TESTAMENT INTRE INGER SI DIAVOL

CUVÂNT ÎNAINTE

Desigur că Mihai Rădulescu nu a greşit revenind într-un mod nou, în cartea de faţă, asupra temei RUGUL APRINS. Societatea religioasă şi culturală ce a luat fiinţă la Mănăstirea Antim, curând după încetarea războiului, a avut o însemnătate prea mare pentru Ortodoxia Română ca să nu se încerce o adâncire a fenomenului, o îmbogăţire a documentaţiei, o portretizare mai colorată şi mai amplă a membrilor ei, decât în RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE de acelaşi autor, care a stârnit interesul, epuizându-se îndată după apariţie şi a provocat realizarea a două emisiuni ale Televiziunii. Dintre prezenţele acestor membri în TESTAMENT ÎNTRE ÎNGER ŞI DIAVOL, aceea a întemeietorului grupului menţonat de clerici şi mireni cărturari, ieroschimonahul Daniil, ca şi ale dr. V. Voiculescu şi Gh. Dabija, capătă acum proporţiile cuvenite unor adevărate personaje de roman. şi nu numai ele.
În plus, lucrarea se vădeşte una confesivă, gen cvasiabsent din literatura privitoare la viaţa Bisericii Ortodoxe Române.
Undeva în text, scriitorul îşi arată speranţa de a putea, cândva, pune bazele romanului ortodox. Credem că a şi făcut-o cu incitantul TESTAMENT ÎNTRE ÎNGER ŞI DIAVOL, fără să se depărteze de adevărul istoric din care s-a născut scrierea, ci revelându-l cititorului dornic şi de informaţie, nu numai de defrişările psihologice şi de satisfacţiile literare oferite de această scriere. Neaşteptate documente din epocă, de altfel, îmbogăţesc structura lucrării.

Pe de altă parte, socotim că acest titlu putea fi înscris ca nr. 3 al Colecţiei POVESTIRI DIN VIEŢILE SCRIITORILOR ROMÂNI, înfiinţată de autor anul acesta, alături de cele două apariţii precedente, privitoare la Liviu Rebreanu, ţnându-se seama de ponderea pe care o au în trama naraţiunii personajele poeţilor Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) şi V. Voiculescu, citaţi mai sus.
Totuşi, mai înainte de orice, TESTAMENT ÎNTRE ÎNGER ŞI DIAVOL se adresează iubitorilor Bisericii Ortodoxe Române şi preţuitorilor mucenicilor Ei.

Naraţiunea devine îndrumar pentru creştinul începător, mai ales pentru tineret, sprijin pentru duhovnic, pildă pentru preot şi monah; atrage atenţia asupra greutăţilor întâmpinate în viaţa duhovnicească de aceia care nu sunt înzestraţi cu o cunoaştere profundă a întemeierii dogmatice a credinţei lor, asupra rătăcirilor induse de un zel pripit şi fără obiect , asupra seriozităţii cu care se cuvine să se apropie ei de marile hotărâri ale credinţei. şi, cu osebire, lasă să se perceapă, cu smerenia necesară, intervenţia Proniei Dumnezeieşti în viaţa noastră în lume, nu rareori cutremurătoare în paginile acestui volum.

Fie ca acest TESTAMENT să-şi plinească menirea de semnal de alarmă şi de chemare la o revizuire a propriei existenţe a fiecărui cititor, pentru punerea unui alt început în viaţă, unul bun.

P. S. Episcop
TEODOSIE SNAGOVEANUL

TESTAMENT ÎNTRE ÎNGER ŞI DIAVOL

1
CENTRUL MISTIC AL ROMÂNIEI
PÂNĂ MAI IERI, kilometrul 0 al Ţării era socotit a se găsi în micul parc ce îmbrăţişează zidurile vechi, trainice şi semeţe ale bisericii Sfântul Gheorghe din Bucureşti. Îl desemna o statuie ciudată, dacă statuie putea fi numită, deoarece închipuia un subiect cu care sculptorii erau mai puţin hârşîiţi: reducea la mai nimica globul pământesc, cu axă, ecuator şi meridiane, cu scoarţa dintre ele neînchegată.

Pentru sufletul copilului ce eram, în acele timpuri de dinainte şi din curgerea celui de al doilea război mondial, arăta foarte tulburătoare. Când joaca primprejurul ei îmi dădea răgaz să-mi arunc privirile asupra bronzului împresurând, cu pauze, sfera imaginară, a cărei înălţime mă depăşea de cinci-şase ori, dacă nu chiar mai mult, legam statua (în frumoasa limbă eminesciană) de un alt monument, înălţat pe un soclu de ciment, la o depărtare de vreo zece metri, drept în faţa uşii de intrare în numitul lăcaş al Sfintei Liturghii: arătarea, ce mi se înfăţişa uriaşă, a Domnului martir Constantin Brâncoveanu. Pentru mintea mea firavă şi neîncercată, centrul României aproape coincidea cu mucenicia pentru credinţa strămoşească, de care nu-l puteam despărţi.

E cunoscut că, în epocile imemoriale, mitice, cetăţile erau clădite în centrul lumii, deoarece închipuiau icoane ale unor centre spirituale, adică oglindeau ordinea celestă. Prin cuvenita aşezare, izbuteau să se afle în plină înrâurire cerească. Astfel, Heliopolis, adică oraşul Soarelui; Salem, cetatea Păcii; Luz, numită de Iacov: Beith-el, cu alte cuvinte: casa lui Dumnezeu. În India, ele imitau Ayodhyâ, cetatea zeilor, capitala devenind astfel centrul şi rezumatul imperiului. Fără a mai pune la socoteală că simbolica lor fiind feminină, centrul le era unul generator; fapt pentru care sumă de zeiţe ale antichităţii se preumblau încununate cu o coroană de ziduri.

În această grădină publică de dimensiuni mărunte, din jurul bisericii Sfântul Gheorghe, bombardamentele dinspre finele celui de al doilea război mondial au impus primăriei săparea unor tranşee şi adăposturi subterane, pentru folosul trecătorilor, dacă i-ar fi surprins prin vecinătăţi căderea bombelor vrăjmaşe. Ceea ce se însoţea foarte bine, din punct de vedere simbolic, atât cu refugiul duhovnicesc reprezentat de lăcaşul de rugăciune, cât şi cu evocarea jertfei pentru Hristos a Domnului Ţării Româneşti, precum şi a întregii sale familii: la pieptul lui – adică al mucenicului – şi al lui Dumnezeu să ne căutăm salvarea, se tălmăcea simbolul. Acoperirea micii cuprinderi verzi cu dâmburile înguste, prelungi şi cu şleau şerpuit , boltite de tavanele scunde ale adăposturilor, dobândea şi o altă noimă, datorită frăţietăţii cu prima lucrare în metal auriu-cenuşiu-verzui pomenită; centrul Ţării, scurmat din nevoia scăpării vieţii de la o moarte înfricoşătoare, arăta situaţia generală a românimii ameninţate de pretutindeni, cât pe ce să fie ştearsă de pe faţa pământului.

Cititorului îi datorez încă o amintire. Menţionarea ei este necesară pentru a se înţelege de ce m-am implicat în scrierea cărţii de faţă; iar din împrejurarea memorată, aşa cum am început a propune lecturii, nu este important, din nou, decât aspectul simbolic.
Plecând pe front şi temându-se că nu se mai întorcea – cum lăsa în urmă o soţie tânără, fără serviciu, şi un copil neajutorat, care nici măcar şcoala primară n-o începuse -, îşi mută, tatăl meu, cărţile, adunate de la vârsta de paisprezece ani, într-o prăvălie închiriată în spatele bisericii Sfântul Gheorghe, pe strada Cavafii Vechi. Şi-şi denumi biblioteca ce-i slujise cu credincioşe până atunci: bibliotecă de împrumut. Plăteai un abonament modic şi luai cărţi acasă pentru o perioadă necesară delectării, informării, instruirii sau sufocării timpului suferinţei, ce murseca existenţele familiilor de ostaşi.
Deci, pentru mine, centrul pământului şi centrul României, Kilometrul Zero al Existenţei, coincidea şi cu CARTEA .
Un spaţiu, pe cât se arată, sacru.

Duşmanii au cotropit Patria. Şi-au adus guvernul lor. Acesta s-a grăbit să smulgă din glod reprezentarea Pământului. În albia ei s-a întins, cu dinainte socotinţă, sediul unei şlehte de gunoieri ai Capitalei. În locul mândrei structuri de bronz, ce ne amintea că suntem înrădăcinaţi în centrul lumii civilizate (în tradiţia fiecărui popor apare această idee; iar fără forţa ei, nici un neam n-ar propăşi, căci n-ar mai fi împins dindărăt de nici un crez naţional, odată lipsit de luminata amăgire), în locul statuii, spuneam, s-au ridicat maldărele de gunoi şi se rostogoleau tumbăraiele mutate de ici-colo de către ţiganii mahalalelor târâtoare la marginile Capitalei.

Bombardamentele nemaiameninţând Bucureştii, iar municipalitatea negrăbindu-se a astupa şanţurile salvatoare, trecătorii, cu inventivitatea pentru care românul este renumit, le găsiră tranşeelor şi adăposturilor o destinaţie practică nouă: la preschimbară în umblătoare publice gratuite şi în aer liber. Astfel deveniră o şcoală la care a învăţat dezinteresul nostru pentru trecut, sfinţenie şi cultură băieţaşul de opt ani ce eram, răbojul lecţiilor îmbeznate ale căreia mai pâlpâie prin zecile de ani, într-o lectură împovărătoare a ediţiilor mereu înnoite în vederea edificării adultului.

Măcar astăzi gunoierii ş-au mutat reşedinţa pestilenţială din cotorul României ( cum denumea cu talent Capitala o ţărancă neştiutoare de carte, despre care mi-a pomenit muzicologul Vasile Tomescu). Comuniştii aveau un scop limpede ca lumina zilei, când au hotărât schimbarea de destinaţie a parcului.

Dădeau de înţeles că le sta în gând să cureţe România de tot ce era mai românesc, de Ortodoxia ei, lăsată de Constantin Brâncoveanu moştenire scrisă cu sânge. Oricine străbătea centrul Patriei era obligat, în vremurile noi, să-şi pângărească privirile şi inima cu vedenia sordidă pusă la îndemâna tuturora de noul regim, care şoptea pestilenţial: “Şi tu eşti un gunoi, într-o ţară preschimbată în gunoi, pe care, ca pe orice gunoi, o vom lăsa să putrezească, departe de privirea omenească” .
Pierise nobila stăpânire a Brâncoveanului. Aţintirile sale vultureşti vegheau, sub orânduirea de import, gunoiul românesc ş privata urmaşilor, iar nu globul pământesc.

De cum ochii minţii au început să mi se trezească din somnul copilăriei, m-am întrebat de ce edilii de odinioară ai cetăţii lui Bucur au stabilit ca monumentul Globului Pământesc să fie aşezat acolo şi nu la Patriarhie, fiindcă – gândeam eu cu mintea cea proastă – Credinţa e centrul lumii. La Patriarhie socoteam că era potrivită statuia: sus, pe deal; apărată de altă cruce decât cea din vale, apărată de cea mai de seamă cruce din Ţară. Pe măsură ce am crescut şi am priceput mai bine sub ce jug imund căzusem, m-a străluminat înţelesul tainic al situării monumentului – înţelesul profetic, dacă vreţi -: aşa cum am mai spus-o, centrul României, centrul său spiritual era MUCENICIA, nu o instituţie administrativă, cum este Patriarhia Română.

Dar, la anii fragezi, nu ştiam că Patriarhia este o instituţie administrativă; o socoteam centrul de foc al duhovniciei românilor; copiii greşesc datorită unei informaţii incomplete.
Noroc că edilii pomeniţi n-au avut nefericita mea idee şi n-au aşezat monumentul Kilometrului Zero în faţa Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române.
Guvernul roşu ar fi umplut dealul acesteia cu maldăre de gunoi, ascunzând mlădierea Catedralei în sânul perspectivei putreziciunii. Aşa, Dumnezeu i-a ferit s-o facă şi pe asta.

Va să zică, Petru Groza (căruia-i plăcea să i se spună, după moda ardelenească: Doctor, că era doctor în drept, ceea ce a condus incultura dirigenţilor să-i implanteze statuia, la colţul Facultăţii de Medicină, bănuindu-l, după titlu, că o fi fost vreun medic) şi cu Gheorghiu-Dej – un Gheorghe , după numele bisericii -, încuviinţaţi de scriitorul mason Mihail Sadoveanu, au preschimbat centrul României în sediu al gunoierilor. Să vedem, în continuare, care a fost adaosul lui Nicolae Ceauşescu – de profesie ucenic – şi al ciracilor lui, la această schimbare la faţă simbolică.

Acelaşi centru l-a atras şi pe el: sacrul (dacă nu soaţa-i neîncununată, dar resimţind creşteri stelare pe creştet…) i-a jucat festa de a-i sugera să-şi clădească visul megalomaniei tot în aria menţionată. Nu chiar acolo, dar nici departe: alături de centrul romanului nostru, alături de Mănăstirea Antim.

În anotimpurile arşiţei, cu cât te apropiai de acel tărâm, pătrundeai mai adânc într-o lipsă de aer îmbâcsită, sufocantă, ce-ţi împiedica vederea s-o perforeze, plămânii s-o absoarbă. Pretutindeni praful demolărilor plutea neturburat, straturi-straturi. Se depunea gros pe piele; rănea conjunctivele; scârţâia pe papilele limbii şi între măsele; ieşea din nări tăciune pe batistă.

De pe această porţiune de glie, cu tegumentul de asfalt sfâşiat şi carnea caldarâmurilor smulsă, la cea mai uşoară adiere se stârneau vâltori învolburate ameninţător. Se ridicau – colb în val nemărginit – şi, după umplerea tăriilor, se năpusteau asupra cartierelor cele mai apropiate, ca o invazie de lăcuste patetică. Scrijeleau faţade văruite şi geamuri, le înnegreau, ciobeau tencuieli, se infiltrau pe deasupra şi pe dedesubtul uşilor prost închise, victime ale modificărilor temperaturii ce le făcuseră lemnul să li se strângă în sine însuşi şi să lase gol de un deget între ele şi toc. Se insinuau în încăperi, în cratiţele şi oalele neacoperite, în pahare, sub aşternut, în dulapuri, cămări, în cade, adevărat coşmar mitologic.

Subţiate, însă nicidecum mai puţin nocive, se rostogoleau mai departe. Atacau suburbiile oraşului, mânjeau cu zgură clădiri încă neatinse; se cuibăreau între feliile de pâine ale elevilor care se pregăteau să plece la şcoală; ori, nopţile, căutau, sub cearşafuri, intimitatea fierbinte a somnului, să nască vise de groază în femei, în bărbaţi. Nu m-ar mira să aflu, din cine ştie ce comunicare ştiinţifică, o statistică privitoare la numărul copiilor concepuţi atunci, care au ieşit la lumină cu fire de nisip ascunse-n fibrele muşchiulare, în celulele creierelor, în pleure.

Cetăţenii slabi de înger pomeneau de primejdia ciumei, fiindcă se desfundaseră, cu prilejul săpăturilor, morminte umplute pe timpul lui Caragea Vodă. Alţii acuzau răscolirea pământurilor, a cărămizilor putrede de bătrâneţe, a grinzilor şi podelelor mucede, a canalizărilor ruginite ce bălteau, de bolile care-i doborau în dureroasa vânzolire din măruntaiele fostelor case. E sigur că se înmulţiseră, ca niciodată, urticariile de tot soiul şi cele mai urâte şi mai mâncătoare de mădulare. Spitalele asudau de puzderia pacienţilor suferind de rele misterioase, rămase până astăzi nedezlegate, deci fără tămăduire. E uşor de înţeles că dacă răbdarea bucureştenilor, supusă la prea grele încercări, ţinea cu orice preţ să dea vina pe măcelărirea stârnitoare de depresiuni nervoase a bătrânului lor oraş, ea ar fi nimerit mai de-a dreptul pricina nenorocirilor obşteşti de ţintuia, ca vinovată, hrana de puşcăriaş îngăduită lor de ani şi ani de zile, ca şi şubrezirea întregii fiinţe de pe urma disperării cotidiene. Iar cel mai cert diagnostic al maladiei generale era alergia locuitorilor Capitalei la minciuna generalizată, izvorâtă din setea de laude a Faraonului modern. Oh, cât râvneau să se poată preschimba şi ei, la sfârşitul celui de al doilea mileniu, în jidovi rătăcitori… să lepede în urmă epoca de aur, cântată de poeţii prea gras, şi prea sfruntaţi ai zbirilor cu cravate roşi şi pistoale imaginare sau adevărate la brâu…

Când sosea năpasta anotimpurilor ploioase sau încărcate de zăpezi, ţinutul imens acoperit de şantiere devenea însuşi iadul de gheaţă. Mlaştini morcovii, unsuroase, clămpăneau sub tălpi, să înghită pantofi scâlciaţi şi bocanci cu bombeuri roase. Straturi subţiri de nea neîntinată, depuse peste noapte văl pe mocirlă, cedau sub greutatea trupurilor ce tăiau vântul, să înainteze. Gleznele cunoşteau scăderea temperaturii din smârcuri cu aceeaşi precizie ca şi tocurile şlempete ale încălţărilor ce se afundau în ele, pentru că labele coborau până se deversau peste aripile de piele tăbăcită ale ghetelor zoile străzii. Dacă se descheia, din nebăgare de seamă, un nasture de la piepţii paltonului, prin crăpătură îţi ajungea la piele fleoşcăiala greţoasă, rece. Noroaiele te înghiţeau şi-ţi înecau sufletul în atâta obidă că nicicând nu ne vor mai curăţi apele soarelui, de vom muri tot murdari, tot umiliţi, tot nefericiţi. Atmosfera puţea a motorină. Nu vedeai de nourii verzui răbufnind din ţevile de eşapament ale basculantelor şi excavatoarelor. Coastele se îngreuiau de strădaniile inimii încordate să te ajute să mai faci un pas. Pleoapele ţi le ştergeai întruna de stropii de ulei ţâşniţi până la ele de sub cauciucurile grele, unii ajungând până şi-n gură, lunecând în josul gâtlejului spre stomac.

Şi a umplut Ceauşescu centrul Capitalei de schelete de blocuri, tencuite cu sângele copiilor vânduţi adopţiunii străinilor; cu sângele străinilor vânduţi fraţilor lor de prin alte ţări; cu sângele românilor vânduţi rudelor ce-i voiau cumpăra, să-i ducă în ţări mai potrivite vieţuirii omului sărac şi cinstit. Bucureştiul devenise centrul mizeriei şi al nefericirii naţionale.
Marea mucenicie, începută după război, preschimbase Ţara într-o arenă cu fiare.

Cititorul a înţeles că în acest centru ne vom opri în cele ce urmează, la Kilometrul 0 al României.
Cu atât mai mult cu cât Revoluţia din Decembrie 1989 a adăugat la simbolica lui o deschidere nouă. În Piaţa Universităţii a curs sângele nevinovat al tineretului român care scanda: Jos comunismul! Generaţia mlădiţelor a găsit potrivit să mute locul Kilometrului 0 al Patriei cu câteva sute de metri mai sus decât cel iniţial: acolo unde a fost jertfită pentru libertate. Dar în acelaşi perimetru; sub oblăduirea altei cruci, aceea a bisericii Colţei, şi sub privegherea Universităţii – adică a Culturii noastre Răstignite.
Noi vom coborî, în căutarea aceluiaşi Kilometru 0, de la biserica Sfântul Gheorghe până nu departe de poalele dealului Patriarhiei. Ninşi de raza Luminii line, vom căuta Sfânta Mănăstire Antim, deci.

2
PREA CUVIOŞIA SA STAREŢUL VASILE
LA NU MULT TIMP după ce am publicat volumul RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE , în cuprinsul căruia, alături de altele, se încearcă şi o monografie sentimentală a grupului de cercetare şi trăire mistică, alcătuit din înalţi cărturari şi clerici dintre cei mai profunzi, reuniţi de anchetatori sub numele ce a devenit însuşi titlul cărţii, am avut norocul să citesc culegerea de texte a părintelui dr. Vasile Vasilachi: DE LA ANTIM LA POCROV. MĂRTURII ŞI MĂRTURISIRI.
Autorul, astăzi Vicar al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada şi preot al parohiei Sfântul Nicolae, din New York, a fost stareţul Mănăstirii Antim, în perioada 1944-1948. Or, ceea ce a însămânţat atunci Prea Sfinţia Sa, după alţi conducători de renume, a rămas viu, să rodească toate câte le-am povestit în scrierea numită, pe care le voi relua aici altcum, mult îmbogăţit (pentru ca să mă lămuresc eu însumi asupra mea şi a trecutului meu, bun, rău, cum a fost, că dintr-acestea două am ieşit cel de astăzi, pe care continui să doresc a-l cunoaşte – şi tare mi-e teamă că nu voi ajunge la asta niciodată).

Şi se cuvine ştiut că Prea Cuviosul stareţ Vasile n-a urmat unor monahi oarecari, ci după alţi stareţi ca: Arhiereul Irineu Mihălcescu, Arhiereul Emilian Antal, Protosinghelul Nicodim Ioniţă, Arhiereul Eugeniu Laiu, duhovnici unul şi unul, oameni de cultură, de prestanţă, culmi ale trăirii contemplative şi active; drept care, sarcina nu-i fu uşurată, ci, dimpotrivă, provocatoare, incitatoare, dar pe măsura sa spirituală.

De aceea m-a bucurat prilejul de a afla mai exact cât era întinsul şi cuprinsul de mare al preocupărilor vieţuitorilor din acest aşezământ călugăresc înainte de epoca ştiută de mine, nu puţin lucru fiind să descoperi că în ţara ta s-au numărat mult mai mulţi oameni de seamă decât te-a lăsat istoria falsificată ieri să înveţi şi că strădaniile lor tindeau să salte generaţia ta şi următoarele departe peste ceea ce tu şi ceilalţi aţi izbutit singuri, lipsiţi de îndrumare metodică, pedagogică, inimoasă.

La preluarea conducerii obştii, noul stareţ avea în sarcină întreţinerea, cu masă inclusă, a patruzeci de călugări studenţi, ca şi perspectiva renovării întregului complex de construcţii al mănăstirii, cu osebire înlocuirea celor două turle de lemn. Urmărind numele înscrise în lista membrilor Comitetului de renovare, cititorii vor găsi şi cele a trei persoane care urmau să fie condamnate în lotul politic denumit de anchetă, peste câţiva ani: RUGUL APRINS. Iată-i pe aceia care au răspuns chemării stareţului Vasile: Generalul Gheorghe Stratilescu, Generalul Gheorghe Iorgulescu, Generalul Ioan Ţone, Generalul Traian Tetrat, Profesorul Universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Sandu Tudor şi Protosinghelul Sofian Boghiu (secretar şi casier). Cei trei din urmă vor plăti cu libertatea dragostea lor de Biserică, peste aproximativ cincisprezece ani, în lotul despre care a fost vorba. Prof. Al. Mironescu l-a adus jertfă, în marea sa mucenicie, şi pe fiul său Şerban, student la facultatea de filologie, secţia de limbi clasice, tânăr care se pregătea să meargă în întâmpinarea chemării sale teologice. Pilda Brâncoveanului n-a fost uitată.

Alături de aceste griji gospodăreşti, stareţul tutela în chilia sa şedinţele literare de joi seara, de la Mănăstirea Antim. Cei mai mulţi dintre bărbaţii citaţi ca participând la ele îmi erau cunoscuţi la data când mi-am întocmit fişele pentru cartea precedentă, dar nu şi prezenţa unor intelectuali de talia unui Mircea Vulcănescu şi a unui Arhimandrit la aceste întruniri: P.C. Haralambie Vasilachi, fratele stareţului, şi el scriitor de elită.

Cer cititorului îngăduinţa de a prelua unele dintre caracterizările aflate în volumul pomenit, al cărui autor a fost martor ocular şi suflet al desfăşurării unei strălucite pleiade de cugetători, nu ca mine, care pe cei mai mulţi nici nu i-am cunoscut şi mai tare aş strica bunul lor renume de m-aş apuca să le istorisesc, din bănuiala mea nesigură, faptele. Respectivele rânduri prilejuiesc şi consemnarea câtorva dintre subiectele ce au atras un public numeros la acele reuniuni:
Ion Marin Sadoveanu care ne-a citit manuscrisul său mărunt şi îndesat scris cu peniţa, care prezenta într-o înfăţişare excelentă scena martirajului Sfântului Ioan Botezătorul (…), Arhimandritul Haralambie Vasilachi, cu prezentarea sa filosofică a Adevărului absolut; (…) Paul Sterian, care a înfăţişat viaţa a doi sfinţi, în două şedinţe. Nu pot uita adâncimea analizei psihologice în care a înfăţişat viaţa marii muceniţe Anastasia Fecioara, izbăvitoarea de otravă, pe care Biserica noastră o sărbătoreşte la 22 decembrie.
Apoi, altădată a prezentat Războiul nevăzut al Sfântului Cuvios Paisie cel Mare din Egipt, cu tot tezaurul lui de învăţături. (…) Spre această bogăţie de dăruire a sfinţilor năzuia însuşi Paul Sterian, pe care noi pe dreptul îl socoteam ca pe un Mecena pentru multele iş frumoasele realizări de la Mănăstirea Antim. La fel se înfăţişa în comuniunea celor din cercul literar de la Antim scriitorul Sandu Tudor, care scânteia cu un spirit critic în bogăţia sa de cunoştinţe în spiritualitatea creştină şi necreştină a lumii contemporane(…). Cât priveşte pe Alexandru Mironescu – Codin – cum îi spuneam noi, venea cu prestigiul său universitar, cu probitatea sa ştiinţifică şi filosofică, dovedită cu prisosinţă în cartea ce-i apăruse în acest timp, LIMITELE CUNOŞTINŢELOR EXACTE, pe care o ilustra în chip cu totul obiectiv – cum forţele înseşi se distrug unele pe altele şi sfârşesc aşa precum au avut şi un început.
Mai sunt pomeniţi dr. Vasile Voiculescu şi Profesorul Anton Dumitriu.

Va să zică, la Antim se născuse spontan o şcoală literară ortodoxă.
Cunoscându-se valoarea condeielor înjugate, nu mă tem să afirm că ea ar fi putut dobândi în timp un preţ la fel de mare cu aceea a celebrilor poeţi şi prozatori catolici din Franţa inter- şi postbelică, mă refer la curentul literar susţinut de un Peguy, un Mauriac, un Claudel, un Maritain, continuaţi astăzi de un Bernanos, ar fi putut, dacă nu se insinua din umbră prigoana anti-intelectuală şi anti-creştină ce a curmat acel avânt vestitor al unui posibil răsărit, înecat în bezna unui cataclism neaşteptat: atragerea ţării în patul lui Procust, scurtător de capete şi picioare.
Joile literare purtau un dialog cu conferinţele de duminică după-amiază.
Acestea erau propuse de aceiaşi Arhimandrit Haralambie Vasilachi, Prof. Alexandru Mironescu, dr. Vasile Voiculescu, Prof. Anton Dumitriu, Paul Sterian, poetul şi pamfletarul Sandu Tudor, dar şi de Arhimandrit Benedict Ghiuş, Fratele Andrei Scrima, ca şi de Profesorii teologi: Ioan G. Savin, Pr. Dumitru Stăniloae, de Generalul prozator Constantin Manolache, de Mitropolitul Tit Simedrea şi de nenumăraţi alţii – ierarhi, profesori secundari, ingineri, medici, chiar şi studenţi.
Mănăstirea încuraja şi creaţia artistică. O comisie compusă din plasticianul Mac Constantinescu, Prof. Al. Mironescu, poetul şi ziaristul Sandu Tudor, Prof I.D. Ştefănescu, a premiat cei mai buni iconari ortodocşi:
Arhimanditul Sofian Boghiu şi pictorul Eugen Profeta. Iar compozitorul Paul Constantinescu, organizatorul corului Mănăstirii, condus de Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, a primit un premiu de şase milioane lei pentru cele două ORATORII ale sale, ce au schimbat destinele muzicii culte române.
S-a instalat în incinta Mănăstirii şi un cuptor pentru ceramică. Din păcate, a fost mutat la Patriarhie. Pictoriţa Olga Greceanu, invitată, a împodobit cu mozaicuri zidul exterior frontal al bisericii.
Tot la Antim se întrunea şi Cercul ieşenilor: Era o plăcută întâlnire cu toţi oamenii de seamă ai Moldovei din vremea aceea: Profesorul universitar Neculcea, Preşedintele Academiei Ion Simionescu, C. Ifrim, fostul primar al Iaşilor, Generalul Constantin Manolache, mare scriitor, fraţii Ionel şi Păstorel Teodoreanu, ce însufleţeau cu verva spiritului lor adunările, avocatul Omer Popovici, Profesorul Ioan Petrovici, cu prestanţa sa universitară şi ilustru conferenţiar, Mihail Sadoveanu, care venea rar, dar totdeauna cu spiritul său de paternitate a Moldovei, atrăgea iubirea tuturor.
La aceştia ar mai fi de adăugat şi mulţi alţii care erau socotiţi tot ieşeni, ca Profesorul Mihai Ralea, Profesorul Constantin Fedeleş, Ioan Lucreţiu Pătrăşcanu etc. .
O atare explozie cultural-religioasă nu va mai cunoaşte Biserica noastră timp de cincizeci de ani, deoarece mare era teama guvernanţilor de orice adunare de români unde se lucra la îmbogăţirea şi ascuţirea minţii, cu atât mai mult când această operă se întemeia pe cugetarea creştin ortodoxă, al cărei precept de bază este iubirea de aproape, ca opus al luptei de clasă ce trebuia impusă pentru distrugerea neamului. Şi nu o cunoaşte nici astăzi, deoarece intelectualitatea română a fost scurtată de capetele ei în puşcării, după cum se va vedea mai departe.
Cui i-a folosit această distrugere?
Bineînţeles că vecinului gigant ce nu putea supravieţui decât preschimbând ţările mici, de dincolo de hotarele sale, în producătoare de bunuri alimentare şi industriale pentru săturarea unui pântec roşu, nesăţios , fără fund.
Aceasta este pricina pentru care clericii şi cărturarii mireni înhămaţi la continuarea combustiei spirituale arătate au fost aruncaţi în temniţe. Prea mare le era impactul asupra credincioşilor, iar el putea deveni îndemn la opoziţie.
Cât îi priveşte pe fraţii Arhimandriţi Haralambie ş Vasile Vasilachi, ei fură obligaţi din primele zile ale anului 1948 să apuce calea exilului.
Schitul Balamuci nu i-a primit; nici Mănăstirea Căldăruşani; nici schitul de lângă Târgovişte: Trivale; nici Stăneştii. În plus, porunca era să fie despărţiţi unul de celălalt. Arhimandritul Vasile ajunse la Mănăstirea Neamţ; Arhimandritul Haralambie la Schitul Vovidenia. De aici, cel din urmă fu cărat la mănăstirea Dobrovăţ; apoi la schitul de lângă Crasna, de unde a fost trimis preot de parohie, în satul Tupilaţi.
Ultima sa aventură fu scoaterea silnică din monahism şi revenirea în casa părintească.
Părintele Vasile, chemat de la Neamţ, a fost uns stareţ la Mănăstirea Moisei. De aici, reveni la Neamţ. Ulterior plecă stareţ la Schitul Pocrov, în noiembrie 1949. Vieţui pe loc până în 1959, când fu alungat din monahism, prin acelaşi decret anti-monahal, ca şi fratele său.
Apoi au fost ambii arestaţi, rostogoliţi de năvala valului ce i-a răpit libertăţii şi pe călugării şi mirenii din lotul RUGUL APRINS.
N-aş vrea să închei acest prim capitol privitor la Antim sub semnul stelei care luminează vieţile lor pierdute îndărătul gratiilor. Mai curând socot că se potriveşte a-l lăsa pe însuşi părintele Vasile să pună capăt rândurilor de faţă, în dulcele său stil bisericesc (nu lipsit de ironie, în prima parte), cu evocarea vieţii de obşte de la Pocrov:
“Nu aveam cartelă de gaz, căci nimenea nu era salariat, dar foloseam din plin lumina soarelui, lumina zilei era a noastră, a tuturor, fără cartelă. Sfintele Slujbe le făceam noaptea; când perdelele întunericului cădeau, noi intram în paraclis şi la lumina blândă a lumânării ne rugam până târziu, săvârşind Ceasul al IX-lea,Vecernia, Pavecerniţa ş Acatistele. La fel dimineaţa, când răsărea Steaua Dimineţii, pare că aud şi acuma pe Părintele Haralambie, care nu avea timp să-şi strângă şnururile de la ghete, cum alerga tropăind pe cerdac către paraclis, oprindu-se la fereastra părintelui Varahil, strigându-i să meargă la biserică, dar el de la prima chemare şi răspundea: Sunt gata! – sculându-se din scaunul lui de lemn în care a dormit toată viaţa. Şi-n tainica lumină a lumânării din biserică, ce căuta să risipească cât de cât întunericul, părintele Varahil rostea Psalmii tuturor Ceasurilor pe de rost, apoi, când din altar, unde era totul pregătit pentru Sfânta Liturghie, Părintele Haralambie, ori eu, spuneam: Slavă Ţie Celui ce ai Lumina!, la strană, Protoiereul Gheorghe, fost dirijor de cor, Arhimandritul Demostene, fost dirijor de cor, monahul Dosoftei, fost cântăreţ de biserică, cântau îngereşte cu toţii Doxologia cea mare ş apoi dau răspunsurile la Dumnezeiasca Liturghie. Şi când ferestrele Paraclisului erau albăstrite de lumină, noi cu toţii ieşeam cu o bucurie duhovnicească de lumină pe care nimenea nu putea să ne-o ieie de pe feţele noastre…”
Au stat Ceasurile, au amuţit psalmodierile, s-au stins lumânările, s-au încuiat uşle, iar Uşle Împărăteşti s-au făcut nevăzute pentru ochii celor doi fraţi călugări.
“În toamna ultimului an, cel de al zecelea la Schitul Pocrov, în fiecare seară, de cum umbrele înserării îşi mişcau perdelele, la gardurile Schitului apărea o ceată de opt urşi, săreau gardul, intrau în livadă şi toată noaptea, până-n zori, puneau stăpânire pe toată aşezarea Schitului. Nimenea nu putea să vină şi să treacă pe acolo, iar noi eram prizonieri în casă, căci pe sub ceardacuri ei erau pretutindenea. Aşa au venit, zi de zi, săptămână de săptămână şi câteva luni, până ce iarna cea grea i-a alungat în peşterile lor. Ne spuneau oamenii toţi, nu e semn bun acesta….”
Şi n-a fost. N-a fost semn bun deloc.

Mihai Rădulescu

Tags

Related Posts

Share This

CITIND “FLOAREA DE FOC” CU PARINTELE DANIEL

Cele ce urmează constituie primul capitol din analiza articolelor lui Sandu Tudor din revista întemeiată de el
“FLOAREA DE FOC”

“PROLOG PENTRU CEASUL ACESTA”, de SANDU TUDOR

În cele ce urmează voi încerca să dau seama de linia directoare propusă de Sandu Tudor colaboratorilor săi, în revista “Floarea de Foc”, fondată de el în anul 1932. Primul număr al publicaţiei apare la 6 ianuarie. Un titlu sugestiv deschide coloanele: “Prolog pentru ceasul acesta”. Prin ce este grăitor titlul citat?

Prin faptul că nu se grăbeşte a se vădi nici entuziast, nici pesimist, deşi anunţă un început de drum. În schimb, are o gravitate improprie unui astfel de demers ziaristic, o gravitate ce ne impune să-i cunoaştem conţinutul. Gândul ni se îndreaptă spre ce putea însemna “ceasul acesta” în contemporaneitatea periodicului. Nutrim nădejdea că cele de mai jos ne vor dumiri asupra întrebării stârnite.
În dreapta cununii articolului de fond, cum s-ar numi astăzi, o imagine a unei ceramici policrome de Mac Constantinescu: “Cap cu turban”.

Ipoteza mea este că tânăra reprezentată simbolizează însăşi “Floarea de Foc” (de fapt, este soţia sculptorului, balerina de excepţie Floria Capsali), altfel, parcă, nu ar avea ce căuta alături de articolul manifest al redactorului şef. Într-adevăr, emană din trăsăturile personajului (sufletul grupării criterioniştilor) o combustie internă ce, totuşi, nu-i consumă chipul armonios, dar aprig, demn, cu atenţia concentrată atât în interior cât şi în afară, încondeiată de o sensualitate rece, în expectativă, o combustie de tipul “rugului aprins” ce nu se mistuie niciodată.

