Jaful de la Muzeul din Oslo

Pictura lui Munch intitulată “Strigătul” (pe internet apare la adresa: www.edvard-munch.com)  este binecunoscută românilor datorită prezenţei ei pe toate tarabele cu cărţi ale ţării, ca reprodusă pe coperta unuia dintre volumele publicate în ultimii ani. Acum ea a intrat în actualitatea Codului Penal datorită faptului că a constituit, împreună cu lucrarea intitulată “Madonna” (la fel, caută: cgfa.sunsite.dk/munch), obiectul unui furt ce a indignat lumea amatorilor de artă din întreaga lume.

Ce să fi fost mai important pentru zecile de vizitatori ai sălilor gemând de exponate, aflaţi la Muzeul Munch, din Oslo, în acea dimineaţă de duminică de vară târzie (22. 08. 2004) când a avut loc jaful? Curiozitatea de a examina, măcar cu urechile, dacă nu îndrăzneau să-i privească-n ochi, pe tâlhari sau temerea pentru propriile lor vieţi? Vă las să judecaţi singuri.
Oricum, după potolirea lucrurilor, o sumă dintre dânşii au putut totuşi da anumite indicii poliţiştilor. Unul dintre hoţi era taciturn; sau măcar îşi impunea să nu scoată nici un sunet, fiind un profesionist care nu voia să-i fie recunoscut glasul măcar. Celălalt vorbea norvegiana în timp ce juca revolverul prin aer ori îl aţintea asupra inşilor prăbuşiţi pe parchet. Atâta ştia să spună şi să tot repete: să stea cu toţii lungiţi şi să nu crâcnească. Despre al treilea, nici o ştire. Unuia dintre gardienii îmbrăcaţi în civil i-a fost proptit revolverul de tâmplă şi a fost obligat să îngenunche. Un altul a fost trimis după ajutor medical, pentru consultarea turiştilor ce suferiseră o traumă. Comportament civilizat din partea tâlharilor, nu? Aceasta să însemne că erau nişte domni?
Camerele de luat vederi le-au reţinut siluetele, una fiind înarmată, cum s-a văzut. Însă era de pomană, pentru că nu le-au dibuit şi chipurile ascunse în acoperăminte ale feţei, dintr-acelea folosite de schiori.
Nu înseamnă că urmele li s-au pierdut definitiv. Ele au condus investigarea până la porţile clubului de tenis Sinsen (poate datorită automobilului staţionat în apropierea muzeului). Abia după aceasta făptaşii au dispărut.
S-a presupus că operele de artă (una dintre cele patru variante ale “Strigătului” şi “Madonna”) şi răpitorii lor nu au părăsit Oslo. Aventurierii aveau nevoie de timp pentru a le preda comanditarului acestui furt, dacă era un cetăţean al capitalei; cu atât mai mult pentru a le scoate pe piaţa internaţională a valorilor artistice. Oricum, aeroporturile şi gările, ca şi frontierele, fuseseră avertizate asupra hoţiei şi puse în gardă că făptaşii puteau încerca fuga din ţară.
O doamnă de peste drum de muzeu privise ca la teatru scena oferită de ei. O uluia că necunoscuţii izbeau tablourile cu pumnii şi picioarele, după spargerea geamurilor, pentru a face ramele să le cedeze lor şasiurile cu capodopere. Îi trecu prin minte că nu i-ar fi plăcut deloc să se poarte careva astfel cu picturile de pe pereţii săi. Cât despre cei doi, nu se grăbea să afirme că ar fi avut vreo idee cu privire la ce realizări extraordinare reprezentau obiectele eforturilor lor. În privinţa celui de al treilea, nu s-ar fi spus că avea altă treabă decât să-i care de ici colo cu maşina cât mai degrabă, fără să-l intereseze nici distrugerea, nici cruţarea uleiurilor. Niciunul dintre ei nu părea să fi fost conştient că pânzele erau extrem de sensibile la modificările de temperatură şi umiditate – cu atât mai mult la brutalitate – şi că ar fi trebuit să se poarte cu ele aşa cum ar fi făcut-o cu nişte sugari. Cel puţin aceasta era părerea directoarei muzeului.
Societatea de radiodifuziune (NRK) a încredinţat unui expert examinarea echipamentului de securitate al instituţiei de artă. Rezultatul cercetării a fost stupefiant. Nu numai că era depăşit, dar camera de luat vederi ce urmărea intrarea în locaşul de cultură era deconectată, în timp ce celelalte se aflau într-o stare vrednică de plâns.
Poate că cea mai jalnică lovitură dată muzeului este că nici una dintre picturi nu era asigurată împotriva furtului.
Poliţia din Oslo a cercetat în amănunţime cercurile de tâlhari ai oraşului. Ba a ajuns a se întreba dacă sustragerea capodoperelor nu constituia o acţiune îndreptată direct împotriva ei, anume o răzbunare pentru succesele sale de recentă dată. Desigur că amatorii de mistere detectiviste şi-au spus că poliţia exagera cu această bănuială din urmă, încercând să tragă spuza pe turta sa şi să transforme un eşec evident într-o reuşită de două parale.
Alături de interogarea celor mai cunoscuţi tâlhari, de verificarea alibiurilor tuturor acelora care ar fi putut contribui la jaf, poliţia s-a adresat şi celebrului condamnat pentru furtul unei alte versiuni a “Strigătului”, aceea de la Galeria Naţională Norvegiană, în anul 1994: Pal Enger, care a executat şase ani de detenţie pentru fapta sa. Alibiul i-a fost de nezdruncinat.
Deoarece pictura intitulată “Vampirul” (ibidem) a fost sustrasă în anul 1988 din acelaşi Muzeu Munch cu zece zile înainte de deschiderea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Calgary, iar însuşirea “Strigătului”, din 1994, s-a efectuat în ziua deschiderii Jocurilor Olimpice de la Lillehammer, s-a făcut legătura între acestea şi actualul furt al “Strigătului” şi al “Madonnei”, izbutit în timpul desfăşurării Jocurilor Olimpice de la Atena. Fără ca această pistă să conducă vreundeva.
Din cercetarea maşinii în care s-au cărat operele în cauză nu rezultă nimic palpabil, deoarece hoţii i-au curăţat interiorul cu ajutorul jetului unui stingător de incendii.
În pofida tuturor acestor rezultate disperante ale demersurilor efectuate pentru recuperarea tablourilor, nădejdea regăsirii lor nu este pierdută.
Douăzeci de picturi semnate de Van Gogh, cărate din muzeul  din Amsterdam purtând numele artistului, în 1991, au fost urgent înapoiate de către făptaşi în nişte genţi de voiaj de care s-au debarasat prin cutii de gunoi, fără să se afle nici cine, nici cum, nici de ce le-a făcut să dispară pentru un timp scurt, ca apoi să se renunţe la ele. La fel, o femeie de servici de la Galeriile Tate din Londra a zărit o pungă de plastic depusă lângă o masă, într-una din sălile muzeului, în dreptul unei picturi abstracţioniste. Cum nu părea să conţină altceva decât ziare vechi şi cartoane, a lăsat-o şi ea să cadă tot într-o cutie de gunoi. De aici fu recuperată ulterior, deoarece s-a remarcat înăuntru şi un fragment dintr-o lucrare de pictorul german Metzger, “Recreaţie la Prima Demonstraţie Publică de Artă a Autodistrugerii”, din 1960. “Fuga în Egipt” a lui Titian, după o îndelungată absenţă, a reapărut în Marea Britanie, în 2002, mijlocind o răsplată făgăduită de un detectiv unui informator care, în speranţa dobândirii ei, a investigat mediile interesate de opere de artă obţinute ilicit până a dat de urma lucrării pierite. O sculptură furată în 1990 din templul egiptean de la Behbeit el-Hagar, clădit de ultimul rege dintr-a 30-a dinastie, Nectanebo II, a fost propusă spre vânzare, la sala de licitaţie Christie’s din New York, doi ani la rând. A doua oară a atras atenţia specialiştilor, ceea ce a condus la revenirea ei în ţara de baştină.
Va să zică, “Strigătul” şi “Madonna” ar putea şi ele reveni de unde au fost răpite. În caz contrar, tablourile ar intra la rândul lor în cohorta celor 150.000 lucrări de arte plastice înghiţite de neant fără urmă.

