PRINTRE GRATII

MIHAI RADULESCU

             *  

Printre gratii  

CHEMARE

(pentru Eugenia Dragomirescu, marea actrita care si-a curmat viata inainte de vreme)

Ce trist sarutul lor cand m-au zvarlit

Cu-amare ape-n suflet si pe frunte,

Departe de-orice treapta, orice punte,

Ce trist sarutul lor cand m-au voit.

Ce trist sarutul tau ca nu cuprinde

Singuratatea mea si neputinta.

Ma doare mana moale si dorinta.

Sa ma desmierzi tacut ca din oglinde,

Si mangaierea luntre sa se-ntample,

Privirea verde panza sa imi fie

Spre tarmul, care tarm, o cine-l stie,

Si cine-mi stie visul de sub tample?

3 XII 60; la o luna dupa eliberare.

Coarne

 

(lui Vasile Zvancescu)

 

 

De-atata pace adormise

Un tren pe sine-ndepartate

Si constelatia ce se-mparte

In roti si osie si vise.

O vaca alba pe toloaca

Porni sa legiuiasca lumea

Si se opri cu noaptea-n culme

Parand la coarne ca se roaga.

Copitele ei prinse-n glie

Intepenisera de roua.

Un muget pur ca dintr-o orga

Aluneca pe vesnicie.

11 VII 56 Costana. Poetul si istoricul filosofiei Vasile Zvancescu, originar din satul bucovinean numit, eu fiind arestat pe 4 noiembrie 1956, mi-a fost un indelung suferitor martor al apararii

 

 

COSMAR

– Trec ape tulburi

cu copaci smulsi,

cu dobitoace moarte,

umflate sa plezneasca,

trec ape tulburi,

cenusii, vinetii,

brune cu spume,

vin ape grele,

tot curge puhoiul neincetat,

surpa maluri, case,

suge vite si porci din departari,

suge cerurile, vanturile, zArile,

macina, zdrobeste, farma,

fata pamantului scurma,

zdrumica, terfeleste,

ucide, ucide, ucide…

– Astfel de vise inseamna ‘puscarie’…

– Omule, dar in temnita ma aflu.

Care alta puscarie-mi vesteste visul?

Tu talmacesti toate drept ‘gherla’!

– Ce altceva mai astepti?

– Ca bine zici. Ce altceva?

FEMEIA DE PE BALTA

(lui Feiu Mandru)

Femeia de pe balta cat cuprinde

Din patima ce-a rascolit sub tei

Cu mladierea cantecului ei

Ce-n departari se stinge si se-aprinde?

O caut diminetile pe dig,

Cu sufletul uscat, cu mintea leoarca.

O istovire lanceda ma-ncearca.

Ma-nalt, privesc adanc, ascult si strig

Spre orizonturile-ncetosate

Din cari ecoul cantului razbate:

“Eu te iubesc, femeie, ma auzi?”

Dar ceata se roteste mai aproape.

Se-ncheaga galbena ca o privire

De broasca. Se destrama fara stire.

Vad cerul inecandu-se in ape.

VIII 59 Salcia

GIUVAERUL

I-atarna picioarele in bocancii fara siret,

peste marginea patului metalic

deasupra coridorului de pe mijloc.

Si-a varat ciolanele printre zabrelele de fier.

Si-a legat in jurul inelarului stang doi centimetri de carpa rosie.

Pe unde o fi gasit comoara asta?

Priveste, indragostit, rubinul.

Sta asa, pierdut de zile intregi.

Daca-l strigi, zambeste (jenat ca n-are timp de tine).

O clipa ti-a daruit-o,

apoi coboara iarasi cautaturile

spre cuibul cu minuni

de pe degetul jegos.

INVOCARE

Tu, delta, ultima escala

In care pene zburatoare

Coboara nava tropicala

S-o-nchine zeitatii soare.

Vazduhuri, stufuri, zari sarate,

Ostroave de singuratate,

Cu solduri moi, petala plina

Si pietre grele de lumina!

Revers deplin (sanctificat

De pasari care ard in raza)

Al veacului insangerat,

Tu delta, -asupra-ne vegheaza.

1959 Luciu-Giurgeni

ISTORIE

In orice bob de carne alt rasad.

Imi pare cerul greu si-atat de-aproape.

Sunt scorbura. Pe langa mine ape

Invarte raul, leganate-n vad.

Privesc in jur, ca printre ploi marunte.

Nimic nu vad. Niciuna nu ascult.

Si parca nu-s de-acum. Am fost demult

Intunecata pestera-ntr-un munte.

Si sunt trecutul insemnat pe umeri.

Sunt orele ce nu poti sa le numeri.

Sunt asteptarea urnei. Si-n privire

Sunt punctul negru, semnul de-ntrebare.

Dar eu mai sunt si pentru paine sare.

Sunt viitor. Sunt adevar. Sunt mire.

28 XI 60 la 14 zile dupa eliberare

LIPOVENII

(Bunicii mele, Stana)

Din lipoveni cu sufletele suie

Ca ierburile stepei viscolite,

Din om in om, spre mine insumi, suie

Carutele pierdute printre vite.

Au scris pe cer cu brate de huluba,

In glod cu pasii turmelor au scris,

In inimi, pe sub fiecare suba,

Bolborosiri de ruga si vascris.

Dar, peste ani, ca fumul de tutun,

Rotirile de roti raman in urma.

Doar frunze fluierate-n dinti mai spun

Bejenia ce si in duh se curma.

VIII 58 Salcia

MA UIT LA EL CUM MA PRIVESTE

Fata-i de ceara cum balteste prin ochii tepeni

Simt c-o sa ma patrunda cu friguri si cu dardaieli.

Se uita prin mine. Ce vede? Creierul meu ametit?

Sau ce, saracia, mai ascund afund de ancheta?

Si daca se va strecura in gandul meu

Si va ramane acolo?

Si daca-si va face salas in mine, otrava asta de capitan?

Si daca devine eu, iar eu nu mai sunt decat el?

MASURA VIETII

S-au straduit stramosii sa ne-mparta

Trairea-n veacuri, ani si saptamani.

Meticulozitate de batrani

Si sclifoseli de stiutori de carte.

Eu una stiu: ca viata este hohot

De ras racnit din piept si din rarunchi!

Si n-o masori cu cruce, nici cu clopot

Si n-o masori, pe drept, nici in genunchi!

1960 dupa eliberare.

PESTE DISPERARI

De chemi din morti – ca dupa carte – un sinucis

In palma lui uscata-or tace sterpe zaruri.

De ce nu esti facut pe seama celor daruri

Ce sa-ti deschida tie-un cer la toti inchis?

Nu simti, bogata in miresme cum un stog

Iti trage trupul catre zarea-arzanda-a portii

Nebuna carnurilor iuti – primeste sortii

Zvarliti de ea pe-un colt de noapte sarantoc.

Dar aibi in valurile voastre loc de port

Pazind cel cimitir al viselor pierdute:

Intins pe toate disperarile prea mute

Sta cerul larg deschis precum un ochi de mort.

POVESTE

Franturi din noaptea mea si mucigai de lene

Prin mintea aburita cumpaneau alene.

Pepelea tot mai suradea din floarea firii.

Ciacara Sanziana,-n geana povestirii

Pierea prin fum de doruri drese cu dulceata.

Si se-nvaleau pitici in aripe de ceata

Cand adormeam. Acum, doar fumul de tigara,

Un caine sau femeie ratacind pe-afara

Si o cismea de prin vecini curgand, curgand…

20 VIII 1956 cu doua luni jumatate inainte de arestare

REINTALNIRE

Tulburatoare-s ceasurile-n care

Orbit m-as narui ca-ntr-un sarut,

Cand simt ca rupt de varsta viitoare

Respira-adolescentul, din trecut.

Privirea lui sta sorii sa-mi rastoarne,

Cu mana sterge-orizontu-ntreg,

Neimplinit in duh si nici in carne

Salbatic cere-acum sa-l inteleg.

Si nimeni nu e, nimeni, sa priceapa

Aleanul unui mort ce-a inviat –

Sarut istovitor cum curge-o apa

Pe-un ses cu ierburi arse ce se zbat.

31 III 63

REINTOARCERE

La coapsa grea de hrana si de vise

Ma reintorc s-adulmec iar spre stele

Cu fruntea cea dintai. Nu-n cafenele,

Nici in rachiu nu caut paradise.

Din coapsa plamadirii pana azi

Ce mi-a ramas din timpul destramat?

O pulbere de vorbe si-un cascat

Ce-l spanzur intre zori si amiazi.

N-am stiut sa fac decat o umbra-n spate

Si versuri fara de insemnatate.

Dar vreau ca sa cobor iar in fantana,

Sa cat cu ochii-aceluia ce-am fost

Oricare vis mi-ar fi mai la-ndemana

Si sa-i cersesc: “Nu poti sa-mi dai de rost?”

21 XII 60 Scrisa, la 17 zile de la eliberare, ca varianta a urmatoarelor versuri, cele dintai gandite in timpul anchetei la Interne, ce mi se pareau nepublicabile:

Eu, p… ma-si, nu mai am decat

Nevoile si blidul cu fiertura,

Ocaua de zabrele si urat,

Iar pe colea un junghi la-ncheietura.

Afara, iarba tremura-n lumina [Afara, fruntea ierbii sta-n lumina].

Eu, dracu’ stie, parca-s la aman:

Din cand in cand mai tun cate-o b…

S-o spanzur intre ora si tavan.

XI 1956

Sonete

amintirii actorului sonetist Ion Omescu,

pilda de ravna in a-si muta, dupa greutatea vremurilor, darul dobandit de la Dumnezeu

de pe un umar pe celalalt,

sufletul sensibil ce a suferit pana la curmarea vietii de neputinta de a-si supravietui

Senin te-am vrut sonetul meu de gala

Dar mi-au crescut in jur straine schele.

Urc anevoie rima printre ele

Si ritmul nu mai prinde tencuiala.

Ma prabusesc cu dorurile mele

In haul calimarii cu cerneala.

Patruns de indarjire si sfiala

Ma-ncumet iar, pe scandura, spre stele.

Mereu departe si mereu aproape;

Sunt numai strigat si sunt numai sete…

Dar scap in gol mistriile-pleoape,

Se deslipeste versul din perete,

Se naruiesc claditele sonete.

In patru strofe inima nu-ncape.

1957 Jilava

TEI

Ne-au cerut de la catedre

Sa uitam de arbori – ieri,

Coborand in poliedre

Vis de cincisprezece veri.

Tei ca doamne profesoare,

Parfumati, timizi si vechi,

Tremurandu-si frunza-n soare,

Soapte picura-n urechi.

Iara vorba, ca o scama,

Printre pagine o pierzi,

Cand din ram de tei te cheama

Subtioara frunzei verzi.

1957 Periprava

TIGANCA

– cu Marie Laurencin in dialog necurmat –

Martorului apararii mele, Vasile Zvancescu;

din prietenie si-a pierdut tineretile

Tiganca fara nume tot mai vii

Pe treapta-n amurgirile tarzii

Sa stai la umbra catedralei verzi

Printre-ale carei marmure te pierzi,

In targul cu-unduiosi negutatori

Ce ne-au zambit pe-ascuns de-atatea ori?

Muscam zamoase mere si fumam.

Spuneai din carti si dintr-un ciob de geam

Minciuni cu traista, sa uitam plecarea.

Umpleai cu puf de papadie zarea

Si-l adunai apoi pe tot in san,

Scuipand crucis pe el, ca sa raman.

Tiganca mea cu brate de rachita,

Sta frunza toamnelor imbatranita,

Copaci mari plang cu asprele rasine,

Si dorul meu, si dorul tau din mine.

1956 Ministerul de Interne, in ancheta

TOAMNA VARSTEI 25

 

Izbesc castane cu piciorul.

Stupid: ca sa-mi mai treaca dorul.

E strada plina de suspine

Ce cad din mine.

S-au copt in toamna asta roade

Ca niciodata. Rodul cade.

Dau cu picioru-n el, hain:

Intr-un suspin.

S-au copt in noaptea asta stele

Ca-n nici o noapte: vii si grele.

Lovesc cu pumnul strans in cer.

Ma simt cum pier.

19 X 61 aproape de aniversarea unui an de la eliberare

Tags

Related Posts

Share This

MORTII NOSTRI VII DIN TEMNITE

MIHAI RADULESCU

*

Mortii nostri vii din temnite

Sonete

Motto

ORA CARE PLANGE
(din temnita La Santé)

Trec orele lungi si natange
Cum trece-ncet o-nmormantare

Vei plange ora care plange
– Fugare clipe, clipe stange -,
Ca piere ora ca oricare…

Talmacire de Mihai Radulescu din
GUILLAUME APOLLINAIRE

1.VIZITE ALE UNOR FOSTI DETINUTI POLITICI

Delia,
Ai plans de-atatea ori cand ascultai
Povesti din hrubele de-odinioara,
Impartasite-n casa noastra iara
De-un domn, de altul, palizi fosti cobai,

In gherla nationala sau polara,
Tot mai indepartata si tot mai
Parelnic rancezita-n mucegai,
Desi atat de noua si de clara.

Dar nu stii vizitele ce imi fac
Colegii de-au murit in puscarie.
In fiecare noapte ei invie;

De maini ma tin in oarba mea pustie
Si ma pazesc de sorbul demoniac:
Sub ghilotina eu; iar ei tot tac.

2. PENTRU CONSTANTIN AUREL DRAGODAN,
ANTOLOGUL MONUMENTALEI LUCRARI
“POETI DUPA GRATII”

Ai triumfat la anii-ntelepciunii
Dand viata mortilor ce-au mangaiat
Cu lire nevazute-atat banat
Inmormantat sub pragul sfiiciunii.

Stransi din copilarie-n gherle unii,
Frumosu-abia aici l-au invatat.
Si s-au trezit zvarliti pe prici sau pat
De-o noua nastere; legati cu funii

Ombilicale au ramas de cer,
Nedeslusite pentru temnicer,
Si au cantat si au murit apoi.

De-atunci, osti fara numar, vin spre noi;
Sa nu-i uitam pe mortii vii si goi
In cartea-ti scrisi cu aur, ei ne cer.

3. MONSENIORULUI JUSTIN PAVEN,
ACELA CARE A CARAT IN MEMORIE POEMELE
LUI CONSTANTIN AUREL DRAGODAN,
SUB SOARELE LIBERTATII

Te cant, Justine, pentru ca ai scos
Din temnita poeme, -n mintea clara,
Si singurul tau trist dar sfant folos
Fu cand prin ele iar te condamnara,

La recluziunea aspra, seculara,
Cu alti tuberculosi tuberculos,
Intr-o arena cu figuri de ceara,
Gladiator iubirii de Hristos.

In boxa si poetul Dragodan;
In duplicat (ca viu sclipea in tine –
Din stupii tamplelor cu-albine-n vers).

A luat alti douazeci si cinci de ani –
Plus tot atat mai vechi -, sa ii decline
Alaturea-ti, Justine, -n Univers.

4. PENTRU VASILE TACU
“SARMAN POET NASCUT SUB TRISTE ZODII”

Seninatatea amara si domnia
Iti privegheaza stihu-n inchisoare,
Cum ruja din obraji si alba iia
Cinstesc decenta-n sate la fecioare.

Ti-ai tapetat celula cu sonete –
Altite-ornandu-ti anii mohorati -,
Cum si-umplu lazile de zestre fete
Si cuviinta strang flacaii cati.

Te intalnesti cu versu-n intuneric,
Orb, sa-l cioplesti contemporan homeric,
S-adaugi inca o podoaba mintii.

Trudesti la rucodelie ca sfintii,
Desavarsind un giuvaer himeric,
Sa lasi si tu obol, precum parintii.

5. MORTII MORTI

Tot mai din fum si tot mai stravezii
Sunt, Delia, mortii mei din inchisori;
Vorbind de ei, spun ca sunt tot mai vii,
Dar morti ii vad tot mai adeseori.

Zvelteti de ierbi marunte sau cicori,
De levantica si de papadiii,
Imi mai dau inca-nselatori fiori,
Crezand ca-s flori, veniti din noapte-n zi.

Dar ei sunt colb si iz de putregai.
Sunt oase, cateva, imbalosate.
Pierira cicatricele pe spate,

Iar ochii smulsi, absenti sunt mai dihai;
Ciuntite maini, picioare descarnate,
Abia de pot hrani azi cate-un scai.

6. PENTRU HORIA NITULESCU,
A CARUI PRIETENIE MI-A ALUNGAT CU RECITARI
MOARTEA

Cu-obrazul pergament acoperit de-o plaga,
Si gatul, carnea in amonte de la cot,
Cu sufletul prostit, ramas un jalnic ciot,
Deprins, pe dos, ca-n veac sa-mi tremure si raga,

Zaceam, impresurat de-al camerei boicot,
Tratat in cursu-a zeci de zile doar cu-o fraga
De polivitamine. Dar duioasa-ti saga,
Pe o corabie bizara, matelot

M-a angajat, sub carmuirea ta nebuna
Oceanul Iad al Poeziei impreuna
Sa-l masuram, rememorand al Ei tictac,

Indiferenta semenilor ce-o razbuna
Si viata-ti da in salt si-n berbeleac.
Te ascultam, taceam. De-am reinviat, tot tac.

7. METAMORFOZA

Esti mort; esti viu.
Sunt viu, sunt mort.
Tu n-ai sicriu,
Nici popii ort

N-ai dat. Eu port
Chip vinetiu
Drept pasaport,
Sa pot sa-nviu

Alature-ti.
Ma simt strain.
Inlatura-ti

Trup transmarin.
M-alatur, ti-
E sa ma-mbin.

8. INDOIT

Convietuiesc din cand in cand cu cel de-am fost;
Cu doua chipuri ma trezesc pe-aceeasi fata,
Ce-s simultane: unul cald si altu-ngheata:
Cu primul celuilalt incerc sa-i dau de rost.

Ma zmulg pe mine insumi dintr-un timp anost:
Sunt papusarul, dar sunt si a lui paiata;
Oricat de-abil ma simt, sa-i sprijin fata-n fata
In stare nu-s; si-mi par nebun, cand nu-mi par prost.

Sunt jude? Ma ascund tot eu la adapost,
Cand fapte bune-nvat, ce grabnic ma dezvata
Alt eu cu mutra muceda si malaiata –
Pe care (eu fiind) o stiu tot pe de rost.

Ah, dac-as vrea, ah, de-as putea sa scot harapnicul,
Sa ma desprind cat tine inca Timpul, grabnicul…

9. CEL DINTAI TURNATOR INTALNIT

Puteam sa nu-ntalnesc – adolescent poet –
Alt slujitor al muzelor, in puscarie?
Ce mangaiere sa-mi recite tocmai mie
Catrenul sau de-adio, susotit incet:

“Esti frumoasa ca o noapte care
Este-amanta hotilor de cai;
Dintii albi cum cade o ninsoare
De Craciun sau Sfantul Nicolai”…

Ii amanase incheierea sine diæ:
Zburase-amorul! El era acum ascet
Si sub betoane hohotea nemangaiet
Pe-a spaimelor de viitor caligrafie.

L-am invatat sa nu mai vanda scriitorii,
Cum hotarase-n subrezirea-i – ca sa scape.
Fagaduintele-i erau, vai!, iluzorii:

Eliberati, un nou mormant vru sa imi sape.
Il reinviu sa-l iert la cumpenele orii,
Cand carnea lui spre-Afund filtrata fu de ape.

10. ALT POET VANDUT

Ca o mumie ajunsese in anchetã,
Neverosimilã, sfioasa si urata.
Dar, cu noblete, spaima lui de bata,
In fata tinerilor, o tinea secreta.

Din amintirea crezurilor, mohorata,
Scotea sub soarele Jilavei din manseta
A eroismului defuncta silueta
Si a veleitatii inca vii, dar cata?

L-am intalnit in libertate. I-am sarit
La piept, cu frenezie. M-a respins usor:
S-ajunga la cenaclul M.A.I., grabit

Era, -mi incredinta. Eu, recunoscator,
Domnia de-a ma pune-n garda, am citit,
Asupra-nscaunarii sale-n iadul lor.

Postum regim, postuma glorie factice.
Poetul legionar murise comunist.
De lauda, ingenunchiat, satana Crist,
Au cine-ar sti in slava astazi sa-L ridice?

Nepoata sa primi garbaciul carierist
Si inclinarea ferma de a fi complice.
Emotionate, iscodirile peltice
Ma incercau de-i sunt pe plac panegirist.

Si n-am putut pe fata frica lui s-acuz.
Femeia sta Prostiei indoita roaba:
Minciuna ca e adevar, credea confuz,

Iar intr-ai sai, Poetu-l pretuia podoaba.
O trista victima a unui trist abuz,
Ce linistea din cioburi negre si-o injgheaba.

11. POETULUI ANDREI CIURUNGA,
STALP DE-A DREAPTA VIETII MELE, IN BALTA

Ursit ai fost de numele Andrei,
Mucenicit sa rabzi viata-ntreaga,
Ba tras in teapa pe al tau condei,
Ba smuls din drum de-a Timpului martoaga.

Iar Soarta, cand voia ca s-o mai dreaga,
Legandu-ti – de-un curmei un alt curmei –
O funie spanzuratorii draga,
Facea mereu la degete carcei.

Si iar in puscarie te trezeai,
La terciul de oftaturi si malai,
Sub gratia chioara si cu ziua ciunga.

Ca spune-i-as lui Dumnezeu din grai:
“Cum relele atatea le rabdai
La micul omul mare, – Andrei Ciurunga?…”

12. MOARTEA POETULUI

Epidemie: -a fost o gripa spaniola,
Ne-au dat o ceapa pe din doua, preventiv.
Noi, incapatanati, cu spirit subversiv,
Trageam de fiecare ceas nou la tombola.

Un singur necastigator fu agresiv:
Cu pumnii lui juca pe usa-o farandola,
Suna in noapte -a Gherlei vasta necropola –
Cerea un leac, cu bolmojeala de betiv.

Vizeta a muscat din spaima-ne tarziu:
“Ce-i, bosorogule, -ai capiat?!” – “Mi-e rau…” – “Atunci,
Te vindec eu!” il linisti un caraliu.

Gardianule, cu cizma -n capul lui arunci
Si azi, cand moastele i-s palid sidefiu.
Opreste-te, -asfinti demult D. Iov in munci…

13. AMINTIRILE MONSENIORULUI JUSTIN PAVEN

Naiv si pur, destainuiesti, Justine,
Cum te ingretosa porunca data
Ca gurile ravnite de-orice fata
Sa-nghita-atunci fecale si urine.

Ce tineri erau cei batuti cu tine
Si mintea ce sordid li-era stricata,
Iar trupul ce-nvatase sa se zbata
Cum se-adancea-ntre urlet si suspine…

Justine, astazi stiut ca “Monseniore”,
Hristos fu rastignit pentru-omenire,
Neascultarea lui Adam din fire,

Dar pustii ce n-au cunoscut iubire
Cui daruit-au cruntele lor ore
Si ale mortii negre aurore?

14. REEDUCARILE PIERDUTE –
IN AMINTIREA LUI SERGIU MANDINESCU –

Cu cati creitari de sange ai putut plãti
Culorile ce le-ai primit din curcubeu,
Sa faci din ele ortul tau si ortul meu,
Luntrasului s-avem ce-i da, noi morti de vii?