Bustul în ceramică are un ecou în partea inferioară a paginii: articolul “Auguste Rodin”de E. Cioran. Astfel,
bine susţinut, din punct de vedere plastic, într-o armătură dintre cele mai solide, scrierea lui Sandu Tudor ne trezeşte categoric interesul.

“Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim şi creştem în noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre războire cruntă. Vlaga pe care o purtăm în mădulare ne îndreptăţeşte şi ne dă temeiul de la care pornim. Război tuturor acelor ce socotesc viaţa o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg nebun, fiindcă noi înţelegem să întărim şi să mărturisim că această viaţă are ceva în ea ce duce spre armonie şi un rost propriu.”

Am fost preocupat de la vârsta de şaisprezece ani de ideea Rugului Aprins.
Aceasta s-a petrecut datorită unei timpurii întâlniri cu Părintele Daniel, stareţul schitului Rarău, şi a unei fără
precedent influenţe a sale asupra crudului adolescent ce eram. Mai mult, în cursul detenţiei, am avut norocul de a întâlni şi a împărţi viaţa de lagăr cu o sumă dintre membrii lotului Alexandru Teodorescu (alias Părintele Daniel, alias Sandu Tudor). După eliberare i-am cunoscut pe alţii dintre apropiaţii săi. Acest vechi interes m-a determinat ca, după Revoluţia din 1989, să fac toate eforturile pentru a redeştepta în conştiinţa contemporanilor amintirea acelui ieroschimonah înduhovnicit şi scriitor ales. Cu atare scop am publicat cinci cărţi şi o sumă de articole despre el. Mesajul meu era aşteptat, era necesar.

Tineretul se confrunta, după Revoluţia sa anticomunistă, cu o secătuire a tuturor vechilor valori şi tradiţii. Aştepta cu o sete răvăşitoare să i se deschidă stăvilarul ce împiedica lumina să mai ajungă la el.
Apariţia volumului meu “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi în temniţele comuniste” (Bucureşti,
Editura Ramida, 1993) a constituit un prim semn că adevărul nu se pierduse, ucis în camerele de anchetă sau istovit prin gherle.

“Testament între înger şi diavol” (Ramida, 1995); “Un viitor călugăr greco-catolic din preajma “Rugului Aprins: Agenor (Bob) Danciul” (lucrare în colectiv, realizată împreună cu Pericle Martinescu şi Mons. Justin Paven; Ramida, 1996); “Rugul Aprins de la mănăstirea Antim la Aiud” (Ramida, 1998); “”Rugul Aprins”. Arestare. Condamnare. Achitare” (Bucureşti, Editura Agapis, 2003). Iată etapele de până astăzi prin care a trecut această reevaluare.

Treziţi din amorţirea temerii, a smeririi şi a uitării, unii membri întemniţaţi ai lotului Alexandru Teodorescu (numele laic al Părintelui în cauză care, ca scriitor, a folosit pseudonimul Sandu Tudor) şi numeroşi aşa-zişi istorici şi comentatori, răsăriţi, în căutarea succesului facil, ca buruienile după ploaie, au început să popularizeze figura unică a prelatului poet, fără a fi avut de-a face (cei din urmă) în nici un fel cu evenimentele de la Antim şi cele posterioare. Prin acestea înţeleg existenţa neoficială şi involuntară a unui cenaclu literar al cărui suflet era autorul acatistului închinat Sfântului Dimitrie Basarabov. Astfel, Rugăciunea Inimii (sau a Minţii) şi aureola de sfinţenie ce înconjoară amintirea duhovnicului martir Daniel (a adormit în chinuri în temniţa Aiudului) şi-au făcut drum către sufletele tinerilor doritori de cunoaştere mistică şi de mântuire.

Mă adresez acestora, de la începutul evocării literare de faţă, deoarece Sandu Tudor, din primele rânduri ale Prologului său din “Floarea de Foc”, tot tineretului s-a adresat, izbutind un tur de forţă neaşteptat (şi, poate, chiar, nebăgat în seamă de cititorii mei de astăzi). Anume a dat o definiţie a “Rugului Aprins”. O definiţie ce nu apare în niciuna dintre cărţile scrise pe această temă, la care am făcut aluzie, şi o definiţie ce ne apropie sufletele nespus de înţelegerea fenomenului spiritual care a cucerit elita cărturărească şi duhovnicească din anii premergând comunismului, continuatoarea celei grupate în jurul “Criterion”-ului.
Iar această lămurire dată de Sandu Tudor sună extrem de simplu, dacă o descărcăm de sugestiile legate de
trimiterea prea exactă la tânăra generaţie căreia i se adresa articolul. “Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul.”

Această frază conţine materialul ideatic complet necesar unei meditaţii dintre cele mai rodnice asupra rostului Rugăciunii Inimii. Rugul Aprins este “marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii”. El “aprinde întunerecul”. Întâlnirea cu Viaţa, ca izvor al luminării haosului îmbeznat, înseamnă întâlnirea cu însuşi Dumnezeu. Iar această întâlnire nu are loc pe un teren neutru ci în ‘foc’ chiar. Pentru că “Fiecare inimă (…) e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii”. Va să zică, îl invocăm pe Iisus în inimă (“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”) deoarece inima constituie parte din universalul Rug Aprins. Sau, cum o pune în ecuaţie metaforică Sandu Tudor, inima este “o floare de foc, din marele rug”. De remarcat faptul că autorul mă cenzurează pe dată, de pe poziţii teologice, mai precis, ortodoxe: inima e “aevea” parte din focul vieţii şi nu în chip metaforic, cum greşeam eu…
Ei bine, revista “Floarea de Foc” intenţiona să apere poziţia creştină faţă de categoria vieţii (armonică şi cu “un rost propriu”). Deloc împăciuitorist, Sandu Tudor făgăduieşte război (cu vârful ascuţit al cugetărilor şi cu
catapultări de cuvinte necruţătoare) acelora ce refuză a recunoaşte rolul Creatorului în existenţă şi se hazardează să numească Întâmplarea, la originea ei, ori, mai grav, reduc imensitatea fără margine a gândirii divine la accesul accidental al “unui demiurg nebun”.

Urmează o prezentare a grupului reunit de poetul ziarist în jurul “Florii de Foc”. Nu ideile comune oţelesc
strânsoarea dintre membrii mănunchiului. “Nu dispreţuim prin aceasta gândul, acest polen zămislitor de lumi; dimpotrivă.” Definiţia dată gândului este dintre cele mai generoase cu putinţă, de unde deducem dragostea scriitorului pentru el. Conştienţi că “nu se poate merge la întâmplare, nu se poate vieţui, nu se poate înfăptui nimic fără o pornire şi o cârmă”, toate acestea însumându-se (pentru ceilalţi) sub acoperământul principiilor sau concepţiilor. Ei, cei care-l împresoară cu iubire şi încredere pe redactorul şef,
presimt că mai există ceva impunându-le să-i urmeze dâra solară lăsată în suflete.
“Ele [principiile, concepţiile] trăiesc în om înaintea oricărei formulări.

Ele sunt funcţiunea unui Adevăr căruia nu i-a trebuit să aştepte venirea noastră pentru a fi. Acest adevăr ne-a înfăptuit pe noi, nu noi pe el. Prin urmare pornim pe temelia că viaţa poartă în sine un înţeles acoperit care trebuieşte ghicit, desvăluit.” Iar această dezvăluire nu stă la îndemâna unui singur ins. Fiecare iluminând o fărâmă şi punând-o laolaltă cu a celorlalţi, grupul îşi găseşte fericirea şi semnificaţia.

În citatul precedent ne aflăm iarăşi faţă-n faţă cu tema Rugului Aprins, a Rugăciunii Inimii prin care ne întâlnim cu Adevărul, cu Creatorul nostru, îl înţelegem, îl desvăluim. Nu este o tehnică sau o ştiinţă a contactului cu Divinul. Ci este o artă.”Pentru fiecare din noi viaţa ni se deschide ca o pricină de proprie măestrire. O artă de ghicire de sine.” Va să zică, în Adevărul care ne-a făcut pe noi, forma noastră iniţială subzistă. Întâlnirea ei ne îndrituieşte să afirmăm că am pornit pe drumul cunoaşterii de sine.
Revenind, liantul dintre colaboratorii la revista sa este “puterea firească ce ţi-o dă înţelegerea şi hotărârea obştească a luptei pentru o viaţă nouă.”

Poate că miră afirmarea caracterului ‘artistic’ al descoperirii de sine. Şi mai de mirare reprezintă următoarea
dezvoltare: “Fiinţa noastră dacă nu are conştiinţa clară a cauzei pentru care trebuie să se dăruie aspru, are în schimb simţământul unei puteri creatoare care se naşte în noi şi ne poartă.

Suntem bântuiţi de patima de foc a Duhului înnoitor.” Imaginea veterotestamentară adoptată pentru a înlesni înţelegerea celor pe care ni le transmite textul său este: “Vedenia de foc care ne merge înainte prin pustiu”.
Oricine este acela care visează la o omenire din viitor, “fie laică, fie sfântă (…) înţelege nevoia poruncitoare a unei adevărate dogmatice universale, în care nu prejudecăţile şi patimile, nici obiceiurile sau abstracţiile uscate, trebuiesc întrebate, ci tragica realitate a vieţii totale care poartă Adevărul viu în miezul ei şi depăşeşte insul luat singur.” Nu. Categoric nu avem de-a face cu un manifest cultural, aşa cum suntem înclinaţi a bănui, datorită prezenţei acestor idei pe prima pagină a unei reviste culturale noi.

Este vorba despre o iniţiere spirituală, despre o direcţionare a propriilor emuli către căile încurcate ale Căutării lui Dumnezeu. Sandu Tudor pune temeliile unei mănăstiri intelectual virtuale, aspiraţie ce îl va obseda întreaga viaţă şi pe care numai în parte a izbutit să o clădească în sufletele acelora care-l urmau.

În continuare, voi cita din relatarea unui membru al “Rugului Aprins”, condamnat alături de ceilalţi, privitoare
la eforturile depuse de Părintele Daniel pentru a pune (mult mai tîrziu) bazele unei mănăstiri de acest fel. Regret că frustrez cititorul de numele călugărului care se confesează, dar îi respect dorinţa de a-şi păstra anonimatul. “Sandu Tudor. Sandu Tudor a fost directorul ziarului “Credinţa”, cum ştie toată lumea. El se folosea de ideea credinţei numai în sens comercial, ca să câştige bani. Scria articole atât de frumoase, avea un talent atât de minunat încât Mitropolitul Firmilian, Mitropolitul Olteniei, l-a chemat la Craiova şi-l ţinea nopţi de-a rândul acolo să-i înfrumuseţeze cele scrise de sine însuşi, deşi şi el era un om foarte cult. În tinereţe, fusese profesor de seminar şi avea şi el talent la scris. Dar i se părea că frazelor lui, rescrise de Sandu Tudor, datorită stilului acestuia, le creştea valoarea.

Am stat şi eu câteva nopţi la Craiova, la Palatul Metropolitan, şi-i vedeam cum lucrau noaptea, şi Mitropolitul şi el. Începură cu cărţile de rugăciuni şi continuară cu tot ce scria Mitropolitul. Sandu Tudor încă nu se călugărise pe timpul acela. Mai târziu, părintele Daniel, fostul Sandu Tudor, m-a ales pe mine dintre toţi cei de la “Rugul Aprins”, ca să mă ocup de organizarea de retrageri duhovniceşti. Întâi m-a pus să pregătesc la Mănăstirea Govora o astfel de retragere, unde să se practice rugăciunile luându-se ca model Athosul.
Mai târziu, Mitropolitul Firmilian şi cu Părintele Daniel m-au pus să pregătesc la Crasna – Gorj mai multe chilii, cu tot ce e necesar, pentru ca să adune din toată ţara călugări cu studii, ca să formeze o singură rânduială monahală. Un program la fel ca la Athos. Atunci Părintele Daniel mi-a mărturisit că el, pe vremuri, a pornit la
Sfântul Munte cu gând viclean ca, folosindu-se de talentul pe care-l avea de la Dumnezeu să scrie cărţi ca să-i întreacă pe Pitigrili şi pe mizerabilul Damian Stănoiu. Acolo, însă, a dat de călugări adevăraţi şi, deşi pornise cu gând murdar ca să facă instigaţie să-i ridice pe călugării de la Athos împotriva stareţilor, când a văzut câtă smerenie, câtă supunere, câtă ascultare, câtă sinceritate, câtă dragoste aveau, s-a convertit şi acuma devenise cu el însuşi şi cu alţii mult mai aspru, mult mai riguros.

Această rigoare a aplicat-o şi la Mănăstirea Antim, unde am fost tot timpul de faţă, prezent la conferinţele care se ţineau de către el, de către Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Sofian Boghiu, de către Vasile Voiculescu şi de mulţi, mulţi, şi poeţi, şi prozatori, şi oameni de cultură. Fostul Sandu Tudor, convertit nu numai de Părintele Firmilian, ci mai ales de Tit Simedrea, Mitropolitul Bucovinei, nu permitea doamnelor să vorbească în public. În schimb, el vorbea foarte mult. Odată mi-am permis şi eu, cam cu obrăznicie, să fac o glumă, la care nu a ripostat cu răutate. Am spus că pe vremuri, în decurs de sute de ani, schimnicii nu aveau voie să vorbească decât şapte cuvinte. Iar unii dintre ei nu vorbeau nici două pe zi. Aşadar s-a acumulat o comoară de cuvinte nespuse, neexprimate. Toate acestea le debitează Părintele Daniel, acuma la Antim. A râs toată lumea, iar el nu s-a supărat. Şi am devenit prieteni. Avea încredere în mine şi m-a pus să pregătesc la Crasna – Gorj astfel încât să se adune acolo cel puţin patruzeci de călugări, din cei mai bine pregătiţi din punct de vedere duhovnicesc şi să formeze un regulament al monahismului românesc.

Acest lucru nu s-a mai realizat, pentru că el a fost arestat. Şi a rămas să slujesc şi să conduc eu acest schit
Crasna – Gorj. Şi am fost şi eu arestat în noaptea de Ajun de către miliţia din Novaci, ceea ce ei nu vor să recunoască în acte, să nu se vadă că am fost luat de la uşa bisericii, când mă duceam să-ncep slujba de Ajun.”Este vorba despre cea dintâi arestare a monahului Sandu Tudor, nu aceea ce ia adus moartea.

Cititorul se cuvine să mai afle că, în colaborare cu arhitectul Constantin Joja, despre care am mai scris în “Permanenţe”, Sandu Tudor a întocmit planurile unei mănăstiri – şi a bisericii corespunzătoare -, dedicate unei astfel de obşti de monahi intelectuali. Menţionarea excelentei reviste “Permanenţe” se datorează faptul că în paginile ei a apărut această suită de studii pentru prima oară. În 1932, Sandu Tudor ştie că “au
venit zilele când o foame ciudată s-a întins asupra acestui pământ. Nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci de auzirea cuvântului statornic, cuvântului liber, cuvântului hrănitor.” Aştept de mult timp acest răspuns la o întrebare ce mi-am pus-o la începutul lecturii mele.

Anume cum arăta “ceasul acesta”. Iar înfăţişarea lui este, cu drept cuvânt, răscolitoare. “Din pricina acestei arşiţe care ne bântue, ne-am strâns şi noi laolaltă.” Românul are nevoie de şcoala lui Sandu Tudor. A greşit că nu a cunoscut-o ieri, când spera la ajutorul străin pentru mântuirea neamului, pentru slobozire. La ajutor străin aspiră şi astăzi. Pe biet românul, aflat mereu sub cizma vecinilor, nimeni nu l-a învăţat să se bizuie mai înainte de orice pe sine însuşi. Nimeni nu l-a învăţat, fiindcă suntem o ţară aflată încă în copilărie. Abia ne-am născut ca România Mare. Şi abia am fost iarăşi sfâşiaţi şi jefuiţi de pământ şi de suflete. “Nu de aiurea ne va veni mântuirea, ci din ceea ce ni s-a dat să avem sub tălpi, să păstrăm în inimi, să purtăm deasupra creştetului, din aceasta vom putea scoate îndreptarul de viaţă”, ne învaţă duhovnicul neamului.
Nedesăvârşiţi dacă suntem şi ne ştim, nu înseamnă că e lipsită de preţ “flacăra înflorită pe care o aducem pe palma întinsă”. În continuare, ni se explică de ce se face o astfel de afirmaţie. “Această îmbobocire de vâlvătae (…) are ceva din miezul acelui Adevăr (…) în stare să ne deschidă o nevăzută fereastră prin care ochiul să privească în noapte.

În licărirea ei prietenească nădăjduim să ne călăuzim.” Pentru întărirea credinţei, Sandu Tudor aminteşte spusele lui Iisus: “Foc am venit să svârl pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins! Nu pacea am venit să aduc, ci sabie!” Ajungând, în sfârşit, la lămurirea necesară asupra celor ce revin prietenilor de condei implicaţi în publicaţia sa, redactorul şef scrie: “Vâlvătaia spiritului, patima Duhului din nou înviată în noi norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor.

Numai pasiunile puternice, desăvârşite, aduc rodnicie şi fapte cu adevărat trainice. Cine se va împotrivi talazului sufletesc al unui întreg tineret? (…) Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.” Restul e faptă, pentru a ne aminti de cedarea coborâtoare în lumea necuvântării pe care o îmbrăţişase Hamlet în incapacitatea sa de a tăia nodul gordian al îndoielilor.

MIHAI RĂDULESCU

Coperta: Mihai Rădulescu
Foto: Boris David

Tags

Related Posts

Share This

BUCURIILE SI MAHNIRILE PARINTELUI SISOE DIN BOTENI

MIHAI RĂDULESCU

Bucuriile şi Mâhnirile Părintelui Sisoe din Boteni

Această carte se tipăreşte
Cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Galaction
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Fundaţia Dasoftei şi Editura Ramida
Bucureşti 1999

Selecţie, compunere ilustraţii şi note:
Mihail – Nicolae Stanca şi Magdalena Stanca

Tehnoredactare computerizată:
Mihai Rădulescu

Procesare imagini şi postprocesare:
Aurel – Valentin Cristescu

Coperta 1: Părintele Sisoe în catedrala episcopală ortodoxă din Caransebeş.
Coperta 2: Părintele Sisoe în cimitirul străbunilor.

Toate drepturile aparţin Fundaţiei DOSOFTEI

ISBN 973 – 9191 – 73 – 8

Cartea Domnului Profesor Mihail Rădulescu – “Bucuriile şi mâhnirile părintelui Sisoe din Boteni” reînvie în inimile noastre îndemnul Sfântului Apostol Pavel: “aduceţi-vă aminte de mai marii noştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7) şi ne îndeamnă a împlini acest îndemn.
Cu osebire preoţii vor găsi aici îndemnul şi imboldul de a nu precupeţi nici un efort pentru păstrarea şi mântuirea turmei duhovniceşti ce le-a fost încredinţată a o păstori şi a o mântui.
Am avut fericirea de a-l cunoaşte personal pe acest minunat părinte Sisoe şi de a-l asculta. Chipul său blând rămâne o icoană vie îndemnătoare pururea la a lucra cu timp şi fără timp pentru mântuirea duhovniiceştei turme încredinţată nouă spre păstorire de Prea Bunul Dumnezeu.
De acea binecuvântăm apariţia acestei cărţi cu convingerea că va aduce mult folos celor ce o vor citi şi vor avea astfel mărturia vie că celui ce crede toate-i sunt cu putinţă şi nimic nu-i va sta împotrivă.

Galaction
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Tags

Related Posts

Share This

1. Lumina lina pe sarata

Motto:
“Bucuraţi-vă neîncetat,
dovadă că înţelegeţi
chemarea vieţii”
Sisoe preotul

1. LUMINĂ LINĂ PE SĂRATA

– “Plecările de dimineaţă, când porneam la coasă, cu tata… Ne sculam la patru, cinci, când începeau să cânte privighetorile… De foarte multe ori mă trezeam în car, pe fânul aşternut de dumnealui, pe când dân­sul conducea caii. Mă deşteptam, după un pui de somn în com­pletarea nopţii, cu privirile lungite pe cer şi cu o întrebare în minte… Întrebarea mai târziu a devenit obsedantă… ‘De ce se naşte omul…?’
“Nu era de fel original să mă întreb aşa. Dar mă frământa care este rostul nostru pe pământ.”
Apoi băiatul îşi uita de întrebare, lăsa privirile să-i alerge, ori, mai adesea, să se suspende pe marginile irizate, zimţate de soarele în naştere, ale unui nor precum petalele trandafirului alb, până ce imaginea acestuia era învinsă de chipuri insistente aparţinând unor consă­teni, cutare întunecos, ălălalt cânepiu, ăsta lunguieţ, acestălalt rotund, din care proiecţie cinematografică lăuntrică, întreruptă îndată, decurgea altă întrebare – şi mai naivă decât precedenta: ‘Cum se face că unii sunt bruneţi şi alţii sunt blonzi?’, se înscria în cugetul său, de ca şi cum de răspuns ar fi atârnat dezlegările cosmosului. ‘Cum se face că unii sunt mai înalţi şi alţii mai scunzi? Aceştia spăimântoşi, ceilalţi arătoşi?’ Dumnezeu, pentru el, se manifesta cu osebire într-astfel de diferenţieri, uşor de sesizat cum dădeai colţul sau ţi-aruncai cătarea peste gard.
Şi carul înainta pieptiş şi hurducat, pe când privirile băietului se împăienjeneau, câte le mai putea zări colorându-le în muzica descinsă din ziurelul de zi, aburind asupră-i ca un cântec de leagăn, cu miresme ale prospeţimii coborând până la el tocmai din Facerea Lumii din care se recunoştea celulă activă, celulă a cărei lipsă de conştienţă se străduia s-o umple cu răspunsurile ce nu-i veneau nicio­dată.

De un 15 Mai, i-am spus soţiei mele:
-“Ştii ce mi-ar place să facem astăzi, că e aniversarea mea?”
Mă privise curios, amuzată, toată doar solicitudine şi surâs.
-“Te-aş lua pe malul lacului Pustnicu. Ne-am plimba. Am căuta un pescar să ne vândă ceva peşte. Ne-am simţi liberi.”
Acceptă pe dată. Pe timpul acela mai ieşeam din Bucureşti când şi când. Era curioasă şi ea să mă cunoască mai bine, să încerce de-i plăcea ceea ce-mi plăcea şi mie. Pe urmă, odată edificată, a priceput că multe ne plăceau la amândoi în egală măsură, dar nu toate.
Era o zi strălucitoare, nu toridă încă, aşa cum nu peste mai mult de două săptămâni avea să se instaleze vara ameţitoare de dogoare şi uscăciune. Poteca ce ne coborâse pe malul lacului şerpuia cu pieliţa de pământ lutos aspră şi solzoasă ca a unei şopârle. Tufele de pe mar­gine apucaseră a se colbui, fără ca verdele viguros şi sumbru să li se şteargă sub pojghiţa subţiratică albicioasă – mai era străvezie – depusă pe frunze pentru a cufunda jadul lor în incertitudini coloristice şi în neclar. Nu ieşiseră mulţi bărbaţi cu undiţa. Totuşi doi-trei îşi luaseră în primire locul răbduriilor ce-şi aşteptau plata sub ceruri, adică din pântecele apei.
Am ocolit cu pasul lent orbita în care se scălda, ca-n lacrimi, imen­sul ochi lacustru ce ne cerceta absent, ca pe nişte gâze. Numai gândul că ne aflam într-o prăpădită de rămăşiţă a Codrilor Vlăsiei şi era sufi­cient să mi se umple plămânii de aerul tare al trecutului şi să mă pierd renăscând.
După destulă preumblare şi odihnă pe iarbă, ne-am îndreptat către cel mai apropiat ins răpănos care-şi veghea trestia cu cârlig. Ne-am rostit dorinţa de ca şi cum i-am fi aruncat o nadă.
– “N-am prins decât nişte ţipari.”
Înfipse mâna într-o pungă cusută din materialul unui sac, pe care o ţinuse atârnată de o sârmă în apă, şi scoase la iveală un fel de şerpişori nemlădioşi care de cum se regăsiră între degetele sale emiseră nişte gemete omeneşti subţiri şi fără vlagă.
“Uite-i cum ţipă”, zise omul, ridicându-şi către noi uitătura de sub genele spălăcite.
Trebuise să-mi treacă jumătate din viaţă ca să mă dumiresc de ce peştele se numea  ca atare: ţipa.
Ne-am târguit, după ce ne-a lămurit – orăşeni impenitenţi şi necunoscători – că ţiparul este la fel de gustos ca orice alt soi. I-am pus într-o pungă de plastic anume adusă din Bucureşti, decişi să ne scurtăm distracţia şi s-o pornim spre casă, ademeniţi de visul tigăii cu ulei încins, când îmi veni altă idee:
-“Ce-ar fi să ne schimbăm planul. Pe vremuri, vizitam o călugăriţă la Pasărea: maica Pahomia. Poate m-ar mai recunoaşte dacă mă vede. I-am putea propune să ne pregătească ţiparii şi să-i mâncăm toţi trei împreună.”
Decisă să nu-mi calce voia de ziua mea, soţia mea acceptă, cu toate că nu era amatoare nici de surprize, nici de cunoştinţe noi.
De data aceasta pornirăm în sens contrar, tot pe malul gârlei, până intrarăm în Cozieni, cătinel-cătinel apropiindu-ne de porţile larg căscate spre şălaşul rustic al măicuţelor.
Cu toate că ani de zile nu mai trecusem pe la fosta stareţă a mănăstirii, i-am recunoscut reşedinţa somptuoasă (pentru un cătun monahal), cu ferestrele cele mai împodobite de muşcate din toată mărunta aşezare. Am sunat. A deschis o soră. I-am spus pe cine căutam. Ne-a poftit în hol. Tocmai îi arătam Deliei nişte nobile piese de mobilă Biedermeyer, dispuse şi în odaia mare către care bătea o uşă dată de perete pe dreapta noastră, când îşi făcu apariţia venerabila stăpână a locuinţei. Nu mai era maica Pahomia cea plină de viaţă de odinioară: împlinise o vârstă pe care nu este cazul s-o pomenesc aici. Ascultându-ne păsul, ne-a mărturisit că era şi ziua sa onomastică: Sfântul Pahomie. Cu o mână apucă punga cu ţipari, cu alta ne îmbie în sufragerie, unde masa era pusă elegant, pentru mai multe persoane. Ne aşeză pe două scaune. Am rămas uluit de curajul său de a avea – ea singură -, deasupra celor câteva farfurii plate, una de supă cu chi­pul Regelui Mihai copil, imprimat pe fundul ei, în policromia vopselurilor pentru porţelan. Să nu uităm că acestea se petreceau pe timpul comuniştilor şi un atare serviciu de masă arătat lumii ar fi putut-o costa libertatea; eu, care eram păţit, o ştiam prea bine.
Ne rugă să mai avem îngăduinţă: tocmai sosise maşina unor pri­eteni aşteptaţi de ea. Aceştia intrară: inginerul Mihail Stanca şi soţia lui, cunoscută cu maica Mihaela, cea din urmă crescută în acea casă şi fostă studentă de-a mea.
Două persoane distinse, mai tinere decât cuplul nostru. Era evident că se găseau ca acasă la maica Pahomia, aceasta neînsemnând că ai fi putut surprinde ceva strident sau necuviincios în purtarea lor. Dim­potrivă, afabili, veseli cu decenţă, delicaţi faţă de noi – nişte intruşi – şi atenţi să ne simţim bine, cu atât mai mult cu cât mă lega de cunoştinţa doamnei – monahia Mihaela abia numită – relaţia puter­nică creată de procesul formării universitare, dumnealor completau de minune onorurile pe care le făcea gazda. Masa se desfăşură cu glume cuminţi, ori cu depanarea de amintiri, într-o intimitate caldă, simţindu-mă şi eu sărbătorit, după cum nădăjduisem, dar nu avusesm pricină s-o şi văd împlinindu-se. Către sfârşit, înainte de colivă (dul­cele obişnuit prin mănăstiri) şi cafele, când bucatele nu mai aveau căutare, le luară locul cântecele de strană, admirabil înviate pentru comeseni de glasul baritonal catifelat al inginerului, anume ridicat în picioare, dovedind o ureche muzicală ieşită din comun, o voce caldă, o interpretare pioasă şi o familiaritate cu psaltica, pe care nu o puteam înţelege.
Singurul defect al dublei sărbătoriri fu că n-am apucat să cunosc gustul ţiparului: pregătirile culinare în vederea onomasticii se făcuseră din timp.

Şi iată-l acum în casa mea, cu aproximativ un deceniu mai târziu, invitat de mine, fără ca relaţia noastră să fi prins cheag atunci, deşi amabilitatea sa ne-a fost în vreo două rânduri de folos în chestiuni gospodăreşti în cari nu ne mai ştiam descurca de nu apelam la ajutorul altcuiva. De data aceasta l-am invitat pentru a-l imbia să-mi vorbească despre sine, deoarece Mihail Stanca este un personaj singular în lumea noastră românească, ca şi fiu al unui preot la fel de ieşit dintre rânduri. Şi care este scriitorul să rabde a nu iscodi fiinţele deosebite, mai întâi pentru a le înţelege mai apoi pentru a le propune meditaţiei cititorilor săi?
-“Mi-aduc aminte că, la un moment dat, era lună plină. Mă aflam cu tata să cărăm  fânul de sus, de pe Sărata, un loc încântător.
Nu numai locul va fi fost încântător, dar şi numirea lui directă te pune în contact cu certitudinile realităţii, te proiectează într-un univers unde albul e alb şi negrul negru; şi face bine, face atât de bine într-un bâlci rotitor, pestriţ, zgomotos şi, de fapt, fără identitate, cum e mintea ezitărilor noastre, să te poticneşti de bariera inconfundabilului, a precisului.
Zona fojgăia de locuri cu denumiri pitoreşti: Delişor, Câmpuşeţ, Câmşor, Păducel, Coastele Râului, Capaciu Roşu, Padina Plopului, Spini, Ulmeanca, La doi meri, Locul de la peri, Părul cel ciorăsc, La mărul hăl mustos, La părul cel dulce dă din gios.
Mihail continuă:
-“Ne prinsese seara. Tata insista să încarce dânsul căruţa pe care îmi plăcea s-o încarc eu, pentru că, mai ales, aveam cu noi caii ce-mi aparţineau: mi-i luase când împlinisem zece ani.”
-“Cum asta?”, fui stupefiat.
-“Da. Când am împlinit zece ani, tata zice: – “Ia să vedem ce e de capul tău!”, şi m-a dus la târgul de Drăgaică, care are loc în septembrie, cel puţin aşa era pe atunci – acum ce poţi şti ce s-a mai întâmplat…? Era un târg în care se vindeau numai cai. M-a
luat cu dânsul acolo. Nu ştiam de ce o pornisem spre Câmpulung. Ne tot plimbam prin  târgul ăsta imens de cai. După ce a trecut un timp, dânsul mă iscodeşte: – “Ei, ţi-ai ales vrun cal?”- “N-am ştiut că trebuie să-mi aleg unul “, eu de colo. El: – “Dar care-ţi
place?” Parcă văd şi acum: am arătat spre unul care era cel mai mititel, un mânzoc sur, adică în doi peri, cum se spune pe la noi pe acolo. – “Păi”, cică,  “tocmai pe ăla l-ai ales dintre toţi caii ăştia care…?” – “Da, pe ăsta l-am ales.” – “Bun.” Pe lângă acesta, mi-a mai luat încă un cal după aceea. Aveam, va să zică, aceşti doi cai pe care i-am crescut eu – şi am crescut şi eu cu ei odată, în Botenii de pe malul Argeşelului, din judeţul Argeş.”
-“Boteni?”, am repetat, să-l provoc să-mi mai dea amănunte, să aflu cât mai multe despre locurile copilăriei sale.
-“Da, Boteni. O comună care, ca şi Stoeneştii, ca şi Nămăieştii, se găseşte în înscrisurile din timpul lui Mihai Viteazul. Se pare că Botenii aceştia se trag dintr-o comună şi mai veche: Negomireşti, care a fost descoperită de către profesorul Bera pe platoul Săliştei ce dă exact în zona unde Mihai Viteazul a oprit apele Damboviţei cu piei de bivol, i-a aşteptat pe turci şi i-a bătut la Târgovişte, cum se ştie. Se trag din Negomireşti sau de pe lângă Negomireştii dispăruţi.”
Curioase sunt legendele când le priveşti în mişcarea şi circulaţia lor. Nu departe de acolo, la Cetăţeni, în faţa ‘băii lui Negru Vodă’, săpată în stâncă parcă de mână omenească, de fapt fără explicaţie adâncată în rocă la înălţimea unde mă găseam, în faţa urmelor de paşi urieşeşti ai principelui, imprimate în piatră, a urmelor de conduri ai Doamnei sale, fine, urme de pantofiori cu număr mic, terminaţi în vârf cu un apendice ca firul, ce înţepa aerul dinaintea mersului ei sprinţar şi dansat, mi se istorisise de către un localnic că Negru Vodă sălăşluise acolo, pe culmea aceasta, iar soaţa lui dincolo, peste valea Dâmboviţei. Iar când Prinţul o dorea, se scălda în ‘baia’ de faţă, apoi trecea de se ‘împrumuta’ de la ea, cum îşi dosea omul informaţia pre­cisă şi nepoliticos a fi împărtăşită unor străini din Bucureşti, cu decenţă evitând vulgaritatea desemnând iubirea domnească. În vari­anta aflată de mine, Negru Vodă era acela care oprise tătarii, blocând curgerea apei cu piei de bour şi, la apariţia lor, înălţând cortina anume concepută, pentru a-i îneca sub năvala vijelioasă a viiturii provocată artificial.
Mihail, oaspetele meu, tace puţin, să-şi adune gândurile. După care:
– “Deci, când tata a zis: “Vreau să încarc eu”, în acea clipă a apărut o lună imensă…, imensă… şi ciudat de intens colorată…! Cel puţin aşa mi-a rămas mie în memorie şi aşa am revăzut-o mereu în amintire.
“Ca din nimic, s-au declanşat în mine din nou aceste resorturi ale întrebărilor: ‘Cine este Dumnezeu? Unde este El? Cum poate El gândi? Oare poate fi pipăit?…’ şi aşa mai departe…
“Bineînţeles că imediat am întrebat: – “Tată, de ce luna aceas­ta este aşa şi de ce pământul nostru nu se vede tot la fel? “. Între­barea nu-şi avea prea mult rost. Dar mi-a venit pe fondul pre­ocupărilor ce mă frământau.
“Tata mi-a dat un răspuns ce numai răspuns nu era. Mi-a zis: – ” Aşteaptă o clipă”.
“Apoi, s-a rezemat în furcă şi a început să cânte!…
“Întâi a murmurat o cântare bisericească pe care, la vremea aceea, n-am înţeles-o; am înţeles-o mult mai târziu. Era vorba de ‘Lumină lină’, una dintre cele mai vechi compoziţii ortodoxe; se cântă la sfârşitul Vecerniei; din păcate, în bisericile de mir nu se obişnuieşte a fi intonată. Apoi mi-a cântat ceva mirenesc: ‘La fân­tâna cu găleată’, o romanţă ce, curios lucru, a dispărut.
“Şi una şi alta s-au imprimat în mine magnetic şi au rămas, dacă vrei, ca un fel de lumină călăuzitoare în tot ce am realizat după aceea, dacă am putut să realizez ceva. Cântecele le ştiu şi acum, cu exact cuvintele lor ascultate şi deprinse atunci.”
-“Crezi că cele două cântări voiau să simbolizeze luna şi pământul?”, strecor o bănuială, prins eu însumi de mirajul clipei pierdute şi străduindu-mă să-i pătrund misterul, odată cu copilul de altcândva, supus ca şi el ghicitorii propuse, ghicitorii cu doi termeni: satelitul (că despre a cui lumină putea fi vorba în peisajul acela înnoptat?) şi apa din adâncurile terrei.
Se pare că am greşit în tentativa mea de descifrare, căci:
-“Nu. Exact în momentul ăla am realizat că, de fapt, răspunsul ce trebuia eu să mi-l dau, în căutarea mea de Dumnezeu, era ascuns în aceste cântări, pentru că ele nu vorbeau explicit de Dumnezeu, ci de această lumină permanentă, va să zică această
lumină lină care vine de undeva, trece prin tine, se duce în cealaltă parte şi întotdeauna te invită să păstrezi un echilibru între întuneric şi lumină, echilibrul iubirii, dacă poţi percepe această taină a Luminii…
“Deci acesta este cel dintâi moment ce m-a marcat în mod deosebit în domeniul spiritualului.”
-“Şi ţi-a mai spus ceva tata, după ce a cântat?”
-“Nimic. Absolut nimic. S-a aşternut o tăcere mormântală. Dânsul era un om care tăcea în general. Dar de data aceasta, indiferent la faptul că simţea că eu doream să mai continui cu întrebările, el cu atât mai mult nu a vrut cu nici un chip să conti­nue.”
Tăcere se lăsă şi între noi doi. O tăcere materială; parcă o puteai vedea, mângâia, strânge între degete, parcă îţi puteai lipi buzele de faţa ei nici caldă, nici rece, pe pleoapele ei. Şi în acest climat lăuntric, îmi reveniră în auz glasuri călugăreşti ascultate nu puteam spune când – să fi fost la Mănăstirea Cheia, să fi fost la Antim, la Cernica… -, glasuri ce se exaltau:

“Lumină lină a sfintei slave,
A Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte,
A Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase,
Venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară,
Lăudăm pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh – Dumnezeu.

Vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase,
Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă,
Pentru aceasta lumea Te măreşte. ”

Cu un efort mare de pătrundere în nişte cotloane ascunse de o viaţă de om, din sufletul meu – eu care nu am ureche muzicală şi cu atât mai puţin memoria specifică -, m-am încordat până ce am făcut o voce interioară, iniţial, să îngâne, ulterior, să apuce silabele şi să le joace pe melodie, şi m-am pomenit însumi mormăind în liniştea pavilioanelor:

“La fântâna cu găleată
Pe cărarea cea din Grui,
Stau, de câte ori e lună,
Un flăcău cu draga lui.

Nu se strâng, nu se sărută,
Doar  suspină şi zâmbesc
Şi cu mintea petrecută
Ca-n beţie se privesc.

Du-te lună,vino ceaţa,
Ca să mai pot vedea,
Căci nicicând aşa iubire
N-am văzut în viata mea.”

-“Dealtfel”, îmi întrerupe Mihail visarea, “mama, rămasă acasă, ştia că trebuia să facem cel puţin două drumuri şi nu avea cum afla ce se întâmplase de nu ajunsesem înapoi până la ceasul acela. Aşa că se tot îngrijora, nelăsându-ne loc de filosofare.”
O nouă pauză interveni. Inginerul adăugă:
-“Peste ani, tata spunea: – ”Dacă aş fi rămas corect cu tine, faţă de momentul acela când ţi-am cântat cele două cântări, tu tre­buia să fii preot astăzi şi nu inginer…””
Râzând, vizitatorul meu îşi caută alte cuvinte, pentru a rectifica:
-“Aş păcătui să spun că n-a fost aşa. Lucrul s-a petrecut, însă, pe alte planuri.”
Anume că n-ar fi … preot.

Fără să-mi expun părerea cu glas tare, cred – perseverând în cân­tărirea celor auzite pe când el tot vorbeşte -, cred că citesc în cele două cântări o înfăţişare a celor două feţe ale Iubirii. În loc de răspuns, socotesc că tatăl i-a oferit copilului în căutarea unor răspun­suri la toate nedumeririle vârstei, i-a oferit, enigmatic, feciorului său, alegerea posibilă: unica opţiune posibilă, alegerea de pe urma căreia ne este calea acoperită de lumină lină întru veşnicie sau de soare aprig, dar trecător odată cu căderea frunzelor din anii noştri: alegerea dintre iubirea cerească şi iubirea pământească…
Aleagă el, fătul, ce i se potrivea firii şi căutării lui şi către ce se simţea chemat!…

*

“Aşa să lumineze faptele voastre, ca, văzându-le credincioşii, să aducă laudă lui Dumnezeu” ; ca atare preotul să trăiască pre­oţia împlinind-o cu timp şi fără timp, dovedind că e drept reprezentant şi vrednic urmaş al lui Hristos, care împlineşte porunca: ”Fiţi imitatorii Mei” şi care astfel să poată să spună ”Nu eu trăiesc ci Iisus Hristos este Cel care trăieşte în mine ” …
Preoţia este lucrare din lucrarea Domnu-nostru Iisus Hristos, e putere din puterea Lui, chemare din chemarea Lui. Preoţia e miracol permanent în sânul Sfintei Biserici, e slujire din slujirea dumnezeiască a Marelui Arhiereu, transmisă tuturor preoţilor prin Sfinţii Apostoli şi de aceştia prin hărăziţii sfinţiţi Episcopi”
Citat din Pr.Sisoe- “Rolul preotului în viaţa morală a societăţii de astăzi”.

Tags

Related Posts

Share This

2. Preotul din Boteni, ca icoana

2. PREOTUL DIN BOTENI, CA ICOANĂ

Corespondenţa acestui tată misterios, expediată fiului său, dovedeşte că s-a îngrijit, în continuare, de la distanţă de formarea lui. S-au adunat două geamantane mari de epistole, din păcate căzute pradă unei inundaţii, la Porţile de Fier, unde lucra inginerul, şi distruse.

-“Constituiau, poate, cea mai frumoasă carte de pedagogie ce s-ar fi putut scrie vreodată, în cadrul relaţiei tată-fiu, cei doi găsindu-se în situaţia unui părinte deosebit de cult şi de spiritualizat şi a unui fecior deosebit de dezordonat, cu o personalitate cu totul şi cu totul aberantă, ca să spun aşa…”
Râde, amuzat mereu de cât de puţin pregătit a fost să se trezească fiu al tatălui său.
Îl admir pentru marea reverenţă purtată părintelui Sisoe; îl şi invidiez că s-au depus în sufletul lui atâtea prilejuri ce să-i facă iubite aplecările paterne asupra formării sale. Într-adevăr, acel bărbat care, sub auspiciile unei Selene însângerate de o lumină stranie, la auzul nedibacelor oscilaţii ale minţii copilului său, a ales să-i dea răspunsul aşteptat cu ardere lăuntrică, prin intonarea a două melodii conlucrând la alcătuirea stării afective ce s-ar fi putut instaura dezlegare spirituală pentru feciorul ideal pe care-l presimţea a se fi pitit îndărătul minţii crude a fiului lui, aşa cum şi-l cunoştea. Apoi alesese să tacă obstinat şi obstinant. Cei doi aveau, respectiv, paisprezece şi patruzeci şi cinci de ani, atunci când muzica li s-a înfăţişat drept singura modalitate de a se înţelege, vorba fiind de o comunicare despre stări duhovniceşti anevoie de pus în propoziţii şi fraze.
Trăirea îmi pare una de frontieră, cu un picior rămas încă în lumea raţiunii, iar cu celălalt gata să calce pe tărâmul de Dincolo, pe tărâmul unde nici judecată, nici grai nu mai au putere, ci silenţiul se umple de sensuri ce se agaţă ca pilitura de fier de polii magnetului, se agaţă de-a dreptul de suflet, îl înţelepţesc, îi dăruiesc o moştenire neaşteptată şi de nescris.
– “Tata era un om frumos, frumuseţea lui fizică fiindu-i pe de­plin copleşită de cea spirituală. Omul acesta nu a ridicat glasul la cineva niciodată, indiferent de situaţia în care s-ar fi găsit”, se şi grăbeşte naratorul să treacă la portretizarea morală, ca şi când amintirea acestui aspect al personalităţii părintelui l-ar sufoca dacă nu ar fi făcută publică pe dată. Este evident că trăsături spirituale ca la tatăl său, Mihail nu a întâlnit deseori şi ele s-au constituit, în memoria lui, depozit de forţă, de încredere în fiinţa umană, rezervorul energiei de care însuşi are nevoie pentru a fi bun. “Niciodată nu a adus nici cea mai mică jignire cuiva. A fost închis, bătut, torturat în chipuri ce nu se pot imagina – asta era uluirea mea, văzându-l cum arăta când a venit de acolo -, dar n-a rostit vreodată nici cel mai mic cuvânt de injurie la adresa cuiva, ori de protest şi mai ales de dor­inţă a răzbunării. Ba, mai mult, nici n-a acceptat vreodată să povestească ceva de acolo, indiferent care au fost stratagemele folosite de mine ca să-1 determin să vorbească. Tot timpul era cu zâmbetul pe buze. Nu-şi amintea decât că, în închisoare, a avut cele mai mari satisfacţii de până atunci, pentru că s-a putut ruga aşa cum şi-ar fi dorit-o dânsul dintotdeauna. în rest, nimic.”
Îl văd pe adolescentul frumos ca un efeb păgân – deoarece Mihail este clădit pe cât de armonic şi sugerând virilitatea, pe atâta de oacheş, cu cearcăne mari ce i se preling adânc în josul obrajilor, cu ochi fosforescenţi, cu păr corbiu, cu mădularele alungite, cu umerii voinici, cu chip mobil şi incitându-te la a-i asculta fiece vorbă, pro­nunţată cu acel ceva ce te convinge de cinstea grăitorului, din prima clipă, şi mai ales cu surâsul uşor autobatjocoritor, ce te ia părtaş la recunoaşterea slăbiciunilor personale, deşi poate nu eşti deloc convins că are dreptate, adică, poate că ai prefera să-l auzi lăudându-se, pentru a nu fi pus în situaţia să-l contrazici, lăudându-l tu; îl văd, deci, uluit de a citi pe obrajii preotului revenit din umilinţele temniţei, din înjosirile convieţuirii în comun îndărătul gratiilor, nerecunoscând în aerul aceluia nimic din demnitatea blândă ce se obişnuise a i-o atribui, ci doar smerenie umbrită de urmele unui aer abătut, găsind numai comuniunea cu răutatea, cu veninul fiarelor umane ce-l reduseseră la retragerea în sine, şi refuzând sistematic să se lase convins de nevoia de a-şi descoperi tainele în faţa fiului sfâşiat de dezvăluirea noii imagini a tatălui său, refuzând a-şi da pe faţă dezamăgirea, refuzând a-i împovăra conştiinţa copilului cu lecţiile animalizării deprinse în celule, păstrându-i nobila feciorie a încrederii în om, atunci când personal, o pierduse într-o deflorare sălbatică; şi îl văd pe prietenul meu, venindu-i să cadă în genunchi la auzul cuvintelor de mulţumire smulse din tatăl său preot, fericit, că, în sfârşit, îşi găsise timpul datorat unei rugăciuni cu suflu amplu cât marea, datorat unei rugăciuni nesfârşite, unei rugăciuni permanente, izbutind să  cuprindă în stihurile ei omenirea întreagă, Facerea toată şi Dumnezeirea.
Poate că cea mai bună exemplificare a spiritului iertării ce-i îndruma paşii părintelui Sisoe ar fi de scos la iveală din amintirile fiului său, îmbinându-se din această opţiune, odată cu relatarea, şi lămurirea spiritului pedagogic al duhovnicului.
Mihail povesteşte cum, anumiţi colegi împotrivindu-se la faptul că primea cam prea multe note mari la şcoală, şi pentru a fi pe gustul anumitor colegi, aceştia i-au pus gând rău. Conform planului înjghebat, s-au ascuns sub un pod pe care urma să-l străbată flăcăul în drum spre casă, pentru a-l bate când avea să le cadă la îndemână. El se cam aştepta la o surpriză de acest soi. Atent, când se afla singur prin sat, le observă stratagema din depărtare. Dacă îi lăsa să tabere asupră-i îi rămâneau prea puţine şanse să le facă faţă. În schimb, dacă le-o lua înainte, datorită tacticii neaşteptatului, a surprizei, s-ar fi putut să-i biruie el înainte ca ei să se dumirească ce li se întâmplă.
Zis şi făcut! Apucă un retevei din şanţ şi, când i se păru distanţa potrivită celor ce aveau de gând să facă, se năpusti şi-l înhăţă pe ăl mai apropiat, îl întoarse cu spatele la el, îl încovoie din mijloc şi arde-i la fund, arde-i cât putea de tare. Care cum îl prindea, îl vâra cu capu-ntre picioare şi-l altoia.
În preajmă, într-un dud de la capul podului, unde dealtfel şi locuia, directorul şcolii, Popescu, căţărat pe o cracă. Mihail nu-l băgase de seamă că s-ar fi pitit acolo, la înălţime. Numai ce, la un moment dat, îl aude:
-“Fir-ai al dracului de popoiac, te-ai pus să-i omori pe ăştia!…”
Din “popoiac”, cu înţelesul: fiu de popă, nu-l scotea.
Coborâră din pom. Îl chemă la sine şi-l înhaţă de perciuni, după nărav, zicând:
-“Carnetul! Urgent!”
Şi şi trecu la a-l încondeia în carnetul de corespondenţă cu familia, descriindu-i fapta cu cât talent fusese dăruit, astfel încât să-l usture cât mai tare pe Sisoe (“popa”, că “părinte” nu-i spusese vreodată).
De la acesta întâmplare şi până la clipa spovedaniei lui Mihail tre­cuse multişor bine. Dar spovedania veni, ca toate lucrurile temute.
Feciorul părintelui nu pomeni nimic despre fapta sa de demult. Îl ascultă părintele ce-l ascultă depănându-şi păcatele. Apoi îl întrebă de ce nu mărturisea şi despre bătaia aceea.
-“Păi, n-am crezut că este ceva atât de grav să merite să o spun şi pe asta.”
La spovedanie, deşi afară aşteptau zeci de oameni pentru aceeaşi dezlegare, părintele Sisoe îl reţinu pe Mihail aproape un ceas, dacă nu şi mai bine, să-i explice cât de nesocotită îi fusese fapta, ce mult rău săvârşeşte un om numai ridicând mâna asupra fratelui său, dar mi-te când îl şi bate…
Pentru că ne aflăm la iertarea păcatelor, cititorul se cuvine să afle că, o dată, s-au vorbit unii consăteni să-l omoare pe paroh. Trebuie ştiut că Sisoe nu se născuse Stanca, ci provenea din neamul Jinga. El fusese înfiat de cel mai renumit gospodar din neamul Stanca, reprezentantul celei mai înstărite şi de vază familii de pe toată valea Argeşelului. Foarte cunoscut şi deosebit de respectat era acel Nicolae Stanca, tatăl său adoptiv, pentru calităţile lui gospodăreşti, cum spuneam şi merită insistat: avea cele mai frumoase vite, cele mai frumoase atelaje de boi – şi avea mai multe, nu unul -, cei mai frumoşi cai, cele mai frumoase oi – n-avea multe, doar vreo sută, însă rase deosebit de rare. L-a înfiat când copilul avea şapte ani.
Încă de la înfiere, unele rude ale tatălui adoptiv, dăruite de Dumnezeu cu multe fete, au pus la cale să-l ucidă pe copil.
Hotărârea acelor inşi fu declanşată îndată după ce el ieşi preot şi reveni să se aşeze în comună, declanşată tocmai de această reîntoarcere la ceea ce socoteau ei a fi fost moştenirea lor.
Şi iată că într-una din zilele când părintele Sisoe se ducea la Câmpulung, urmând să se urce în autobuzul ce mergea la oraş, tânărul preot îi dădu întâietate unui om să treacă înaintea sa, deşi fiecine, de obraz, dădea clericului întâietate. Acest gest simplu de politeţe şi preţuire umană, ce ţinea de firea părintelui Sisoe şi nu de altceva, îi dezlegă limba celuilalt. Se apropie de el şi-i şopti cu mii de precauţii că auzise întâmplător la cârciumă pe unii care puseseră la cale să ia viaţa părintelui. Astfel a aflat Sisoe de acel complot. Având norocul să dea din timp de urma celor urzite împotrivă-i, izbuti să dejoace planul criminal.
Faptul că era om de rugăciune deschisese gura consăteanului. Iată ce-i narase. Unul dintre indivizi stabilise ca două zile mai târziu, când slujitorul urma să se întoarcă de la o familie ce-i ceruse un serviciu bisericesc, pe calea adoptată în mod obişnuit spre comună:
– “… când vine pe Valea Vănoaiei, îl pândim şi-l gătăm!!”
Valea Vânoaiei este o apă ce dă în Argeşel, foarte năvalnică. Când sunt ploi este fioroasă, furioasă, oarbă.
-“Când vine de la moliftă” – asta făcea părintele Stanca lunea, miercurea şi vinerea: molifte, îl ştia comuna toată – “tăbărâm pe el!”
În loc să revină pe unde era aşteptat, ascultând de glasul rugăciunii ce-l învăţa la tot pasul, tânărul preot o luă pe alt drum.
Ei nu s-au mărginit numai la încercarea aceasta. Au făcut alte şi alte planuri de luare a vieţii sale. Doar că părintele afla cu o clipă mai devreme despre intenţiile lor şi mereu îl ajuta Dumnezeu să iasă nevătămat.
Mihail se străduieşte să mă convingă că nu ar fi scăpat de atâtea ori din mâna lor dacă tatăl său nu s-ar fi rugat neîncetat, nu pentru sine, ci pentru ei… Dumnezeu, pentru rugăciunile sale, îi împiedica de fiece dată să-şi încarce sufletul cu sângele lui.
Complotiştii, ca şi ceilalţi enoriaşi, se mărturiseau cu prilejul fiecărei sărbători; se spovedeau până ce socoteau a fi gătat paharul cu păcate.
-“Poate că mai aveţi ceva de spus…”, îi îmbia duhovnicul la o spovedanie completă, el cunoscând adevărul ascuns de dânşii.
-“Nuuu!, nimica nu mai este de spus…”, răspundeau ca unul, ridicându-se grabnic din genunchi, “nu mai avem nimic de mărtu­risit”.
Şi plecau fără să se uite înapoi.
Înainte de a muri, tustrei, pe rând, l-au chemat pe părinte şi toţi, fără excepţie, şi-au spovedit intenţia omorului.
Doi dintre aceştia, cu prilejul ultimei spovedanii, i-au spus:
-“Părinte, aflasem că ştiai că am vrut să te ucidem; şi nu ne-ai reproşat-o niciodată. Dar am mai auzit ceva: că te-ai rugat pentru noi neîncetat…”
Asta a reprezentat pentru părintele Sisoe cea mai mare răsplată şi a constituit una dintre rarele împrejurări ale vieţii sale pe care a dorit să le comunice şi familiei; tocmai de aceea, i-a încredinţat soţiei sale, înainte de a muri, faptele, cu rugămintea de a transmite adevărul şi copiilor, sub legământ că nu vor încerca nicicând să-l răzbune.
A fost iertător, da, iertător…
De aceea, de bună seamă – şi astăzi la mormântul părintelui Sisoe, oameni se jeluiesc:
-“Unde este părintele nostru?”
Şi adaugă cu mâhnire:
-“Nu mai avem părinte…!”
Mihail relatează acestea cu vădită strângere de inimă, fiindcă ştie cât ţinea tatăl său la taina spovedaniei şi la discreţia ei. Mă asigură că nici maica sa, nu ţin pe nimeni dator pentru cele întâmplate şicu voce  tremurândă, adaugă:
– “Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească în pace, deoarece tata nu numai că i-a iertat, dar i-a şi ajutat oridecâteori afla că familiile li se găseau la strâmtoare. Aşa era tata… “; şi tace un timp.
“Nu era prea înalt, cam de talia dumneavoastră, adică mai scund decât mine; avea 1,78 m.”, izbuteşte să revină la portretul fizic, de care avea mare nevoie pentru a mă lansa mai sigur pe mine în visarea pe calea acelei copilării ce a devenit şi a mea, din moment ce Mihail voieşte să mă conducă de mână către acei ani.
Mă frapează că a denumit exact înălţimea mea.
-“Niciodată nu a fost gras. Dimpotrivă, avea o înfăţişare chiar ascetică, aş putea spune. Nu l-am văzut vreodată preocupat de mâncare în mod deosebit. Se hrănea pentru că ştia că ziua următoare trebuia să meargă la nu ştiu ce îndatoriri faţă de familie – eram trei copii şi era obligat să ne întreţină; dar nu aceasta îi era ocupaţia de bază. Va să zică, avea o înfăţişare ascetică, cu ochi albaştri, cu o privire profundă, de o deosebită căldură, inexplicabilă; această căldură, repet, o emanau ochii lui în ciuda faptului că avea o profunzime extraordinară. Purta însemnele preoţiei, adică barbă şi mustăţi castanii. Nu erau lăsate a creşte foarte mari. Aici se desfăşura lupta lui cu mama.”
-“Mama ar fi vrut, probabil, să şi le radă…”, opinez.
Iarăşi izbucneşte în râsul său sănătos:
-“Da!… Într-asta a stat lupta dânsului permanentă, care, mai târziu, a fost susţinută şi de mine. Adică îi luam partea. Mi-ar fi plăcut să-l văd cu barbă mare. La frumuseţea predicilor dumnealui şi la frumuseţea convorbirilor pe care le purta cu Petre Ţuţea sau cu Ion Chelcea, ambii din aceeaşi zonă cu noi, ori, mă rog, alţii şi alţii, care veneau şi-l  căutau anume, veneau cu brişcă, de la distanţe mari, aşa cum era pe timpul acela, mi-ar fi plăcut ca vorba aceea a dânsului, extraordinar de bogată şi de stufoasă de informaţii – niciodată nu rostea o frază ce să n-aibă conţinut;  indiferent că era lungă sau scurtă, toate musteau de idei şi de posibilităţi de plecare mai departe -, mi-ar fi plăcut, zic, să-l văd cu barbă lungă, cu părul lung, lucru pe care, reiau, mama nu l-a agreat…”
Şi, de la schiţarea felului cum arăta tatăl, inginerul se lasă iarăşi furat de duhul aceluia, de puterea lui de impact asupra semenilor cari îl înconjurau, de convingerea în care îşi depunea vlaga întregii fiinţe, când li se adresa enoriaşilor:
-“Avea o capacitate uluitoare de a aduna oamenii la un loc, cu o voce pe care uneori abia o percepeai. Vorbea deosebit de calm; pentru mine, era o permanentă surpriză să constat cum reuşea, cu acea căldură ce-i vibra totdeauna din glas, să adune fără greş atâţia inşi şi atât de repede, în vederea unei acţiuni comune.
“Îmi amintesc că în ’77, când a fost cutremurul, de pildă, în nici câteva luni de zile a izbutit să restaureze biserica pe de-a-ntregul, a consolidat-o, a pictat-o; şi aşa mai departe. Arăta de parcă nici n-ar fi trecut cutremurul peste ea.”
-“Când mergeaţi la muncă, în ce fel i se cunoştea preoţia?”, sunt curios dacă un atare slujitor bisericesc îşi putea omite vreodată Chemarea.
-“La muncă nu uita să dea binecuvântarea; mereu ţinea în geantă patrafirul şi binecuvânta, de la început, ziua, şi munca, şi pe cei care lucrau. Asta la începutul zilei de muncă; după cum şi la sfârşitul ei spunea o rugăciune de mulţumire. Nu exista ocazie să procedeze altfel.
“La fel cu masa. Nimeni nu mânca până ce nu binecuvânta el masa, cu toate că – mai ales după ieşirea din temniţă – i s-a pus categoric în vedere să n-o mai facă, dânsul nu a ezitat să-şi reia obiceiul.
“Acelaşi lucru la clădirea unei clăi. Nu se putea pune prima pală de fân până când dânsul nu ridica o rugăciune cu multă evlavie şi emoţie lăuntrică; abia apoi se începea lucrul. Toţi oamenii care veneau la muncă erau pregătiţi pentru aceasta.
“Făptuia în aşa fel de ca şi cum ar fi fost cele mai fireşti lucruri, pentru că, asta e părerea mea, le trăia – le trăia în adevărata lor normalitate, în autentica lor realitate, motiv pentru care i-a refuzat, după ce şi-a încheiat studiile cu “magna cum laudae ” cei care i-au propus să rămână la faculate, pe profesorii Nae Ionescu şi Nichifor Crainic. Deşi a avut notele maxime la absolvire, dânsul a spus: – ”Nu. Mă duc. Mă reîntorc în sat, deoarece aşa am făgăduit părinţilor mei,când am plecat”.
“Dacă a terminat cu învăţătura, parohia din comuna dânsului nu era liberă, cum se întâmplă atunci când ai cea mai mare nevoie de ceva. Aşa că a cerut o altă parohie, foarte modestă: Lucieni, jumătate din enoriaşi lingurari, jumătate români, oameni fără posibilităţi şi mai ales fără cunoştinţa lui Dumnezeu. S-a ocupat de ei cu osârdie; treptat-treptat, pe cei dintâi i-a botezat, azi unul, mâine altul – eu am botezat foarte mulţi, copil fiind, mă lua cu dânsul şi: – ”Hai, că iarăşi n-avem naş! O să botezi nişte puradei…”, şi uite aşa, pe nebăgatelea de seamă, i-a adus în biserică. De unde, la început, biserica era goală, n-avea decât vreo trei babe, în câţiva ani, a acoperit-o, a comandat un clopot să sune pe toată valea aia, un clopot cu un timbru de o rară frumuseţe, l-a montat într-o clopotniţă pe care a ridicat-o -mai există şi acuma -, toate numai prin acest duh de a aduna oamenii în jurul său, să-i fie de ajutor întru cele pentru Dumnezeu.
“Cincisprezece ani a rămas în Lucieni. După aceştia a venit în Boteni. Aici a găsit biserica în acelaşi hal: ploua în altar! A trebuit încă o dată s-o ia de la început. Dumnezeu l-a sprijinit iarăşi. A refăcut lăcaşul. “Apoi, a fost închis. Nu i s-a spus niciodată de ce. Ţinut timp fără margine la puşcărie, fără ca, practic, să existe vrun dosar împotriva sa.
“Cu alte cuvinte, aşa cum a luat, aşa i s-a dat drumul.
“Noroc că i-au îngăduit să revină în fruntea parohiei lui (dar cu o serie întreagă de restricţii despre care nu vorbea nicicând…).
Deîndată după ce a fost eliberat, părintele făcu slujbe pentru Eroii Neamului, ceea ce sub tirania comuniştilor nu s-a mai pomenit. De bună seamă, gândul său era la cei lăsaţi în urmă între gratii, eroii anonimi ai luptei împotriva bunului plac şi a minciunii tronând cu C.C.-ul şi Secretarul lui la masă. În pregătirea acestei slujbe – prima dintre ele -, a mers din casă în casă şi s-a străduit să găsească fotografii ale tuturor celor căzuţi pe front, la Mărăşeşti, la Mărăşti, la Câmpulung, pe muscelele de la Valea Mare-Pravăţ. Acolo unde nu a descoperit fotografii, a comandat unor pictori ce lucraseră la biserica să închipuie înfăţişările dispăruţilor, ţinând seama de relatările săte­nilor şi ale neamurilor. Portrete şi fotografii slujiră la întocmirea unor panouri cu eroii satului ce fură de atunci înainte păstrate în biserică. În fiecare an, de Înălţare, părintele ieşea şi slujea la un alt monument al celor căzuţi în lupte – pe care se agăţase o stemă sovietică dintr-acelea cu cinci colţuri, comemorând victimile părţii ultime a celui de-­al doilea război mondial, căzute alături de ostaşii ruşi, în gonirea nemţilor din ţările ocupate!… Monumentul de alături – cel al Eroilor Neamului – fusese odinioară păzit de vulturul cu crucea în cioc, cum îl ştim pretutindenea prin sate. Numai că această cruce de bronz fu­sese smulsă din ordinul partidului. Părintele a pus crucea la loc, pe banii dumnealui, după cum obişnuia. Astfel nu mai trecu nici un an ca Botenii să fie lipsiţi de slujirea memoriei eroilor români.
-“Tata a avut grijă să-mi dea elementele necesare formării mele ca gospodar, deîndată ce a socotit că i-aş fi putut răspunde la îmbieri cu seriozitate. Iar aceasta s-a întâmplat mult mai devreme decât ne-ar veni a crede. M-a îndemnat să învăţ tot ceea ce ţinea de muncile pământului, astfel încât să apreciez singur ce era bun şi ce era rău. Se străduia să mă facă stăpân pe relaţia din­tre om şi pământ”, sare Mihail la altceva.
Lucrul nu-i de mirare. Satul de moşneni Boteni se mândrea odinioară cu gospodarii lui. În 1817, livezile sale erau de invidiat. Una număra 300 pruni. Alta 600, cuprinzând şi 50 meri, ca şi 13 peri. Părintele nu făcea decât să-şi pregătească fiul să se integreze cu uşurinţă în rândul oamenilor care, prin părţile locului, erau pretenţioşi, după cum se vede.
Ceea ce nu înseamnă că sărăciţii lipseau. În acelaşi veac, al nouăsprezecelea, împrumutul cu dobândă făcea ravagii, iar la el se ajungea de spaima dăjdiilor. Iată ce scrie într-un document: “precum să se ştie că impresurăndu-mă pe mine multe necazuri despre dajdia birului şi despre alte datorii ce sânt i pe la alţi oameni şi neavând mijloc, am năzuit la Dumnealui mai sus Oprea Căpitanul, care în mai multe rânduri mi-au dat bani, până am ajuns la taleri 182, afară de dobânda taleri şaptezeci şi doi şi fiind eu şi pe la alţii dator şi neavând cu ce plăti, am mers la Dumnealui Căpitanul Oprea şi l-am rugat de i-am vândut moşia din Pârloage, grădina cu pruni”. Şi nu este singura dovadă a situaţiei grele, căci aiurea citesc: “Noi Ţuţuieştii, anume Vlaicu, Radu şi Ştefan, i Ion şi cu fraţii noştri ot tam, dat-am credincios zapisul nostru la mâna Dumnealui Căpitanul Opri ot tam, precum se ştie că împresurându-ne multe nevoi despre dajdia birului şi despre alte greutăţi ce ne-au împresurat, am năzuit la Dumnealui “, În ce sens? “Ne-am rugat de ne-au mai dat bani, de ne-au scăpat de cazne.” Iar ce va fi fost la plata datoriei totale, numai bunul Dumnezeu ştie…
-“M-a crescut în temeiul proverbului că numai acela care a pus un pom, a ridicat o casă şi a făcut un copil e om. De aceea, de la zece ani, mi-a luat cai, mi-a luat oi; mi-a luat peri, meri, nuci, cireşi, tei, pe care m-a împins să-i plantez singur. Şi i-am plantat. Pe unii dintre ei îi mai poţi vedea – teiul încă mai este; mama vrea să-l tăiem; din cei doi cireşi unul mai există; prunii toţi. Doar rostise foarte clar: – ” Vreau să văd ce e de capul tău !… Acum ai oile tale, ai caii tăi, aşa cum vei îngriji animalele, aşa le vei avea ! Ai şi pomi; aşa cum îi întreţii, îi vei păstra şi o să culegi roadă toată viaţa.”.
“Copii n-am avut, casă n-am clădit. Poate că, totuşi,mi-a rămas o şansă să ajung om…”

Tags

Related Posts

Share This

3. Otravirea

3. OTRĂVIREA

Fiindu-le satul avut, locuitorii Botenilor au preţuit ştiinţa de carte din vechi. Astfel, zapisele, foile de zestre, diatele ce ne-au rămas nu sunt tocmite numai de preoţi au dascăli, ci le vedem semnate şi de mireni, precum: Pană Radu Cotorogea sau Ion Bănică Untaru, ori alţii, ceea ce vădeşte că localnicii şi-au şcolit cum puteau în acele timpuri urmaşii.