Cine este autorul acestor două picturi şi de ce au interesat ele mai mult ca altele? Copilăria lui Edvard Munch i-a marcat întreaga existenţă neliniştită. S-a născut la Loten, în Norvegia, în 1863, în familia unui medic militar pauper, dealtfel, una de calitate, numărând între membrii ei slujitori ai altarului, intelectuali şi artişti. Fratele acestuia, P.A. Munch, e considerat un istoric de seamă. Primele licăriri ale vieţii au fost, în cazul lui Edvard, boala şi moartea. Având etatea de numai 5 ani, i-a repauzat mama (cu 20 ani mai tânără decât soţul ei) şi o soră cu zece ani mai mare ca Edvard (Sophie), ambele victime ale tuberculozei. O boală mentală s-a declarat în cazul uneia dintre surorile sale mai mici. Dintre cei 6 fraţi, numai unul s-a căsătorit, Andreas, pentru a adormi pe veci la mai puţin de 6 luni după nuntă. Cât îl priveşte pe Edvard, toată viaţa a fost bolnăvicios.
Aceia dintre cititori care au reţinut măcar o impresie cu privire la expresionism, sunt de pe acum încunoştinţaţi asupra pricinilor externe ce au motivat opţiunea sufletească a viitorului pictor pentru tragicul curentului artistic ale cărui baze urma să le pună tocmai cu pictura astăzi furată: “Strigătul”.
Edvard Munch şi-a început studiile la Şcoala Tehnică din Oslo. Cum a debutat în pictură la vârsta de 17 ani, a frecventat câtva timp şi Şcoala Regală de Desen, unde a lucrat sub îndrumarea celui mai însemnat penel al Norvegiei: Christian Krohg. În acea perioadă iniţială era influenţat de realismul francez.
În aprilie 1889, Munch a deschis la Asociaţia Studenţilor din Christiania (vechiul nume al capitalei Oslo) o expoziţie retrospectivă cuprinzând 63 picturi şi numeroase desene. Pasul a fost socotit a vădi un orgoliu extrem. În pofida opiniei generale, profesoul său Christian Krohg a scris: “Pictează, adică priveşte lucrurile într-un mod aparte de al celorlalţi artişti. Vede numai esenţa şi, în consecinţă, numai aceasta pictează. Iată pricina pentru care lucrările sale sunt ‘neisprăvite’, după cum s-au delectat oamenii să defăimeze. Numai că de fapt ele sunt terminate, isprăvite de mâna sa. Arta se încheie atunci când artistul a spus tot ce are de spus cu adevărat, iar acesta reprezintă avantajul pe care Munch îl are asupra mai multor generaţii de pictori: are îndemânarea unică de a ne arăta cum a simţit şi ce l-a reţinut cu putere, făcând ca orice altceva să pară lipsit de însemnătate.”
În anul 1889, l-a cunoscut pe Hans Jager, liderul boemei din Oslo, al cărui portret l-a pictat. Între educaţia lui creştină rigidă şi anarhismul noului grup a apărut o tensiune ce nu a priit sufletului său. Este şi anul primirii unei burse de stat cu ajutorul căreia s-a deplasat la Paris trei ani consecutiv. A rămas acolo (alternând cu stagii pe teritoriul german) următorii douăzeci de ani. Profesor i-a fost Léon Bonnat. Tot acum a început să elaboreze lucrarea cu care a spart gheaţa indiferenţei publice: “Copil bolnav”. În forma ei finală, după cum s-a remarcat, e îndatorată simbolismului şi sintetismului francez. Christian Krohg a utilizat un motiv similar, dar Edvard Munch s-a depărtat de realismul acestuia, căutând primele impresii însămânţate în adâncul său de moartea sorei sale.
Nu la mult timp după plecarea sa îi parveni vestea că i se stinsese tatăl. Tabloul “Noaptea” (1890) e rezultatul acestei noi traume.
Dealtfel, întreaga sa operă poate fi privită ca una autobiografică, mai ales ca o autobiografie a suferinţei sale. Este locul potrivit pentru citarea unui aforism cules din numeroasele lui scrieri: “Aparatul de fotografiat nu poate să se ia la întrecere cu pensula şi pânza, atâta timp cât nu poate fi utilizat în rai şi-n iad”. În altă parte, el notează a visa la o: “artă care este rezultatul unei nevoi obligatorii de a-ţi deschide sufletul.” “Strigătul” (cel mai bun exemplu de ceea ce Munch a înţeles prin “picturi sufleteşti”; 1893) şi “Copil bolnav” (1881-86) sunt atribuite trăirilor provocate de timpuria sa  însingurare datorată decesului dublu al mamei şi sorei lui. Iar “Vampirul” este socotită o oglindire a vieţii sale sexuale.
În 1892, deschiderea unei expoziţii la Berlin l-a făcut definitiv cunoscut, poate cu atât mai mult cu cât a fost bănuită a fi o provocare anarhistă şi a fost închisă. Edvard Munch a intrat într-un cerc de literaţi şi artişti de primă mână. Printre alţii, sculptorul norvegian Gustav Vigeland, scriitoul danez Holger Drachman, poetul polonez Stanislaw Przybyszewski, istoricul german al artelor Julius Meier-Graefe. Şi mai cu osebire dramaturgul şi prozatorul suedez August Strindberg. Cu acesta se încingeau îndelungi convorbiri despre Friedrich Nietzsche (pictat de Munch în mai multe rânduri), ocultism, psihologie şi aspectele sumbre ale sexualităţii. Este perioada când “nu se lupta să dobândească subiectivismul ca atare”, cum scrie Arne Eggum; “a ţintit să stabilească valori universale prin cristalizarea imaginilor celor mai adânci emoţii ale omului – a dragostei, a morţii şi a anxietăţii, imagini ce au reţinut calităţi evident uitate de către civilizaţia burgheză din timpul său. Referindu-se la Gauguin, unul dintre amicii săi din Berlin scria în 1893: <…el nu are nevoie să călătorească la Tahiti pentru a vedea şi experimenta primitivul din natura umană. Îşi poartă propriul Tahiti în sineşi…>” Talentul său, însă, nu se opreşte aici. În “Înger pe plajă” (1889) îşi valorifică îndemânarea de a portretiza într-o atmosferă lirică.
În decembrie 1893, în expoziţia de la Unter den Linden, Munch a înfăţişat şi şase picturi sub titlul “Studiu pentru o serie: Iubirea”. Mai târziu ciclul avea să dobândească titlul: “Friză a Vieţii. Un Poem despre Viaţă, Dragoste şi Moarte”. Include motive de atmosferă: “Furtuna”, “Lumina Lunii”, “Noapte înstelată”, în care a fost observată influenţa lui Arnold Böcklin. În timp, se adaugă “Anxietate”, “Cenuşă”, “Madonna”, “Femei în trei etape”. El a rămas fidel făgăduinţei făcute într-un manifest din tinereţe: “Voim mai mult decât o simplă fotografie a naturii. Nu vrem să pictăm poze drăguţe de atârnat pe pereţii saloanelor. Vrem să creăm, sau cel puţin să aşternem fundamentele unei arte ce să dăruiască ceva omenirii. O artă care să te oprească locului şi să te angajeze. O artă creată în inima cea mai adâncă a omului.” Poate de aceea apare şi tema angajării politice în opera sa. Dealtfel e printre foarte puţin numeroşii pictori norvegieni ce au dat curs acestor ambiţii. În jurnalul său se găsesc însemnări de tipul: “Nu este cazul să mai pictăm interioare cu oameni ce citesc şi femei ce croşetează; ei trebuie să fie oameni care trăiesc, respiră, simt, suferă şi iubesc.”

Nu revine în capitala Franţei decât în 1896. A dus tratative pentru ilustrarea operei poetice a lui Charles Baudelaire, “Les Fleurs du Mal”. De fondul acestora îl apropia (fără voie) opinia criticii de arte plastice după prima sa călătorie la Paris: “un pictor al lucrurilor urâte”. Se asociază cu excelentul tipograf Auguste Clot, atrăgându-l gravura şi litografia, domenii în care s-a impus ca unul dintre cei mai buni ai epocii.
Deşi în 1906, Munch era apreciat de către Matisse şi devenise unul dintre pictorii cei mai de seamă ai perioadei, viaţa lui personală e tot mai lipsită de perspectivă. În toamna anului 1906, Munch  a definitivat schiţele pentru montarea lui Max Reinhardt cu “Strigoii” de Henrik Ibsen, pe scena lui Deutsches Theater din Berlin. Din epoca respectivă reţinem “Autoportret cu sticla de vin”. Instabilitatea sa emoţională şi alcoolismul l-au determinat să facă o cură de aproximativ un an în spital, în 1908, în Copenhaga. Mai mult decât aceste două motive, Edvard Munch nu a putut depăşi faptul că a fost martor la sinuciderea uneia dintre iubitele sale, cu acel prilej rănindu-şi un deget, cicatrice ce îl va însoţi până la moarte. Chipul sinucigaşei e de regăsit în “Moartea lui Marat” (1907).
Reîntors în 1909 în Norvegia, a primit Ordinul Sf. Olav. S-a aşezat în oraşul de coastă Kragero. Pe lângă realizarea unor peisaje de iarnă, între 1909 şi 1916, şi-a închinat eforturile decorării Aulei Universităţii din Oslo. Picturile sunt “fantastice şi grandioase”, cum spune un critic, reprezentând “forţele perpetue ale vieţii”, după cum la descrie el însuşi.
O nouă mutare interveni în existenţa lui: la Ekely. Aici, stilul îi deveni armonios, culoarea luminoasă. Toţi comentatorii vieţii şi operei sale cad de acord că la Ekely a dus o existenţă de eremit, extrem de productivă.
S-a stins din viaţă în 1944 bărbatul care, în opinia aceluiaşi Arne Eggum, a fost “un existenţialist norvegian în arta expresionistă”. Cu puţin timp înainte, a donat oraşului Oslo colecţia de pictură şi scrierile sale.

Tags

Related Posts

Share This

Anii suferintei, anii rasplatirii

William Blake (VI)

Un prim prieten, sculptorul Flaxmann, îi devine necesar ca aerul tânărului William. El este cel dintâi care îl încurajează să deschidă ochii şi asupra existenţei femeilor pe pământ. Prima fată cunoscută, o brună focoasă, îl dezamăgi agasându-l cu cochetăriile vârstei. A doua îi era sortită din leagăn. Am mai vorbit despre ea. Era Catherine Boucher. Privind-o lung, William, nici una, nici două, deschise gura şi-i şopti: – “Te iubesc…” – “Te iubesc…” îi răspunse cu nevinovăţie copila pe care urma să o ia de nevastă.

Tatăl lui William refuză să-i mai ofere adăpost în casa familiei, unde ţinea şi prăvălia. Cei doi găsiră o căsuţă în cartierul artiştilor, devenind vecinii pictorilor celebri.

Misiunea lui Flaxmann nu se opri numai la realizarea matrimonială. El îl conduse pe prietenul gravor în saloanele doamnei Mathew, cititorarea lui Homer în original, îndrumătoarea artiştilor, binecuvântarea existenţei lor lipsită de multe. Dar nu acest soi de societate snobă sta în firea lui Blake să agreeze. Furiile şi le expuse în schiţarea unei cărţi intitulate: “Ostrovul din Lună”. Scrierea nu avu sorţi de închegare. Nemaifrecventând salonul distinsei cucoane, gustul pamfletului se risipi de la sine.

Furiile revoluţiei americane îl zguduie din temeliile sufleteşti cele mai adânci. Se întâlneşte cu tot felul de fraţi de cuget, intrând, cum am mai spus-o, în compania lui Thomas Paine. Iar când află că acesta era căutat pentru a fi arestat, aleargă să-l ajute a-şi schimba domiciliul, salvându-i libertatea.

Thomas Butt devine mecena lui şi cumpără tot ce are gata Blake. Îi face comenzi, pe care William le realizează cu entuziasm, aşezându-se la Lambeth, unde contactul cu o natură paşnică îi trezeşte întreaga energie creatoare. ‘Întâlnirile’ sale (ce s-ar numi astăzi ‘de gradul zero’) sunt paşnice şi în deplină civilitate. – “Pe cine ai salutat?” se interesează prietenul cu care se plimbă. – “Pe Apostolul Pavel”, răspunde, ca de la sine înţeles. Ori istoriseşte că fusese pe la el poetul Milton, demult răposatul său prieten, şi câte-n lună şi-n stele sporovăiseră. Amicul rege Solomon îi pozase, dar gravorul nu fusese în stare să dea de capătul complicatei lui coafuri, aşa că îi făgăduise, ca să-l ajute, să mai treacă pentru o poză, când urma să mai aibă timp liber.

Tot prin fidelul Flaxmann face cunoştinţa lui Hailey. Acesta îi înlesneşte viaţa, oferindu-i să locuiască la ţară, în casa sa din Felpham. Îi scrie de acolo apropiatului Flaxmann: “Felpham constituie un loc de muncă plăcut, deoarece este mai spiritualizat decât Londra; de pretutindeni se deschid porţile de aur ale cerului; ferestrele sale nu mai sunt astupate de ceţuri, glasurile localnicilor celeşti se aud mai limpede, siluetele lor se disting mai clar, casa mea este şi ea o umbră a sălaşurilor lor… Începe o nouă viaţă deoarece este aruncată de peste mine o altă pătură. Renumele meu în ceruri, datorat operelor mele, este mai mare decât îmi pot închipui. În creierul meu există încăperi pline de cărţi şi de picturi de odinioară, scrise şi pictate de mine în vârstele veşniciei de dinainte de viaţa mea muritoare, iar aceste opere alcătuiesc încântarea arhanghelilor.” Toate decurg ca în cel mai bun dintre universurile posibile, vorba filosofului. Numai că aici se izbeşte de netrebnicia unui soldăţoi beţiv care depune mărturie mincinoasă împotriva lui, acuzându-l de lese majesté. Am mai menţionat incidentul. Nu avu nici o urmare neplăcută pentru artist, însă gustul vieţii în societatea oamenilor îi pieri.

Revine la Londra. Editorul Cromek îi comandă ilustrarea “Mormântului” lui Blair, făgăduindu-i că tot Blake va efectua şi gravurile, dar sarcina revine unui specialist italian. Dacă William Blake propune să realizeze un tablou plecând la “Pelerinii din Canterbury” (vezi pe Internet: Blake’s Canterbury Pilgrims), scrierea lui Chaucer, acelaşi editor îi fură ideea şi face o comandă lui Stothard cu respectivul subiect. Artistul urmărit de noi, pentru a se disculpa de vina de a fi răpit tema lui Stothard şi în vederea obţinerii banilor necesari traiului zilnic, deschide o expoziţie cu acel tablou şi cu numeroase desene şi gravuri. Concepe şi un “catalog descriptiv”, în care face analiza propriei opere. Inutil. Puţinii vizitatori nu cumpără nimic. Iar criticii, când îl iau în seamă, râd de el, pomenesc nebunia lui. Opt, opt ani de zile, Blake aproape că nu mai lucrează, nu mai iese din casă, nu mai vede pe nimeni. Se răspândeşte zvonul că e mort de mult.

