6. OSEMINTE RĂTĂCITE “Boteni, 18.05.1987 “Căutarea Eroului IOAN GHE. JINGA – Caporal – căzut pe plaiurile MOLDOVEI, în 1944, 22 August” Date biografice: “S-a născut în anul 1909, 6 Aprilie, ora 6-18-, în mândra com. Boteni – Muscel, din părinţi agricultori: Gheorghe – ardelean, din satul Peştera, de sub Piatra Craiului, com.Moeciu-de-Jos, jud. Braşov, reuşind, copilandru fiind, cu vrednicii de pomenire unchi Ghe. şi loan Duţescu, ca din cauza marilor prigoane Ausrto-Ungare, să treacă munţii, stabilindu-se în Boteni, alături de mulţi ardeleni, veniţi de la Poiana Braşovului şi Poiana Sibiului, formând cătunul Ungureni, iar mama Polina, fiica moşneanului Paraschiv Mitu, vlăstar al căpitanului OPREA LAMBESCU – căpitan în armata martirului TUDOR VLADIMIRESCU – rămânând în Boteni, după uciderea mişelească a lui TUDOR, pe drumul Târgoviştei, de către eteriştii lui Ipsilante. Rămânând aici, se stabileşte lângă valea, ce i-a dat numirea Băneasca, după numirea comunei, unde avea familia, în Oltenia nemaiînapoindu-se de teama Turcilor ce îi urmăreau. Ridică o frumoasă gospodărie, câştigând aprecierea moşnenilor, ce îl strigau “Căpitane”. Prin daniile şi aportul adus la ridicarea monumentalei Biserici, a fost răsplătit cu numele de ctitor trecut în pisania Sf. Bisericii şi pe Sf. Evanghelie, a căror coperţi au fost argintate de dânsul, şi care se păstrează şi astăzi. “Flăcăul Dumitrache, lăsat în faşe, când tatăl s-a înrolat în armata lui Tudor, cercetând din sat în sat, apucându-l noaptea în Boteni, odihnindu-se lângă valea Băneasca, mirat foarte de numirea ei aidoma cu comuna lui, şoapte tainice îl încredinţează de găsirea tatălui, doar era chemarea sângelui. Oprea văzând că tânărul călător nu pleacă, trimite argatul, întrebând pe cine caută. Nu mică i-a fost mirarea, descoperind, după îndelungate întrebări, că e fiul Dumitrache. Mare bucurie, mare petrecere, regăsirea tatălui, întâlnirea cu fiul lăsat în faşe. Aduce suta de oi...

7. O CĂLĂTORIE MISTICĂ Ca în tot prilejul, Mihail vede şi în peregrinarea dimpreună cu tatăl său, în căutarea osemintelor fratelui acestuia, rezultatul unei rânduiri de la Dumnezeu, ce i-a îngăduit desprinderea de treburile profesionale pentru a-l ajuta pe părintele Sisoe în împlinirea unei chemări lăuntrice de neevitat. Această căutare a osemintelor, odisee a rătăcirii într-o lume schimbată la faţă (raioane dispărute, sate devenite necunoscute), aidoma aceleia în care Făt Frumos, revine, mitic, în ţara părinţilor săi, după o absenţă de o mie de ani, şi pe nimeni cunoscut nu mai găseşte, după cum nu mai recunoaşte nici palat, nici case, nici aşezări, capătă o valoare iniţiatică, dacă este privită mai din aproape şi cu ochi duhovniceşti. Era o călătorie de mulţi, foarte mulţi ani visată, încă din 1970, dar care nu se lăsase începută, de ca şi cum … nu-i bătuse ceasul încă. Iar de data aceasta, dacă i-a bătut, ecoul unei simple peregrinări avea să se vădească gigantic. ­ Acum, că porniseră, au stabilit, după cum a văzut cititorul, un parcurs ce să treacă pe la toate mănăstirile răsădite în calea lor, mai ales pentru a-l smulge pe părinte de sub tensiunea interioară zămislită de apropierea momentului fatal al reîntâlnirii cu fratele mai mare, sub această formă indicibilă, a unui săculeţ de oase. Adăstând la mănăstirile Cheia şi Suzana, călugării şi monahii îi îndemnară să nu piardă prilejul de a se fi aflat în vecinătatea schitului Crasna (neconsemnat pe hărţile curente) pentru a coborî şi la acea vatră a ascezei creştine. De la bun început, schitul nu se lăsă cu uşurinţă pradă curiozităţii lor. Fuseseră avertizaţi că accesul era anevoios. Din Izvoarele, cotiră, prin Schiuleşti, la dreapta, pe un drum de ţară foarte rău întreţinut, dar care, uscat fiind pământul, rămânea de...

