când ti vidém pe Sfinţia Voastră într-aşest fel, aşa ni venia, aşa gând aveam să ni faşem câte-o samă, că ni viniau gânduri rele şi când ne uitam la Părintele ni trişeau gândurile rele. Şi nu mai simţeam nişi întristarea, nişi oboseala, numai când îl vedeam pe Părintele mă schimbam.” Mi-a spus fratele Jorj cum spuneau oamenii de acolo, cu care erau dimpreună.” Trebuie să recunoaştem că atâtea gânduri şi emoţii se încurcă zdravăn pe buzele maicii, ba amestecându-se timpurile verbale, ba subiectele, ba izbutindu-se dezacorduri strigătoare la cer… Dar pentru cine voieşte s-o înţeleagă, lucrul nu este imposibil. Iar câştigul, socotesc eu, este însemnat…

După ieşirea din închisoare, “îl oploşeam. Era mai slăbiiit, era slăbiiit… Nouă ne era milă… Apoi n-o mai trăit mult după şe o vinit din închisoare. Îl oploşeam ca să mai avem parte de el, să mai trăiască. Ne mărturisea, dar mai cu greu aşa, mai de uşor, cum s-ar spune.”

Spre bucuria mea, împătimit după aforismele lui Nicodim Măndiţă, maica mă serveşte cu unul foarte profund, ba chiar cu caracter profetic:

“Ne-a spus Părintele că să avem răbdare că acum cărţile sunt în întuneric, dar o să scăpăm la lumină, o să fie nevoie de ele.”

“Părintele v-a povestit ceva din închisoare?”

“Nu, fratele Jorj ne-a povestit. El o avut îndrăzneală să ne spună. Părintele vorbea puţin; era ocupat; nu ne-o amintit niciodată cum era. Numa’ fratele Jorj ne-o putut spune.”

Urmează o ilustrare a celor trăite acolo, cu o nouă aluzie la darul proorocirii dovedit de Părintele (totuşi, se cuvine să recunoaştem că profeţia făcută de el cu acest prilej era la îndemâna oricui, ceea ce nu înseamnă că fragmentul ar fi lipsit de profunzime sau poezie):

“Când s-o dus în închisoare, pe Părintele îl bărbierea acolo-şa. Îi cădea părul din barbă şi aşela îi zicea: “Ia uită-te Părinte, te-am făcut ca pe-un popă de azi!” Părintele a spus: “Lasă că Dumnezeu are să vadă timpurile aşestea de azi.” Dar nu zîşea nimica altşeva. Părintele tăcea; ei săvârşeau rânduiala lor”

Când a fost eliberat Părintele, ea s-a dus la mărturisire. Dar Părintele i-a spus:

“Cum eu să mărturisesc, iar fratele Jorj să fie acolo?”

Această repeţire vădeşte cât de impresionată a fost maica de respectul Părintelui faţă de suferinţa celorlalţi.

A venit o dată cu o persoană de la Hârlău. Silvestra fu aceea care o pregăti pentru mărturisit, deoarece femeia nu prea ştia carte. Ea îi încredinţase soţului său: “Tare aş vrea să mă mărturisesc şi eu la Părintele Nicodim” Bărbatul ajunsese aici din vreme. Nu prea ştia carte nici el. Îi mai citeau nevasta (după puţina-i pricepere) şi cu Sevastia-Silvestra.

Şi sosi în faţa Duhovnicului. După ce o cântări niţel din priviri, el i se adresă:

“Cum să te mărturisesc? Frăţia Ta nu vezi bine, n-auzi bine, iar foaia pe care ai scris păcatele e tare gălbejită: nici că pot citi după ea!” Adevărat că fila era cam veche, uzată, şi scrisul nu prea se cunoştea pe dânsa “Cum să te mărturisesc?”, o luă martoră pe ea însăşi duhovnicul, insistând.

A plâns cât a plâns dumneaei; pe urmă, cu fermitate:

“Prea Cuvioase Părinte, nu mă duc până nu mă mărturisesc” Doar pentru asta bătuse amar de drum! “Cum, eu nu-s vrednică de spovedanie?!”

Şi a plâns, a plâns…

Sevastia se amestecă:

“Prea Cuvioase Părinte, da’ dacă-i scriem păcatele din nou, nu se poate?”

“Ei, aşa, da”, i se lumină duhovnicului chipul a surâs.

“Am rămas la Maica Epraxia; la Văratec; am dormit acolo. Şi am scris pacatele din nou şi a doua zi s-a dus la Părintele”, istoriseşte. “N-a mai întrebat-o iarăşi. O ajutat-o Părintele, citind, şi-i zicea:

“Iac-aşa se vine”

Ajutându-mă să înţeleg cum proceda Părintele Nicodim cu cei care se pocăiau, spune: “că Părintele nu dădea canon cu ochii închişi! El trebuia să vadă bine, să desluşească bine ce scriau.” Cu alte cuvinte, nu de cârcotaş o îndemnase a scrie încă o dată

“Dintre acei oameni ce nu ştiau carte şi-i ajutaţi la citit, a fost vreunul care să se gândească să înveţe a scrie şi citi?”

“Da, au mai învăţat carte câte o leacă, mai câte o leacă, unul de la altul, că le-a fost dragă cartea.”

Părintele nu era preocupat numai să dea de citit oamenilor – sau, după cum interpretează mulţi: – ‘să le dea de lucru’ pentru a nu se lăsa pradă gândurilor rele ori ispitelor, ci el le cunoştea, prin întrebări şi răspunsuri, atitudinea faţă de citit, obişnuirea cu acesta, plăcerea dedusă din lectură, nevoia de carte, încrederea în puterea ei de a învăţa, şi toate celelalte pe care nu acum le voi înşira. Iar ajungând a cunoaşte acestea despre acela sau aceea din faţa sa, el se dumirea de unde să înceapă educaţia cu omul ori muierea.

Maica Silvestra Ghervase aduce o mărturie despre un ştiutor de carte care nu se deprinsese a citi un volum de la început până la sfârşit, pierzând astfel toată bucuria descoperirii argumentărilor ce se urmează una dintr-alta, pentru a învedera adevărul, a-l face sensibil oricărei minţi, fie ea cât de proastă. El nu cunoştea nici fericirea de a te pierde în cuprinsul unei cărţi, stare ce te odihneşte de toate amărăciunile de moment, nu cunoştea nici tăinuirea cu glasul neauzit al scriitorului şi dezvăluirea de către acesta a unor secrete cu greu descifrate de el în alte cărţi, ori umblând pe la nişte inşi mai înţelepţi ca el.

Părintele a obţinut de la consăteanul măicuţei încredinţarea tainei că acestuia îi era mai lesne să citească puţin acolo unde se nimerea şi că altfel se plictisea. Pe dată născoci o pildă pe înţelesul lui, întemeiată pe experienţa sa de viaţă şi muncă, astfel încât să-i facă perceptibil adevărul pentru care pleda: importanţa lecturii disciplinate, din scoarţă în scoarţă, a cărţilor.

Să urmărim scena împreună.

“Când m-am dus eu prima dată la Părintele”, istoriseşte Maica Silvestra, “era tot aşa unul care nu ştia carte. Era de la noi din sat. Erau doi creştini: unul nu ştia carte şi asculta la soţia lui. El şitea, dar i-a spus Părintelui Nicodim: “Lasă, Părinte, că eu n-am răbdare să şitesc cartea de-olaltă! Oriunde se deschide, acolo şitesc .”

Da’ Părintele zişe:

“Apăi, dumneata faşi ca vaca a de se duşe în păpşoi cu-a veşinului. Aşeea paşte de-olaltă. Vine cu pulpa plină, vie cu burta plină, sara A matale ia o gură di colo o gură di colo fâştea fâştea fâştea…, vine cu pulpa goală, vine cu burta goală Aşa şi mata, dacă şiteşti unde se deschide cartea, aşa păţeşti ca vaca. Nu te iert, că nu-i mulţumirea sufletească. Trebuie să şiteşti de la olaltă cartea.”

Apăi el o spus – că-l chema: Gheorghe – “Vai şe mi-o mai zîs, Părintele Nicodim! Cât de ghine-o mai zîs-o! Eu n-am răbdare să şitesc de la olaltă. şi când şiteşti aşa, rămâi nemulţumit!”

Aţi constatat că Maica l-a asimilat pe bărbat neştiutorilor de carte. Deoarece, având experienţa de ucenicire pe lângă Părintele Nicodim atâţia ani, ea devenise atotştiutoare în cele ce se cer de la oameni când este vorba de lectură.

Despre alţii, dumneaei povesteşte:

“Apoi a venit la Părintele şi soţia. Amândoi nu ştiau carte. Mergeam pe la ei, îi ajutam; au cumpărat foarte multe cărţi; le-au dat de pomană. El nu ştia carte, dar cumpăra cărţi: era foarte evlavios; le cumpăra să le deie de pomană.”

Părintele avea ştire de anumite tratamente naturale, cum li se spune astăzi, sau leacuri, cum li se zicea ieri. Există mai multe mărturii în acest sens. Fiindcă o avem la îndemână pentru astfel de informaţii, ne vom opri şi alături de maica Silvestra Ghervase care ne istoriseşte despre o boală de stomac ce a chinuit-o într-atâta încât socotea a nu-i mai fi rămas decât să-şi aştepte moartea.

De două săptămâni, orice ar fi mâncat îi venea înapoi. Aşa că hotărî să se spovedească: de murea să fi fost baremi pregătită.

“Ce ai, soră Sevastia?”, o întâmpină duhovnicul. “Taaare mi-e rău!”, se plânse ea adunându-se toată în poală şi legănându-se încetişor, ca omul care suferă.

Părintele o îndemnă către grădină, acolo unde mărturisea el, la Văratec. I-a citit “Paraclisul Maicii Domnului” şi dispăru puţin în casă. Pe urmă, când se ivi iarăşi:

“Ia, ia tu ceaiul ista şi să vezi c-ai să te faci sănătoasă”

“Prea Cuvioase, mă iertaţi”, se grăbi sora a o lua înaintea răului: se ştia că, de cum înghiţea, şi dădea înapoi orice ar fi fost.

“Mi-era ruşine şi de Părintele, mi-era ruşine şi de boală, că eu ştiam: cum ajungea în stomac, gata!

“Nu pot, Prea Cuvioase, nu pot înghiţi””

Şi-i explică încă o dată ce i se întâmpla dacă o făcea. “Iertaţi-mă!”, se ruga ea, deoarece se pregătea a nu-l asculta.

“Hai, ia, ia!”, Părintele, “să vezi c-ai să te faci bine din ceaiul ista!”, se străduia a o convinge.

“De zisa Părintelui mi-a fost ruşine.

“Am luat din ceaiul şela şi, când am gustat, mi s-o părut că s-o ridicat o cortină şi că n-o să mai fie nevoie să ajung la doctor, că, nu v-am spus, la doctor, plecasem, la Iaşi.

“Am cunoscut pe loc că mă vindecasem: “Gata nu-mi mai trebuie doctorii”

“Parcă mi-a trecut şi de foame, şi boala şi toate Nu ştiam şe să fac di bucurie. Nu mă simţeam nici că eram pe pişioare.

“Nu mai merg la doctor, Prea Cuvioase.””

“Ba, du-te, ca să vezi ce ai! Dar să ştii că din ceaiul ăsta te faşi bine.”

“M-am dus la Iaşi, la control, dacă o zîs Părintele.

“Acolo, trebuia să mă sui pe masă, ca la operaţie.”

Şi operaţie a şi fost: cea mai uşoară, i-a spus doctorul.

Fără a o sublinia de-a dreptul, parcă Maica socoteşte că aceasta s-a datorat ceaiului Părintelui – ca să nu zic că ajutorului său! La urma urmelor, de ce n-aş socoti că a fost asfel, nu?

Rămânând Sevastia acasă – cum spuneam înainte de a-mi aduce aminte de boala ei -, s-a dus iarăşi la spovedit. I-a mai dat de citit, pe lângă acele două cărţi, volumele: “Crucea feciorelnicilor”, “Vamile Văzduhului” (pe acestea să le scrie şi, cum mărturiseşte singură: “am mers înainte aşa, până am ajuns la cele 24 de Vămi şi volumurile toate”), “Oglinda Duhovnicească”, “Cheile Raiului”, “Mântuind Mântuieşte-te”, “Mântuirea Păcătoşilor”, “Minunile Maicii Domnului”. Maica istoriseşte, vădind, în prima parte a celor spuse, că metoda pedagogică a Părintelui Nicodim, după cum am constatat şi anterior, când am specificat că apela la raţiunea copilei, a fost să o facă a înţelege mai ales de ce i se cerea una, alta: “Pe urmă mereu, mereu mi-a dat ocupaţie, dar mai mult am scris la “Vămi”, c-atunşia era greu, atunşia nu erau cărţi, scriam la “Vămi”, acasă, le mai şiteam la credincioşii care nu ştiau carte, le mai şiteam iarna. M-am dus şi la Schitu Frumoasa” [aici avusese parohie Părintele şi lăsase în urmă numeroşi ucenici] “şi am şitit acolo o iarnă, la Grigore Năstase. Veneau Nicolae Botezatu, Aurica, Vasile, ne duşeam tăţi cu colinda prin sat la Era foarte frumos D-apoi, când eram acasă au venit şi pe la noi fratele Dumitru Plugaru, fratele Jorj Ionescu, la Anul Nou, la Crăşun, colinzi frumoase şi aşa de frumos era acasă! Ne simţeam ca-n mănăstire! Mai eram să nu vin în mănăstire deloc!”

Este înduioşător entuziasmul trezit de amintirea acelei lungi perioade de supunere a voii proprii în faţa Domnului, ani când viaţa în lume se preschimbase într-una în rai, vârstă când ştiinţa ei de carte, multă-puţină câtă era, devenea soare luminător pentru cei ce nu puteau citi sau măcar egal distribuitor al luminii cu al celorlalţi ştiutori de carte, atunci când îşi împărţeau bucuria de a citi cu glas tare pentru toţi şi-i revenea şi ei un loc printre însămânţătorii cuvântului. Era activă în lupta dezvăluirii adevărului şi asta o fericea

Până când sosi şi clipa Chemării ei.

“Am avut o prietenă la Mănăstirea Neamţului. Tot mă duceam la Părintele Nicodim. Şi măicuţa tot îmi spunea: “Vină, că şi-aişa-i pomană la călugări” Dar eu mă-nvăţasem acasă, cu cărţile Eram ca-n mănăstire!”, repetă dânsa, pentru a explica atât de îndelungata întârziere la mănăstire, pe care întârziere, parcă, nici acum n-o pricepe şi cu care nu se poate obişnui. “Mă luam cu frăţimea, mă duşeam pe unde ştiam aşa noi Care nu ştia carte, îl ajutam la şetit. Şi-aşa am trecut douăzeşi de ani, până m-am dus la Mănăstirea Neamţ. La Mănăstirea Neamţ, când m-am dus, am găsit-o pe sora lui Eftimie, care mi-a spus: “Stăi că-i pomană! Şi-o să fii la bucătărie şi-o să ai plată!” Şi am stat încă douăzeşi de ani acolo. Şi când am ajuns eu la pensie, m-am tras aicia la Mănăstirea Agapia.”

“După eliberarea Părintelui de la Aiud, mai venea Securitatea să verifice, da’ n-o mai avut curaj, nu l-or mai şerşetat, ca să mai răscolească, să-l mai ieie din nou”.

Când au început să-i slăbească puterile, “nimica nu spunea nimica! Cum stă mielul Numa’ că-l vedeam noi că sufla greu, vorbea greu, mărturisea greu. Mi-era milă. Dar nu spunea Părintele nimic. Numa’ când zâmbea cătră noi, am zîs eu o dată cătră Părintele Nicodim, când l-am văzut aşa slăbit: “Prea Cuvioase Părinte, ce-o să ne faşem noi când n-e-ţi mai fi Sfinţia Voastră?” Îl vidiam aşa slaaab, şidea cu capu’ plecaaat şî pe faţă, acolo, un zâmbet Aşa era figura Părintelui Nicodim cătră noi. Mi-l amintesc acuma Tare-o fost bun cu noi…”

Tot mai greu îi înţeleg dicţia înecată de un plâns uscat, dar afund şi cutremurător, cu tonul lui jeluit.

“Pe mulţi i-o luminat la minte, săracii, tare au mai şerşetat cărţi, care s-or ridicat, Părinţi şi de mir şi călugări s-or luminat. şi cât se vor mai lumina! Nişi n-am cunoscut, nişi n-am auzit să mai fi fost un alt luminător de suflete ca el, prin scriere de cărţi şi prin îndemnul către oameni ca să şitească, să înveţe “Şitiţi şi vă luminaţi! Acolo veţi găsi toată mângâierea!” Şi aşa e!”