Cu tandere de luna bunul Dumnezeu
In zale ca sicriele ne polei.
Te infasa in mantia-ti de poezii;
Eu uns sunt cu-al Fecioarelor Nebune seu.

C-am intarziat la Cina voastra de sub Bata
Si-Impartasania din fecale si urina
N-am luat cu Voi. Se razvratesc si lung suspina

Razmii si mii de mii de veci din veci-lumina
Din care palida mea viata-i izvorata,
Ca dusa-i – fara-a fi prin iaduri coborata.

15. PERSPECTIVA CORECTA

Uitat-am sa traiesc; sunt singur, lainic;
Astept sa treaca anii ce mi-au fost sortiti.
Eu nu i-am cunoscut pe Radu Gyr, pe Crainic,
Desi in gherle timpurii, cu pasi grabiti

M-am adancit, ca Iona-n tot atatia chiti,
Ca sa inviu cu ei de mana, in chip tainic,
Hristosi sa ii impun pe cei doi mari huliti,
Eu ramanand in umbra sa-i slavesc: doar crainic.

Dar nu i-am intalnit. Ma dumiresc acum
Ca nici macar sa-i inteleg deplin nu-s bun.
O, ce distanta-i intre varstele durerii!

Calauziti, cei doi, au fost de Alighieri;
Pe mine Sancho ma tragea de un perciun;
Si cred ca, daca-am suferit(!), imi fu postum.
In loc de incheiere

INSCRIPTIE PE
“TASSO INTEMNITAT” DE EUGENE DELACROIX

Poetu-n gherla, sleampat si bolnavicios,
Tot framantand un manuscris sub talpa, jos,
Priveste-n cumpeni, ingrozit, spre treapta-afunda
A paclelor in care mintea-i se cufunda.

Imbatatoare, hohotele-n puscarie
Gandirea catre straniu si absurd o-mbie;
Ii da tarcoale Indoiala, -l incolteste
Cumplita Spaima, mii de masti schimband hoteste.

In geniu-acesta-nchis in beciul duhnitor,
In tipete, scalambaieli, roind in zbor
Spectral, ce-i haituiesc auzul ingrozit,

In visatoru-acesta de orori trezit,
Pecetea-ti vad, tu, suflet cu visari umbrite,
Inabusit de zidul Lumii Pipaite.

Talmacire de Mihai Radulescu din
Charles Baudelaire

Mihai Radulescu

Tags

Related Posts

Share This

HAIKU-urile putrezirii de viu

Mihai RADULESCU  

*

HAIKU-urile putrezirii de viu

Prefata: LEGENDA FACERII LUMII

Buhaiul de balta
smulge din vis lumea
si-o zvarle -n fapta.

1. MOTIVUL CONDAMNARII, 1

Sa ma cunosc,
cobor in vise – hauri
cu strigoi si ingeri.

2. MOTIVUL CONDAMNARII, 2

– De ce esti arestat?
– Rusinea de-a fi liber
cand altii nu-s.

3. MOTIVUL CONDAMNARII, 3

Prin suferinta
altii se -mbunatatesc.
Raman in urma.

4. MOTIVUL CONDAMNARII, 4

De platit, platim.
Prefer s-aleg din timp
si cat si cum platesc.

5. MOTIVUL CONDAMNARII, 5

Stiu doar sa-nvat
si sa iubesc.
Ma duc sa -nvat cum se traieste.

6. MOTIVUL CONDAMNARII, 6

Sunt un observator.
Cunosc lumina,
dar nu si beciul ei.

7. MOTIVUL CONDAMNARII, 7

– De ce esti arestat?
– Vreau sa-mi croiesc un alt destin,
eu singur.

8. MOTIVUL CONDAMNARII, 8

Imi e rusine
sa atarn de sbilt,
frica s-o inghit tacut.

9. MOTIVUL CONDAMNARII, 9

Mi-e dor de cei asemeni mie.
Sa-i gasesc,
pornesc spre gherle.

10. MOTIVUL CONDAMNARII, 10

Iar daca mor,
mi-am implinit destinul;
de ce crezi c-am gresit?

11. ANCHETA, 1

Pentru a-mi cunoaste adevarul,
cu bata
m-au frant, sa mint.

12. ANCHETA, 2

– Domnule anchetator, aveti copii?
– De ce?
– Sunt ca mine.

13. ANCHETA, 3

Nu mai stiu cine-am fost,
nici cine sunt si
nici daca voi mai fi.
14. ANCHETA, 4

Ma bate ca un tata:
el m-a facut;
ma poate omori.

15. ANCHETA, 5

Daca am noroc,
scap cu zile:
sa vad cum e puscaria.

16. CONDAMNAT

Ocale de zabrele
sub cer,
la douazeci de ani pliniti.

17. REGRET

Unde, cine, de ce?
Voi muri fara sa stiu,
fara sa mor.

18. VERSURI DE PUSCARIE, 1

Un stih pe zi:
prea mult pentru
o viata de o zi si-un iad.

19. VERSURI DE PUSCARIE, 2

Scriam un vers pe zi.
A fost prea greu.
Am acceptat sa sufar.

20. VERSURI DE PUSCARIE, 3

Am smuls din mine
Poezia:
gol in fata suferintei.
21. PRIETENUL DIN CELULA

L-ai cunoscut si l-ai iubit.
Maine
ti-l vor zmulge din coasta.

22. IGIENA CORPORALA

Atat de jegosi
c-am devenit curati:
plang stelele pe noi.

23. PERCHEZITIE, 1

Cauta-ma-n anus:
am ascuns
pactul Ribbentrop – Molotov.

24. PERCHEZITIE, 2

– DEZBRACA-TE!!!
Daca, -n graba, as fi scos
camasa lui Hristos?

25. PAINEA NOASTRA
CEA DE TOATE ZILELE

Refuza sa manance ca porcii.
Porcii insa au supravietuit;
el, nu.

26. RUDENII NOI

Nu mi-e tata
tata de acasa,
ci mi-e cine-mi da curaj.

27. NU DE FOAME!

Am mestecat un trandafir:
sa-mi creasca aripi
de miresme.

28. CARALIUL TODEA, 1

Ne-a culcat cu pieptu -n apa, pe ciment.
Pe dealuri,
toamna mov.

29. TODEA, 2

Azi Todea ne-a tinut, opt ore -n sir,
cu mainile
pe crestet.

30. TODEA, 3

Pe burta si pe spate -n apa.
Todea,
mai tii minte jocul?

31. AL DOUAZECI SI CINCILEA CEAS

Put a moarte, mama,
dar mai scanteie-o stea
in inima mea.

32. EXPERIENTA DE VIATA

Am vrut sa cunosc omul.
Am murit
cand i-am strans mana rece.

33. SCHIMNICIE

Visam calugaria.
Schimnic sunt,
cu schima zabrelita.
34. CU NOI ESTE DUMNEZEU

Vrei minuni?
Traiesti si azi.
Ce mai poti s-astepti?

35. HAIKU

Poezia prozei: o faclie -n bezne.
Ce viata!
Haiku.

36. REQUIEM

Horia Nitulescu
– ce dascal de poezie! –
a murit.

37. IN MEMORIAM NICHIFOR CRAINIC

Intrebat-a gherla:
– “Unde e
batranul riga -nfometat?”

38. SUTUL PRINTRE NOI

Priciuri suprapuse.
Iar o sa se ploua
peste mine, -n vis.

39. ATIPIRE IN LAGAR

Apus de soare -n balta.
Mangaiat de raze,
dorm in roaba.

40. DRAGOSTE

Am iubit azi
toate fostele-mi iubite.
Le iubesc si main’.
41. COLONII DE MUNCA

Periprava – foametea.
Salcia – setea.
Luciu-Giurgeni – pofta.

42. INFORMATORUL

M-a-nvatat sa ma -nvelesc.
Mi-a dat din mancarea lui.
Dar turna.

43. EVREUL

– “E mai greu ca la Auswitz”, mi-a spus –
unde
i-a murit sotia.

44. NEBUNIE, 1

Un medic
si-a mancat fecalele;
ne servea bolz de Crai Nou.

45. NEBUNIE, 2

S-a rugat lui Dumnezeu.
Prea Milostivul
i-a luat mintile.

46. RUGACIUNE ASCULTATA

M-am rugat sa intru in spital.
si m-am eliberat
…bolnav.

47. ORICE SE PLATESTE

De bucurie c-am iesit,
Mama, in sfarsit,
cazu la pat.

48. DISFUNCTII

Am intalnit femeia.
Trupul meu
nu mai simtea placerea.

49. PRIETENIE

Nu le-am pomenit
numele -n ancheta.
Azi nu ma mai cunosc.

50. ACUM

Cer si glod. Chip si masca. Azi si vesnic.
Sunt nu sunt.
Nu sunt sunt.

Tags

Related Posts

Share This

COLINDELE TIMISOAREI

MIHAI RADULESCU

 *

COLINDELE TIMISOAREI

COLIND DE SANGE

Tarzie toamna, iarna-ntarziata.
Decembrie, mai nou, cu sange ninge
Pe steaua ca de foc, rotita minge
Ce salta de pe-un mort pe altul beata,
Ler, lerui, ler

Cand glontul insusi tinerii-i respinge
Si-nversunat sa-i scape le da roata
(Pe-orbite de ocol deocamdata),
Ramane-otrava doldora-n siringe,
Ler, lerui, ler.

Ah, domnii doctori in halate albe
Ce stele-ofiteresti ascund pe umeri?
Putea-vei crimele sa li le numeri
Spalate-n far’de numar tapi si halbe?
Ler, lerui, ler.

Ucis-au Timisoara-n intregime:
Ramane de colind, Ierusalime!
Ler, lerui, ler
si iarasi ler.

MORGA

Se umple iute morga cu morti tineri;
Se umple fara sa ne dea de veste.
Ca-ntr-un cosmar sau ca intr-o poveste,
Vin morti mereu, de luni si pana vineri.

Sa ne uitam cum zac pe sub ferestre,
Ca sunt celibatari ori ca sunt gineri.
Si-ascund de noi cei vii, plini de retineri,
Paloarea cruda, singura lor zestre.

Si-ascund si rani, si sangele-nchegat,
Culcati la rand pe funerarul pat,
Popice doborate pe ciment
De glontul orb al fratelui soldat.
Copiii-au amutit, nu se mai zbat.
Pe Bega vine alt contravenient…

MORMINTE RAVASITE

Au trimis stapanii-n cimitir, pe Bega,
Speakerita-nfipta, grasa si barbata.
Vizita-si masoara grabnic pe Omega,
Ora-i trece sura, funerar de-nceata.

E datoare sa-i prezinte pe eroi
Plutitoare-n bale starvuri duhnitoare,
Gropile comune, mortii nostri goi,
Drept o teatrala grabnica-njghebare.

Narile-si adie cu parfum sovietic,
Fata i se stramba din delicatete;
Si conchide ca momentul nu e etic;
Cinematografic face fete-fete.

Au trimis stapanii-n cimitir agenta,
Speakerita-nfipta, grasa si barbata.
Toaca vorbe injurioase, elocventa,
Fara-a sti ca impuscatii ii dau roata.

Apoi pleaca iute catre Capitala.
N-a vazut nici mame, nici surori, copile.
N-o intereseaza lumea ca inseala,
Ea nu crede-n Revolutii, ci-n subtile

Talmaciri rastalmacite ale vietii,
Crede-n crima, -n comunism, in sange,
Si-ntr-un grabnic sters al urmelor. Placeti-i,
Altfel luna doar si stele va vor plange.

BRONHII GRELE

Se umfla bronhiile disperate
Sa traga aer. Nori de calti si scame
Adanc imi luneca-ntre piept si spate,
Coboara cu-n decor banal de drame,

Cu vestedele, vinetele molii
Cercand nevoia de lumina cruda
Sa mi-o inabuse sub vagi lintolii,
Sub ceata lor prafoasa si zaluda.

Ma simt murind si-nviu a cata oara?
Nebun sunt sa m-agat de-orice speranta.
Plamanii-mi scartaie, glas de vioara
Indoliat si croncanit de cioara,
Rimandu-mi viata, -ntr-o funebra stanta,
Cu-un dric mascat de-o-ntunecata zdreanta.

ROMANTA INGROPATULUI DE VIU

– “Ce cauti, omule, acolo?
Doar esti viu!”
– “M-am ingropat eu singur in sicriu
Sa-mi exersez testamentarul solo,
Acela care sa ridice mortii din morminte
Cu-aducerile-aminte, cu-aducerile-aminte.”

– “De ce sa exersezi in cimitir
Si nu-ntr-al izbandirii empireu?”
– “De sub portalul lui m-au alungat mereu,
Pan-ce m-am invatat sa mor si eu
Ca mortii mei iubiti,
M-am invatat sa mor si eu cu mortii mei iubiti.”

Mihai Radulescu

 

 

Pe marginea unor versuri

Asculta-ma o singura
pagina si
eu te voi asculta
o vesnicie!

a spus Cuvantul
prin pana lui Dimitrie Grama.

Dar noi, in temnite,
Nu aveam Cartea.
Pagina era scrasnita cu gemete.

¤

Clopotele vesniciei bat
in fulgul de zapada
“,
a scris Poetul.
Dar noi stim
ca bat in fiece spaima
ce nu se va mai curma
nicicand
in subpamanturile noastre
Jilave.

¤

As vrea sa pot spune,
Dimitrie,
cu tine:
“poteca din mine
nu duce nicaieri”.
As recunoaste un final.
Insa, cararile din mine
duc spre tine, spre el,
spre atatia.
Alearga fara odihna,
Potecile din mine duc, la nesfarsit,
Spre oameni.
Mort,
Voi cauta oamenii.
De-a pururi.
Si prin ei,
Pe Dumnezeu.
Daca as recunoaste un final,
M-as inveli in odihna.
Dar nu voi avea niciodata parte
De odihna.
Potecile ma cheama,
Ma cheama.

Mihai Radulescu – 2008

Tags

Related Posts

Share This

COBOARA ALTE ZILE, ALTE NOPTI

MIHAI RADULESCU 

* 

COBOARA ALTE ZILE, ALTE NOPTI.

VERSURI

Calindar
Foaie de inceput

Mi-e graiu-ncercanat de oboseala.
Nu pot sa scriu nici slova de-nceput
Ca stihu-abia gandit m-a si durut
Trezind cu ritmu-i grav a mea sfiala.

Creionul arde. Fruntea tot coboara.
Zdrobita cade-n albul mat al filei.
Intepenesc largitele pupile
In pragul unui nu stiu ce din seara.

Si nimeni, nimeni nu e langa mine.
Ning orele in jur. Ramai cu bine.

Mihai Radulescu, 31 III 65

 

Clipa

Tacerea e bolovanoasa cand patrunde-n oase.
Copitele mistretului tacerii ara-n carne
Si cataractele-oboselii se pravale-n mase
Lichide si fluorescente peste brazda care
Se adanceste-n delta sternului spre-un nod solar,
Acolo unde beregata palpaie ca gusa
Unui buhai de balta ametit de-al lunii var,
Ce-si scartaie pe balamalele din gusa usa.

Deasupra-mi cad cu pietre haitele atator nopti
Lasate-n urma fara somn, strivite intre file,
Cu blanurile arse de-ntuneric, ochii copti.
Iar serpii visurilor se strecoara din argile
Cu vuiet sugrumat de ocean pierdut in scoici.

Aceasta e pisica mea salbatica, e Clipa!
In gheara-i tintuind apocalipticile doici
Ce-mi otravira-n veghe patimile cu aripa

Imbrobonata de luceferi si de scaparari,
Cand Ea le-ar sfasia-ntre colti, alaturea de mine,
Obrajii sa li-i sanger, sufocat de intrebari,
Sa pierd tot ce a fost in tinerete bun sau bine.
Dar valul cald al pleoapelor – ce zbor de albatrosi! -
Se leagana-mbaiat in soare mult,
In soare greu, in soare strigat. Brusc ascult
Cum canta
Lumina.

Mihai Radulescu, 19 IX 1965

La nunta din ianuarie

- in spiritul lui Goya -

Spanzuratori
Cu brate vestede,
Cununi de crestete,
Cu bumbi vertebre
Pe za de febre,
Cu lat ce secera
Prin seceta,
Prin seceta inimii mele,
La nunta
Oaspeti,
Spanzuratori
Si roti de cazna,
Haznale doldora de capete taiate,
Cu fata supta
De lupta
Si doldora de trupuri injumatatite pe la spate,
Spanzuratori,
Iobagi cu talpa rasturnata-n cer,
Ochi bulbucati, manjiti de mazga si piper,
Vartej de trupuri dantuind in vant,
Prin flacari inotand,
Prin flacari inotand,
La nunta milenara-a tarii mele
Cu-a mai tarzie zi din zile
Din jetul careia azi cant,
Spanzuratori si gherle,
Jilave si plumbi,
Ce sete cumplita va cere,
O, buze umbrite de gratii,
Calcaie zdrobite de ranga
Si tample albite visand la prigorii si scatii,
Visand, tot visand, tot visand …

Inel ne e sangele galgaitor
Intr-un ianuarie de nea inchegat
Pe seceta inimii mele
In cea mai tarzie zi din zile,
Cand oaspeti ne vin
Din trecut
Spanzuratori.

Mihai Radulescu

Februarie

Femeile, ca niste ganduri,
Zburau prin cerurile albe,
Tii minte?
Pamanturile ravasite
– Tii minte? -
Pamanturi, craci uscate, pasii,
Dadeau inaltului ocol;
Balanganeau, legati de zbor,
Corbi mari, excrementati de stele.
Femeile-nfloreau alaturi,
Femeile-unduiau parsiv
De pudice, sus, printre corbi
Femeile zburau, zburau …
Tii minte?
O mana sfasia seninul.
M-am inecat in aromirea
Caldurii tale, san, oh, san.
– Pamanturi, craci uscate, pasii
Dadeau inaltului ocol …
Sa ma tii minte.

Mihai Radulescu, 24 VIII 62

Martie

Atat de singur ramasesem
De parca nici nu as fi fost:
Eu si pamantul.

Aseara – rasarit de dor.
O, cine-ar sta sa mi-l cunoasca?

Mi-am luat inima-n pumn
Si mi-am facut-o om.

I-am spus: – “Hai sa traim!” Am inceput sa radem.
M-am scarpinat pe sub caciula
Si ne-am culcat.

Mihai Radulescu, 7 XII 61

Aprilie

Inima
Se-ncalzeste-n raza lunii.
Canta.

Degetele
Cauta pamantul,
Il miros.

Talpa,
Zbenguita-n apa,
Cantareste fragezimea undei.

Tampla tampla-alinta.
In tine aflu
Toata luna, unda si pamantul.
Mihai Radulescu, 1 I 62

Trezire in mai

Ca foile de manifest – puzderie
Chemarile plutesc pe strazi.
Steag pari sa fii cand urci din somn spre soare,
Spalat de zgura cotidienei arderi!
Incendiezi cu-un strigat harta zilei
Ca prima-mpuscatura-n revolutie:
“Buna-dimineata!”

Mihai Radulescu, XII 63

Iunie

Si ca un ou se sparse luna-n balta
Cand am zvarlit cu piatra-n ea, de sus.
Stiam ca-i un definitiv apus
Al lunii, ceilalta.

Pisicile gemeau pe-acoperisuri.
Simteam prin case dragoste vulgara
Si mirosea femeia si pe-afara,
Din ierburi si prundisuri.

Izbeam cu bulgari chipul tau de fata.
Stiam ca-l sterg pe-acela ce-l purtam
In minte, ca un fruct pe ram,
Cu luna deodata.

Loveam parsiv in luna si in tine.
Pisicile gemeau pe-acoperisuri.
Si mirosea a sange pe prundisuri …
Asa credeam ca-i bine.

Acum ascult trecutul si ma doare.
Si oul lunii spart s-a dus pe ape.
Patruns de-un dor ce nu ma mai incape
Alerg buimac spre soare.

Mihai Radulescu, 19 X 61
Iulie

Era un targ cu case mici -
Moravuri triste si chirpici.

Si-n piata mare, case mari -
Papuci pe asternut si zar.
Turcit sta targul, nemiscat.
Jos colbul des, sus norul mat.

Mihai Radulescu, 29 VII 56

August

Am intalnit paduri.
Am intalnit femei.
Am intalnit poeme.
In toate infloreste un strop
Din Totul ce il caut.
Si totusi, astept.
Poate, candva …

Mihai Radulescu, 1 I 62

Septembrie

Se umple golul dintre noi cu timp lichid:
Un rezervor imens, opac, cu ceasurile neclintite
De nici o aripa inotatoare,
De nici un albatros cu gestul zborului intepenit,
Vibrand, vibrand
In umbra algelor, sub zile.
Distanta se coaguleaza
Si-n oceanul inchegat
Coboara alte zile, alte nopti,
Mereu mai nesfarsindu-ne ingalbenita departare.
Alb, gestul nu mai da in parg;
Cand cade peste zari, nu suna;
E gest in sine, detasat de trup.
Ca o batista fluturata-n amintire.
Noi nu mai suntem oameni
Ci masca unor ganduri impregnata-n timp.

Mihai Radulescu, 1966

Octombrie

Cand am trecut,
Copacii m-au scuipat cu frunze moarte.
Degraba luati-mi mintea.
Fugiti cu ea.
Cand am trecut,
Copacii m-au scuipat cu frunze moarte …
De ce si-au lepadat femeile-n canale
Odihna umerilor lor?
De ce-au lipit atatea mangaieri
Pe garduri ce au putrezit?
Am cautat sa mai adun din apa baltilor,
Din aburii ce cresc pe ea,
Odihna, mangaieri.
Nimic.
Strigati degraba,
Sa se-auda:
SI EL E OM!

Cand am trecut
Copacii m-au scuipat cu frunze moarte.

Mihai Radulescu, 3 IV 63

Noiembrie

Vagi permutari alegre
aceeasi structura
convoaie betege de orbi si de muti
te-ntorci pe o parte
alaturi te muti
iubind – ce iubire? -
te umpli de ura
integre
mor suflete-n cada
si cine sa urce
si cine sa cada
un corb ne desparte
ne-apropie corbi
dezleagã si leagã
aceeasi structurã
te soarbe
o sorbi

Mihai Radulescu, 20 V 71

Decembrie

Si daca luna mi-aminteste,
Cum sta zdrobita-ntre rachite,
Un sobolan cazut in cursa,
O, argintata frematare-a lunii
Atat ii e de sora
Acestei inime din mine:
Padurea coastelor a-nconjurat-o
Si-acuma inima le da ocol pe dinauntru.

Hai sa-mi sarut buricul degetelor!
Cu ele-am mangaiat pamantul ieri,
L-am mirosit, pamantul,
Sa vad de-a mai pastrat ceva din soare!

Asa a fost si inima:
Mai libera ca o campie …
Era a tuturora!

Cand mieii or sa-mi ingenunche-n poale,
In scarliontii lor, zau, cine stie,
De se ascunde-n joaca
Imi va pleca si inima cu ei.
Va chiui din nou seninului
Si, simplu, nesfarsirii verticale.