Nici generaţia nouă nu a dispreţuit această mare avuţie ce le-o putea încredinţa copiilor; dimpotrivă. Gustul lor pentru intelectualitate i-a făcut pe tot mai mulţi să-şi trimită copiii la licee şi facultăţi. Cu atât mai dihai părintele Sisoe.
Într-o toamnă când Mihail ajunsese la rândul său elev de liceu, el revenise acasă de la Câmpulung într-o sâmbătă. Şcoala elementară din comună nu-şi deschisese încă porţile pentru cursuri. Directorul acesteia îi cheamă pe câţiva băieţi dintre foştii săi elevi, acum toţi liceeni, printre care Mihail, să-l ajute la curăţenia localului de învăţământ. Mihail şi încă unul, mai voinici, trebuiau să lucreze cu o pompă de stropit pomii, pe care gospodarul o băgase într-un hol al sălilor de clase, cu intenţia de a otrăvi liliecii ce se înmulţiseră peste măsură în podul clădirii. Datorită greutăţii gunoiului lăsat de ei – guano – podurile începuseră să se flambeze în plan orizontal, adică să se lase, iar prin crăpăturile inerente să se scurgă zeama bălegarului adunat.
Cei doi vlăjgani binevoitori pompau cu râvnă, directorul aflându-se în pod, să îndrepte jetul de sandolină asupra punctelor nevralgice. De acolo, obişnuit să poruncească fără a îngădui comentarea ordinelor sale, striga întruna, enervant, zdrobind voinţele, cum îi era obiceiul:
“- Pompaţi mai tare! Pompaţi mai tare! Pompaţi mai tare!”
Flăcăii se îndârjiră şi îşi dublară efortul. Mihail observă că acul manometrului nu mai indica nimic, din pricina forţării aparatului. Directorul mai dihai urla la ei şi-i înjura, că asta îi era meteahna când era pus pe treabă. Le bombarda timpanele cu: “Pompaţi mai tare! Pompaţi mai tare!”. Încă nedesprinşi ca lumea din postura elevului aflat la dispoziţia directorului său de şcoală, asupra cugetării li se lăsase parcă o pâclă şi trăgeau tot mai disperat, să-l satisfacă pe băr­batul din fire mâncător de energie, deşi nu ştiau ei ce era aceea, însă o experiau atunci.
Deodată, fără ca cineva să se fi aşteptat la asta, dopul pompei sări, datorită presiunii prea puternice. ‘Acum, faptul că soluţia sare pe pereţi şi-i strică o să-l  facă pe director să turbeze,,, ‘, îşi zise îngrijorat fiul părintelui, timorat deoarece era prea bine crescut.
Negăsind altceva mai bun de făcut în acea urgenţă, se aruncă asupra pompei, copilăreşte, să oprească jetul cu podurile palmelor. Lichidul, împins cu putere dinăuntru, îl vopsi în galben din cap până-n picioare, dar flăcăiandrul izbuti să-l reţină o bucată de timp, din păcate pentru prea puţină vreme, curând el revenind cu forţă să dea pe afară pe lângă mâini.
Mândrindu-se, totuşi, cu acest prim succes, Mihail strigă la colegul său să-i aducă dopul de pe unde se va fi dus, să încerce a-l monta la loc. Din ţâşnitură, găurise tavanul, atâta îi era de mare energia, apoi, cu aceeaşi viteză, revenise pe propria-i gaură îndărăt, căzând iarăşi pe duşumeaua unde cei doi lucrători improvizaţi purtau război cu pompa ieşită din minţi.
Când să apuce dopul pe care i-l întindea prietenul, jetul năvăli încă o dată prin gura buteliei, rămasă parţial descoperită, şi-l izbi în plin în obraji pe singurul ins aplecat deasupra ei, anume pe fiul preotului Sisoe. Îi umplu gura, orbitele, globii, ale căror pleoape fuseseră deschise să vadă ce făcea. Izbuti să ducă la capăt ceea ce începuse.
Dar nici nu trecură bine trei sferturi de oră că i se făcu rău. Îşi rugă colegii să-l conducă degrab acasă, nemaisimţindu-se în stare să se târască singur pe drum.
Între timp, presiunea pompei scăzând complet, directorul, care nu ştia nimic din cele petrecute în grupul foştilor săi elevi de jos, continua să poruncească tunător cât îl ţineau puterile: “Pompaţi mai tare! Pompaţi mai tare!”.
Vigoarea vârstei îl mai ţinu pe flăcăiandru în picioare doar până acasă. Odată ajuns acolo, îşi pierdu stăpânirea de sine şi leşină. Mama, văzându-l în ce hal era şi aflând în două cuvinte ce se întâmplase, nu avu altă inspiraţie pentru salvarea feciorului decât să pună în practică părerea de obşte că laptele constituie un antidot al otrăvii. Aşa că îl umplu forţat cu lapte: îi vârî o ţeavă-ntre dinţi, îi prinse limba, să nu şi-o înghită, şi-l îndopă cu lapte, printr-o pâlnie, până ce nu mai pătrunseră mai jos nici cinci grame, fie şi de nevoie: rămânea tot lichidul alb şi gras în gură, întregul traiect digestiv fiind plin vârf. Otrava amestecată cu laptele, din nenorocire, dădea un compus şi mai nociv.
Patruzeci şi opt de ceasuri Mihail a rămas în comă.
“-În momentul accidentului am avut o retrăire ce-mi permeea întreaga fiinţă, ca pe un burete: sublimul acelei seri cu lună plină când tata îmi cântase. În acelaşi timp, parcă aş fi fost purtat pe braţe de către cineva blând şi tandru care îmi şoptea să nu renunţ la nădejdea revenirii şi refacerii mele. Această trăire m-a însoţit până ca am intrat în casă şi am căzut în inconştienţă.”
Părintele Sisoe, când sosi şi află despre nenorocire, puse caii la şaretă şi goni la Lucieni, pe o distanţă de trei kilometri jumătate-patru, să-l aducă pe doctorul Vlădescu.
Apoi se adânci în rugăciuni, fără să intre în panică. Niciodată pentru dânsul moartea nu constituise o problemă. Cu atât mai mult cu cât Mihail mai trecuse prin unele momente grele. De pildă, când avea trei ani, copil deosebit de curios, care nu admitea să existe ceva prin preajma lui despre care el să nu fi ştiut totul, făcu ce făcu şi trase peste sine un vas cu apă în clocot, unde maica sa fiersese urzici. Urmele acelei satisfaceri a curiozităţii au rămas până la vârsta aceasta. Cum era în luna martie şi băiatul nu putea fi îmbrăcat din pricina arsurii ce-i preschimbase trupul în carne vie, a tras o răceală soră cu moartea, de pe urma căreia s-a ales cu o slăbiciune pulmonară ce l-a urmărit întreaga viaţă, ba şi cu oarecari probleme cu aorta.
Aşadar, recursul la rugăciune a fost îndemnul resimţit de preot pe dată. Pentru el viaţa de rugăciune era echivalentă cu viaţa. Deseori o tăinuia îndărătul unui vers de vrun poet clasic român, Eminescu, Coşbuc, Goga. Îl cita; apoi trecea la a dezvolta ideea lui. Aceasta îl conducea pe cele mai înalte culmi ale gândirii ortodoxe, cu eleganţa de a reveni, când şi când, la poezie, oscilând între un univers şi celălalt, aducându-i pe enoriaşi – căci predicile la fel şi le clădea – să fie în permanent contact şi cu gândirea poetică a înaintaşilor, prin care să-şi cureţe sufletele cu apa vie a rimelor. Rugăciunea lui se efec­tua îndărătul unui paravan de poezie: versul era folosit ca o mască. Oricine era dispus să-şi concentreze atenţia, descoperea în spatele poeziei rugăciunea.
La fel, când cu prilejul otrăvirii lui Mihail, se rugă ca Dumnezeu să facă ceea ce trebuia făcut cu băiatul; dacă era să rămână în viaţă, să rămână un om cât de cât valid; dacă nu, era la fel de bine să-şi fi încheiat periplul pe pământ chiar atunci.
Mihail, alegându-se, cum s-a văzut, cu urmări serioase după acea intoxicare; cu dublă nişă pe duoden, în scrisori, părintele îi strecura gânduri de tipul: ‘Faţă de durerile pe care ştiu că le ai şi faţă de faptul că te chinuieşti nopţi de-a rândul, te-ai gândit vreodată să foloseşti ceasurile nedormite scriind? Sau te-ai gândit vreodată că o astfel de durere ar putea stimula o rugăciune?’ Asta o sugera părintele care niciodată nu l-a îndemnat categoric să vină la biserică, la fel cum n-a obligat pe nici unul dintre copiii lui s-o facă. Nici unul n-a simţii povara impunerii de a fi practicant creştin. S-a folosit, în schimb, de exemple colaterale, pentru a face atari sugestii de apropiere de biserică.
Cele spuse în legătură cu rugăciunea tăinuită în spatele poeziei îşi găseau ecoul şi în toate întrevederile intelectuale. Cu orice personalitate a Muscelului avea de-a face, fie că era vorba despre Petre Ţuţea – care l-a întâlnit, din păcate, mai mult în ultima perioadă a vieţii -, Chelcea, de care a fost foarte îndelungat aproape, ori careva venit de pe valea Dâmboviţei, cu trăsura sau, iarna, cu sania – era o frumuseţe vă vezi pe albul imaculat al zăpezii apărând sănii cu zurgălăi care trăgeau în curtea lor -, cu aceştia părintele Sisoe dirija în aşa fel discuţiile încât să dispară politicul, să se şteargă din conştiinţă necazurile, să fie uitată sărăcia ce bântuia anii aceia dominaţi de comunism (nu exista zahăr, nu exista pâine) şi trăgea uşor-uşor atmosfera ce se înjgheba către zona poeziei sau a romanului de bună calitate. Trebuie, însă, repetat, în spatele tuturor acestor convorbiri sesimţea un val lent, tăcut, atoatepătrunzător, delicat, al rugăciunii. Dealtfel, citatul literar  era astfel ales încât să definească el însuşi o clipă scripturistică, nou sau vetero-testamentară, deci îndruma vorbirea, vrând-nevrând, către aspectul teologic al existenţei, cu alte cuvinte către rugăciune, repet.
Cum predicile îi erau totdeauna observate cu rea voinţă (şi nu numai lui, ci tuturor), spionate, defăimate la forul însărcinat cu asuprirea vorbirii în public şi a răspunderii creştinismului, modalitatea părintelui era de a se agăţa de poeţii români, de a-i analiza, urcându-şi predica pe înălţimi inatacabile, pentru ca, pe nesimţite, pe un vers de acolo să-şi brodeze întreaga adresare către credincioşi, fără să-i poată nimeni găsi pricină. Pentru ochii neavizaţi, subiectul grăirii sale era poezia, fără ca să-şi dea seama cozile de topor că aceasta constituia numai o metodă de aducere în prim plan a cugetării biblice, dar nu direct, ci mai puternic insinuant, pe căi uşor lăturalnice.
Astfel, el socotea că-l punea pe semenul său în situaţia privilegiată de a nu avea prilejul să-i facă răul, îl apăra de sine însuşi, poezia deveni scutul ce-l păzea.

Pentru a reveni de unde am plecat, acela care l-a salvat pe Mihail era însuşi medicul care o moşise pe maica lui la naşterea fiului. Nu l-a părăsit nici o clipă timp de patruzeci şi opt de ore, cât a fost în comă, făcându-i în permanenţă spălături.Toţi cei moşiţi de el reprezentau pentru doctor ceva special, de parcă însuşi le-ar fi dat viaţă. Boieria lui – căci descindea din familia boierilor Vlădeşti, cu o vagă ascendenţă grecească, pierdută pe de-a-ntregul odată cu scurgerea generaţiilor – se vădea tocmai prin această grijă pentru sătenii alături de care vieţuia.

După revenire, urmele accidentului nu întârziară să se arate.
“- Începuturile mele în privinţa preocupărilor asupra relaţiei dintre omul bolnav şi acela sănătos, pe de o parte”, îmi încredinţează Mihail, “iar pe de altă parte între omul ca atare şi Dumnezeu, s-au declanşat ca urmare a acestui accident. Atunci a apărut în mine ceva ce m-a determinat să mă plasez în altă zonă decât tinerii de o vârstă cu mine, care aveam în jur de şaisprezece ani. Nu întâlnisem nici un îndrumător, tata nerăspunzându-mi decât cum ţi-am povestit; nu găseam nici o carte să mă lămurească asupra celor căutate; dar eu devenisem altul.”
Anii cei mai anevoioşi, aceia ai muncii trudnice, anii liceului şi ai studenţiei, fură pecetluiţi de un fenomen marcant pentru un băiat în plină adolescenţă, rezultat al aceleiaşi otrăviri:
“- Îmi pocneau, pur şi simplu, măselele în gură. Nu mai am nici o măsea de-a mea, de pe atunci!”
Otrava înghiţită îşi puse amprenta asupra dezvoltării sale. Interveniră mari traume metabolice, cu dereglări puternice. Ele îl conduseră ca, la douăzeci şi cinci de ani, să rămână complet ţeapăn la volanul automobilului. Era rezultatul depunerilor necontrolate de oxalaţi, reziduuri biologice ce s-au combinat cu depozitele, ce se fac în mod natural, de calciu, magneziu, microelemente intrând în componenţa cartilagiilor vertebrelor şi de aiurea, Mihail găsindu-se în plină creştere.
În liceu şi cât a fost student, în ciuda faptului că, din punct de vedere fizic, era bine clădit, datorită preocupării neîncetate a tatălui său de a-l forma voinic şi sănătos, organismul îi era subminat fără s-o ştie.
“-Otrăvirea din adolescenţă, urmată de blocarea întregului trup pe când mă aflam la volanul maşinii, au venit să întărească frământările mele de la începuturile ei, legate de întrebările ce m-au ros în permanenţă: ‘Care este menirea omului? Ce se întâmplă cu el? Cine este Dumnezeu? Unde este Dumnezeu? Cum îl putem afla pe Dumnezeu? Cum îl putem manifesta?'”
O întâmplare neplăcută îl vădi, în pofida neîncetatului său dialog lăuntric privitor la alcătuirea lumii, ca bine situat faţă de ceea ce îl proiecta în imaginea Dumnezeirii, aşa cum şi-o făurise singur, asimilând cât putuse din cele ascultate în biserica părintească şi în convorbirile cu tatăl lui. Aceasta avu loc cu prilejul examenului de absolvire a liceului.
Se pomenii dat afară din clasă, după proba scrisă. Profesorul l-a surprins împingând colegilor fiţuici cu rezolvările problemelor. La oral, acelaşi supraveghetor îl atenţionă că dacă intenţiona să-şi reia tentativa de fraudă, nu avea să-l mai ierte. Cum candidat era şi fratele directorului lui Mihai – un băiat mai slăbuţ la învăţătură -, cum mai erau şi alţii în aceeaşi situaţie, şi cum directorul, cu nesăbuinţă, i-i încredinţase pe toţi, ca singurului care i-ar fi putut trage după sine, cu acest consemn în minte, înţelegând cu naivitate şi greşit ce îndatoriri avea faţă de mai marele liceului, bineînţeles că nici la proba orală nu se potoli. Drept care, Preşedintele, încunoştinţat de profesorul care-l prinsese în culpă cu ce se ocupase şi la probele scrise de matematică şi fizică, îl dădu afară din examen.
Preocupările sale de zi de zi îl determinară să se asigure pe dată: ‘Dumnezeu este drept, Dumnezeu nu poate săvârşi o nedreptate!’, aşa că – ştiind că îl avea pe Dumnezeu de partea lui – alergă glonţ acasă la director. Sună alarmat şi când acela întredeschise uşa îi spuse gâfâit:” -Vă amintiţi ce mi-aţi cerut. Am făcut tot ce am putut şi, ca rezultat, sunt dat afară din examen… Vă rog, veniţi acum să-mi rezolvaţi situaţia!” Adultul îşi trase o pereche de pantaloni peste pijamaua în care îl găsise, într-atâta era el însuşi de speriat unde se ajunsese, încălecă pe motocicletă şi goni cu ea după      copilul care-şi riscase viitorul pentru el. Ajunşi la examen, toţi profesorii constatară ce desfigurat de spaimă revenise Mihail; aceasta îi îmblânzi; numai Preşedintele rămăsese pe vechea poziţie, care, de altfel, era corectă, socotind că băiatul încălcase un regulament, nişte norme de conduită.
Sigur că scuze avea săracul băiat: fusese victima unei forţe morale exterioare mai puternice decât a sa; dar nu era o motivare suficientă. Ceea ce remarcam la începutul narării acestui incident se referea la faptul că tânărul nu se lăsase copleşit de disperare ci, cu curaj, şi-a examinat greşeala, a constatat că o făptuise nu din vina sa şi recurse la cele ce ştia despre justiţia cosmică.
“- Singura mea reacţie a fost să cer să mi se facă dreptate, acolo unde aveam dreptate”, îşi comentează el pentru mine cele resimţite atunci.
Continuă să mă pună în temă cu cele petrecute:
“- Am rugat să fiu examinat de-a dreptul la tablă, să nu se mai nască suspiciuni. Am apucat să fiu ascultat înainte de revenirea Preşedintelui, care fusese atras de fostul meu director într-o convorbire, departe de sala unde mă aflam. Când se întoarse, se interesă dacă reapărusem în clasă.”
“- “A terminat demult examenul”, i se răspunse. – ”Cum a isprăvit examenul, când am cerut să-l examinez personal la chimie?!”
“- La examenul de admitere la facultate, cu cine mă întâlnesc pe scările clădirii? Cu fostul Preşedinte de la absolvirea din Câmpulung… – “Este incredibil! Nu mi-a trecut prin minte c-o să dau de tine şi aici… Crezi că ai să reuşeşti, fiule de preot?””, folosi  Preşedintele limbajul nou, ce constituia un admirabil mijloc de distanţare de copiii proveniţi din clasele sociale desemnate a pieri.”- ”Domnule profesor, dacă vreţi să ştiţi, de cred, fiţi sigur că, într-adevăr, cred. În ce priveşte reuşita mea, om vedea. Dar de crezut”, am insistat, ”cred în mod sigur!” Răspunsul îl încurcă puţin: ”Nu înţeleg ce vrei să spui… ” – ”Exact ceea ce aţi auzit: de crezut, cred. Nu ştiu dacă o să şi reuşesc.”
“După reuşită, am fost încondeiat cu roşu în cataloage: Fiu de Popă; nici  măcar: “fiu de preot” nu meritam să fiu etichetat!”.

Tags

Related Posts

Share This

4. Absente nemotivate

4. ABSENŢE NEMOTIVATE

Nu peste multe luni de la otrăvire, Mihail se trezi că, într-o recreaţie, îl îndrumă cineva din cancelarie către o persoană necunoscută venită pentru a sta de vorbă cu el. Individul se recomandă ca având grad de maior. A rostit şi un nume, dar mintea băietanului nu sta să i-l reţină.

-“Am un mesaj de la tatăl tău.”
-“Cum adică un mesaj de la tata? Tata e la Boteni. Dacă avea ceva de spus, mă chema acolo”, răspunse cu singuranţă pe sine şi un dram de impertinenţă.
Cum celălalt nu-l mai învrednici măcar cu un sunet, intenţionând să-i facă grea nedumerirea, se înduplecă tânărul să găsească o motivare la cele auzite, drept care îl întreabă – socotind că, în definitiv, şi pe calea aceasta o ştire i-ar fi putut parveni:
-“Aţi fost prin comună?”
-“Nu, nu.”
În loc să continue cu o explicaţie, ordonă:
-“Ia-ţi ghiozdanul şi vino. Vreau să stau de vorbă cu tine.”
Şi-a luat geanta. Era rece. Nu venise iarna, dar toamna se lăsase friguroasă.
L-a însoţit în oraş. Din mers, ofiţerul îi trânti, luându-l la sigur:
-“Ştii că tatăl tău e arestat.”
Fu o veste cu adevărat surprinzătoare pentru adolescent.
-“Cum să fie arestat? De ce?”
Cu un ton flegmatic, celălalt:
-“Cum, păi tu nu ştii?!”
Apoi adoptă un alt ton, menit a-l demobiliza; unul insultător şi nu întocmai – era şi o îmblânzire a conivenţiei strecurată în glas:
-“Tu nu ştii ce fel de tată ai? Nu ştii că e un bandit?”
-“Cum adică?”, rămase copilul cu gura căscată.
-“Tu nu ştii că e duşmanul ordinei publice şi al poporului?”
-“Cum adică?!”, repetă exasperat fiul năucit, altceva nemaiştiind să zică la auzul glasului de robot ameninţător speciei umane, emis de stăinul ce numai a om nu i se părea elevului că mai arăta. Parcă ar fi trăit treaz o scenă din “Războiul lumilor” de H.G.Wells, abia citit în ultima vacanţă. Se strădui să-şi scuture minţile; n-avea voie să se lase furat de amăgirile literaturii: momentul se vădea prea grav şi dramatic – era vorba despre libertatea tatălui său, despre dreptul dânsului la soare.
Brusc îşi pierdu încrederea în sine, pe care o pomeneam, şi se rătăci prin slabele resurse ale intelectualului novice, nemaiavând puterea să riposteze cu vehemenţă, ca mai înainte. Pomenind mijloacele intelectualului, mă refer la faptul că mai curând ar fi fost dispus să taie firul de păr în patru, până şi cu o bestie – cum socotea că era ofiţerul dinainte-i -, decât să se năpustească asupra lui, să-şi înfigă ghearele în beregata lui, cum simţise nevoia până atunci…
-“În ce sens vorbiţi?”
Învăţa repede, la şcoala apărării de acuzaţiile neîntemeiate ce plouau cu sânge, în epocă, asupra oricărui membru al “clasei marei moşierimi şi burghezii”, sau al celei mult mai largi, a “micii burghezii şi a chiaburimii”. Adaptându-te principiului: “Cine nu-i cu noi e împotriva noastră”, în orice clipă trebuia să fii capabil a demonstra că tu şi cu ai tăi eraţi “cu ei”. Astfel pierdeai orice şansă şi, mult mai înspăimântător, îţi pierdeai viitorul.
-“Ştiu că tatăl meu, atunci când a fost vorba să se ia pământurile, m-a chemat de la liceu şi mi-a spus:”Mihai, ce facem? Ce părere ai? E bine să intrăm în ” Întovărăşire” sau nu este bine?”. Eu I-am răspuns: – ”Tată, cred că e bine să decizi dumneata.” – ”Te-am chemat ca să ne sfătuim.” A fost suficient să-i spun: – ”Tată, cred că este bine să intrăm”. Drept care, am fost primii care ne-am înscris în “Întovărăşire”. “Cum, omul ăsta care munceşte cot la cot cu ţăranii, pentru a se clădi cele mai moderne grajduri ce au fost vreodată pe la noi, cu apă la botul fiecărui animal, cu sistem de preluare a deşeurilor?!… Preot fiind, duminica e la amvon, iar în celelalte zile prestează munca dincolo; în toate serile, bate comuna de la un capăt la altul, prin câte coclauri ascunde, pentru a se apăra de sectele ce bântuie prin comunele dimprejur…!”
Deodată parcă i se lumină mintea şi izbucni:
-“Poate că asta vă deranjează?!”
Maiorul îl tăie de sus până jos cu privirea ascuţită ca briciul:
-“Nu crezi că ţi s-a suit la cap?! Nu mai fi atât de îndrăzneţ!”
Cu nevinovăţie, băietanul se întări pe poziţie. Poate că îi plăcuse a fi fost socotit “prea îndrăzneţ”, poate că-l luase pe sus valul orbitor al rostirii dreptăţii:
-“Nu ştiu cine este cel îndrăzneţ. Cred că dumneavoastră sunteţi foarte îndrăzneţ că m-aţi scos de la ore. Ca să-mi spuneţi ce? Aşa că, dacă l-aţi arestat pe tata şi dacă e adevărat ce-mi povestiţi, daţi-mi voie să mă duc acasă să verific.”
Mihail mai credea cu inocenţă a avea vreun drept, măcar acela de a mai trăi ca un om liber. Sau că discuta cu un egal, cu un semen.
Celălalt nu minţea. Părintele Sisoe fusese cu adevărat arestat. Însă mama tânărului îl păzise de această lovitură pe Mihail: începeau tezele; capul lui trebuia să fie limpede; destule griji îşi făcea dumneaei. Aşa că el n-avea cum cunoaşte situaţia reală.
-“Refuzi să stai de vorbă?!”
-“Binenţeles!”, îşi continua fronda flăcăul, simţindu-şi ştofă de erou. “Dacă m-aţi scos de la ore, voi profita şi chiar acum o să mă duc acasă să verific ce-mi spuneţi”, insistă el.

Nu mai zăbovi. Porni spre Boteni. Ajungând la destinaţie, maica lui îi confirmă adevărul: tata nu mai era cu ei!…

Mai mult, se pusese sechestru pe toate lucrurile din casă, magazii, grajduri, staul şi ogradă, pe absolut tot ce poseda familia pentru întreţinere. Animale, porci, cal, vacă, orătănii, oi… Nu le mai era îngăduit să folosească nimic. Nici măcar porcul. Ouăle erau numărate în fiecare zi. Venea cineva de la primărie să noteze câte erau.
O dată, revenind acasă, l-a găsit pe unul numărând nucile, pentru a fi lăsate în custodie cu socoteala lor. Nimeni n-ar fi putut imagina aşa ceva! Cei din neamul Stanca trebuiau să le păstreze până venea pri­marul să le ridice. Taman atunci, Mihail se reîntorcea cu vitele de la apă.
-“Îl găsesc pe primar în curte şi-1 văd pe ăla în pod. M-am repezit la ţiganul de jos. L-am luat de gât. L-am tras în poarta grajdului. L-am trântit de pământ. Nici măcar el n-a ştiut când. Am ridicat ţăpoiul. Când să-l bag în călău, mama, săraca, a apărut. M-a prins cu o mână de ţăpoi, cu cealaltă pe după mijloc şi mă trăgea: – ”Vai de mine, Mihăiţă, ce vrei să faci?”!”
“Mai năvăliseră în câteva rânduri. La numărat şi verificat nucile. Le spusesem: – ”Dacă vă-ntoarceţi să luaţi o nucă, vă omor! Eu, ăsta, vă omor!”, insista el, să le bage frica în sân, pentru că vârsta îl ajuta să pară un voinic.
-“Nu s-ar fi petrecut nimic din toate acestea, că locul meu era la liceu. Însă ceasul rău a făcut să sosesc acasă tocmai bine pentru a-i surprinde.
“Au fost înţelegători: nu m-au reclamat mai sus. Aşa că n-am avut de suferit nici un fel de urmări. Dar nici nu le-a mai călcat piciorul prin curtea noastră, să facă vreo presiune de orice fel. Cum ziceam, toate erau sechestrate: n-aveai voie să foloseşti porcul, n-aveai voie să foloseşti oaia, n-aveai voie să foloseşti găina. Trebuia să le hrăneşti. Îşi făceau foarte des apariţia să controleze în ce stare se găseau vitele şi celelalte; dacă erau sau nu hrănite, dacă erau sau nu adăpate şi dacă, bineînţeles, erau tot atâtea câte însemnaseră ei la sechestru.
“Revenind la momentul întâlnirii cu organele de Securitate, ei îşi continuau jocul; cum s-ar spune: îşi făceau meseria – halal meserie! Meserie-meserie, însă ar fi putut să aplice alte metode, doar au văzut că de la mine nu puteau scoate nimic… Interesul lor cel mai mare fusese să facă din mine un colaboraţionist. M-au contactat de foarte multe ori.”
Cred că Mihail nu-şi dă seama, ca mine care, din lecturi şi convorbiri cu zeci şi sute de foşti deţinuţi politici, m-am apropiat de cumplitul adevăr, cred că nu-şi dă seama – şi atunci cu atât mai puţin pricepea…- că i se aplica tactica prevăzută în comportarea faţă de membrii familiei celor reţinuţi. Această tactică presupunea folosirea stării de groază şi disperare însămânţată în inima lui, pentru a preschimba un om onest într-o unealtă a Securităţii. Unealta respectivă urma, în primul rând, să fie folosită împotriva celui arestat, cu ajutorul uneltei anchetatorii ajungând cu rapiditate şi certitudine la eventualul adevăr ascuns de anchetat. În doilea rând, unealta, rămasă docil obedientă la dispoziţia “organelor”, sub pretextul că ar grăbi eliberarea părintelui, a fratelui sau a sorei, a soţului şi aşa mai departe, devenea un turnător de nădejde al tuturor rubedeniilor şi cunoştiinţelor, călăul propriului sânge. Apoi, când până şi unealta, transformată într-un mecanism fără suflet, conştiinţă, nici voinţă, ajungea a descoperi că făgăduinţele emisarilor Puterii rămăseseră vane, afla că însăşi libertatea proprie îi era ameninţată de nu se conforma în continuare ordinelor de a-şi provoca şi denunţa semenii. Aşadar, numărul cel mai mare de cozi de topor ale românilor trebuie căutat tocmai în bietele familii ale victimelor tiraniei. Mai exista un profit al Securităţii, căci planul era bine tocmit, după  modele asiatice: se urmărea ca cele mai huluite persoane din România să fie tocmai cei din neamul duşmanilor regimului: în ei să vadă poporul pericolul, astfel tăinuindu-se autentica ameninţare ce o ascundeau cei cu petliţă albastră.
-“Uneori mă sechestrau, continuă să-mi povestească inginerul. Mă băgau sub pod – îmi amintesc de o discuţie ce a durat ore în şir sub un pod ce traversa Râul Târgului şi unde era un curent cumplit. Ei erau îmbrăcaţi bine. Eu eram aşa cum mă găsiseră la cursurile liceului. Pe frigul ăla de crăpau pietrele şi în atmosfera aceea a râului seara – râul era pe atunci mult mai mare decât acum – sigur că mă vârâseră într-o stare cu totul deosebită. Erau metode ciudate pentru a te determina să accepţi ceea ce vroiau ei!
“Modul acesta de a te lua prin surprindere, de a te face să te simţi în permanenţă urmărit, de a te hăitui, singur, gândeau că, la un moment dat, crează acea stare de spirit prielnică pentru a le da câştig de cauză lor.
“Slavă lui Dumnezeu, n-am cedat. Nu le-a rămas altceva de făcut decât să mă dea afară din cămin. M-au eliminat din internat. În mijlocul iernii. Era un anotimp cumplit atunci… Nişte geruri grozave! Zăpadă mare! În 1959 aveam şaisprezece ani, ţi-am spus…
“Singura mea soluţie era să nu iau decât cărţile cu mine, că lucrurile nu aveam cum să mi le car. A venit directorul şi mi-a zis: ”Stanca, am dispoziţie să te dau afară din cămin fiindcă lipseşti de la ore nemotivat.” Orele când mă scoteau ei şi mă ţineau să-ngheţ pe drumuri deveniseră ore de “absenţe nemotivate”! – ”Cum lipsesc “nemotivat”?! Doar din partea cancelariei a venit cineva de fiecare dată să mă anunţe că eram chemat de cutare.” – ”Nu! Nici vorbă de aşa ceva! S-a hotărât în consiliul profesoral. Nu încape discuţie. Aşa că mâine dimineaţă să nu te mai găsesc în cămin! ”
“‘Ce să mă fac?’ Acasă fusesem. Văzusem care era situaţia. Stând puţin cu mama, înţelesesem cât de greu câştiga dumneaei banul: lucra până dimineaţa cu acul, pentru că tot ce fusese în casă cu prilejul arestării, tot, tot, tot, absolut tot ce găsiseră în momentul acela – şi găsiseră tot ce aveam, că nimeni nu se aşteptase la aia, pentru a mai ascunde ceva – se inventariase. Nimeni n-a mai avut voie să se atingă de ceva. ‘Cum să ne ţină mama pe cei trei copii? Cum să ne crească?!’ Zi şi noapte se ocupa cu lucrul de mână pe care-l vindea.
“Aşa că nu aveam unde mă refugia.
“Eram jucător de şah.” ‘Ce ar fi să mă duc eu la club?’, i-a trecut prin minte o cale posibilă de salvare.
“În centru, acolo unde acum era poşta, era un cazinou rămas întreg de pe timpuri.
“Era folosit drept club şi atunci. Erau tot feluri de jocuri, şah, biliard…
“M-am dus acolo. Vreo zece zile, noapte de noapte, până la ceasul unu, când mă dădeau afară, jucam şah şi, între timp, pe un genunchi îmi făceam temele.
“Partenerii mei erau un medic şi un inginer. Mă îndrăgiseră foarte mult, dar nici unul n-a avut curajul să-mi spună: Hai, vino să dormi la mine.
“Până la urmă a aflat de situaţia mea doctorul Săndescu. Copiii lui îmi erau colegi. Paul, băiatul, mă depăşea ca vârstă cu un an; cu Coca, fata, eram în clase paralele. Zvonul răspândindu-se repede, doctorul îşi întreabă progeniturile într-o bună zi: – ”Ce-i cu feciorul părintelui Stanca? Ce ştiţi de el?” – ”Păi, l-au dat afară din cămin.” -”Cum, măi băiete, şi voi nu-mi spuneţi nimic?! De cât timp l-au dat afară din cămin?”  -”De vreo zece zile.” -” Şi copilul ăsta ce-i cu el? Ce face? Unde stă?” – ”Nu ştiu… Să mă interesez.”
“Punând întrebări, a aflat că locuiam, de fapt, pe stradă şi că altă perspectivă nu aveam la ora aceea.
“Poate că până la urmă aş fi găsit ceva undeva, să mă agăţ şi eu, dar n-aveam bani. Cu ce să fi plătit o gazdă? Erau probleme ce mă depăşeau complet.
“Mă trezesc că vine la mine Paul, băiatul medicului, şi-mi zice: – ”Te cheamă tata până la noi.” Ce le-a putut face copiilor de faţă cu mine! – ” Nu vă e ruşine?! Vă reneg! Nu mai sunteţi ai mei! Băiatul ăsta, despre care numai voi ştiţi cât v-a ajutat!… ”
Eu, auzindu-l: – ”Domnu` Săndescu, nu i-am ajutat cu nimica…” – ”Gurrraaa! Lasă că ştiu eu cum le faci tezele, cum le dai să copieze…!”
“Da’ de unde: nici măcar nu-nvăţam în aceeaşi clasă. Parcă puteai să-i explici?! Voia el să fiu eu cel bun şi copiii lui – cei răi.
“A făcut ce a făcut şi a eliberat o încăpere care fusese cândva garaj. Gestul lui a fost extraordinar: mi-a dat un spaţiu unde să mă odihnesc. Mi-a adus şi un godin.
“Numai că noaptea, uşa fiind prost îmbucată, gerul fura căldura godinului – care era bun şi dădea dogoare atâta timp cât ardeau lemnele în el. Făcea o căldură atât de straşnică încât transpiram pe faţă, iar dimineaţa mă pomeneam că sudoare se preschimbase în ţurţuri, cu care mă deşteptam pe sub nări. Aşa că ar fi fost mai sănătos să nu fi făcut foc deloc.”
Nobleţea purtării doctorului gazdă faţă de el îl intimida pe Mihail – mai bine spus îl împiedica să-şi vadă de sănătatea lui ce putea deveni o pricină de supărare pentru adultul ce-l culesese de pe stradă, astfel încât nu se plânse nimănui; dormea mai departe în condiţiile grele ce-i rămăseseră necunoscute până atunci. Loc ar fi fost arhisuficient să fie cazaţi, nu doar el, ci chiar şi mai mulţi elevi. Numai că în acea casă mare nu-şi putea permite proprietarul să facă ce-şi dorea, pentru că locuinţa îi fusese rechiziţionată de stat. Era fericit că i se îngăduise să continue a se cuibări acolo cu ai săi şi a-şi petrece timpul liber sub acoperişul ce-i aparţinuse până la schimbarea regimului.
Trimiţându-i mereu pe cei doi copii la Mihail, ba să-i ducă mâncare, ba să-l iscodească ce nevoi avea, dacă banii de buzunar îi ajungeau sau altele de acest fel – căci era o fiinţă extraordinar de atentă şi de omenoasă, ataşată lui -, află de noile necazuri cu care se confrunta copilul în tăcere. Pe dată, trecu la un alt aranjament: Mihail se mută în pat cu fiul său, unde rămase până-n primăvară.
Adolescentul, constatând cu ce grijă îl veghea, mirat de această purtare şi neputându-şi-o explica, nu renunţă nici mai târziu să-şi limpezească misterul ei. Ani la rând şi-a tot iscodit tatăl să-l lămurească ce se petrecuse între cei doi adulţi, ce faptă a părintelui ori ce întâmplare îl legase pe celălalt de el cu chingile unei recunoştinţe atât de solide. După obiceiul părintelui Sisoe – un taciturn, am amintit-o la tot pasul -, Mihail nu primi nici un răspuns. Mult mai târziu, i-a fost dat s-o afle de la altcineva: cât timp Sisoe Stanca activase ca subprefect, el impusese organizaţiei locale legionare, ce prelucrase puterea, să nu se facă nici o vărsare de sânge. Or, medicul, politician şi el, era înscris pe lista neagră, printre primele somităţi politice ale târgului consemnate acolo. Îşi datora viaţa tatălui lui Mihail, care se opusese categoric răzbunărilor.
Modul ciudat cum funcţionează raţiunea la tineri se manifestă din plin şi în cazul lui Mihail, cu prilejul urgenţei în care se găsea. Adolescenţii, datorită faptului că grija pentru existenţă le este preluată de părinţi, nu fac cu rapiditate conexiunile necesare descurcării în situaţii neprevăzute. Rezolvarea acestora depinde de exemplele pe care le are cineva, exemple ale rezolvărilor unor dificultăţi similare, ori măcar din aceeaşi familie de greutăţi, rezolvări ce să poată fi adoptate drept model şi inspiraţie de către cel care uceniceşte într-ale vieţii. În lipsa acestei experienţe, a nimeri soluţia optimă rămâne la latitudinea întâmplării propice.
Aceasta se petrecu şi cu Mihail Stanca. Vremea îmbunătăţindu-se, trecu la a-şi căuta gazdă. Culmea era că tatăl său avea două surori stabilite în Câmpulung. Cum familia lui nu recurgea niciodată la ajutorul străin şi nu deranja pe nimeni pentru nevoi proprii, nici lui nu-i trecuse vreodată prin minte că ar fi putut apela la oricare dintre cele două mătuşi. Riscul de a răni orgoliul tânărului – sau excesiva lui modestie – nu permitea nici depăşirea, din partea mătuşilor, a unor anumite limite rigide ce caracterizau relaţiile stabilite o dată pentru totdeauna între ele şi nepot. Drept urmare, profund încrezătoare în înţelepciunea şi cuminţenia băiatului, mătuşilor nu le trecuse nicicum prin minte că el ar fi putut întâmpina oarece cumpene. Aşa că, dacă el rămânea mut asupra nevoilor ce-l copleşeau, nici ele nu-l iscodeau vreodată, să-i afle bucuriile şi suferinţele.
Tot întâmplarea fu răspunzătoare de faptul că una dintre dânsele află că Mihail era găzduit de doctorul Săndescu.
Ştirea o tulbură foarte. Se îmbrăcă degrabă cu ce găsi la îndemână şi dădu fuga la locuinţa acestuia. Sosi abia mai trăgându-şi suflarea Apăsă nervos şi pripit pe butonul soneriei. De cum intră, în loc de cuvenitele vorbe fără rost ce le schimbă, sub imperiul unei politeţi excesiv de formale, provincialii noştri, interesându-se de sănătatea celui năpădit pe neaşteptatelea, a rudelor, a prietenilor lui, a colegilor de servici şi foştilor colegi de şcoală – ba umplând pauzele, într-o oroare de vid tipic orientală, cu remarci la adresa caracterului, firii şi sensibilităţii oricui – de faţă au absent -, întrebări întrerupte de nenumărate comentarii privitoare mereu şi întruna la intruzia respectivă şi de cereri de scuze pentru ea, muiate şi în sosul unor explicaţii cu temenele şi metanii foarte bizantine, tinzând să-i lămurească pe ce de faţă că nu sta în firea năvălitorului să-şi petreacă timpul cu atari deranjări ale amabilelor persoane din jur, în loc de toate acestea, sora mai mică a părintelui Sisoe, Măria, dădu bineţe şi, scurt şi convingător, îşi înşfacă nepotul de mână şi-l trase după ea, conducându-l acasă, unde flăcăul rămase, în custodie şi, în sfârşit, iarăşi stăpân pe firul existenţei sale.