“Aţi auzit ca înainte de Părintele Nicodim să fi fost vrun alt luminător la fel de mare al oamenilor din popor?”

“Nu, nişi n-am cunoscut, nişi n-am auzit”

“Dar după el?”

Maica nu înţelege unde vreau să bat. Cum, însă, o întreb de lucruri auzite şi nu trăite de dumneaei, îşi aminteşte a fi auzit şi altceva despre Părintele Nicodim:

“Atâta am auzit că pe acolo, prin părţile Ardealului, căuta un loc pentru o biserică, Părintele Nicodim. O bisericuţă, dar era foarte mică L-am auzit la mormânt pe omul şela, povestind: eu eram la aprins candele.

“Acum mi-amintesc: or vinit doi creştini; necunoscuţi. Eu eram la mormântul Părintelui Nicodim. Cum stau aişia aproape, întotdeauna mă duc, seara, dimineaţa, aşa îmi plaşe să mă duc. Dacă mă duc, gata: e ca şi când l-aş vedea pe Părintele; îmi trec toate năcazurile. Niimica nu mai reţin.

“Atunşi sara, m-am întâlnit cu trii oameni – erau ardeleni. Am văzut că erau străini. Şi am zis: “Da’ de unde sunteţi?” “Eeeeh, noi suntem de departe, maică.” Unu’ mi-a spus, când m-am mirat că veneau la mormânt: “Eu am fost de vreo optsprezece-nouăsprezece ani, eram încă mic, când l-am întâlnit pe Părintele Nicodim. Bunicul meu mi-a povestit că s-o-ntâlnit cu Părintele Nicodim. Venea de la altă bisericuţă mititică şi nu mai încăpea lumea în ea. Şî o zis cătră el: “Frate Niculai”; şî i-o explicat şe nevoie avea. “Părinte; aişi e locul meu.” “Aişia-i bineee! N-ai faşe şi frăţia ta un bine să ridicăm aişia un schiţişor, pe locul ista?” “Da, zîşe, de ce nu?” Şî Părintele a ridicat o bisericuţă acolo, pe locul şela. O făcut cu cârja semnul crucii acolo şî o zis că aişia o să o ridicăm. A ridicat un schitişor acolo.” Dar n-am întrebat cum îi zîşe. Pe la Budeşti De unde era Părintele?”

Maica Silvestra a aflat că Părintele Nicodim a slujit şi prin Transilvania, după cum i-a parvenit şi că n-ar fi provenit din Moldova; drept pentru care, încurcă locul său de naştere cu zona pe unde a servit ca preot. Este evident că face anumite confuzii privitoare le trecutul Părintelui.

“Când ridicau biserica, o zîs Părintele, oamenii îl mai luau în râs. Îi puneau acolo la Altar – e fel de fel de oameni – , alţii puneau câte un pişior de cal, altele O tras Părintele atunşia o leacă Când o ridicat-o, au avut şi ispite. Erau oamenii şi-aşa şi-aşa. L-au acceptat, dar îl mai şi ispiteau. Îl luau o leacă în batjocură. Fiecare cum vroiau, na!”

Este pentru prima oară că îmi parvine vreo ştire despre această ctitorie a Părintelui Nicodim Măndiţă. Este neîndoielnic că Maica a auzit istorisirea aceasta şi este de bănuit că a înregistrat aproximativcorect cele ascultate. Despre ce ridicare de biserică să fie vorba? unde a avut ea loc? mai există acel lăcaş de cult? Tot atâtea întrebări ce vor rămâne, pentru moment, fără de răspuns.

“Există, printre ceilalţi duhovnici, vreunul să-l fi vrăjmăşit pentru că le dădea oamenilor să citească?”; pun întrebarea deoarece ştiu că puţini erau aceia care agreau metoda sa de a înţelege canonul, ca o recomandare de a citi numeroase cărţi sau de mai multe ori “Noul Testament”; mai mult, numărul celor ce critică această metodă a crescut pe măsură ce s-a extins şi renumele aceluia care a scris zeci de volume şi broşuri în vederea tămăduirii duhovniceşti a omului şi ajutorării lui pe calea îmbunătăţirii de sine, a crescut numărul lor pentru a se vădi reacţia cu caracter de lege a celor neputincioşi, leneşi şi înapoiaţi

“Nu ţin minte; nu ştiu dacă o mai fi avut încercări”

“Dar din partea măicuţelor o mai fi avut supărări?”

“M-am dus o dată la Văratec şi Părintele era supărat

“Nu-l ascultau maicile la cusutul semnului Sfintei Cruci deloc. La pusul covoarelor pe jos. Şi vorbele în biserică! Era supărat, Părintele. Când am stat la mărturisire, era supărat, era trist. A avut nemulţumire cu maicile: să nu vorbească şi să nu calce pe semnul Sfintei Cruci.” Maica Silvestra face referire la faptul că Părintele sfătuia să nu se poarte podoabe cu semnul Sfintei Cruci, ţesute sau brodate pe îmbrăcăminte, ori să se calce sub tălpi imagini ale aceleiaşi Cruci, desenate pe covoare. La fel, îl mâhnea ispita de a discuta în biserică, în timpul Sfintelor Slujbe.

Atari diferende au dus la mari încercări ale căror victimă a fost în mai multe rânduri Nicodim Măndiţă.

Revin la aşezarea măicuţei la mănăstirea Agapia.

Sosind dumneaei o dată la mărturisire la Agapia, fiind mulţi credincioşi în aşteptare, Părintele a trimis-o la un bordei, la deal, mai sus de cimitir, spre pădure, lăsând spovada ei pe mai târziu, ca pentru un om al casei:

“Du-te şi adună o leacă brazdele din jurul bordeiului”, a trimis-o la deal, unde avea duhovnicul o grădină.

Erau căldurile cele mari din iulie. În bordei nu era decât un pătuc, masa, cana cu apă pe masă; iar furca şi grebla în grădină: acolo îşi făcea Părintele pravila, când resimţea nevoia de linişte.

Când a gătat de adunat, a spus şi dânsa un paraclis şi s-a întors. A coborât devale la Părintele Nicodim.

Şi Părintele:

“Ei, cum te-ai simţit acolo? ”

“Ee, Prea Cuvioase Părinte, eu mă gândeam cât îi de greu în lume şi eu să stau aşa [adică, în fericirea aceea de sus], parcă aş rămâne acolo”

“Ei, acolo vei fi când o să fii bătrână.”

“Eu nu mi-am dat seama ce spunea. “Cum să ajung eu la bătrâneţe?” , mă gândeam eu.

“El o ştiut!”

Va să zică, în cele din urmă, Maica Silvestra s-a retras la Mănăstirea Neamţ.

“Am făcut douăzeci de ani la Mănăstirea Neamţului, la bucătărie. Eu credeam că “acuma dacă le gătesc, scăp!” Nu ştiam eu şe-nseamnă!

“Şi când să ies eu la pensie, îmi spun: “Unde să mă duc? La Văratec nu mi-e drag. Să vin aişea” “, şi-a zis despre Mănăstirea Agapia. “Mi-a fost drag de mormântul Părintelui. Aişia viniam mai des. “Eh, rămân aişi.” Era Maica Evstochia, stareţa. Şi mi-o zîs aşa: “Sunt două case, unde-i şea de-acolo” Mi-o dat o casă mie şi la Maria Panciu, pe coastă aişia, mai sus. “Staţi amândouă aişia că iaca nu e niminea. “”

Şi când, în sfârşit, a ieşit la pensie, n-a putut veni pe dată şi casa s-a ocupat de altcineva.

Când s-a mutat Maria Panciu – care-i acum în perete cu ea, i-a zis: “Vino aişia că e-o cameră goală şi stăm amândouă.” S-a dus.

Şi tocmai acuma, ea, care uitase de cuvântul acela, şi-a adus aminte că i-a spus Părintele: “Ai să vii când ai să fii bătrână!”

Şi, amintindu-şi această spusă a Părintelui Nicodim, şi-a zis: “Iacă acuma am ajuns la vorba Părintelui că am să viu aişia când o să fiu bătrână”

CANONUL CANONIT
De vorbă cu MIHAI TURCU

Am ajuns, în sfârşit, în satul Schitul Frumoasa, comuna Balcan, judeţul Bacău, parohia unde Părintele Măndiţă a făcut misionarism, între anii 1921 şi 1923, el călugărindu-se la Măgura în 1920, parohia de unde au dispărut crâşmele şi sectanţii, în urma păstoririi sale. Pentru enoriaşii de aici, Părintele a devenit ‘dramaturg’, concepând piese satirice, mustind de învăţături scripturistice, într-atâta încât plecau spectatorii tobă de ştiinţă creştină de la reprezentarea lor; cu ei alcătuia echipe de colindători; pe ei îi obişnuise să se adune mai mulţi la un loc ca să-l asculte pe ăl mai bun cititor pe când străbătea cu glas tare filele vreunei cărţi ‘sfinte’, cum se obişnuiseră a denumi scrierile pioase.

În casa gazdei noastre, Mihai Turcu, nu numai că ne potolim foamea şi setea câştigate pe urma unui drum lung, prăfos şi fierbinte, dar ne vom şi odihni peste noapte, după ce am gustat o bere rece că părea izvorâtă din stei, şi nu scoasă din frigider

– “Când am fost la Părintele Nicodim”, povesteşte Mihai Turcu, abia revenit de la muncă, dar lămurindu-se degrabă cine tăbărâse asupra sălaşului său şi ce căutam (e curios lucru că oamenii ale căror praguri le calc nu par niciodată miraţi că vin cu întrebări privitoare la Părintele Măndiţă; dimpotrivă, aş zice că socotesc lucrul drept cel mai firesc, ca şi cum m-ar fi aşteptat demult, doar că eu am cam întârziat…) “eram tânăr căsătorit, de vreo doi ani. M-a învăţat cineva cum să mă spovedesc. M-a întrebat ce cunoşteam despre păcat.”

Pe neaşteptate, îşi ia seama că prea s-a grăbit, că ar mai fi ceva de amintit, ca introducere. (Ah, nevoia povestitorului oral de a se supune unor legi înscrise în adâncul sufletului său, ale naraţiunii, legi ce vor fi, mai târziu, cercetate la naratorul cult, la nuvelist, la romancier, pe scurt la scriitor – asupra cărei nevoi am mai atras atenţia şi o voi mai face, uluit de însemnătatea acestora, din moment ce ele au fost însămânţate în genele fiecărui ins…!) Va să zică, Mihai Turcu, a simţit că povestirea lui atârna în gol: n-avea parte introductivă; aşa că reveni asupra pasului făcut, se întoarse din drum şi o luă de la zero, încă o dată, acum atacând o introducere.

“Şi cum vă spun: am fost la Părintele Nicodim, ajutat de fratele Gheorghe Ionescu. M-a întrebat fratele Gheorghe dacă voiam să fac o mărturisire corectă, după carte, dacă voiam să merg la Părintele Nicodim. M-am gândit aşa puţin şi i-am spus că voiam să merg – cum să nu? – că sunt păcătos, toată lumea suntem păcătoşi

“Am mers la Părintele pregătit, scris pe hârtie, după cum am fost ajutat: Ionescu citea după “Îndrumătorul de spovedanie” şi eu scriam ceea ce ştiam că am făcut. Nu mă întreba ce am făcut.”

Adaosul din urmă îmi este intenţionat adresat, fiindcă pe oricine mi-l scoate prilejul înainte îl descos în legătură cu acest amestec în procesul spovedaniei al unui al treilea element, alături de pocăit şi duhovnicul său, ba nu alături, cum am spus, ci înfipt între ei doi, imprimând asupra întâlnirii lor pecetea sa, de ca şi cum acea întâlnire se desfăşura numai datorită lui, cu încuviinţarea sa, în conformitate cu spiritul lui. L-am tras de limbă şi pe Mihai Turcu în această privinţă. Pentru mine, metoda este neaşteptată, inedită, şi în nici un caz nu-mi e agreabil s-o aud pomenită, datorită intimităţii actului spovedaniei, taina ce ne îngăduie, ce ne înlesneşte a vorbi despre noi în prezenţa lui Dumnezeu, adresându-ne Lui, fiind ascultaţi de El, ocazie unică şi sfântă pe care o respect poate mai mult decât orice alt act al existenţei.

Am ajuns dispus, pe de altă parte – deoarece mi-au parvenit atâtea învinuiri aduse Părintelui Nicodim Măndiţă de către unii dintre cei care se trezesc vorbind fără a fi cercetat, învinuiri cum că Sfinţia Sa s-ar abate de la învăţătura ortodoxă tradiţională, aşa cum este predată de Biserică – sunt dispus, spuneam, să iau, pe negânditelea şi prosteşte, drept vină toate câte îmi intră în urechi şi mi se par ciudate. Cum ar fi şi această ‘pregătire pentru spovedanie’, înfăptuită de către un mirean ales de Părintele dintre ucenicii săi mai vechi. Adică ce anume mi se pare în neregulă într-acest mod de a-l pregăti pe pocăit?

Să încerc a răspunde. Ca tot omul încărcat de tentaţia de a călca pe alături de lege, şi eu atribui celorlalţi încălcarea ce poate mă ispiteşte numai pe mine. Aşa-i obiceiul oamenilor: să arunce pisica lor în ograda vecinului!

Va să zică vorbeam despre pregătirea pentru spovedanie, săvârşită de către un mirean desemnat de duhovnic. Şi în legătură cu ea, mă refeream la curiozitate, curiozitatea ce ne roade (în general pe toţi) până la pierderea somnului, până le pierderea aerului, până la învineţire – datorită încordării minţii, a auzului, a întregului trup, a obsesiei -; curiozitatea ce hrăneşte ura, bârfa, judecarea fără temei de orice fel şi fără noimă, clevetirea, provocarea celorlalţi, răutatea, zavistia; curiozitatea pentru care se spun minciuni ce să îngăduie desfăşurarea mai departe a pătrunderii în tainele celorlalţi, atunci când căile ei de acces sunt lăcătuite fără nădejdea de a fi destupate în vreun fel ori vreodată; curiozitatea în numele căreia este încărcat aproapele cu niscai murdării ce să-l mire, să-l uluiască pe ascultătorul nostru până la a-l îmbrânci în divulgările întru apărarea celui ponegrit de noi, la care divulgări sperăm; curiozitatea, pentru care furi mărturii, documente, dovezi, pentru care, din grabă şi imprudenţă poţi ajunge să ucizi; curiozitatea ce a făcut-o pe Eva să dea ascultare şarpelui, iar pe Adam să nu dea ascultare lui Dumnezeu, Creatorul său; curiozitatea pentru care s-au pierdut raiul şi fericirea. Curiozitatea nu apare la vedere printre păcatele săritoare în ochi, în schimb le cloceşte pe multe dintre ele; pare neînsemnată, ne face adeseori a zâmbi şi, de fapt, este mumă smeilor, cu lapte otrăvit pentru omul de rând, cinstit, drept, smerit.

Scriam mai sus că, dacă oi fi cumva curios, sunt gata – pentru că om sunt, cu greşelile tuturora înscrise în mintea nestăpânită -, sunt gata să atribui şi altora aceeaşi sete de scurmare a celor ascunse de aproapele, adică, de pildă, celor aleşi de Părintele să-i pregătească pe neofiţi pentru spovedanie.

Ei bine, în greşeală aflându-mă, pe aceşti ‘pregătitori’ sunt gata mereu să-i văd ca pe nişte necuraţi grăbindu-se să foreze în sufletele celor încredinţaţi lor, pentru a le cunoaşte păcatele, mârşăvia, hotarele, neputinţele, înclinările, apucăturile, spurcăciunile. Mai departe nici nu îndrăznesc să mai măsor adâncul prăpastiei din mine, când mă simt înclinat, pe deasupra, să-i desemnez pe acei ‘curaţi’ ca fiind în stare să folosească împotriva aceloraşi pocăiţi cele aflate de la ei pe când, pasă-mi-te, îi ‘pregăteau’!