Un alt scandal stârneşte hohotele mânioase ale londonezilor. Se răspândeşte rumoarea că un străin a bătut în uşa familiei. I se răspunse să intre. Spre stupoarea sa, i se arătă priveliştea unui bătrân în pielea goală, aşezat pe podea alături de o bătrână aidoma despuiată. Era soţia lui. – “Nu vă speriaţi. Suntem doar Adam şi Eva şi citeam “Paradisul pierdut”…”

Abia în 1817, întunericul ce-i umbrea existenţa dădu semne de risipire. Un pictor faimos, anume Linnel, găsi întâmplător nişte gravuri lucrate pe vremuri de Blake. Admirându-le cu sinceritate, porni în căutarea altora. Şi a cărţilor gravate de el. Şi a oricăror semne ale îndemânării sale. Cei întrebaţi în privinţa sa răspundeau că William Blake nu mai trăia. Dar Linnel nu renunţă cu uşurinţă la dorinţa arzătoare de a-i strânge mâna şi a-l felicita. Găsi locuinţa obscură a marelui gravor în  ulicioara Strand. Deşi Blake aproape că nu mai vorbea, Linnel îi vădi cât îl admira cumpărându-i mai multe lucrări. Nu se mulţumi cu atâta, ci aduse cu sine feluriţi prieteni ale căror inimi le pregătise din timp. Perioada acestor vizite coincide cu aceea când avocatul Robinson, despre care am stat de vorbă, îl vizită şi el pentru a se lăuda că îl cunoştea pe însuşi William Blake despre care, acum, lumea bună nu mai îndrăznea a râde pe faţă, ba chiar începuse să aibă îndoieli asupra atitudinii ei anterioare, gata să-i ofere sufragiul ei total.

Linnel izbuti să-l salveze pe Blake de mizeria cumplită în care vegetase. Lumina cea mare adusă de el în viaţa celuilalt fu că îl convinse de Varley să-i ceară lui Blake portretele vizitatorilor săi din viziuni. Butts i-a comandat ilustrarea “Cărţii lui Iov”. Blake începu realizarea unei fresce de mari dimensiuni: “Judecata de pe urmă” (îl rugăm pe cititor să acceseze: www.apocalyptic_theories.com). În patul ultimei sale maladii, William începe ilustrarea “Divinei Comedii”, pe care nu o mai isprăveşte. Cititorul o va găsi pe internet la: www.bc.edu

La 12 august 1827, lungit sub plapumă, robit suferinţei, improviză imnuri de laudă a Domnului, muzică şi stihuri, asigurându-şi soţia că nu avea nici un merit în geneza acestora şi insistând cu mare smerenie asupra acestui amănunt. Tuturor celor care îi aduceau un ultim omagiu le încredinţa vestea cea bună că se ducea într-acel ţinut pe care cât îi fusese viaţa de lungă dorise să-l exploreze. S-a stins în pace. A fost dus să se odihnească alături de fratele său Robert, care îi îndrumase mereu mâna, din cealaltă lume, încredinţându-i taine ale gravurii de Dincolo.

Tags

Related Posts

Share This

Anii suferintei, anii rasplatirii

William Blake (VI)

Un prim prieten, sculptorul Flaxmann, îi devine necesar ca aerul tânărului William. El este cel dintâi care îl încurajează să deschidă ochii şi asupra existenţei femeilor pe pământ. Prima fată cunoscută, o brună focoasă, îl dezamăgi agasându-l cu cochetăriile vârstei. A doua îi era sortită din leagăn. Am mai vorbit despre ea. Era Catherine Boucher. Privind-o lung, William, nici una, nici două, deschise gura şi-i şopti: – “Te iubesc…” – “Te iubesc…” îi răspunse cu nevinovăţie copila pe care urma să o ia de nevastă.

Tatăl lui William refuză să-i mai ofere adăpost în casa familiei, unde ţinea şi prăvălia. Cei doi găsiră o căsuţă în cartierul artiştilor, devenind vecinii pictorilor celebri.

Misiunea lui Flaxmann nu se opri numai la realizarea matrimonială. El îl conduse pe prietenul gravor în saloanele doamnei Mathew, cititorarea lui Homer în original, îndrumătoarea artiştilor, binecuvântarea existenţei lor lipsită de multe. Dar nu acest soi de societate snobă sta în firea lui Blake să agreeze. Furiile şi le expuse în schiţarea unei cărţi intitulate: “Ostrovul din Lună”. Scrierea nu avu sorţi de închegare. Nemaifrecventând salonul distinsei cucoane, gustul pamfletului se risipi de la sine.

Furiile revoluţiei americane îl zguduie din temeliile sufleteşti cele mai adânci. Se întâlneşte cu tot felul de fraţi de cuget, intrând, cum am mai spus-o, în compania lui Thomas Paine. Iar când află că acesta era căutat pentru a fi arestat, aleargă să-l ajute a-şi schimba domiciliul, salvându-i libertatea.

Thomas Butt devine mecena lui şi cumpără tot ce are gata Blake. Îi face comenzi, pe care William le realizează cu entuziasm, aşezându-se la Lambeth, unde contactul cu o natură paşnică îi trezeşte întreaga energie creatoare. ‘Întâlnirile’ sale (ce s-ar numi astăzi ‘de gradul zero’) sunt paşnice şi în deplină civilitate. – “Pe cine ai salutat?” se interesează prietenul cu care se plimbă. – “Pe Apostolul Pavel”, răspunde, ca de la sine înţeles. Ori istoriseşte că fusese pe la el poetul Milton, demult răposatul său prieten, şi câte-n lună şi-n stele sporovăiseră. Amicul rege Solomon îi pozase, dar gravorul nu fusese în stare să dea de capătul complicatei lui coafuri, aşa că îi făgăduise, ca să-l ajute, să mai treacă pentru o poză, când urma să mai aibă timp liber.

Tot prin fidelul Flaxmann face cunoştinţa lui Hailey. Acesta îi înlesneşte viaţa, oferindu-i să locuiască la ţară, în casa sa din Felpham. Îi scrie de acolo apropiatului Flaxmann: “Felpham constituie un loc de muncă plăcut, deoarece este mai spiritualizat decât Londra; de pretutindeni se deschid porţile de aur ale cerului; ferestrele sale nu mai sunt astupate de ceţuri, glasurile localnicilor celeşti se aud mai limpede, siluetele lor se disting mai clar, casa mea este şi ea o umbră a sălaşurilor lor… Începe o nouă viaţă deoarece este aruncată de peste mine o altă pătură. Renumele meu în ceruri, datorat operelor mele, este mai mare decât îmi pot închipui. În creierul meu există încăperi pline de cărţi şi de picturi de odinioară, scrise şi pictate de mine în vârstele veşniciei de dinainte de viaţa mea muritoare, iar aceste opere alcătuiesc încântarea arhanghelilor.” Toate decurg ca în cel mai bun dintre universurile posibile, vorba filosofului. Numai că aici se izbeşte de netrebnicia unui soldăţoi beţiv care depune mărturie mincinoasă împotriva lui, acuzându-l de lese majesté. Am mai menţionat incidentul. Nu avu nici o urmare neplăcută pentru artist, însă gustul vieţii în societatea oamenilor îi pieri.

Revine la Londra. Editorul Cromek îi comandă ilustrarea “Mormântului” lui Blair, făgăduindu-i că tot Blake va efectua şi gravurile, dar sarcina revine unui specialist italian. Dacă William Blake propune să realizeze un tablou plecând la “Pelerinii din Canterbury” (vezi pe Internet: Blake’s Canterbury Pilgrims), scrierea lui Chaucer, acelaşi editor îi fură ideea şi face o comandă lui Stothard cu respectivul subiect. Artistul urmărit de noi, pentru a se disculpa de vina de a fi răpit tema lui Stothard şi în vederea obţinerii banilor necesari traiului zilnic, deschide o expoziţie cu acel tablou şi cu numeroase desene şi gravuri. Concepe şi un “catalog descriptiv”, în care face analiza propriei opere. Inutil. Puţinii vizitatori nu cumpără nimic. Iar criticii, când îl iau în seamă, râd de el, pomenesc nebunia lui. Opt, opt ani de zile, Blake aproape că nu mai lucrează, nu mai iese din casă, nu mai vede pe nimeni. Se răspândeşte zvonul că e mort de mult.

Un alt scandal stârneşte hohotele mânioase ale londonezilor. Se răspândeşte rumoarea că un străin a bătut în uşa familiei. I se răspunse să intre. Spre stupoarea sa, i se arătă priveliştea unui bătrân în pielea goală, aşezat pe podea alături de o bătrână aidoma despuiată. Era soţia lui. – “Nu vă speriaţi. Suntem doar Adam şi Eva şi citeam “Paradisul pierdut”…”

Abia în 1817, întunericul ce-i umbrea existenţa dădu semne de risipire. Un pictor faimos, anume Linnel, găsi întâmplător nişte gravuri lucrate pe vremuri de Blake. Admirându-le cu sinceritate, porni în căutarea altora. Şi a cărţilor gravate de el. Şi a oricăror semne ale îndemânării sale. Cei întrebaţi în privinţa sa răspundeau că William Blake nu mai trăia. Dar Linnel nu renunţă cu uşurinţă la dorinţa arzătoare de a-i strânge mâna şi a-l felicita. Găsi locuinţa obscură a marelui gravor în  ulicioara Strand. Deşi Blake aproape că nu mai vorbea, Linnel îi vădi cât îl admira cumpărându-i mai multe lucrări. Nu se mulţumi cu atâta, ci aduse cu sine feluriţi prieteni ale căror inimi le pregătise din timp. Perioada acestor vizite coincide cu aceea când avocatul Robinson, despre care am stat de vorbă, îl vizită şi el pentru a se lăuda că îl cunoştea pe însuşi William Blake despre care, acum, lumea bună nu mai îndrăznea a râde pe faţă, ba chiar începuse să aibă îndoieli asupra atitudinii ei anterioare, gata să-i ofere sufragiul ei total.

Linnel izbuti să-l salveze pe Blake de mizeria cumplită în care vegetase. Lumina cea mare adusă de el în viaţa celuilalt fu că îl convinse de Varley să-i ceară lui Blake portretele vizitatorilor săi din viziuni. Butts i-a comandat ilustrarea “Cărţii lui Iov”. Blake începu realizarea unei fresce de mari dimensiuni: “Judecata de pe urmă” (îl rugăm pe cititor să acceseze: www.apocalyptic_theories.com). În patul ultimei sale maladii, William începe ilustrarea “Divinei Comedii”, pe care nu o mai isprăveşte. Cititorul o va găsi pe internet la: www.bc.edu

La 12 august 1827, lungit sub plapumă, robit suferinţei, improviză imnuri de laudă a Domnului, muzică şi stihuri, asigurându-şi soţia că nu avea nici un merit în geneza acestora şi insistând cu mare smerenie asupra acestui amănunt. Tuturor celor care îi aduceau un ultim omagiu le încredinţa vestea cea bună că se ducea într-acel ţinut pe care cât îi fusese viaţa de lungă dorise să-l exploreze. S-a stins în pace. A fost dus să se odihnească alături de fratele său Robert, care îi îndrumase mereu mâna, din cealaltă lume, încredinţându-i taine ale gravurii de Dincolo.

Tags

Related Posts

Share This

Originile viziunilor si patrunderea in lumea spirituala

William Blake (V)

Am pomenit anterior ca viziunile gravorului William Blake au apărut foarte de timpuriu. Mă întreb dacă, pentru cititor, vârsta de 4 ani este suficient de mică. Personal, la acea vârstă am avut prima dintre cele două viziuni ale mele de până la 70 ani şi nu m-am socotit niciodată prea nevârstnic pentru ea. Îmi este greu a explica cele două simţăminte opuse pe care le nutresc privitor la acel eveniment, ca plasat cronologic. Pe de o parte, comparând etatea mea, reprezentată prin scurtimea staturii, prin lipsa de experienţă, prin naivitate, prin aplecarea către joacă exclusiv, prin dependenţa de părinţi, mi se pare duios de neînsemnată. Pe de altă parte, conştiinţa mea că am fost vizitat de o făptură aeriană care mi-a adresat un mesaj conferă puţinilor mei ani o greutate de proporţie şi îi echivalează cu maturitatea convingerilor de mult mai târziu ale conceperii realului.