Acolo, într-o bună zi, Mihail aflându-se în grădină, la învăţatură – începuse perioada de pregătire a tezelor -, vede că intră un străin în curte. Vişinii, cireşii dăduseră în floare. Bună ziua necunoscutului căzu ca o pată de murdărie pe veselia din jur. Tânărul, care îi reprezenta pe stăpânii casei, îl privi peste umăr, înălţându-şi o sprânceană a superioară mirare. Cum nu-l cunoştea, nu-i acordă prea multă atenţie. Nu-i răspunse, să nu-i dea barem omului prilejul să-şi explice prezenţa în acea incintă privată. Necăjitul – că arăta parcă scos din etuvă, de la despăduchere, atât era de şifonat, de decolorat şi de stors de orice vlagă – repetă salutul smerit. Apoi zâmbi cu un surâs atât de cald şi de cunoscut lui Mihail, că acesta nu mai ştia ce crede, şi zise cătinel, cu tonul unei concluzii amare: – ””Mihăiţă, nu mă mai cunoşti…””.
Cu adevărat că părintele Sisoe era de nerecunoscut! Ochii i se adânciseră în fundul capului. Ajunsese un fir de bărbat. Alb ca pământul. Nu mai avea decât zâmbetul său de odinioară.
Deîndată ce îl recunoscu, Mihail nu putu zice decât: – ”Dar ce ţi-au putut face !?…”
Tatăl lui nu i-a răspuns nici atunci, nici altă dată. N-a menţionat niciodată ce a suferit. Niciodată n-a avut de reproşat cuiva ceva.
Abia acum, la atâta timp şi după moartea sa, Mihail îşi dă seama că tatăl său – nu că i-ar fi fost teamă de ceva – nu voia să pomenească răul.
Frică nu i-a fost, pentru că imediat ce şi-a reluat serviciul religios n-a vădit în nici un fel şi cu nici un prilej că ar fi devenit altul decât îl cunoscuse feciorul lui înainte de arestare. Desigur că a fost necesară scurgerea unui timp, pentru ca părintele să-şi recupereze forţele, să-şi redobândească vocea aceea tunet care, oricât de calmă era atunci când emiţătorul ei se afla în preajma ta, tot pe atât de surprinzător de puternică era când el predica, deşi se găsea la oarecare distanţă. Era cutremurătoare în faţa Uşilor Împărăteşti. O trăsătură ce nu poate fi explicată în cuvinte.

Tags

Related Posts

Share This

5. Pelerini din tara noastra sfanta

5. PELERINI PRIN ŢARA NOASTRĂ SFÂNTĂ

“Sept. 1986 [Scriere a părintelui Sisoe, destinată fiului şi nurorii sale]: “Încerc a presăra în calea uitării flori, cari mai de cari mai atrăgătoare, mai parfumate, mai pline de frumuseţi, de mari înseninări, de mari desmierdări şi de mari reculegeri şi de mari, foarte mari desfătări, cu de neuitatul prilej: drumul geografic, religios şi cultural-artistic : Boteni – Muscel – ora 9, Luni 18 august 1986 – Rucăr, Bran, Braşov, Hoghiz -fără vrere 22 km, – dar reconfort, prin aerul curat al pădurilor de fagi şi brazi, ca apoi de la Muereşti, la dreapta spre Micfalău şi apoi pe mândra vale a Baraoltului, spre “Lacul Sf. Ana” – un traseu de toată frumuseţea: păduri de brazi falnici şi drepţi şi pe o parte şi pe cealaltă.

“Nu ştii ce să faci mai întâi: să respiri aerul ozonat sau să priveşti. La Lacul Sfânta Ana – în apropiere – puzderie de maşini de toate culorile. Vizitatori de toate vârstele, cât mai uşor îmbrăcaţi.
“Două placarde grăiesc de natura lacului – lac de mare amploare geografic-turistică, de măsurile locale şi de preveniri, pentru cei fără simţul omeniei. Pe marginea lacului şi în lac vizitatori – de toate vârstele – unii înotând, alţii pe perne de cauciuc, cei mai mulţi în apă în picioare, iar alţii întinşi pe cearceafuri, făceau gratuit plaje.
“Am intrat şi noi, spre a face cunoştinţă cu binefăcătoarea apă vulcanică, ce era călduţă şi reconfortantă. Apoi am mers către paraclisul de lângă pădure, ce l-am găsit închis. Nu ne mai înduram să plecăm din asemenea – de neuitat – locuri binecuvântate de Creatorul lumii! “Mari şi minunate sunt lucrurile tale Doamne şi nici un cuvânt nu este de ajuns, spre lauda minunilor Tale.” Pe un traseu bogat în brazi ce, falnici şi dornici a lăuda pe Dumnezeu, se întreceau, cei de pe văi cu cei de pe înălţimi, a forma peisaje de neuitat; şi fără saţ privite.
“Ne-am oprit la Tuşnad-Băi – staţiune balneară foarte pitorească, aşezată între munţi bogaţi foarte în brazi. Staţiune curată, totul bine gândit, adevărat loc de odihnă, de redresare a nervilor sâcâiţi şi obosiţi de atâtea şi atâtea obligaţii şi neprevăzute ale vieţii şi profesiei.
“Blocuri, vile şi magazine, în pas cu vremea, la întrecere cu cadrul geografic: munţii Harghitei plini de tinereţe, plini de ozonul dătător de mare sănătate, râvnă şi dragoste de a trăi, “Sus senin şi jos verdeaţă, e păcat să nu trăieşti, când ţi-e dat să trăieşti pe pământ o viaţă” grăieşte plinul de optimism -fiul de preot – poetul ţărănimii, Gheoghe Coşbuc.
“Încântaţi foarte cei doi Vulturi: Sisoe şi Mihail, şi cele două şoimiţe – Zefirina şi Magdalena – îşi întind aripile şi, în zboruri line, parcurg spaţii, cari mai de cari mai atrăgătoare, uitând de căldură, de timpul mesei sau de somn.
“Poposim, pentru cazare, în oraşul Miercurea-Ciuc. Hotel impozant în faţa unui parc mare şi alături o statuie, grăind de marele succes al sportivilor localnici – hochei – premiul european. Cazare modestă, dar bine venită.
“Peste văi şi munţi bogaţi şi frumoşi foarte, în toate cele, ce descreţesc fruntea şi înseninează mintea, ajungem la “Lacul Roşu” cu vizitatori cu neputinţă a-i număra – impresia unui mare iarmaroc.
“Lacul foarte populat. Pe marginea lui înşiraţi, precum păsărelele la adăpat, priveam peştii mici şi mijlocii, ce ieşiseră la plimbare, să vadă oaspeţii, priveam plantele caracteristice lacului vulcanic, priveam resturile de brazi, prinşi de ape, fără putinţa de a mai fi scoşi. Printre puzderia de rămăşiţe, cu greu se strecurau bărcile închiriate, pentru o plăcută plimbare, spaţiu mare feeric, timp de o oră, spre a satisface dorinţa tuturor. Vulturul Mihail de data aceasta dovedeşte că e şi un iscusit matelot, spre surprinderea şoimiţei Zefirina, care şovăia să se urce în barcă. Barca lin porneşte şi deodată un cântec se aude: “Zefirul adie şi barca zboară uşor… Te chem, te aştept copilă, să vii lângă mine, luna apare, zefirul adie şi barca zboară uşor…”.
“Plimbarea plină de vise, plină de bucurie… etc. Cu puteri sporite, pornim spre alte locuri, mai sălbatice, mai pline de frumuseţi: “Cheile Bicazului “. Uimiţi foarte, spre a nu le uita, le fotografiem, şi noi pe lângă aceste impunătoare locuri, mici şi totuşi foarte mari. Pe un drum de basm ajungem la schitul Durău.
“Ceahlăul, cu tot cortegiul lui impunător, ne atrage privirile, priviri fără saţiu, priviri tăcute, răscolind tot trecutul de legende, de basmuri şi de mari adevăruri istorice, geografice, arheologice şi religioase. Văile ce curg, cântând, cărările, semeţele pietre, înălţimile, ascund mii şi mii de vizitatori, iar în locuri mai retrase, locuri de meditaţie şi de mare trăire spirituală, s-au statornicit Sf. Schituri, oaze de necurmată rugă şi laudă lui Dumnezeu Ziditorul tuturor bunătăţilor şi frumuseţilor de nedescris – cu putinţă -. Locuri aievea grăirii: “Ochii nu au văzut, urechile nu au auzit şi la inimă nu s-au suit” -. Staţiunea Durău cu tot ce e ridicat în ea, e la întrecere cu cadrul geografic şi istoric – totul impunător, totul plin de frumuseţi, de curăţenie, de adevărată oază de reconfortare şi de trăire mare spirituală.
“Ne-am astâmpărat foamea la restaurantul “Bradul”, curat şi modest aprovizionat. Mergem la Schitul Durau, unde punem lumânări, pentru vii şi pentru cei plecaţi: strămoşi, moşi, părinţi şi eroi. Am lăsat drept ajutor o modestă danie şi un pomelnic, de firească pomenire şi plăcută amintire, dat unui călugăr în vârstă, înfăţişare de bizantin – slab, barbă mare, ochi scânteietori şi blând în vorbă. Fiind foarte cald, ne-am aşezat sub stejarul din marea curte a schitului, lăsând să defileze tot grandiosul cadru geografic, istoria şi trăirea religioasă a neamului nostru mult încercat.
“Din depărtare, se auzeau bubuituri înfundate, nori negri îşi fac apariţia. O ploaie cu soare, vânt puternic, însoţit de grindină – câteva minute -.
“Reparăm toba cu nişte tineri binevoitori sudori.
“Către seară ajungem la mult dorita Mănăstire SECU.
“Ne aflăm pe locuri de mari grăiri spirituale: “Pământ căntând în imagini” – cum s-a pronunţat W. Nyssen, colindând şi fotografiind mănăstirile noastre – adevărate bijuterii monumentale în arhitectură şi picturi religioase de neimitat.
“Sunt tezaure pe care cunoscătorul cel mai informat prin propriile sale călătorii nu le poate vedea nicăieri în altă parte. Cele văzute în Moldova – Sf. Biserici şi mănăstiri, cari prin policromia faţadelor se pot compara cu Biserica San Marco din Veneţia… Ceva asemănător nu ne oferă a doua ţară din lume” – J. Strzygowski – sau “în nici o altă ţară din Europa, nici măcar în patria clasică a picturilor murale, în Italia, nu vom găsi ceva cât de cât asemănător cu aceste Sfinte Biserici, ale căror culori armonioase scânteiază pe verdele poienilor, pe fondul tremurat al dealurilor din frumoasa Moldovă” – Mihail V. Alpatov.
“Era soarele de un stat de om – totul scăldat; livezi, păduri, în o lumină strălucitoare. În faţă o poartă nouă de lemn sculptată de ochi şi mână talentată. Intrarea în mănăstire e pe sub o clopotniţă impunătoare, cu clopote mari şi mici, dând, când sunt trase, o armonie duioasă, îmbietoare la meditaţie, la rugăciune.
“Curţi mari, cu multe materiale necesare restaurării generale, aidoma cadrului înconjurător, munţi pe ambele părţi; ce se “ridică ca o tâmplă de Biserică “, împăduriţi cu stejari şi brazi.
“Lângă clopotniţă, un călugăr dă bilete – 5 lei de persoană – pentru intrare în mănăstire şi la muzeu.
“Are Hramul Tăierea capului Sf. loan Botezătorul. A fost înălţată de marele vornic al ţării de Jos, NESTOR URECHE, tatăl cronicarului Grigore Ureche. E construită în anul 1602 şi terminată în acelaşi an – pisania în partea de Miază-Zi a Sf. Biserici – 7 Iunie temelia, 5 Oct. 1602 terminată.
“Constă din: pridvor, pronaos, încăperea mormintelor, naos şi altar. Morminte ale Ctitorilor: Nestor Ureche – dreapta – şi soţia Mitrofana – stânga -, Varlaam – cărturar luminat, unul din binefăcătorii neamului românesc, înfiinţând şcoala de studii superioare la Trei Ierarhi; şi o tipografie, tipărind: “Cărţi româneşti de învăţătură”
“E înconjurată de un mare zid de piatră cu turnuri la colţuri.
“A devenit posesoarea unui tezaur de obiecte de cult: veşminte, manuscrise, tipărituri, obiecte de metal, valoroase istoric şi artistic -“Marea minune a Secului” apreciază marele istoric N. Iorga.
“Ea s-a remarcat în decursul anilor prin personalităţile bisericeşti care au crescut şi s-au cultivat aici, fiind un factor activ în dezvoltarea culturii vechi româneşti. Dorind a fi cazaţi aici, tânărul stareţ Ioan – foarte modest în grai – “întrucât suntem prinşi în lucrări de restaurare, având mulţi lucrători, nu avem condiţiile fireşti şi nici apa necesară. Ca atare, mergeţi la mănăstirea Sihăstria.”
“Soarele apune. Poienile, codrii falnici treptat, treptat merg spre adormire. Ne găseam în faţa mănăstirii SIHĂSTRIA, nume adecvat cadrului geografic, cât şi trăirii pe plan spiritual, mult foarte mult ridicat faţă de alte locuri de meditaţie şi de mari reculegeri sufleteşti, nume ce amintesc de Danii! Sihastru şi de mulţi alţi nevoitori, al căror nume în catalogul ceresc se ştie.
“E situată în depresiunea subcarpatică, în locul ce se numea “Poiana lui Atanasie”, călugăr care a întemeiat un schit în jurul căruia vieţuiau câţiva călugări, dând naştere la aşezarea călugărească Sihăstria Secului. Ghedeon, episcop de Huşi, fost călugăr şi stareţ în Mănăstirea Secu în 1734, ales episcop de Roman, a clădit la Sihăstria o biserică încăpătoare din lemn, un rând de chilii şi o clopotniţă şi multe priveligii.
“Sihaştrii din Poiana lui Atanasie până în 1821 au avut linişte. Ascunzându-se aci eteriştii, turcii au incendiat-o, arzând până în temelie. În 1824 schitul Sihăstria e refăcut din piatră.
“Incinta mănăstirii este în forma unui dreptunghi cu ziduri înalte de 3,5metri, din piatră de râu.
“S-au ridicat an de an două turnuri: unul pentru clopotniţă şi altul deasupra porţii de la intrarea principală.
“Astfel capătă aspectul unei mănăstiri-cetate.
” În interior s-au construit chilii de lemn şi un paraclis cu hramul Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. A fost incendiată de două ori şi părăginită timp de 40 de ani, nu mai are odoare şi obiecte de preţ.
“La 3 km. de Mănăstria Sihăstria – sud-vest – în o poiană de pe vârful unei culmi se află Schitul SIHLA, în care trăiesc căţiva sihaştri, are o Sfântă Biserică din lemn, cu Hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul – 1813-.
“La 100 metri spre N-V, se află o Biserică mică făcută dintr-un singur brad, ascunsă sub o stâncă înfiorătoare, cu hramul Schimbarea la Faţă. Abia încap 10 persoane. Pe o cărare sălbatică – nu departe – se află într-un cadru cu stânci monumentale, parte răsturnate de mişcările tectonice, dând aspectul unei mari sălbăticii: Peştera Sfânta Teodora – legendara anahoretă – scrie Calistrat Hogaş, a doua Maria Egipteancă, cu viaţă bântuită de aceleaşi nenorociri. Tot ca şi aceea, Sfânta Teodora se lepădase de plăcerile lumii mulţumindu-se, cu crăpătura umedă a unei stânci, având aşternut muşchi, ferigă, cetină, în locul palatelor aurite, unde luxul şi desfrâul domneau cu răsfăţare.
“E originară din Comuna Vânători, Judeţul Neamţ, fiica lui Stoian Joldea, armaşul cetăţii Neamţului. Vezi Marele Dicţionar Geografic al României 1902 volumul 5 lit. 9.
“Sfânta Teodora, femeia de lume, devenind sfântă, închinase cerului sufletul său şi nu-i ceruse decât o floare – floare albastră -. Cerul o ascultase şi făcuse să răsară pe o aşchie de stâncă, într-un strop de ţărână, nemuritoarea şi minunata floare, care trebuia să fie icoana virtuţii statornice şi nepătate a sfintei Teodora…
“Uimit vezi un beci umed, în pântecele muntelui; acesta era peştera Sfintei Teodora.
“După cum se zice, ea a trăit 60 de ani în această vizuină, pe care “nici urşii nu i-ar fi râvnit-o “.
“Interesantă este şi fântâna Sfintei Teodora, pe care, potrivit legendei, “şi-a săpat-o cu unghiile sale, sus pe stâncă loc pentru strângerea apei de ploaie” – te urci pe 2 scări -. Frumuseţile sunt atât de minunate în jurul schitului Sihla şi se completează şi cu “stânca căprioarelor” pe care se poate găsi floarea albastră a Sfintei Teodora.
“Pe un drum forestier, cu maşina o jumătate de oră, se urcă până la 1680 m. Păduri imense de fag şi de brad. În vârf scrutăm îndepărtările şi respirănd aer foarte curat, ne astămpărăm foamea. Nu ne mai îndurăm să plecăm, aşa plăcut şi îmbietor la meditaţie şi desfătare sufletească era. Pornim pe o cărare îngustă spre peşteră. Totul foarte sălbatic: obeliscuri dislocate, copaci seculari. Stânci mari de o parte şi de alta, greu, foarte greu de suit. Tăcuţi păşim printre ele. Găsim peştera între două mari stânci. Îngânduraţi, privim locul de zi şi noapte al Sfintei Teodora.
“Alături pe stâncă icoana Sfintei Teodora – înfăţişarea demnă, înaltă, chip aspru grăitor al multor nevoinţe şi lipsuri. Îmbrăcăminte simplă. Grăire: “Viaţă retrasă, tăcută din copilărie. După moartea sorei, părinţii o mărită. Amândoi pleacă la Mănăstirea Nifon din Buzău. Turcii pradă Mănăstirea. Ea cu călugărul Paisie stau în munţii Vrancii 11 ani.  Apoi vine la Mănăstirea Neamţ pentru blagoslovenie de a sta în pustie la Sihăstrie şi se duce la stânca din Sihla, unde e şi Biserica din lemn la 500 m, cu hramul ” Schimbarea la faţă”. Rămâne definitiv în peştera dintre stânci. Făcea foc, dormea pe frunze, muşchi. Se hrănea cu miere, bureţi, ferigă dulce de pe stâncă, care se cheamă măcrişul Cuvioasei Teodora. Aici a stat până la vârsta de 80 ani. Apa o bea din adunătura ploii, în o scobitură, pe vârful stâncii – scobită de ea cu unghiile. Uneori i se aducea pâine de păsări   trimise de la Mănăstirea Sihăstria. Tot prin păsări se află de moartea ei. Corpul mort e luminos şi vindecător de boale. Moaştele au rămas în peşteră până în 1829, când Kiselef le ia şi le duce la Kiev la lavra Pecerska cu numirea “TEODORA DIN CARPAŢI”. Iată faptele pline de mari grăiri şi mari trăiri spirituale. De ar vorbi stâncile, păsările şi animalele, ce multe şi de necrezut fapte am şti. “Toate sunt cu putinţă celui ce crede”, “Toate le pot în lisus Hristos care mă întăreşte.”
“Am fost cazaţi la Mănăstirea Sihăstria, prin bunăvoinţa Stareţului preot Victorin Moise şi călugărului Serapion. Modeşti, am fost hrăniţi cu fasole verde.
“Mănăstirea foarte curată, plină de flori. Călugări 60. Au 200 oi, au vite etc. Sfânta Biserică în interior se repictează de doi iscusiţi călugări.
“Paraclisul foarte curat şi înzestrat cu sfinte icoane pictate de pictorul I. Protcenco, care învăţase la şcoala de Belle Arte din Kiev, talentat foarte, dând ca pictură o îmbinare subtilă de elemente bizantine ale renaşterii.
“Paraclisul Sihăstriei, cât şi cel de la SIHLA sunt foarte bine întreţinute: curate, cu o iconografie bogată, foarte reuşită, îmbietoare la adevărată evlavie. “Cerul pe pământ”. Asistăm la slujba Utreniei. La ambele, străini mulţi, călugări, cu voci adecvate Sfintei slujbe. Dăm cuviosului Serapion o mică danie, însoţită de un pomelnic cu vii şi morţi ai noştri. Admirăm din nou bogăţia florilor şi aranjamentul lor, notăm că le este drag frumosul şi rolul lui terapeutic sufletesc şi trupesc, căci ele, florile, cântecul păsărilor, susurul izvoarelor, glasurile apelor, cât şi verdeaţa codrilor şi poienelor, sunt dătătoare de viaţă, de noi puteri, de noi înseninări.
“Miercuri – 20 august – pornim cu a noastră căprioară, despărţindu-ne cu greu de acele frumuseţi şi mari grăiri istorice şi trăiri religioase, spre Mănăstirea VARATEC. Un drum foarte plăcut, reconfortant prin tot ce ne apare – peisaje, gospodării etc. Din depărtare turlele anunţă apropierea. Într-o poiană lină, de verdeaţă şi flori, ascunsă într-un colţ de munte, la 12 km de Tărgu Neamţ, este aşezată frumoasa şi impunătoarea Mănăstire Văratec, nume dat de la poiana Văratec. Ctitoră e “sora” Bălaşa, care din îndemnul Stareţului de la Mănăstirea Neamţ, Paisie Velicicovschi, se încumetă la acestă mare şi grea lucrare, înainte de a primi schima monahală. La început o Sfântă Biserică din lemn, chilii, cu multe călugăriţe, dând naştere schitului Văratec.
“După 1812, Biserica ridicată din piatră, urmată de chilii, s-au ridicat apoi zidurile de incintă, dând mănăstirii aspect de cetate, având în decursul anilor 800 călugăriţe. Scriitori precum Gala Galaction, Calistrat Hogaş au rămas încântaţi de tot ce au văzut. Privită în ansamblu, Sfânta Biserică se înfăţişează ca o construcţie în care se îmbină elementele stilului vechi moldovenesc, cu unele elemente arhitecturale pătrunse în Moldova la sfârşitul de veac 18 şi începutul celui de al 19-lea. Are aşezare dreptunghiulară. Interiorul: Pridvor, Pronaos, Naos, şi Altar, pictură în ulei – 1882 de zugravii: T. Ioan şi D.Iliescu, spălată şi curăţită – 1968 – 69 de pictorul de biserici autorizat A. Avachian.
“Multe morminte: al ctitorului – Iosif duhovnicul – şi al multor călugăriţe şi alte credincioase provenind din mari familii. Lângă Biserica Sfântul Ioan Botezătorul – vechiul cimitir, se află mormântul poetei Veronica Micle. Mănăstirea are şi un bogat muzeu cu: broderii, icoane, vase liturgice, manuscrise, cruci etc, cu valoare istorică şi artistică. E restaurată, reînnoită şi consolidată.
“Averea Mănăstirii – pe mare întindere –  şi atenansele sunt împrejmuite cu ulucă  nouă de brad acoperită cu şindrilă în solzi, dând un aspect foarte frumos. Aleele, curtea, cerdacurile, pălimarele la chilii, pline cu flori atrăgând ochii tuturor. Încântaţi, pornim spre Mănăstirea AGAPIA – la 15 Km. de Tărgu Neamţ. Aşezată în o poiană de pe povârnişul unui munte, întemeiată de mulţi călugări. Numele schitului vine de la numele călugărului AGAPIE. Impresia ce o lasă e de neuitat: “Creştinul evlavios, cugetătorul, artistul, fiecare găseşte după inima lui, în priveliştea locaşului, un strop de rouă şi de emoţie.”
“E aşezată între munţi bogaţi, în păduri mândre de fagi, brazi şi poiene de toată frumuseţea. Gala Galaction, Alexandru Vlahuţă au descris cadrul natural în cuvinte de rară frumuseţe. Atmosfera de linişte şi pitoresc în timpul verii a atras marii noştri poeţi şi scriitori: George Coşbuc, B.P. Haşdeu şi fiica Iulia, I.L.Caragiale, Calistrat Hogaş, B. Ştefănescu Delavrancea, George Topârceanu, Ionel Teodoreanu etc.
“Agapia din deal e “stupul primitiv din care a roit şi s-a întemeiat mai la vale” Agapia cea nouă cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. La început au fost călugări. Ctitor: Gavriil hatmanul şi Doamna Liliana. Zidurile bisericii sunt foarte groase. În urma lucrărilor în diferite timpuri şi-a pierdut înfăţişarea originară – în parte -. Sfânta Biserică din Mănăstire, ca plan, e asemănătoare cu Sfânta Biserică Trei Ierarhi din Iaşi. Cu prilejul adăugirilor şi lucrărilor 1858 -1862 – a fost împodobită, în interior, cu picturi executate de mâna măiastră a genialului pictor: Nicolae Grigorescu, dobândind o deosebită valoare artistică. Tablourile pictate – s-a ţinut cont de descrierea Sfintei Scripturi, neţinându-se cont de tematica iconografică a Bisericii Ortodoxe Române.
“Totul de o frumuseţe rar întâlnită: “precum în cer, aşa şi pe pământ”. Picturile de pe Catapeteasmă – tot de N. Grigorescu – se remarcă prin realismul şi coloritul lor artistic. Totul te uimeşte, totul te încântă, te transpune şi te face să repeţi cu nostalgică încântare: “Cerul coborât pe pământ”; Sf. Mănăstire Agapia, vorbind şi mişcând pe toţi învăţaţii şi neînvăţaţii, pare o adevărată livadă scripturistică. De cum intri în pridvor, nu te saturi privind Pronaosul, Naosul, bogate în scene Biblice – din Vechiul Testament şi Noul Testament.
“Se remarcă şi pictura realistă inspirată de vestiţi pictori: Rembrandt, Murillo, Da Vinci etc, folosind modele întâlnite printre ţăranii şi tărăncile din satele vecine, printre călugăriţele din mănăstire şi vizitatori. Aici se păstrează multe obiecte de cult cu valoare istorică şi artistică: broderii, obiecte de metal, icoane, cruci în filigran şi sculptate în lemn de chiparos, candele, cădelniţe, chivoturi, Evanghelii, Sf. Vase etc.
“Aici se află înmormântat profesorul de mare talie teologică; I. P. Sf. Mitropolit Mihălcescu, profesor de dogmatică, simbolică şi istoria religiilor, la Facultatea de Teologie Bucureşti, 1936-1938.