Poate că atâta neîncredere în semeni mi-a fost însămânţată adânc în inimă de comuniştii care-i foloseau pe vrăjmaşii noştri, ca şi pe prieteni, rudele prin alianţă şi de sânge, ba şi pe unii duhovnici, ca iude, adică vânzători de care nu aveai unde să te piteşti, cu toate că te fereai fără răgaz, pentru a-ţi păzi viaţa, hoţi de secrete dispuşi a ţi le dezvălui duşmanilor în schimbul unor sume fără însemnătate, ridicole, cum mărturiseşte în scris Alexandru Paleologu, care a fost niţel şi ambasador, a fi primit pentru denunţurile făcute Securităţii: trei sute de lei, pentru care bani de nimic semna şi chitanţă!…

Însă răutatea mea iscoditoare nu se poate înfrupta din bănuielile ei, pentru că, mereu şi întruna, se dovedeşte că încă şi încă o dată am greşit: întrebarea cheie mi se întoarce fără greş lipsită de răspunsul ce să devină acuzator: nu, Părintele şi-a educat ‘pregătitorii’ după o regulă a discreţiei totale – nimeni nu smulge pentru sine mărturisirile datorate lui Dumnezeu prin mijlocirea preotului. Nu istovesc minunându-mă în câte direcţii se dovedeşte Părintele Nicodim pedagog desăvârşit.

“Dacă erau unele păcate pe care nu le înţelegeam aşa prea bine, eu îl întrebam şi el” [mă lămureşte mai departe Mihai Turcu, cu privire la felul în care a decurs ‘pregătirea’] “îmi explica despre ce era vorba. Eu ziceam: – “Cum vine păcatul ista?” – “Păi, vine uite-aşa aşa”

“Şi eu scriam acolo ceea ce ştiam eu că eram căzut în păcat.”

– “Aţi învăţat pe de rost păcatele scrise?”, întreb deoarece aşa mi-au răspuns alţii şi vreau, în continuare, să verific cele ce-mi sunt comunicate.

– “Nu, nu le-am învăţat pe de rost. Am mers cu hârtia în mână şi Părintele a luat-o şi-a citit-o. M-a întrebat unde lucrez sau dacă nu lucrez, ca să-mi deie omul canon după putinţa mea, să-l pot face, să-l pot duce la bun sfârşit.”

Această intervenţie a dezvăluirii schelei logice, în relatarea sa, îi este caracteristică bărbatului cu care mă confrunt; explicările lui, pe marginea celor rostite, sunt permanent impregnate de strădania de a scoate logica gândirii în evidenţă, ceea ce este susţinut de cinstea şi curăţia tonului exprimării.

Pe de altă parte, rog cititorul să reţină preocuparea sa pentru “dusul la bun sfârşit al canonului”, scăparea de datoria duhovnicească impusă prin canon.

“Am spus că lucrez în petrol, că sunt ocupat, că lucrez zile îndelungate, că nu am decât două zile liber la lună.

“Mi-a dat un număr de cărţi de citit.

“Eram mulţumit că mi-a dat canon, că mă simţeam oricum cu păcate grele: fusesem tânăr, fiecare cădem în păcat.”

Este interesantă această apreciere a canonului. Ea demonstrează buna cunoaştere şi viguroasa credinţă în valoarea lui, ca mijloc tămăduitor. Curând, totuşi, atitudinea faţă de canon va oscila – cel puţin aparent.

“După aceea, după o bucată de timp, am văzut că s-a strâmtorat tot, în privinţa serviciului, şi mi s-a părut oarecum cam mărişor canonul. Zic: “Să nu rămân cu datorie; poate Părintele va muri, cine ştie ce se va întâmpla şi cu mine, în timpul serviciului, vrun accident ceva…”

“M-am dus din nou la Părintele. Nu târziu; după scurt timp. Şi i-am spus Părintelui despre mărturisire, despre canon. Şi o zîs: – “Eu, frate, nu ţi-am dat canon să nu-l poţi îndeplini. Ţi-am dat să ai de lucru pentru viitor, ca să te sustragi de la unele păcate mari, cum ar veni: de la jocuri, de la petrecerile astea anticreştineşti, dacă mergem la dânsele. Să avem de lucru. Să luăm cartea, să citim, să ne vedem de credinţa noastră.””

Acest punct de vedere al Părintelui Nicodim despre propriile sale canoane, ce preconizau numeroase lecturi, este deosebit de însemnat şi este foarte logic: omului ocupat cu delectarea învăţării din cititul cărţilor, prea puţin timp îi rămâne de pierdut! Tot aici, reţin atenţia cititorului, găsesc şi lămurirea raţională a oamenilor asupra pericolului adus de jocuri şi petrecerile lumeşti, adică însoţite de muzică şi chef: ele te împing la păcate mai mari.

“Am venit acasă, am spus soţiei: asta a zis Părintele. A spus că nu e un păcat când avem un canon să rămânem împovăraţi dacă nu-l putem face”

Este o observaţie remarcabilă – deşi spusă în treacăt -, prin aceea că deschide o fereastră către relaţiile sufleteşti dintre cei doi soţi, ambii interesaţi de soarta spirituală a celuilalt, implicaţi în problemele ce-l frământă, al doilea întorcându-le pe o faţă şi alta în căutarea unei soluţii pentru cel dintâi. Menţionându-şi discuţia avută cu nevasta, Mihai Turcu, arată calitatea şi fineţea relaţiilor dintre dumnealor.

“Mi-am văzut de casă. Cât am putut, am dat înainte cu canonul”

– “Deci mai citiţi încă”

– “Încă şi acuma mai am de citit. Le citesc cu dragoste, cu numai că la noi, la ţară, e muncă multă şi Da’ în sărbători, când venim de la biserică, duminica, mai citim. Apoi în zilele de iarnă, decât am sta la alte poveşti, luăm o carte şi citim. Sau citeşte cineva şi ascultăm cu toţii. Chiar dacă ar citi cineva în favoarea mea, de pe o carte pe care o am eu de canon, dacă eu ascult cu luare aminte, tot îmi foloseşte pentru canon.”

În acest loc al cugetării sale, îmi pare că întrevăd o primă eschivare de la canon, ca atare: anume de la strădania de a citi singur, cum i s-a recomandat în calitatea lui de ştiutor de carte. Preferă să-l pună pe altul la canon…

Lăsând gluma la o parte, poate că Mihai Turcu nu este conştient de această fugă de lectura făcută singur – care este firesc să fi fost grea pentru un bărbat neînvăţat cu adâncirea în tipărituri, când pe el îl strigă vitele şi în auzul său plânge pământul nelucrat, pe când şeful echipei de la servici îl pândeşte cum munceşte -, dar faptul că pomeneşte uşurarea adusă de lectura cu glas tare a altuia indică ceva…

Şi, pentru ca să pricep că de mare folos i-a fost să aibă de-a face cu Părintele Nicodim atunci, unica dată când l-a văzut, mă lămureşte altcum:

“Am făcut nuntă fără muzică. Părintele Purcaru, el m-a cununat cu prima nuntă fără muzică, când a venit părintele Purcaru aici la noi în sat. Părintele ne-o spus că trebuia să-l fi chemat şi pe dânsul la nuntă. Dar n-am îndrăznit: eram tânăr, el era nou venit, nici n-avea un an de zile”

Acestea din urmă le-a relatat mai mult pentru sine, cu regretul de a nu-l fi avut pe paroh la masa nunţii sale.

– “V-aţi mai spovedit de atunci?”, revin la chestiunea mai veche dintre noi.

– “Da. De-atunci m-am mai spovedit la preotul din sat. La Părintele Nicodim n-am mai fost, că l-am avut pe părintele Purcaru care a fost aici în sat douăzeci şi cinci de ani. A fost foarte bun duhovnic şi ne-a-ndrumat după mersul Părintelui Nicodim.”

Este drept că Părintele Nicodim recomanda tuturora să se spovedească la preotul paroh. Iar oamenii reveneau la Protosinghel numai când îşi isprăveau canonul, pentru a li se prelungi, eventual, lista cărţilor de citit sau pentru a primi, precum alţii, de copiat ceva cărţi. În acelaşi timp, bag de seamă liniştea sufletească a bărbatului din faţa mea cu privire la vizitarea monahului nostru: nu dorinţa de a-l revedea cât mai curând pe duhovnic l-a gonit din spate să săvârşească mai repede canonul.

– “V-a dat dânsul alt canon?”

– “Nu, mi-a dat canonul de-aicia. Aicia noi trebuia să ne spovedim de patru ori în an, la părintele nostru duhovnic din sat. Hai, de patru ori, nu, dar de două ori tot trebuie să ne spovedim sau de trei ori. Cum sunt posturile astea de vară, al Sfântului Petru sau postul Adormirii Maicii Domnului. Dar noi ne luăm cu treburile, şi nu dăm importanţă. Hai, nu ne spovedim acum, pentru posturile de vară, da’ pentru postul Crăciunului, Postul Mare! Cam aşa ceva, cam ăsta-i canonul pentru noi: da’ nu-i bun. Trebuie să ne spovedim în toate posturile.”

– “Şi ce canon dă preotul de aicia?”

– “Aicia ne dă metanii de bătut; ne dă chiar cărţi de citit, cărţi de-ale Părintelui Nicodim; eh, câteva lumânări acolo, astea însă nu”

– “Dumneavoastră, dacă aveţi canonul neisprăvit, mai primiţi canon de la părintele paroh?”

– “D-apoi, eu am canon mai greu, adică mai mare, după canoanele noastre S-ar putea să ne deie şi părintele de-aicia, baremi că-l avem pe celălalt. Dar dacă omul nu are atâtea păcate noi”

Convorbirea noastră îl osteneşte: se vede că nu şi-a pus astfel de probleme, să trebuiască a-şi răspunde şi singur la ele.

“După cum cântăreşte şi părintele păcatele şi ne dă canon ca să-l putem face oricum. Nu ne rămâne canonul nefăcut chiar şi de la părintele de-aicia Nu putem să-l lăsăm nefăcut; ne străduim ca să-l facem. Când am primit canonul de la Părintele Nicodim şi nu l-am isprăvit, m-am dus şi la părintele Cernat, aicia, la mărturisit.” [Acest preot probabil că i-a urmat părintelui Purcaru, menţionat mai înainte.] “Am făcut o mărturisire, două, trei, şi pe urmă m-a întrebat: – “Mai ai vreun canon, ceva de făcut din altă parte?” Zic: – “Am, părinte: de la Părintele Nicodim. Şi nu l-am terminat.” – “Ei, atuncia nu-ţi mai dau eu. Te străduieşti să termini canonul de la Părintele Nicodim.” Şi aşa că eu continui mai departe cu canonul de la Părintele Nicodim. Şi dacă mi-ar mai da şi părintele paroh, e bun şi-aista, că e tot spre folosul nostru, al Mântuirii noastre.”

Şi uite, aşa, cu astfel de raţionamente, se mai amână puţin isprăvirea canonului primit, că folositor este el, într-un fel, dacă mai rămâne încă neîncheiat, sărmanul canon canonit…

Tags

Related Posts

Share This

3. Cartea interzisa

POVESTIRI DIN VIAŢA PĂRINTELUI NICODIM – CARTEA INTERZISĂ sau CĂMARA CU SUFLETE

Tipărită cu binecuvântarea Prea-Sfinţitului Părinte Galaction, Episcop al Alexandriei şi Teleormanului

Recunoştinţa – izvor de virtute

“Aduceţi-vă aminte de mai marii (învăţătorii) voştri, care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa (Evrei, XII, 7)

Trăim din plin vremea restituirilor. Ne întristăm şi ne bucurăm. Exact ca în dilema paulină: ” Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne” (II Cor. VI, 10).

Ne întristăm pentru supliciile celor despre care aflăm “cum şi-au încheiat viaţa” şi ne bucurăm pentru existenţa acelora care s-au dovedit coloane de granit în faţa “vânturilor şi valurilor” răului, având casa sufletului zidită pe piatra “care era Hristos”.

Este emoţionant să baţi la uşa “CĂMĂRII CU SUFLETE”, cum îşi intitulează noua carte de restituiri Domnul Profesor Mihai Rădulescu, dar şi mai emoţionant să intri. O “cămară” astfel “împodobită” solicită “luminarea hainei sufletului” ca să intri într-însa. De aceea este o bucurie deopotrivă literară şi duhovnicească să vezi sintetizate ” un maldăr de documente ce însumează procese-verbale de arestare, de confiscare, de anchetare, de condamnare şi de eliberare ale celor ce au alcătuit, fără voie, lotul judiciar al Părintelui Nicodim Măndiţă”, cum mărturiseşte autorul.

Mesajul cărţii trimite la observarea unei proscomidii duhovniceşti. Cine vrea să privească şi să înţeleagă nu poate să nu-şi pună întrebarea: “Cum au reuşit să convieţuiască pe acelaşi disc al ţării cel mai atroce comunism ateu cu Biserica cea mai rânduită din Ortodoxie?.” Răspunsul este unul: vocaţia liturgică a acestui neam care-şi converteşte întreaga viaţă în gesturi şi amănunte sacralizate şi renunţă la orice, la bunăstare şi la libertate chiar; dar la sacru, niciodată. ” Nicăieri ca-n România puşcăria nu a fost prefăcută în sorbonă teologică şi în catacombă creştină în care au oficiat cele mai alese spirite naţionale, pe viaţă şi mai ales pe moarte” (Pr. Prof. Ion Buga, “Minipatrologie contemporană”. Buc., Ed. Symbol, 1994, p. 18).

Marii noştri duhovnici nu au lipsit niciodată din sânul poporului nostru – constituind adevărate redute spirituale în inima cărora s-au adăpostit şi Dumnezeu şi oamenii până când urgia necredinţei s-a risipit “ca fumul şi ca ceara de la faţa focului”‘.

De fapt, astfel îşi exprimă leimotivul cărţii autorul când scrie: ” Asemenea cugetări îmi apar de câte ori mă apropiu în Duh şi tăcere de ucenicii Părintelui Nicodim risipiţi în timp. Mi-e teamă să nu le tulbur pacea cu evocările mele ce riscă necontenit să fie greşite, şi oricum, prea gălăgioase”.

Noi avem convingerea că atenţionarea eminesciană: “Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici”, nu se potriveşte nicicum Domniei Sale.

Îndemnul paulin: “urmaţi-le credinţa” străbate ca un fir roşu conţinutul cărţii, observându-se uşor riscul autorului de a nu-i contempla în tăcere, după îndemnul Sfântului Isaac Sirul, în privinţa cunoaşterii adevărurilor transcendente.

Evocarea ucenicilor Părintelui Nicodim – adevăraţii purtători ai “călugăriei albe” – oferă autorului, şi prin Domnia Sa şi cititorilor o impresionantă definiţie a monahului: cel singur împreună cu Cel Singur, dar purtându-i în inimă întotdeauna pe toţi.

“Niciodată nu am avut prilejul – spune autorul – să resimt cu atâta vigoare şi certitudine că un monah reprezintă altceva decât oricare dintre noi, chiar şi când tace sau, mai ales, atunci. El constituie întruparea unei chemări cu neputinţă de înlăturat: este hotarul dintre lumea noastră şi cealaltă, acolo unde există o fisură prin care dulceaţa raiului se prelinge spre noi.”

Acum, de m-ar întreba careva: ” Ce este un călugăr?” aş şti să răspund. ” Monahul este tăcere întrupată”.

Cum eroii cărţii nu mai au toţi posibilitatea să vorbească, Domnul Profesor Mihai Rădulescu nu a lăsat “pietrele s-o facă”, vorbind Domnia Sa prin scris. Şi a făcut-o atât de evlavios şi de frumos.

Din aceste motive ne exprimăm gratitudinea pentru efortul de a ne prezenta figurile martirice ale unor ostenitori în a răspândi lumina CĂRŢII religioase INTERZISE (cum este primul titlu al scrierii de faţă) în popor, ca dovadă a recunoştinţei perpetue – izvor de virtuţi pentru posteritate.

Acordăm, aşadar, binecuvântarea Noastră în vederea tipăririi ca “bucuria noastră să fie deplină” pentru cât mai mulţi şi îi îndemnăm pe toţi la mărturisire şi credinţă prin faptă bună.

Cu arhiereşti binecuvântări,

GALACTION,

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

2 iunie 2002

La praznicul Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

_________________________________________________________________________________

 

1. Un caz unic de pedagogie rurală: Monahul Nicodim Măndiţă

Născut la 26 octombrie 1889, în satul Buneşti, comuna Zărneşti, judeţul Argeş, Nicolae Măndiţă, fecior de plugar, a fost de timpuriu interesat de lectură, cea pioasă cu osebire, singura accesibilă în mediul rural de provenienţă. În căutarea ei, crescând în ani, copilandrul venea până în Bucureşti să cumpere cărţi. Este reţinut de stareţul Simeon al Schitului Darvari din Capitală ca, oprindu-se aici, să citească până şi presa, întruna luând note din cele parcurse.

La încheierea stagiului militar, se reangajă, participă la războiul cu Bulgaria şi la Primul Război Mondial, după care, cu pieptul plin de decoraţii, se retrase sub numele Nicodim, să-şi caute de mântuire în schitul Măgura, din Moldova, alături de care se ridicase un monument închinat eroilor căzuţi în lupte, fraţii săi de arme, pentru a nu-i părăsi în singurătatea somnului de pe urmă, ci a străjui lângă dânşii.