La ce mă refer? M-am deşteptat într-o noapte cu un bust de înger bălai că-mi vorbea. Avea un chip feminin potrivit începuturilor adolescenţei. Odihnea pe acea ieşitură a sobei unde gospodinele plasează deobicei un vas de flori nu prea voluminos. Zămislea un zâmbet cald, familiar, pe buzele trandafirii, deloc cărnoase, dar nici subţiri ca ale oamenilor răi, buze ce abia de se mişcau, elegant, când îmi grăia. Mi-a spus cu voce abia auzită: “Nu-ţi fie teamă. Nu e nimic. Sunt cu tine. E cutremur, dar am grijă de tine”.

În clipa aceea au pătruns, alarmaţi, părinţii mei. S-au apropiat de patul unde mă aflam întins. Mama m-a ridicat în braţe pe jumătate şi m-a strâns agonic la sân. Tatăl îi apăra umerii, îndemnând-o să-l urmeze afară. Din strânsoarea ei, am trecut în braţele lui, mai potrivite unei greutăţi cum era a mea. În această formaţie, am descins în pragul uşii de intrare în casă, ce dădea către pavajul curţii, de care ne despărţeau două trepte de ciment. Opriţi acolo, coşul casei se prăbuşi peste noi ca să se spargă, când se izbi de pământ în faţă-ne, proiectând pretutindeni numeroase cioburi de cărămizi.

Dar frică nu mi-a fost, deoarece fusesem avertizat că eram păzit de Sus. Mama mea nu ştia aceasta şi nu dădea credit vorbuliţelor cu care o puneam în temă: “Mămico, am văzut un înger… A venit la mine un înger…” Ea mă tot îndemna, spasmodic, să nu mă-nfricoşez că era doar un cutremur.

De fapt nu era vorba de un simplu cutremur, ci de ‘cel mare’ din ’40, când s-a prăbuşit blocul Carlton, moment surprins de Cezar Petrescu într-un roman cu acest titlu.

Ei bine, William Blake, la aceeaşi vârstă, era mai avansat decât mine, fiindcă pe el l-a privit prin fereastră, de pe uliţa londoneză, Dumnezeu însuşi. Aşa, pur şi simplu, şi-a turtit nasul de geam şi s-a uitat la el, ceea ce l-a făcut pe cel mic să izbucnească în lacrimi potop. Aceasta s-a aflat mult mai târziu. Copilul nu şi-a încunoştinţat părinţii asupra viziunilor sale decât de pe la opt anişori înainte. În continuare, devansându-mă cu o poştă duhovnicească mare cât ocaua lui Cuza, în loc să sosească în vizită la el un biet îngeraş fără soţ, William zări ditamai pomul încărcat de îngeri ca de nea în plinul Bobotezei. Cu alt prilej îşi încunoştinţă mama că-l văzuse pe proorocul Ezechiel adăstând sub un copac.

Părinţii nu erau prea încântaţi de povestirile odraslei lor, drept care o zvântau în bătaie, ceea ce nu l-a convins pe flăcăiaş să renunţe la a nara cu simplitate cele ce i se întâmplau. Nu-l speriau nici părinţii, nici viziunile sale. În definitiv, se simţea între ai lui, când răsăreau nu ştia de unde Dumnezeu a-toate-Făcătorul sau profetul Său.
Continuă să experimenteze puterea de înţelegere a celor din jur, istorisind şi profesorului de desen cele trăite. Acesta, având mai puţină putere asupră-i, nu făcea alt decât să-i ceară să nu mai pomenească atari lucruri aiurite cu glas tare. Constatând că nu mai găsea cui să se adreseze prin viu grai, se confie, în versuri, hârtiei. Avea unsprezece ani. Începând şi uceniciile în desen, copilul se adânci în lectura Bibliei. Aici întâlni prieteni ce nu-l trădau, care-i încredinţau toată atenţia lor, care nici nu-l pălmuiau, nici nu priveau cu un ochi către el când cu celălalt îşi vedeau de treburile lor, după modelul cu făina şi slănina. Înaintevăzători, regi, îndelung suferitori, precum Iov, ale cărui nenorociri l-au urmărit până la sfârşitul vieţii pe gravor, înfrângători ai vrăjmaşilor, pentru cari Domnul însuşi se înarma ca să nu-i părăsească în mâinile necredincioşilor. Aceştia devin pe toată lungimea existenţei tovarăşii singurătăţilor sale. Oamenii nu vor mai avea nici o greutate înaintea lui. El va fi de-al acelora, o fiinţă a înălţimilor biblice. Cititorul, pentru a judeca singur culmile atinse în viziunile sale de acest ordin, este rugat să acceseze la adresa www.bc.edu

De aci înainte nu poate să mai apară frână în progresul cultural şi sentimental al băiatului. Descoperise prietenii şi profesorii ideali: personajele istoriei sfinte. Personaje literare, dar şi sfinte. Se afla pe hotarul ce despărţea lumea noastră de aceea spirituală.

Dar resorbirea copilăriei în trecut nu însemna şi închiderea uşii viziunilor. Ba una dintre cele avute la începutul adolescenţei avea să-l coste o cruntă mânie a părintelui său, iar pe noi ne lasă cu gura căscată.

Negustorul londonez decise că nevolnicul de fiu-său merita un profesor mai de soi. Interesându-se, îl luă de mână să-l înfăţişeze celui mai bun, după părerea inşilor pricepuţi. Era vorba despre un elev al lui Ravenet şi Boucher, pe numele lui celebru: Ryland. Primit în casele nobiliare de vârf, amic cu literaţii gustaţi de publicul pretenţios al momentului, Ryland era şi favoritul regelui. Ţâncul îi fu împins în faţă. Pe neaşteptate, sângele îi fugi din obraji, de parcă sta să cadă de-a-n picioarelea, apucat brusc de cine ştie ce meteahnă necunoscută până atunci, şi se zbătu cât putea de tare să-şi ia la tălpăşiţa. Tatăl lui nu izbuti să-l apuce de guler pentru a-l reţine, ci cerându-şi ruşinat iertare de la înalta personalitate ce avusese atâta bunăvoinţă faţă de el ca să-l primească dimpreună cu secătura de fiu-său, se rostogoli pe scări în jos, să-l ajungă din urmă pe fugarul inconştient.

– “Ce te-a apucat?! Vrei să-mi ies din minţi?! Cum să-mi mai vând eu marfa dacă se duce zvonul c-am dat naştere unui monstru zevzec?! De ce nu vrei să iei lecţii de la maestrul Ryland?!” – “Pentru că mi-e frică…” – “Ţi-e frică? De ce?!” – “Nu-mi plac oamenii care atârnă în ştreang!!!”
E uşor de bănuit că la atari gogomănii ieşite pe gura feciorului său trăznit, domnul Blake s-a făcut roşu ca racul fiert, apoi livid ca plumbul, mai-mai să-l lovească damblaua în plină stradă.
Mai mult nu putură nici el, nici soaţa lui scoate de la pici. Lăcrăma din abundenţă şi repeta cu ton de încăpăţânat cu minţile fugite ce era că pictorul Curţii avea să atârne în laţul Justiţiei.
Ei, ce părere aveţi? A şi chiar fost spânzurat! Competenţii în robă îl dovediră a fi deturnat anumite fonduri ale Companiei Indiilor. Cel mic o pornise cu sârg şi mare succes pe urmele cuiva încă necunoscut lui – dar care avea să joace un mare rol în existenţa sa viitoare -, anume pe urmele vizionarului suedez Emanuel Svedenborg (1688-1772).

MIHAI RĂDULESCU

Tags

Related Posts

Share This

Noua dare de seama asupra omului

William Blake (IV)

Insistăm atât de mult asupra răspunsului la întrebarea: cine a fost William Blake? deoarece personalitatea lui creatoare copleşitoare a dat naştere unor poeme pretext pentru o metafizică expusă sub forma unor mituri originale, de o noutate absolută în aparenţă, deşi derivată din cele existente, complet altfel interpretate decât o face omul de rând, fie că se numeşte cărturar laic sau cleric. Iar dezvăluirile sale nu se datorează exclusiv scrisului, ba chiar mai puţin acestuia, cât gravurii. Să nu uităm ceea ce a notat în partea de jos a paginii de titlu din cartea lui “Viziunile Fiicelor Albionului”: “The Eye sees more than the Heart knows” (Ochiul vede mai multe decât ştie inima).

Datorăm unui alt contemporan al său, avocatul Henry Crabb Robinson, ştiri despre cum se purta şi ce gândea gravorul. Omul legii, asemenea multor colegi ai lui, era un ‘băgăreţ’ unde nu-i fierbea oala, un curios maniac, un snob ce se pregătea în toată clipa adunându-şi materie de povestit în cercurile unde era chemat ca paiaţă aducătoare de bună dispoziţie, mutând rampa teatrului comic în saloane, preschimbând bârfa într-un joc de societate stârnitor de zâmbete ce trădează acceptarea vagului inconfort adus de povestire, făcând pe zglobiul, pe simpaticul, pe năzdrăvanul, în mijlocul cercurilor unde era agreat măcar pe sfert, pentru a câştiga celelalte trei sferturi de simpatie în favoarea sa cu gaguri inedite, imitaţii caricate după natură, bătăi de joc blajine sau răsunătoare. Picanteriile culese de el din lumea largă circulau şi cu un alt mijloc: un jurnal ‘intim’, deloc menit singurătăţii meditative a ceasurilor târzii ale nopţii, când omul stă de vorbă cu sine însuşi, ci anume scris pentru a circula din mână în mână şi a stârni hazul cititorilor, după obiceiul epocii de a purta cu sine în călătorii trusa cu o vastă şi inteligentă corespondenţă primită, pentru a-i da citire în faţa necunoscuţilor, în vederea câştigării bunăvoinţei, aşa cum se mândreşte a o fi făcut tânărul Goethe.

Printre roadele investigaţiilor sale funambuleşti, culese de pe buzele altor amatori de impudice trădări ale semenilor sau de-a dreptul de la sursă, se numărau  şi unele vizând melancolica retragere din lume a marelui William Blake, a cărui uşă a forţat-o numitul Robinson.

El îşi prezintă victima prefăcându-se că-i caută o identitate, fie aceea a artistului, a geniului, ori a misticului sau nebunului. Pecetea a şi fost pusă pe fruntea insului luat în discuţie, cu atât mai mult cu cât psihologul de ocazie nu refuză nici una dintre ipostaze, ci le îmbină fără excepţie şi armonic în definirea lui Blake. Lipsindu-i ruşinea, recunoaşte bătrâneţea chipului palid al gravorului, fizionomia socratică (afirmă el, fără ca aceasta să-mi spună mare lucru), blândeţea permanentă imprimată pe ea, învecinată de-aproape cu slăbiciunea. Toate acestea ornează faţa necrâcnită a celuilalt. Dar, în clipa când trăsăturile se animă, ele dobândesc un aer nebănuit, acela al inspiratului. Până şi avocatul pus pe şotii e obligat să remarce această modificare ce-i impune, fără s-o poată comenta mai profund.

Plin de morgă, notează, ca şi când cele pomenite ar fi obişnuitele sale preocupări, că au discutat despre artă, poezie, religie. Dar inima sa pezevenghie nu avea răbdare să asculte ‘elucubraţiile’ conlocutorului, ci se mândreşte a fi izbutit, cu savantă artă maieutică, a-l fi smuls din adormitoarele sale subiecte şi a-l fi momit a se lăsa tras de limbă, ba chiar a-l fi determinat să i se confese! (crede el că l-am crede…)

Era o întâlnire dificultoasă, lasă de înţeles podoaba tribunalelor, care confruntare şi pe un om cu cultura lui Robinson îl punea în încurcătură dacă nu şi-ar fi pregătit seminarul ca un student conştincios. Nici nu ar fi putut pricepe despre ce trăncănea celălalt, recunoaşte, dacă nu-şi ‘făcea temele’ din timp. Caracterul îndoielnic al prezentatorului introduce o neaşteptată îndoială cu privire la cinstea artistică a celui vizitat. O văduvă Aders, fosta soţie a unui pictor, îi înfăţişează lui Blake câteva lucrări ale răposatului. Aceasta îndreaptă discuţia pe făgaşul vestit de mine. Anume, comentându-se lucrarea în tempera a lui William “Canterbury Pilgrims” (cititorul este rugat să caute pe internet: Blake’s Canterbury Pilgrims), cineva (poate doamna nou venită, poate avocatul, constată asemănarea unui chip de pelerin cu unul desenat de repauzatul Aders. Gravorul, după ce recunoaşte că nu este o impresie falsă, explică a fi frecventat îndelung pictura de acel gen şi se poate să fi rămas în sine urme ale acelei familiarizări.