“În 1961-1965 cu sprijinul Statului şi al Mitrop. Moldovei şi Sucevei peste tot s-au făcut importante lucrări de consolidare, protecţie şi renovare. Ocrotită de codri îmbrăcaţi în mantie pururea verde, Mănăstirea este o oază albă, în care călătorul găseşte linişte şi mare pace, prilej de desfătare şi mare trăire religioasă.
“Supramulţumiţi, cu filmul frumuseţii în minte şi în ochi, pornim către Mănăstirea Neamţ. Grăbim, spre a fi cazaţi, deoarece pe traseu erau mulţi vizitatori români, cât şi străini. Din depărtare se vede, fiind aşezată într-o poiană larg deschisă, înconjurată din toate părţile de culmi împădurite. Impunător monument al mândrei Moldove, al cărui ctitor nu se poate stabili după documentele istorice. Are aspectul unei cetăţi. De jur împrejur, chilii cu etaj. E un monument de o măreţie impunătoare.Totul te uimeşte. Curte mare; înspre nord, domină maiestuos monumentala Biserică “Înălţarea Domnului” precum au voit Petru Muşat şi, mai apoi, Ştefan cel Mare, împlinind toate cele fireşti unei mari Mănăstiri – rol istoric şi cultural – o mare pagină din albumul istoric – cultural al neamului.
“Sf. Bis. “Înălţarea Domnului”  de la Mănăstirea Neamţ, ctitor Slăvitul Voevod Ştefan cel Mare, este cel mai interesant şi mai reprezentativ monument al arhitecturii vremii, atât ca plan şi structură interioară, cu liniile sale măestrit proporţionate, cât şi prin bogata şi variata decoraţie a faţadelor, uimind pe oricare. Arhitectura şi exteriorul mult decorat dau monumentului o măreţie impunătoare. Zidurile constau din piatră mare, bolovani de râu şi cărămidă. Pridvorul măestrit lucrat. Pronaosul de asemenea geometric gândit. Urmează încăperea mormintelor. Apoi Naosul şi Altarul. Catapeteasma e sculptată şi aurită – stil baroc. Sf. Biserică adăposteşte multe morminte: mitropoliţi ai timpului, episcopi şi stareţi. În încăperea mormintelor se află: Ştefan Voevod, fiul lui Alexandru cel Bun – 1447 – şi cel al vestitului stareţ Paisie Velicicovschi – 1794.
“Picturi sub Ştefan cel Mare, Bogdan al 3-lea şi Petru Rareş, pic­turi orânduite potrivit vechilor erminii ale Bisericii Ortodoxe. Având călugări mulţi şi pricepuţi, Mănăstirea Neamţ a fost în veacul 15-16 şi 19 un adevărat focar de cultură. Aici s-au format pictori, sculptori în lemn şi piatră, au apărut scrieri teologice de mare valoare, cronici asupra unor epoci din viaţa poporului, diferite şcoli şi Seminarul teologic. O mare tipografie dând cărţi bisericeşti de slujbă şi de îndru­mare, o bogată bibliotecă cu manuscrise şi cărţi de mare valoare, un azil pentru bolnavi, venind aici, în 1886 -1887, şi M. Eminescu. Mare rol au jucat Paisie şi mitropoliţii moldoveni în domeniul cultural. Muzeul conţine obiecte cu valoare istorică şi artistică. Statul şi Mitropolia Moldovei au făcut: renovări, consolidări şi multe îmbunătăţiri: apă, lumină electrică etc.
“Orice vizitator pleacă satisfăcut că a putut vedea fapte nemuritoare. Am fost cazaţi în condiţii foarte bune. Refăcuţi şi mulţumiţi foarte de cele văzute – amintiri de neuitat – plecăm, lăsând Schiturile: Vovidenia – din lemn -, Pocrov, Sch. Icoana şi Cetatea, spre a le vedea într-un viitor cât mai apropiat. Pe un drum ozonat şi peisaje cari mai de cari mai atrăgătoare ajungem la Mănăstirea Slatina – ctitorie a Voevodului Alexandru Lăpuşneanu. Numele de la izvorul sărat din apropiere. Sihastrul Pahomie văzând într-un paltin, în sărbători şi zile de slujbe, lumini, plus având un vis prin care Maica Domnului îl îndemna să meargă la Domn, spre a ridica o Mănăstire, plăcându-i locul, hotărăşte ridicarea în 1552 – de meşteri locali şi din Transilvania -, a Bisericii actuale zugrăvită de pictori necunoscuţi din şcoala de pictură moldovenească – veac. 16 – în frescă.
“Are o curte mare. Mănăstirea este impunătoare. Se vede că era o întrecere între voievozi, de aceea aşezământul de rugăciune pare a fi mai ceva decât celelalte. În 1568 – căzând în o boală grea, Alexardru se călugăreşte cu numele de Pahomie. Adeseori jefuită de polonezi, iar în 1821 aciuindu-se eteriştii, e prădată de Turci.
“Aici îşi petrec somnul de veci alături cu Alexandru, soţia RUXANDRA, Veniamin Costache – mitropolitul -. Împrejmuirea din bolovani de râu, cu stânci de legătură la colţuri, prevăzute cu metereze şi drum de strajă, destinare: adăpost, rezistenţă şi apărare.
“Din 1962, Slatina a devenit Mănăstire de călugăriţe – şi azi -. Am fost întâmpinaţi de măicuţele Andreea şi Elena, foarte binevoitoare, foarte comunicative,  dând explicaţiile fireşti. Ne conduc în interior. Constă din: pridvor, pronaos, încăperea mormintelor, naosul şi altarul.
“În pronaos e tabloul votiv: familia voievodului – 4 băieţi şi 4 fete -. Ele, 3 fete: Teofana şi Tudora şi Ruxandra sunt aici înmormântate. Aici a fost adus capul Sf. Grigore de la Constantinopol şi luat de Ruşi -1916 – împreună cu multe odoare de mare preţ.
“Mitropoliţii: Sofronie şi Calinic Miclescu, Filaret Beldiman au fost Stareţi, făcând multe îmbunătăţiri: Paraclisul Sf. Nicolae şi Spiridon şi Paraclisul Sf. Trei Ierarhi. Pardoseala Sf. Biserici e din marmoră adusă din Haţeg. Acoperişul din tablă adusă din Polonia. Turla are: 3 clopote mari şi 4 de mărime mică. Când se trag, se aude: Alexandru Lăpuşneanu. Frecvenţă mare în săptămâna luminată şi la Schimbarea la Faţă. Muzeul conţine puţine odoare şi obiecte de cult cu valoare istorică. Două cronici vorbesc de comportarea Domnului Alexandru; cuvinte de laudă, de comportare morală: evlavios, înţelept, bun gospodar şi milos foarte, contrar cum îl descrie Negruzzi: aspru şi foarte rău cu boierii.
“Aici a luat fiinţă: o şcoală de muzică, o bibliotecă cu cărţi tipărite şi manuscrise – turnul bibliotecii – şcoală de caligrafi şi miniaturişti. Ca şi alte mănăstiri, Slatina a înscris o pagină frumoasă în istoria culturii poporului român. Mişcaţi de ce am văzut şi auzit, facem o modestă danie, însoţită de pomelnic de vii şi morţi. Vizităm apoi Mănăstirea Slătioara, foarte curată şi foarte bine gospodărită, cu multe lucrări noi. Călugării foarte mulţumiţi de vizită. Ne întreabă dacă suntem mâncaţi. Ni se serveşte fasole iahnie, cu gogonele. Trapeza pictată cu multe scene din viaţa Domnului Iisus, bine executate. Sf. Biserică curată şi cu o iconografie bogată, clară şi îmbietoare la rugăciune. Perdele la Sfintele icoane mari, foarte reuşite. Paraclisul de asemenea corespunzător meditaţiei şi rugăciunii. Pictori: fraţii din Grumăzeşti. Străni noi sculptate. Lăsăm şi aici o danie – spre amintirea şi pomenire, călugărului bătrân. La mică depărtare, e o Sfântă Biserică în construcţie – impunătoare, cu exteriorul sculptat – multe figuri geometrice. Turlele proporţionate, dând o înfăţişare plăcută – asemănare cu turlele Mănăstirii Curtea de Argeş –
“Dornici foarte, o întindem spre nordul Moldovei, spre a face cunoştinţă cu opere mai nemuritoare, mai grăitoare, pentru oameni cari au ştiut pentru ce trăi şi au trăit pentru ce au ştiut, uimind şi pe duşmani şi pe toţi străinii, cari s-au exprimat: “Pământ cântând în imagini”, aşa i-a răscolit văzând frescele interioare şi exterioare ale mănăstirilor din Moldova, văzând arhitectura şi ambiţia de a fi fiecare mai ceva decât cealaltă.
“Joi, 21.08.1986 ora 12 sosim la cea mai grăitoare şi semnifica­tivă operă monumentală, a nemuritorului ctitor Ştefan cel Mare, ce an de an după fiecare război ridica o biserică, sau mănăstire, drept mulţumire lui Dumnezeu. În locul unde s-a ridicat Mănăstirea Putna erau schituri cu călugări cari, expre, căutau locuri ascunse şi pline de linişte în desişul şi sălbăticia codrilor. Zidirea ei a început în Iulie 1466 şi a terminat-o în 1469, cu menirea de a fi necropolă dom­nească şi a grăi peste veacuri, că Biserica are un rol mare în întărirea şi apărarea independenţei statului ameninţat – deseori – de Turci şi de feudalii catolici ai Ungariei şi Poloniei. E monumentală şi impunătoare. Are aspectul de cetate. Meşterii, arhitecţii şi zugravii au exprimat în piatră şi în culori tot ce socoteau ei mai frumos şi mai durabil. Cronicarul Ioan Neculce scrie: “şi aşa au fost făcută mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală şi pe dinăuntru şi pe afară şi acoperită cu plumb.” Vizitatori puzderie. În interiorul curţii se fac restaurări generale. Interiorul Bisericii cuprinde: pridvor, pronaos, încăperea mormintelor, naos şi altar. În dreapta e mormântul marelui voevod, compus din un baldachin de marmură. O candelă arde continuu. Ală­turi e al Mariei Voichiţa – ultima soţie -, apoi al Mariei de Mangop – a doua soţie, doi fii – Petru şi Bogdan, al lui Bogdan al 3-lea, mitropoliţi plus Teoctist, Iacob Putneanul şi al părinţilor mitropolitului.
“A fost un important centru cultural bisericesc, funcţionând o şcoală de copişti şi miniaturi, o şcoală în care se pregăteau cronicarii epocii şi clerul Moldovei. Muzeul e foarte bogat şi variat, de mare importanţă istorică şi artistică, mult apreciat de vizitatorii români şi străini, precum reiese din însemnările făcute.
“Şi noi am însemnat: “Veşnică fie pomenirea, amintirea şi cercetarea, fiind pildă tuturor generaţiilor prin faptele nemuritoare împlinite cu timp şi fără timp, în pace şi în foarte multe războaie. Iată locuri evocatoare, care mărturisesc vechimea tradiţiilor noastre de luptă, de cultură, de civilizaţie, adevărată şcoală de patriotism şi încredere în forţa poporului, îndemn la fapta cea bună, la muncă şi dragoste pentru patrie. Mormântul marelui şi nebiruitului ctitor al Moldovei şi al Sfintei Biserici, deasupra căruia stă de veghe candela recunoştinţei şi evlaviei străbune, este un izvor nesecat de patrio­tism.” Prin mulţimea de turişti, din toate părţile ţării şi Europei, abia am găsit o masă, pentru a ne hrăni.
“Entuziasmaţi de credinţa,  dragostea şi râvna întru nemuritoare impliniri, pornim spre alte locaşuri pline de grăiri şi puteri sporite.
“Iată-ne la vestita Sf. Biserică Voroneţ, despre care pe bună dreptate s-a scris şi s-a vorbit la superlativ, în ceea ce priveşte exteriorul şi interiorul şi mai cu seamă “albastrul de Voroneţ”, ce nu se poate imita. E zidită de Ştefan cel Mare, o “adevărată perlă de mare preţ”, atrăgând atenţia atât a artistului, cât şi a istoricului. Are ziduri de apărare.
“Peste tot, în interior şi exterior, este înveşmântată cu picturi în frescă de o deosebită valoare artistică, desenate pe un fond de un albastru viu, supranumit “albastru de Voroneţ”.
“Pictura e ca o carte deschisă, în care în imagini plastice se află învăţătura dogmatică, rânduielile liturgice, cât şi momente din istoria Bisericii creştine. Catapeteasma e sculptură în lemn. Aici e mormântul lui Daniil Sihastrul, mitropoliţi, călugări etc. În clopotniţă sunt două clopote dăruite de Ştefan Voevod. Prin bogăţia scenelor, coloritul viu, Voroneţul se înfăţişează – astăzi – ca un chivot, care vădeşte, în mod desăvârşit, simţul pentru frumos al strămoşilor noştri – moştenire de preţ a poporului nostru, uimind pe toţi vizitatorii: “Nu vom găsi ceva cât de cât asemănător cu aceste biserici ale căror culori armonioase scânteiază pe verdele poienilor, pe fondul tremurat al dealurilor din frumoasa Moldovă”.
“Pictori talentaţi astupau găurile ivite. Înserarea venind, mergem iar la Mănăstirea Humor, pe care o vizităm în fugă. Ţăranii – cunoscători – Corlăţeanu Dumitru şi Jucan Leonte, ne dau explicaţiile fireşti. Ne conduc la biserica nou zidită – în 5 ani – Sfântă Biserică impunătoare, cu un interior foarte grăitor, împlinit de pictorii fraţi Moroşani – în prezent în Grecia, cu o foarte mult grăitoare sculptură, executată de Buburuzan Leonte, sculptură în stejar, frasin şi paltin, de toată frumuseţea. Tot ce e lemn – sculptură -, de toată frumuseţea: Catapeteasmă, Uşi, Strănile cântăreţilor, strănile credincioşilor – 1700 lei o strană.   Are 3 policandre mari, în valoare de 150.000 lei – o familie a donat 250.000 lei, alta 75.000 lei de un policandru. Să tot slujeşti şi bucuros foarte să aduci laudă lui Dumnezeu. Credincioşi, demni urmaşi ai înaintaşilor. Cumpărăm “Psaltirea în versuri” de Mitropolitul Dosoftei – 200 lei – de mare valoare culturală, vederi, Biserica Socola etc. Sosind în oraş, căutăm familia Ungureanu Gheorghe, cari foarte binevoitori ne hrănesc şi ne cazează în condiţiuni demne, dovedind marea calitate a românului – ospitalier foarte, calitate moştenită de la strămoşii noştri Geto-daci. În fugă am depănat filmul marilor împliniri istorico-religioase, culturale văzute ale înaintaşilor nemuritori. Ne despărţim frăţeşte, cu dorinţa de a ne vizita, când vor crede. În minte ne apare filmul Sfânta Biserică Humor, expresie a stilului moldovenesc cristalizat în domnia lui Ştefan cel Mare, cu elemente noi de arhitectură. Are o arhitectură impunătoare. Catapeteasma cu strălucită sculptură în lemn. Ca şi Sfânta Biserică Voroneţ este împodobită peste tot în exterior şi în interior cu picturi care dau înfăţişarea fermecătoare. Prin picturile exterioare şi interioare, ca şi prin proporţiile şi liniile sale arhitecturale, Biserica Humor e un monument renumit: desenul e precis, culorile sunt îmbinate armonios, figurile sunt profund umane. Prin tot ce prezintă o comoară a Moldovei.
“Mănăstirea Moldoviţa: curte foarte mare, cu ziduri groase de 1 m. şi înalte de 6 m. cu turnuri de apărare în cele 4 unghiuri. Are aspectul unei mici fortăreţe. Ctitor: Petru Rareş. La intrare un turn impunător.
“Peste tot în interior şi exterior a fost înveşmântată cu picturi apropiate de Voroneţ, cu motive diferite elemente din viaţa Moldovei, biserici şi case moldoveneşti, costumaţie: ştergare şi iile populare, armele şi buciumul. Au fost pictori talentaţi, formaţi la şcoala moldovenească de pictură, în floare pe timpul lui Petru Rareş. A fost o şcoală de caligrafi şi decoratori. Fiind aproape de Ardeal şi Maramureş a fost, în veacul al 18-lea, liman de scăpare şi întărire pentru credincioşii împovăraţi de necazuri şi silnicii – veniţi din Rodna, Năsăud, Vişeu, Moisie etc. Aici i se păstrează câteva obiecte cu valoare istorică şi artistică: jilţul domnesc, Epitaful lui Ştefan cel Mare. E restaurată şi reînnoită. Se impune prin măreţie şi frumuseţe.
“Mănăstirea Suceviţa te uimeşte prin măreţie şi ziduri masive impunătoare. Aşezată în locuri unde au petrecut pustnici iubitori de Dumnezeu şi de singurătate. Ctitor: Ghe. Movilă – episcop de Rădăuţi, zidind Biserici de mari proporţii, şi  Ieremia Movilă – domnitor al Moldovei – 1595-1606, clădind case impunătoare; zidurile masive ale incintei şi turnurile de apărare sunt cele mai bine păstrate şi mai importante ca înfăţişare – ziduri de 6 m. şi groase de circa 3m. Suceviţa e cea mai desăvârşită biserică prin arhitectura ei, prin picturile interioare şi exterioare, cât şi prin comoara ei de lucrări bisericeşti cu valoare istorică şi artistică – ne spune A. Grabar, învăţat bizantinolog.
“Biserica păstrează în general elemente arhitecturale statornicite pe vremea lui Ştefan cel Mare, şi cu adăugiri din timpul lui Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu, rămânând o întrupare a unui stil ajuns la maturitate. Pereţii au 2 m. grosime. Prin proporţiile, liniile şi elementele ei arhitecturale, apare ca un monument care vădeşte măiestria şi gustul artistic al meşterilor şi ctitorilor ei. De asemenea, pictura – în general – de mare importanţă, fiind tot aşa de preţuită, ca şi picturile în frescă de la Voroneţ, Humor, Arbore şi Moldoviţa: bogăţia ansamblului, strălucirea coloritului şi reuşita plastică a unor scene, ducând mai departe firul tradiţiei, cu elemente din natură şi mediul înconjurător: culmi, flori, iarbă, atmosferă folclorică, costume de epocă şi câte o biserică moldovenească. Are pictura cea mai bine păstrată, dintre toate vechile picturi bisericeşti. Este ca o carte ce cuprinde: credinţa, pietatea şi istoria Bisericii Ortodoxe şi un document istoric de mare importanţă, în care se găsesc aspecte din viaţa moldovenească – sec. 16; flori de pe plaiurile Moldovei: feriga, garoafa, macul, căruţe şi costume locale, căţei, purcei, case ţărăneşti, fântână cu cumpănă, fierăstrău, plug de lemn. Aici se păstrează multe şi importante obiecte de cult cu valoare istorică şi artistică: Epitaf, împodobit cu 10.000 de mărgăritare, dăruit de Ieremia Movilă, Icoane, Veşminte bisericeşti, Dvere, Chivot, etc. Între anii 1958 – 1969 se fac restaurări. Se înalţă măreţ şi frumos un interesant monument românesc de cultură.
“Tot în nordul Moldovei, se află şi Sfânta Biserică Arbore, ctitorie a hatmanului Luca Arbore. E impunătoare. Arhitectura, pictură aidoma Mănăstirii Moldoviţa, Suceviţa şi Voroneţ. Datorită vremii, parte din pictură este ştearsă. Ne întâmpină o călugăriţă, ce are menirea a da explicaţii şi a o îngriji. Aspectul de mare cetate: curte mare, ziduri groase – punct serios strategic. Nu s-a făcut restaurare. Tot lăsată în părăsire e şi mănăstirea Horaiţa, situată la 20 km. de Târgu Neamţ, într-o poiană înconjurată de culmile Carpaţilor. La început biserică de lemn. În 1867 Arhimandritul Ermoghen Buhuş, ridică o biserică de mari proporţii, de piatră. Are 8 turle – unele de zid – alte de lemn, care dau bisericii o notă aparte, în comparaţie cu Biserica Moldoviţei. Interiorul bisericii foarte grandios, înaltă foarte. Prin proporţiile ei neobişnuit de mari, prin masivitatea ei, prin muţimea turlelor – mai cu seamă – această biserică constituie o notă aparte în evoluţia Arhitecturii moldoveneşti. Exteriorul, înconjurat de schelă de brad grăieşte că s-a încercat să fie restaurată şi consolidată de ani de zile, rămânând părăsită.
“Facem cunoştiinţă cu tânărul stareţ Zenovie, care, emoţionat, ne dă lămuriri întrerupte de oftaturi – probabil unde era în paragină şi avea menirea să o renoveze. Am mai văzut un călugăr împovărat de mulţi ani. Vizitatorii şi două maşini străine – nemţeşti. Când ne vorbea, părea îngândurat foarte. Ne spune că a fost călugăr la catedrala Sf. Patriarhii şi de un an de zile e aici. Zi caldă de august, prin poiene, aproape arse, cu păduri masive în îndepărtări. Pornim spre alte locuri şi mai pline de farmec, mai ozonate: spre cabana “Rarău”, pe un drum forestier în serpentină şi în pante mari. Şoimiţele s-au dat jos. Forţată, căprioara se îneacă de câteva ori, semnul oboselii. Mihail, vulturul, o cercetează. Se întunecase. La lumina unui bec şi a lanternei, verifică motorul. Bănuieşte că pompa e de vină. O scoate, o repară. Mai trec două maşini mici, foarte gălăgioase,  datorită marelui efort. Când trece a treia, întreabă de are o pompă în plus. Cu voce de bariton rosteşte: “Nu am, dar să vedem de este acesta necazul, ori benzina e proastă şi s-a înfundat pe undeva, ori are puţină ben­zină.” Cum tânărul binevoitor era inginer mecanic, ne încurajează să înaintăm. Grupuri, grupuri de turişti treceau tăcuţi, cu tot necesarul, pentru munte în spate. Se înnoptase bine. Lumini de focuri şi mai apoi electrice grăiesc că e aproape cabana “Rarău “. Cum ajungem, ne întâmpină binevoitorul inginer cu întreaga  familie: soţie, şi două fiice, foarte populari şi comunicativi. Mihail plecă la responsabilul cabanei, să vadă de mai are două camere pentru cazare. Ne dă o cameră cu două paturi, acceptabilă, pentru patru persoane.
“Aer foarte curat. Ne aflăm la 1600m. Depănăm cu tânăra familie diverse impresii. Le împrumutăm o pătură: peste noapte mai frig. Urcăm la etajul 3 bagajele. Ne astâmpărăm foamea ce se ivise, la un asemenea urcuş făcut pe jos – şi stimulaţi de un reînviorător aer. Ora 6: înviorarea. Se anunţă zi foarte frumoasă. Privim cu nesaţ Rarăul scăldat de soare, ce semeţ se înalţă, dominând codrii de brazi, poienile şi văile. Totul te încântă, te desfată, te face să rosteşti: “Mari şi minunate sunt lucrurile Tale Doamne, şi nici un cuvânt nu e deajuns spre lauda minunilor Tale” şi “Cerurile şi pământul şi toate făpturile aduc laudă Ziditorului.” Aerul rece, curat, ozonat înviorează pe oricine, tânăr şi mai cu seamă în vârstă. Afară ne întreţineam cu familia inginer Popa, din Târgu Neamţ. În calea uitării, presărăm flori – două fotografii – prinzând, parte din pitorescul cadru natural. Pe o potecă îngustă, printre brazi falnici, urcăm, spre nişte stânci din vârful cărora se desfăşoară văi şi curmături de o rară frumuseţe. Păduri de brazi – tinere – se iau la întrecere, urcând maiestuos spre Rarău, luminat de soare, pare un voinic, ce stă de strajă, având ajutoare de mari nădejdi: văile, poienile şi codrii, cu toată bogăţia: fauna şi flora. Fără saţ priveam. Nu ne mai înduram să plecăm. Tumultul de frumuseţi parcă nemaiîntâlnite, ne-a pus în situaţia să mai zăbovim. Fotografiem, urcuşul pe cele 2 scări de lemn, căutând a prinde cadrul poetic şi binecuvântat de cel ce deţine frumosul şi viaţa – Ziditorul  tuturor bunătăţilor. Plecând, am înţeles de ce această ţară a fost atât de mult râvnită de vecini şi de hoardele barbare, am înţeles de ce atâtea generaţii şi-au dat viaţa, înscriind cea mai mare epopee istorică, uimind chiar duşmanii, prin vitejia, dârzenia şi dragostea de patrie. Am înţeles de ce am intrat în istoria universală, apreciaţi: cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre neamuri, precum strămoşii GETO-DACI. Mai mult ca oricând, am înţeles de ce codrii au brazi mai mulţi, deoarece unde a căzut un erou, a crescut un brad. “Deschizând cartea sfântă a neamului, un sentiment de admiraţie inundă întreaga fiinţă şi totodată, cu smerenie, mă înclin în faţa jertfelor, ca nisipul mării, presărate pe văile, poienile şi culmile Carpaţilor, alungând pe nesăţioşii cotropitori şi statornicind Independenţa Patriei” – gândea marele patriot Nicolae Bălcescu. Am înţeles de ce s-au întrecut V. Alecsandri, George Coşbuc, Gr. Alexandrescu, Alexandru Vlahuţă, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, să scrie pagini nemuritoare, privitor la: vitejia, dârzenia în marile biruinţi. De asemenea, pictorii: Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian au pictat scene, ce au entuziasmat şi vor entuziasma generaţiile prin grăirile:

“Căci nu-i mai scump nimica azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi-o moarte vitejească.”

şi:

“De mori flăcău, ori mori bătrân tot una e
Dar nu-i totuna erou să mori
Ori câine – nlănţuit”

[Copleşit de prezenţa istoriei vii pe acele meleaguri, părintele Sisoe se lasă sufocat de amintirile din istoria Patriei, ce tabără asupra sufletului său uluit; vom sări peste acele pagini.]
“Pornim prin o pădure bogată de brazi, spre schitul Rarău. Lăsăm căprioara să se odihnească, şi mergem printr-un aer foarte ozonat, circa 500m., oprindu-ne din când să ascultăm cântecul şi glasurile, în fel şi fel de tonalităţi, văii ce ne-a însoţit până la schit. Schitul, aşezare în mijlocul codrilor de brazi falnici, cu frunţile întinse spre cer. Porţi mari. Curte mare. Totul reconfortant şi îmbietor, spre meditaţie şi reculegere sufletească. Ne aşezăm pe iarba rece şi curată. Apărând un călugăr, îl rugăm să vizităm paraclisul. După oarece întârziere, apare stareţul înalt, în papuci, fără ciorapi, cam puţin dispus. Descuie şi imediat pleacă la porţi, deschizându-le la apariţia altor vizitatori, poate aşteptaţi. Paraclisul foarte curat. O iconografie adecvată rugăciunii neîncetate, meditaţiei şi tinderea spre smerenie. Ne-au plăcut foarte perdelele cu fond popular, de la Sf. icoane împărăteşti, de la iconostas, perdele lucrate cu multă migală şi râvnă pentru cele sfinte, de o credincioasă din apropiere. Lăsăm o modestă danie pentru întreţinerea schitului, urmată de un pomelnic vii şi morţi. Iată o oază binecuvântată de Dumnezeu, pentru redresarea psihică şi fiziologică, pentru odihna binevenită, pentru toţi cei dornici să urce pe Rarău, spre a vedea ceea ce nu a gândit şi în altă parte nu mai văd. Veşnică pomenire şi cuvinte de laudă pentru cei ce au statornicit acest schit, în mijloc de codri, prilej de rugă neîncetată, plină de evlavie şi mari nădejdi în ajutorul lui Dumnezeu, am inserat în registrul pus expre ca vizitatorii să-şi exprime gândurile. Cu greu ne-am despărţit de locurile pline de grăiri religios- istorice. Pe marginea aceleiaşi văi plină de cânt şi învolburări, mergem domol, căutând a înţelege tot ce a cunoscut şi a legănat din depărtate vremi până în prezent.
“Mulţumiţi, pornim pe valea Bistriţei – cu a ei apă tumultuoasă -, căutând a fixa în minte şi ochi tot ce-i frumos. La Ditrău poposim pentru a vedea impunătoarea catedrală catolică. Pe malul Bistriţei, în adierea vântului, ne astâmpărăm foamea. Câteva clipe, lăsăm să defileze tot ce am văzut, spre a nu se uita, spre a fi pilde de înfăptuiri şi de mari trăiri religios-istorice. La Gheorghieni – din piaţă – luăm struguri, roşii şi ardei. Piaţă bogată. Când soarele apunea, am sosit la cuibul nostru drag, întâmpinaţi de dragii noştri, cari ne-au suplinit în lipsă. În fugă, fiecare am arătat ce ne-a încântat mai mult. Ţin să mulţumim vulturului Mihail-Nicolae şi Magdalenei – şoimiţa -, cari au avut marea plăcere ca împreună să parcurgem traseul arătat, pe cât mi-a fost cu putinţă, dându-mi prilejul să inserez cele fireşti, flori pline de frumuseţi, pline de parfum şi de mari grăiri, presărate în calea uitării. Dumnezeu le ţie darul, spre a mai vedea la timpul potrivit, alte mândre locuri nevăzute: Maramureşul, Crişana, Clujul, Munţii Apuseni etc, locuri cari, asemenea celor văzute, să ne dea puteri sporite, înţelegând că viaţa aşa merită a fi trăită, bucurându- te la maximum de ceea ce Dumnezeu, cu atâta dragoste, a dăruit acestui neam, pentru a-şi însenina gândurile, a-şi descreţi frunţile şi a putea spune: “Mari şi minunate sunt lucrurile Tale Doamne şi nici un cuvânt nu e destul – de ajuns, spre lauda minunilor Tale” şi “Facerea mâinilor Tale supune tăria” şi ” O de ce nu am zece vieţi, ca să te cânt, Natură” sau
“Sus senin şi jos verdeaţă,
E păcat să nu trăieşti,
Când îţi este dat,
Să trăieşti pe pământ o viaţă.”
“E păcat să nu cunoşti această mândră Patrie, dăruită cu atâta măiestrie de dătătorul tuturor bunătăţilor, ce pe bună dreptate s-a rostit:

“Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai”.

“Am trăit momente de neuitat, prilejuite prin drăgălăşenia fiilor noştri: Mihail – Nicolae şi Magdalena – Elena. Încă o dată, le mulţumim şi-i îmbrăţişăm părinteşte.
17 septembrie 1986
“Ai voştri părinţi: Sisoe Preotul
“Zefirina Preoteasa”.
[Mai urmează şi o evocare a peşterii lui Daniil Sihastru, ieşită din memoria autorului la timpul cuvenit. Capitolul următor constituie o altă scriere a părintelui Sisoe.]

Tags

Related Posts

Share This

6. Oseminte ratacite

6. OSEMINTE RĂTĂCITE

“Boteni, 18.05.1987
“Căutarea Eroului IOAN GHE. JINGA – Caporal – căzut pe plaiurile MOLDOVEI, în 1944, 22 August”
Date biografice: “S-a născut în anul 1909, 6 Aprilie, ora 6-18-, în mândra com. Boteni – Muscel, din părinţi agricultori: Gheorghe – ardelean, din satul Peştera, de sub Piatra Craiului, com.Moeciu-de-Jos, jud. Braşov, reuşind, copilandru fiind, cu vrednicii de pomenire unchi Ghe. şi loan Duţescu, ca din cauza marilor prigoane Ausrto-Ungare, să treacă munţii, stabilindu-se în Boteni, alături de mulţi ardeleni, veniţi de la Poiana Braşovului şi Poiana Sibiului, formând cătunul Ungureni, iar mama Polina, fiica moşneanului Paraschiv Mitu, vlăstar al căpitanului OPREA LAMBESCU – căpitan în armata martirului TUDOR VLADIMIRESCU – rămânând în Boteni, după uciderea mişelească a lui TUDOR, pe drumul Târgoviştei, de către eteriştii lui Ipsilante. Rămânând aici, se stabileşte lângă valea, ce i-a dat numirea Băneasca, după numirea comunei, unde avea familia, în Oltenia nemaiînapoindu-se de teama Turcilor ce îi urmăreau. Ridică o frumoasă gospodărie, câştigând aprecierea moşnenilor, ce îl strigau “Căpitane”. Prin daniile şi aportul adus la ridicarea monumentalei Biserici, a fost răsplătit cu numele de ctitor trecut în pisania Sf. Bisericii şi pe Sf. Evanghelie, a căror coperţi au fost argintate de dânsul, şi care se păstrează şi astăzi.
“Flăcăul Dumitrache, lăsat în faşe, când tatăl s-a înrolat în armata lui Tudor, cercetând din sat în sat, apucându-l noaptea în Boteni, odihnindu-se lângă valea Băneasca, mirat foarte de numirea ei aidoma cu comuna lui, şoapte tainice îl încredinţează de găsirea tatălui, doar era chemarea sângelui. Oprea văzând că tânărul călător nu pleacă, trimite argatul, întrebând pe cine caută. Nu mică i-a fost mirarea, descoperind, după îndelungate întrebări, că e fiul Dumitrache. Mare bucurie, mare petrecere, regăsirea tatălui, întâlnirea cu fiul lăsat în faşe. Aduce suta de oi şi se căsătoreşte în comuna Boteni – Muscel, având 2 fii: Gheorghe şi Petre, fiecare având vlăstare între care şi Maria, fiica lui Petre, mama Polinei, Ioanei, Mariei şi a lui Alexandru. Polina a avut 12 copii. Ioan – eroul -, fiind cel mai mare şi care alături de părinţi, a fost sfătuitorul şi îndrumătorul tuturor fraţilor, până în anul 1941, când s-a sunat mobilizarea şi începerea nefirescului război. Şcoala primară în com. Boteni, 5 clase.
“De mic a cunoscut lupta vieţii. Tatăl împresurat de vlăstare, dornic a-i crea un viitor bun, îl dă ca băiat de prăvălie marelui comerciant Ologescu Ioan, din Câmpulung-Muscel, ce avea 3 prăvălii. Descurcăreţ fiind şi drăgălaş, – tânără speranţă -, câştigă aprecierea stăpânului, care pe an ce trece îl ia ca vânzător de mare încredere, încredinţându-i mărfuri pentru târgurile anuale, ba mai apoi, dându-i pe seamă una din prăvălii.
“Murind stăpânul, se asociază cu tânărul comerciant de mare vază Nicolae Roşoiu, ca după 3 ani să deschidă prăvălie proprie, tot în Câmpulung-Muscel.
“Fiind binevoitor cu clienţii din oraş şi satele vecine, era foarte căutat, avea o vânzare de invidiat.
“Sunând mobilizarea, nefiind căsătorit, cheamă pe mama Polina şi fratele Sisoe – Licenţiat al Facultăţii de Teologie Bucureşti, şi le încredinţează actele şi inventarul prăvăliei, plus un caiet cu datornicii din oraş, Boteni şi comunele vecine, ce ridicaseră mărfuri pe datorie în valoare de un milion şi jumătate. Spune fratelui Sisoe – separat -, “rămâne acest caiet la mama – ştiind şi tu de el. De nu mai vin, să zică toţi bogdaproste şi să mă pomenească în pomelnicele lor”. Fratele Sisoe, la desele stăruinţi, deoarece era singurul care se putea salva, întrucât fratele Gheorghe era deja mobilizat, iar fratele Valer – inginerul CFR – urma, se hotărăşte să se căsătorească. Anunţaţi, vin în permisie ambii fraţi, bucurându-se foarte, parcă ar fi fost nunta lor. Ba au venit – 25 dec. 1943 – şi la botezul nepotului Mihail – Nicolae, actualul inginer, cel binevoitor ca să plecăm în necunoscut şi să-l găsim pe fratele Ion.
“Pe 18 august 1944, vine în altă permisie. Cu toate stăruinţele părinţilor, a fratelui Sisoe – preot la Parohia Lucieni, cerută expres spre a fi alături de părinţii buni, bătrâni şi împovăraţi, şi de unchea ce îl înfiase, rămânând sprijinul de nădejde, deoarece la 11 ianuarie, unchiul Nicolae a decedat la spitalul Câmpulung Muscel -1941 – , nu a voit să mai întârzie – putea -, având întâlnire cu un tânăr din com. Lereşti – militar în termen, justificând, ”cu el am vorbit, cu el plec, mă aşteaptă în Câmpulung, vreau să mă ţin de cuvânt”. A 2-a zi s-a făcut spargerea frontului la Iaşi – 22 August 1944 – şi în grozava retragere în condiţii ce nu se pot descrie, fiind cu fratele Gheorghe într-o maşină militară, mulţi soldaţi şi un colonel – urmăriţi de avioanele inamice ce-i mitraliau, la ordinul Colonelului, ”fugiţi şi apăraţi-vă cum veţi putea!”, îngrozit de iadul deslănţuit, trupuri nevinovate rămase fără capete, fuge prin porumbişturi strigând ”Hai, Dede!” – aşa îi spunea în intimitate fratele Gheorghe -, rămas, forţat de Colonel, care l-a ameninţat cu împuşcarea de-l părăseşte, să protejeze arhiva regimentului. Fiind singur, a tot fugit, ocolind satele – aşa era tactica – nu în grup, ci izolaţi. E găsit lângă un izvor de pe plaiul satului Frumuşelu, com. Muncelu, de camaradul de arme, Iosif Bâlcan din com. Văleni – Dâmboviţa, plasa Muscel, care la îndemnul de a-l urma, spune  ”Nu mai pot”.
“Găsit de copiii ieşiţi cu vitele la păscut, aceştia auzind vaiete, nu s-au apropiat. S-au mulţumit să spună părinţilor, cari de frica duşmanilor, abia a 2-a zi s-au dus, găsindu-l mort.
“Medicul cu moaşa comunală, constatând decesul, încuviinţează înmormântarea. Cum Preotul Bisericii Frumuşelul era fugit, credincioşii prezenţi au invitat pe Pr. Ioan Vlad, de la Sf. Biserică Fundătura, vecină, şi credincioşii: Gheorghe Elena Moise, neavând copii, erau morţi, hotărăsc înmormântarea, credincioşii prezenţi, cinstindu-l  ca pe un erou al lor, făcându-i toate rânduielile creştineşti, ba şi cele după 7 ani. Mama Polina văzând că nu mai vine, unde auzea de venirea soldaţilor rătăciţi, sau a prizonierilor, an de an mă deplasam spre a culege veştile dorite. Fără a-i spune, spre a nu-i spulbera speranţa că trăieşte, scriu Preotului de la Biserica Frumuşelul, mai multe scrisori. El îmi răspunde la scrisoarea trimisă prin finul Tudorel Bădescu, ce făcea stagiul militar în Tecuci, şi care, la stăruinţa mea, s-a interesat la camarazii de armă din Frumuşelul, rugându-i să ducă scrisoarea la Preotul lor. În 23.03.1955, primesc următorul răspuns:
“”Prea cucernice Părinte,
“”Eu, subsemnatul Ghe. Croitoru din com. Muncelu, raionul Zeletin, reg. Bârlad, am primit plicul de la D-voastră, pe care l-aţi trimis Preotului nostru din parohie şi citind cuprinsul lui am văzut durerea sufletului D-voastră, că întrebaţi de fratele D-voastră, răposatul Ioan Jinga, caporal, şi să ştiţi că am primit plicul pe ziua de 20.03.1955 şi pe ziua de 21 m-am interesat, ştiind de el. Şi chiar m-am găsit cu cântăreţul Bisericii şi cu oamenii cari au făcut racla şi cari l-au înmormântat. Să ştiţi că aşa este după cum v-am spus de Caporalul Ioan Jinga. Este înmormântat în comuna noastră, Parohia Frumuşelul, pentru că noi avem 2 parohii în comună, că este înmormântat cu Pr. nostru Ioan Vlad, al parohiei Fundătura. Dacă vreţi să-l desgropaţi şi să-i luaţi oasele acolo, veniţi cu acte în regulă -formă -, că este îngropat la Bis. Frumuşelul de pe cum aţi întrebat pe preotul nostru. Noi ştiind că s-a găsit mort pe ’44. Atunci noi v-am dat răspunsul, ştiind noi de el, răspunzând la scrisoarea dată de soldatul Bădescu Tudorel din satul D-voastră, iar el a dat-o soldatului Vasile Ivanciu de la noi şi dânsul a predat-o nouă. Noi vă  facem cunoscut că aşa este cum v-am spus. De va fi să veniţi, să ne faceţi şi nouă cunoscut, să vă dăm şi noi concursul. Încheind aceste rânduri, Vă sărutăm dreapta, Părinte. Iscăleşte Ghe. Croitoru…”
“Am păstrat scrisoarea fără a spune mamei. An de an plecam pe la prizonierii aflaţi, adunând date de tot felul, rămânând mama încredinţată că trăeşte şi într-o bună zi va veni. Aflând de un prizonier din Conţeşti – Racoviţa – Muscel, nu-l găsim acasă. Soţia ne spune: ”Nu prea spune. Îl aşteptaţi pe poteca zăvoiului, nu vrea acasă la Piteşti.”
“Cum caii şi pe mama i-am lăsat în sat, am plecat cu soţia spre zăvoi. Cum trebuia să trecem Argeşul, nefiind pod, fără vreo jenă îmi spune: ”Vă trec în cârcă, Părinte, altfel nu avem.” Cu greu traver­săm Argeşul, fiind mare în locul acela. Văzând că nu vine, îmi descrie soţul şi-mi spune să-l aştept. De pe chip şi atitudinea sperioasă aflu de dânsul. Cam greu a răspuns că este el, prizonierul venit. Cu toate că m-am legitimat, vedea în mine un spion. Mi-a spus, că a fost în lagăr timp de 2 ani, în U.R.S.S., că era un om foarte bun, foarte milos, şi că se gândea mai mult la mama şi cele 2 surori, că a fost comerciant în Câmpulung – Muscel. Date foarte precise, făcând să cred că este în viaţă. ”După 2 ani, era şeful lagărului nostru. Ne ducea în pădure lemne şi răspundea de noi. Cum era un om milos, pleca prin sat şi ne aducea alimente. Aflând comandantul lagărului îl ridică şi îl duce la lagărul nemţilor. Ne-a părut rău de aşa bunătate de om. N-am mai aflat apoi nimic de dânsul.”
“Informaţiile primite se potriveau cu felul vieţii lui şi m-au pus în mare derută. Să cred scrisoarea sau ce a spus prizonierul? Când i-am spus ce zicea de soţie şi copii categoric mi-a răspuns: ”nu era căsătorit” şi că îi pare rău de mama şi de cele 2 surori, cărora le-a lăsat prăvălia de nu va veni. Tot timpul cât am stat de vorbă se uita în toate părţile, precum păsările câmpului, când îşi caută mâncarea. Se albise la faţă. Tare neliniştit era. ”De ce vă temeţi? doar sunt Preot şi mă interesez de un frate pierdut.” Îmi răspunde cu ochii în jos ”şi aerul din jurul meu e spion”. Mirat foarte, îmi cer scuze de neliniştea provocată, îi mulţumesc de veştile date şi spre încredinţare îi spun că în sat se află şi mama mea, ce vrea să audă asemenea veşti. ”Nu, v-am spus D-voastră, în sat nu vreau să mai vorbim.” Mă conduce până la pod, ce era mult departe de sat şi-mi spune: ”Mergeţi singur şi nu mă aşteptaţi.” L-am înţeles. Ne-am luat rămas bun de la soţie şi i-am mulţumit de marea bună-voinţă avută. Bucuroasă mama de veştile primite, plecăm încredinţaţi că trăieşte.
“An de an cercetam, mergând şi la alţi prizonieri. Fiecare ne spunea câte ceva, dar nimic sigur pentru dânsul. Aveam copii mici. Obligaţiile familiale, profesionale şi cetăţeneşti creşteau, ba trecut şi în nefireasca clasă a chiaburilor, nu eram nicidecum păsuit de obligaţiile cari an de an se măreau. În 1959, moare tatăl. Apar alte greutăţi. Fratele Gheorghe, venind de pe front, bolnav, caută să-şi pună la punct măcelăria ce avea în Câmpulung – Muscel, cerându-mi sprijinul. Surorile aveau nădejde tot în mine, ca frate mai mare şi mai experimentat. Mi-am zis: Înainte şi numai înainte.
“Ajut, împreună cu mama adoptivă, pe sora Aneta în şcolaritatea superioară “Şcl. Profesională AMIRA ” Bucureşti. Particip la casătoria ei cu tânărul Ioan Marin, fiul învăţătorului Marin, din Malul cu Flori – Muscel, fiind învăţătoare în acea comună. În 1959, octombrie 18, sunt ridicat noaptea de lângă cei dragi, pentru cercetări şi ridicat am stat 8 luni la Miliţia şi Penitenciarul Piteşti. Găsit nevinovat, la 10 mai 1960, sunt pus în libertate, cu menţiunea ”Fiind nevinovat, poate ocupa orice servici la stat.” Având pe cei 2 copii: Mihail şi Sonia în şcolaritate superioară, cheltuielile an de an se măreau şi ca atare a merge după fratele la Moldova uşor nu se putea, plus că voiam ca mama, ce mult îngrijea de toţi, să trăiască cu gândul că, într-o zi va apărea, şi pe nesimţite, au trecut ani după ani şi visul – căutarea fratelui – nu l-am împlinit. În 1970 mama moare cu dorul şi credinţa că fiul cel mare trăieşte.
“Cum fiul Mihail era Inginer la Porţile de Fier şi participa efectiv an de an la cea mai grandioasă operă “Hidrocentrala Porţile de Fier 1″, unde datorită muncii asidue şi conştiente a fost răsplătit cu Ordinul Muncii cl.I, iar apoi fiind numit şef de lot pe Argeş, pentru ridicarea altor microcentrale, şi în final fiind luat la minister şi folosit la inspectarea altor Hidrocentrale din ţară, nu a putut să-şi facă pas spre a căuta pe fratele. An de an îi spuneam: ”Am un vis, când crezi să-l împlinim?”
“Procurându-şi maşină, părea că se apropie împlinirea visului, dar e o vorbă: Omul propune şi Dumnezeu dispune. Ministerul propune să plece în Germania Democrată, pentru specializare: Informatică, stând în Leipzig, Dresda şi Erfurt un an, an de un real folos profesional şi cultural. Apar greutăţi; fiica cea mică, ostracizată în şcolile din Câmpulung-Muscel; reuşind la Liceul Pedagogic cu medie de intrare, e înscrisă pe 6 liste promovată, dar când să o afişeze, apare şeful raionului Muscel, Debu, care revăzând listele şi observând că e o fiică de preot promovată, o şterge şi îl trece pe un nepot, ce avea notă mai mică. Nevoit să plec la altă şcoală din ţară, prin bunăvoinţa cumnatei şi fratelui Vaier, e înscrisă la Liceul pedagogic din Arad, reuşind în urma concursului dat şi rămânând 4 ani, pentru calificare. Răul făcut la Muscel, a fost un mare bine, că pe lângă şcolaritate, a făcut cunoştinţă şi cu şcoala vieţii, cea mai mare şcoală a omului. Am văzut împlinirea sfatului: Binele ades vine pe urmele mâhnirii şi o zâmbire dulce după un amar suspin. Şi aşa reţinut şi mult obligat, deoarece din 1957 m-am transferat la parohia Boteni, unde obligaţiile profesionale erau cu mult mai mari, plus căsătoria fiilor: 1969, Aprilie – Sonia, 1973. 03 – Mihail, iar Paula 1977. 02.
“An de an obligaţiile de tot felul mărindu-se, visul tot vis a rămas. Am zis: Când va sosi vremea îl voi împlini – toate la timpul lor. În vara anului 1986 – August – proiectăm o frumoasă excursie la Mănăstirile din nordul Moldovei, cu precizarea: să trecem şi pe la Tecuci, spre a afla de fratele Ioan. Propunere bună, dar neîmplinită. Furaţi de Mănăstiri, schituri, privelişti, timpul nu ne-a mai permis a da pe la Tecuci, terminându-se concediul fiului şi norei Magdalena. Visul rămâne iar vis.
“Mai amintind fiului Mihail, îmi spune: ”În luna Mai 1987 mă pregătesc – benzină, etc. Şi vom merge.” Din vrerea lui Dumnezeu – optimişti foarte – luni 11 mai 1987, ora 14, pornim în căutarea eroului Ioan, mânat de gândul: Ce bine şi ce frumos, când sunt fraţii împreună – moartea nu ne desparte, mai mult ne apropie.
“Pornim spre munţi. Fiind cald, ne oprim până în intrarea în Moieciul de Jos. Respirăm aerul curat şi ozonat. Cu nesaţ privim spre Piatra Craiului, locurile copilăriei tatălui Gheorghe şi a tuturor rudelor, norocoase a trăi în aceste atrăgătoare locuri. La răsărit se înalţă semeţi Bucegii, ce cu zăpada brăzdată par mai luminaţi, mai gigantici, mai mari paznici ai Patriei. Ajungem în Braşov urmărind indicatoarele, spre a merge spre Prahova şi de aici la Buzău.
“La ora 17 înaintăm spre Muntele Roşu, dând de cabana “Muntele Roşu”, ce era în curăţenie totală. În faţă semeţi se înalţă munţii Ciucaş – Zăganu -, ce au vârfurile ca dinţii fierăstrăului. Pe alocuri zăpada îşi arată puterea. Oile cu ale lor tălăngi, câini şi ciobani îşi vedeau de cinul amiezii.
“Ora 19 sosim la Mănăstirea Cheia. Nori negri năvăleau, din toate părţile. Picuri de ploaie şi zăpadă se anunţă. Un vânt rece ne pălmuie obrajii. Ne întâmpină fratele – în călugărie – Lazăr, gospodarul Mănăstirii şi fratele – în călugărie – Vasile, responsabil al ornamentaţiei Mănăstirii – curte etc. Cunoaştem şi pe maica Amfilohia, care la ordinul Cuv. Stareţ ne face focul în camera repartizată, cameră cu 2 paturi. Cuviosul Stareţ Eugen Boca – ardelean – ne invită la trapeză, spre a ne ospăta. Bucuros de aşa oaspeţi, plecaţi cu scop măreţ creştinesc şi românesc, stă alături de noi, deşi ne-a spus că e mâncat, spre a nu ne refuza gustă din caşcavalul, specific Muscelului şi ne onorează cu lapte dulce proaspăt şi lapte bătut, ce cu mămăliguţă era bun foarte. Depănăm cele fireşti, privitor la mănăstire, la vizitatori, deoarece era şi este loc de odihnă pentru preoţi şi familiile lor. Mănăstirea impunătoare, plasată în mijlocul curţii, foarte mare şi foarte curată. Primele schituri au fost ridicate de ciobanii ardeleni, veniţi cu familiile lor, fugiţi de persecuţiile Austro- Ungare. Apoi Ghica-Vodă ridică această mult grăitoare oază spirituală.
“Cum Lazăr era de servici la clopotniţă, fiul Mihail vine cu el în cameră, spre a studia harta indicatoare a com. Muncelu, ce nu o putea găsi nefiind trecută pe hartă deoarece, după reorganizarea administrativă, multe comune au fost omise din noile hărţi. Caută Raionul Zeletin, nu-l găseşte, ci numai Valea Zeletin. Căutând 2 ore, ajungem la concluzia că Raionul Zeletin ce ţinea de Reg. Bârlad nu mai figurează în prezent şi ca atare, trebuiesc găsite alte hărţi noi. Eu mă delectam cetind articole I. P. Sf. Mitropolit Antonie al Ardealului, articole ce nu te mai saturi cetindu-le şi recitindu-le. Fiind târziu, trecem la odihnă, având fiecare pat curat. Cald s-a făcut, Moş Ene îşi face apariţia. Afară lună plină, dând mănăstirii şi mai mare maiestate, de asemenea chiliilor, exterior bine întreţinute.
“La ora 6 deşteptarea. Luăm micul dejun. Onorăm ospitalitatea şi buna cuviinţă, dând maicii Amfilohia răsplata firească. Mergem în Paraclis – foarte curat şi bogat în Sf. Icoane îmbietoare la meditaţie şi rugă fierbinte. Lăsăm Cuv. Stareţ Eugen un pomelnic cu viii şi morţii familiei, alături de o modestă şi grăitoare danie, pentru nevoile mănăstirii. Ne urează succes în găsirea eroului. 