Mihai Radulescu, 31 XII 61

VERSURI

Argesii din veac

Amintirii prietenului Poet Horia Nitulescu,

cel dintai ascultator al acestor versuri

la Jilava

Ce turle, turle… Argesii din veac,

Lipiti intre chirpici cu gingasie,

Se-mplanta-n calindar si-n vesnicie

Sa fie semetirii noastre leac.

Manole, pasare cu zbor din schele,

Banatul tau ramas-a pe pamant:

Cu fiecare nou asezamant

Se tescuie un duh sub tencuiele.

1957 Jilava

Balada

Plecau calari

Spre departari,

Mi-au spus;

Spre alte tari

Scaldate-n mari

De-apus.

Plecau pe rand

Uitand, uitand

De noi;

Treceau prin vant,

Treceau cantand

Prin ploi.

I-om astepta,

Dar s-o-nopta

De veci.

Ler lerui la,

Prin geana ta,

Te treci.

4 V 55

 

Cantecul teiului

poetului si istoricului filosofiei romane Vasile Zvanciuc,

prieten nedesmintit al tineretilor mele,

alaturi de care am descoperit poezia satrei

Copaci, copaci

Cu fruntea trunchiului cazuta peste masa zarii

Si pletele-asudate de apus!

Bateti din radacini, bateti din crengi

Sa taca, zau, sa taca nesfarsirea…

Mai, teiule, iti intra-o frunza-n ochi;

Ci nu te legana ca-ti vad buricul

Si pantecul cu pielea neteda, lucioasa

Si simt cum se-arcuiesc in spate,

Ca la tiganci, sub coviltirul fustelor, harbujii,

Ca la tiganci, batu-le-ar sa le bata,

Cand oparesc, sezand pe vine-n iarba,

Gaina ce-au sutit-o pe-nserat.

Mai teiule, iti intra-o frunza-n ochi

Si-mi pare ca ai gene de tiganca.

Vazut-ai tu privirea ce-mi arunca

Spre sold tiganca-aceea cu pricina?

Sa taca, zau, sa taca nesfarsirea,

S-aud cum canta teiul langa mine!…

26 III 61

Inchinare

Aceluiasi Horia Nitulescu,

in amintirea multor stacane de versuri

baute impreuna

E zoburi sticla pe sub mese.

Betivilor ce sa le pese

De-a mai ramas pe fundul ei

Din visul mare un crampei.

Ast vin pierdut pe dusumea

La masa mortilor as vrea

Sa-l inchinam cu dumneata

Bacovia.

1958 Jilava

Lacuri

– gravura –

Ce lacuri verzi si pacle tii-ntre gene?

Pe fundul lor coloane frante-n valuri

Si zei betegi si urme de portaluri

Gasesc, cand te privesc, pustii, perene.

In ochii-adanci civilizatii moarte

Sunt visurile-adolescentei tale –

Iar eu cutreier prin ruine-agale

Si iti citesc trecutul ca-ntr-o carte.

Pacatu-si are temple printre unde,

Dar nu m-opresc. Alerg acolo unde

Pietrarii mesteri n-au strivit nisipul

Cu marmure pagane si streine…

Sub salcie, tii minte, -ai stat cu mine…

La umbra ei cobor sa-mi caut chipul.

12 XII 60

Migratoare

Zvelti peregrini! Vezi, carduri de salbatice

Strabat mari curcubee singuratice,

Larg lopatand prin cerul cald si rar.

Deasupra marilor egal tresar

Cortegii insorite de caicuri,

Planari de pasari vii si mozaicuri.

Dar zborul lor e doar un lung repaos,

Precum al heruvimilor din naos.

1959 Salcia

Negura

Trec batranii peste

Oasele din creste.

Mana-n dimineata

Care mari cu ceata.

Caini de fum si val

Calca-n leagan orb.

Zboara langa-un cal

Umbra unui corb.

1967

Prispa lui Mos Pricopie

– in spiritul lui Luchian –

Intr-o oala dorm masline.

Langa ele, la fereastra,

Bazaie o musca-albastra,

De caldura si de bine.

Sade-n creanga pasaruica.

Prispa s-a lungit la soare;

Poarta flori la cingatoare

Si momeli de fum de tuica.

1953

Salt

Laviu

Lui Hrandt Avachian

Fosnet si fior.

Salt de caprior

Cu puf de caramb

Peste damb.

Luneca la vale

Pulberi mototoale:

Soare

Sub ninsoare.

III 66

Stare de mai

stare de mai

puf si urzici

voda

prin lobode

sloboda

ode

soare

ce mai

zici?

Vaile umede

Vaile umede

Flutura brume de

Toamna.

Tu  mi-ai vorbit ?

Brazii agata

Fluturi de ceata.

Unde te-ascunzi

De nepatruns?

Drum, de-a fost drum,

Nici nu l-am stiut.

Totu-i sfarsit

De la-nceput.

Tags

Related Posts

Share This

CERURI SFASIATE

MIHAI RADULESCU
*

Ceruri sfasiate

 

In amintirea actritei Eugenia Dragomirescu

I

Purificat de dragostea mea freamat
Simtind natura-n trupul de alaturi.
Coboara gandu-n subsuoara calda;
O, nimeni mai nebun ca mine nu e!
Dau toate cartile din lume numai
Sa inteleg ce-i carnea ta, iubito!
Ai fost suvoi de lava si lumini
Atunci cand ni s-a rupt din soare glia;
Din firea ta umana astazi simt,
Sa-nfrunte evul nostru, cum emana
Metalele topite-n aburi densi,
Din nodu-acela fara timp, dintai.
Dar mai afund te rascolesc in carne
Sa aflu cerul sugrumat de bezne.
Si ma cufund, piezis, sub oceanul
Ce-nchide-n clocotiri de zari si spume
Ogorul fiilor pamantului.
Tu te-ai nascut din ape, translucida,
Un bumb de viata cat e un suras,
Intaia planta, dimineata lumii
Ce-a cantarit de-i ceasul lung spre noapte.
Si ai cuprins planeta intre brate
Ce miroseau a muguri verzi si cruzi,
Lumina decantata in tulpine!
Te-ai leganat pe radacini spre maluri,
In taina preschimbata si salbatic
In vietati de sine miscatoare.
Tu esti tacerea pandei si esti saltul
Intaiului jefuitor de sange.
Esti piatra slefuita in caverna,
Esti prima intrebare ce rasuna,
Esti cea dintai morala omeneasca;
Ce inteleapta-i nebunia mea!
Prin ea traiesc, intelegand fiintarea,
In tine-alaturea cu ierburi moarte,
Pe tavalugul miilor de ani
Schimbata-n hrana pentru alte ierburi,
Alaturea de hoituri de-animale
Ce-s moarte sa rasara-n alte trupuri,
Alaturea de oameni ce-ngrasara
Ast lut din care te-ai nascut, Femeie.
Da, singura-mi scapare-i sa traiesc
In tine, sa indepartez din minte
Credinta ca sunt singur.
Nu! suntem doi, porniti de la-nceputul
Pamantului, aripi ce au tasnit
Din puful alb al Pasarii Iubirii.

II

Iubirea doar patrunde-n intuneric!
Nadir suprem cu gene-ntredeschise,
Privind in ochii tai afund alunec,
Prin dragoste, departe, catre cer.
Si inteleg! In Spatii se revarsa
Aidoma trup cu al iubitei mele.
Imparatiile magnetice
Pe care duhul meu le-a-nconjurat
In orice bob al carnii pamantene,
Materia fulgeratoare, dura,
Cuprinsa-n forma moale, femeiasca,
O regasesc in hoardele de astri;
Traiesc in ea, beat de miscare pura
A coapselor solare-n infinit.
Eterna leganare a Enigmei
Astrale eu o simt iubind femeia
Ce nerostit, in preajma, -si geme taina
Si fiece spasmodica-unduire
Ce se evapora-n miresme tari
E-o nastere de foc in univers
Sau nimicirea unei mari de stele.
Contemplu-acest incandescent Colos
Din sanii calzi s-adun Nemarginirea.

 

III

Rug nevazut si negandit, egal
Cu tine insuti, margine a mea
Si miezul meu nemarginit – Iubire!
Din frunzele lastarilor din suflet
Mi-ai picurat pe fruntea cea de taina
A noptilor de zbucium, roua rece;
E foc, e apa, aer, glod, Iubirea?
La inceput a fost Ideea … Doamne!
Patrunsa de materie-i tot Cuvant.
Cand ingenunchi Gandirea langa sanii
Cu unde si cu dune-nfiorate
De nemiscarea dorului ce-asteapta,
Sahara mea de sange si de lapte
Din care setea nu pot sa-mi astampar,
Simt cum dintre hotare clatin Focul
Si ma desprind din corp cu trup de fum,
Coroana Cosmosului o strabat
Ca o lumina far’ de inceput,
Si ma strecor prin crengile Iubirii,
Cu ele Unul si prin ele-Acelasi.
Si eu sunt trunchiul Insusi al Iubirii
Si preot sunt iubirilor din mine.
Opreste-te-ntr-acest atemporal
Si nespatial, Privighetoare blanda,
Sa imi veghezi extazul. Ma primeste
Sub aripa Statorniciei Tale.
Cuprind rotundul Ochiului Repaos.
Adanc pornesc plutirea nesfarsita
Prin razele privirii lui. Asculta!
El ma iubeste! O, ramai in mine!
Prin tine, mantuirea mea, traiesc

In moartea vie si desavarsita.

IV

Crepusculul privirilor iubitei …
In luntrea genelor cobor prin flacari
Din cataracta-n cataracta. Mort,
Ma prabusesc dintr-o luciditate
Straina si anosta spre Iubire.
Si lopatand in Styxul regasit,
Strig din taria cerului spre-adancuri:
“Eu te iubesc, iubesc, iubesc, iubesc!”
Si se rostogoleste in ecouri
Chemarea neputintei pamantene.

Sfasie, sugrumata, vocea ei
Spre-a-mi intalni durerea, departarea:
“Dar unde esti? De dragoste orbita,
Himera mea cu pieptul de vatui,
Simt cum ne ard polare vesnicii…”
11 I 61
Mihai Radulescu

Ospatul de prisos

(In amintirea poetului care nu a apucat sa publice nici un vers

Mihai Vladimir Cretescu)

 

Pazeste-ulucile-o vadana

Cu plete grase sub marama,

Cu solduri late, leganate.

Amurg. Molatic asezate

Pe banci: copile, tance, babe.

Rod caini flocosi din groase labe.

Trozneste-uscat cate-un cascat.

Un flacauas incalecat

Improasca fum spinos din ochi,

Din nari. De deochi

Rosesc pistruii-n amurgire.

Pe gard se lasa-un cer subtire.

Cuptoare cocosate-n lut.

Din cand in cand un muget mut

Si umed sau un nechezat.

Raspunde-ncet un alt cascat.

Prin ierburi, grieri si cosasi

Si cativa stropi de cant golas.

Incet pe-un deal aburca seara.

Cu doua becuri naste gara

Pe stanga, -ncolo, pe campie.

O seara goala, colilie.

Se pierd din drum, pe nesimtite,

Pe jumatate adormite,

Femeile ce-au stat la sfat.

De luna satul leganat

Se fumega pe innoptare,

Apare iar, apoi dispare.

 

Cu seara urca printre stele

Un cantec plin de temenele,

De vorbe dulci si alintari;

Se-ntinde peste-mpadurari

Viersul zis din frunza verde

Ce-ti fura dorul si ti-l pierde.

Lungit fiorul pan-la os.

Calare-n deal,Valean frumos.

– Valean, Valean demult visat,

De moleseli descalecat,

Te-asteapta perne si dantele

Si lustruitele podele.

Si vin, mancaruri aburite,

Copane-n sosuri inrosite,

Si acrituri, dulceturi, pita…

 

Nu-i cale lunga la iubita.

 

 

Valean porneste pe drumeag.

L-asteapta-o barna si un fag.

Se-nsira case sa le numeri.

O cruce mare peste umeri

Bisericii cu varul nou;

La ea in fata, ca un ou,

A-ngenunchiat si luna-n glod.

Intins pe ulita, un pod

Cu susur dulce pe sub el.

Il trece calul catinel

Si se opreste la rachita.

Apoi, tot trupul de iubita

Se lasa greu pe gand, pe tot.

 

Valean impinge usa-n gol.

In lemn zac gemetele stol.

Lumina mare sub prosoape

Impaunata de nu-ncape.

O albie pe langa pat.

Piciorul gol ce s-a scaldat

Ramane-n apa sa se-alinte.

Un san sta umed si cuminte.

Alt san urcat spre subsuoara

Se lasa sters de panza rara.

O mana mai cuprinde-n jos

Miez de carne-ntunecos.

Valean se-apropie de fata.

O strange-o data. Inca-o data.

A treia oara, o lungeste

Pe-un rai de foc, imparateste.

 

Acum e ridicata-n rana

Si ia obrazul lui in mana.

Valean o mangaie si-o pupa

Si-i soarbe naduseala-n cupa

De sani. S-a rasturnat pe spate,

Cuprinsa nou de alte ape.

 

 

 

Apoi un gol sfasie lung:

Nici dragostile nu-i ajung.

Doi stau si tac. Asculta-n timp

Cand trupurile le stau ghimpi,

Prea usurate de dorinti;

Pe pat zac grele doua minti.

 

La zid trebaluieste goala.

Si chiar a pus pe foc o oala.

Ursoaica tanara, stejar

Din carburi simple, pline, tari.

Valean mananca miez de paine.

Afara urla-n cer un caine.

Ea vine langa el; sa-mbuce

Ii trage masa. Da sa urce

In pat si cumpanit ii spune

Cu glasul strans ca de o fune:

 

– “Eu te-am chemat sa ospatezi

Si-n patul meu din nou sa sezi

Ca si mai an, Valean-Valene.”

Cu flacari visinii pe gene

Ea il saruta pe barbie,

“Ca de un an nu te mai stie

Cearsaful, perna, trupul meu,

Dar te-a stiut, stiut mereu

Buricul alteia din sat

Si parul ei ai rasfirat

Si i-ai cosit tu fan cu floare,

La subtiori si tatisoare

Racoare-n soare sa le tina,

Inmiresmata cu sulfina.

Si unde-a fost copac in sat

Sub el la-ntors v-ati sarutat.

V-ati razimat de garduri multe.

Pazeau urechi sa va asculte.

Si unde-au fost cu trei, cu doi,

Vorbit-au vorba tot de voi.

Nu m-a durut rau gura lumii,

S-a dus ca-n vanturi praful humii.

Dar inima din pieptul meu

De-un an de zile zace greu,

Deaceea te-am chemat aci:

Sa-i spui ce-oi sti, sa-i faci ce-oi sti!”

 

 

 

 

Pe foc da ciorba-n fierbet gros.

Pe masa: verde mar zamos.

Valean incearca o tigara.

Din buzunar ii cade-afara

Batista fetei cu pacat.

Iubita parca a uitat

Vorbirea calda, matasoasa,

Ce tremura prin pat, prin casa.

Se scoala, nalta. Spune: “Taci!”

Si degetele-i, clesti de raci,

Batista fetei o ridica.

Valean se incovoaie-n frica.

Afara luna scade-n deal.

In fund, un nechezat de cal.

Iubita lui se da-ndarat,

Pe intuneric, de omat.

Valean o simte ca un nor.

In duh se sfarma un fior.

El ii sopteste: – “Draga…” Sta.

Dar ea in laturi se tot da,

Cu mana ia din foc taciune

Si ochii lui, doi ochi rapune,

Si inroseste de sacure

Gurguii lui cu plans de mure

Si brate doua le desparte

De trupul alb bocit de moarte.

S-a serpuit Valean pe jos

Sfarsind ospatul de prisos.

 

In carnuri frante-i mort Valean.

In gura tine strans un ban.

Iubita sta mai la perete

Cu fata stransa-n negre plete.

Valean se scoala fara trup,

De aur tot, ca dintr-un stup.

Pe ea o uita-n colt de casa;

Trecutul lor nu-l mai apasa.

Si iese-n soarele din tinda

In brate ziua sa cuprinda.

Un fluture pe flori, hai-hui.

Da din copite calul lui.

Valean il striga: n-are glas…

Si calul tot pe loc a mas.

Il mangiie pe coama sura.

Dar calul mesteca din gura.

Il ia de frau. Nu il urmeaza.

Valean e moale ca-n amiaza.

Si iese-n ulita, sa plece.

Deodat se simte totul rece:

Alaturea de el e mama.

Privindu-l, ea nu ii ia seama.

Si pleaca el si pleaca-n vale,

Sa lase-n urma sat de jale.

Copacilor le sta naluca

Pan’ ce de toamna se usuca.

Incet se-apropie de sat.

Nici cainii-n seama nu l-au luat.

Si merge-asa si merge-n sus

Si nu aude ‘bun ajuns!’

Mai e doar luna de-l iubeste

Si soarele de-l incalzeste

Si mama lui pe prispa, jos,

Ce plange-n plans Valean frumos.

 

1956

Mihai Radulescu

 

 

 

 

Ravase tainuite

Motto :

Viata saraca
De timpuriu.
Duhul sa taca
Slobod sa-ti scriu.

M-am bejenit.
Uitate-n soare:
Cine nu-l are
Nu-i implinit.

Vezi, mai e dorul:
Tu stai acasa,
Eu dorm in codru –
Peste in leasa.

Si te iubesc.
Fa-ti crucea plina
Maicii Senina
Sa te-ntalnesc.
I

Scrisoarea lui


“Cartea-i scrisa-n foi de fum
Ca mi-e greu de-atata drum,
Scrisa cu cerneli de ploaie
Ca de dor ma mai ogoaie,
Cu penele cucului
Si sfarsirea duhului.
Scris ti-am scris sa-ti dau de veste,
Sarutandu-te, aceste:
Sunt fugit cu soarele,
Parasit ogoarele.
Temnita si teama mea
Mi-au lasat prin plete nea.
Muntii si cu vaile
Mi-au sleit puterile.
Mai sunt inca haituit.
Haiducia-i foc cumplit.
Daca tot gandesti la mine,
Tine, puica, numai bine,
Tine si norocul meu,
Traiul sa nu-ti fie greu.”

Mana-si trece peste barba.
Lasa-n ea un fir de iarba.
Pune cartea-n buzunar.
Se mangaie tot mai rar.
Se opreste. O spranceana
Tremura mai jos de rana.
Coltul gurii incretit.
Ochiul cata aburit.
Ia in dinti o frunza rece.
Mana-n barba iar petrece.
Pleaca-ncet pe drum in jos.
Vede trunchiul gaunos.
Ingenunchie-n noroi.
Strange-o mana de trifoi.
Infasoara cartea-n el.
O strecoara usurel
Sub o scoarta de copac.
Si isi taie drum de rac
Indarat prin verzi frunzare
Strabatute lin de soare.
Scrisoarea de raspuns.

 

“Amortesc in asternut,
Fara hora, nici sarut.
Stau catrinte galbioare
Colbaite-n nemiscare.
Valurile din privire
Nu mai stiu de oglindire.
Gandurile, dorurile
Imi sugruma orele.
Dar nu pot pleca spre tine …
Iaca, mama-n casa vine.
Te sarut si numa’ bine.”
II

Scrisoarea lui

“Cerurile, stelele,
Gandurile, visele,
Jos, mai jos, mai jos ma pleaca,
Pe sub frunza, pe sub craca,
Pe sub crucea mainilor,
La inima cainilor.
Lupii suri si lebede,
Stancile de cremene,
Nu dau paine, nici secara.
Viata mea nu e usoara.
Si, te rog, te rog, copila,
Sa ma tii mereu in mila.
Te-as vrea ici, cu mine, -n munte,
Ca vin ploile marunte
Si n-am brate sa ma planga.
Imi doresc sa fiu cu voi,
Sa m-adapostiti de ploi.
Dar nu pot. Sa vii la mine.
Daca nu tu, cine vine?
Corbii si cu ciorile
Si spanzuratorile.”

Scrisoarea de raspuns

“Dor iti scriu din Dealu’ Mare
Rotile rotite-n drumuri
Si hulubele prin fumuri.
Dor iti scriu si eu, supusa.
Azi la douazeci de ani
Adunatu-sa un an.
Stau cu maica si cu satu’
Si cu gandul tau, saracu’.
Stau cu coptul si prajala,
Cu necazul si sfiala.
Si ma arde nepasarea
Ce e-n toti si-n toata zarea.
Totusi sunt de-aicea toata.
Cainii-caini mai niciodata
De cotet nu fug departe.
Noi avem aceleasi soarte.
Omu-i om cum apa-i apa.
Dara dorul tot ma sapa.
Iti trimit o floare-albastra
Sa-ti graiasca si de casa.”
III

Scrisoarea lui

“Doar pe tine te mai am:
Eu altar si tu sfant hram.
Vino … Nu mai stiu decat

Ca mi-e dor si mi-e urat.
Coboratu-m-as in sat
Dar mi-e teama ca-i pacat
Si de bunul Dumnezeu
Si de biet norocul meu.
Nu esti caine sa ramai
Strans legat de capatai,
Ci esti inima de soare.
Inima nicicand nu moare.
Si esti inima de luna.
Si esti dreapta si esti buna.
Esti icoana, aur dulce…
Dorul meu sa mi te culce.”

Scrisoarea de raspuns

“Subsoara zorilor
Din rascrucea orelor
Ma pandea de peste geam
Cand la tine ma gandeam.
Nu-mi grai de intalnire
Ca mi-e teama de pieire.
Cand n-ai casa si n-ai masa,
Din iubire ce-o sa iasa?
Focul iute-al paielor
Si banii gunoaielor
Si copilul dracului
Din patul saracului;
Ca fugarul e fugar,
Fara mir si fara har.
Si ma uita, suflete.
De chipul meu, rupe-te.
Nu vezi? Viata ne desparte.
Te iubesc eu pan-la moarte.”
IV

Scrisoarea lui

“Tac si tac si nu mai scriu.
Dar nici cerul pamantiu,
Nici tatele norilor,
Nici zeama sudorilor
Nu ma lasa. Ca s-o poarte,
O sa leg aceasta carte
Intre coarne vacii tale.
Muced stau mai jos de soare.
Amortite-n leganare,
Frunzele cu margini roase
Mi-s sucite si intoarse,
Gata sa coboare-n vale.
Eu am mii de radacini.
Nici nu-mi pleaca, nici nu-mi vine
Urma inimii din mine.
Toate bune si doar bine.”

Scrisoare de raspuns

“Iata ultimul raspuns:
Drumul tau mi-e nepatruns.
Ciorba lunga, radacini,
Hrana sunt de tintirim.
Din soparle si lacuste
Nu-mi fac haine, nu-mi fac fuste.
Fuga, mintea ratacita,
Rasuflarea inacrita,
Spaima, groaza, nebunia:
Astea-ti sunt gospodaria.
Lasa. Nu ma chinui.
Bucurie-n orice zi.”
V
Ultima scrisoare

“Frunza verde a-nvelit
Un nimic de la iubit:
Iti trimit in dar
Stangul inelar.”

Si de-atunci si pana azi
Doarme-n sticla de rachiu
Degetul lui alburiu,
Albastrui ca fumul zarii
Pe la gatul retezarii
Si cu pielea stransa-n creste,
Doarme-n lada ei de zestre.

3 VIII- 16 X 1956

 

Probabil una dintre ultimele scrieri inainte de arestarea din 4 XI 56. Daca acest poem ar fi fost gasit la perchezitie, condamnarea mea desigur ar fi fost influentata si de continutul lui.