Darul ales cu prilejul hirotonirii a fost să readucă oamenii la Dumnezeu. Hotărârii de a nu accepta plata pentru slujbele sale i se opunea evlavia populară care tocmai invers înţelegea “jertfa” necesară primirii rugăciunilor. Renunţă la această primă decizie şi, în schimb, luă hotărârea ca orice ban acceptat pentru servicii să-1 folosească exclusiv pentru cumpărarea de cărţi de învăţătură creştină menite a fi dăruite credincioşilor. Curând, simţi nevoia să-şi întărească prin mijloace noi, originale, puterea de a converti. Trecu la conceperea de broşuri şi cărţi; pentru tipărirea lor fură folosiţi aceiaşi arginţi adunaţi cu migală prin munca sa de preot.

Tot ce a scris în cursul vieţii a strâns în colecţia: “Biblioteca Ortodoxiei” – nume ales de un credincios analfabet (şi preluat de subsemnatul, cu adăugirea: “Serie Nouă”, pentru publicarea, iniţial, a unor volume de istorisiri privitoare la viaţa ucenicilor săi ţărani, din care să reiasă portretul Duhovnicului tuturora: Nicodim Măndiţă, o epopee a nicodismului, şcoala Protosinghelului Nicodim Măndiţă realizată cu ajutorul cărţilor redactate de acesta şi răspândite de ucenicii săi. Între tomurile specificate, se numără şi cel de faţă).

Cum a izbutit Părintele Nicodim să convingă inşi cu o cultură redusă la cunoştinţele dobândite în patru, cel mult şapte clase primare, să citească un număr de la început mare de cărţi, pentru ca, ulterior, să treacă la o lectură asiduă, neîntreruptă până la capătul vieţii? Sau, şi mai neaşteptat, această lucrare să fie aplicată asupra unor neştiutori de carte, de vârstă înaintată chiar?

Canonul la care îşi supunea credincioşii, pentru atingerea acestui scop, canonul urmând spovedaniei lor fu, în principal, parcurgerea unui număr impresionant de cărţi, până la şaptezeci şi două, pentru obişnuire, fiecare de câte aproximativ trei sute pagini. Desigur că numărul cărţilor depindea de păcatele mărturisite, ca şi de vârsta aceluia care solicita iertarea. Lista lor o deţinea o mână de ucenici mai înaintaţi; ei o păstrau la dispozitia noilor veniţi, cărora, eventual, le şi împrumutau volumele. În cazul când nu s-ar fi găsit opurile pe nicăieri, se puteau citi şi altele, numai ziditoare să fi fost şi de aceeaşi dimensiune – vreo trei sute pagini de titlu.

În cazul neştiutorilor de carte, canonul presupunea să. “citească folosindu-se de urechi”! Adică să pună pe alţii să le facă lectura, plătindu-i taman cu banii păstraţi de ei pentru slujbe oferite în vederea iertării păcatelor. Legat de aceasta, insistenţele sale duc la minunata preţuire a cărţilor astfel încât până şi analfabeţii se obişnuiesc a le face dar, dăruirea de cărţi fiind socotită cea mai bine primită jertfă, ca una ce-ţi pune la dispoziţie, ce-ţi aduce alături un învăţător permanent şi neobosit, între filele ei. Pomana cu mâncare o mistui, cea în obiecte sau veşminte se uzează şi piere, cartea ţi se comunică fără să piardă nimic din prospeţimea învăţăturii.

Cunosc o femeie care, la doisprezece ani, a primit canonul de a citi de patru ori “Noul Testament”. De ce de patru ori? Deoarece copila se presupunea că nu era obişnuită a urmări o dată cu parcurgerea rândurilor şi înţelesul celor tipărite. Astfel încât i se oferi metoda pătrunderii sensului prin insistenţa asupra revenirii la text. Înţeleptul ieromonah dorea ca lectura să nu rămână nerodnică, datorită unei cufundări parţiale în adâncul textului: el nădăjduia să o sprijine cât mai mult cu ajutorul revenirii iară şi iară asupra cărţii fundamentale, până la o cât mai profundă luminare a cititorului.

Noul pedagog avea de întâmpinat diverse vicii ale lecturii de care nu fusese conştient nici măcar el înainte de a-şi pune în practică tehnica. De pildă, ieromonahul este categoric în recomandarea lecturii corecte, începută de la un capăt şi dusă până la celălalt capăt al cărţii şi nu pe apucate după cum o săvârşesc unii adesea.

Acest canon al lecturii zilnice nu are numai rostul învăţăturii, căci dacă voim a nu mai păcătui, trebuie să cunoaştem nu numai păcatul, ci şi căile de a-l evita şi înfrânge. El mai urmăreşte şi ţelul de a te împiedica să păcătuieşti prin aceea că-ţi umple viaţa cu bucurii ce te reţin în casă, la masa la care îţi desfăşori lectura. Părintele spunea cuiva: ” Eu, frate, nu ţi-am dat canon să nu-l poţi îndeplini. Ţi-am dat să ai de lucru pentru viitor, ca să te sustrag de la unele păcate mari, cum ar veni de la jocuri, de la petrecerile astea anticreştineşti, dacă mergem la dânsele. Să avem de lucru. Să luăm cartea, să citim, să ne vedem de credinţa noastră”. Mai limpede nici că se poate afla despre acest rost al canonului lecturii: să ne înveţe şi să ne ajute a ne petrece timpul liber în curăţenie şi îmbunătăţire.

Când poţi, atunci citeşti: cât citeşti, atâta te luminezi”, precizează spusa Maicii Mitrodora; ea adaugă: “Eu umblam cu cartea la buzunar, când mă duşeam la lemne, la pădure, altundeva, mai şiteam şi eu pe acolea, câteodată”.

Un alt canon, legat indisolubil de precedentul, era recomandarea menţionată în treacăt mai sus de a se face daruri de cărţi cumpărate anume pentru aceasta. În cazul inşilor prea săraci ca să îşi îngăduiască a recurge la atari cumpărături, duhovnicul recomandă copierea de cărţi şi dăruirea lor pentru răspândirea învăţăturii. Copierea mai avea şi un scop obştesc: să răspândească învăţătura din manuscrisele încă netipărite sau a cărţilor epuizate.

Părintele nu dădea lecţii de caligrafie, ortografie şi punctuaţie. Ce nu a învăţat la timp săteanul folosit de el în calitate de copist, neînvăţat rămânea. Totuşi duhovnicul se sprijinea pe o armie de copişti. Odată hotărât a-l stimula pe unul sau altul la copierea unui manuscris, pentru răspândirea textelor religioase, ieromonahul îi acorda libertate totală în privinţa aplicării regulilor scrierii, bizuindu-se pe cunoştinţele lui mai vechi.

De unde îşi dobândiseră cunoştinţele de limba română, temeinice şi fără ezitare, toate aceste ajutoare ale Părintelui Nicodim Măndiţă? Dar de unde avea propriile sale cunoştinţe, în acelaşi domeniu, conducătorul acestui imens secretariat al literaturii pioase? L-am numit pe duhovnic. Nici el nu avusese norocul vreunei şcoli superioare claselor săteşti, când a pornit în odiseea lui cărturărească. Toţi, scriitorul şi ucenicii săi, erau îndatoraţi minunatei şcoli româneşti săteşti de altcândva.

Intrând sub influenţa personalităţii Părintelui duhovnic Nicodim Măndiţă, personalitate cuceritoare şi convingătoare până la reducerea la tăcere a oricăror rezerve, aceşti oameni, ucenicii săi, îşi găsesc portul în rada căruia se simt. acasă. Şi acasă au ajuns cu adevărat! Părintele Nicodim le-a deschis apetitul lecturii şi dragostea pentru carte, cu care luaseră contact în cursul puţinelor clase şcolare urmate. Fascinaţi de puterea lui de creaţie, de închinarea vieţii sale în vederea răspândirii cunoştinţelor ortodoxe, cu mijloace atât de puţin. ortodoxe (să-mi fie iertat jocul de cuvinte!), de credincioşia ucenicilor lui, rod al aceleiaşi forţe de caracter vădită de călugăr, se afundă la rândul lor în valul binefăcător al influenţei lui. Deodată se simt utili cum nici o altă preocupare nu i-a făcut să se simtă (iar aceasta s-a petrecut nu numai cu aceia care l-au cunoscut de-a dreptul, ci şi, după odihnirea sa dintre cei vii, cu toţi cei adunaţi la un loc de iubirea scrierilor şi amintirii sale ceea ce mărturisesc că trăiesc eu însumi). Astfel, ucenicii săi se angajează pe Calea Regală a Cărţii. Pentru aceasta îşi jertfesc ceasurile de somn, timpul liber, smuls cu dibăcie numărului zgârcit de ore al zilei, al nopţii, forţa fizică şi întreaga tărie a nădejdii în mântuire.

De acum înainte vor deveni copiştii scrierilor Părintelui Nicodim şi difuzorii săi de carte, alături de atâţia şi atâtea alţii şi altele.

Îndemnul la dragostea de cărţi devine talantul încredinţat slugilor; acesta trebuia înmulţit prin răspândirea nobilei pasiuni, ca şi a dorinţei de copiere a cărţilor valoroase, în vederea dăruirii lor pentru ca învăţătura să nu zăbovească niciodată la un singur om.

Dacă se ajungea la o înţelegere cu privire la copiat, acesta nu se făcea pe spezele ucenicului. El primea caiete sau bani să le cumpere, creioane, tocuri, cerneală, peniţe, gumă ş.a.m.d. Verificarea (sau predarea textelor obţinute prin copiat) avea loc la două-trei săptămâni. Atunci când un ucenic era trimis cu cărţi sau vreun manuscris în altă localitate distantă, duhovnicul său avea totdeauna grijă să-i dea bani de drum în avans.

O ucenică, Anica Ţupu, întrebată ce părere avea dânsa cu privire la rostul şi folosul copierii, mi-a răspuns fără ezitare: “Pentru mântuirea sufletului”! Atitudinea dumneaei lăuntrică faţă de această îndeletnicire nu este aceea cu care s-ar întâmpina un canon. Ea exclamă cu patos că ceea ce făcea îi plăcea; o repetă de mai multe ori din convingere: copia din dragoste, după cum spune. Şi a rămas cunoscută ca una dintre ucenicele care au copiat cel mai mult. A instituit în satul său – după cum au făcut-o toţi ceilalţi ucenici – un sistem de împrumut de carte religioasă ce continuă să funcţioneze şi astăzi, la un sfert de veac după repauzarea scriitorului bisericesc. La fel era activ şi un sistem lărgit de copiere de cărţi pioase, realizată de numeroase persoane, manuscrisele terminate ajungând, la rândul lor, la doritori, sub formă de împrumut.

Iniţial, difuzarea de carte s-a realizat cu raniţa, la spinare. Când banii bine chibzuiţi au început să se adune, s-a cumpărat o căruţă cu un cal; acest vehicol a fost înlocuit de o autodubă. În plus, s-au achiziţionat un aparat de proiecţie cinematografică şi câteva filme cu subiect pios. Intrarea în sala de cinematograf, creată ad-hoc în localurile şcolilor săteşti, era gratuită. În schimb, acela care dorea să pătrundă în ea cumpăra una sau mai multe broşuri ori cărţi, act ce ţinea locul dobândirii unui bilet.

Părintele Nicodim a fost ajutat de la bun început de Vasile Poiţelea şi de fraţii Ion şi Constantin Măgirescu care au renunţat la orice crâmpei de viaţă personală (căsătorie, slujbă, proprietate personală ş.a.m.d.) pentru a se dedica răspândirii de carte. Când a sosit momentul, s-au mutat în Bucureşti, în calitate de corectori de carte. Li s-a ataşat Gheorghe Palade ca dactilograf şi tehnician în general. Ei făceau comenzi în tipografii şi le urmăreau realizarea, cu simţ critic, cu severitate, cu răspundere, cu acribie, în procesul de producţie a cărţii, tipărită după dactilogramele realizate de cel în urmă numit. Cunoaşterii acestora, până în pragul temniţelor politice suferite, îi este dedicat volumul de faţă, bizuit pe procesele-verbale de interogatoriu, din cadrul anchetelor, şi al procesului judecat de tribunalul militar, descifrate de autor pentru cititorul său necunoscător al urgiei unei condamnări sub comunism.

Imaginea scriitorului Nicodim Măndiţă cercetând o carte “cât uşa de mare”- “Pidalionul” – pentru susţinerea cu citate a ideilor puse pe hârtie (“El culegea florile, mierea din flori, când scria la cărţi”),îndeamnă şi pe ucenici la o neastâmpărată curiozitate de a cunoaşte operele fundamentale lăsate de Sfinţii Părinţi, ca şi tipăriturile în limbi străine cu o grafică ieşită din comun sau chiar bibliofilice, ori la cercetarea dicţionarelor de limbă română, a gramaticilor etc., dintr-o smerită dorinţă de a imita viaţa monahului închinată literaturii şi de a-l ajuta. Dealtfel, această curiozitate este scoasă şi ea în evidenţă de o persoană dintre dânşii cu care am schimbat câteva impresii. O face atunci când pomeneşte copierea “Vămilor văzduhului”, scriere de vreo 3.000 pagini, pierdută cu prilejul arestării grupului, în anul 1964: ” de-abia aşteptam să mai scriu o foaie, să văd despre ce mai spunea!.” Osârdia muncii intelectuale – pentru a reveni la ea – îl făcea pe Părintele să sară deseori peste ora mesei, adâncit cum era în meditaţie pe marginea lecturii şi scrierii sale.

Deoarece am pomenit şi această pată aruncată asupra vieţilor acestor mari şi neobişnuiţi iubitori de cultură – aducerea lor în faţa tribunalului militar, atunci când toţi deţinuţii politici din România fuseseră eliberaţi în temeiul unui decret, a condus la confiscarea a înspăimântător de multe tone de cărţi şi dactilograme, manuscrise şi copii (cel puţin 3.000 caiete), toate topite după încheierea judecăţii.

Bolnav, în ultima perioadă a vieţii sale, după eliberare, Duhovnicul nu pregeta a-şi împlini datoria faţă de ucenici, deşi “abia se ţinea pe picioare”, dar tot mai “era bucuros să aibă musafiri”, în pofida ochilor răuvoitori ce pândeau cu cine se întâlnea. Securitatea, totuşi, izbutise să frângă stejarul: “Nu mai avea puterea de a lucra pentru alţii: nu mai scria. Ce lucra, el singur lucra, da’ nu mai era ce-o fost înainte. Sufletul, însă, tot mare îi era”.

Eliberarea din temniţă nu a marcat vreo schimbare de viaţă şi disciplină creştină pentru ucenici. Doar că nu se mai tipăreau sau difuzau cărţi. Ei trăiau în continuare după cum fuseseră învăţaţi, citind în zori, în cursul zilei, la nămiezi, după-amiază, serile şi nopţile.

Revoluţia din ’89 îi mobiliză pe dată pe cei câţiva din Bucureşti. Deschiseră o editură, Agapis, şi trecură la reeditarea cărţilor Părintelui Nicodim. Cu ajutorul a două autodube, le transportă în vârfurile munţilor, unde difuzorii lor voluntari îi aşteaptă cu nerăbdare. Am însoţit una dintre acestea şi am rămas uluit de dragostea cu care ţăranii români se desfată cumpărând cărţi. Cum şi le împrumută unul altuia, cum le comentează calităţile de fond, realizarea sau nerealizarea tipografică.

Sunt scriitor şi m-am întrebat cu amărăciune de ce editurile de carte laică românească, încurajatoarele culturii viitorimii, nu izbutesc a se mobiliza în vederea răspândirii acolo unde este nevoie de tipărituri ale scrierilor aparţinând clasicilor noştri măcar. Elevii din mediul rural nu au cărţi de nici un fel şi nici cine să-i înveţe frumuseţea şi utilitatea lecturii. Slavă Domnului că, datorită editurii Agapis, cartea pentru care a trudit şi suferit Părintele Nicodim nu putrezeşte prin depozite, ci îşi face drum tot mai larg în lumea satelor româneşti. Cultura naţională, datorită acestor cititori, nu moare! Astăzi când mai nimeni din mediul orăşenesc nu mai citeşte, încă mai avem o nădejde de a nu pieri ca naţie: există ţărani care voiesc să înveţe cum să trăiască şi cum să se mântuiască!