“Plecăm, mai încredinţaţi că vom birui. Ajungem la Mănăstirea SUZANA, mănăstire de maici. Totul în mare curăţenie şi ordine. Chiliile bine întreţinute. Luăm model de hote, făcând o schiţă sumară, necesare hotelor ce voiam a le face la Biserica noastră… Ascultăm cântecul văii Suzana şi plecăm mai departe. Localităţi frumoase, păduri cari de cari mai bogate şi mai frumoase. Pe un traseu încântător ajungem la Mănăstirea Crasna, aşezată în creierii pădurilor de fagi, paltini şi brazi. Valea Crasnei foarte gălăgioasă.Trecem pe o punte lungă, ce se clatină la fiece pas. Mersul prin pădure, în zig-zag, îţi dă puteri, prin aerul curat şi cântecul fără întrerupere al păsărilor, care mai de care mai plăcut. După 1/2 oră de mers, sosim la Mănăstire. Curte mare plină de flori şi iarbă. Totul bine aranjat. Ne întâmpină Cuv. Nicodin, ce ne dă explicaţiile necesare de ştiut. În pridvor, Sf. Icoane, grăind crezul credinţei noastre şi din viaţa D-lui Isus Hristos, Sf. Nicolae, Sf. Botezătorul etc. Cercetăm colportajul: luăm o troiţă – jertfa d-lui Iisus Hristos, alături Sf. Maria şi Sf. Ioan Evanghelistul. Pentru nepotul Andrei iau o Sf. cruciuliţă cu lănţişor, pentru a o purta permanent, spre ocrotire de acţiunea celui viclean. De asemenea, am luat pentru mers cu Sf. Botez o Sf. Cruce uşoară, din lemn, reprezentând Răstignirea D-lui, Iisus Hristos. Amintiri grăitore. Suntem invitaţi în trapeză. Pereţii aveau scene biblice. Totul curat, totul plin de răscoliri sufleteşti. Surpriză. Deşi atunci ne-am cunoscut, suntem serviţi cu sarmale, ţuică de prune, producţie proprie din prune. Mai pe urmă aduce şi un vin rozaliu, ce nu te îndurai să-l laşi în pahar. Cum în maşină aveam probleme cu căldura, m-am rezumat la un pahar, cu toate că bunătăţile aduse, cornuri, fursecuri şi alte prăjituri cereau consumul natural al lui Bahus. Cum stareţul deschide discuţia problemelor de viitor, pentru mai binele Mănăstirii şi uşurarea vieţii călugărilor, deapănă ideea procurării luminii electrice, prin instalarea unui agregat în valea Crasnei. ”Avem promisiuni din partea unui inginer de la Timişoara care ne dă o turbină, urmează să facem barajul. ” Mă uit la Mihail. Radia de bucurie că le poate veni în ajutor, fiind specialitatea lui, doar lucrase la Argeş şi 7 ani la Porţile de Fier 1. Îl aud: ”De voiţi, eu vă pot fi de un real folos. E specialitatea mea.” Feţele spuneau totul. Radiau de bucurie că au găsit omul care să le vină în ajutor. Iarăşi Mihail, ”de voiţi şi credeţi, peste două săptămâni vin cu proiectantul şi specialiştii necesari pentru măsurători şi pentru a hotărî de se pretează valea, prin debitul ei de apă.” Zâmbind, aprobă. Cum fiul e dornic de locuri solitare, pentru recreere, meditaţie şi liniştea firească pentru a termina lucrările începute, e mulţumit foarte că, prin împlinirea aducerii electricităţii, are uşa deschisă oricând. Freamătul codrilor, cântecul păsărilor, al apelor şi mediul înconjurător sunt tonice pentru organismul îmbâcsit cu toate toxinele alimentare şi ale aerului mult, foarte mult poluat al Bucureştiului.
Bucuroşi foarte, ne luăm rămas bun, încredinţaţi şi unii şi alţii, că cele vorbite se vor împlini. Le-a părut rău că nu au putut să ne dea lămuriri asupra localităţii Muncelu, din fostul raion Zeletin. ”Nu cunoaştem. Am auzit de o vale Zeletin şi de un sătuc.” Optimişti, mergem mai departe, depănând gânduri cari mai de cari mai senine. Întâlnim peisaje frumoase foarte. Totul te încântă, poienile cu bogatul lor verde, văile cari mai de cari mai gălăgioase, mai pline de cântece, în fel şi fel de melodii, pădurile, bogate în fel şi fel de copaci şi fel şi fel de cântăreţi, ce nu mai înceată a desfăta pe fiecare, tânăr sau bătrân, fără a avea dirijor. Pădurea, adevărată sală de operă. Nu ştiai ce să priveşti mai întâi.   Peste alte cadre, alte frumuseţi. Nu-i monotonie în blagoslovita noastră ţară. Poate de aceea am avut atâţia cotropitori, căci prea a fost înzestrată de Dumnezeu, să fie mândră tare, să fie “o gură de rai”. Aparatele noastre: mintea, ochii, filmau incontinuu. Totul era prea frumos. Voiam ca nimic să nu ne scape. Adevărat “mari şi minunate sunt lucrurile tale Doamne şi nici un cuvânt nu e de ajuns spre lauda minunilor Tale”.
“Încântaţi de toate, dăm peste opera  lauda minunilor opera marilor cioplitori în piatră. Adevăraţi coloşi modelaţi în fel şi fel de forme, conform gândirii, con­form simbolismului. Faţă de asemenea peisaje, oboseala dispare, migrenele cu care plecasem au dispărut. Era şi vârsta 72 ani vârâţi în sacul de la spate. Până să plecăm stam pe gânduri, vremea lunii lui Mai, prin poluarea ei şi mai mare îmi crea o stare plină de indispoziţie. Mi-am făcut bagajul îngândurat: pot sau nu pot. Mi-am zis: Am o chemare, mă cheamă fratele ce m-a iubit foarte mult, se cade să-l iubesc şi eu, cinste pe cinste. Înainte. Visul mult dorit trebuie împlinit. Pot, nu pot, trebuie să pot. Tot ce am văzut şi o să mai văd mi-a dat puteri, dând la o parte slăbiciunea ce încerca să mă oprească de la gândul cel bun.
“Pe negândite ajungem la Mănăstirea Ciolanul. Un călugăr între vârste, ne primeşte voios. Mărturisim scopul plecării şi dacă ne poate veni în ajutor cu vreo hartă pentru a putea găsi Com. Muncelu. ”După ce ne vizitaţi, vom merge în cancelarie, spre a ne orienta.” Mănăstirea are 4 Sf. Biserici. Una e folosită de cei bolnavi de nervi. Se slujeşte cu rândul. Chiliile foarte vechi. Unele dărăpănate, altele în refacere. Mergem la cancelarie. Cu toată bună-voinţa Pr. Stareţ nu am găsit nimic. Nu ne descurajăm. Trebuie să găsim o hartă nouă. S-au schimbat localităţile. Cu părere de rău îşi ia rămas bun de la noi, având dorinţa să rămânem. Înţelegând marele scop, ne urează deplin succes. Cu brâncile pe porţi, ne salută ultima oară. Reieşea că îi părea rău că plecăm.
“În Focşani văzând doi bătrâni, le solicităm cunoştinţele. Dacă ştiu de Com. Muncelu, şi unde e. ”Am auzit de ea de mult. Acum n- am mai auzit.” Stăm în Focşani o oră. Căutăm o cunoştinţă. Nu e acasă. Mergem la şcoală. Nici acolo nu e. Singura în măsură să ne dea o indicaţie. Abia târziu apare. Nefiind soţul acasă, nu a putut să ne dea prea multe lămuriri.
“Lăsăm ca un îndrumător de la Dumnezeu să ne apară în cale, ştiam că ani de zile ne-a preocupat, imposibil să nu reuşim. Întrebăm pe un miliţian, el ne zice: ”mă luaţi şi pe mine.” Ocazie să-l descoasem privitor la localităţile dorite. Ne spune: ”S-au făcut multe restructurări. Căutaţi hărţi noi.” Nu găsim. Aproape de Panciu, luăm un altul. Ne spune la fel. Ne invită, spre a-i vedea vinul. Avea un Otonel foarte bun. Ne-a părut rău că nu am găsit o damigeană, cu toată stăruinţa. Cazăm la hotelul din Panciu. Hotel modest, curat, camera de la etaj. Ne-am odihnit mulţumitor. Întâlnim iar 2 bătrâni. Ne spun: ”Au fost. Căutaţi la sfaturi.” La primul sfat, Străoane, prin bună-voinţa Primarului şi a Secretarului, aflăm în buletinul oficial că Com. Muncelu depinde de Com.Glăvăneşti, şi că a existat şi raionul Zeletin, dependent de Reg. Bârlad. Lumina începe să se ivească. Spre mai multă încredinţare, căutăm Preoţi locali: Pr. Tălâmbă şi Pr. Mititelul. Pr. Tălâmbă era la băi la Herculane. Găsim pe Pr. Mititelul, Preot tânăr, foarte ospitalier, ca toţi bunii români.
“Ne serveşte din vinurile proprii, un vin roşu ţinut în cramă, la 20 m. adâncime, unde am fost invitaţi, să ne dea de la izvor vinul solicitat. Suntem în Vrancea şi, ca atare, nu cunosc localităţile de lângă Tecuci.
“Bucuroşi că nodul greu înnodat e pe punctul de a se desnoda, în oraşul Tecuci, mergeam normal, fără să fie trecere de pietoni, o copilă ca de 12 ani părăseşte trotuarul şi ca o nălucă trece în pieziş prin faţa maşinii. O luăm spre stânga rapid, o frânare bruscă urmată de un guiţat al roţilor, spre mirarea pietonilor bariera diavolului e trecută. Fata fugea şi se uita înapoi. A fost o mare încercare, o mare cursă întinsă de diavol ca să nu ne putem împlini visul. Ne-am închi­nat că am scăpat fără vreun merit personal de accidentul ivit. Era ora 12, miercuri, 13 Mai. Indicatoarele grăiesc: Podul Turcului. Suntem pe aproape. Întrebăm de Com. Glăvăneşti. Imediat ni se răspunde. Mergem ce mergem şi apare grăirea: Frumuşelul, 9 km. De la distanţă se vede Sf. Biserică, ce era aşezată pe un deal, spre a domina şi ocroti tot satul. Căutăm preotul. O bătrână ne spune: ”e plecat la cursuri, iar Doamna Preoteasă e la şcoală.” Puţin mişcată, că nu se aştepta la o asemenea vizită, mai cu seamă că lipsea Părintele. Înţelegând scopul şi oboseala noastră, venind de la Câmpulung Muscel după un erou, trimite fiul după epitrop, spre a-i da cheile şi în prezenţa lui şi a fiului să căutăm registrul de înmormântări, spre a vedea de este înregistrat.
“Venind fiul, ne spune: ”e plecat cu oile şi caprele la pădure” şi că trebuie să vină la masă. Cum doamna preoteasă avea şedinţă, ne întăreşte, că lasă cheile feciorului şi, de vine epitropul, să cercetăm. Căldura mă toropise şi mai cu seamă eram agitat să văd realitatea. Mă bătea gândul: până vine epitropul, să merg în cimitir, poate găsesc crucea. De aceeaşi părere era şi Mihail. Renunţ, considerând că nu-i prea bine să încerc de unul singur descoperirea. Nu-i psihologic, plus că prezenţa mea la epitrop îl face să nu ezite, nefiind Preotul acasă. Nu sosise epitropul. Era ora 14. Rugăm feciorul, ce era ocupat având oameni la lucru. Auzind ce vrem, spune lucrătorilor, ce să mai facă. Soţia epitropului ne aduce un litru de vin roşu şi nişte caş proaspăt. Spre a nu refuza bunul simţ al gazdei, cu toate că ne hotărâsem să nu mâncăm în aceea zi – zi agitată, am luat din caş şi câte un păhărel. Venind epitropul PANAIT MAVRICHE, aflând scopul venirii noastre, fără a sta la masă, cu toate că noi am insistat să ia masa, ne spune:”se întârzie.” Mihail pleacă după chei, iar eu cu epitropul ne ducem la un bătrân, care a luat parte la înmormântare: Vasile Pleşa, ce suferea de un picior şi nu a fost apt pentru front. Cum i-a spus că sunt fratele eroului înmormântat de sat a şi rostit: ”A venit să ridice pe caporalul Ioan Jinga, eroul nostru.” Târând piciorul foarte greu, merge cu noi la cimitir, spre a ne arăta. Mergem în Sf. Biserică, la arhivă. Registrul din 1944 – 1945 nu grăieşte nimic. Spun: ”2 alternative sunt. Fiind chemat Pr. Ioan Vlad de la Parohia Fundătura, l-a înregistrat acolo, sau sfatul neemiţând certificat de deces nu a avut ce înregistra.” Cum timpul nu sta pe loc, plecăm după preotul locţiitor la Frumuşelul. Locuia la Podul Turcului la 20 Km.
“Cum treceam prin com. Glăvăneşti, m-am gândit să ne oprim, întrebând de se afla arhiva com. Muncelu, poate găsim ceva – vreo menţiune, întemeiaţi şi de declaraţia moaşei Adam Ghe. Elena, ce spune:
”Subsemnata Adam  Ghe.  Elena,  domiciliată în satul Frumuşelul, Com. Glăvăneşti, jud. Bacău, fostă moaşă oficială a fostei com. Frumuşelul, în prezent pensionară, declar prin prezenta că îmi amintesc foarte bine, că prin luna august sau septembrie 1944, perioadă în timpul refugiului, am asistat la autopsia Caporalului Jinga Ioan, efectuată de către medicul spitalului Podul Turcului, Troia Laurenţiu, găsit mort pe câmp la punctul Lunca, satul Frumuşelul, şi Caporalul Jinga a fost înmormântat la Bis. Parohială Frumuşelul, în cimitirul Bisericii, de către Pr. Ioan Vlad, în prezent decedat. La această autopsie au asistat şi mulţi locuitori din acest sat din care îmi amintesc pe Nicolae Pleşu. Drept care dau prezenta declaraţie. 1987, mai 13.
ss. El.Ghe. Adam.”

“Deşi târziu, darul Domnului ne-a surâs. Era de serviciu secretara. La auzul dorinţei noastre, i s-a părut un lucru foarte greu. Din mimica şi darea din cap reieşea: căutaţi acul în carul cu fân. La stăruinţele mele, găseşte registrul din 1944, şi după câteva foi date văd numele Ioan Jinga, Caporal, născut în comuna Boteni, fiul lui Gheorghe şi al Paulinei. Ne-am luminat şi mă simţeam mai tare, oboseala şi mila de el, văzând unde i-a fost dat să treacă la odihna veşnică, au dispărut şi vedeam că dorul de a-l aduce la părinţi se împlineşte.
“Spre confirmare îi prezint actul de naştere emis de com. Boteni – Muscel. Ne emite imediat certificatul de deces, act necesar la deshumarea fratelui. ”Eliberat astăzi, 13.05.1987 cu Nr.-369.”
“Spre a nu avea vreo piedică, întreabă la Bacău, pe fosta secretară pensionară, dacă mai cunoaşte asemenea cazuri şi ce forme au mai trebuit a fi făcute. Vorbind şi eu îmi spune să cer părerea fostului Protopop de la Podul Turcului, cunoscut de epitropul Panait. Bătrân fiind şi bolnav, ne spune: ”Aveţi actul de deces, nu vă mai trebuie nimic.” Îi mulţumesc. Plecăm la Pr. Vasile Chilianu, suplinitorul. Găsim pe Doamna preoteasă. ”E plecat la Târgu – Ocna la conferinţă şi e obligat să susţină referatul. Pe la 19 h. cel mai târziu va veni.” Cum Mihail trebuia ca mâine seară, joi 14.05, să fie în Bucureşti, a doua zi la serviciu, iar noi eram doar în posesia formelor, o frământare firească se ivi: când să facem deshumarea? Apare noaptea. Voim să ne ducem la Podul Turcului, la Poştă, spre a vorbi cu Botenii, întrucât ştiau că în seara asta sosim.
“Doamna preoteasă ne oferi telefonul. Am biruit: mâine după masă sosim. Sosind părintele, îi spunem scopul vizitei. Stăruind să meargă, în grabă se hrăneşte, ba ne serveşte şi pe noi, căci soţia trebuia să plece la serviciu – asistentă medicală -. Era ora 20. Sosind şi epitropul cu cel ce se duse în calea dânsului, plecăm, lăsând damigenele cu vin la părintele, spre a avea loc toţi, căci tare rău am stat cât am alergat de colo până colo împlinind formalităţile. Mi-am zis: Atâta pot face şi eu pentru fratele, cu orice risc şi chiar am riscat, căci tensiunea începuse a mi se ridica.
“Mare e puterea lui Dumnezeu . Mâna lui Dumnezeu am văzut-o şi acu asupra mea. Mi-am întărit iar sfatul: “Toate sunt cu putinţă celui ce crede!”, “Toate le pot în Domnul Iisus care mă întăreşte” şi “Când sunt slab, atunci sunt mai tare, că întru slăbiciune prisoseşte Harul” şi “Nu mă voi teme de Rău că Tu cu mine eşti”.
“Recitând acestea, m-am luminat, m-am îmbărbătat şi aşa cum zicea fiul, de nu avem oameni, îl voi scoate eu, m-am gândit că mă voi alia cu el. Dar nu se poate, doi oameni vom găsi. Gânduri peste gânduri veneau cu duiumul, era doar noapte. Toate s-au spulberat, când la chemarea vecinului Bisericii, un bătrân pieptos, în cămaşă, cu lopată şi hârlete, strigă pe alt vecin: ”Hai să scoatem Caporalul, că au venit rudele să-l ridice”. Imediat au apărut tineri şi bătrâni, erau vreo zece. Repede s-a dus vestea. Bătrâni, bătrâne cari au luat parte la înmormântare se întreceau să-mi spună că l-au plâns şi respectat ca pe un copil al lor, socotindu-l eroul lor. Arătându-le fotografia, ”iată frumuşelul de atunci, ce mândru era”. Cum arătase greşit Nicolae Pleşu un loc care era mormânt nefolosit, venind Maria Păucescu, cea care cu naşa Elena Ghe. Moise, în de comun acord cu soţul, i-a făcut înmormântarea şi toate rânduielile până la un an, ba şi după 7 ani, o aud alergând şi strigând cu gura mare ”nu acolo, ci aici” şi ne arată un mormânt împodobit cu flori, ”mormânt săpat şi îngrijit de mine an de an. Veţi găsi osemintele toate la un loc, deoarece le-am scos după 7 ani şi i-am făcut iar rânduieli”. Cum noapte era, cu lanternele nu prea se lumina, fără a cere s-a tras lumină cu un cablu de la vecin şi totul se lucra în cea mai mare linişte şi în perfectă ordine. Deşi se deslănţuise un vânt puternic, urmat de frig, târziu era, ora 22, dau Pr. Vasile o pieptăruţă, iar copiii curajoşi şi toţi cei prezenţi, mai mult de un sfert din sat, strigau în cor: ”A fost Dumnezeu cu el, răsplătind bunătatea lui”. Gestul tuturora m-a mişcat până la lacrimi. Mi-am zis că nu degeaba mi-a spus mie: ”De nu voi veni, datoriile clienţilor să nu le încasaţi, să zică bogdaproste şi să mă treacă în pomelnicul lor”. Era un milion şi jumătate valoarea mărfurilor date pe datorie. Cine îşi aduce aminte de el ştie ce bunătate a pierit, ce popular, ce chip demn de creştin şi de om. Terminând, dăm celor ce ne-au ajutat – tineri şi bătrâni – un litru ţuică de la Boteni şi cele 3 sticle de vin. Când scot să le plătesc, alt gest ce m-a mişcat dându-mi din nou lacrimile, răspund: ”Ne insultaţi, Părinte. Am scos un erou. Atâta se cade să facem şi noi, şi e prea puţin”. Revenindu-mi, îi rog să meargă în Sf. Biserică, pentru a asista la mica slujbă din partea Pr.Vasile, deoarece afară, de vânt se stingeau lumânările. După sfânta slujbă, iau cuvântul, scoţând în evidenţă marele gest al tuturor celor prezenţi atunci ce i-au dat fireasca cinstire, ”cât şi a dumneavoastră, cari fără preget, obosiţi fiind de la munca zilnică, aţi răpit din odihnă ajutându-ne. Grăitor gest. Nu vă voi uita niciodată.Voi spune la ai mei ce cinstire daţi eroilor. Pildă viitorimii. Cum aveţi Sf. Biserică în reparaţie, în amintirea fratelui meu Ioan, las 800 lei, iar Pr. Chilianu Vasile protul paroh, de la Sf. Biserică Fundătura, suplinitor la Sf. Biserică Frumuşelu, având Sf. Biserică reparată complect, iar peste 3 săptămâni resfinţirea, având multe de împlinit, donez, în faţa celor prezenţi 500 lei, tot pentru pomenirea caporalului Ioan – erou”.
“Sf. Biserică Fundătura e impunăroare, aşezată pe deal, dominând toată comuna. De la poartă până la ea, parcurgi 60 – 80 de trepte; ce lucrări se făceau atunci! Interiorul adecvat transpunerii la rugăciune, la înălţarea sufletească. Pictor dotat să coboare cerul pe pământ – la început, cât şi acum la repararea totală a picturii. Era mâna pictorului şi a trupei lui, pictorul CARAMAN, în vârstă de 80 ani. Părintele şi consătenii prezenţi, ne invită să luăm parte la marele eveniment: resfinţirea din partea P. Sf. Episcop al Romanului. Le-am mulţumit de atenţie şi i-am felicitat pentru lucrul făcut, pentru zelul şi dragostea de a avea Sf. Biserică în toată frumuseţea şi curăţenia ei, corespunzând grăirii: “În casa măririi tale în cer îmi pare mie a sta.”
“Târziu fiind, sunt copleşit de emoţie până la lacrimi provocat fiind de sănătoasa gândire şi trăire creştinească – umană a celor care au participat la înmormântarea cu Preotul Ioan Vlad plecat dintre voi, pentru care mult mă rog lui Dumnezeu să-l odihnească în pacea Lui. De asemenea am fost copleşit să aflu că i s-au făcut fratelui toate rânduielile creştineşti până la an şi după 7 ani, mărturisirea Mariei Păucescu, venind pentru deshumare la chemarea epitropului Panait Mavriche, a adus cu sine zece bărbaţi – tineri şi bătrâni – cari când  am voit a-i răsplăti, mi-au spus: ”Ne insultaţi, am desgropat un erou, e prea puţin ce am făcut pentru căderea lui pe câmpul de luptă”.
“Faptul că un sfert din sat era prezent: copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni, mi-am adunat puterile şi gândurile şi stăpânind lucrimile le-am mulţumit de tot ce au făcut socotindu-l, înmormântându-l şi cinstindu-l ca pe un fiu al lor. “Cinste şi laudă tuturor şi celor plecaţi întru veşnicie, cât şi celor prezenţi. Fiţi mândri de fapta dumneavoastră. Se vede că sunteţi demni urmaşi ai lui ŞTEFAN CEL SFÂNT, al strămoşilor cari au ştiut şi ştiu să cinstească eroii căzuţi pe câmpurile de luptă, pentru mai binele tuturora. Sfintele Biserici, puzderie pe plaiurile Moldovei şi în toată România, sunt mărturii peste veacuri de creştinătatea poporului român. Mausoleele: Adam – Clisi, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Valea Mare Pravăţ-Mateiaşul, sunt mărturii de mari grăiri, întru cinstirea eroilor.
“De asemenea monumentele, puzderie în toate localităţile Patriei, sunt marile mărturii de respectul de neuitat al celor “Ce prin avânt de vulturi şi-au jertfit viaţa pentru o clipită şi au făurit cu a lor piepturi o ROMÂNIE ÎNTREGITĂ”. Poporul care îşi cinsteşte eroii merită să trăiască. Dragostea de Patrie este cea dintâi virtute a omului civilizat, deaceea numele celor ce mor, pentru Patrie, trebuiesc păstrate în temple şi scrise în cărţile de aur, rămânând ca un izvor de glorie şi de nobleţe, pentru generaţiile viitoare.”
[Părintele Sisoe continuă tot astfel, mulţumind fiecăruia pentru gestul personal de ajutorare faţă de răposatul erou sau faţă de cei doi căutători ai lui, reluând integral cele de mai sus.]
“Bucuroşi foarte de biruinţă şi de oamenii ce nu pot fi uitaţi, la ora 23 sosim la Pr. Chilianu, ce ne cazează şi deşi Doamna preoteasă era la serviciu în tură de noapte la spital, ne invită să luăm masa împreună, adăugând şi de la noi. Se face ora 1. Se urmăresc în fugă hărţile, spre a vedea dacă putem duce pe pr. Chilianu la Protoerie, cu sediul la Târgu Ocna, unde se ţine şedinţa cu preoţii din judeţ, conferinţă la care participă şi P.S. Episcop al Romanului. Făcându-se calculele fireşti spre a fi la ora 9 la Protoerie, bucuroşi, trecem la odihnă până la ora 6.
“Luăm în fugă micul dejun şi pornim pe alte mândre plaiuri moldovene bine îngrijite şi prin alte sate înşirate ca mărgelele, cu gospodării ce grăiesc de oameni vrednici gospodari. Peste tot peisaje cari mai de cari mai cultivate cu vii şi cereale, pomi fructiferi şi fâneţe etc. Totul variat, totul plăcut ochilor, totul descreţind frunţile şi înseninând gândurile. Am ajuns la 8.45. În curtea Protoeriei, preoţi de toate vârstele. Dăm bineţea firească şi ne îndreptăm spre a vizita Sf. Biserică. Impunătoare, ca de altfel toate Sf. Biserici Moldovene. Pictura foarte veche, ce urmează a fi refăcută, din informaţiile date de cântăreţul bisericesc. Cum preotul Chilianu era precizat să susţină referatul, ne luăm ziua bună, îmbrăţişându-ne şi urându-i sănătate întregii familii, deplin succes la referat, alese şi bogate realizări preoţeşti, familiale şi sociale. Ne oprim în oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru cumpărături necesare reînmormântării. Găsim zece pâini, zece sardele de peşte, 3 kg. peşte pregătit, pentru împărţit. La marginea oraşului, o mulţime de inşi amatori să meargă la Braşov, întrucât cursa de Braşov nu mergea. Luăm o doamnă.
“Traversarea munţilor, prin pasul Oituz, foarte încântătoare. Păduri şi văi de toată frumuseţea. În Târgul Secuiesc ne oprim. Găsim 100 de cornuri foarte proaspete şi bine lucrate. Cumpărăm 18 farfurii, 18 batiste, necesare tot la împărţit, întrucât odată cu reînmormântarea fratelui, o deshumăm şi pe mama Polina, prilej de întâlnire cu părinţii. De altfel, aceasta mi-a fost şi dorinţa, să fie împreuna, că prea mult l-a plâns şi prea mult l-a aşteptat să vină.
“La ieşirea din Moeciu de Jos, am oprit pe un loc de parcare, loc de unde la răsărit Bucegii, cari prin zăpada ce o mai aveau se vedeau foarte bine, iar la apus plin de grăire masivul Piatra Craiului şi locurile copilăriei tatălui Gheorghe. Nu ne mai înduram să plecăm. Priveam cu nesaţ, respiram cu nesaţ. Era ora 15. Ne potolim foamea. În drum, com. Fundata, o bătrânică vindea caş de oi şi capre – proaspăt – cu 60 lei kgr. Luăm pentru împărţit şi pentru a lua la Bucureşti: 6 kg. Continuăm drumul traversând munţii.
“La ora 17 sosim acasă. Lăsăm osemintele fratelui la Sfânta Biserică. După o oră de odihnă, fiul Mihail se pregăteşte de plecare la Bucureşti, spre a fi vineri la ora 6 la serviciu. Îl conduc până la silozul CAP, trecând Argeşelul, anunţând pe I.P.Măţăoanu ca a doua zi să tragă clopotele, pentru a înştiinţa consătenii de sosirea eroului Ioan Jinga în satul natal. Ca fulgerul s-a răspândit vestea sosirii după 43 de ani. Miraţi foarte auzeam: ”Cum de l-a aflat părintele? Cât a umblat? Ce faptă frumoasă, să fie lângă părinţi. Ce bunătate de băiat”. În prezenţa surorilor: Ana, Elena, fraţii: Pr. Sisoe, Laurenţiu; cei de la Timişoara: Victoriţa şi Valer, din motive foarte serioase nu au putut veni; a rudelor, nepoţi, nepoate, veri, verişoare, colegi de şcoală, de armată, credincioase, credincioşi – Sfânta Biserică plină, Duminică 17 mai, după Sfânta Liturghie, are loc slujba reînmormăntării eroului şi a părinţilor: Gheorghe şi Polina. Mişcător prilej întâlnirea fiului erou cu părinţii, cari până au plecat dintre cele vremelnice l-au aşteptat. Iată dorul neîmplinit atunci, se împlineşte acum: în sicrie – soţ, soţie – în celălalt fiul Ioan – fiecare cu fotografiile din tinereţe. După slujba reînmormântării, Pr. Prunoiu Dumitru dă curs datelor biografice date de Pr. Sisoe, aşa cum au fost prezentate mai sus. El a încheiat cu: ”Din voia lui Dumnezeu şi stăruinţa fratelui Pr. Sisoe şi a nepotului Mihail, cel aşteptat atât de mult e găsit şi înmormântat alături de mama dragă, ce a murit cu dorul şi durerea că nu a aflat nicăieri ceva sigur de fiul Ioan şi care tot timpul l-a aşteptat să apară şi de tatăl Gheorghe ce adesea mărturisea: ”M-a învrednicit Dumnezeu să am un fiu prizonier, precum şi eu am gustat din amarnicul prizonierat 2 ani în Herţegovina, scăpând cu calul ofiţerului, pe care mi-l dăduse spre îngrijire.
“”Iată pe scurt viaţa unui distins fiu al satului natal, ce se odihneşte în satul copilăriei şi lângă părinţi. Cinstită fie-i memoria şi pildă viitorimii. Amin.”
“În firescul alaiu, în plânsetul prelung al clopotelor, în melodiile adecvate, după ce eu, emoţionat foarte, pe scurt redau păţaniile din sbuciumul călătoriei. Insist puţin privitor la găsirea localităţii şi cele ce au urmat, şi în plus dau citire celor două poezii: “Omagiul Eroului Ioan Jinga – caporal” şi “Omagiul Eroilor Neamului – celui ce şi-a regăsit fratele după 43 ani…”, grăiri pline de simţire creştinească şi românească, din partea talentatului poet Mihai Ghinescu.
“Copleşit de multele amintiri plăcute, trăite cu fratele erou, ce mă năpădeau clipă de clipă, abia îmi stăpâneam plânsul. Îmi aduceam aminte cum s-a bucurat când am reuşit la examenul dat la “Liceul Nicolae Golescu” din Câmpulung Muscel. Cum se interesa de hrana, de somnul meu, venind foarte des pe la gazdă, cum îmi oprea cele mai frumoase ştofe pentru haine şi mi le da la cel mai bun croitor, cum mergea la cofetărie şi-mi da cele mai proaspete prăjituri, cum se fotografia an de an cu mine – flori presărate în drumul vieţii – cum îmi trimitea bani la Cluj, unde studiam la Liceul Pedagogic Universitar – cursul superior – cel mai bun liceu, cu profesori universitari ca: Grădinescu la naturale, Gheorghe Bratu la matematici, C. Daicoviciu la Latină, Gh. Romulus la Limba Română etc… Clujul, oraşul culturii şi al patriotismului. Cum s-a bucurat când m-am înscris la Facultatea de Teologie Bucureşti, cum mă îndemna după terminare să mă căsătoresc şi să mă preoţesc, întrucât sunt singurul care pot să nu plec în războiul ce bătea la uşă, deoarece urma să fim pe front 4 fraţi: Ioan, Gheorghe, Eu şi Visarion, cum la un pahar cu bere, la Dâmboviceanu, îmi spunea: ”patru săgeţi să treacă prin inima mamei, când tu poţi înlătura una”, iar la auzul răspunsului meu – ”Strică să aibe şi familia noastră un erou?”, să nu mai spună mult timp nimic şi să-i curgă lacrimi ce se împreunau la bărbie. Mişcat foarte îl înseninez – ”Mă voi preoţi!””. Părea o vorbă ireală, să fiu eu eroul familiei. Iată că numai după  4 ani, vorba ce părea dată în vânt a devenit realitate: El era eroul familiei. Puzderia de amintiri m-au copleşit, încât eu, cel obişnuit cu evenimentul morţii, să nu mai am stăpânirea de sine. Dorul de a-l avea lângă noi şi părinţi nu puteam şi nu am putut uşor a-l înlătura. Mulţumesc lui Dumnezeu şi fiului Mihail că dorul şi visul hrănit ani de-a rândul s-a împlinit, după căutări an de an, după scrisori către preoţi, după 3 zile de căutare a localităţii, din mănăstire în mănăstire, din oraş în oraş, din om în om. Merita căutarea deoarece pentru fiecare a fost ca un părinte: pe fratele Gheorghe l-a ajutat la deschiderea unei măcelării în Câmpulung Muscel, pe sora Maria, împreună cu părinţii şi noi cei 3 fraţi i-am făcut dota corespunzătoare căsătoriei la oraş, pe sora Ana a ajutat-o la şcoala Profesională A.M.R.A din Bucureşti, pe fratele Visarion, l-a sfătuit şi ajutat să intre ca băiat de prăvălie la comerciantul Angelescu-Mociorniţa, care descoperind că Valer e tânără speranţă, prin ginerele domnului, ce era funcţionar la căile ferate, îl îndeamnă să meargă la şcoala profesională CFR, unde, an de an, evidenţiindu-se, reuşeşte a fi contabil, revizor, iar mai apoi înscriindu-se la Facultatea CFR  ajunge inginer. Celor 2 surori: Victoriţa, Elena şi mamei le lasă, în caz de nu mai vine de pe front, prăvălia în valoare de 2 milioane, prăvălie prădată de mărfurile cele mai bune, când s-a auzit că a murit.
“Iată – pe scurt – ce bunătate de om ţineau în mare cinste credincioşii Moldovei, cari până în prezent, au sădit flori pe mormântul lui curăţit an de an, plus că l-au aşezat în primul rând în cimitir.
“Fapta lor am remarcat-o, şi stăruind asupra credincioşilor noştri i-am îndemnat să fie şi ei treji la chemarea de creştini şi să se dovedească demni oameni, îngrijind mormintele şi cinstind înaintaşii.
“Terminând cele fireşti ale ritualului creştinesc de trecere întru vrednică odihnă, tăcuţi ne retragem în curtea Sfintei Biserici, unde se desfăşoară parastasul, împărţind celor prezenţi: ţuică, vin, pachete cu diverse bunătăţi. Cei prezenţi au plecat şi cu câte 3 pachete, justificând că iau şi pentru mama etc… Nici o părere de rău, doar erau pentru împărţit, era pomană.
“Acasă am dat masă pentru 20 de persoane, după ce mai întâi s-a făcut slujba pentru veşnica odihnă şi binecuvântarea mesei. Tot tim­pul s-au depănat amintiri din viaţa celor plecaţi. Cu acest prilej s-au cheltuieli în valoare de lei: 7000 – şapte mii lei, din care: benzină lei 1400, danii ambele Sf. Biserici, întru pomenirea eroului Ioan şi întru răsplătirea grăitoarelor fapte creştineşti şi de marea cinstire a eroilor, 800 – opt sute – pentru Sfânta Biserică Frumuşelul şi 500 lei Sfintei Biserici Fundătura, ce urma să se resfinţească -31 Mai 1987. Restul 4.300 lei, pentru haine de împărţit, pentru mama, pentru fratele, pentru parastas şi toate celelalte cheltuieli la Sf. Biserică, cât şi masa de acasă. Mai urmează cheltuieli la 3 săptămâni, la 6 săptămâni, la o jumătate de an şi la an.
“Pentru a nu fi vreo părere de rău, e bine ca toţi fraţii să fim înţelegători la maximum, contribuind fiecare după puteri şi cu voie bună. Sunt la mijloc părinţii şi un frate, care pentru fiecare a fost ca un părinte. Nădăjduiesc că nu va fi nici o opoziţie, fiind un minunat prilej de dovedire că fraţii sunt buchet şi se ajută frăţeşte şi că nu uită sfatul “ce bine şi ce frumos când sunt fraţii împreună”. Aşa se cade să fim la bine şi la greu. Eu, ca frate – rămas mai mare – am făcut ce mi-a fost în putinţă, deoarece era firesc să-l aducem lângă părinţi în satul unde a primit lumina, şi să scoatem pe mama având 17 ani de odihnă, nescoasă după 7 ani – cum este creştineşte – expre lăsată, pentru a fi scoasă odată cu aducerea fiului Ioan, cel mult aşteptat.
“Deşi sănătatea mea nu era propice pentru asemenea emoţionante evenimente, în ziua hotărâtă – 11 mai – deşi aveam o mare indispoziţie, urmată de ameţeli, mi-am zis cu orice risc, înainte cu Dumnezeu, deoarece Mihail a luat măsuri din timp, aprovizionându-se cu benzina necesară şi a luat concediu, pentru problema aceasta de mult propusă şi în multe rânduri amânată. De o amânam eu, pentru slăbiciunea apărută şi firească pentru vârstă, cât şi pentru timpul nepropice, pentru asemenea indispoziţii poate că ar fi fost amânată pentru totdeauna. M-am lăsat în voia lui Dumnezeu, rostind la tot pasul rugăciuni: “Domnul este păzitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa. Nu mă voi teme de rău, că Tu eşti apărătorul meu” şi “Toate sunt cu putinţă celui ce crede” şi “Toate le pot în Domnul nosrtu Iisus Hristos, care mă întăreşte”.
“Într-adevăr, mulţumesc Domnului, care m-a întărit şi am biruit.
22.07.1987″