 

 

 

 

 

 

Saloma si Proorocul

Entuziastului prieten Mihai Vladimir Cretescu

I

Printre dune curge sarpe;
Vin alti serpi din departare;
Trupurile – corzi de harpe –
Canta-n unde lucitoare.

Scorpioni in drum laptos
Se-ncarliga si se-ndoaie.
Un copac alb buretos;
Langa el – un miel si-o oaie.

Pier acuma spre cetate
Toti ostenii lui Irod.
Lantul portii lung se zbate.
Coifuri sangera pe pod.

Au intrat. Tacerea-i plina.
La un geam, umbrit, un chip:
Gura rosie, pelina,
Ochiul fuge, de nisip.

… Si tresare: robul sfant,
Ioan Iudeul, o priveste:
Fruntea-i roua si pamant…
Un soldat il imbranceste.

Chipul moare. Totul piere.
Luna cerne peste case
Stropii umezi de tacere…
Case ‘nalte, case joase.
II

Zace luna-n varf de par.
Totul doarme. Doar la groapa
Vietatile apar
Ca mari salcii-n mal de apa.

Stau leoaicele pe labe.
Tigrii gem cu pleoapa joasa.
Serpii si-au adus podoaba
Groapei pielea de matasa.

Ioan graieste tuturora.
Cand vorbeste, cand se roaga.
Leganata, aurora
Vine vorba s-o-nteleaga.

Si rasuna printre gloduri
Glasul palid, obosit;
Canta jalnic stranii moduri
Botezate-n noul rit.

Pletele Ion si le pleaca
Peste pieptul ros de piele.
Dorm ceilalti in valea seaca,
Ninsi de ultimile stele.
III

Sta Saloma-n umbra rece,
Ghem pe marmura de treapta.
Gandul trece si-l petrece;
Parca pleaca, parca-asteapta.

In picioare; pare fune,
San de chihlimbar si gene.
Pasul pe pietris cand pune
Crezi ca razima doar pene.

Se intoarce; pleaca iara;
Si revine inca-odata;
A strans pumnul mic de ceara;
Iat-o iarasi asezata.

Si, deodata, intra-n Sala;
Tauri fripti, piper si cepe.
Sovaie. Se ‘nalta. Goala,
Dansul rugilor incepe.
IV

Creste luna-n doua coarne,
Ca o lotca de pescar
Plina solzii sa-si rastoarne.
Un lancier arunca-un zar.

Umbra zarului se farma
Pe podeaua putrezita.
De departe vuie larma.
Carne-n adieri si pita.

Zarul cade iar. Pe-o tava
Dusa de-un ostean in zale:
Turturi rosii, pulberi, lava,
Cap cu barba de pasale.

Sta Saloma-n neagra poarta.
De sprancenele stufoase
Capul catre buze-l poarta,
Sus, la buze chiparoase.

Suge fruntea-ncrancenata.
Ochii stransi mult a durere.
Unghia tare, de agata
Gura lui, gura i-o cere.

Ioan Iudeul nu raspunde.
Capul luneca-n noroi,
Aura de aur – unde
L-a primit si ingeri goi.

1956
Mihai Radulescu

Tags

Related Posts

Share This

DUBLA PERSONALITATE IN RENASTERE

- studiu monografic de antropologie stilistică –

Capitolul 1

O VIAŢĂ DUBLĂ, în care sunt puse cap la cap câteva ciudăţenii ale existenţei ÎN TIMPUL RENAŞTERII

De la începutul maturităţii, celebrul reformator al Bisericii din Anglia, riga Henry VIII, trăieşte o situaţie claudiană, adică se căsătoreşte cu Caterina de Aragon, văduva fratelui său mai mare, în locul căruia domneşte, devenind astfel propriul său cumnat. Sigur, el nu şi-a ucis fratele pentru asta, aşa cum s-a întâmplat cu Claudius, unchiul-tată al lui Hamlet. Va prefera, în schimb, să-şi ucidă soţia (în sens figurat: prin divorţ; dar pe următoarea nevastă o va omorî în sensul propriu: prin decapitare). Condiţia lui maritală este neuzuală, dar nu pentru el care era, în acelaşi timp docil şi încăpăţânat, îndrăgostit şi necredincios, pueril şi autoritar [K. Anthony, La reine Elisabeth (1533-1603), traduit (.) par S. Campeaux, Paris, Payot, 1931, p.8], adică îmbina extremele într-un singur caracter şi nu putea resimţi ca neobişnuit locul său dublu în aceeaşi familie.
Soţia căreia trupul i-a fost scurtat de frumosu-i cap se numea Ana Boleyn. Mai înaintea acestei căsătorii, sora ei beneficiase de amorul frunţii încoronate. Situaţia cumnatei-soţii se repetă, deşi nu în forme dintre cele mai legale. Dealtfel, imaginaţia populară a epocii născoceşte o legendă sinistră întru pedeapsa suculentă a nesaţiului regal de a schimba femeia: Henric a fost închipuit tată al Anei (deci şi soţul fiicei sale), printr-aceasta fiind limpede că sănătatea judecăţii poporane sesiză şi penaliză pe dată singularitatea iubirilor lui.
Pentru a-i reuşi această a doua căsătorie, capul ţării (în căutarea unui divorţ neacordat de Papă) se va autopromulga întâistătător al Bisericii. Sieşi îşi găsea el însuşi argumentele ce pledau pentru divorţ; estimp, îi adresa surorii sale epistole docte teologalo-legale lăudând sfinţenia căsătoriei, în scopul de a o împiedica să-l imite. Capul Anei se rostogoli datorită acuzaţiei de adulter incestuos . Bineînţeles, era o scornire a soţului: propria lui viaţă îi oferea multe modele din care să se inspire.
Până şi în obiceiurile mărunte, la prilejurile de haz şi destindere, vom regăsi un rege gata oricând să renunţe la sine însuşi. Cu ocazia uneia  dintre petrecerile organizate de către Cardinalul Wolsey, la York-Place, conducătorul statului apare înveşmântat în straiele unui curtean şi cu faţa mascată, hainele domneşti purtându-le nobilul pe care-l dezbrăcase. Înaltul cleric gazdă, cunoscând gusturile deţinătorului coroanei, îl lăsă a crede că fusese păcălit; stăpânul, fericit, râdea copilăreşte.
Să-i îngăduim lui Henry să se desfete, fără a-l mai deranja, şi să ridicăm un colţ de perdea de la fereastra fiicei sale, numita Elisabeta, şi a Anei.
De fetiţă avea un glas basso profundo şi împrejurările o obligaseră să joace încă din cea mai fragedă copilărie rolul unui bărbat idem, [p.28]; dealtfel, educaţia impusă de regalul său tată este tocmai aceea a unui băiat.
Lordul Thomas Seymour va fi întâiul ei pretendent; dar, în acelaşi timp, el o cere în căsătorie şi pe mama sa vitregă: Katharine Parr, cu care locuia zglobia tânără cu voce dogită (despre care legenda spune că a murit la naştere şi a fost înlocuită cu un prunc de sex opus; după cum se vede, mahalaua Londrei nu ostenea abordând fantazările pe seama coroanei). Juna prinţesă îl refuză, maica sa – nu. Trioul va conlocui în casa ocupată anterior numai de cele două prietene înrudite prin alianţă. Va fi cuibul unei calde amiciţii în trei, izvorâtoare – şi ea – de vorbe rele. şi cum s-au aflat chiar martori oculari la jocurile lor, capul Lordului va cădea în coşul cu minuni cefalee al Renaşterii.
Elisabeta, prin naştere, era anglicană; sub Maria Tudor, fu catolică; ajungând regină, a fost cap al Bisericii anglicane – însă se adăpostea, în căutarea păcii, într-o capelă intimă, de influenţă catolică.
Ştiind că atunci când murise părintele său fusese dat drept viu timp de trei zile, decedând Maria Tudor, Elisabeta refuză să creadă în obştescul sfârşit al acesteia până ce primi un inel al răposatei, drept dovadă a trecerii sale dintre cei vii.
Vrednică fiică a lui Henry VIII şi, ca şi el, actriţă consumată, este caracterizată de la începutul domniei, de către ambasadorul Spaniei, De Feria, cu vorbele: femeia aceasta este stăpânită de o mie de draci, dar pretinde că ar voi să fie călugăriţă, să trăiască într-o chilie şi să spună rugăciuni din zori până-n noapte [idem, p.79]. Drept care, Filip II, regele Spaniei, căruia îi parvenea această sinteză de portret, o cere în căsătorie. Elisabeta este sora vitregă a fostei lui soţii răposate. Se repetă istoria lui Henry.
Se repetă şi gustul pentru travestire. La Windsor, regina foloseşte hainele uneia dintre doamnele ei de onoare, în vederea asistării la o întrecere de tragere la ţintă, la care participa şi favoritul său, Dudley. Cunoscându-i-se înclinaţia pentru deghizare, atunci când ambasadorul Mariei Stuart îi întrezăreşte curiozitatea de a afla cum arăta cea din urmă, o invită să se îmbrace ca paj şi să-l însoţească în Scoţia, s-o cântărească cu proprii ei ochi. În treacăt fie spus, ambele regine se intitulau (curios!) suverane ale aceleiaşi ţări: Anglia. Rivalei sale politice, Elisabeta îi va trimite drept soţ pe unicul bărbat pe care l-a iubit vreodată: acel Dudley, ajuns Conte de Leicester. Însăşi Mary Stuart trăieşte situaţii de un echivoc pe gustul Curţii engleze: e bine ştiută povestea ei de dragoste cu Bothwell, precum şi rudenia ce-i lega.
Cei care o înconjoară pe Elisabeta se complac, la rândul lor, în a duce o viaţă dublă. Este epoca, amuzant încondeiată de K. Anthony, în careliteratura şi spionajul fură considerate meserii (p. 116), iar despre Sir Francis Walsingham, întemeietorul unei formidabile reţele de spionaj, activă până şi “în beciurile Vaticanului” , tot el va spune : a învăţat în Italia o meserie a dibăciei – aceea de spion. Din această pricină, de bună seamă, teoreticianul englez al simulării şi disimulării , Lordul Francis Bacon, prieten intim al lui Essex, va reprezenta acuzarea în procesul în urma căruia acesta şi-a pierdut viaţa. Un alt bărbat din intimitatea reginei, Francis Drake, tâlharul mitic al oceanelor, spaima solitară a spaniolilor, era un pirat zemuind de sânge, dar şi un puritan pur sânge. Despre el ni se mărturiseşte că enorma sa activitate constituia un mijloc de a scăpa de munca propriu-zisă (p.186) .
În acea epocă, strecurându-ne dintre dantelele fine şi parfumate în care se costuma regina, tot peste mascaţi vom da şi în saloanele nobiliare. Melvil istoriseşte în ale sale MEMORII că, de pildă, cu prilejul naşterii fiului Mariei, regina Scoţiei, un franţuz, pe nume Bastien, avu nătruşnicia de a sărbători evenimentul îmbrăcându-şi nişte compatrioţi ca satiri, să veselească adunarea. Atâta şi-au scuturat satirii francezi cozile renascentiste în jurul bogatei mese irlandeze, încât insularilor prezenţi li se făcu lehamite să mai mănânce, Sir Hatton încredinţându-l pe povestitor că, de n-ar fi fost regina de faţă, şi-ar fi înroşit pumnalul în inima blestemată a lui Bastien.
Inşi mult mai prejos decât buclucaşul de peste Mânecă ştiau flata dulcea ispită a anonimatului conferit de travesti. In culegerea sa de glume MERRY PASSAGES AND JEASTS (Momente vesele şi vorbe de duh; MS. Harl., 6395) se relatează:
Reginei Elisabeta i se oferi un spectacol pe apă, iar Harry Goddingham urma să-l întrupeze pe Arion călare pe un delfin. Socotind că vocea îi era dizgraţioasă şi nepotrivită rolului, aşteptă până ce ajunse în dreptul reginei pentru a-şi sfâşia deghizarea; acolo se jură că el nici gând să fie Arion, ci prea cinstitul Harry Godingham. Autodezvăluirea scandaloasă o amuză pe Elisabeta mai mult decât piesa [după Georges Duval, Oeuvres dramatiques de William Shakespeare, traductions (.) par -, Le songe d’une nuit d’été, vol.7, p.100, nota 1, Paris, Ernest Flammarion, Éditeur, f.a.]. Aici se poate să fie originea reală a ideii mult disputatului ‘leu’ pentru interpretarea căruia se înfruntau cârpacii lui Shakespeare, pregătindu-se a da un spectacol, înVISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ. 
Ba şi în rândurile lepădăturilor societăţii schimbarea straielor era îndrăgită în acele timpuri. Dacă ţinuta obişnuită a curtezanelor era rochia cu corset (li se spunea: laced mutton - ceea ce înseamnă un fel de ‘carne de oaie încorsetată’, iar de la obiceiul lor de a se prezenta, ca marfă nurlie, pe strada Glerkenwell, aceasta ajunsese a fi cunoscută drept: mutton-lane - ‘uliţa cărnii de oaie’), gustul lor – ales sau impus de către cei la care aveau căutare – se îndrepta spre adoptarea costumului bărbătesc. Nu ni se expune, în balada THE STOUT CRIPPLE OF CORNWALL (‘Bravul estropiat din Cornwall’) tainicul şi ruşinosul desmăţ al acestuia cu fete găzduite în secret, îmbrăcate precum tinerii care umpleau oraşul cu galanteriile lor sau ca pajii dedaţi aceloraşi înclinaţii, îngăduindu-le să-i toace averea în veşminte masculine şi nu altcum?
Nu ne aflăm în vremile de apusă glorie ale Coanei Mall [Mistress Mall]? Individa Mary Frith, după poreclă şi renume păgubos: Mall Taiepungă – Mall Cutpurse , căzută sub puterea legii pentru crimele de hermafroditism (!) (societatea a cenzurat totdeauna – şi continuă s-o facă în cel mai stupid mod cu putinţă – ingenioasa inventivitate a Naturii pe spezele neputincioasei, în a i se opune, fiinţe umane…), prostituţie, proxenetism, înşelătorie, hoţie, tăinuire? Ni s-ar putea reproşa că va fi constituit un caz minor, ca atâtea altele. Să nu uităm, totuşi, că, în august 1610, John Day înscrie la Stationer’s Company cartea sa: THE MADDE  PRANCKS OF MERRY MALL OF THE BANKSIDE, WITH THE WALKS IN MAN’S APPAREL, AND TO WHAT PURPOSE (‘Giumbuşlucurile trăznite ale veselei Mall de pe chei, cu preumblările sale în straie bărbăteşti şi scopurile ce-a avut’). Iar asta n-ar fi fost nimic căci Thomas Middleton publică împreună cu parţialul său omonim Thomas Dekker, comedia: THE ROARING GIRL, OR MOLL CUT-PURSE, AS IT HATH BEEN LATELY ACTED ON THE FORTUNE STAGE, BY THE PRINCE HIS PLAYER, 1611 (‘Fata care râde sau Moll Taiepungă, după cum a fost recent jucată la Fortune Stage, sub auspiciile Prinţului, distribuitorul piesei’). Şi cine apare pe frontispicul cărţii, desenată ca vie, vicioasă şi virulentă? Mall Taiepungă, îmbrăcată bărbăteşte şi… fumând! Toate relele le însuma femeia aceea! Un personaj al comediei AMENDS FOR LADIES, 1618 (‘Iertare doamnelor’), de dramaturgul Nathaniel Field, o dă afară din casă pe Mall, folosindu-se de termeni grosolani prin care-i pune sub semnul îndoielii sexul şi o asemuieşte centaurilor ca, după o îndelungată ezitare, acelaşi să opteze, indignat, pentru explicaţia asexualităţii.
Acest splendid exemplar produs de Renaşterea engleză, pomenit şi de Sir Toby, personajul lui William Shakespeare, în A DOUĂSPREZECEA NOAPTE (I, 3), născut în 1584 şi încăput pe mâna călăului în 1659, adică la vârsta de 75 ani (dacă este să acordăm credit unei biografii apărută în 1662, la trei ani după execuţie) – ceea ce arată că cetăţenii Londrei s-au amuzat timp destul cu ciudăţeniile sale anatomice picante pentru cuminţenia celor dintâi – a turburat într-atâta aplecarea spre travesti a societăţii contemporane încât, post mortem , portretul său, în mărime naturală şi golaş de tot – adică, vreau să zic că era un nud -, fu expus într-o dugheană din târgul-capitală. Dădeai câţiva bănuţi şi, dacă aveai norocul să nu fii cântărit din ochi ca imberb sau prea deochiat, cortina ce acoperea goliciunea ‘operei de artă’ era trasă într-o parte, spre încântata ta satisfacţie. Dacă privitorilor le plăcea acest spectacol, nici sufletului răposatei Coana Mall nu-i era tortură. În 1612, fusese expusă la stâlpul infamiei, pe viu. Domnul John Chamberlaine adresează la 12 februarie 1611-1612 (?!) o epistolă (ca între bărbaţi) domnului Carleston:
Duminica trecută, Mall Taiepungă, o ticăloasă vestită, care avea obiceiul să îmbrace straie de bărbat şi să-i sfideze pe galanţi, a fost adusă la Saint Paul’s Cross. Plângea în hohote şi părea cu adevărat spăşită. Dar, s-a aflat mai târziu, era turtă, deoarece dăduse pe gât o porţie bună de Xeres mai înainte de a fi purtată către stâlp. Era însoţită de un părinte predicator, cel mai delicat din câţi vă puteţi închipui, un preot potrivit să conducă o distracţie mai curând decât să îndeplinească sarcina care i se încredinţase. Atât de prost a predicat că parte dintre cei de faţă duşi au fost, cealaltă fiind numai ochi şi urechi doar pentru Mall Taiepungă [Georges Duval, La douzième nuit, vol. 8, p. 183, nota 3].
Descoperim în acest fragment de scrisoare mai mult decât descrierea evenimentului: simpatia opiniei publice pentru femeia care încarna, simbolic, gustul unanim pentru travesti. şi mai remarcăm faptul că hermafroditul a străbătut mileniile pentru a ancora la ţărmul insulei lui Mall, în plină Renaştere (el însuşi o tentativă a Mamei Natură de a crea o femeie travestită, în carnea ei însăşi, în bărbat…). Elisabetanul se distrează cu travestiul (întâmplarea cu Bastien şi aceea cu Harry Goddingham), visează la travesti (Balada bravului estropiat din Cornwall), trăieşte din travesti (Mall Taiepungă). Te întrebi: de ce aceasta?
Cunoaşterea împătimită a gândirii antice, de către renascentişti, nu este o exagerare (ne referim la caracterul de masă al cunoştinţelor clasice).“Anumite cunoştinţe asupra Greciei şi Romei se impuseseră şi celor mai analfabeţi dintre elisabetani”… astfel, studiile dorite, la început bunul celor puţini, se preschimbaseră treptat într-o ştiinţă a tuturora [G. Simpson,The  Concise Cambridge History of English Literature, Third Edition, Cambridge University Press, 1970, p.100]. Obsesia antică spirituală a androginului s-a preschimbat într-una carnală, a hermafroditului. Până şi din puţinul pus la dispoziţie în aceste pagini se poate măsura setea pentru bisexuat. Dar cât de rar putea fi întâlnit hermafroditul în lumea incoruptibilă a legilor firii! Opusul său – castratul – era mult mai uşor de realizat. De aceea abundă în epocă. Intâiul castrat cântă în Anglia în 1600.
Nu cumva deghizarea reprezintă cea mai la îndemână metodă de realizare practică a mitului platonic, de lărgire a înţelesului său, de vulgarizare şi de traducere în fapt a respectivei concepţii, fără a mai pune la socoteală avantajele satisfacţiilor morale şi/sau materiale antrenate de ea, ca: şotia, înşelarea, hoţia, viciul şi aşa mai departe? Nu cumva androginul este un alt nume pentru caracterul ce trăieşte simultan extremele, cum am văzut că o făcea Henry VIII, exemplar prin această capacitate de a creea situaţii în care extremele nu sunt decât două simple aspecte ale uneia şi aceleiaşi situări (cumnat – soţ; cap al ţării – cap al Bisericii; divorţat ce luptă împotriva divorţului)?
Oare astfel de trăiri stranii să fi fost specifice ostrovului dintre ceţuri unde s-a născut William Shakespeare? Istoria infirmă această părere. Poate că cel mai frumos dar făcut posterităţii de către Cristofor Columb este mărturia că a existat un popor sălăşluind în insula denumită de el Hispaniola, iar de francezi, mai târziu – Saint-Domingue, şi astăzi – Haiti, un neam, spuneam, necunoscând armele de nici un fel. Navigatorul le cântă amintirea cu fraze şlefuite de admiraţie: Îşi iubesc aproapele ca pe ei înşişi. Cele rostite de ei, întotdeauna cu amabilitate şi blândeţe, sunt însoţite de surâs [Franz Funck-Brentano, La Renaissance, Paris, Arthème Fayard et Cie, Éditeurs, 1935, p.15]. Adaugă că regele lor îl socotea prieten şi frate. Pe acesta, europeanul marinar care, ulterior, a fost cât pe ce să fie canonizat de religia iubirii dintre oameni, l-a pus în lanţuri şi l-a târât pe caravelă. Apoi vasul a naufragiat. Pe supuşii ‘regelui-frate’ i-a vânat cu câini anume dresaţi să sfâşie bipezi, ca în Germania nazistă, ca în U.R.S.S şi în celalalte ţări comuniste, astăzi. Cinci sute de localnici au fost vânduţi sclavi în Sevilla. Cuvintele calde de mai sus, cât şi faptele ce le urmează poartă o singură semnătură: Cristofor Columb. O conştiinţă unică, două tipuri de manifestare, la antipozi.
Aceste trăiri misterioase ce turbură imaginea omului modern privitoare la Renaştere nu au fost izolate de talazuri, nici provocate de influenţele maligne ale mărilor şi oceanelor occidentale sau ale nordului. Ele erau bine înrădăcinate în continent şi încă de mult timp.
Cosimo de Medicis, mort, a primit omagiul de a fi supranumit “părintele patriei”. Un şef de stat de o simplitate cutremurătoare: umbla îmbrăcat ca cel mai modest cetăţean; juca şah; îşi îngrijea singur via şi grădina; când nu-l găseai pe nicăieri, era cazul să-l cauţi prin atelierele meşteşugăreşti, unde asculta, tăcut, necazurile meseriaşilor; a suferit temniţa şi exilul în tinereţe; podagra şi pierderea fiicelor, la bătrâneţe; era considerat un sfânt; în orice caz s-a îndulcit cu filosofia. E cel mai renumit colecţionar, din acea perioadă, de manuscrise antice, principalul promotor al importului Renaşterii din lumea bizantină. Probabil cel mai generos mecena, înconjurat de cele mai strălucite genii ale epocii (să fie o tautologie?). Unul dintre aceştia (Andrea del Castagno), tot datorită lui, va dobândi porecla Andrea degli impicati (‘Andrea al spânzuraţilor’), căci venerabilul tiran luminat, după ce-şi spânzura rivalii politici de picioare, cu capul în jos, în faţa propriilor sale ferestre, şi după ce ei mureau, îi punea pe artişti să-i picteze în mărime naturală.
Asta o va face şi Leonardo da Vinci, la cererea neegalatului încurajator al artelor frumoase, Lorenzo de Medicis, nepotul precedentului, când acesta îl primeşte pe conjuratul Bandini în dar de la sultan. Pictorul şi-a notat pe schiţă toate detaliile vestimentare, cu culorile respective. In lucrare, se vede leşul înotând îmbrăcat, spânzurat de o frânghie, cu mâinile legate la spate [J. Lucas-Dubreton, Viaţa în fiecare zi la Florenţa, pe vremea familiei Medici, trad. de Gheorghe Edmond Gussi, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975, p.238].
Cosimo şi Lorenzo vor interzice fiicelor aceloraşi rivali să se căsătorească (nu asta s-a petrecut sub comunism, când candidaţii la mâna odraslelor condamnaţilor politici ştiau că nu-şi vor mai putea continua studiile sau că-şi vor pierde slujbele?), iar copii celor căsătoriţi sunt declaraţi bastarzi (aceeaşi gândire diabolică a făcut, sub acelaşi comunism, să fie internaţi în casele de copii orfani descendenţii luptătorilor anticomunişti executaţi, cu acte din care erau omişi părinţii ce apăreau desemnaţi ca: necunoscuţi [Mihai Rădulescu, Sânge pe Râul Doamnei. Până când atâta suferinţă?, Bucureşti, Editura Ramida, 1992, şi Flăcări sub cruce, Bucureşti, Editura Ramida, 1995]; revenind în Florenţa, copiii rivalilor politici nu puteau ocupa nici o funcţie publică; cum averile le erau demult confiscate, ei cerşeau pe străzile înfloritoarei cetăţi de negustori.
Lorenzo este organizatorul a nenumărate spectacole de stradă, a unor petreceri populare, un stipendiator al tuturor artelor, poet subţire şi suav (în limba poporului, nu în latina pedanţilor), creator de muzeu şi şcoli, stimulatorul filosofilor şi filologilor. Dar, în 1480, când a surprins un pelerin dând târcoale casei sale, înainte de a fi ucis, a pus să i se jupoaie tălpile, apoi să i se ardă labele picioarelor, să se topească grăsimea de pe ele, după care fu obligat să calce pe sare pisată. Deşi muri, călăii nu izbutiră a-i vădi intenţiile criminale!
În cea mai corectă tradiţie antică şi renascentistă Frumosul este o formă a Binelui. Aceste modele de înţelepciune închinate Frumosului au fost, în acelaşi timp, nişte gâzi sordizi pe care priveliştea hoiturilor înverzite de putrejune, clătite de vânt în dreptul frunţilor lor, îi nesăţuiau cu fiorii măririlor şi ai unei puteri nehotărnicite.
Prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga atrage într-alt fel atenţia asupra ‘dublei feţe’ a Renaşterii. Pe marginea existenţei lui Poggio, se comentează căepicureismul vieţii personale contrastează cu stricteţea, cu severitatea studiului erudit. […El] care s-a căsătorit la 50 de ani cu o încântătoare fată de 18 şi care scrie amicilor săi scrisori de la băile din Baden-Baden, pline de uimită plăcere şi curiozitate la adresa îndrăzneţelor şi destul de puţin pudicelor‘baigneuses’ , reunea un temperament violent şi o epicureică sete de viaţă, pe care a încercat să le modereze prin practicarea studiului şi virtuţii[Renaşterea. Umanismul şi dialogul artelor, Bucureşti, Editura Albatros, 1971, p.41].
În cetăţile italiene circulă o povestire (nuvelă) cu un evreu adus în faţa unui sultan şi căruia i se pune întrebarea: care este cea mai bună credinţă?, de răspunsul dat atârnându-i capul. Replica lui e o istorisire pe care Gala Galaction o preia în PAPUCII LUI MAHMUD . Un tată avea trei feciori şi nu le putea lăsa moştenire decât un singur inel. Drept care, văzând cât îşi dorea fiecare dintre băieţi giuvaerul, mai comandă unui bijutier alte două asemănătoare. Apoi le înmână copiilor, încredinţându-le secretul fiecăruia în parte, ca şi când destinatarul era singurul ce-l afla. Astfel, fitecare credea că inelul său era cel adevărat. - “”La fel”” , conchise înţeleptul evreu, “”şi cu religia islamică, creştină şi mozaică””. Conform acestei foarte gustate pe atunci nuvele, religia putea fi şi adevărată şi falsă. Incurajaţi de o atare mentalitate, oamenii Bisericii înclină să fie şi prelaţi, dar şi laici, simultan.
Filippo Lippi a simţit din cea mai fragedă tinereţe o emoţionantă chemare pentru vieţuirea în solitudine şi monahism. O la fel de aprigă adeziune la ‘singurătatea în doi’ îl îndemna, însă, la nenumărate escapade, răpiri, cuceriri, intolerabile încălcări ale voturilor sale, ce-i aduseră plocon un bastard (viitorul pictor Filippino) şi pedepse cu nemiluita (dacă nu şi moartea, produsă de otrava expediată de familia unei femei în apele privirii căreia i se încurcaseră iarăşi vâslele). Acestea, în calitatea sa de mirean. In calitatea lui clericală, atunci când, înţelegător, Papa Eugeniu IV, îi oferi ieşirea din ordin, pentru a-şi legaliza starea scandaloasă, Lippi refuză indignat propunerea, căci se simţea …călugăr înnăscut!
Ba însăşi comportarea de om al Bisericii se vădeşte a cunoaşte două manifestări opuse. Este limpede ca ziua că Savonarola n-a avut decât intenţii bune, de moralizare şi democratizare a neamului florentin. O dovedeşte admiraţia ce l-a înconjurat pe parcursul vieţii şi după moarte. Nu şi-au închinat pictori ca Baccio della Porta şi Lorenzo di Credi operele flăcărilor, de bună voie şi nesiliţi de nimeni? După spânzurarea şi arderea cadavrului său pe rug, nu l-a înfăţişat Botticelli pe proorocul florentin, împreună cu cei doi soţi ai săi, înălţat în ceruri de îngeri, în NAŞTEREA DOMNULUI ? La Vatican, Rafael nu-l va picta alături de Dante, în TRIUMFUL SFINTELOR TAINE ? Totuşi, în faţa unor turme isterizate, numă- rând şi 13 -14.000 de capete golite prin loviturile de ciocan ale cuvintelor lui fascinante, Savonarola acoperea de mâlul lepros al oprobriului orice plăcere, că ar fi fost dans, cântec, podoabă, măşti sau deghizări, pictură, instrumente muzicale. Obedienţii ascultători cu gurile căscate se întorceau acasă ca nişte mecanisme umanoide, culegeau tot ce fusese incriminat şi depuneau obiectele spre întreţinerea focului. Iar dacă uitau ceva prin vrun ungher, aveau grijă alţii să o dezvăluiască. Aceştia alcătuiau trupele sale de copii travestiţi (!) în îngeri, a căror poruncă era să intre nestingheriţi în locuinţe, să zmulgă lanţurile ornamentale de pe sânii femeilor, să scotocească după te miri ce ‘comori’ ilicite, pitite, să denunţe, să denunţe, să denunţe până ce nu mai avea să rămână urmă de păcătos în cetate.
Papa Alexandru VI nu semăna cu el. Pe gustul său era ca în timpul carnavalului să se închidă cu cardinalii în palat, refuzând să mai primească pe oricine, fie el şi ambasador, şi să-şi aline sufletul obosit de politică, prin mijlocirea unor jocuri ‘inocente’ la care participau, printre cardinali travestiţi, şi doamne. Atâta le îndrăgea pe cele din urmă şi le sărbătorea graţiile (pentru care le lua cu sine, în haine bărbăteşti -!-, în caleaşca de primat) încât avea un cult deosebit pentru …sfinte. Urmaşul său, care ştia să mânuiască mai bine ca oricine trăznetul anatemelor şi seninul înşelător al trădării, cavalerul care nu se despărţea de calul lui decât pentru o clipă, aceea necesară uciderii, este caracterizat de Orestes Ferrara după cum urmează : pentru talentele sale de actor a fost Iulian II aplaudat de posteritate [după Franz Funk-Brentano, p.330]. În Franţa, până târziu vor puii cardinalii atei (Lavardin, Broc). Brentano citează indignarea lui Infessura: Atare era viaţa preoţilor şi membrilor curiei că greu găseai vreunul care să nu fi întreţinut o concubină, ori cel puţin o curtezană, întru slava cea mai înaltă a lui Dumnezeu şi a credinţei creştine [idem, p.196].
Toate acestea se petreceau într-o lume unde masca, pusă ziua pentru petrecerile ce se ţineau lanţ, nu era scoasă noaptea, când participai la conspiraţii politice sau la delicte amoroase, al căror mare specialist era bastardul maur Alexandru Medici, ‘dogele’ Florenţei.
Cărţile despre Renaştere, şi în primul rând capodopera lui Jacob Burckhardt, abundă în exemple ale duplicităţii vremilor acelora. Exodul italienilor în Franţa, preocuparea lor cu comerţul, politica, spionajul, impun o mentalitate locală similară. Războaiele şi păcile franco-italiene dau aceleaşi roade. Oare Caterina de Medicis, îngrijorată de căsătoria fiului său cel mai mic, nu-l trimite pe Jean de Simier s-o cucerească pe regina Elisabeta a Angliei (despre care Maria Stuart spunea că nu era compusă, anatomic vorbind, întocmai ca celalalte femei!) în numele stăpânului său d’Alençon? Iar acest nou Tristan nu o va face cu adevărat (fără, însă, a-şi uita partea), el care-şi ucisese soţia şi fratele pentru adulterul lor? Pe când această regină Elisabeta era terorizată de îndemânarea falsificatorilor, angajaţi de serviciile de spionaj, de îndemânarea lor de a introduce în epistolele regale fraze dictate de interesele opuse, dar cu caligrafie aidoma celei originale (capul verişoarei sale Stuart cade tocmai sub tăişul unor astfel de inserări). Drept care regina Angliei îşi um- ple toate spaţiile albe cu fiorituri şi arabescuri. Dincolo, papii milosteniei dau bulă după bulă pentru a îngădui atât sclavia albilor, cât şi a negrilor. Privindu-i, Joachim du Bellay exclamă:
Mignon-ul Regelui, de e curtean cinstit,
Pe-un biet cadet cu-onoruri de-ncărcară,
Vreun nenorocit de-ajunge frunte-n ţară,
Desigur că, Morel, nu-i lucru potrivit.  