Şi cât respect pentru munca intelectuală am găsit în rândurile lor! Am participat, trei ani la rând, în cimitirul mănăstirii Agapia, la parastasul scriitorului bisericesc Nicodim Măndiţă, alături de mii de iubitori ai memoriei sale. Editura care-mi publicase o culegere de aforisme din opera sa, a dăruit acolo 2.000 de exemplare, pomană pentru sufletul lui, după cum s-au petrecut lucrurile cu volumele posterioare, conţinând convorbiri cu ucenici de-ai săi sau o perspectivă succintă asupra vieţii sale, publicate ulterior, şi o face şi cu acest tom, astăzi. Voi adăuga că am fost condus pe la majoritatea ucenicilor în viaţă, pentru a sta de vorbă cu dumnealor, pentru a le cunoaşte amintirile, părerile, regretele, iubirea, pentru a imprima pe bandă magnetică schimbul de cuvinte avut cu dânşii, în vederea redactării unor cărţi ce să culmineze, mai târziu, cu o biografie a părintelui Nicodim, extrasă din precedentele. Căldurile mari ale verilor bucureştene nu sunt propice muncii laborioase la computer. Editura mi-a prilejuit să lucrez într-un târg de munte, în apartamentul nefolosit al unui truditor al ei. M-a părăsit imprimanta, atât de necesară pregătirii textelor pentru tipar, editura mi-a răsplătit munca prin cumpărarea uneia noi. Pentru prima oară în viaţă simt utilitatea efortului meu de scriitor, simt că activitatea mea bucură pe cineva, simt că îi pasă cuiva de eforturile mele intelectuale şi de risipa puterilor mele fizice – de ce nu? Mă simt important pentru cineva. Nu aşa trebuie să se simtă un creator?

Mulţumesc Proniei că mai există. ţărani şi că aceştia sunt nişte cărturari iubitori de cărturărie! Atâta timp cât ei participă la propăşirea culturii române nu vom muri, deşi vremurile nu par deloc propice scrisului, învăţăturii, cititului, supravieţuirii, ci numai asupririi omului de către om.

Portretul întocmit de Anica Ţupu Duhovnicului este complet, concis şi spiritualizat peste măsură: “După chip, după purtare, după glas, mi s-a părut aşa, că-i un înger al lui Dumnezeu.” Scurt pe doi! Ea a tăiat nodul gordian al unei descrieri imposibile, recurgând la o trimitere. în ceruri, pentru o mai bună înţelegere a omului. Există un adaos ce-l readuce, însă, pe pământ pe cel portretizat; “mi s-o părut foarte blând şi foarte răbdător şi foarte apropiat de sufletele noastre.” Atât de blând, răbdător şi înţelegător încât gândea mai curând la ţinerea în viaţă a păcătosului şi la mulţumirea lui decât la mânia împotriva păcatelor sale. Iar pentru ameliorarea relaţiilor cu el – care a ieşit, prin păcat, din societatea creştină -, părintele se folosea de înseşi cărţile sale pentru obţinerea banilor necesari ajutorării celui cu pricina. O încălcare gravă a moralei este săvârşită de o soră de sânge, mai mică, a Anicăi Ţupu. Atât de mânioasă a fost cea din urmă încât Anicăi i-a venit fie s-o alunge, fie să părăsească ea însăşi căminul familiei. Dar Duhovnicul, în loc să încurajeze acestea, a hotărât ca Anica s-o iubească pe faptuitoarea încălcării, să aibă grijă de dânsa, să o păzească. Atâta a fost destul ca sora să devină din nou bucuria vieţii povestitoarei. Iar ca duhovnicul să fie sigur că sarcina întreţinerii ei nu-i depăşea ucenicei sale puterea economică, “mi-o dat să vând din cărţi, de două mii de lei”, cum îşi aminteşte dumneaei.

Rolul prezenţei nevăzute a Marelui Duhovnic este acela al magnetului, ca şi al liantului tuturor sufletelor care l-au iubit şi îl iubesc, nu prin meritul lor, ci pe de-a-ntregul datorită chemării lui şi a personalităţii sale fără pereche. Cele ce a izbutit personalitatea părintelui Nicodim, în materie de pedagogie rurală şi creştină este unic. Cred că în toată istoria pedagogică a omenirii nu s-a mers atât de departe cât a făcut-o el, nici măcar n-a făcut-o modelul deseori citat în scrierile lui: Pestalozzi. Să zăbovim o măruntă clipă în preajma unui ucenic al său, pentru a-i asculta lecţia o ultimă dată în acest cuvânt înainte.

Gheorghe Gavriliu este acela care, neplăcându-i cartea la timpul potrivit, ajunge – după ‘şcoala’ impusă de duhovnicul lui – să afirme răspicat: “La etatea mea de om bătrân, de moşneag, eu atât pot să vă spun: ŞINE NU CITEŞTE GREŞEŞTE”. Şi mai adaugă privitor la duhovnicii toţi: “ŞINE NU DĂ DE ŞITIT GREŞEŞTE”.

Nădăjduiesc că membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să audă acest strigăt din urmă şi să sprijine ideea că duhovnicul trebuie să facă educaţia creştinilor, îndemnându-i, învăţându-i, impunându-le să citească, să-şi cumpere cărţi, să le facă dar, să le copieze, atunci când banii lipsesc. Dacă învăţământul laic a demis de la cinstea de a lupta cu analfabetismul naţional – un adevăr trist al epocii noastre postrevoluţionare -, Biserica, cea dintâi învăţătoare a românilor, e datoare să preia făclia formării concetăţenilor noştri.

 

2. Trei cuvinte despre falsul în acte publice

Persoanele care se ocupă de Editura Agapis mi-au încredinţat de la bun începutul cunoştinţei noastre un maldăr de documente ce însumau procese verbale de arestare, de confiscare, de anchetare, de condamnare şi de eliberare ale celor care au alcătuit fără voie lotul judiciar al Părintelui Nicodim Măndiţă. Urma să le parcurg pentru a-mi face o idee cât mai apropiată de adevăr în legătură cu cele petrecute cu Părintele Protosinghel şi cu ucenicii săi, când au fost smulşi din viaţa de contemplare a lui Dumnezeu şi de slujire activă a Lui şi au fost aruncaţi pe nedrept în temniţă, după eliberarea din închisoare a tuturor deţinuţilor politici din România.

Au trecut de atunci peste doi ani, perioadă în care am izbutit să întocmesc patru cărţi şi să le predau tiparului, privitoare la grupul acela alcătuit din oameni minunaţi. Însă prea puţin m-am folosit în redactarea lor de actele eliberate de forţele opresiunii de ieri. Am preferat să mă întemeiez pe sfinţenia vieţii, stând de vorbă cu participanţii înşişi la acţiunea de răspândire a luminii, în acele timpuri, silindu-mă să uit frigul ce ţi-l strecoară în oase actul de acuzare, ori acelea ce, fără cruţare, îl pregătesc pe cel în urmă numit şi, ocolind, pe căi cât mai depărtate şi înşelătoare, desfăşurarea faptelor, aşa cum a avut ea loc neîndoielnic, târăsc Justiţia în mocirlele Minciunii.

Aşa încât am mutat, când şi când, de ici-colo, punga de material plastic primită, doldora de xeroxuri, rareori scoţând eu la lumină câte un mănunchi de file, pentru a ilustra în schiţa memorialistică preocupându-mă în acele clipe înfruntarea dintre un martor şi anchetatorul său, dintre un inculpat şi Viitorul lui ameninţător.

Aceasta nu înseamnă că fugeam de confruntarea cu ‘documentele’!

Ele rămân foarte preţioase pentru cei naivi. Şi, cu prilejul unui demers democratic şi imparţial de căutare a adevărului îngropat sub anii tescuiţi prin beciuri insalubre şi umilitoare, nu vom uita nici părerea anchetatorilor, pe cât de orbi, pe atâta de vicleni, parşivi, murdari sufleteşte şi, în ultimă instanţă, criminali.

Că veni vorba despre naivitatea acelora care se consideră luminători ai poporului, în privinţa comunismului. Am avut norocul să-l întâlnesc pe unul dintre cei mai nocivi, încă de la începutul activităţii mele de dezvăluire a strâmbării istoriei românilor de către oficialităţi. Subliniez faptul că editura fondată de respectivul individ s-a numărat printre primele din România eliberată, ceea ce aruncă o lumină şovăitoare asupra onestităţii cu care este dirijată, căci cine să fi avut pe atunci bani suficienţi pentru opera editării politice în ţara noastră, mai ales bizuîndu-se pe argumente aşa-zis logice precum cel ce urmează? De fapt, argumente ce induc în eroare cititorul.

La ce înşelătorie mă refer?

Îi propuneam să publice o relatare întocmită de mine a suferinţelor, luptelor, prinderii şi executării eroilor de la Nucşoara, despre care scrisesem o carte, apărători ai României, cu arma în mână, sub conducerea lt. Toma Arnăuţoiu. A ascultat cele ce aveam de spus întru explicarea textului meu, l-a răsfoit pe muteşte (nedumerit încă asupra sa, mă întrebam dacă vedea cu adevărat filele frunzărite.), mi-a mai pus o întrebare-două ca, în cele din urmă, să mă iscodească de ce nu recursesem la . ‘documente’.

- “La ce ‘documente’ vă referiţi?”, am pus o întrebare inocentă, firească în atare conversaţie.

- “Păi, procese-verbale de anchetă, actele instanţei de judecată.”, ezită el; nu era pregătit pentru o astfel de reacţie ce, după tonul meu, devenea un fel de afront pentru el.

- “Aţi fost închis?”, am neglijat replica imediată, atacându-l pe o cale de ocol.

Tăcu oarece timp. Nu păstră tăcerea prea îndelung, ci atât cât îi era necesar pentru recompunerea chipului său uimit de îndrăzneala mea.

– “Nu o perioadă prea îndelungată. De fapt, deloc. Am fost chemat ca martor în stare de libertate, în dosarul unor prieteni.”

- “Nu contează cât a durat reţinerea, ci părerea pe care aţi izbutit să v-o formaţi despre lealitatea procesului-verbal de anchetă pe care doriţi a-l socoti un .’document’. Erau minciuni sfruntate, domnule.”, nu-i reţinusem numele.

Nici nu se strădui să-mi uşureze poziţia, repetându-şi-l de dragul meu. În schimb, insistă, uşor jenat şi bâlbâindu-se abia observat, să susţină că .”oricum, ‘documentul’ este document şi nu se poate trece cu uşurinţă peste această situaţie. Iar eu, personal, nu voi edita niciodată ceva ce nu se întemeiază pe document!”

Cu o înnodare a limbii, să nu cumva să fiu ispitit a răspunde, m-am retras pe cât de repede am putut, renunţând definitiv a o mai vizita pe nefericita slugă a S.R.I.-ului.

- Iarăşi te-ai lăsat îndemnat de antipatia ce ţi-o proiectează ‘documentele’ Securităţii şi te prefaci a nu-ţi da seama că divaghezi! – Nu divaghez câtuşi de puţin! Voiesc să fac niţică ordine în această chestiune ce îi încurcă pe mulţi români Încă îi încurcă! – Ce chestiune? Este atât de însemnată încât să te fofilezi pe lângă datoria ta de a aduce la lumină dosarele false croite de securişti unor concetăţeni lipsiţi de orice vină, pentru a-i călca în picioare, a le lua avuţiile, a-i defăima pe ei şi pe copiii lor, a le curma spiţa şi neamul, a te instaura proprietar în locul lor, ceea ce vedem că se petrece astăzi, când, în sfârşit, s-ar cuveni să se facă dreptate?! E cu adevărat o chestiune atât de însemnată? – Stai să vezi şi i-om socoti după aceea importanţa, discutau în sinea mea în contradictoriu doi inşi, ambii reprezentându-mă.

Dacă aş fi singurul implicat în acuzarea editurii cu pricina, cum la mijloc stă o scriere de-a mea refuzată, aş zice că mă roade viermele răzbunării şi datorită lui mă frământ şi n-am pace până ce nu voi ajunge a pângări renumele demnului editor. Dar sunt cel mai mărunt şi mai neînsemnat dintre cei puşi să judece cum anume se dedică intelectualii români dezvăluirii minciunii. Or, ceilalţi, cei mari cu adevărat, produşi de ani fără număr petrecuţi prin temniţe, numesc cărţile editate de el, cu sintagme de tipul: “ediţia Securităţii!”, “textele publicate de S.R.I.” ş.a.m.d. Editura dumnealui este socotită o capcană, scoasă la drumul mare, în calea tuturora, pentru a atrage pe cei cu caş la gură şi a-i îndemna pe căi greşite. Publicând orori despre deţinuţii politici, directorul, fără nici un fel de pregătire ca istoric sau literat, a ajuns a se prezenta ca “simpatizant” al unor extremisme mai puţin oficiale. Dreapta ştie cu cine are de-a face şi l-a consemnat la stâlpul infamiei demult. Copiii însă nu ştiu nimic!

Acest domn şi-a continuat neabătut drumul de a impune respect faţă de ‘operele’ inedite ale anchetatorilor, ‘opere’ unde sunt incriminate cele mai nobile capete ale românimii de ieri şi editorul nu numai că nu găseşte de cuviinţă să vină cu comentarii şi explicaţii cât mai bogate privitoare la modalitatea securiştilor de a prezenta lucrurile după singur calapodul lor procustian, ci se preface că nici nu sesizează mistificările; dimpotrivă, le dă drept bune, cu recomandarea sa specială, de ‘simpatizant’!.

A aduce la lumina tiparului un text comunist, fără un temeinic aparat critic, înseamnă a produce o a doua sau a treia ediţie a respectivului text, expediat şi de tine în lume să slujească neinvitat aceleiaşi cauze antiumanitare căreia i-a mai servit şi ieri, eliminând şansa cititorului de a se informa cum a evoluat respectiva minciună când a fost confruntată cu practica.

Ei bine, nici la capitolul explicaţiilor marginale nu suntem prea liniştiţi.

Să vedeţi ce am păţit!

De bună seamă, există cititori de-ai mei printre dumneavoastră, care ştiu că am publicat mai multe cărţi vizând mişcarea creştin ortodoxă “Rugul Aprins”, desfăşurată în cadrul mănăstirii Antim, şi că datorită mie, interesul pentru cercetarea ei s-a extins la nivelul întregii ţări. Au apărut şi alţi scriitori ce şi-au dorit a deveni monografi ai ei, ba până şi unii dintre cei care au participat odinioară la şedinţele religioase organizate de Părintele Daniel, stareţul de la Rarău, sub această titulatură, şi-au adunat amintirile şi au început să le scoată pe piaţa culturală.

A aflat-o şi S.R.I.-ul. Că cele ce urmează au constituit o încercare de-a unuia dintre funcţionarii lui sau numai a unui mărunt turnător afiliat şi S.R.L-ului, după cum a funcţionat şi pe lângă M.A.I., nu ştiu. Poate o vom dibui împreună!

Va să zică, mă îndreptam către locuinţa unei cunoştinţe. O avertizasem telefonic asupra vizitei ce urma să i-o fac. Specific aceasta, pentru că astfel se explică faptul că S.R.I.-ul îmi cunoştea traseul şi destinaţia, având eu probabil telefonul urmărit, din pricina preocupărilor mele de scriitor şi editor. Mi-a fost expediat un provocator să-mi taie calea. Ajungând la colţul străzii unde locuia persoana la care mă duceam, îmi iese în cale un monah dintre aceia cam unşi. în acele timpuri de început ale democraţiei, cu tot felul de politici, ba şi candidase ca Preşedinte, dacă nu mă înşel. Între noi doi nu existau altfel de legături în afară de faptul că-l cam luasem peste picior pentru aplecarea sa şi a grupului din care făcea parte către prieteşugul cu foştii comunişti azi militând pentru un aşa-zis socialism fără şira spinării. Iar dânsul îmi răspunsese, cam ofuscat, că el şi prietenii săi erau datori să cunoască ce anume gândeau cei în cauză. Masca de brotac supărat şi cu coama rărită i se întunecase, dar mult că-mi păsa mie.

- “Vin de la S.R.I.” zice abrupt.

Afirmaţia nu îngăduia vreun dubiu. Nu ar fi putut-o face decât un individ a cărui inimă era cu desăvârşire curată, ori unul atât de obraznic încât nu-l jena cu nici un chip opinia ce şi-ar fi format-o conlocutorul despre el. I-am examinat faţa: căpătase, între timp, expresia unui fel de ofiţer superior; dobândise oarece morgă şi o bunăvoinţă ce nu apare decât la cei care nu au nimic de pierdut dacă sunt amabili cu tine – nu-i costă să te facă a te simţi şi tu o bucăţică de om.