*

Vorbind despre călătoria mistică a sufletului de la starea de suflet dedat păcatului şi până la starea de suflet mântuit, Părintele Sisoe zicea:
“Păcătosul trăieşte într-o stare de captivitate spirituală. Iisus Hristos afirmă decisiv: ”Orice om care comite păcatul este un sclav ” (Ioan 8.34)
După învăţătura Înţelepciunii păcatul constituie un fel de alienare: ” Cel fărădelege este prins în lanţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat ” (Pilde 5,22). Ieşirea din această stare de captivitate spirituală se face ca urmare a călătoriei mistice duhovniceşti prin eliberarea acordată de Iisus Hristos care, după ce a gustat moartea, a coborât în Infern pentru a aduce vestea cea nouă a mântuirii sufletelor prizoniere (cf.1 Petru 3,19).
Călătoria mistică a convertitului de la starea de suflet mântuit – mireasmă cununată cu Mirele Hristos, este tema centrală a “Cântării Cântărilor” tălmăcită de sfântul Grigorie de Nyssa – Scrieri I, ediţia “(din predicile Părintelui Sisoe).

Tags

Related Posts

Share This

7. O calatorie mistica

7. O CĂLĂTORIE MISTICĂ

Ca în tot prilejul, Mihail vede şi în peregrinarea dimpreună cu tatăl său, în căutarea osemintelor fratelui acestuia, rezultatul unei rânduiri de la Dumnezeu, ce i-a îngăduit desprinderea de treburile profesionale pentru a-l ajuta pe părintele Sisoe în împlinirea unei chemări lăuntrice de neevitat.
Această căutare a osemintelor, odisee a rătăcirii într-o lume schimbată la faţă (raioane dispărute, sate devenite necunoscute), aidoma aceleia în care Făt Frumos, revine, mitic, în ţara părinţilor săi, după o absenţă de o mie de ani, şi pe nimeni cunoscut nu mai găseşte, după cum nu mai recunoaşte nici palat, nici case, nici aşezări, capătă o valoare iniţiatică, dacă este privită mai din aproape şi cu ochi duhovniceşti. Era o călătorie de mulţi, foarte mulţi ani visată, încă din 1970, dar care nu se lăsase începută, de ca şi cum … nu-i bătuse ceasul încă. Iar de data aceasta, dacă i-a bătut, ecoul unei simple peregrinări avea să se vădească gigantic. ­
Acum, că porniseră, au stabilit, după cum a văzut cititorul, un parcurs ce să treacă pe la toate mănăstirile răsădite în calea lor, mai ales pentru a-l smulge pe părinte de sub tensiunea interioară zămislită de apropierea momentului fatal al reîntâlnirii cu fratele mai mare, sub această formă indicibilă, a unui săculeţ de oase.
Adăstând la mănăstirile Cheia şi Suzana, călugării şi monahii îi îndemnară să nu piardă prilejul de a se fi aflat în vecinătatea schitului Crasna (neconsemnat pe hărţile curente) pentru a coborî şi la acea vatră a ascezei creştine.
De la bun început, schitul nu se lăsă cu uşurinţă pradă curiozităţii lor. Fuseseră avertizaţi că accesul era anevoios. Din Izvoarele, cotiră, prin Schiuleşti, la dreapta, pe un drum de ţară foarte rău întreţinut, dar care, uscat fiind pământul, rămânea de încercat. Acesta îi conduse până în apropierea aşezământului.
După ce contemplară de sus lăcaşul, părăsiră maşina şi porniră printr-o pădure bogată în fagi, alte foioase şi brazi, ce se rotocolea jur împrejurul lui, împrejmuindu-l cu miresmele unui aer tare şi curat. Străbătură valea Crasnei, cunoscută prin părţile acelea ca: Valea Frumoasei. De aici, pe o potecă de basm, urcară către mănăstire.
Când să purceadă pe sub clopotniţă, fură întâmpinaţi de o figură jovială, aparţinând unui bărbat pe care îl recomanda cu o reală bonomie ca pe un ins deosebit de primitor. Era părintele Nicodim.
“- Ce e cu dumneavoastră pe aici?”
Căzuseră în pragul incintei pe la ora prânzului.
Povestiră ei destul de încâlcit ce-i aducea prin părţile acelea, înghesuiră în câteva vorbe periplul lor funebru şi îşi mărturisiră şi dorinţa de a vizita schitul.
“- Nici un om nu începe prin a vizita. Mai întâi îmbucă ceva, să prindă puteri, şi abia pe urmă se ajunge şi la vizită. Ia poftiţi la masă.”
Fură ospeţiţi împărăteşte – le suflă termenul foamea cu care veniseră. Alături de ei, descinse în trapeză şi părintele stareţ, actualul Episcop al Alexandriei şi Teleormanului, părintele Galaction.
Copios, dar duhovnicesc prânz! Pe parcursul lui, pe când cele două chipuri monahale se întreceau care mai de care să aducă pe tapet reţete culinare şi bucurii duhovniceşti, la un moment dat părintele Nicodim, întrebat fiind de Mihail asupra perspectivei de dezvoltare a schitului (cel din urmă băgase de seamă că lumină electrică nu exista şi că schitul era izolat de alte aşezări, găsindu-se ridicat la patru-cinci kilometri departe de cea mai apropiată casă), răspunse părintele zicând că multe erau de făcut, dar în absenţa electricităţii mai nimic nu se putea realiza.
Deosebit de întreprinzători, călugării încropiseră un funicular manual pentru aducerea de jos, de pe malurile râului, a alimentelor şi a altor produse dobândite de aiurea. În timp, acesta fusese oarecum modernizat. Schitul primise în dar de la nişte elveţieni, năzăriţi cu turismul tocmai pe acolo, un motoraş ce producea şi puţină lumină, pe care călugării l-au adaptat la funicular, ceea ce-i depăşea puterile. Aşa că biata sculă civilizată mai mult decât să tragă-n jug trăgea să moară.
Caracterul duhovnicesc ascuns al deambulării inginerului şi a tatălui său începea să prindă contur cu margini în sfârşit lizibile, precum limitele unui nor, pe măsură ce se apropie de contemplator.
Mihail ascultă gazdele cu atenţie, sufletul umplându-i-se de bucuria creatorului, acel entuziasm faustic al omului pregătit tot timpul să acopere pământul cu opera sa, continuând opera lui Dumnezeu.
“-Părinţilor, există o regulă, mai bine spus o lege a lui Dumnezeu. Ea spune că dacă omul crede în ajutorul lui Dumnezeu şi pune în mişcare şi un dram de rugăciune, ceea ce îşi doreşte i se şi îndeplineşte.”
Chipurile prea cuvioşilor se lungiră. Cătară nedumeriţi la el. Fără de voie un zâmbet în care ironia era cu grijă stăpânită: numai un învăţător de purtare creştină le mai lipsea în sălbăticia lor pavată doar cu post şi mătănii…
“-Păi, cu asta ne cam ocupăm pe aicia: ne rugăm toată ziua!…”
Mihail izbucni în râsul ce de atâtea ori îi precede vorbirea, ca şi când ar fi un fel de cerere de scuze pentru cele ce urmează a spune. Adăugă:
“-Ştiu. Bineînţeles că ştiu. Doar ne-aţi spus ce rânduială ţineţi; sunt convins că întocmai astfel şi faceţi.”
Păstrase o oarecare superioritate în glas, ce n-ar fi fost agreabilă de n-o îmbrăca în veselia ce îl caracterizează.
“-Eu doar vă întreb dacă am putea face împreună ceea ce v-aţi pus în gând sfinţiile voastre.”
Călugării îşi aruncară unul celuilalt priviri neîncrezătoare. Apoi şi le mutară asupra lui, cântărindu-l, fără să renunţe la aerul politicos şi prevenitor ce le învestmântase şi până atunci feţele, şi îngăimară nişte sunete incerte, cum erau nesiguri pe ce intenţiona să adauge necunoscutul:
“- Desigur. Da…”
Mihail îşi luă tatăl de braţ, fără a-şi duce până la capăt dezvâluirea intenţiilor. Însoţiţi de ambii monahi, se îndreptară spre râul Crasna. După câţiva ani de secetă, debitul acestuia, totuşi, era suficient. Dacă în acele condiţii speciale, râul avea apă, Mihail se convinse că va fi tocmai bun pentru ce i se prefigura lui pe ecranul minţii. Ambii îşi cerură iertare şi-şi luară rămasul bun, fără a mai zice vreo vorbă privitoare la aspiraţia monahilor adusă în discuţie, acum părăsită fără explicaţii.
În sufletele celor lăsaţi în urmă, desigur că vizita se înscrise ca aceea a unui aiurit dintre indivizii care multe făgăduiesc şi de puţine dintre ele îşi mai amintesc. Nu puseră nici o bază pe aluziile lui misterioase, cu atât mai mult cu cât nu rostise nimic limpede, nici nu se angajase în vreun fel. Deşi, parcă de s-ar fi angajat cumva, îl ţinea cineva din scurt să-şi şi respecte promisiunile?

După numeroase peripeţii, tatăl şi fiul se întorseseră izbânditor în Boteni, cu rămăşiţele pământeşti ale fratelui şi, respectiv, unchiului lor. Şi grabnic se despărţiră, datoria chemându-l pe fecior la slujbă.
Revenirea în Bucureşti reprezenta, simultan, şi momentul de demarare a acţiunii “CENTRALA”.
Mihail răspundea de mai multe şantiere din ţară: Pallas, Oradea, Borzeşti, trei şantiere mari la care montajul echipamentului electric şi punerea în funcţiune ţineau de capacitatea şi puterea sa de muncă. Aceasta presupunea alergătură foarte multă. Trebuia să bată drumurile la toate aceste trei şantiere situate în trei colţuri ale ţării. Călătorea doar noaptea, cu maşina personală, pentru că trambalarea dintr-un tren într-altul, care n-aveau legături ca lumea, ar fi fost odioasă.
Totuşi, oricâte avea de făcut, izbuti să încropească echipa necesară viitoarei centrale de la Crasna: aceasta îi fusese decizia ascunsă. Proiectanţi, geologi, topometrişti, constructori de baraje, constructori de centrale, respectiv montori de utilaje specifice unui baraj, deoarece intenţiona realizarea unei centrale în miniatură, cu toate uvrajele ei, cu toate dependinţele unei centrale.
Problema cea mai anevoie de rezolvat şi care îl apăsa permanent era aceea a accesului în zonă. Cum să care acolo diverse utilaje de mari dimensiuni?
Două săptămâni mai târziu, apăru la faţa locului cu întreagă această echipă de zece-doisprezece inşi pe care-i urcase într-un microbuz. Fură întâmpinaţi de un părinte monah necunoscut lui. Dele­gat de Mihail, acesta se înfăţişă părintelui Nicodim:
-“Prea Cuvioase, a venit domnul inginer Stanca, cu o echipă de…”
-“Care Stanca?”
-“Păi, domnul inginer Stanca”, reluă călugărul, crezând că
repetarea informaţiei o şi făcea mai accesibilă, ceea ce nu se petrecu nicicum.
Părintele Nicodim îl urmă pe sol. Zări de departe grupul; examina fiecare membru al lui de mai multe ori şi cât era în stare de riguros, dar asta nu-i modifică presupusul că nu cunoştea pe nici unul dintre cei de faţă. Când deodată:
-“Aaaah…!, domnul inginer Stanca!” Fu o adevărată minune că-i revenise în amintire chipul vizitatorului grăbit, încărcat şi el de făgăduinţe, ca atâţia alţii, poposind la ei preţ de un ceas, cu vreo cincisprezece zile mai înainte.

Se apucară pe dată de treabă.
-“Făcute măsurători în teren, făcute sondaje, făcute forări… Fiindcă trebuia hotărât cu exactitate unde urma să fie amplasat barajul, pentru evitarea riscului de rupere, mai ales că viiturile în zonă sunt foarte mari şi pericolele nu sunt la un baraj care trebuie să asigure debitele de apă de care ai nevoie, ci ele răsar atunci când apar debite de apă necontrolate, datorită acestor viituri, ce sunt foarte abrupte şi aduc foarte mult lest, atunci există riscul ca malurile să cedeze şi să fie dislocat!”, mi-a explicat Mihail.
Într-un timp absolut remarcabil s-au făcut toate aceste lucrări. Pentru partea de construcţie, un număr de muncitori a fost luat din zonă. Şi această rezolvare venea dintr-o economie divină – îmi spune naratorul -, pentru că persoana nu mai avea nici un merit: la Măneciu, exista un şantier hidro-energetic. Îndreptându-se într-acolo, şansa fu ca Mihail să găsească un coleg mai tânăr ca el, cu care lucrase la Argeş, acesta fiind constructor. Îi explică ce anume dorea să facă şi îl rugă, sâmbetele, duminicile, când îi era posibil, să deplaseze la Crasna nişte oameni pricepuţi, ca şi nişte utilaje. Rugămintea îi fu primită cu multă înţelegere, trecând acela, la rândul lui, să-i ajute pe cei de la mănăstire, ba chiar o făcu peste aşteptări.
Mihail izbutise a obţine cu chiu cu vai mare parte din materialele necesare. Însă, cum la o lucrare de atari proporţii intră mult mai mult decât putea el asigura, şantierul de la Măneciu umplu golurile lăsate în urmă de posibilităţile lui limitate.
Din punct de vedere oficial, lucrarea de la Crasna nu exista: nu era cuprinsă în nici un plan economic sau de realizări. Asta, în momentul când orice gram de cupru în România, orice motor – fie şi motoraş – erau aprobate exclusiv de Dăscălescu şi de Nicolae Ceauşescu. Aceasta nu împiedică mersul înainte al lucrării – în care se făcea simţită o voinţă mai presus de cea omenească, pentru că se izbuti a se obţine pentru Crasna două turbine – va să zică nu două motoraşe… -, două turbine, într-un moment când nu se putea mişca nici un deget fără avizele pomenite.
-“Cum ai făcut aceasta?”, întrerup, uluit, povestirea prietenului meu.
După obicei, râde:
-“Ştie bunul Dumnezeu!…”
Răspunsul nu constă din folosirea unui clişeu verbal indiferent, ci folosirea clişeului verbal a fost anume prezentă pentru a atrage atenţia asupra sursei de miracole neîntrerupte ce stau la temeliile puse atunci ale viitoarei centrale hidroenergetice.
Face o mică pauză, să-şi îngăduiască potolirea râsului. Apoi:
-“Cu suflet de oameni, oameni care au înţeles mesajul lucrării şi care şi-au jertfit timpul de odihnă, lucrând sâmbetele şi duminicile, pentru realizarea fiecărei piese. Pentru că o turbină are zeci de piese în componentele sale! Ba mai mult, oameni care au acceptat să facem toate probele…”
Mihail se deplasa la Reşiţa unde testa aceste utilaje, ce nu fuseseră încă niciodată puse în probă, a făcut cu specialiştii acestor renumite fabrici simulatoare ce să permită simularea exactă a situaţiilor de pe teren, pentru ca ele să ofere un optim energetic.
Când totul părea rezolvat, a apărut ideea ca rebutul materialelor, acelea ce cădeau de la alte lucrări, să fie reintrodus în ciclul de fabricaţie. Din aceste rebuturi s-au născut aceste două turbine ce funcţionează şi astăzi. Asta – “după voia ascunsă a lui Dumnezeu”, îmi specifică Mihail – cu oameni care, până la ultimul, necunoscuţi lui într-un procent de nouăzeci şi nouă la sută, deşi colaborase mult până atunci cu Reşiţa şi cu toată zona aceea a Banatului, când lucrase la Porţile de Fier – luase de la ei numeroase macarale – numele lui circula pe acolo, dar nu faptul că-l mai văzuseră şi mai colaboraseră i-a impresionat pe oameni, ci faptul că fiecare în parte simţea că avea şansa de a participa la apariţia primei centrale din România închinată nevoilor unei mănăstiri…
-“La mănăstire, ca la mănăstire pe vremea aceea, veneau fruntaşi de partid şi securişti cu ghiotura, să benchetuiască, dacă nu să obţină informaţii despre unii şi alţii, trăgându-i de limbă pe călugări, cum se petreceau lucrurile. Ei bine, nici una dintre aceste cozi de topor, nici unul dintre aceşti tirani, nu s-a întâmplat niciodată, dar niciodată, să bage măcar de seamă ce avea loc acolo. Şantierul rămăsese invizibil pentru orice ochi duşmănos, invizibil în absolut! Nici măcar atunci când centrala a început să producă mult aşteptatul curent electric, ei n-au izbutit să constate aceasta, ori să-şi pună vreo întrebare. Atât de bine a fost păzită lucrarea de o putere mai presus de ei. Atari minuni, cu atât mai mult când nu sunt aşteptate, sunt susţinute de dimensiunea actului de credinţă ce stă la temelia unei realizări.”
Avize a luat Mihail de la cei care răspundeau de păduri, de la Ogot – gospodărirea terenurilor (o parte din ele trebuiau expropiate), le-a luat cu bătaie de cap, dar nerecurgând la pauze ce să întrerupă ritmul muncii, şnur, fără să se fi ivit nici cea mai mică dificultate, piedică, şi în momentul în care primise acceptul pentru realizarea fundaţiei, atunci când explorările de sol – ce presupuneau verificarea depunerilor de straturi de lut peste straturi de cernoziom sau nisip ş.a.m.d., pentru ca barajul să fie fundat mult sub cota ultimului radier de lut, unde ar fi existat riscul ca oricând să se facă infiltrări de apă şi să apară fenomenul de plutire sau alte neajunsuri grave, având toate cotele necesare, Mihail atacă lucrările de construcţie. În paralel cu creşterea lor, se născură acele două turbine, de la cea mai mică piesă până la cea mai mare, realizate cu cea mai straşnică migală şi scrupulozitate, fapt pentru care, cum am mai scris, ele sunt în stare de funcţionare şi astăzi şi, în urma unei examinări recente atente, mai pot funcţiona mult şi bine…
Odată cu începerea lucrărilor de construcţie, apăru iarăşi ajutorul Proniei. Mihail fiind răspunzător de atâtea alte şantiere, nu putea rămâne pe loc, pentru supravegherea lucrărilor, mai întâi de construcţie, ulterior de montaj. Trebuia găsit altcineva care s-o facă: bineînţeles că tot fără bani…
I-a scos Părintele tuturora în cale un om într-adevăr al lui Dumnezeu, un foarte bun meseriaş, un bun constructor de baraje, care lucrase chiar cu fostul şef de şantier al lui Mihail, Nicolae Decuseară. Având nevasta cam bolnavă, propunerea lui Mihail îi conveni, deoarece se mutară ambii soţi la mănăstire, el isprăvind toate lucrările de construcţii aferente turbinelor, într-o toamnă şi o primăvara, iar dumneaei odihnindu-se în cursul unui final de boală tragic.
Vara următoare fură montate de un alt om al lui Dumnezeu, ing. Ion Dobre, cu o echipă de monteuri de clasă, turbinele, iar în toamna următoare, schitul avu curent electric.
Aceasta se petrecea în 1986-1987.

Prin anul 1965-,66′, aflându-mă la mănăstirea Cheia, nedespărţit de părintele Arsenie Papacioc, am avut prilejul să-l cunosc eu însumi pe părintele Nicodin, fermentul întâmplării de faţă. Vorbind de una, de alta, admirând bogatele sale lecturi din literatura română, atras de jovialitatea lui agreabilă, dublată de un duh al onestităţii şi de un simţ camaraderesc, m-am interesat îndelung de vieţuirea de la Crasna, anticipând o eventuală vacanţă ce mă trezeam că doream s-o petrec acolo, pe atunci fiind acelaşi mare iubitor de a cunoaşte de la izvor trăirea creştină.
Cu atâta căldură trebuie să-mi fi vorbit părintele Nicodim de aspiraţia sa de a face să se clădească un baraj pentru iluminarea schitului, încât memoria mea sentimentală (deci trădătoare) a înregistrat anapoda spusele lui, rămânând eu cu impresia falsă că acest baraj exista de pe atunci. Abia de la Mihail, acum, aflu condiţiile deosebit de grele şi anul exact când barajul luă fiinţă, mult mai târziu.
-“Visa, da, visa, într-adevăr”, încearcă să-şi explice prietenul meu confuzia făcută de mine. “Părintele Nicodim, pe lângă alte calităţi ieşite din comun, are această mare calitate: este omul faptelor. Este născut să facă. Am simţit această trăsătură a lui din
clipa în care l-am cunoscut şi de aceea am şi îndrăznit să abordăm o lucrare atât de grea. Pentru că, efectiv, s-a lucrat cu buldozere, cu macarale, cu escavatoare, a fost o adevărată exhibiţie tehnică de care am fost datori să dăm dovadă. Traseele, atunci când nu era nimic amenajat – cum stau lucrurile astăzi -, erau înfiorătoare. Aşadar, părintele este un om de acţiune. A avut şi şansa să aibă în  preajma sa nişte oameni deosebiţi, precum mi­nunatul părinte Arsenie (tresar de bucurie, înşelându-mă numele auzit, căci îl atribui duhovnicului meu din acele timpuri pomenite, abia menţionat mai sus, dar nu: este alt Arsenie, cel de la Crasna, pe care şi pe acesta l-am cunoscut tot cam pe atunci), al cărui exemplu l-a marcat în mod definitiv pe toată viaţa.
“Un Arsenie care s-a stins la Crasna, nu prea bătrân, să fi avut vreo şaptezeci de ani când s-a dus. Ultimii douăzeci de ani de viaţă şi i-a petrecut umblând vara încălţat cu cele mai grele perechi de încălţări ce avea şi, la fel, foarte gros îmbrăcat, iar iarna, mergând desculţ. Din aceştia, cei din urmă vreo cinci-şase ani a umblat, vară şi iarnă numai desculţ.
“De ce o făcea? Dintr-un simţământ deosebit al smereniei şi dintr-o lucrare a suferinţei, provocată în mod conştient, cum rar poţi găsi.
“Acesta era omul care-l şlefuise pe părintele Nicodim, ceea ce s-a oglindit în caracterul acestui părinte, conferindu-i astă dimensiune a omului care nu se împiedică de cele materialnice şi nu admite că i s-ar opune în cale ceva ce nu s-ar putea rezolva.”
Astfel că Mihail şi cu el se potriveau şi se completau de minune unul pe celălalt.
Altfel, probabil că n-ar fi ieşit mare lucru din ideea barajului.
Nu numai acest baraj a fost semnul că schitul se dezvolta sub oblă­duirea unui viitor propice, ci mai curând e de crezut că prezenţa părin­telui Nicodim a fost binecuvântată.
Pe timpul când Mihail a făcut acel popas acolo, împreună cu tatăl său, existau şapte-opt călugări stabili şi mai puteau fi întâlniţi câţiva, încă nehotărâţi, în formare, ori măcinaţi de căutări.
A doua oară când a intrat pe porţile schitului inginerul Stanca, cu seriozitatea sa caracteristică, aproape proverbială, cu care atacă idei ce, în definitiv, ai zice că nu-l privesc (deşi, după cum simte el, orice ţine de Dumnezeu face parte din tot ce este mai grav în fiinţa sa lăun­trică), îi spuse părintelui Nicodim:
-“Prea Cuvioase, aici baraj veţi avea.”
Acelălalt, neîncrezător, i-o tăie scurt:
-“Dar de unde ştii?”
-“Veţi vedea. Baraj veţi avea. Însă există o condiţie ce se impune. La Crasna trebuie să fie o pepinieră de călugări pentru
ţara şi pentru sufletul creştin românesc.”
Monahul rămase pe gânduri, fie că fusese zguduit de râvna depusă de tehnician, fie mirat că se amesteca în astfel de lucruri duhovniceşti.
-“Şi acum, spre slava lui Dumnezeu, vieţuiesc patruzeci de călugări acolo, şi nu numai că sunt patruzeci de călugări la faţa locului, dar s-au şi luat dintre dânşii, s-au luat şi s-au tot luat, rărindu-li-se rândurile (pe de altă parte, ele se îndeseau), plantaţi în diverse zone, ca stareţi, ca ierarhi chiar. Slavă lui Dumnezeu, schitul prosperă! Iar mentorul acestui aşezământ a rămas părintele Nicodim, care nu s-a lăsat tentat de nici una dintre perspectivele ce i s-au deschis aiurea. Şi este bine că el e mentorul enclavei spirituale de acolo.”

De câte ori isprăvea o lucrare şi izbucnea lumină în urma lui, peste cugetul lui Mihail plutea aducerea aminte grea a ceva ce nu ar fi fost lăptuit. Mai mult nu-şi amintea. Acel ceva îi lăsa ca un gust de moarte. Explozia bucuriei momentului nu-i îngăduia niciodată să întârzie asupra semnificaţiei acelui simţământ mohorât, însă, pe măsură ce se apropia clipa când urma să ia cuvântul turbina, sufletul său parcă s-ar fi chircit, pregătindu-se să se ascundă de acea îmbeznare lăuntrică fără explicaţie.
Aici, la Crasna, atunci când se aştepta să intre în criza ştiută, se petrecu ceva ca o dezlegare dintr-o vrajă: în inima lui reveniră nişte versuri de sine însuşi (i se întâmpla să-şi reverse prea plinul, cochetând cu ritmurile) la şantierul Porţile de Fier, o revărsare din adânc, ceva ca un fel de bocet pentru insula Ada-Kaleh:

“Atlantida
Un veac de lumină te apasă.
Plajele memoriei, nisipuri de smarald
Reţin ultima clipă sub raza lunecoasă.
Îndepărtate vânturi străine
N-or mai bântuie gingăşia ta.
Topire-n privire de soare-n făclie
De faţă, mereu iubirea
Din adâncuri revenea,
Ţărm uitat cu aripi adunate,
Întâiul albatros.
Palat înfrânt
Golit de diamante,
Striga cerului…
Sângele timpuriu devenea flori.
Trâmbiţau clopote fără vaer.
O marinar laş
Temut de coborârea navei părăsite…
Am dat ocol altarului
şi gropilor eterne.
Umbra, glasul, paşii
Răstigneau semnalul…
Vei deveni “Titanic”,
Vaporul cu păsări în catarge.
Trimite oamenii
Către soare-răsare
şi spune cu ochi arşi de miraj
Nu, tu n-ai fost iubirea mea,
Nici dragostea în serile târzii…
Că-s doborâtă? – ciudatele porniri.
Copaci, cuvinte, flori, morminte şi culori
Atlantidice amintiri le port în mine
Ca o piramidă
Nevăzută încă
şi care mă dezmiardă
Cu taina ei adâncă…
Câmpie cu flori moarte în atoli
Vei rătăci în anotimpuri goale
Capul lăsat – păduri din leagăn – palid prunc
Ocean vom fi – nemuritoare tu
Trupul mi-l săgetezi ades.
Nume de legendă Ada-Kaleh
O Atlantida cu trup-schelet de cremene
Corăbii şi vapoare
Prezente la onor
Ca-n prima dimineaţă
Când păsările-n zbor
Cântau cântece albe
Vor raporta cu toate
Un singur nume-n cor.
Marea iubire verde
E-n jocul apelor.”

Memoria propriei sale strădanii de a-şi pune odinioară suferinţa în stihuri, lacrimile readuse din trecut, de când deplânsese – sau plânsese- pierirea pe totdeauna a tărâmului mitic cu care fusese îmbogăţită de (Dumnezeu ţara noastră, lămurea, în sfârşit, vacuumul ce se crea în sine atunci când izbânda împotriva stihiilor, îmblânzirea lor întru preschimbare în electricitate, s-ar fi cuvenit să-l facă să exulte. Pricepea: nu-şi iertase nicicând contribuţia – oricât de indirectă fusese; de fapt, ea se rezumase la a clădi ceva de mare preţ pe ruinile a ceva la care nu contribuise şi să se ivească -, nu-şi iertase nicicând, ziceam, participarea la dispariţia acelui ostrov al minunii.
Acum, odată cu revenirea jelaniei sale de atunci, odată cu îndeplinirea acestui ritual al lăcrămării pentru Ada-Kaleh, cea adusă jertfă viitorului, sentimentul melancolic dispăru. Mihail se putea bucura de bucuria călugărilor.
Simţea că îşi plătise, ridicând acel baraj şi pornind acele turbine, îşi plătise ortul datorat Trecutului la îngroparea căruia luase parte fără să o vrea.
Era iarăşi liber: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte (dar, de data aceasta, conotaţiile erau creştineşti). Ucisese o insulă; adevărat. Dar luminase un rai numit Crasna.

*

Cuvântul lui Dumnezeu ” Să fie lumină ” a trecut de la auz la vedere ” Şi a fost lumină ” (Facerea 1,3). Dacă nopţile, cu ani în urmă, pe potecile Crasnei, erau tuciurii ” de nu se vedea om cu om” (Exod 10,23), acum, ca şi la fiii lui Israel, lumina era peste tot şi deasemeni în locuinţele lor.
Sufletul şi ochii îi erau luminaţi din adâncuri. Trăise ca un închis ce nu putea ieşi din baierele neîmplinirilor. Acum ochii slăbiţi de suferinţă ” umblau în lumina Domnului ” (Isaia 2,5).
Astfel, ” poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare şi cei ce locuiesc în latura umbrei morţii, lumina va străluci peste ei” (cf. Isaia 9,1).
Alteori stătea înaintea lui Dumnezeu zicând, precum învăţase părintele Sisoe: ” Doamne, să se deschidă ochii noştri” (Matei 20,33). Acum scrutează zările,ca la răsărit sau apus de soare să-l vadă pe el – pe părintele Sisoe, pentru a-i cădea la picioare şi i-a săruta dreapta ca ” ca fiu al luminii”
*

`Nenumărate erau textele scripturistice îndrăgite de Părintele Sisoe, dar cel mai adesea, datorită înaltei lor pedagogii, se oprea radiind lumină la unele ca acestea:
” Bucură-te omule cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că pentru toate acestea Dumnezeu te va aduce la Judecata Sa.
Alungă necazul (ce te paşte) din inima ta şi depărtează suferinţele de trupul tău, căci copilăria şi tinereţea sunt deşertăciune ” (Eclesiast 11,9) căci zice Domnul :” Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină ” (Ioan 15,11).
Iar eu vă spun, cu apostolul: ” Căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pen­tru voi toţi, cu bucurie” (Filipeni 1,4)

Tags

Related Posts

Share This