Dar, cardinal să vezi lacheul devenit,
Un laş şi un lăudăros, un ţânc, o fiară,
Un Ganimed pe cap să pună o tiară
Că de un maimuţoi bătrân s-a îngrijit;  

Şi-acela denumit Părinte Sfânt să fie,
Ce-n jurul gâtului purtat-a o frânghie
De o cătană spaniolă înnodată;

Ca prinţii-ajuns, golanul, în trei zile,
În alte trei pierdu şi tron şi mile;
Atari minuni, Morel, doar Roma mai arată. 

[Joachim du Bellay, Les regrets, CV, în: Les poètes de la Pléiade, Paris, Jean Gillequin & Cie, Éditeurs, f.a., p.83]
Din cele prea sumar expuse mai sus ni se strecoară în suflet otrava îndoielii: nu cumva în timpul Renaşterii toate câte ţin de ‘jocul dublu’ – minciuna, spionajul, înşelarea, travestiul, masca, simularea, disimularea, folosirea identităţii false, provocarea, vânzarea de prieteni, şi atâtea şi atâtea altele ase- mănătoare constituiau, parcă, o molimă comportamentală, o boală psihologică cu caracter epidemic? Să-l lăsăm pe acelaşi reprezentant al Pleiadei franceze să rezume simptomatologia cea mai banală a acestei boli:
Nu-mi stă-n putere a iubi să fiu în stare
Bătrânii maimuţoi de pe la Curte: pasul
Cu-al prinţilor li se aseamănă, şi glasul;
Ca lor veşmintele li sunt strălucitoare.  

De-şi bate joc stăpânul, râde fiecare;
De minte, ei minţind înlătură impasul;
Pe placul său îşi înjghebează blând taifasul,
Văzând o lună-n plină zi şi-n noapte-un soare.  

În faţă-le de-i cineva frumos primit,
Scrâşnind de ciudă,-l măgulesc cu ton smerit;
De este rău văzut, cu degetu-l arată.

Dar iată ce nu pot ierta cu nici un chip:
În faţa Regelui, cu ipocritul chip,
Neştind de ce, pufnesc în râs, aşa, deodată 

(scrie el referindu-se la curteanul francez) [idem, CL,
p.105].

Capitolul 2
MASCA DIN OGLINDĂ,
în care cititorul este invitat să descifreze în gândirea Italiei renascentiste naşterea capacităţii omului de a-şi născoci o mască 