Vă aşteptaţi, desigur, ca pe obrazul lui Henry Crabb Robinson, să se ivească, mucalit, un zâmbet parşiv, pe când notează că Blake a recunoscut, prin aceasta, originea lumească a artei sale. Imediat în continuare, opune ideea reproducerii viziunilor sale de către artist. Remarcă tonul firesc cu care se face afirmaţia precedentă, ca şi unele de tipul: “Daimonul mi-a zis…” Avocatul îi oferă şansa de a se da de gol, spunând: – “Folosiţi acelaşi termen ca şi Socrate. Ce legătură credeţi că ar fi între daimonul lui Socrate şi al dumneavoastră?” Răspunsul este gândit să te năucească sau să te lase mut de jena situaţiei în care singur te-ai vârât: – “Aceeaşi care există între fizionomiile noastre!” Tăcu o bucată de timp, să îngăduie asimilarea replicii cu toată greutatea ei. Apoi glăsui iarăşi, dând lovitura de graţie: – “Socrate… Eu eram Socrate.” Avocatul avu impresia că Blake sărise peste cal. Nu-şi dădu seama că gravorul îşi bătea joc de el, de aceea exclamă în jurnal: – “Îşi înghiţi cuvintele şi reduse legătura dintre dânşii la: “un fel de fraţi. Pe semne am stat de vorbă unul cu celălalt. La fel şi cu Iisus Hristos. Am vaga amintire de a-i fi cunoscut pe ambii”. Nu mai ştie pe unde scoate cămaşa. Naiv, crede în seriozitatea conlocutorului. Apropo, oare Blake nu era serios?

Se făcuse seara. Robinson îşi aminteşte cum l-a condus pe Blake înapoi către casa lui. S-au oprit în faţa uşii de intrare. Rămas încă destul de deştept, s-a străduit să-l vădească în toată splendoarea nebuniei sale pe soţul său de plimbare. Se interesă ce gândea despre divinitatea lui Hristos, pusă sub semnul îndoielii de mulţi indivizi din epocă. William Blake, oricât se amuza a râde de proşti, avea anumite subiecte cu care nu se juca. Aşadar, fu prompt în a-l izbi drept între ochi cu un răspuns limpede ca bunăziua: – “Este singurul Dumnezeu!” Subliniase cu toată puterea cugetului adunată-n glas. Apoi, fără a întrerupe şirul cuvintelor, din aceeaşi respiraţie adăugă: “Şi dumnevoastră. Şi eu.” Putea fi cu adevărat credinţa sa şi aceasta nu se depărta prea mult de o afirmaţie a Mântuitorului cu privire la filiaţia noastră. Dar nu era exclus să fi reprezentat şi o revenire la zeflemeală. Se pare că apucase a pomeni unele greşeli ale lui Hristos, de pildă aceea de a se fi lăsat răstignit… “De ce să se amestece în politică?! Ce avea el cu politica?!” Avocatul este încântat; i-a surprins călcâiul lui Ahile şi se grăbeşte să i-l ţintească, plăcându-i gravorul mai mult lungit pe jos decât combătând. – “Dacă greşea, cum împăcaţi aceasta cu divinitatea lui?”  – “Simplu. Încă nu devenise Tatăl…” Splendidă răsucire pe loc cu 180° sau basculare de hopa-Mitică…

Henry Crabb Robinson pare învins cu propriile-i arme. Nu prea mai voieşte să raporteze opiniile metafizice ale obiectului său de batjocorire. Preferă să se retragă în lumea amintirilor pe care le-a auzit pomenite de buzele celuilalt. Iar aici, dincolo de vagi reminiscenţe ale convorbirii de până la acest punct, o splendidă curăţenie a cugetului străluceşte albă ca neaua. Blake mărturiseşte a lucra la porunca Duhului. Cuvintele Aceluia sunt:  – “Blake fii artist, numai artist. Într-aceasta stă fericirea.” Avocatul nu mai este sigur pe sine. Bagă de seamă schimbarea la faţă a bărbatului căruia întreg chipul pare a i se lămuri de o lumină lăuntrică. Pomeneşte vocaţia sa religioasă şi vine cu revelarea că artistul este un inspirat. Atunci când Michelangelo, Rafael, Flaxmann crează o capodoperă, o realizează prin Duhul. O singură concluzie este cu putinţă, iar aceasta ne-o vom apropria ca pe cea mai de preţ învăţătură în artă: “M-aş mânia să posed întreaga slavă pământeană, deoarece toată gloria materială dobândită de om îi scade gloria spirituală. Nu vreau nimic. Sunt fericit.”

Da. Putea-vom repeta în consonanţă cu marele Will al gravurii de carte: “Nu vreau nimic. Sunt fericit”?
Să încercăm.
Nu vreau nimic. Sunt fericit.

Tags

Related Posts

Share This

Cuvinte si imagini eliberate

William Blake (III)

Descrierea pe care o face William Blake însuşi procesului creaţiei sale (într-o scrisoare adresată unui prieten) nedumireşte, trebuie să o recunoaştem: “Scriu când îmi poruncesc spiritele, şi din clipa când am scris văd cuvintele cum zboară prin încăpere în toate direcţiile. Atunci are loc publicarea, iar spiritele pot citi. Manuscrisele mele nu-şi mai au rostul. Am fost ispitit să mi le ard, dar soţia mea nu vrea să mă lase s-o înfăptuiesc”.

În micuţul fragment dobândim o dovadă a încâlcitei minţi a autorului, a participării imaginaţiei sale la realitatea clipei, pe care o modifică într-un sens al cărui rost şi înţeles ne scapă. Mai găsim aici o dovadă a imensei eliberări operate de punerea pe hârtie a celor adunate până la explozie în sufletul lui. Slobozirea resimţită este de atare natură încât scriitorul socoteşte încheiat până şi procesul tipăririi, odată cu acela al moşirii obiectului artistic în cauză. Cuvintele sale, odată ivite, alcătuiesc hore nebuneşti în aerul odăii, zigzagând după nişte legi ale unei improvizaţii fără măsură, urmărite de robe imense de bal ale cometelor, din mătăsuri orbitoare, cu luciu preţios, cu sclipiri tăioase, robe extinse cât universul însuşi, ca şi când zidurile ar fi fost năruite, lăsând din trecere dâre de foc şi miriade de scântei în pulberi strălucitoare, roiuri de cozi de păun gigantice şi muzicale. Când jos, când sus, când la dreapta, când la stânga şi pretutindeni în acelaşi timp, ele dau ocol bietului sclav al duhurilor care-i dirijează existenţa după bunul lor plac.

Să privim împreună o ilustraţie a sa la “Purgatoriul” lui Dante, lucrare rămasă neisprăvită din pricina morţii artistului. Mă refer la planşa V-VI (Late Repentant; Cei din urmă dintre căitori).

Vârtejul aduce, într-o ultimă trombă, o mână de rugători pentru iertare, pe cari pocăinţa îi răsuceşte în aer, îi poartă ca pe nişte pene umflate de vânt, înaintea Celui care poate ierta. Mănunchiul lor formează o ultimă buclă, ca o vedenie, în văzduh. E un zbor impus, ca o sugere din abis, o răpire întru cele de Sus. Dacă am înlocui fiecare dintre aceste fiinţe cu un cuvânt dintre câte alcătuiesc textul lui Blake, avem o posibilă imagine a ceea ce vedea creatorul înconjurându-l, conform mărturisirii sale citată anterior.

Dar pasajul din scrisoare mai aduce o mărturie. Este aceea a relaţiei dintre William şi soţia lui. Nevasta constituie frâna ce-i opreşte artistului izbucnirile nestăpânite. Când deschide buzele pentru a-l mustra sau măcar a nu-l lăsa să-şi vădească nechibzuinţa, femeia face auzit glasul raţiunii. Iar vrăjmaşul acesteia, bărbatul ei, totuşi nu recunoaşte în gura sa acel ceva pe care îl abhoră: bunul simţ. Dimpotrivă îi dă ascultare.
Datorită femeii, care a învăţat a scrie şi a citi abia după ce s-a măritat, omenirea a rămas cu darul manuscriselor lui William Blake, acest unic plăsmuitor de frumos răscolitor.

Pe urmele atâtor critici şi istorici ai artelor plastice, cu preponderenţă ale celor insulare, şi noi, atât de îndepărtaţi în timp şi spaţiu de momentele creatoare ale lui William Blake, mai mult, atât de distanţaţi de ideea miniaturii de manuscris şi a ilustraţiei de carte descinzând din ea (deci de modalitatea artistică practicată de britanic) din pricina unui barbar dezinteres al pseudoculturii socialiste pentru acest tip de manifestare dedicat, prin împrejurările istorice obiective, mai ales artelor religioase, va să zică şi noi, adăpaţi cu sila la incultura ateeistică, şi noi, nepregătiţii, şi noi, imprudenţii, şi noi, grăbiţii, suntem gata a da verdictul: ‘nebun este!’
Şi, totuşi…

Unul dintre pictorii care l-au ştiut preţui, mângâia, stimula, anume Varley, a reţinut pentru posteritate, în “Amintirile” sale, următoarea întâmplare. Memorialistul pretindea să nu mai aibă nici un fel de îndoială legată de realitatea viziunilor lui Blake, drept care l-a întrebat dacă era în stare să deseneze ceea ce vedea.

Personal, nu ştim cum să interpretăm această frază. Se referea oare la ceea ce William Blake vedea în cursul unei viziuni? Ar fi fost stupid, din moment ce el însuşi pretindea că tocmai asta făcea: reprezenta cele văzute. Varley s-ar fi putut referi, însă, la realitatea înconjurătoare; adică, era capabil gravorul să preia imaginile lumii şi să le transpună pe hârtie tale quale? E o întrebare care îmi place. Şi eu, când am prilejul să judec talentul unui tânăr poet care-mi înfăţişează nişte numite versuri din cari legătura dintre idei, ba chiar şi dintre cuvinte, lipseşte cu desăvârşire, în numele ‘modernismului’ actului creator (există aşa ceva?), îi solicit să-mi facă dovada acelui talent emoţionându-mă cu stăpânirea versului clasic, banal, dotat cu ritm şi rimă şi, pe deasupra, şi capabil să adăpostească un sentiment dintre cele mai umile, cum ar fi dragostea… Dacă o face emoţionant, ziceam, sunt sigur că exhibiţiile sale fără noimă constituie căutări a ceva nou şi că merită respectate.

Aşadar, la ispitirea lui Blake de către amicul său, William răspunse cu grabă: “Uite-o colo-şa, în faţa mea.” Întinse mâna, să-i dea prietenul uneltele desenului şi hârtie, fără să-şi mute privirile de la ce anume aţinteau. Varley se supuse imediat. Pe măsură ce gravorul înainta în lucru, convingerea celuilalt creştea că Blake nu juca teatru, ci vedea cu adevărat ceva ce-i scăpa lui. Această certitudine i-o dădea o tehnică specifică desenatorului după natură. Vreau să spun că Blake, nefiind sigur asupra unui detaliu din cele văzute, se grăbea să schiţeze pe un colţ de pagină amănuntul, înainte de a-l plasa la locul cuvenit în întreg. Era vorba despre un purice; mai curând un Purice, fiindcă avea un sens în economia Existenţei. Puricele respectiv îşi tot deschidea gura, iar desenatorul nu avea răgazul de a-l surprinde cu ea închisă; de aici necesitatea schiţelor intermediare.