8. VESTITORUL BUCURIEI Cu adevărat, acest Sisoe Stanca era un bărbat neobişnuit. Dacă epistolele sale vechi adresate fiului au căzut pradă unei calamităţi, în cele mai recente, păstrate, acelaşi zel întru încurajarea feciorului regăsesc. Iar un atare zel constituie piatra de temelie a oricărei pedagogii, zel ce-şi propune să învingă în lupta cu neîncrederea în sine a unui tânăr. Dar nimic n-ar fi zelul acesta de l-aş afla singur desfăşurându-se pe filă. Însă Prea Cucernicul îl îmbrăca într-un lirism fantast, de neaşteptat la un părinte, cum îi ştim cu toţii pe genitori, osteniţi de prea multa trudă a întreţinerii progeniturilor şi creşterii lor, a formării lor, a menţinerii situaţiei materiale a familiei într-un echilibru rezonabil pentru acoperirea nevoilor tuturor membrilor ei. Iar mai presus de toate, osteniţi de truda încrâncenării împotriva lor înşile, ivită în strădania de a se scutura de tot felul de porniri, instincte şi ispite, necurăţate la timpul cuvenit, care, la o vârstă a raţiunii depline, continuă, spre ruşinarea individului, a-l chinui cu chemări ale cărnii, ori cu alte becisnice îngrădiri ale libertăţii visate de a fi părinte drept, bun, cuminte, cum s-ar aştepta fiii noştri să le fim. Acestea sunt aventuri chinuitoare, dar nu singulare; dimpotrivă, sunt banalizate de prea frecventa lor apariţie la părinţi. Or, a vedea în fiul tău – acum matur – un “vultur” şi în nepot un “vulturel” spune mult prea mult despre înălţimea solară în care planează tatăl (şi bunic) însuşi, spune atât de mult încât prea puţin rost îşi mai găseşte comentariul cronicarului ce sunt. Mai mult să-i dau glas textului său dactilografiat la care mă refer, aşa cum li s-a adresat celor doi după o vizită a lor în sat, vizită preschimbată în baladă sau în basm de către cel căutat: “17. 02....

9. VISELE TREBUIE SĂ PRINDĂ VIAŢĂ ‘Oricine poate fi galanton cu bucuria, când se adresează în scris cuiva drag, mai ales dacă are o  pregătire presupunând şlefuirea vorbirii, alegerea cuvintelor cele mai răzbătătoare la inimile sensi­bile, o tehnică a provocării sentimentale, o artă a oratoriei percutante, ceea ce este de presupus că fiece preot avea prin şcolirea de specialitate!’, ar putea mulţi reproşa entuziasmului meu stârnit de câteva fragmente epistoliere, rătăcite prin sertarele amintirilor regăsite. ‘Este o artă mai mult sau mai puţin consumată, risipită prin menţinerea sufletului fiului său la temperatura înaltă a admiraţiei închinate tatălui, dintr-o dorinţă naturală de a nu pierde, la vârsta maturităţii lui Mihail, dragostea dăruită lui Sisoe în copilărie’, ar adăuga ei cu maliţiozitate, folosindu-şi cu cinism cunoştinţele privitoare la relaţiile dintre părinţi şi feciorii acestora. Şi mai-mai că le-aş da dreptate de nu aş fi aflat câte ceva despre alte fapte ale lui Sisoe Stanca, ce nu urmăreau o presupusă întreţinere a combustiei respectului dobândit de la fiul său, ci dăruirea unei bucurii mult mai mari, mai generoase, mai generale, dăruirea unei bucurii ce să salte comuna Boteni însăşi pe o treaptă superioară de civilizaţie şi, prin mijlocirea acesteia, pe o treaptă superioară culturală. Căci, datorită lui, Botenii se numără printre primele comune electrificate în judeţul Argeş. Aceasta s-a petrecut cu ajutorul părintelui Sisoe, care s-a implicat direct în împlinirea vechiului său vis, imediat după închegarea Întovărăşirii Agricole, prin 1955. Pentru izbânda acestei aspiraţii mereu anevoios de tradus în faptă, ce a schimbat practic faţa comunei, părintele s-a înhămat să străbată zeci şi sute de kilometri, ba la Piteşti, ba la Câmpulung, ba la Bucureşti, asta numai în faza pregătitoare, când scopul îi era foarte mărunt încă, anume a se interesa temeinic cum să procedeze pentru ca...

10. ODĂJDIILE SINGURĂTĂŢII Mihail nu se putea concentra să-i asculte pe vorbitorii ce glăsuiră alături de cosciug. Toate i se păreau fără rost acum. Le era recunoscător că aduceau acel ultim omagiu părintelui Sisoe, dar îi şi venea să strige – să strige atât de puternic încât cuvintele lui să ajungă Sus, la picioarele Tatălui ceresc. Ce să strige? Nici el n-ar fi putut spune ce, dacă cineva l-ar fi luat la bani mărunţi să-şi trâmbiţeze pe loc disperarea încrâncenată. Se luptau în el vorbe despre tatăl său, dar şi vorbe despre sine însuşi; vorbe despre maica lui Zefirina, despre surori, despre durerea părintelui în temniţă în acele luni, din octombrie 1959, până la 10 mai 1960, despre nobleţea lui, despre cum îl iubise părintele pe el, fiul său, şi cum îşi iubise el tatăl – şi mai ales cum nu ştiuse a-l iubi, şi despre cum merita acela, blândul, să fi fost iubit; despre cât îi este de greu omului să iubească – această cea mai minunată predanie făcută omului de ceruri şi cea mai anevoie de adus la împlinire. Deodată băgă de seamă că se ajunsese a i se face părintelui Sisoe un portret în stihuri, de către profesoara Ileana Bădescu. Dincolo de îngroşarea virtuţilor, inerentă unor versuri ocazionale cu caracter funebru, ele îi păreau a surprinde trăsături ale defunctului pe care le distinsese şi el, dar nu izbutise să le adune la un loc; nici măcar nu-i trecuse aşa ceva prin minte. Nici mama lui nu-l înfăţişase vreodată pe părinte atât de limpede. ‘E ca şi cum iubim fără să ştiu de ce iubim. Oare, într-adevăr, iubim pentru anumite calităţi ale celui iubit? Sau, când ne obişnuim cu iubirea ce o purtăm cuiva, mai suntem receptivi şi la calităţile lui, ori...