Evul mediu n-a avut simţul individualului [P.P.Negulescu, Filosofia Renaşterii, Cugetarea-Georgescu-Delafras, S.A. (1945). Ed. II, vol.I, p.98]. Omul acelei perioade se simţea pe sine ca o albină (de neconceput în afara roiului), ca o furnică (element fără rost în afara furnicarului), parte a unei bresle, a unui ordin religios, a unei familii, a unei cetăţi. Nu percepea realitatea decât în raport de nevoile şi idealurile întregului în compoziţia căruia intra. Omul nu era încă o persoană, ci membrul unui grup. Oglindirea acestei situări psihologice apare dominantă în filosofia epocii, în realism , pentru care nu existenţele individuale sunt reale, ci ideile universale. Nu omul, dar neamul; nu credinciosul, dar Biserica; nu meseriaşul, dar breasla. Acestea sunt câteva comprimate ale simţiriişi cugetării veacului mijlociu.
Pe măsură însă ce câştigarea unor condiţii mai bune de trai înlesni apariţia răgazului, individul deveni conştient de faptul că nevoile şi bucuriile lui sunt împărtăşite (ca nevoi şi bucurii omeneşti) de toţi, însă sunt resimţite, în raport de istoria strict individuală a fiecăruia, numai de sine. Nominalismul, în filosofie, dă prioritate existenţelor individuale, socotindu-le pe acestea reale, în detrimentul ideilor universale. Nominalismul triumfă. Scolastica se împotmoleşte, se sufocă, piere.
Privindu-se în oglinda minţii, omul descoperă că unul din obrajii săi râde, iar celălalt plânge. Căci omul se încumetase pe drumul singurătăţii. Omul îşi acceptase condiţia de fiinţă de sine stătătoare, singur răspunzător de el, îndrituit să se apere şi să conducă, să aleagă şi să-şi hotărască soarta fără invocarea altui for decât a celui lăuntric. Abia desprinsă din tot partea privea cu un ochi în urmă şi cu altul înainte; de aci şi nenumăratele contradicţii sfâşiindu-i fiinţa. Clipa îi înfăţişa pe aceeaşi tavă fructe ale nevoilor grupului şi pe ale sale personale. Clipa prezentă actualiza aspiraţiile foamei gregare cu aceeaşi intensitate ca şi nevoile împlinirii individuale. Omul îşi descoperea două chipuri simultan opuse. Figura nouă era tot mai limpede, cea veche – tot mai confuză. Aceea recent descoperită îi spunea: acesta eşti tu; cea cu care se obişnuise a afirma: eşti om – în general, se prelingea într-o confuzie tot mai derutantă. Omul nou îşi era sieşi ca un plop izolat şi măreţ, proiectat pe azurul irizat al unei dimineţi de vară; omul vechi se ştia una dintre nenumăratele tulpini îndesate trup lângă trup datorită lipsei de vizibilitate a nopţii fără lună, vegetând într-o îmbrăţişare unanimă a spaimei împotriva căreia unica armă era omogenizarea cameleonică, tendinţa contopirii cu ceilalţi.
Un alt fenomen istoric păştea paşii începătorilor evului presimţit. Hoarde primitive muşcau din car- nea Imperiului de răsărit. Hălci îndulcite de reveriile civilizaţiei neîntrerupte sângerau între fălcile hulpave ale canibalismului cultural. Bizanţul explodă în mii de meteoriţi rătăcitori. Aceştia, îmbrăcându-şi jalea în straiele veseliei se prezentară Apusului cu un odor fără preţ, pierdut de el cu prilejul altor năvăliri: Trecutul . Prin mijlocirea cărturarilor săi, preschimbaţi de turpitudinile pribegiei în dascăli, Bizanţul dărui Occidentului întreaga sa înţelepciune. Timeo Danaos et dona ferentes . Era o bombă cu efect întârziat. Numele acestei maşini infernale a fost: RENAŞTEREA. 
Bizanţ însemna Orient. Renaştere înseamnă (aş spune), pentru cercetătorul modern, Orientul travestit în Occident. Nu numai colportori ai mirajului egiptean, persan, iudaic – în antichitate -, indic şi armean – în elenism -, grecii aduceau cu ei în Italia zvonurile liotelor barbare care catapultau zidurile de nezdruncinat (în închipuire) ale cetăţilor lor euro-afro-asiatice. Ei încarnau depărtarea ajunsă la faţa locului, veacurile de demult mutate în prezent, miresmele neatinsului adulmecate, ei, robii exilului, ai viitorului incert, ai dezrădăcinării. Grecia, sub masca acestui pumn de fugari, cucerea din nou lumea. Păgânismul renăştea. Iar Grecia şi păgânismul ei certificau existenţa lumii răsăritene în realitatea imediată şi de neînlăturat, ca altă faţă a ei. Fugarii sărăntoci şi-au spus simplu: cu oful şi cu vaiul nu se-ndulceşte traiul, şi au ajuns prinţii neîncoronaţi ai unei lumi în plină efervescenţă.
Un alt Orient pregătea şi el o maşină de război împotriva logicii occidentale.
Orientul Apusului a cutremurat până şi insulele de dincolo de Mânecă prin explozia Reformei. Marea Schismă a Occidentului a erupt la răsăritul acestuia, conform unei legi nescrise a răspândirii religiilor în lume. Anglia a importat-o cu un entuziasm nerăbdător. Incă din veacul al XIV-lea, Wilhelm d’Occam se întreba în ce măsură primatul papal constituia un drept divin.
In 1330, se naşte la Shropshire un anume William Langland care, crescând, va gusta din binecuvântările monahismului catolic, dar numai pentru puţin timp; curând, preferă povara căsniciei şi se pare că aceasta i-a apăsat mai puţin umerii nechemaţi să se plece prea des în faţă mărimilor, că ar fi fost laice sau clericale. De-acum înainte îşi câştigă existenţa ca ‘scriitor’, adică petiţionar, copist, epistolier şi câte alte meserii de scârţa-scârţa pe hârtie revenind celor din breasla noastră. El însuşi se descrie ca cerşetor obişnuit să cânte în pragul oamenilor de bine. Teamă ne e, însă, că nici cele ce cânta nu-i aduceau un venit prea substanţial, ori rotunjimi prea evidente ale obrajilor sau pântecelui, mai ales atunci când deschidea gura cât un hău să tune VEDENIA PLUGARULUI PETRE . Pentru că în acest poem mult s-a mai legat de avuţi, de încălcătorii moralei, de ticăloşi, oh! şi cât de papii orgolioşi şi de clerul îndulcit la veniturile aduse de indulgenţe!
John Wycliff, supranumit şi Întâiul Protestant, văzuse lumina zilei cu şase ani mai devreme ca el. Era un spirit de elită, un studios, un cărturar, profesor la Oxford şi capelan al regelui Edward al III-lea. Dar şi ce adversar al Bisericii Romane, căreia i-a aplicat lovituri cu tăria, priceperea şi iuţeala cu care bate fierarul potcoavele în copită! Care papă! Care dogmă! Care liber arbitru! Toate acestea să mai fie debitate şi când suntem martorii disputelor europene a doi papi înfometaţi după tiară, fulgera Wycliff de la catedră. Pentru el, supremaţia regală era aceea care putea salva naţia, pregătind astfel terenul pentru acceptarea reformei lui Henry al VIII-lea şi făcându-se precursorul categoric al Anglicanismului. Bineînţeles, va traduce – culmea! – în limba poporului său, NOUL TESTAMENT !
La zece ani după Langland, va trage aer pentru întâia oară, umflându-şi  cu un chiot micuţul piept, şi Goeffrey Chaucer, fiul unui neguţător de vinuri (ale căror buchete ni s-au păstrat, desigur, în duhul pestriţ, îmbătător şi atât de înmiresmat al stihurilor sale). La şaptesprezece ani era paj. La nouăsprezece, ostaş. Curând, ostatec. Apoi, valet; ulterior, nobil, diplomat şi, în cele din urmă, pensionar, ca să moară în paupertate. Parcă lui Chaucer îi plăcea papalitatea! Lui, care o cunoscuse din originalele lui Dante şi Boccacio! ba şi cu proprii săi ochi! şi câte invective îi va adresa, fie înţepându-l pe un călugăr-vânător, fie pişcând vreo stareţă pomădată, fie luând de coamă şi urechiind un întreg convoi de pelerini puşi pe trai bun, cu damigene şi snoave.
Da, Anglia ardea de nerăbdare şi ardea de necaz. În 1535, însuşi Arhiepiscopul de York se plânge că nu crede să aibă nici doisprezece preoţi în stare să cuvânteze o predică. Poporul ce să mai zică? Dar, dacă nu cunoşteau omiletică, ştiau împiedica pe alţii să ajungă mai înstăriţi ca ei. Nu în casa Cardinalului Wolsey venea însuşi capul încoronat să-şi tăinuiască petrecerile, după cum am arătat?
Erasmus, John Colet, Thomas Morus, umaniştii, înce- pură să zmulgă buruienile ţarinei, de la înălţimea catedrelor lor. şi, astfel, Anglia se pregătea pentru marea ei lovitură de teatru primită de papistăşime cam sub cingătoare.
Dar ce se întâmplase în Orientul Occidentului? Să-l lăsăm pe Huss să aştepte un alt prilej.
15, 17, 31 octombrie. Wittemberg. Un prelat, pe nume Luther, bate în cuie-n porţile catedralei o hârtie (sau o fi fost un pergament). 95 de teze.
În aceeaşi catedrală oare să fi răsunat glasul de stentor al dominicanului Johannes Tetzel, încântându-şi propria-i imaginaţie, aburcată la amvon, cu icoana unui  suflet slobozit din Purgatoriu cu prilejul fiecărei monede căzută în cutia milelor? (Amuzant că escaladarea campaniei indulgenţelor, la care ne referim, se datora crizei ameninţând reclădirea catedralei Sfântului Petru – ce încântare pentru amatorii de artă, ce năpastă pentru turma credincioşilor!).
95 de teze împotriva indulgenţelor! Dar la repercursiuni Luther nu s-a gândit. şi din aste repercursiuni s-a născut o nouă teologie. Iar aceasta îl conduse pe autorul ei în faţa instanţei inchizitoriale. In 1520, semna MANIFESTUL ADRESAT NOBILIMII GERMANE. Solicita două reformări ale Bisericii: a) sacerdoţiul universal şi b) reducerea puterii clericale şi investirea nobilimii cu ea. Flatat, Electorul de Saxa îl sprijini. Procesul se lungea. Umaniştii, mai pe faţă, mai pe ocol, îi creau o atmosferă favorabilă. La 26 mai 1521, cu sprijinul Dietei de la Worms, fu pedepsit (dar fu o pedeapsă ca o mângâiere). Retras în castelul de la Wartburg, traduce BIBLIA . Pe urmele sale, masele ţărăneşti îi confundă umbra cu a unui adevărat căpitan al răzvrătiţilor. Cerul înnorat a furtună al Germaniei este brăzdat de răsmeriţe, de secte noi. Evenimentele îi depăşesc mentalitatea îngustă şi Luther se vădeşte a fi departe de calitatea simbolului drept care era luat.
Doi ani după expunerea pe uşile catedralei din Wittemberg a celor 95 de teze, adică în 1519, elveţianul Ulrich Zwingli îşi începe, la rândul său, catiheza scârbită de indulgenţe. Consiliul cetăţenesc al Zürich-ului îi adoptă opiniile numai peste un an; toţi erau ferm hotărâţi: ne vom întoarce la învăţăturile EVANGHELIEI . Cum Zwingli, după obiceiul patriei sale din acele timpuri, era un luptător, el se dovedi mult mai radical decât soţul său german. Acolo unde Luther recunoscuse ca valide două dintre cele şapte taine ale Bisericii, pentru Zwingli nici una nu făcea doi bani. Aşadar, după părerera sa, liturghia se cuvenea să nu mai încurce viaţa credinciosului, iar icoanele, ori alte imagini pictate sau sculptate, nu mai avea rost să se colbăiască pe ziduri şi prin colţuri, dând de lucru bieţilor îngrijitori ai clădirilor închinate cultului. Glasul teoreticianului urca-n munţi de-a buşilea şi cobora tava şi-n tărbacă-n văi. Multe cantoane aderară la vederile sale. Sumedenie rămaseră agăţate de vechiul crez; pe acest temei izbucneşte un război civil. Oştile catolice spală în sânge jignirea suferită de simţămintele romane. Trupul lui Zwingli, pe care moartea l-ar fi putut purta pe calea regală a triumfului, era un hoit ghinionist. Având malşansa de a fi recunoscut, în urma bătăliei de la Kappel, din 11 octombrie 1531, îl urcară, despovărat de fierul zalelor, pe rug. E foarte cu putinţă ca cenuşa lui să mai plutească încă pe aripile vântoase ale Europei căci, în natură, nimic nu se pierde, doar scrumul se câştigă.
Mai tânăr decât Luther cu un sfert de veac, Calvin fu omul care să cucerească un nou tărâm occidental în favoarea revirimentului teologic. Pentru el, prâslea, lucrurile luau un aspect şi mai simplu dar şi mai complicat decât pentru fraţii săi de arme mai vârstnici. Erau mai simple, deoarece defrişarea inimilor înnămolite în dogmatismul papal avusese loc. Erau mai complicate, pentru că din atâta bogăţie de răsturnări de valori era greu să alegi. Ezită până ce concetăţenii îl alungară. Se aşeză la Strasbourg, în Bâle; publică INSTITUŢIA CREŞTINĂ în 1536, iar în 1541 îşi mută definitiv reşedinţa în Genève. Mai aspru şi mai tipicar decât ceilalţi doi (era jurist, ca formaţie), conducea oraşul pe drumul statului teocratic. La el, accentul pus pe predestinare e şi mai mare şi, odată cu el, izbândi doctrina mântuirii numai a unui grup mărunt de aleşi din veac.
Şi, aşa, cucerind terenul din răsăriteana Boemie către Franţa şi ţările nordice, Reforma parcurse singura cale legică a religiilor, adică de la Răsărit la Apus (cum n-am constatat remarcându-se de studioşi), neîmpiedicându-se de marea ce-i sta înainte, dincolo de coastele normande, după cum, mai târziu, oceanul n-o va speria, când va suna ceasul emigrărilor, în perioada decăderii ei sectare, către ţărmurile Lumii Noi.
Dar să ne întoarcem la darul grecilor.
Petrarca, entuziasmat de lecturi din Cicero şi Apulleius, în DE SUI IPSIUS ET ALIORUM IGNORANTIA şi în TRIONFO DELLA FAMA, face apologia lui Platon, într-o lume care aristoteliza până şi în vis. Boccacio îl imită, în COMMENTO A DANTE DE GENEALOGIA DEORUM şi AMOROSA VISIONE.In 1423, Aurispa şi Traversari aduc din Constantinopol dialoguri platonice în manuscris. Filologi, ca Niccolo Niccoli, Antonio Loschi şi Leonardo Aretino, traduc texte platonice. La fel, Pier’ Candido Decembrio, Georgio di Trebisonda, Poliziano.
Triumful lui Platon va fi impus de către un bătrân mirean, membru al delegaţiei bizantine ortodoxe ce lupta pentru unirea Bisericilor. Gheorghios Ghemistos, zis Plethon (1355 – 1450/53), redactează la Florenţa, în greacă, pentru uzul noilor săi prieteni, italienii, o lucrare ce se va traduce abia în 1574 în latină şi se va tipări la Basel, sub titlul: GEORGII GEMISTI PLETHONIS PLATONICAE ET ARISTOTELICAE PHILOSOPHIAE COMPARATIO. Pentru a se înţelege cât de mare a fost influenţa acestui venerabil şi impresionant bătrân de 83 de ani care, indiferent de disputele canonice, vrăjea auditoriul său cu o nouă religie filosofică predicând reînvierea virtuţilor antice şi împrospătarea morală a lumii ca singur zid de apărare ridicat împotriva valurilor barbare, trebuie cunoscut că la cincisprezece ani după moartea sa în Grecia natală, un general, Malatesta, combatant împotriva turcilor, îi căută osemintele şi, găsindu-le, le aduse Italiei, pentru a fi îngropate în biserica Sfântului Francisc, din Rimini. Or, acest adorat profet riscase nu demult excomunicarea, în urma disputei sale cu Gheorghios Scholarios, pentru teza, emisă în DESPRE PURCEDEREA SFÂNTULUI DUH,unde susţinea că Sfântul Duh şi Fiul erau creaţii ale Tatălui şi nu egali în Sfânta Treime (că, zicea, puterile fiind deosebite şi substanţele se cade să difere), teorie respinsă de ambele Biserici. Nu este de mirare că scrierile sale au fost distruse de către Ghennadios. Cel din urmă va explica într-o epistolă adresată exarhului Iosif de ce a dat pradă flăcărilor opera ilustrului contemporan. Acesta împărţea cercetătorii naturii şi ai vieţii în trei mari grupe: poeţii, sofiştii, legiuitorii şi înţelepţii. Cei dintâi, poeţii, nu trebuie urmaţi, ei fiind fascinaţi numai de închipuire, nicidecum de adevăr. De sofişti neapărat să te aperi, ei răstălmăcind adevărul după bunul lor plac, iar dintre ei recrutându-se cei mai primejdioşi, aceia care se dau drept făcători de minuni şi purtători ai voii divine de a conduce omenirea. Legiuitorii şi înţelepţii sunt unicii cunoscători ai adevărului şi naturii. Ghennadios scrie:Aceia pe care îi numeşte sofişti sunt oamenii care au primit adevărul de la Dumnezeu şi îl tălmăcesc lumii fără greşeală [Cf. Alexandre, Traité des lois, Paris, 1858, p.424].
Legiuitorii şi înţelepţii alcătuiesc pentru Plethon următoarea filiaţie cronologică: Zoroastru, Pythagora, Platon, Plutarch, Plotin, Porphyr, Iamblich. Aceştia n-au născocit nimic, ci au studiat ideile naturale ale oamenilor, le-au dezvoltat şi au alcătuit cu ele un tot doctrinar. El combate dogma creştină a Treimii, înlocuind cauza primă a universului cu o existenţă pură, absolută, neschimbabilă, indivizibilă, unitară, identică, deplină, desăvârşită, bună, pe care o numeşte Zeus. Această cauză a creat, într-o libertate absolută, din natura bunătăţii sale, lumea ideilor invizibile, nemuritoare, pe care a numit-o Poseidon. Zeus n-are început, Poseidon are început şi cu el începe eternitatea, pe când Zeus este pre-etern. El este prototipul universului compus din trei trepte coborâtoare ale existenţei: cele eterne pre-temporale, zeităţi olimpiene, ca Apolon – idee a identităţii; cele eterne temporale, fii ai Tartarului, ca Pan – idee a animalelor; cele ale veşnicei schimbări, fiinţele muritoare. Legătura dintre olimpieni şi titani poate explica legătura dintre suflet şi trup, în unitatea bipolară a omului. Doctrina nemuririi sufletului îl împinge pe învăţat către doctrina metempsihozei .
Florentinii, spectatori ai sosirii delegaţiei bizantine, au fost de două ori cutremuraţi. Mai întâi, li s-a revelat simplitatea prezenţei ortodoxe, cu firescul ei verticalism, cu credinţa ei nesofisticată de logică şi neînzăuată de spiritul juridic; în al doilea rând, erau martorii nemuririi gândirii clasice elene, vie, superbă şi echilibrată, în spusele acestui inegalat filosof (de fapt, purtător de cuvânt al cugetătorilor din vechime). Platon plotinizat îşi află o nouă patrie în Florenţa. La 7 noiembrie 1474, Lorenzo dei Medici îşi adună prietenii platonizanţi, în jurul unei mese, comemorând naşterea şi moartea autorului BANCHETULUI. In fiecare an ‘banchetul’ se va repeta la aceeaşi dată. Marsilio Ficino va arde zi şi noapte candela sub portretul lui Platon. El va face, de la amvon, o interpretare neoplatonică a creştinismului, adresându-se ascultătorilor smeriţi cu cuvintele: “Prea iubiţi fraţi întru Platon”. 
Acest Marsilio Ficino, motor al înfloririi neoplatonismului, scrie (în parafrazarea lui P. P. Negulescu): Sufletul nostru (…) nu gândeşte propriu vorbind, cum credem noi de obicei, ci îşi aminteşte numai adevărurile eterne, pe care le-a contemplat în fericita sa viaţă anterioară, din lumea ideilor pure[P.P.Negulescu, op.cit., p.279-380]. Lucrurile din jur ne trezesc amintirea ideilor pure. Frumuseţea din jur, frumosul acela: iată ce înseamnă erosul. Dar când iubeşti frumuseţea din jur pentru ea însăşi, dezlănţui o pasiune nefirească şi iraţională: erotismul vulgar. Aşadar, frumuseţea din jur poate provoca două reacţii opuse. Asta este cu putinţă deoarece sufletul stă la mijloc de drum între unitatea creatoare şi multiplicitatea schimbătoare a creaţiei, fiind legat de ambele. Dealtfel, Dumnezeu, cunoscându-se pe sine însuşi (…), cunoaşte implicit tot ce există (…). Dacă Dumnezeu, gândindu-se pe sine însuşi, gândeşte lumea şi, gândind, o creează, atunci lumea trăieşte în orice lucru; ca circonferinţă, însă, e în afară de toate. Gândurile (…) le gândeşte (…) într-o multiplicitate unitară. (…) Iubirea lui Dumnezeu pentru lume nu era – nu putea fi – altceva decât iubirea de sine însuşi cidem, p.315-317]. De aici se poate deduce androginismul menţionat pe care, de altfel, Platon l-a teoretizat clar şi răspicat în BANCHETUL său, ori, dacă vreţi, textul de mai sus constituie o dovadă a sublimării mitului androginului.
Acelaşi mit promovează absurdul. Catolicismul, obişnuit cu misionarismul, încearcă să creştineze lumea antică, demult pierită. şi eu am găsit, cu siguranţă, (…) că Numenius, Philon, Plotin, Iamblich, Proclus au luat tainele lor de căpetenie de la Ioan, Pavel, Ieroteu, Dionisie Areopagitul [idem, p.294], scrie acelaşi Marsilio Ficino care, în DE CHRISTIANA RELIGIONE , se forţează şi face minuni pentru demonstrarea ‘concordanţei’ dintre gândirea prea iubitului Platon şi pedanta dogmatică a catolicismului. Acestui efort, adică unuia similar, îi datorăm până şi noi prezenţa filosofilor păgâni printre sfinţii pictaţi pe murii vechi mănăstireşti  [Al. Alexianu, Acest Ev mediu românesc, Bucureşti, Editura Meridiane, 1973].
Conceptul misionarismului creştin în trecut , pe care îl introducem aici pentru istoria Renaşterii, are o importanţă foarte mare, deoarece aceşti cărturari se preschimbă, de fapt, în misionari ai păgânismului în contemporaneitatea lor creştină. Neoplatonicienii, vrând să proiecteze prezentul asupra trecutului, au izbutit să actualizeze trecutul în prezent, conferind, astfel, prezentului, două aspecte simultan opuse. 
Pietro Paolo Boscoli, complotistul florentin osândit la moarte, strigă: Ah! goniţi din mintea mea chipul lui Brutus, ca să-mi pot urma calea mea de bun creştin! [Jean Lucas-Dubreton, op.cit., p.198, nota 1]
Pietro Pomponazzi, zis şi Peretto (‘Scundul’), care în 1488 fusese numit profesor auxiliar la Universitatea din Padua, unde s-a războit cu Aristotel, vizându-l în operele lui Abul Walid Mohammed Ibn-Roschd (Averroes) şi în cele ale lui Toma din Aquino, este efectiv cel dintâi gânditor renascentist, pentru că izbuteşte ceea ce un mileniu şi jumătate de fanatism tăinuise, anume să vădească faptul că ştiinţa şi filosofia pot fi independente de religie. Răsplata acestei redescoperiri este propunerea de a fi ars pe rug. Filosoful protestează. Face apel le exemplul profesorului francez Jean de Brescain, cel care, în 1247, s-a apărat de acuza ereziei afirmând că expunerile sale nu erau adevărate din punct de vedere teologic, ci numai filosofic. Cum ‘Scundul’ recunoştea, în calitate de credincios supus al Bisericii Catolice, că sufletul ar fi nemuritor, dar nu admitea să se declare convins de asta în calitate de filosof, Boccalini, unul dintre aceia care îi vânau fumul de eretic, a propus să fie iertat în calitate de creştin pios şi ars“numai ca filosof” , dialectică pe care o vom reîntâlni în celebra judecată a mincinosului, făcută de Sancho, când mai era guvernator, în romanul lui Cervantes. Pomponazzi a cules întru apărarea sa o pildă din istoria culturii, care preconstruia ambivalenţa resimţită autentic mai târziu, de către complotistul Boscoli.
Explicaţia o găsim tot într-o descoperire a cunoaşterii. Cruciadele au revelat lumii creştine mahomedanismul şi iudaismul. Orizontul sufletesc al lumii creştine se lărgeşte astfel pe nesimţite. Fanaticii de altădată încep să înţeleagă că “cele trei religiuni’ au, ca confesiuni monoteiste, un fond comun ce nu se poate tăgădui, şi deci, dacă e adevărată una dintrânsele, adică creştinismul, atunci trebuie să fie adevărate, în parte cel puţin, şi celalalte două, adică islamismul şi mozaismul. Iar concluzia firească ce rezulta de aci era că de vreme ce între aceste confesiuni există totuşi deosebiri mari, cu tot fondul lor comun, ele nu pot fi toate absolut adevărate, ci trebuie să fie, toate, relativ false [P.P.Negulescu, op.cit. Bucureşti 1910, vol.I, p.128-129].
Recunoaştem fondul ideatic al nuvelei rezumată în capitolul precdent. Isoricul român al filosofiei vede în adoptarea teoriei adevărului dublu expresia îndoielii nedesăvârşite, a sfâşierii lăuntrice a oamenilor în care libera cugetare se trezise deja, dar nu era încă destul de puternică pentru ca să-i silească să renunţe definitiv la credinţele lor religioase [idem, p.105]
Atunci de ce ne-ar mira că Elisabeta I a Angliei, în clipele ei de autoanaliză lirică, pe care le zmulgea vieţii de stat atât de solicitantă, ajungea să încredinţeze cernelii cuvinte ca următoarele:
Cât sufăr ne’ndrăznind durerea să-mi arăt;
Iubesc, dar datoria-mi e-a urî să par;
Sedusă, n-am curaj dorinţa s-o ascult;
Ei cred că-s mută: -n sinea mea vorbesc într-una.
Sunt şi nu sunt. Sunt rece şi înflăcărată,
De când departe-am alungat iubirea mea 

[tradus după K. Anthony, op.cit., p.134]
În versurile aea se condensează, răsfrântă în viaţa individului, ambivalenţa existenţei în Renaştere, contrastul absurd dintre sine şi sine însuşi, împins până la constatarea tragică: sunt şi nu sunt. 
Mai mult, din viziunea teoretică asupra realităţii duble, expusă în acest capitol, ca şi din aplicarea ei în trăirea de zi de zi, se constituie o doctrină a abilităţii, care va deveni, în timp, şi o doctrină politică. Pentru moment, să o urmărim în scrierile cu iz de diată ale unui negustor florentin . Este înţelept să fii modest în familie, ca persoană privată şi în felul tău de viaţă, să faci astfel încât să nu se ştie decât cel mult o jumătate din avutul tău şi, de aceea nu-ţi aduce acasă recolta, căci vecinii vor spune că este îndestulătoare pentru şase familii; du-o de-a dreptul în piaţă. Nu te încrede în nimeni, oricine ar fi el… Nu trebuie să-ţi fie teamă să minţi, cu condiţia să nu faci rău cuiva, dar să minţi numai atât cât să-ţi păstrezi renumele de om care spune adevărul[J Lucas-Dubreton, op.cit, p.41.
Nu peste mult bunăoinţa se va retrage înjosită, din faţa duplicităţii glorioase.

CAPITOLUL 3
LIMPEDE CA LUMINA ZILEI,
în care autorul se lămureşte asupra propriilor sale nedumeriri 

Acum că am isprăvit de înşirat o sumă bunicică de ciudăţenii întâlnite în epoca Renaşterii, s-ar cuveni să încercăm a face puţină ordine în atâtea fapte şi idei care, altfel, ar rămâne într-o devălmăşie primitivă, nevrednică să vadă lumina tiparului.
Va să zică,
Henry VIII îşi este de două ori cumnat;
caracterul său îmbrăţişează două extreme psihologice;
viaţa lui se reflectă în cugetele celorlalţi după acelaşi tipar: e închipuit a fi propriul său socru şi deci, cuscru;
e întâistătător lumesc şi clerical;
divorţează şi pledează împotriva divorţului;
născoceşte în interes propriu o situaţie de adulter;
îi place să se travestească;
mort, este dat drept viu.  

Elisabeta are voce de bărbat;
fată, este educată ca un băiat;
este curtată în acelaşi timp şi de acelaşi bărbat ca şi mama sa vitregă;
caracterul ei se reflectă în cugetul celorlaţi, care va să zică e închipuită, a fi bărbat;
e anglicană şi catolică;
e conducător lumesc şi bisericesc;
iubeşte travestiul, ca spectacol şi pentru uz  propriu;
fiind cerută în căsătorie, dacă accepta devenea cumnata ei înseşi;
află despre moartea Mariei Tudor, dar o consideră vie;
îşi obligă iubitul să devină soţul rivalei sale;
îl iubeşte pe  intermediarul pretendentului la mâna sa;
se teme de falsificarea documentelor intime şi de stat şi o foloseşte ca armă;
afirmă despre sine: 
sunt şi nu sunt.  
Mary Stuart îşi iubeşte, ca femeie, fratele de lapte;
o amuză travestiul.
Francis Walsingham face carieră impunând spionajul ca o meserie de prim rang în stat.
Francis Bacon îşi acuză public prietenul intim.
Francis Drake este un leneş activ.
Harry Goddingham  foloseşte travestiul în spectacol.
Curtezanele umblă travestite, au obiceiuri bărbăteşti (una este bănuită de opinia publică a fi bisexuată).
Gusturile erotice sunt stimulate de deghizare (ESTROPIATUL).
Apar castraţii pe scenă.
Columb preţuieşte bunătatea şi pacifismul şi le pedepseşte prin trădare, răutate şi război.
Familia Medici admiră frumosul şi îl creează, impunând, în acelaşi timp, o asuprire tiranică;
încurajează deghizarea, ca distracţie publică.
Poggio este un senzual cu înclinaţii spre ascetism.
Filippo Lippi, de asemenea.
Savonarola, în numele dragostei, e un despot fanatic, încurajator al delaţiunii.
Alexandru VI foloseşte şi recomandă travestiul şi masca;
şef al Bisericii, e un deşănţat.
Iuliu II, papă şi ucigaş.
Cardinalii sunt afemeiaţi, atei şi simoniţi.
Alexandru Medici foloseşte masca.

Pentru renascentişti
a) religiile sunt false şi adevărate;
b) păgânii au fost creştini;
c) creştinii sunt păgâni;
d) gândurile omului nu-i aparţin lui;
e) Dumnezeu este lumea;
f) Creatorul este centru şi circumferinţă;
g) e pretutindeni şi în afară de toate;
h) gândirea Lui este o ‘multiplicitate unitară';
i) iubirea pentru ceilalţi este iubire de sine;
j) o afirmaţie poate fi falsă şi adevărată pentru acelaşi individ;
k) un individ poate fi iertat şi condamnat simultan, pentru aceeaşi faptă;
l) neîncrederea în ceilalţi devine lege de comportament;
m) minciuna – armă de apărare.
Remarcăm, în mai multe cazuri, că un astfel de comportament se oglindeşte cu uşurinţă în conştiinţa observatorului contemporan lucid. Lucrul rămâne valabil şi peste sute de ani. Scriitorii, aceste desăvârşite barometre ale sufletului omenesc, înregistrează caracteristici similare ale omului din Renaştere. Victor Hugo scrie:
Elisabeth, slută, este decretată frumoasă. Iubea catrenele şi acrostihurile, punea să i se înfăţişeze cheile oraşelor de către cupidoni, strângea gura a dispreţ ca italiencele şi-şi dădea ochii peste cap ca spanioloaicele, avea în garderobă trei mii de veşminte şi toalete, printre care mai multe costume de Minervă şi de amfitrită, preţuia irlandezii pentru umerii lor largi, îşi acoperea juponul cu tot soiul de zorzoane, adora trandafirii, înjura, blestema, bătea din picior, îşi burduşea în pumni domnişoarele de onoare, îl trimitea la dracu pe Dudley, îl bătea pe cancelarul Burleigh, care plângea, dobitocul bătrân, îl  scuipa pe Mathew, îl scutura de guler pe Hatton, îl pălmuia pe Essex, îşi arăta coapsele în faţa lui Bassompierre, şi era fecioară [Victor Hugo, Omul care râde, în rom. de Gellu Naum, Bucureşti, Editura Tineretului, 1961, partea a II-a, Cartea întâi].
Paul Forster, dramaturg modern, nu se va putea desprinde de acest portret bogat în feţe antonimice:
Ea este animal şi floare, astrală şi terestră, linişte şi furtună, subtilă şi trivială, urcuş şi coborâş, plină de înţelepciune şi plină de deşertăciune. Nouă şi perimată, gând şi acţiune, smerită şi orgolioasă, nechibzuită şi prevăzătoare, nebunie şi luciditate, pătimaşă şi stăpânită, tinereţe şi senectute, generoasă şi avară, adevăr şi mit, naivă şi clarvăzătoare, curajoasă şi laşă, dragoste şi ură, castă şi destrăbălată, sclipire de spirit şi platitudine, iute şi înceată, orbitoare şi stinsă, sinceritate şi făţărnicie, şi toate anotimpurile laolaltă, cât e anul de lung! Ea este cumpătare şi exces, râu şi ocean, ploaie şi secetă, aer şi vid, perfidă şi dintr-o bucată, suflet şi lipsă de suflet, roditoare şi stearpă, aproape şi departe, îndemânatică şi stângace, dorinţă şi renunţare, dulceaţă şi fiere. Ea este cizelată şi grosolană, şi catifelată şi aspră, şi fericire şi tristeţe, şi alb şi negru, şi toate culorile deodată, din cap până-n picioare! Dumnezeule! Ea este plus şi minus, sacră şi profană, francheţă şi prefăcătorie, da şi nu, humă şi spirit, realitate şi vis, întreg şi jumătate, consecventă şi capriciu, virtute şi viciu, fioroasă şi-nnebunitoare, gheaţă şi flacără! Atât e de desluşită [Paul Forster, Elisabeta I, trad. de Radu Nichita, în manuscris].
Care este factorul comun al tuturor manifestărilor pe care le-am surprins în cele câteva pagini precedente şi care reprezintă mult prea puţin din cât s-ar putea culege? Acest factor comun este capacitatea renascentistului de a fi în acelaşi timp el şi opusul său , că o face conştient sau inconştient. De asemenea, realitatea se reflectă în conştiinţa sa ca fiind ea însăşi şi opusul ei, simultan . De aci, implicit, apare doctrina minciunii ca principiu al existenţei (înfăţişarea realităţii sub chipul opus). 
În continuare, autorul îşi propune să analizeze câteva dintre textele literare ale epocii, pentru a-şi lămuri şi mai limpede aceste concluzii de început, urmând ca, în cele din urmă, să ajungă (în acest tom sau într-altul) la o teorie a minciunii ca flagel social, la expunerea daunelor psihice şi sociale aduse de ea şi la căutarea unor arme psihologice care să o înlăture (ce utopie!). Cercetarea noastră cuprinde epoca Renaşterii; aceasta constituie o treaptă majoră în evoluţia societăţii. Astfel, indirect, studiul aruncă o lumină dezvăluitoare până şi asupra unor amănunte privind stricta noastră contemporaneitate.