Pe când creionul îi alerga pe coală, William Blake purta o convorbire cu Larva. Îl iniţia în câteva taine necunoscute până atunci. Oamenii sângeroşi aveau sufletele pline de atari purici. Aceasta constituia raţiunea pentru care spiritele dedate violenţei, după moarte erau condamnate să vieţuiască în trupuri de insecte. Ba, în calitate de ilustrare a celor afirmate, Larva îl luă părtaş la o aspiraţie de-a sa: ‘Dacă eram de statul unui cal, aş fi în stare să devastez Anglia pe jumătate!’

Obişnuit cu lecturi despre vieţile, bucuriile şi pătimirile pustnicilor, cele observate de Varley la Blake nu mi se par deloc anapoda. Viziunile sunt trăiri obişnuite pe o anumită treaptă spirituală. Important este dacă viziunea provine din izvorul vieţii sau de la vrăjmaşul omului. Iar conversaţia sa cu Larva nu iese nici ea din tiparele cu care Blake era obişnuit. Pomenea nu arareori, schimbul de idei cu Dante sau Milton, ce îi îmbogăţea zilele uneori. Şi o făcea cu atâta gravitate şi smerenie încât nimeni nu avea curajul a-l contrazice. Însă aceste chestiuni (firescul viziunilor şi al convorbirilor cu morţi de statutul unor sfinţi) nu ne mai interesează în cadrul unui studiu asupra gravorului William Blake.

Tags

Related Posts

Share This

De ce zabovim in aceste paragini?

William Blake (II)

Opera lui William Blake se împarte în două mari categorii: 1. scrieri în versuri şi 2. gravuri. Pe când scrierile în versuri au fost ilustrate numai de el însuşi, de gravat a făcut-o şi ilustrând operele altor scriitori. Mai este cu putinţă o împărţire a cărţilor sale şi în temeiul unor alte criterii: 1°. versuri cu gravuri, 2°. versuri fără gravuri. 3°. gravuri ilustrând alţi poeţi.

Iată lista cărţilor ieşite din presa mânuită de el şi de soţia lui, listă expusă conform distingerii din urmă.
Cărţi originale ilustrate:
“Toate religiile sunt una”. “Nu există religie naturală” (cu aproximaţie:1788). “Cântece ale Inocenţei”. “Cartea lui Thel” (1789). “Căsătoria dintre Cer şi Iad” (1790-1793). “Viziunile fiicelor Albionului”. “America: o profeţie” (1793). “Europa: o profeţie”. “Prima carte a lui Urizen”. “Cântecele Experienţei” (1794). “Cartea lui Los”. “Cântecul lui Los”. “Cartea lui Ahania” (1795). “Milton: un Poem” (cu aproximaţie: 1804-1811). “Ierusalim: Emanaţia Giganticului Albion” (1804-1820).
Scriere originală neilustrată:
“Nu căuta nicicând să-ţi rosteşti dragostea”.
Scrieri de alţi autori, ilustrate de William Blake:
“Povestiri originale din viaţa reală” de Mary Wollstonecraft (1788). “Meditaţie de noapte” de Edward Young (1797). “Mormântul” de Robert Blair (1805-1808). “Paradisul Pierdut” de John Milton (1808). “Capete vizionare” de John Varley (1819-1820). “Virgil” de R.J. Thornton (1821).  “Cartea lui Iov” (1823-1826). “Divina Comedie” de Dante (1825-1827).
Pe când lucra la ilustrarea acestei capodopere din urmă, William Blake a murit. Aceasta se petrecea în anul 1827.

Cine sunt personajele sale? Ele pot fi regăsite în Vechiul şi Noul Testament, coincid cu zeii indici, cu aceia spicuiţi din religia druizilor, cu puterile populând cerurile Orientului; numele lor constituie anagramele numelor dintr-o veşnic mişcătoare mitologie greacă. Toţi aceştia participă la dezvăluirea furioasă a metehnelor lumii contemporane autorului, la strădania de îmbunătăţire a ei, se împletesc cu oracole asupra viitorului, căci William Blake, mai mult ca orice s-a autoinvestit prooroc. Cele două revoluţii, americană şi franceză, i-au zguduit sufletul, sensibil peste poate la infamiile omenirii, şi l-au umplut de nădejdi mărturisite cu mare tam-tam. Pentru o fire mistică, precum a sa, ele vesteau cu surle şi trâmbiţe iminenţa descălecării timpurile apocaliptice, iar inima lui William Blake sta de veghe, înarmată până-n dinţi, să pună umărul la mântuirea lumii. Creştinismul său agonic adopta căi de nerecunoscut, rătăcite, fără de întoarcere, dar era sincer, atât de sincer încât nu s-au sfiit mulţi critici a-l socoti nebun.

Dacă există un simţământ comun tuturor acelora care privesc pentru întâia dată o gravură de-a sa, apoi acesta este: opera nu provine dintr-o minte aşezată, cuminte, raţională, rece, nu! Este o creaţie săvârşită pe buza prăpăstiilor în care bulbucă, fumegă gros, fierbe cu troznete nestăvilite smoala puturoasă a iadului…
Cel mai sigur cuvânt de spus despre William Blake e că a fost numai pe jumătate din lumea noastră. Cealaltă lume pe care-şi sprijinea alt picior e una fără nume şi, dacă vreţi, de spaimă. În operele lui William Blake regăsim coşmarurile, dar şi speranţele noastre cele mai de nemărturisit.

Deducem din literatura de specialitate că pentru poet, prin mijlocirea alegoriei, adevărurile există fie şi nerostite în cadrul narării de fapt, lipsindu-se de tălmăciri ori de vreo elucidare a înţelesului făcută în chip conştient. Mai departe, cuvintele în sine pot cuprinde un sens mai bogat decât e pregătită mintea să perceapă. De aceea Poezia va apela la o sensibilitate intelectuală mai înaltă, recurgând la suflet în aceeaşi măsură ca şi la minte. Reţinem pentru epoca noastră decadentă cum nu şi-ar fi putut nimeni închipui opinia profetică a lui William Blake, anume că “naţiile sunt distruse sau înfloresc în măsura în care Poezia, Pictura şi Muzica le sunt distruse sau înfloresc!” Este o părere ce trebuie să ne dea tuturora de gândit şi mai ales popularizatorilor de nonvalori ce umplu astăzi ecranele gustului public, ca şi oamenilor politici nu numai indiferenţi la cultura neamului lor, dar chiar lipsiţi totalmente de ea.

O întrebare firească este: cum se descurca în acele timpuri un om obişnuit pentru a scrie în spirit profetic? William Blake a dat mai multe răspunsuri acestei întrebări. Nu ştiu în ce fel acestea ne pot lumina, dar trebuie cunoscute măcar două dintre ele. De pildă, scriind “Milton”, el afirmă că o făcea sub dictare, câte douăsprezece sau chiar douăzeci de versuri dintr-o suflare, fără a le fi gândit dinainte, ba chiar împotriva voii personale. La fel, a cinat cu profeţii Ezechiel şi Isaia, în perioada când a scris “Căsătoria dintre Cer şi Iad”. Din povestirile acestora privitoare la propria lor tehnică scriitoricească s-a inspirat şi a dedus una personală. Pe astă cale, s-a dumirit că viziunile închipuirii constituie realitate veşnică, mai presus de timp şi spaţiu, iar proorocii reprezintă recipienţii meniţi să dobândească din Eternitate cunoaşterea. Aceasta este calea Iluminării. Iar cea din urmă se opune categoric Raţiunii.

Pentru Blake, omul este alcătuit din patru Zoa-uri, asta plecând de la viziunile proorocului Iezechiel şi ale lui Daniel. Aceste elemente sunt: Luvah (Emoţia, Iubirea); Urizen (Raţiunea, Înţelepciunea), Tharmas (Trupul, Senzaţia) şi Urthona (Spiritul, Intuiţia), respectiv cele patru vieţuitoare ce susţin Tronul lui Dumnezeu, cele patru fluvii ale raiului, cei trei tineri zvârliţi în cuptor de către Nabucodonosor, care i-a perceput ca patru. De aici, ideea că omul se desfăşoară pe pământ în trei dimensiuni temporalo-spaţiale, iar când se va muta dintr-această viaţă va pătrunde într-o lume cu patru dimensiuni. Elementele amintite se găsesc într-o neîncetată luptă pentru controlul omului. Reechilibrarea lor va avea loc cu prilejul Apocalipsei, astfel fiind restaurat Omul Universal întru Veşnicie.

Fără a continua cu descoperirea tuturor legendelor create de poetul gravor, a tuturor decriptărilor mistice la care i-au slujit lecturile sale religioase, pătimaşe şi foarte personale, vom mai privi împreună, cu ochii fanteziei, la o altă Carte a lui Daniel unde este înscrisă viziunea unei imense statui cu capul de aur, cu braţele şi torsul de argint, cu pântecul şi şoldurile de bronz, cu picioarele de fier, cu labele picioarelor dintr-un amestec de fier cu noroi. Statuia a fost lovită de o piatră şi fărâmată, din ea răsărind un munte menit a dura veşnic. Pentru proorocul Daniel, visul acesta regal reprezintă vârstele omului, şi descălecarea Împărăţiei Domnului. Pentru William Blake, statuia devine Albionul, Omul dinainte de cădere. Părţile trupului său reprezintă cele patru Zoa-uri, iar fărâmarea statuii constituie căderea, cu separarea celor patru, pe care o Apocalipsă viitoare le va reuni întru Eternitatea simbolizată de muntele veşnic.

Interpretările cercetătorilor se multiplică, după cum şi personajele lui Blake se înmulţesc şi îşi înmulţesc poveştile, ţelurile, puterile, lămuririle, dezbrăcările de hainele raţionale. Am pătruns, după cum bine vă daţi seama, într-o lume aparte pe care nu vom şti niciodată dacă am putea-o cuceri definitiv şi folosi pentru pătrunderea sub un alt cer, într-o altă grădină edenică, într-un cosmos mai puţin ostil şi mai aducător de pace.
Pentru edificarea cititorului îi recomandăm să cerceteze reproducerea deschizând fiecare capitol al tezei: “William Blake and Allen Ginsberg, Poets of a Fallen World, Prophets of the New World”, la adresa: www.angelfire.com

Tags

Related Posts

Share This

O intalnire neasteptata

William Blake (I)

De ce am sărit peste veacuri pentru a poposi în dreptul atelierului londonez de gravat al meşterului William Blake? Ne aflam foarte departe în timp de acest ilustrator de carte, după cum tehnica sa, a gravatului în aramă (poeme şi ilustraţii) şi a colorării gravurilor, este foarte distanţată de aceea a miniaturiştilor de manuscrise de care ne-am despărţit – acuarelişti impenitenţi. Să fie grandoarea imaginaţiei sale plastice care să ne fi oprit locului? Să nu uităm afirmaţia sa că imaginaţia nu este o stare de spirit, ci e însăşi existenţa umană. Să fie faptul că Blake era mai întâi poet – unul dintre cei dintâi preromantici ai literaturii engleze – şi numai pe urmă (dar nu mai puţin important) gravor? Să mă fi atras iubirea ce a legat cuplul alcătuit de el şi de soţia sa Catherine Boucher? Cu cinci ani mai tânără ca el, inocentă până la neştiinţa de carte, când s-a măritat a semnat actele cu o cruce! Soţul ei s-a străduit, cu mare succes, s-o înveţe a scrie şi a citi, ba până şi a supune plăcile şi hârtia de gravat presei; a deprins-o a colora, a lega cărţile, făcându-şi din ea principalul ajutor şi devenind, pe calea aceasta, un nou zămislitor al ei, unul spiritual. Oare s-a impus atenţiei noastre cazul unic al unui artist şi poet urmându-i lui Swedenborg prin natură şi cercetare? Poate că cea mai convingătoare influenţă a celui din urmă asupra gândirii sale apare în credinţa lui că formele ideale se clădesc nu plecând de la observarea naturii ci de la viziunile interioare. Categorica sa preferinţă pentru Michelangelo şi Rafael în raport cu artiştii posteriori, printre care Rubens, mi s-a părut desigur stranie, ţinând seama de faptul că era un preromantic (nu ezit să o tot repet!) Mai mult ca sigur am fost atras de firea sa independentă ce i-a impus să facă multe jertfe pentru revoluţia americană, ca şi pentru cea franceză (a publicat, ascunzând numele autorului editor, o carte despre “Revoluţia Franceză”, care a circulat numai pe sub mână). Sau m-a împins către el incapacitatea sa de a se supune legilor comerţului cu gravuri, refuzând mereu comenzile şi lucrând numai ceea ce îi plăcea lui, izbutind totuşi a muri fără să lase datorii?