Nu mi-a îngăduit un răgaz mai mare pentru asimilarea celor auzite, decât atât cât avea el însuşi nevoie ca să intre în forţă în subiectul ce-i revenea să mi-l propună:

- Studiez de mai mult timp dosarul “Rugului Aprins”. Această primă informaţie l-a şi trădat. Aflasem de la un ins, pe timpuri element de bază al grupării cultural religioase în cauză, Andrei Scrima, care a avut acces la dosarul numit, că acesta nu conţine în titlu sintagma “Rugul Aprins” introdusă de mine în cărţile mele, ci numai numele mirenesc al Părintelui Daniel Teodorescu. Făcându-se această punere la punct mi se aducea un fel de reproş. El venea din partea cuiva care nu-mi înţelesese intenţia de a lega destinul membrilor acelui lot, pe vecie – ceea ce am izbutit – de ceea ce era mai nobil în acuzaţiile ce le fuseseră aduse: lauda Maicii Domnului.

Va să zică, individul ce mă oprise pe stradă, peste drum de Cheiul Dâmboviţei, pomenea un dosar inexistent: născocit de mine numai, dovedind prin asta dânsul că fusese delegat a mă antrena într-o afacere cunoscută mie sub titulatura ce-mi era dragă, dar nu mai puţin greşită din punctul de vedere al arhivării dosarelor de anchetă penală. Pornise să mă întâmpine încă de când vestisem telefonic încotro mă îndreptam, precum am atras atenţia cititorului. Această poruncă o primise.

Şi acum iată-mă contactat.

- “E o chestiune ce mă interesează, Părinte. Poate că v-a parvenit că am scris o carte cu acest titlu. Cum aţi ajuns să vi se îngăduie a studia acest dosar?” am fost curios eu care nu aveam ‘sfinţi’ la S.R.I. să-mi încredinţeze şi mie accesul la cele interzise.

- “Am mers în audienţă la domnul Virgil Magureanu, şeful S.R.I.-ului. E un om atât de cumsecade.” rosti onctuos. “De îndată ce a auzit despre ce era vorba: – “Cum să nu, Părinte! Tot ce vă poate interesa!” Mi-a îngăduit să trag la xerox dosarele, fără nici o restricţie. Doar ce am socotit eu că nu făcea parte din această anchetă nu am copiat. Am acasă un maldăr uite atât de mare.”

– “Mi-aţi îngădui să-mi arunc şi eu privirile peste paginile acelea? Ca unul care am şi scris povestea acestor mari monahi, sunt şi eu doritor să.”

- “Cum să nu, domn’ profesor! Chiar aştept să se antreneze cineva în această muncă imensă de editare a întregii afaceri. E o datorie faţă de Biserică.”

Brusc, ceva îmi sună fals. Ce împlinire a unei datorii faţă de Biserică este să publici minciunile inventate de securişti pe marginea vieţii unor călugări fără prihană? Cel dinainte-mi, prietenul domnului Virgil Măgureanu, ori nu cunoştea nimic despre ce însemnau nişte procese verbale de anchetă, ori era de-a dreptul rău intenţionat.

N-am comentat părerile sale copilăreşti. M-am dus ziua următoare la chilia de pe lângă biserica unde slujea. După câteva fraze schimbate, am înhăţat pungile de material plastic, grele cât încăpea, şi. pe-aici ţi-e drumul!, m-am pomenit că citesc cu nesaţ xerocopiile.

Nu am avut răbdare să parcurg întreg materialul, că m-am şi apucat să-l grupez pe teme. Iar cea dintâi: arestarea membrilor viitorului lot judiciar, am început a o şi pregăti din punct de vedere literar. Cum atunci când mă covârşeşte un subiect nu sunt omul care să-şi irosească timpul fără a face progrese în relatarea lui, şi în acele împrejurări am avut în mai puţin de zece zile gata puse pe hârtie peste treizeci de pagini.

Prins de munca mea, răsplătitoare în sine, am uitat concluziile ce mi le impusese bărbatul în rasă. Mai grav, l-am confundat cu mine însumi, văzând în el un entuziasm la fel de curat ca şi al meu, stârnit de bucuria de a putea face puţină lumină suplimentară în cazul călugărilor savanţi.

Drept pentru care, am adunat cele treizeci de file şi m-am înfătişat la uşa sa. Le-a primit cu o nerăbdare la fel de mare ca şi a mea când i le-am dat, aşteptând să-mi comunice opinia sa. Numai că rezultatul lecturii lui nu mi-a confirmat cât de puţin încrederea ce i-o acordasem.

- “Domnule profesor, aţi muncit mult şi repede”, începu el, ungându-şi cuvintele cu mierea ce o folosea deobicei când voia să câştige un suflet. “Doar că trebuie să vă recitiţi cu mai multă atenţie textul. Există numeroase scăpări în privinţa felului în care vorbiţi despre ofiţerii de Securitate. Domnule profesor, aceşti oameni îşi făceau datoria şi nu merită acuzaţi pentru aceasta. Pe deasupra măsură, erau licenţiaţi a diverse facultăţi. Dumneavoastră vă legaţi de nişte mărunţişuri ortografice sau curiozităţi de rostire care poate că nici nu le aparţin, ci sunt scăpările dactilografelor.” Se referea la ortografierea anapoda şi la ciudăţeniile caracterizându-le alegerea vocabularului pe care le semnalasem pretutindeni, să iasă în evidenţă lipsa de pregătire a acelora care incriminau intelectuali superiori, precum monahii mei, alături de cei din urmă numărându-se scriitori ca ziaristul şi poetul Sandu Tudor, V. Voiculescu, cadre universitare ca profesorul Codin Mironescu, Dr. Gheorghe Dabija şi alţii.

Mă prefăceam că nu intenţionam a-l contrazice. De fapt, chiar aceasta îmi şi era intenţia. Socoteam că, după ce aveam să-l ascult până la capăt, urma să mă întorc pe călcâie şi să pun capăt acestei relaţii. Numai că acel capăt se apropie vertiginos şi complet, pe neaşteptatelea. Călugărul găsi o formulă pe care mi-este cu neputinţă s-o reproduc – atât de uluitoare mi s-a părut pretenţia sa de cvasianalfabet – prin care îmi sugera că se aştepta să semneze volumul alături de mine. O să vă întreb: pentru ce? Pentru dreptul de a-mi cenzura textul în favoarea foştilor securişti anchetatori sau pentru acela de a fi plătit xerografierea dosarelor, dacă o plătise într-adevăr?!

Acestea constituie datele ce premerg publicării documentelor de faţă, dintre care unele, (cititorul se va descurca şi singur) reprezintă ‘documente’ autentice, se va vedea ulterior ce înseamnă aceasta.

 

3. Misionarii în acţiune

Acum îngăduie-mi, iubite cititorule, să poposesc o clipă în faţa unei jumătăţi de coală de hârtie.

În partea din stânga sunt imprimate următoarele:

ROMÂNIA

(Stema regală)

SUBSECRETARIATUL DE STAT AL AERULUI 
CASA FONDULUI NAŢIONAL AL AVIAŢIEI

STR. N. BĂLCESCU No. 34 Et. II, BUCUREŞTI
TELEFON 4. 45. 56″

În dreptul stemei s-a bătut la maşina de scris: “CF-JB”

Dedesubtul imprimatului stă consemnat cu tocul şi cerneală: No 20 426.

În capătul din dreapta sus apare data: 25. IX. 936.

Apoi, conţinutul propriu-zis:

Onor MĂNĂSTIREI NEAMŢU

JUDEŢUL NEAMŢ

La cererea Dvs. înregistrată la noi sub No. 20426 din 25.IX.936, avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că se aprobă scutirea de timbru al aviaţiei solicitat[ă] de Dvs.

Afişele ce le răspândiţi pentru propaganda de filme religioase, urmează să nu fie timbrate şi vor purta tipărite pe ele menţiunea scutirei noastre.

Prezenta aprobare este dată numai pentru filmele cu intrare gratuită.

Cu stimă,

Director
St. Veron

Subdirector
Int. Cpt. Rizescu N.”

Calitatea de ‘document’ a textului încheiat aici este evidentă pentru oricine. Mai rămâne să extragem două concluzii pe marginea acestui ‘document’.

L Mănăstirea Neamţu se preocupa, printre alte activităţi religioase şi cu propaganda realizată cu ajutorul filmelor religioase.

2. Aceste filme se proiectau în mod gratuit.

Cel puţin, astfel se poate deduce din faptul că s-a cerut, în condiţiile specificate, scutirea de timbrul aviaţiei obligatoriu pentru orice afişaj.

Despre ce afişe să fie vorba?

În arhiva Editurii Agapis există mai multe mostre. Iată una:

” Propaganda Religioasă prin cinematograf

Înfiinţată de Sft. Mănăstire Neamţu.

………

În Curtea Liceului Teoretic de Fete-Caracal

Începând de Sâmbătă l2 Oct. şi până Joi 17 Oct. 1940

În fiecare zi la orele 8 seara

se vor rula în serii următoarele filme:

VIEAŢA ŞI PATIMILE DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS:

(Vederi din Erusalim şi Betleem. Vieţuirea Maicii Domnului. Bunavestire. Naşterea. Închinarea Magilor. Tăerea pruncilor. Fuga în Egipt. Copilăria lui Iisus. Botezul. Nunta din Cana Galilea. Salvarea femeii păcătoase. Vindecarea bolnavilor. Învierea lui Lazăr. Floriile. Iuda cu piciorul pe Sf. Cruce. Izgonirea din Templu. Cina de Taină. Vinderea de către Iuda Iscarioteanul. Patimile. Răstignirea. Învierea. Călătoria spre Emaus. Înălţarea la cer şi arătarea Sfintei Cruci la a Doua Venire);

SACRIFICIUL LUI AVRAAM; VINDEREA LUI IOSIF:

(Iosif în casa Părintească. Ura fraţilor săi contra lui. Aruncarea în groapă. Scoaterea şi vinderea la negustori streini. Cumpărarea de la negustori de Putifar. Ispitirea lui de stăpâna sa. Băgat la închisoare pe nedrept. Explicarea viselor lui Faraon cu 7 vaci şi 7 spice de grâu. Scăpat de necazuri şi ajuns al II-lea după Faraon. Strângerea şi împărţirea grâului. Venirea fraţilor săi după grâu în anii de lipsă. Ispitirea lor cu cupa de argint. Iosif li se face cunoscut. Strămutarea lui Iacob cu toţi urmaşii în Egipt. Moartea Patriarhului Iacob);

Lupta tui Avesalom contra tatălui sau David şi Judecata înţeleptului Solomon.

Deosebit de rularea filmului se va ţine şi predică.

………..

INTRAREA GRATUITĂ pentru cei ce vor cumpăra cărţi religioase cel puţin de 5 lei de fiecare persoană.

Cărţile se pot cumpăra la intrare şi se găsesc şi mai mari, de orice preţ.

Veniţi cu toţii şi mult vă veţi folosi sufleteşte.

………..

Scutit de ambele timbre în baza art. 13 & 4 şi aut. Nr 20426 din 25 IV 1936.”

O variantă a acestuia debutează cu alte formulări, din care reiese cine sunt inşii cărora li se îngăduie să prezinte respectivele filme şi să şi susţină predici însoţitoare şi lămuritoare:

” Propagandă Religioasă prin Cinematograf

………..

FRAŢI CREŞTINI! Astăzi a sosit în Comuna Dumneavoastră o echipă misionară trimisă din Sfânta Mănăstire Neamţu. Această echipă de fraţi călugări vor rula [sic!] în serii următoarele filme.”

Penultimul rând înainte de acela unde e specificată scutirea de timbre, menţionează:

Echipa de propagandă religioasă din S f. Mănăstire Neamţu”.

Un al treilea afiş indică drept loc al desfăşurării spectacolului religios curtea Şcolii Primare de băieţi Nr. 1 din Turnu-Severin, începând cu Duminică 25 August până la l Septembrie 1940, în fiecare seară, la orele 9.

Vom cerceta unele consemnări făcute pe marginea convorbirilor cu ucenicii Părintelui Nicodim. În căutarea lămuririi celor aliate prin mijlocirea afişelor de mai sus.

Acelora dintre dumneavoastră care urmăresc colecţia “Biblioteca Ortodoxiei. Serie Nouă”, tipărită la îndemnul, cu sprijinul şi cheltuiala Editurii Agapis, numele Anicăi Ţupu nu le este necunoscut. Aceasta poetă poporană, originară din Calu-Iapa autoarea unor evocări din închisoare, scrise în versuri, pe care am avut cinstea de a le edita dimpreună cu o sumă de convorbiri ce le-am purtat amândoi pe marginea amintirilor sale privindu-l pe Părintele Nicodim Măndiţă (“Singurătatea Anicăi Ţupu stând de vorbă cu sine însăşi”), era încurajată, în timpul întrevederilor cu mine, de prezenţa fratelui său mai mic şi mai apropiat, Nicolai, poet el însuşi. Evocarea lui ne va ajuta să înţelegem însemnătatea religioasă şi afectivă a vizitei făcută în sate de caravana cinematografică vestită prin afişele precedente.

Nicolai Ţupu a fost îndemnat de Anica să-mi relateze ce-şi mai aducea aminte despre proiecţiile de film pe care le făcea Vasile Poiţelea. Pe ea, tatăl lor – un iubitor de biserică şi de carte, mare cititor pentru sine, dar şi cu glas tare, pentru alţii, – n-o dusese la o astfel de manifestare, dar l-a luat la cinematograful religios ambulant pe prâslea.

- “Nu pot să spun exact anul, dar eram elev” narează Nicolai. “Spune tătuca – “Haidem.”, cum era foarte amator de credinţă şi de religie. Şi ne-o luat pe băieţi şi ne-o dus la. – nu ştiu, îmi pare că era gratuită intrarea la elevi. Dar dânsul o plătit cu bani.” Nu stăteau lucrurile chiar în felul acesta. Nu se plătea intrarea cu bani. Cu bani cumpărai o carte sau mai multe (după cum a constatat cititorul şi din lămuririle cuprinse în afişe), la intrarea în sala de clasă sau în curtea unde se desfăşura proiecţia. Având cartea în mână, ea era socotită echivalentul biletului de intrare. Astfel se împuşcau doi iepuri dintr-odată: omul îşi plătea dreptul de a viziona filmele, dar şi rămânea cu una sau mai multe cărţi, hrană sufletească pentru iernile lungi. Fiindcă tatălui lor îi intra mereu în obicei a cumpăra cărţi, Nicolai n-a fost izbit de curioasa formă de plată pentru vizionarea filmelor şi n-a reţinut-o ca atare.

” Şi am intrat acolo, şi-o venit – cum ţiu eu minte, că eram în clasa a treia, a patra?! Auzeam pe tătuca zicând: – “Vine Poiţelea cu filmu’ !”

– “La şcoală se întâmpla aceasta, da?” doresc să precizeze lucrurile.

– “La şcoala, la şcoala.” – “Vine Poiţelea cu filmu’!” şi mai avea vreo doi călugări pe lângă el.”

” Călugării” care-l însoţeau pe Vasile Poiţelea erau ceilalţi doi ipodiaconi ce slujeau benevol şi cu mare osârdie ideilor Părintelui Nicodim Măndiţă: fraţii Măgirescu, tustrei stabiliţi în Bucureşti.

- “Dar nu-i mai ştiu eu cine erau. Dar de Poiţelea ţin minte. El o fost cu filmu’! Am mai discutat cu el, când am fost la Bucureşti, cu Anica, despre film. – “Eeei”, mi-o zis el. I l-o confiscat, i l-o luat. Nu l-o mai avut. Deci îl avea pe timpul cela din copilăria mea. Şi era manual.” Se referă la aparatul de proiecţie. “Învârtea de o rotiţă şi tipărea de se vedea!” ar fi explicarea procesului complex de mutare a imaginii de pe peliculă pe ecran.

Cititorul urmăreşte cu uşurinţă interpretarea naivă a sistemului tehnic de proiectare a filmului şi suplineşte elementele lipsă din această descriere.

- “Iuda, cum îl vinde şi cum s-o spânzurat Iuda şi toate şele.” se referă vorbitorul la acela dintre filme care l-a impresionat cel mai mult în copilărie, învingând zecile de ani ai unei vieţi întregi.

- “Un moş al meu, Moş Dumitru, fiindcă vorbea un copil în clasă în timpul filmului, nu înţelegea ce spune Poiţelea di colo poporului. Da’ Moş Dumitru, mai obraznic o leacă, bătrân era într-adevăr, o zis că: – “Ha! Mă, taci, mă, din gură, mă! ţi-o făcut mă-ta limbuţă?!” Auzi, e în istoria noastră familială rămasă vorba asta că “ţi-o făcut mă-ta limbuţă!.”