CAPITOLUL 4 
ÎNCHIPUIREA NE URMĂREŞTE CA UN BLESTEM,
în care se subliniază rolul imaginaţiei în dedublarea realităţii, după opiniile domnului Montaigne 

Nimeni nu poate rămâne indiferent la întâmplări ca cea istorisită de André van Lysbeth: Cunoaşteţi povestea autentică a acelui om, închis din greşeală într-un vagon frigorific, care şi-a descris senzaţiile ceas de ceas şi care a fost găsit mort de frig …atunci când, de fapt, mecanismul frigorific NU FUNCŢIONA. Acest exemplu in extremis ilustrează bine influenţa mentalului asupra trupului nostru şi reacţiilor lui [André van Lysbeth, Resister au froid, in Yoga, no30, janvier 1966, p.18]. Şi este cu neputinţă să te abţii a căuta să clarifici, cât de cât, care este rolul acesta.
Dacă mulţi gânditori ai celor două milenii moderne s-au simţit atraşi să facă investigaţii pentru a înţelege în ce anume constă crugul psihicului, prea puţini s-au lăsat înflăcăraţi suficient să nu mai cântărească lucrurile din afară, ci să se afunde în obscuritatea oceanului lăuntric. Cei dintâi au construit psihologia (şi nu una, ci multiple), adică descrierea relaţiilor dintre simţuri, concepte şi act, cei de pe urmă au încercat sporadic să lămurească interdependenţa dintre psihic şi organism sau chiar rolul preponderent al primului. Rezultatele acestei activităţi, în Occident, din păcate, sunt nesemnificative, dacă le raportăm la imensul volum de strădanii depuse în sensul discutat de speculaţiile sau experimentele individuale ale Orientului străvechi sau contemporan.
Civilizaţia europeană a fost atrasă de câte vedea cu ochii, de câte i se năpusteau în pavilioanele urechilor, de câte îi lunecau peste papilele gustative, de câte îi înfiorau nările sau pielea. Civilizaţia occidentală s-a robit simţurilor cu entuziasm şi delicii; vrem să spunem că s-a orientat, în dezvoltarea ei, exclusiv către mediul înconjurător. S-a străduit să-l înţeleagă pentru a-l putea exploata. În el şi-a aflat surcele să-i amorţească frigul rămas în oase din umezelile peşterilor; în el şi-a găsit sângele cald şi carnea tare de vătui să-i potolească nesaţul pântecelui; din el şi-a sorbit răcoarea arşiţei, pe maluri de pâraie; în el şi-a căutat lână, s-o toarcă pentru umerii plăplânzi ai femeilor, ai bărbaţilor; în el şi-a descoperit leacurile bolilor, să-i alunge imaginea stârvului viitor, dintre pleoapele încă vii. Sclavă simţurilor, a aservit simţurilor cosmosul.
Civilizaţia orientală nu şi-a spus: ‘Trebuie să ştiu unde mă aflu ca să pot trăi’, ci: ‘Ca să pot trăi, trebuie să ştiu cine sunt’.  Şi ea tot simţurile le-a folosit, dar altfel. De aci, deosebirea de interes în cercetare. De aci, deosebirea calitativă a cunoştinţelor privitoare la om. De aci, explicaţia acelui gust amar al deşertăciunii pe care îl resimţim la auzul îndemnului unui Montaigne, răsunând în pustiul lăsat în urmă-i de către omul occidental, fugit din sine însuşi.
Digresiunea ne-a fost necesară pentru a vădi, după principiul rezonanţei măcar, importanţa propunerii de cercetare a eului pe care a înaintat-o atât de smeritul cugetător francez.
Proiectarea asupra propriei fiinţe a  unor stări opuse firii pe care ţi-o cunoşti, proiectare mijlocită de imaginaţie, a fost minuţios analizată de către Michel de Montaigne.
DESPRE TĂRIA INCHIPUIRII (Cartea I-a. Capitolul XXI) [Eseuri, trad. de Mariella Seulescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, 2 vol.].
Pusă sub semnul cugetării: Fortie imaginatio generat casum (‘când este puternică, imaginaţia generează întâmplarea’), scurta şi convingătoarea pledoarie a eseistului în favoarea puterilor pe care le are imaginaţia asupra organismului nostru s-ar cuveni legată şi de un îndemn anterior: Trebuie cercetat şi căutat, ca să scoatem la iveală atotputernicia cu care [ea] ne struneşte [sufletul] [idem, I, XIV, p.51]. În lumina celui de al doilea citat (el deschide un lung capitol închinat aceleiaşi influenţe a minţii asupra fiinţei trupeşti, mai puţin înche- gat însă), să purcedem la lectura eseului, pas cu pas.
După enunţarea aforismului latin, autorul mărturiseşte (ceea ce se întâmplă rareori la începutul altor eseuri, deci scoate în evidenţă faptul că tema acestuia îi stă la inimă), mărturiseşte, spuneam, că el, personal, se numără printre oamenii care simt foarte tare îndemnul închipuirii. Din nou se lasă împins de nevoia unei generalizări, dar n-o face în mod abstract, ci puternic şi concret, punând accentul pe relaţia imaginaţie-om: Zdruncină pe fiecare, dar pe unii îi şi doboară. Energia cu care imaginaţia conduce fiinţa este materializată, fraza e beethoveniană, anunţă tema Simfoniei a V-a. In viermuirea victimelor, scriitorul îşi are locul său chinuit: Tăria ei mă pătrunde. Tragicul, totuşi, este evitat; cu un scherzando uzual stilului său, prin mijlocirea căruia evită cu regularitate patosul, marele Michel recunoaşte: Dibăcia mea stă în a mă feri de ea, căci putere nu am să-i stau împotrivă. Biet om fugind de umbrele subconştientului! Le simţim încă, în a doua propoziţie, puhave de gigantism, potopind raţiunea a cărei încoronare (din prima propoziţie) este de dimensiunea ridicolă a regulii de trei simple. Splendidă modulaţie în tonul major, afirmaţie tinerească şi nespus de spontană: Aş trăi numai însoţit de oameni sănătoşi şi veseli. Asta deoarece apropierea de bolnavi şi neputincioşi îl face să trăiască două stări psihice; calchiereastării îngrijorătoare a sănătăţii lor, în închipuire, şi proiectarea imaginii calchiate asupra momentului trăirii prezente a sale (ceea ce am putea numi: actualizarea viitorului - închipuit) făcându-l să se teamă să se îmbolnăvească, la rândul său, prin ‘influenţă’.
Două-trei exemple din cele cunoscute de el; pomeneşte cazul unui condamnat la moarte care, dezlegat pentru a i se citi graţierea, se descoperi a fi mort, datorită faptului că, înainte de a afla că era graţiat, îşi închipuise cu atâta străşnicie cum urma a fi executat încât oprirea funcţiiilor biologice deveni pentru el o iminenţă pe care, putem spune, imaginaţia i-o impuse fără drept de apel.
De la discutarea morţii, Montaigne îşi îndreaptă cugetul către felurite feţe ale eroticului. In însăşi legătura dintre aceste două teme întâlnim relaţia cunoscută nouă: aceea că ele sunt cele două aspecte extreme, opuse, ale vieţii (relaţionarea lor a scos-o în evidenţă psihanaliza).
Asudăm, tremurăm, pălim şi ne roşim de zbuciumul închipuirilor noastre şi trupul nostru, întins între perne, frământat de îndemnul lor, uneori se înfioară până a trăi şi moartea. Iar tinereţea, mânată de închipuire, atât se întărâtă încât stâmpără în vis drăgăstoasele dorinţi. 
Ut, quasi transactis sş pe omnibus rebus, profudant 
Fluminis ingentes fluctus,vestemque cruentent. 
(‘Aşa că prea adesea ei sunt inundaţi de un flux abundent care le pătează hainele cu sânge’ – Lucreţiu, IV, 1035).
Deşi două fraze, legătura gramaticală şi semantică dintre ele le arată ca una singură. Cu excepţia ultimei propoziţii din prima frază; aceasta pregăteşte atmosfera şi conţinutul celei de a doua fraze, ca şi când cea din urmă ar constitui rezultatul firesc al celei dintâi. Patul, pernele, asudarea, tremurul, pălirea, roşirea, zbuciumul, trupul întins, toate acestea pregătesc două deznodăminte, toate sunt atât sexualitate cât şi moarte. In cazul visurilor erotice pomenite, textul nu ne îngăduie să apreciem dacă e vorba de actualizarea viitorului (prin imaginaţie) ori atrecutului (prin rememorare).
Rămânând într-o sferă tangentă erotismului, eseistul istoriseşte despre coarnele lui Cyppus (dublul înţeles al coarnelor nu-l speculează) pentru a se reîntoarce la ceea ce am identificat ca o obsesie a Renaşterii, la hermafroditism: Pliniu spune să fi văzut pe Lucius Cossitius din femeie schimbat în bărbat, în ziua nunţii sale. Pontanus şi alţii din vechime spun că asemenea preschimbări s-au petrecut odinioară în Italia din înflăcărată dorinţă, fie a insului, fie a maicii sale. 
Vota puer solvit, quş   femina voverat, Iphis 
(‘Schimbat în băiat, Iphis şi-a împlinit dorinţele ce avusese ca fată’ – Ovidiu, Metamorfozele , IX, 793).
Trecând prin Vitry-le-François văzui un bărbat pe care episcopul de Soissons îl botezase cu numele Germain, dar toţi locuitorii de acolo îl ştiuseră fată până la vârsta de douăzeci şi doi de ani, sub numele Maria. Acum este tare bătrân şi bărbos şi nu s-a însurat. Spune că dintr-o săritură i s-au ivit părţile bărbăteşti; rămas-a îndătinat între fete un cântec prin care-şi dau de ştire să nu cumva să facă paşi mari, ca să nu fie preschimbate în băieţi, ca Marie-Germain. Nu e mare minune că asemenea lucruri se întâmplă adesea; căci dacă închipuirea are puterea şi este mereu şi straşnic stârnită la aste trebi, ca să nu fie pradă aceluiaşi gând şi dorinţă aprigă, îi este mai lesne să dea fetelor cea parte pentru totdeauna.
Desigur, îndrăgindu-şi teoria – că imaginaţia ar izbuti să impună trupului orice – Montaigne merge mult prea departe cu ipotezele sale, deşi psihologia şi medicina contemporană îi confirmă parte din observaţii. Construcţiile sale, însă, ne slujesc să înţelegem mai bine ceea ce afirmam în legătură cu relaţia hermafrodit-castrat: omul Renaşterii, neizbutind realizarea hermafroditului, la care râvnea, îl urmăreşte disperat, paroxistic, în legende cărora le acordă întreaga sa bună credinţă. Aceasta este o treaptă către tendinţa înlocuirii androginului cu castratul, pe care o menţionasem.
Intocmai în acest sens evoluează, inconştient, şi meditaţia cărturarului francez. De la explozia frenetică erotică ce te preschimbă din femeie în bărbat, după o paranteză cu pilde din vieţile sfinţilor (mistica – aspectul opus al eroticului, conform opiniei unor cercetători), el trece la implozia erotică ce-l conduce pe bărbat la neputinţă ( alias castrare ). Din punct de ve- dere al logicii, legătura este şi mai strânsă, neputinţa fiind mai întâi văzută ca ‘legare’ vrăjitorească, în al doilea rând ca neprevăzut fiziologic (deci, de la rolul imaginaţiei în provocarea rănilor mistice de pe trupurile regelui Dagobert şi sfântului Francisc la explicarea unei aşa-zise vrăji, tot prin puterea de evocare a închipuirii, şi, finalmente, la capacitatea firească a acesteia de a influenţa vârtutea bărbătească). Astfel ambele planuri se desfăşoară din aproape în aproape, cu o măiestrită claritate, vrednică de pana unui ucenic al inegalabilei şcoli antice.
Tot de la maeştrii săi demult luntriţi peste apele Styxului a deprins Michel de Montaigne necredinţa în supranatural şi ispita de a-l explica pe cale raţională. Acolo unde, după cum singur o mărturiseşte, majoritatea contemporanilor se izbeau de zidul superstiţiilor în noaptea nunţii, el lămureşte împleticirea virilităţii prin teama provocată de atmosfera de mister ce înconjura patul nupţial, atmosferă duhnind de şoapte mucede despre făcături, legări, vedenii, descântece şi alte blestemăţii. Imaginaţia le calchiază pe viitor, actualizează viitorul şi …iată-te ‘legat’. Acum începe cercul vicios. Imaginaţia este stimulată (eliberată) prin practica ‘dezlegării'; supunându-se bărbatul acesteia, îşi redobândeşte puterile, prin exact acelaşi proces de calchiere a viitorului viril şi de actualizarea lui şi, pe nepusă masă, se pomeneşte definitiv aservit superstiţiei. Drept pildă, cugetătorul arată cum a sărit în ajutorul unui bun prieten care, când să se îndrepte către încăperea unde avea să aibă loc jertfa primei nopţi, i s-a spovedit că nu se simţea în vlaga de a sacrifica pe altar. Pe dată, deşi duşmanul amăgirilor şi prefăcătoriilor, scriitorul i-a împrumutat un talisman (pe care el însuşi nu dădea doi bani; bun, dealtfel, după câte i se spusese, să te apere pasămite de arşiţa soarelui şi de migrene, lucru neîncredinţat amicului în nevoie) şi l-a învăţat cum să şi-l lege (cât mai alambicat şi mai exorcizant, la propriu şi la figurat) de însuşi mădularul neascultător. Inarmat cu acest leac antivrajă, ascetul fără de voie nu pătimi ruşinea.
Analiza din Capitolul XXI este minuţioasă, enumerând felurite cauze ale castrării originate de imaginaţie: teama apărută datorită povestirilor altora, teama izvorâtă din zelul insuficient, din prilejul neaşteptat şi pe fugă, din comportări mironosite, supărăcioase şi amăgitoare ale partenerei (pentru acest din urmă caz, reluând scrierile lui Diogene Laertius – PITAGORA , VIII, 43, se sugerează o soluţie: Nora lui Pitagora spunea că femeia care se culcă cu un bărbat trebuie să dea ruşinea peste cap deodată cu poalele şi să şi-o capete din nou deodată cu fusta).
Minuţiozitatea observaţiilor sale îl plasează pe Montaigne în cea mai strictă contemporaneitate a noastră, dând scrierilor sale un aspect aproape clinic: Sufletul celui pornit a cuceri este tulburat în mai multe feluri: şovăieşte şi uşor se pierde, iar luat de o anume închipuire păţeşte ruşine (şi nu i se poate întâmpla decât la întâile întâlniri mai înfocate şi aprige şi încă a necunoaştere, când teama de a da greş este mai mare). Dacă începutul e prost, se înfioară şi se înciudează de păţanie, o pate şi de alte dăţi şi, pe timp ce merge, aidoma. 
Conform celor expuse, procesul psihologic al impo- tenţei ar putea fi rezumat de formula: vrea şi nu vrea (de teama eşecului), care formulă nu este străină de constatările făcute în Capitolul III de aici. Tocmai această formulă este dezvoltată în continuare, referitor la alte manifestări fiziologice sau psihologice:
– mimica ne trădează;
– bătăile inimii, ritmul respiraţiei, se lasă influenţate de factori externi, împotriva voinţei personale;
– muşchii ni se contractă independent de noi;
– mişcările membrelor aleg direcţii potrivnice celor dictate de voinţă;
– vorba se îneacă;
etc.
Dar, mai mult, vrerea noastră, însă (…), cu cât mai mult chip de adevăr o putem înfiera a răzvrătire şi răzmeriţă din pricina neorânduielii şi nesupunerii ei! Vrea ea totdeauna cele ce voim noi să vroiască? Nu vrea adesea ceea ce nu-i îngăduim să vroiască şi ne este vădit dăunător? 
Dedublarea antonimică a voinţei nici că s-ar putea expune mai clar şi ea este aceea care, sub influenţa imaginaţiei, este vinovată de cele semnalate mai sus, dar nu numai de ele.
Investigând mai departe, de la vrăjitorie, ironicul mucalit şi psiholog trece la medici şi pacienţi (să fie pur hazard sau maliţiozitate?). El scoate în evidenţă roadele pe care le aduce încurajarea bolnavului şi, mai departe, credinţa în tratament, rolul imaginaţiei în vindecarea unor obsesii, ca şi în izvorârea lor, îndepărtându-se treptat de subiect în zone ce nu ne mai interesează.
Pentru că am început acest capitol pomenind un extras din Capitolul XIV , se cuvine să ne întoarcem acolo, în nădejdea de a găsi material pentru întărirea noastră în convingerea că, dacă în judecarea celor ce ţin de procreaţie (asupra cărora am insistat atâta) punctul de vedere este acela al actului cu două aspecte simultan opuse , şi în judecarea celor ce ţin de moarte se va folosi aceeaşi perspectivă. Titlul eseului este: GUSTUL BUNURILOR ŞI AL RELELOR ÎN MARE PARTE ŢINE DE PĂREREA CE AVEM DESPRE ELE. Este şi mai explicit şi mai abscons decât: DESPRE TăRIA ÎNCHIPUIRII; de fapt, ambele cultivă tot o plantă.
Sub zodia lui Epictet ( MANUAL , X), Montaigne îşi drege glasul cu: Oamenii (…) se frământă de părerile ce-şi fac despre lucruri, nu de lucrurile înseşi.Să nu ne lăsăm amăgiţi: nu e o referire la ‘lucrul în sine’. Nu. Să-i îngăduim tot scriitorului să-şi explice teoria: Felurimea părerilor căpătate despre acele lucruri arată limpede că ele nu pătrund în noi decât prin îngăduirea fiecăruia: cutăruia i se întâmplă să le cuprindă în adevărata lor fiinţare, dar o mie alţii le dau o nouă fiinţare, cu totul dimpotriva ei. şi, pentru mai multă limpezire, exemplifică după cum urmează: Care dintre noi nu ştie că această moarte, pe care unii o cheamă cel mai groaznic lucru din toate cele mai îngrozitoare, alţii o numesc singurul liman al pătimirilor din această viaţă, bunul mai presus al firii, singurul sprijin al libertăţii noastre, cea mai la îndemână şi mai grabnică lecuire a tuturor suferinţelor noastre? 
Ni se va spune că acest expozeu nu face decât să accentueze valorile multiple pe care le are un obiect în raport de individ. Este cazul să reamintim că valoarea nu stă în obiect ci îi e atribuită. Iar atribuirea ei se face tocmai sesizându-se cele două valori posibile, la nivelul subconştientului, şi conferind una în raport de actualizarea ce se impune conştiinţei. E cazul urmărit de noi.
Să mai facem un pas pentru a înţelege rolul închipuirii în cumpănirea morţii. Moartea este simţită numai în gândul nostru; şi o lămurire suplimentară:In moarte noi privim mai ales durerea. Procesul gândirii este dublu. Toţi avem experienţa durerii. Aceasta este proiectată din Trecut asupra Viitorului, iar Viitorul este actualizat. Formularea acestui mecanism, în termeni aforistici, este: Durerea şi desfătarea se ascut pe tăişul minţii. 
Aşadar, imaginaţia ar avea un rol de jucat în atenuarea durerilor sau a spaimelor; şi o face.
Rolul închipuirii în înlesnirea ori împovărarea vieţii psihice este fundamental prin aceea că, prin actualizarea Viitorului ea ne provoacă să trăim încă din Momentul Prezent orori presupuse a ne aştepta cândva. Mai multe lucruri ne par mai grozave din închipuire decât sunt de fapt (II,III). In continuare, o experienţă proprie exemplifică această constatare: Am petre cut o bună parte din anii mei în plină şi înfloritoare sănătate: nu numai de tot sănătos, dar cu sănătate vânjoasă şi aprinsă; această stare zdravănă şi vioaie făcea să privesc cu atâta groază bolile, încât atunci când mi-a fost dat să le încerc, aflat-am împunsăturile lor slabe şi îngăduitoare, nepotrivite temerii mele. (In legătură cu aceasta nu ne istoriseşte cu legănătoarea sa frază de zi de sărbătoare Igiroşianu că, pe de o parte Titulescu, pe de alta, marele Claudel, au resimţit fizic suferinţele părinţilor aflaţi pe patul de moarte? Politicianul român a gemut: În zilele astea cât s-a luptat cu moartea, m-au durut şi pe mine cumplit plămânii. Şi inima. Suferinţa ei o simţeam şi în mine. Acum s-a sfârşit. [I. Igiroşanu, Clepsidra amurgului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, (1976), p. 135])
Ajuns la punctul critic, moartea, de pildă (în speţă, ceva foarte apropiat de ea – leşinul), trăirile povestitorului descriu o dedublare a gândirii şi comportamentului corespunzător (dedublare care în termenii moderni ar fi distingerea activităţii simultane a unei raţiuni conştiente şi a uneia operând în baza deprinderii, DESPRE DEPRINDERE [Michel de Montaigne, op.cit., Cartea II, Capitolul VI, p.364] fiind şi titlul eseului). Despre ce este vorba? Montaigne a suferit un accident de călărie în urma căruia şi-a pierdut cunoştinţa. Este purtat de către oamenii săi pe drumul de înapoiere şi-şi revine treptat. Când mă apropiam de casă, unde vâlva căzăturii mele ajunsese, ai mei se zoreau încă să-mi vie în întâmpinare cu obişnuita larmă a acestor trebi; nu numai că le-am răspuns câteva cuvinte, dar ei spun că m-am apucat a porunci să se aducă un cal soţiei mele, pe care o vedeam împotmolindu-se şi căznită pe drumul deluros şi anevoios. Ar părea că această vedere ar fi trebuit să pornească dintr-un suflet treaz; cu toate acestea nu era nicidecum treaz, erau gânduri fugare şi în nori, stârnite de simţul ochilor şi al urechilor; nu veneau de la mine, nici nu puteam să cântăresc şi să iau în seamă întrebările lor; erau urmări uşoare, iscate de simţuri înseşi; ca din puterea unei obişnuinţe; ce venea de la suflet era ca în vis, abia atins şi ca stropit de întâmpinarea slabă a simţurilor; nu eram necăjit nici pentru mine, nici pentru altul; era o moleşeală şi o slăbiciune nespusă şi fără nici o durere. Mi-am văzut casa fără să o recunosc. 
Să urmărim mai schematizat cele ce s-au petrecut cu el.
Rănit de moarte, o zăreşte pe soţia sa grăbindu-se în întâmpinarea lui, prin noroaie. Porunceşte să i se aducă doamnei un cal.
Constată, însă, că deşi reacţia sa ar fi putut părea izvorâtă din raţiunea conştientă, aceasta nu percepea altceva decât că era ‘adormită'; adică incapabilă să-şi efectueze travaliul. Totuşi, faptul că autorul vorbea cu rost (manifestare a procesului raţionării) îl făcea să creadă că el se datora unui mecanism oferind sugestii în baza deprinderii, un mecanism trezit de simţuri. şi nu greşea, obiceiul fiind cealaltă faţă a raţiunii. Astfel, se poate spune că avem de-a face cu o actualizare a Trecutului (nenumăratele situaţii când s-a purtat politicos cu soţia sa) săvârşită asupra unui Moment al Trăirii Prezente amorf, conştientizat doar ca în starea onirică. Rezolvarea crizei e realizată prin adâncirea într-un somn de plumb.
Dedublarea Momentului Trăirii Prezente constituie o experienţă dramatică şi deconcertantă.
Un alt titlu de capitol ispititor pentru cercetarea noastră este: CUM RÂDEM ŞI PLÂNGEM DE UNUL ŞI ACELAŞI LUCRU (I, XXXVIII). El e rezumat de următoarea meditaţie: Vedem nu numai copii nevinovaţi, care se dau după fire, plâng şi râd adesea de acelaşi lucru, ci şi nimenea din noi care să se poată lăuda că, oricât i-ar fi călătoria pe plac, la despărţire de părinţi şi de prieteni, el nu simte înfiorată hotărârea; iar de nu dă de-a binelea drum lacrimilor, pune totuşi piciorul în scară cu o faţă stinsă şi mâhnită. Oricât de drăgăstoasă flacără cuprinde inima fetelor de soi bun, ele se desprind anevoie de grumazul mamei, ca să le ia soţul. (…)Aşadar nu e nicidecum ciudat să plângi pe un mort care nici n-ai vrea să fie în viaţă. 
Montaigne găseşte numeroase pilde în istorie, ca şi în trăirea personală, din care se pot discerne următoarele situaţii când reacţia omului contrazice simţămintele sau raţiunea (şi nu le epuizează):
a) tristeţea la vederea unei morţi mult dorite;
b) tristeţea provocată de măritiş sau altă mult dorită schimbare de stare;
Din analiza exemplelor reiese că reacţia (lacrimile) este o mască de împrumut, deci că individul e şi nu e cel drept care se dă (trăire generată de o stare de spirit cinică, lăsând un gust amar în receptor). 
De aci putem merge mai departe în prezentarea opiniilor lui Michel Eyquem de Montaigne asupra capacităţii umane de dedublare şi modul în care se oglindeşte ea în cei din jur.
In III, I, 6, citim: Cel pentru care trădezi pe unul, căruia tot pe atât de binevenit eşti, nu ştie el oare că vei face cu el de asemenea? Te socoteşte om netrebnic, cu toate că ascultă şi trage folos de la tine, făcându-şi trebile cu făţărnicia ta; căci oamenii cu două feţe sunt folositori în cele ce-ţi aduc, dar trebuie să ai grijă ca ei să ducă cât pot de puţin cu dânşii. 
Este interesant faptul că folosirea măştii de către trădător (făţarnic) impune folosirea măştii şi de către persoana în favoarea căreia săvârşeşte el trădarea, adică cea din urmă se preface a-i acorda încredere trădătorului, pe când, în sinea sa, nu i-o acordă.
Mergând mai departe, însăşi receptarea datelor trădării este dublă: într-o măsură sunt crezute, într-altă măsură ele sunt puse sub semnul îndoielii. Comportarea cu două feţe a trădătorului impune o comportare similară faţă de trădare însăşi şi celui în favoarea căruia trădează: cred – nu cred.
Aceasta conduce la sistemul în lanţ al spionului pus pe urmele spionului ce spionează alt spion; şi aşa mai departe.
Asistăm la o explozie a relaţiilor umane, iremediabilă atâta timp cât nu este temperat mecanismul gândirii acesteia ce îngăduie omului să folosească masca, minciuna, ipocrizia, pe care ne străduim să-l discernem în paginile de faţă. Trebuie temperat, dar nu înlăturat, pentru că rămâne permanent adevărul adus în faţa noastră de Montaigne în acelaşi eseu: Mărturisirea virtuţii însă este şi pe buzele celui care o smulge cu tărie, şi dacă el nu o primeşte în sinea sa, o poartă măcar drept podoabă. Ne aflăm în plinul vârtejului unui cerc vicios. Unul dintre marile paradoxuri ale pomenitelor relaţii sociale. Străinii nu văd decât întâmplările şi feţele din afară: fiecare poate arăta faţă bună pe dinafară, înăuntru fiind plin de fierbere şi fior (II, XVI). şi, în sfârşit, Montaigne îşi vădeşte nedumerirea în faţa acestui mecanism: Noi suntem, nu ştiu cum, pe din două în sinea noastră, ceea ce face că nu credem ceea ce credem şi nu ne putem dezbăra de ceea ce ocărâm (idem).
Că ‘suntem pe din două’ o demonstrează cu prisosinţă în eseul DESPRE DEŞARTE ISTEŢIMI (I, LIV), descriind un joc cu care se distra în familie: cine poate să găsească mai multe lucruri care să se potrivească numai la cele două capete. Formularea regulii e anevoiasă. Vom vedea îndată ce presupune jocul. Polarizarea sensurilor la cuvinte ca ‘domn’ (nume dat celui mai presus de toţi într-o ţară (…), se spune de asemenea celor de rând şi nu celor între ei), ‘jupânese’ (femeile din nobilime, cele mai de vază (…), iar tot jupânese spunem celor de rândul cel mai de jos), funcţia aspectelor opuse(feţele de masă nu le vedem întinse decât în casele principilor şi la cârciumi (…). Romanii purtau aceleaşi straie la petrecanie şi la sărbătoare) . Aceeaşi însuşire la două specii opuse (Democrit spunea că zeii şi dobitoacele ar avea simţurile mai ascuţite decât oamenii (…). Dintre săracii cu duhul mai puţin iscoditori şi învăţaţi se fac unii buni creştini care, prin smerenie şi ascultare, cred curat şi se ţin sub ascultarea legilor (…). Capetele luminate, aşezate şi limpede văzătoare sunt în altfel dreptcredincioşi; ei, prin îndelungă şi cucernică cercetare, străbat până la o adâncă şi ascunsă lumină a Scripturilor şi simt tainica şi dumnezeiasca învăluire a orânduirii noastre bisericeşti (…). Poezia poporului şi curat firească are nevinovăţie şi haruri; se asemuieşte prin aceasta celei mai desăvârşite frumuseţi a poeziei meşteşugite cu măiestrie, ca ‘villanelele’ din Gasconia (…). şi culmea frigului şi culmea căldurii perpelesc şi ard).Aceeaşi manifestare a două sentimente sau stări opuse (Frica dusă la culme şi focul îndrăznelii tulbură neapărat în acelaşi fel pântecul şi-l sloboade (…). Porecla de ‘Tremurătorul’ care fu dată celui de-al doisprezecelea rege de Navara, Sancho, ne învaţă că îndrăzneala tot atât de bine ca şi frica ne cutremură mădularele (…). Slăbiciunea care ne cuprinde ca urmare a răcelii şi silei în slujba lui Venus vine şi din prea aprigă poftă şi din potopitoare dogorâre (…). Dorinţa şi săturarea umplu de durere stările mai presus şi mai prejos ale desfătării (…). Copilăria şi bătrâneţea se întâlnesc în slăbiciunea creierului; zgârcenia şi risipa, în aceeaşi dorinţă de a cuprinde şi de a dobândi). 
Sărmanul Montaigne (care a avut atâta de suferit de pe urma rinichilor) recunoaşte aceste două aspecte opuse până şi în cel mai cras prozaism şi de aceea se ridică necontenit împotriva medicilor neajutoraţi ai epocii, ca şi a sfaturilor lor.
In eseul DESPRE NESTATORNICIA FAPTELOR NOASTRE (II, I) tocmai cele două aspecte contradictorii percepute în fiinţa umană îl nedumiresc : Dacă vorbesc în mai multe feluri despre mine este fiindcă mă privesc felurit. In mine se află toate potrivniciile, într-un fel sau într-altul. Sfios, încumetat, iscoditor, destrăbălat; vorbăreţ, tăcut, sârguitor, lăsător, dibaci, nepriceput, arţăgos, blajin, mincinos, de bună credinţă, învăţat, neştiutor, darnic, zgârcit şi risipitor; toate acestea le văd în mine după cum mă sucesc… Nimic nu am de spus despre mine pe de-a-ntregul, curat şi încredinţat, fără încâlceli şi fără amestec. (Parcă ascultăm descrierea Elisabetei I a Angliei.)
Nu numai el a remarcat că omul este un animal cu două chipuri, dar meşterii zugravi spun că mişcările şi încreţirea feţei la plâns şi la râs este aidoma(II, XX). şi asta deoarece mintea este o oală cu două toarte, se poate apuca din dreapta ca şi din stânga (II, XII); faimosul concret al acestei imagini nu se va sfii să-l preia şi sir Francis Bacon. Un anume tipar al gândirii (bineînţeles nu al celei logice) să ne facă să ne percepem ca opuşi nouă înşine sau impresia să fie o realitate? Montaigne pare să încline către a doua posibilitate: Eu în ceasul acesta şi cel de odinioară suntem doi (III, IX).
Această viziune este apoteozată atunci când structura oglindeşte întreg cosmosul: Viaţa noastră e alcătuită, ca şi în strunirea lucrurilor, din lucruri care se împotrivesc, ca şi din felurite glasuri, dulci şi suave, ascuţite şi asurde, moi şi adâncite (III, XIII) [Pentru completarea celor spuse, vezi şi prefaţa noastră: OMUL FĂRĂ MASCĂ, în vol.: Montaigne, AFORISME, trad., culegere şi Cuvânt înainte de Mihai Rădulescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1976].