Vom merge alături în întâmpinarea sa, cititori şi autor, în nădejdea că acest periplu mă va ajuta să mă cunosc mai bine şi să definesc ce anume mă leagă de maestru, în aceeaşi măsură în care lectorii mei îşi vor delecta curiozitatea şi-şi vor stâmpăra nevoia de nou.

La 28 noiembrie 1757, în Golden Square, pe Broad Street la nr. 28, s-a născut William Blake, al treilea prunc al unui mic negustor de piese de îmbrăcăminte de lână, din cinci copii. Cu mama sa nu învăţase decât a scrie şi ceti. Părintele, atent cu preocupările feciorului său, constatând interesul acestuia pentru desen, îl trimise în 1767 la şcoala de desen a lui Henry Pars, unde fu îndemnat, după obiceiul timpului, să copieze imagini reprezentând antichităţi greceşti şi să le graveze. Cel mic avea zece ani. Deoarece aplecarea băiatului nu rămase un capriciu trecător, după trecerea a patru ani, fu dat ucenic la meşterul gravor James Basire. Uceniciile sale luară sfârşit când împlini vârsta de douăzeci şi unu de ani şi astfel deveni liber profesionist.

În 1779, îl regăsim student la Royal Academy condusă de artistul Sir Joshua Reynolds. Tânărul are preferinţele estetice fixate şi este un gălăgios apărător al rigorii lui Michelangelo şi Rafael, împotriva nedefinitului tronând în stilul unor artişti la modă, precum Rubens, drept care părăsi cursurile.

Nu trecu bine un an că, în iulie 1780, William Blake se trezi, caracterizat de aceeaşi dârzenie, de data aceasta aplicată în planul social, în fruntea gloatei ce atacă închisoarea Newgate, fiece participant având şapca sau pălăria drapată cu o cocardă albastră, în semn de solidaritate cu insurecţia coloniilor americane. Cu acest prilej mulţimea revoltată impuse, fără să vrea, regelui George al III-lea înfiinţarea poliţiei londoneze.

Căsătoria sa (avu loc peste doi ani), nu-i astâmpără artistului zelul revoluţionar. După publicarea primului volum de versuri scrise între 12 şi 20 ani, “Poetical Sketches” (Schiţe poetice), în 1783, şi după moartea tatălui lor, William şi fratele său Robert au deschis o tipografie în 1784 şi se asociară editorului radical Joseph Johnson. Prin mijlocirea acestuia legară prietenii puternice cu vârfurile gândirii nonconformiste din acele momente: omul de ştiinţă Joseph Priestley; filosoful Richard Price; pictorul John Henry Fuseli, de care sufletul lui William se legă puternic; feminista Mary Wollstonecraft. Toţi aceştia roiau în jurul revoluţionarului american Thomas Paine. Ca şi William Wordsworth şi William Godwin, gravorul îşi depuse în succesul revoluţiilor americane şi franceze toate nădejdile cu privire la modificările sociale aşteptate. Trecu la adoptarea modernei şepci roşii (de data aceasta ea semnala susţinerea revoluţiei franceze). Toate acestea până ce umbri speranţele tuturor entuziaştilor apariţia unui odios Robespierre care impuse regimul Terorii. Este perioada când William Blake gravă scrierea prietenei sale Mary Wollstonecraft “Original Stories from Real Life” (1788; Povestiri originale din viaţa reală). Ilustratorul avea aceleaşi idei ca şi ea asupra egalităţii sexuale şi asupra instituţiei căsătoriei. El însuşi, ca poet, în “Visions of the Daughters of Albion” (Viziunile fiicelor Albionului), în 1793, a condamnat cruzimea castităţii impuse obligatoriu şi căsătoria la baza căreia nu se găsea iubirea. Tot acolo a apărat dreptul femeilor la o completă autorealizare.

În spiritul acestor idei şi poate al Societăţii swedenborgiene (Emanuel Swedenborg, 1688-1772, a întemeiat o modestă sectă întemeindu-se pe o serie de viziuni ce i-au apărut începând cu vârsta de 55 ani, la care sectă au aderat pentru o bucată de timp şi William Blake şi nevasta lui), soţia sa Catherine neizbutind să rămână grea,  William îi sugeră aducerea în casă a unei concubine, cu scopul de a nu-şi lipsi căminul de copii. Deoarece propunerea jigni simţămintele soaţei pe care o iubea, Blake renunţă la dorinţa sa. Influenţa şcolii lui Swedenborg nu era întâmplătoare. De la vârsta de patru ani (ceea ce se repetă la opt), trăise experienţa anumitor viziuni ale îngerilor şi ale unor călugări fantomatici, îi vedea şi stătea de vorbă cu arhanghelul Gabriel, cu Sfânta Fecioară Maria şi cu diferite figuri istorice. După moartea fratelui său, afirma că stătea de vorbă cu acesta. Mai mult, tehnica originală de gravat folosită de William îi fusese expusă de fratele său Robert, decedat. Este interesant că şi Swedenborg, la rândul său, profeţise că anul 1757 (este anul venirii pe lume al lui William Blake) urma să marcheze începutul unei noi vârste a omenirii, în urma căreia ea va atinge o reîmprospătare morală…

Urând sclavia şi orice autoritate impusă, fiind adeptul aspiraţiei la egalitatea socială şi sexuală dintre oameni, William Blake ajunse, după cum era firesc, în faţa tribunalului, în august 1803 sub acuzarea lui John Scofield, un ostaş beţivan, de se fi exprimat ca un trădător de Rege. Fu achitat. Aceleaşi vederi privitoare la opresiune  şi la dreptul individului la libertate l-au îndrumat spre filosofia unitariană.

Sub influenţa grupului de artişti “the Shoreham Ancient”, la care a ajuns prin mijlocirea lui Samuel Palmer, el a trecut la cea mai de seamă operă a vieţii sale, la vârsta de şaizeci şi cinci de ani. Anume, ilustrarea Cărţii lui Iov. Această realizare de excepţie urma să-i impună, mai târziu, esteticianului Ruskin să-l compare pe William Blake cu Rembrandt.

În anul 1827, la 21 august, William Blake se stinse din viaţă. A fost înmormântat într-un loc necunoscut din Bunhill Fields, cimitirul londonez. Nu demult, soţiei sale şi lui, li se ridică un monument pe deplin meritat de acest cuplu apropiat de puternice legături de iubire şi de muncă, atât de mari cele din urmă încât este anevoios să distingi limitele colaborării dintre ei. Pentru “Ecclesia Gnostica Catholica” William Blake a fost un sfânt. Poate că în confirmarea acestei opinii, în anul 1949, în Australia s-a decernat pentru prima oară un premiu pentru artă religioasă, purtându-i numele.

Tags

Related Posts

Share This

De ce e jertfa calea tainica?

În încheierea acestui scurt ciclu de comentarii privitoare la grupajul de miniaturi ilustrând “De Civitate Dei” de Sanctus Augustinus, copia franceză tradusă de Raoul de Presles în al XV-lea veac, am ales să ne oprim în dreptul a două capodopere plastice ce-şi răspund una celeilalte, luminându-şi reciproc înţelesul. Este vorba despre Jertfă, fol. 253 (ultima imagine a ciclului) şi Sfântul Augustin oferind lucrarea lui Dumnezeu. Cucerirea Romei (410), fol. 4, prima imagine a ciclului, dacă trecem peste cea introductivă obligatorie.
Pe fol. 253 (“Gallica, bibliotheque numérique de la Bibliotheque nationale de France; manuscrits enluminés de la BnF; Manuscrits occidentaux; Saint Augustin, Cité de Dieu; Français 20″; gallica.bnf.fr. Folosirea cuvântului “gallica” este suficientă) asistăm la o jertfă rituală, într-un templu, anume tăierea gâtului unui miel, de către un slujitor al altarului, sacrificiu la care iau parte, tot în picioare precum sacrificatorul, patru alţi preoţi, probabil, ca şi unul îngenunchiat între sacrificator şi asistenţi. De fapt, până la jertfa de sânge pe care n-o vom vedea, urmărim în prezent numai tunderea animalului, de către casapul bărbos, încă destul de tânăr, după culoarea părului său roşcovan, pe când cel coborând sub gură este atins de nea. Cei de faţă reprezintă toate vârstele, a mai înaintată fiind a insului îngenunchiat. Bărbaţii tineri şi maturizaţi nu demult, înşiraţi unul lângă celălalt în spate, sunt viguroşi, bine hrăniţi, stăpâni pe ei. Se adună în jurul unuia mai răsărit, mai blând, cu barbă mai lungă, blondă şi mătăsoasă, împărţită în două fuioare, fiecare cu şuviţele împletite între ele, al cărui stat îl depăşeşte pe al confraţilor.

Cum privim miniatura, la dreapta acestei adunări, călare pe nişte tufe (care poate că semnalează despărţirea mănunchiului de privitori de sacrificator), se află două animale în luptă. Ambelor, verzi cenuşii, e anevoios să li se identifice neamul. Unul l-a prins pe rivalul său de ceafă şi, după cât de fioros arată, lasă de înţeles că nu-l va scăpa dintre fălci până ce nu-şi va da celălalt duhul. E un fel de preludiu la cele ce vor urma pe masa altarului, de o culoare apropiată de a celor doi, oroare pe care suntem cruţaţi a o privi. Pentru moment, suntem martorii unei sacrificări în lumea vieţuitoarelor subumane. Că aici se găseşte cheia întregului miniaturii o dovedeşte o mână ce iese din îmbulzeala grupului uman, aparţinând bărbatului celui înalt, un fel de ghid sau învăţător al celorlalţi. Ea indică cele două animale, atrăgându-ne atenţia asupra lor, însă poate la fel de bine arăta şi spre scena sacrificiului ritual în pregătire. Poate că e mâna Destinului.

Toate câte sunt înfăţişate în imagine par a ne şopti că, fără sacrificiu, viaţa, la indiferent ce nivel, nu se poate perpetua.

Înarmaţi cu acest sens, putem reveni asupra paşilor noştri şi să căutăm a doua miniatură, care trebuie legată de aceasta. Este: Sfântul Augustin oferind lucrarea lui Dumnezeu. Cucerirea Romei (410), fol. 4.

Ce ne impune credinţa că între cele două există o unitate de gândire, ba chiar o continuitate, dacă le cercetăm în ordine inversă?

Aspectul denumit în titlul lucrării Cucerirea Romei (410) corespunde Jertfei expusă în precedenta miniatură discutată. Celălalt aspect (apare în titlu ca: Sfântul Augustin oferind lucrarea lui Dumnezeu) ne îndreaptă gândul către Acela căruia Jertfa îi este adresată: Creatorul.

Să nu insistăm acum teoretizând, când cititorul încă nu s-a obişnuit cu conţinutul plastic al ilustraţiei. El va folosi şi de această dată aceeaşi adresă de site: “Gallica, bibliotheque numérique de la Bibliotheque nationale de France; manuscrits enluminés de la BnF; Manuscrits occidentaux; Saint Augustin, Cité de Dieu; Français 20″; gallica.bnf.fr. Primul termen, “gallica”, e suficient pentru a intra în reţea. Este vorba de a doua imagine.