Remarca legată de ” istoria familială” pare curioasă pe buzele unui om ale cărui lecturi ‘istorice’ sunt destul de reduse, însă ea este foarte uşor explicabilă dacă ne gândim la intensa preocupare a sorei sale Anica pentru ‘arborele genealogic’ al familiei – alături de redactarea memoriilor în versuri, o altă modalitate de a consemna propria istorie.

- “Că îl deranja pe el”, continuă să-l pomenească fratele gazdei mele pe moşu-său Dumitru, când s-a răţoit la copil: “Nu pricepea când explica Poiţelea!”

Interesându-mă eu de perioada respectivă, pentru a-mi preciza când umblau Părinţii Poiţelea şi Măgirescu prin sate cu filmul, îmi răspunde anevoie:

- “Deci, ca să spun aşa, prin ’36, ’32-’33 poate.” Revine: “Mămuca îmi pare că era moartă.” Urmează o nouă ezitare: “După ’32, eu am rămas de opt ani de mama, şi la ’35-’36, cred că până-n ’38 or mers cu filmul, dar eu eram mai crud în şcoală, clasa a treia, a patra, aşa, pe acolea eram eu.”

A fost greu de precizat, ba nici nu s-a ajuns la precizare! Şi nici măcar nu pare sigură memoria, după cum nici rostirea ei nu este prea limpede.

- “Şi vinia cu maşina mică” , reia impresia din acele momente cutremurătoare pentru băiat. “Au descărcat acolo nişte cabluri, li-o’ întins cum o’ putut.”

- “Vă amintiţi ce anume comentau Poiţelea şi Măgirescu pe când proiectau filmul?”

Nicolai Ţupu se numără, probabil, printre acele persoane care nu trebuie întrerupte când povestesc, într-atâta sunt de adâncite în procesul rememorării. Sentimentul pe care mi-l dă este că nu m-a auzit, ceea ce nu poate fi adevărat, pentru că, pe când vorbeşte, mi se uită ţintă în ochi, cu zâmbetul său blând şi fermecător, deci a băgat de seamă mişcarea buzelor mele, modificarea mimicii, în raport de întrebarea ce i-am pus-o. Ba, m-a şi ascultat, dar nu-i convine să părăsească zona afectivă, caldă, plăcută, a scăldării în aburii copilăriei duse!.

– “Şi la iarmaroace, ţin minte, dar nu ştiu exact: era el sau ucenici de-ai lui, mă rog.”

E un fel de a-mi răspunde privitor la predicile însoţind filmele:

- “Se suia, în mijlocul iarmarocului, pe o căruţă, pe ceva aşa, şi predica. – “Se apropie Ziua de Apoi!” [îl imită] şi cutare şi cutare. Asta prin ’37. ’37. Nu veniseră comuniştii. Şi Părintele Nicodim, mde. predica. Şi vindea şi cărţi. Şi erau cărţi cu “Epistolii”, fel de fel de cărţişoare de.”

- “Vă plăcea să citiţi cărţile astea?”

– “Mai puţin citeam eu. Nu. Anica era altceva.”

O indică pentru că, de un ceas şi mai bine, tot despre darul ei de scriitoare şi de cititoare a fost vorba.

Nicolai, deşi în timpurile de altcândva a ‘comis l o scrisoare în versuri, folosind un umor macabru pentru a se ascunde de securişti, nefiind îngăduit să transmiţi unui deţinut o ştire rea, precum decesul cuiva drag – era vorba despre repauzarea tatălui lor -, nu a fost şi nu este cititorul mare pe care l-ar presupune acea înclinare spre stihuire. Când menţionez aspectul macabru al umorului său, doresc să amintesc cititorului “Singurătăţii Anicăi Ţupu stând de vorba cu sine însăşi” despre pomenirea în epistolă a tatălui ca tras de mustăţi de doi copii morţi de timpuriu, asta pentru a sugera surorii întemniţate că murise şi el.

Sigur, Nicolai nu a stat sub aceleaşi influenţe benefice datorate Părintelui Nicodim, precum sora lui, ceea ce ar explica de ce nu a deprins şi el pasiunea ei pentru lectură. Dealtfel, Nicolai a fost şi fumător, aşa încât nu socotesc că-şi purta prea des paşii pe la marele duhovnic.

Aceasta nu înseamnă că vom trece cu nebăgare de seamă pe lângă constatarea sa omagială finală faţă de o soră de care întreaga viaţă s-a simţit cel mai legat din toată familia: “Anica era altceva”.

 

4. Poet de o zi

Cu siguranţă cititorul se întreabă ce înţeleg prin aceea că Nicolai Ţupu a fost atras, asemeni surorii sale, de poezie.

Spre norocul meu, el mi-a încredinţat o jelanie, intitulată: “Mama”, pe care o pot pune acum la dispoziţia curioşilor. Bătută la maşina de scris, este lipită pe partea de interior a coperţii unui dosar şi e bogat ilustrată cu fotografii. Ele o reprezintă pe genitoare, dar şi alte numeroase rubedenii. Astfel, acest dosar (pe care s-a scris: “AMINTIRI 10 FEB. 1976″) a devenit un fel de altar familial portativ, închinat aceleia care l-a adus pe lume pe autor, înconjurată de toţi şi toate câte i-au fost dragi în cursul vieţii. O tentativă de ancorare a trecutului fugace în clipa prezentă. O încercare ce ne aminteşte de altarele familiale japoneze, imposibil a fi fost cunoscute eroului nostru, care a creat dosarul acesta comemorativ, altare japoneze nu mai puţin intuite de el, resimţite ca necesare evocării permanente a mamei şi liniştirii sufletului nemângâiat al fiului ei. Recunoaştem originalitatea prezentării ‘grafice’ a acestei poeme evocatoare (textul înconjurat de imagini foto), ca şi căutarea firească – adică lipsită de artificiul căznit – a acestui canon estetic potrivit poemei.

Plânge luna printre ramuri
Nopţile-s pustii,
Plâng şi curcile pe garduri.
Tu nimic nu ştii
C-au rămas de tine toate,
Triste şi pustii,
Căci te-ai dus pe totdeauna
Şi n-ai să mai vii.”

Pretenţiile cititorului de literatură se izbesc de la bun început de o imagine, aceea a curcilor, pentru care nu este pregătit. Mai bine spus, prin fondul zicalelor cunoscute, el este pregătit a o respinge. Mă gândesc la ironicul: “Râd şi curcile de tine!.”, şfichiuire greu de suportat a celui în cauză. Pasărea de curte este asociată, prin sunetele scoase de ea, cu hohotele stridente ce te umilesc. Desigur, Nicolai Ţupu nu s-a gândit că această asociere se va face în mintea cititorului său. Elanul lui din clipa inspiraţiei auzea numai jalea aceloraşi cascade sonore emise de curci.

Pe cărările umblate
Noi te-am căutat
După urma-ţi care încă
Nu s-a astupat.
Plângem toţi prin jurul casei
Şi te căutăm
Ca să dăm de tine, mamă,
Şi nu te aflăm.

Nu discutăm aici măsura în care Nicolai Ţupu a nimerit formula cea mai fericită de transcriere a celor resimţite de el, aceea ce să-l emoţioneze (cu ajutorul trimiterii la tonul romanţelor bine cunoscute din anii aceia), să-l emoţioneze, ziceam, nu numai pe autor, ci şi pe insul luând contact prin lectură cu realizarea lui, caracteristică finală a oricărei ‘creaţii artistice’. Fiind vorba despre o căutare (aceea a scriitorului poporan şi nu aceea a fiului rămas fără prezenţa mamei sale), o căutare, ziceam, lipsită de absolut orice model şi îndrumare, este firesc ca poetul în formare să cerceteze pe dibuitelea, cu mai mult sau mai puţin succes, calea către reuşită. Însă nu succesul lui are importanţă, ci nevoia de a da o formă emoţiei, indiferent de calitatea acelei forme, poate îndatorată lui Artur Enăşescu.

Te-am cătat la Mănăstire,
Poate te-oi afla
Pe la Agapia Veche,
Unde-ai fost cândva.
Dar şi-acolo numai urma,
Mamă, ţi-am găsit,
Pârăoşul şi cu puntea
Und-te-am sprijinit.”

Prospeţimea invenţiei lexicale “pârăoaşul”, ca şi tabloul mamei sprijinită de fiul său cândva pe puntea de la Agapia Veche, apropie versurile de reuşitele poeţilor noştri începători care puneau bazele unei literaturi, în definitiv atât de puţin veche.

Dormitorul şi cu patul
Und-te-ai odihnit,
Toate mi-aminteau de tine,
Că m-ai părăsit,
În biserică şi-n strana
Unde tu stăteai,
Peste tot te-am căutat,
Iar tu nu erai.”

Tema “căutării”, asupra căreia am atras atenţia mai sus, continuă să scurme în inima stihuitorului. Ea capătă o greutate, cu atât mai mult cu cât este legată indisolubil de motivul “urmei”. Cele două participă la crearea unui mister al stingerii fiinţei dragi.

Şi toate urmele tale
Peste care-am dat
Nu mi-au adus decât jale
De nesuportat.
Şi-apoi mă întorc acasă,
Singur şi străin,
Iară ţie nici că-ţi pasă
După-atâta chin.”

Este cunoaşterea intimă a bocetelor, de nedespărţit de înmormântări, în mediul rural, aceea care umple cu emoţie clipa pomenită sau este ascuţimea meditaţiei asupra existenţei şi a morţii? Ceea ce pare sigur e că simţămintele degajate de cuvinte nu pot fi neglijate. Ele se transmit celui care le citeşte şi-i impun o meditaţie similară.

Nu-mi rămân decât regrete
De pe urma ta
Şi sfaturi înţelepte
Ce le voi urma.
Ne învăţai ca să trăim bine
Şi să te iubim,
Că nici unul lumea asta
N-o să moştenim.”

Astfel de constatări mi-au trezit întrebarea: dacă aş locui în Calu-Iapa, nu aş găsi în autorul acestor versuri similarul meu? Nu i-aş căuta prietenia şi, dacă aş dobândi-o, nu mi-ar fi ea satisfăcătoare pentru restul vieţii? În cuvintele lui, oricare om frământat de taina plecării definitive a celei mai desăvârşite dintre făpturile lui Dumnezeu, a mamei, se regăseşte, oricât de modestă ar fi forma adoptată de versificator.

Mai târziu sau mai devreme
Toţi o să murim,
Nimeni nu-i scăpat de moarte
După câte ştim:
Iar acum îţi jur credinţă
C-oi păzi curat toate sfaturile tale
Care mi le-ai dat.”

În continuarea ideii enunţate imediat anterior, sufletul aceluia care dă glas durerii în aceste strofe ne impune să-l mângâiem cu puţina filosofare de care suntem în stare, extrasă din experienţa comună a slăbiciunii fiinţei umane.

Un suflet bun ce l-ai avut,
Ca tovarăş al meu,
Eu singur ţi l-am cunoscut
Şi singur plâng mereu;
Şi-o mie de ani de-aş trăi
Aş plânge tot mereu,
De câte ori mi-aş aminti
De-un obicei de-al tău.

Sunt dator să scot în evidenţă o remarcă a autorului – peste care, poate, suntem ispitiţi a trece cu prea mare uşurinţă – deosebit de subtilă, de neobişnuită, de puţin frecventată de scriitori, nici măcar de prozatori, care mai curând se cuvine să facă astfel de observaţii. Poetul nu îşi simte lacrimile izvorându-i din pricina unor amintiri vagi, lipsite de concreteţă, evanescente, ci din recunoaşterea unuia dintre obiceiurile celei duse, obicei ce-i lipseşte acum.

Căci obiceiurile ne caracterizează mai mult decât orice altceva. Mă întreb chiar dacă am putea defini o persoană, neglijând, simultan, pomenirea obiceiurilor sale. Omul este conglomeratul acestor obiceiuri. Ele îl disting de oricare alt semen. Îi conferă originalitate, deşi nu s-ar putea spune că numai un individ se foloseşte de un anume obicei, nu. Dar intensitatea folosirii lui şi deosebitul amestec de obiceiuri, ce variază de la unul la altul, fac obiceiul o carte de vizită specifică.

Ştergeţi cu buretele obiceiurile, din memoria involuntară a unui ins, şi el nu va mai fi el însuşi.

Citiţi în paralel portretele mai multor personaje istorice sau literare şi veţi constata că, în afară de două-trei caracteristici fizice şi morale, personajele respective se diferenţiază mai ales prin obiceiuri şi năravuri.

Or, a fi sesizat greutatea obiceiului în portretizarea cuiva constituie un merit de seama al lui Nicolai Ţupu, în strădania sa de a-şi evoca mama.

La toţi copiii le-aduceai
Cadou la ziua lor
Iar eu la Sfântul Neculai
Te aşteptam cu dor.
Însă şi tu la 8 Martie

La fel te bucurai

De surprize minunate
Şi ne sărutai.
Dar acuma ce surpriză
Mare mi-ai adus,
Că în loc de mărţişor,
Tu doliu în piept mi-ai pus.
Strig şi nimeni nu-mi răspunde.
Să mă sfătuieşti,
Mamă, nu mi te ascunde,
Spune-mi unde eşti.”

Aceste două strofe se leagă între ele, dezvoltând o singură idee. Iniţial, tema nu pare prea serioasă şi nici a merita insistenţa versificatorului: simpla amintire a zilelor în care se împart daruri. Doar că această uşurătate a unei bucurii trecătoare se preschimbă într-un ‘mărţişor’ funebru agăţat de pieptul hainelor copiilor săi de către mamă, întru propria-i amintire: pânza neagră a doliului. Această metamorfozare schimbă complet tonul, întunecă zarea, introduce patetismul.

Diagnosticul era
Destul de complicat,
Că aveai o boală grea,
Ciroză la ficat.
Dar şi-o gripă nemiloasă
Nu te-a mai cruţat,
Ca să-ţi vezi fata mireasă,
Cum ai aşteptat. 

Nici pe Gavril, din armată,
Nu l-ai mai văzut.
Ai păţit şi tu ca mama
Lui George Coşbuc.
Şi acum vorbesc în locul tău
Şi-n locul lui Coşbuc
Şi ăsta-i ultimul cadou
Pe care ţi-l aduc.” 

De la aducerea aminte a diagnosticului medical punând în lumină bolile ce au răpit-o, se trece la legăturile omeneşti tăiate prin moartea mamei. Vieţile noastre constituie un şir de aşteptări, de aspiraţii, de doruri. De cele mai multe ori, ele sunt dintre cele mai fireşti, mai curate, mai la îndemână. În cazul de faţă, este vorba despre o nuntă ce urma să se încheie şi n-a mai fost accesibilă aceleia care s-a dus, despre revenirea de la oaste a unui fecior niciodată revăzut. Poetul se străduieşte să preia cuvântul regretului pe care l-ar fi rostit maica sa de mai trăia.

Cu tine două fete stau
Şi-n rând cu tine plâng,
Însă nici o putere n-au
Când crizele te frâng.

Băteai cu pumnii-n cap mereu,
Strigând la mama ta,
Dar nimenea din jurul tău
Nu-ţi poate ajuta.” 

Imaginea muribundei sfâşiată de dureri, izbindu-şi ţeasta cu pumnii, în urlete prin care o chema pe propria-i mamă, ca unica ce ar fi ştiut să-i aline ruperea fiinţei pe dinăuntru şi a celor două fiice păzindu-i sfârşitul alături, dar neputincioase în a-i uşura chinul este veridică şi lasă gustul amar al inexorabilului morţii în cazne.

Aşa a voit Dumnezeu,
Aşa ne-a fost sortit,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap când am murit,
În fel şi chip te-ai tot zbătut
Să amâni acest pahar;
Dar toată lupta ce-ai făcut
Ţi-a fost în zadar.” 

În spiritul regretului de a nu fi participat la nunta fiicei şi de a nu fi fost de faţă când s-a reîntors fiul din armată, pomenite mai sus, stihuitorul se transpune încă o dată în spiritul maicii sale şi, cu cuvinte rostite parcă după expirare, geme disperat dând glas astfel şi propriei sale remuşcări de a nu fi fost martor îndurerat al decesului.

Acum nu ştiu cum aş face
Ca să-ţi dovedesc
Că învăţătura dată
Am să ţi-o păzesc
Şi măcar pe jumătate
Să te înlocuiesc
Faţă de copiii mei
Pe care-i iubesc.

Iar când ne-om întâlni
Şi poate ai să mă vezi vreodat,
Cu ei de mână ne-nfricat
Să pot să raportez:
Iată, femeie, fiii tăi
Pe care mi-ai lăsat;
Eu am avut grijă de ei,
Cum tu m-ai învăţat.” 

O altă idee profundă întâlnim în cele două strofe de încheiere: recunoaşterea scenariului obligatoriu pentru oricine; anume, ca fiecare, la rândul său, să preia rolul Părintelui educator faţă de copiii propriii. Iar dezvoltarea pe care poetul o dă acestei idei e cutremurătoare: copiii mei, ca fiu, nu sunt altceva decât, prin mijlocirea mea, copiii părinţilor mei. De aceştia răspundem fiecare cu mai mare greutate decât dacă ar fi numai copiii noştri. Această răspundere este amplificată deoarece răspundem de ei în faţa unor suflete trecute dincolo şi ce nu mai pot acţiona ca educatori decât prin mijlocirea noastră.

Iată suficiente motivări pentru a fi oferit cititorului spre lectură scrierea lui Nicolai Ţupu.

Acum se cuvine să ne întoarcem de unde am plecat, anume la cinematograful religios ambulant condus de ucenicii Părintelui Nicodim.

Nu întotdeauna aceste deplasări “cu filmul”, cum le zicea, erau lipsite de peripeţii. Astfel, în 1948, Părintele Ion Măgirescu şi cu Gheorghe Palade se aflau în Cosoba, pe lângă Piteşti, în ziua de Înălţare. Localnicii ieşiseră să şadă pe buza şanţurilor, la voroave. Se anunţase careva de la partid, de la plasă, că avea să le ţină o cuvântare. Ei, Măgirescu şi cu Palade, sosiseră cu filmul. Preotul nu ştia ce să facă: să-i îndemne pe oameni să se ducă la şedinţă, cum i se ceruse? Nici lui nu-i convenea să le împuieze ăia capul cu comunismul lor. Nici oamenilor nu le convenea să fie plictisiţi fără spor. În cele din urmă, preotul alese. Aşa că Părintele Ion şi cu fratele Gheorghe pătrunseră în şcoală. Cu învoire, bineînţeles. Camuflară geamurile. Sala se umplu, că venise lumea puhoi. şi porniră filmul.

Ţăranii se uitau pe ecran, ascultau pios explicaţiile lor şi plângeau. Plângeau de ziceai că nu mai puteau fi mângâiaţi. Râuri-râuri lacrimile pe obrajii lor.

Văzând ei rezultatul minunat, seara mai făcură o proiecţie, pentru alţi spectatori. Tocmai isprăviseră. Strângeau aparatul şi firele, grupul electrogen, unul mic, german, cu benzină, ce producea curentul necesar proiecţiei: douăzeci de becuri a patruzeci de waţi. Şi ce să vezi? Au năvălit ăia peste ei! Hrăniţi bine-hrăniţi bine; ba mâncaseră şi pe ziua aceea! Şi nu numai că mâncaseră, dar şi băuseră, băuseră şi paharul în plus care-i de vărsat la timp, că de nu.! Porniră scandalul. Tăbărâră pe oameni:

- “Sigur, de aia n-aţi venit la şedinţă! Aţi stat aicia cu popii voştri şi d-aia n-aţi venit!!!.”, repetau aiurea şi zbierat ceea ce li se părea ideea principală: absenţa de la şedinţă.

- “Părinte”, zic de colo oamenii, “strângeţi repede ce e de strâns şi plecaţi, că ăştia-s tulburaţi rău. Să nu se-ntâmple ceva, ferească Dumnezeu!”

I-au îndemnat să rămână în sat, peste noapte, la ei. Pasă-mi-te, se temeau să nu-i ajungă beţivanii din urmă, pe drum, pe întuneric.

– “Nu rămânem.”

S-au dus tocmai la Joiţa, un sat pe unde fuseseră altădată “cu filmul”. S-au înfipt la paroh: uite asta şi asta şi asta. Părintele:

– “Zăboviţi la noapte aici, iar mâine dimineaţă plecaţi spre Bucureşti.”

Aşa făcură; doar că ajunşi acasă, aflară că vestea întâmplării le-o luase înainte. Autorizaţia le fusese pusă în cumpănă, la Prefectura Capitalei. Li se lăsase vorbă că, deîndată ce soseau în oraş, să se prezinte la camera cutare, la etajul nu mai ştiu care, pentru predarea autorizaţiei.

Se conformară, până la noi ordine. Numai că situaţia nu s-a mai schimbat până în 1964, când au fost arestaţi.

 

5. Un “alfabetizat” răspânditor de cultură

Pentru a înainta cât de cât în înţelegerea fenomenului acestui cinematograf sătesc religios ce a ajutat mii şi mii de români să dobândească învăţătura pentru mântuire, să ne aruncăm privirile şi asupra unor ‘documente de anchetă’.

PROCES VERBAL DE INTEROGATORIU 

1 august 1964, Bucureşti.

Interogatoriul a început la ora … s-a terminat.

“Lt. maj. LĂZĂROIU CONSTANTIN am interogat în calitate de anchetator penal de securitate pe:

MĂGIRESCU COSTACHE, născut la 28 aprilie 1910, în comuna Cetăţuia, fiul lui Costache şi Maria, naţionalitatea şi cetăţenia română, neîncadrat politic, studii 4 clase alfabetizare, între anii 1951-1955, îngrijitor la biserica Doamna Oltea, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Bd. Republicii nr. 21, raionul 1 Mai, necăsătorit.

Tatăl a fost agricultor şi a posedat 2 ha de teren arabil.

Serviciul militar satisfăcut la Reg. 15 Infanterie Piatra Neamţ, cu gradul de soldat.”

Îmi vădesc mirarea cu fiece prilej când lipsa de studii şi sărăcia acestor ajutoare de mare nădejde ale Părintelui Nicodim ies la iveală, cum se întâmplă şi acum. Iată, aşadar, cazul unui ‘alfabetizat’ (de fapt: ‘şcolarizat’) cu întârziere, adică între vârsta de patruzeci şi unu şi aceea de patruzeci şi cinci de ani, care se pasionează pentru carte înainte cu mult de învăţarea oficială a cititului şi scrisului, în cadrul campaniei de ‘alfabetizare’ dusă pe plan naţional. Fiindcă bărbatul acesta avea suficientă învăţătură pentru ca, din dragoste de ea, să-şi fi jertfit întreaga viaţă supravegherii scrierilor Părintelui Nicodim în procesul tipăririi, desfacerii cărţilor aceluiaşi, promovării de cunoştinţe religioase ale poporului pe diferite căi, printre care se număra şi predica ortodoxă. El s-a dedicat răspândirii tipăriturilor religioase şi s-a antrenat în propaganda religioasă prin proiectarea de filme (despre care este vorba în acest început de istorisire). Mai mult, a slujit credincioşilor în ceea ce el numeşte o “prăvălie” – şi asta şi era, doar că avea înfăţişarea unui chioşc -, unde se vindeau icoane, cruciuliţe şi, iarăşi, cărţi, multe cărţi.

Să fie cu adevărat exprimarea sa personală aceea pe care anchetatorul o înscrie imediat mai departe, în procesul-verbal de interogatoriu, anume că el şi cu ceilalţi fraţi din Bucureşti s-au “ocupat cu propaganda ortodoxă, prin redactarea, tipărirea şi răspândirea în ţară a unor cărţi ortodoxe'”? Acel “redactarea”, termen de origine franceză, obişnuit în lumea editorială şi nu într-aceea a neştiutorilor de carte, sună atât de ciudat în gura unui abia ‘alfabetizat’. Şi totuşi, dacă nu avem dovada că însuşi Costache Măgirescu s-a preocupat de redactarea cărţilor desfăcute de el şi de prietenii săi, este lucru sigur că au făcut-o alţii cu o pregătire umanistică la tel de insuficientă, ceea ce ilustrăm din belşug în povestirile din romanul acesta adevărat al vieţii Părintelui Nicodim. În schimb, se ştie că C. Măgirescu a fost un excelent vorbitor (nu un “propagandist”, cum voieşte a-l înfătişa anchetatorul.), care-şi folosea darul întru comentarea filmelor menţionate în acest interogatoriu, un vorbitor dintre aceia care chemau lacrimile în ochi, care curăţau caracterele, care întăreau hotărârile de preschimbare a vieţii păcătoase.

“ÎNTREBARE: Cu ce te-ai ocupat d-ta înainte de 23 august 1944?

RĂSPUNS: înainte de 23 August 1944, eu, fratele meu MĂGIRESCU ION şi POEŢELEA” [greşeală a anchetatorului, ce se va perpetua în toate procesele-verbale; adevăratul nume a fost: Poiţelea, cu care formă corectă o vom înlocui pretutindeni pe cea ortografiată anapoda] “VASILE, ne-am ocupat cu propaganda ortodoxă, prin redactarea, tipărirea şi răspândirea în ţară a unor cărţi ortodoxe.” Cititorul a băgat de seamă insistenţa asupra acuzării că anchetatul tăcea propagandă, cale sigură adoptată de anchetator pentru inculparea lui!

E de la sine înţeles că nu sunt cuvintele anchetatului cele transcrise de ofiţerul neloial; doar nu era să se incrimineze singur, acuzându-se a fi practicat “propaganda orotodoxă”!, cum atrăgeam atenţia.

Pentru acest lucru am cumpărat o maşină mică (automobil) cu care ne deplasam în ţară pentru vânzarea cărţilor şi am mai posedat un aparat de filmat [prin aceasta Costache Măgirescu înţelege un aparat de proiectare de film], marca Oimig”, cu care am filmat [vom subînţelege: ‘proiectat’] filmele Viaţa şi patimile domnului Iisus”, “Vinderea lui Iosif”, ” Sacrificiile lui Avram”, ” Lupta lui David cu Avesalom”.

Toate aceste filme şi aparatul de filmat se află la locuinţa mea din str. Bd. Republicii Nr. 21. La această locuinţă sunt coproprietar cu POIŢELEA VASILE.

În afară de aceste filme şi aparatul de filmat, mai am trei motoare de produs curent electric, unul marca “Jep” şi încă două (nu le cunosc marca) ce se află în str. Sf. Petru nr. 37, la numitul PALADE GHEORGHE.”

De aici se deduce grija pe care Costache Măgirescu şi cu soţii săi o aveau de a nu risca să ajungă într-un sat unde să nu-şi poată îndeplini misiunea, din lipsa curentului electric; drept pentru care ei îşi luau măsurile de prevedere necesare pentru a suplini acest neajuns posibil.

“La toate acestea, aparatul de filmat, filmele şi motoarele, sunt coproprietar cu POIŢELEA VASILE, PALADE GHEORGHE şi fratele meu ION MĂGIRESCU, decedat.

În afară de cele de mai sus, începând din anul 1944 până în anul 1957, am avut în Piaţa Naţiunii o prăvălie pentru vânzarea de cărţi religioase şi icoane, fiind coproprietar cu cei de mai sus.

La domiciliul meu din Bd. Republicii nr. 21, avem o mulţime de cărţi religioase, circa un camion. De asemenea, cărţi multe, circa un camion jumătate, mai avem la locuinţa lui PALADE GH., din str. Sf. Petru nr.37.”

Aproximarea pe care o face în chip plastic asupra numărului de cărţi aflate la o adresă şi la cealaltă este foarte bine venită, mai grăitoare decât cifrele seci, la care oricâte zerouri adaugi în coadă, nu spun nimic unei minţi ce preferă imaginile, cum ar fi acel “circa un camion” de cărţi sau: circa un camion jumătate”.

“ÎNTREBARE: În ce scop ţineţi la domiciliu cărţi religioase?

RĂSPUNS: Cărţile despre care am declarat mai sus le ţineam la domiciliu în scop de difuzare cu plată şi fără plată.”

În cele ce urmează vom avea multiple prilejuri de a vădi ce înţelegea anchetatul prin “fără plată”.

“ÎNTREBARE: La cine anume ai difuzat d-ta cărţi religioase?

RĂSPUNS: Eu am difuzat cărţi la mai multe persoane în Bucureşti şi din alte localităţi din ţară.

Astfel, în Bucureşti, am dat numitei MARIA, din str Antim (nr. nu-l ştiu), în valoare de circa 6.000 (şase mii) lei. Aceşti bani i-am primit şi eu i-am dat lui POIŢELEA VASILE, pentru întreţinerea noastră. Atenţionez că aceste cărţi le-am dat MARIEI în mai multe rânduri în ultimii ani şi ea tot în mai multe rânduri mi-a restituit contravaloarea cărţilor (câte 3-4 sau 500 lei odată). Ea le vindea în Bucureşti la diverse persoane. Nu cunosc la cine. În ţară am dat următorilor:

- Preotului Gavrilă Stoica din Curtea de Argeş i-am dat în iarna acestui an în două rânduri şi o dată am mers eu la Curtea de Argeş cu cărţi în valoare de circa 2.300 de lei, socotind cartea câte 1 şi 3 lei. Din aceşti bani, preotul GAVRILA STOICA mi-a dat suma de 1.000 lei, rămânând să-mi restituie restul.

Numitului CURCUDEL ANDREI, din Huşi (nu cunosc alte amănunte despre el), i-am dat în urmă cu 2 săptămâni cărţi în valoare de 600 lei, sumă pe care am primit-o în momentul când i-am dat cărţile la mine acasă.

Preotului VASIAN, de la mănăstirea Cernica, i-am dat cărţi în iarna acestui an, în valoare de circa 300 de lei. Aceşti bani încă nu i-am primit.

În urmă cu două săptămâni au venit în Bucureşti două femei trimise de un cunoscut al nostru IONESCU JORJ, din comuna Grigoreni, raionul Moineşti, regiunea Bacău, cărora le-am dat cărţi în valoare de 1.500 lei, pentru IONESCU JORJ.

Una din aceste femei se numeşte ALBU MARIA, din comuna Poduri, raionul Moineşti – Bacău. Pe cealaltă nu o cunosc.

Aceşti bani nu i-am primit de la IONESCU JORJ, întrucât eu şi POIŢELEA VASILE suntem datori la el cu suma de 12.000 lei primiţi sub formă de împrumut, în anul 1957, cu care ne-am construit casa din Bd. Republicii Nr 21.

În afară de ceea ce am declarat, eu nu am mai dat cărţi la nimeni.

După ce am citit cuvânt cu cuvânt prezentul proces verbal de interogatoriu şi am constatat că cele consemnate sunt întocmai cu cele declarate, îl susţin şi semnez.

ss/ Măgirescii Costache. “

Iniţial, părinţii Vasile şi cu Ion Măgirescu mergeau cu raniţa-n spinare, din sat în sat, ţineau predici, împărţeau cărţi. Neputând căra prea multe volume, au cumpărat o căruţă cu cal. Era foarte bine aşa. Unde ajungeau se şi adunau oamenii să dea de mâncare calului, să-i dea apă: îi aveai strânşi laolaltă, îi ţineai în mână.

Au progresat ce au progresat şi ce şi-au zis dânşii? Hai să luăm o maşină.

- “Luaţi un Dodge”, au fost sfătuiţi.

Dodge au luat. Din Bucureşti. Numai caroseria, şasiul, cabina şi motorul. Duba au făcut-o din tablă, în oraş, la un atelier. În ’42, a rechiziţionat-o Antonescu, Mareşalul, pentru război, odată cu toate maşinile din ţară. A rămas dubiţa lor pe la Cotul Donului, capturată. N-a mai ajuns niciodată acasă. S-au îmbogăţit sovieticii cu ea.

Va să zică, au bătut drumurile la început cu duba aia. Cu cărţile şi cu filmul. Aveau afişe, precum s-a văzut. Şi unele micuţe, fluturaşi, cum le zice azi, dar şi afişe mari pe care le lipeau pe unde ajungeau, pe la şcoli şi din loc în loc, pe aiurea. Cele mici le împărţeau oamenilor.

În fiecare sat unde se ajungea cu filmul sau cu conferinţa, se încheia un proces verbal în trei exemplare: unul era adus de ucenicii Părintelui Nicodim, unul rămânea la respectivul paroh, altul era trimis la Mănăstirea Neamţ. Aceasta se lăuda foarte mult cu activitatea lor misionară. Deşi nu luau parte la ea călugării propriu-zis.

Părinţii ipodiaconi şi-au dat seama mai târziu că acele procese-verbale constituiau nişte documente interesând istoria bisericească, ceea ce ne străduim să evidenţiem prin aducerea lor la cunoştinţă atât a cititorilor, cât şi a cercetătorilor ce vor veni, în aceste pagini. După ce au început a le aduna, trecând un timp de când se întocmeau procesele verbale cât nu le-au pus de-o parte, şi tot s-au legat în jur de 2.000 în două volume. Bun înţeles, toate încăpând pe mâinile Securităţii, s-au pierdut, adică au fost arse, date la topit.

Ei bine, având dumnealor acum maşina aceea, a fost nevoie de şofer să o conducă.

S-au tocmit cu un laic. Când se întâmpla ceva la motor, repara el, dar se ascundea du