Centrul miniaturii, planul de jos, este ocupat de un amestec de trupuri calde încă şi de leşuri, oşteni cu capetele acoperite de coifuri, zăcând în armuri, printre scuturi. Au căzut muşcând glodul, unul peste celălalt, pe o pajişte de un verde crud. Asupră-le coboară fulgi mari de ninsoare. Este singura porţiune din întreaga desfăşurare imagistică unde ninge dintr-un nor albastru întunecos, cu limita desenând trei volute neobişnuite în natură (după cum nici nuanţa materiei lui nu există). Dincolo de ei, un dâmb acoperit de iarbă îngălbenită. Aceasta mărgineşte pe dreapta privitorului o construcţie. Din vârful ei atârnă pe spate un cadavru înveşmântat în maro. Un soldat, cu straie roşii îl aruncă peste zid. De aici, gonind către dreapta, ziduri de pază, creneluri, turnuri de veghe, toate în cenuşiu, subţiri şi delicate, în cafeniu şi de culoarea ierbii proaspete, nelăsând să se presimtă tragedia ce se petrece sub ochii noştri, invazia lasând cetatea fără brumă de suflare omenească. Înainte de margine, o altă crimă. Paloşul este năpustit pe la spate către ţeasta unui localnic refugiat în turn. La baza acestuia, iese pe poartă un grup compact, speriat, oprindu-se în chip neaşteptat, datorită priveliştii zărite de noi iniţial, a stârvurilor aşteptând să fie acoperite de nea.

La stânga ilustraţiei, circumvoluţiunile altei cetăţi, ori a unei cozi a aceleiaşi, în roşu, cafea cu lapte, trandafiriu şi iarăşi cenuşiu, unde nu s-ar spune că există alt supravieţuitor, în afară de Sfântul Augustin. Îi predă scrierea de faţă lui Dumnezeu. Ocrotitorul său, se înclină uşor peste zid, din rugul Său aprins, şi prinde în palmă manuscrisul ce urcă spre El din mâinile autorului îngenunchiat, care şi-a pus toate nădejdile în Făcătorul a toate. Priveghetorul făpturilor Sale, cu barbă lungă cenuşie, cu sprâncene bogate şi chip serios, este învăluit într-o oarecare răceală. Respiră multă demnitate şi, în orice caz, degajă un aer al grijii deosebite faţă de acela care i-a împlinit voia de a fi scris preţioasa carte.

Fundalul, complet disjunct de vreun model posibil după Fire, este compus de o ţesătură de sute de pătrăţele alăturate, colorate neregulat în roşu, galben şi albastru.

Jertfa, de la ideea căreia am plecat, este aceea a Romei. Din strigătul acesteia pătrunzând afund în ceruri se naşte un Dumnezeu vizibil, astfel creându-se evidenţa legăturii sale cu oamenii, materializată în mângâietoarea apărare a celui mai bun dintr-înşii, Scriitorul.

Tags

Related Posts

Share This

Despre fericitul Augustin sau Despre civizilatie în secolul XV

A avea fericirea să atingi cu privirile miniaturile de manuscris din colecţia Bibliotecii Naţionale a Franţei nu îţi delectează numai văzul ci îţi pune în mişcare şi judecata, odată cu activarea spectaculoasă a întregii scoarţe. Pentru aceia care nu au gustat încă plăcerile contemplării obiectelor produse de artele plastice e bine de ştiut că acest fenomen are loc în contact cu orice operă de artă. Va să zică, a intra într-o expoziţie nu constituie o pierdere de timp, cum se crede deobicei, deoarece ieşind din respectiva sală ne pomenim că am crescut niţel faţă de când am deschis uşa pentru a pătrunde în ea.
Vom exemplifica pe dată cele afirmate.
Iată de pildă ciclul de miniaturi din respectiva Bibliotecă, înscris sub cota: BNF Richelieu Manuscrits Français 20. Este vorba despre zece ilustraţiuni la “De Civitate Dei” de Sfântul Augustin (pentru catolici şi Fericitul A. pentru ortodocşi), scriere tradusă în limba franceză din originalul latinesc de Raoul de Presles, într-al cincisprezecilea veac. Grupajul conţine următoarele planşe:
Prezentarea cărţii, fol. 1; Sfântul Augustin oferind lucrarea lui Dumnezeu. Cucerirea Romei (410), fol. 4; Romani la teatru, fol. 25; Cucerirea Romei (- 390), fol. 60; Sosirea lui Pompei în Egipt, fol. 111v; Hipocrat?, fol. 160; Sfântul Augustin şi Varron, fol. 171; Cybele. Numa Pompilius şi Egeria, fol. 187v; Filosofi discutând despre zei. Aulu-Gelle şi stoicianul navigând, fol. 212; Dumnezeu, îngeri şi îngeri căzuţi, fol. 238v; Jertfă, fol. 253. În total 11 imagini. Le puteţi examina şi singuri pe internet, la adresa: “Gallica, bibliotheque numérique de la Bibliotheque nationale de France; manuscrits enluminés de la BnF; Manuscrits occidentaux; Saint Augustin, Cité de Dieu; Français 20″ (gallica.bnf.fr) E suficientă folosirea termenului “gallica”.

Vom începe cu prezentarea aceleia care ne-a provocat entuziasta remarcă iniţială. Este vorba de a 6-a: Hipocrat?, fol. 160. Semnul de întrebare aparţine cercetătorilor Bibliotecii, care au dedus subiectul, fără să se bizuie pe nici un indiciu clar. Dar cine sunt personajele de fapt nici nu ne interesează.

Ce reprezintă scena (cuprinsă între două coloane ca nişte arlechini de teatru)? Un bărbat indică unui tânăr un tablou agăţat pe perete. Este desenul, cred că, al unei nepubere; ideea îmi este sugerată şi de gestul tragerii la ţintă pe care vizitatorul îl face în direcţia ei. Cel dintâi bărbat, într-un amplu veşmânt roşu dublat pe dinăuntru cu blană albă (poate hermină), stă cu faţa către privitor şi arată pictura cu mâna dreaptă, pe când stânga sa susţine rama lucrării.  Este cel mai în vârstă. Capul îi e acoperit cu un fel de tichie. Sub aparenta cuminţenie a înfăţişării sale de om vârstnic, s-ar spune că se ascunde o neîndoielnică pornire către ispitirea minţii celuilalt. Acesta – un boboc de fante naiv cât încape, dar şi încrezut, că fudului îi stă bine numa’ dacă e niţel şi prost! – îşi menţine trupul agitat într-un profil de trei sferturi. E îmbrăcat într-un costum de corp, cu un fel de pelerină de deasupra, ambele verzi şi căptuşite cu o blană bejulie ce iese la iveală pe margine. Poartă cisme roşii cu vârf ascuţit. Gestul mâinii sale drepte este obraznic. Dacă personajele ar fi contemporanele noastre, repet, întinderea indexului său către pubisul personajului pictat şi înălţarea degetului mare într-un unghiu de 90° faţă de precedentul par a descrie metonimic împuşcarea ţintei cu revolverul… Însă nu este vorba despre contemporanii noştri. Mai mult, nici nu ne interesează, în cazul de faţă ce dialog lubric poartă de veacuri întregi aceşti doi inşi despre al căror statut nu ştim nimic.

O observare specială ne este solicitată de arhitectura încăperii, parcă anume creată pentru a găzdui o expoziţie. Plafonul este structurat în arcade. Fereastra, din această pricină este ascunsă în zid, departe de interiorul încăperii, geamul fiind apărat de grile metalice. Atmosfera este scăldată într-un verde misterios provenind de la stinghiile de lemn ce se curbează pentru alcătuirea acelui tavan sprijinit de arcade roşii subţiri. Restul pereţilor este de culoarea neutră a cojii de nucă care, pentru a ne continua comparaţia cu epoca modernă, ar aduce în discuţie pânza de sac cu care ar fi drapaţi murii unei săli de expoziţie.

Mult mai atrăgătoare mi se pare o provocare căreia i-a venit acum timpul şi mă voi adresa lectorului meu cu: te-ai întrebat vreodată, iubite cititor, dacă amatorii de pictură din secolul al XV-lea ţineau în casă tablouri? Dacă le posedau, o altă întrebare este cum făceau să le poată vedea permanent, pentru bucuria ochiului?

Ei bine, deşi ne despart de acei oameni şase veacuri, procedau întocmai ca noi, cetăţeni ai secolului XXI. Adică? Le înrămau şi le atârnau pe pereţi; nimic mai simplu; cuiul, de altfel unul zdravăn, e săritor în ochi în ilustraţia noastră. Oul lui Columb! Adevărat, dar nu am ştiut răspunde la întrebarea mea până să privesc această miniatură de manuscris din “De civitate Dei” de Sanctus Augustinus.

De aceea scriam la început că o contemplare a unei opere de artă te îmbogăţeşte mai mult decât te aştepţi.

Plasticienii vor fi cu siguranţă mâhniţi dacă le cade, din întâmplare, sub ochi acest text. ‘Cum?!’ se vor irita. ‘La atâta slujeşte nobila artă a desenului şi culorii? să consemneze date sociologice despre epocă sau despre habitatul contemporanilor noştri?!’ Abătuţi peste poate, vor fi pe punctul de a-şi arunca dintre degetele savante penelul cât colo, cum a şi făcut-o un acuarelist japonez, ne spune legenda. Numai că el şi-a zvârlit unealta pentru că degetele nu ascultau de porunca privirilor sale, care ascultau fără greş de porunca peisajului cu care se confruntau. Indignaţii de adineaori ar greşi cu gestul lor, deoarece pictorului îi cade greaua sarcină de a lăsa mărturii despre ceea ce vede cu ochii şi sufletul (şi nu doar cu obiectivul, precum aparatul de fotografiat).

Dacă în miniatura precedentă, cadrul în care se desfăşura acţiunea era prins între doi arlechini de teatru, în continuare vom adăsta într-un teatru adevărat: Romani la teatru, fol. 25. Deabia ne-am despărţit de imaginea lămuritoare a ce însemna un tablou în sec. XV, că aici avem prilejul să admirăm o sală de teatru din aceeaşi perioadă. Să fie într-adevăr vorba despre o sală? Nu. Avem de-a face cu un teatru nocturn în aer liber. Este circumscris de un zid circular, într-un loc rezemat de o stâncă în vârful căreia creşte un arbust, zid ce înconjoară o aşa-zisă scenă, mai precis spus: locul jocului. Adică nu are nici una dintre caracteristicile spaţiului modern numit scenă. Singurul element decorativ necesar acţiunii, oricare va fi ea, este un stâlp plantat cam la mijlocul acelui spaţiu. Pe acesta îl strâng între ei actorii. De el se agaţă. În jurul lui se fugăresc. În spatele lui se ascund. El le va respinge năzuinţele, le va primi aspiraţiile. Ca viu, le va fi părtaşul tuturor trăirilor. Cu atât mai mult cu cât ‘acţiunea’ este susţinută şi de un plan muzical, cu cei trei-patru muzicieni la vedere.

La distanţă respectabilă, în cerc, sunt distribuiţi spectatorii, cu spatele către incinta zidită şi cu privirile adâncate în hăul scenic. Îi vedem pe aproape toţi, numai câţiva fiind ascunşi îndărătul zidului în partea dinspre noi a imaginii. Nu sunt toţi la fel de antrenaţi de comicăria care pare să fie tristă. Unul însă, îşi şterge ochii de lacrimi. Doi s-ar spune că au aţipit. E ciudat că, în evoluţia peste sutele de ani a spectacolului, numai acela degradat al strip-tease-ului a păstrat stâlpul de pe scenă, ca o reminiscenţă a arborelui vieţii.
În afara incintei, trei palmieri bucură noaptea înstelată.
Eh, şi câte nu mai sunt de spus…

Tags

Related Posts

Share This