CAPITOLUL 5
SĂ VEZI DUBLU E O BOALĂ?

se întreabă autorul judecând atât triumful cât şi eşecul Renaşterii 

O plagă ascunsă cangrenează pe nesimţite robusteţea atât de recent dobândită de către omul Renaşterii. El  cunoaşte o împrospătare a forţelor, a încrederii în meritele proprii, în destinul său, a nădejdii de înnoire a valorilor umaniste, neechivalată, poate, decât de omul contemporan nouă. Dar vigoarea proaspătului înviat, fără precedent în lumea creştină, va fi curând ruinată datorită unei boli psihice (?) de masă. La ce ne referim? La acceptarea unei realităţi ce se lasă surprinsă ca având două aspecte simultan opuse . In acelaşi timp, dealtfel, trupul este şi el atacat de o altă maladie conceptualizabilă conform aceluiaşi tipar: fericirea îndrăgostitului naşte nebunia sfrinţitului – această maladie tot a Italiei pomenite, mal de Naples! -, dobândită prin însăşi transpunerea în viaţă a idealurilor îmbătătoare nutrite de omul complet , a setei de viaţă intelectuală, dar şi fizică, specifică noilor valori către care tinde, ameţit de bucurie, trufaşul redescoperitor al existenţei materiei.
O analogie între starea sănătăţii trupeşti şi aceea psihică ne poate fi îngăduită, ambele examinându-le în depănarea veacurilor, fără a forţa cumva apropierea. Fiecare epocă îşi oferă sânul unei boli mai hulpave decât toate (ba chiar la două-trei, încăpăţânate a nu cruţa suflarea omenească). Vorbeşti de ciumă, de lepră, mintea le asociază Evului Mediu. Renaşterii i-am numit hiba. Pome- neşti tuberculoza şi retrăieşti ultimii ani ai romantismului. Auzi rostindu-se cuvinte ca infarct, cancer, sida, ştii că vorbitorul se referă la contemporaneitate. La fel, sofismul îţi aminteşte de o ciudată anomalie a gândirii într-o anumită perioadă a antichităţii, scolastica pare o fiică a sofismului, ea dominând procesele psihice în Evul Mijlociu (aşa cum fiul ei s-ar zice că este talmudismul); mai târziu, patima regulilor e obsesia clasicismului; le mal du si è cle ne şopteşte despre romantism, într-o anumită etapă a dezvoltării lui; decadenţa, despre o altă ciudată evoluţie a precedentului; curentele beat şi hippy, rap etc. vădesc perturbări recente ale gândirii şi simţirii; iar mai presus de toate, boala psihică epidemică şi nimicitoare a fost şi încă mai este comunismul.
Sănătatea psihicului speciei nu a fost, însă, suficient studiată. Ea a atras atenţia specialiştilor atunci când stările ei patologice au fost intim legate de organism, ca urmare, de pildă, ale sifilisului, drogurilor, alcoolismului. S-ar putea oare vorbi despre boli psihice cu caracter epidemic – cum am făcut-o -, păstrându-se înţelesul cuvintelor aplicate bolilor trupeşti? Categoric, da. Isteria, de exemplu, este transmisibilă. Iată o dovadă printre altele. În articolul ISTERIE DE MASĂ ÎN SECOLUL XX [In Science et Vie, février 1974, no. 677] se citează o reeditare contemporană a unei scene cu care erau obişnuiţi martorii convulsiilor de la Saint-Médard, ai flagelanţilor din Sevilla, ai anabaptiştilor din Münster sau cu care ne-a înfiorat J. Iwaszkiewicz în povestirea sa Maica Ioana a îngerilor, Bucureşti, Editura Univers, 1971] Vineri 11 mai 1973, cei 400 de elevi ai şcolii din Berry (Alabama, S.U.A.) au intrat într-o criză colectivă de vomă, leşinuri, mâncărime, ţipete şi plâns. O pătrime dintre ei şi-au făcut răni care sângerau; foarte mulţi şi-au pierdut cunoştinţa. Criza s-a repetat în alte două zile, transmiţându-se nevoia de a se scărpina şi la profesori. Autorul anonim al ştirii, după ce completează informaţia, ară- tând că iluzia mâncărimii s-a transmis de la câţiva copii la întreaga şcoală, face o interesantă referire la Renaştere . Asta evocă acele crize de tarantulism, bântuind Italia veacului al XV-lea, când ţăranii care se credeau înţepaţi de tarantule începură să gesticuleze vehement şi delirant. In mod ciudat, aceasta este originea simpaticului dans denumit ‘tarantelă’. 
Şi paranoia se extinde la mari grupuri umane. Ce altceva au fost Noaptea Sfântului Bartolomeu, anii urmând incendierii Romei, Noaptea Cuţitelor Lungi? Dar schizofrenia nu a cuprins întregul Salem al aşa ziselor vrăjitoare? Extinderea fascismului, a nazismului, a comunismului nu au constituit boli psihice de masă? Dar cei mai bine de doi ani ai ‘reeducărilor’ tineretuluistudenţesc deţinut în penitenciarele Piteşti şi Gherla nu au dovedit o boală psihică de grup, indusă de Securitate? [Vezi: Mihai Rădulescu, Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul ‘reducatorilor’. Bucureşti, Editura Ramida, 1993 ].
Analogia cu patologia ne înlesneşte să mai înţelegem ceva. Dacă lepra şi-a găsit terenul propice înfloririi şi izbutirii cumplitelor ei dezastre, asta nu înseamnă că maladia a dispărut şi că nu mai există ţări încărcate cu leprozerii sau că agenţii patogeni şi condiţiile propice dezvoltării lor au fost definitiv eliminaţi, eliminate. La fel despre maladia atitudinii psihice cu caracter de masă nu s-ar putea spune că se naşte din nimic, că nu este favorizată de anume condiţii, ori că dispare pentru totdeauna în neant. Aşadar, nici una dintre bolile pomenite nu constituie pericole complet depăşite de omenire. Bolile, că sunt biologice sau psihice, însoţesc omul din cele mai adânci neguri ale trecutului şi-l vor întovărăşi pe timp nelimitat, temperate de factori necunoscuţi în trecut, dar tot mai lămuriţi pe măsura eforturilor oamenilor de ştiinţă închinate descifrării lor.
Toate aceste gânduri ne sunt sugerate de trista contemplare a eşecului Renaşterii. Se cuvine să revenim asupra unor afirmaţii făcute în treacăt anterior. Dacă istoria artelor, a literaturii şi a ştiinţelor au ştiut să se entuziasmeze, pe bună dreptate, în faţa uluitoarelor autodepăşiri realizate de omenire în epoca respectivă, răpite de un nobil sentiment de mândrie, ele au uitat să consemneze suficient de clar că Renaşterea şi-a săpat propriul mormânt.
Reinstaurarea gloriei lumii antice nu era întrevăzută ca un eveniment temporar. Unirea trăirilor creştine cu gândirea păgână intra în conceptul unui mesianism lărgit. (Să nu uităm că începuturile Renaşterii stau în străduinţa rejudecării valorilor creştine.) Se descoperea un întreit ţel forţelor Bisericii. Marii maeştri predicatori ai cetăţilor Italiei aveau menirea să câştige întru dragoste şi neprihănire sufletele botezate dar încă netemperate ale turmelor papalităţii. Misionarii reeditau muceniceşte faptele apostolilor printre păgâni. Iar datoria filologilor era să întindă aria creştinismului în Imposibil: să înapoieze lui Hristos revelaţia naturală aflată în lucrările filosofilor elini, care îi ‘aparţinea de drept’, ca revelaţie a divinităţii , şi să demonstreze prezenţa Cuvântului în universalitate, înainte de Naştere. Prezentul hotărâse să-şi asume Trecutul. Stefan Zweig, în prezentarea ce i-o face umanistului Erasmus [Stefan Zweig, Triumful şi destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam, trad. de Emerich Deutch. Bucureşti, Editura Univers, 1975, p.72-73], e unul dintre puţinii cugetători moderni care a înţeles această mişcare a Renaşterii. Îl citează pe Erasm însuşi: Oriunde găseşti adevărul, socoteşte-l creştinesc, şi comentează: Cu aceasta, puntea către toate epocile şi spre toate zările a fost aruncată(…). Nimic din ceea ce a reprezentat cândva o cucerire demnă de luat în seamă a moralei sau spiritului etic nu se cuvine, după concepţia religioasă erasmeană, să fie despărţit de creştinism printr-o barieră rigidă, căci, în sfera omenescului nu există adevăruri creştineşti şi adevăruri păgâne, adevărul fiind, în toate formele sale, de esenţă divină .
O atare concepţie asupra cuceririi lumii prezente şi trecute nu-şi întrevede un sfârşit. şi, totuşi, acesta a venit. Înseamnă că echilibrul ei era precar, temelia fisurată, respiraţia impură. Factorii socio-economici pledează pentru tot mai deplina vitalitate a burgheziei în continuă ascensie. Începuturile Renaşterii coincideau cu conştientizarea rolului progresist pe care avea să-l joace burghezia în structura economică a societăţii. Dar Renaşterea nu a ţinut pasul cu această evoluţie splendidă. Renaşterea a constituit o atitudine intelectuală şi afectivă contracarată de alte elemente psihice ce i-au împiedicat desfăşurarea firească, sănătoasă, şi care, finalmente, au dus la degenerarea ei. Renaşterea, în înţelesul ei epicletic, s-a realizat pe deplin, dar în înţelesul definitivării ei a reprezentat un fiasco.
Căutarea originii acestui fiasco ne-a îndemnat să cercetăm calitatea gândirii omului din timpul Renaşterii, gândirii ce ar fi putut garanta perenitatea fenomenului, bănuind că în slăbiciunile acestei gândiri stă taina decăderii depline. şi, dincolo de analiza gândirii (nu ca idei, cum s-a făcut în atâtea rânduri, ci ca o însăilare de structuri, după cum se va vedea mai departe), ne-am străduit să surprindem Weltanschauung -ul ce a generat, ca, ulterior, să facem efortul de a afla ce anume a determinat formula acelui Weltanschauung . Astfel credem a putea contura profilul ‘maladiei psihice’ care a secerat Renaşterea.
Opera de artă va fi considerată în acest eseu ca o punere în ecuaţie a unui aspect mai mult sau mai puţin complet al vieţii. De aceea socotim că ea trebuie să prezinte toate profilurile esenţiale ale problemei atacate şi, în măsura în care s-a ajuns la rezolvarea ei, şi aceasta să fie prezentă. Astfel, o lucrare literară devine un instrument de cercetare în domeniul cunoaşterii. Vom spune că poate înfrunta experienţa veacurilor pe cât se dovedeşte un instrument absolut necesar, de nelipsit, inevitabil, pentru cugetul omenesc. Spre deosebire de instrumentarul tehnico-ştiinţific de laborator, care rămâne mijloc exterior realităţii experienţei, opera artistică reprezintă atât mijlocul de cunoaştere cât şi câmpul de cercetare în acelaşi timp. Pe măsură ce ne cunoaştem unealta mai bine, descifrăm şi tainele vieţii. Odată ajunşi să o mânuim perfect, am câştigat tot ce ne poate ea oferi, am asimilat-o, căutăm un instrument nou de cercetare.

CAPITOLUL 6 
 ADEVĂRUL
n-are decât o singură înfăţişare, pentru unii 

Este încurajator să parcurgem împreună câteva pagini scrise de un om care a ştiut să observe mecanismul acesta al gândirii pentru care realitatea este şi nu este, simultan , mecanism numit de noi: dihotomic-antonimic , să-l izoleze, să-l stigmatizeze, cu o chemare autentică spre studiul ştiinţific, nerecunoscută în epoca sa, nici măcar de veacurile ce i-au urmat. Numele lui este: Leonardo da Vinci. Pentru el, adevărul n-are decât o singură înfăţişare care, odată cunoscută, se impune tuturor cu atâta putere încât înlătură pentru totdeauna litigiul [P.P.Negulescu, op.cit., vol. II, p.138].
Iacă, de pildă, o nucă. O furase o cioară din leagănul frunzarului umbrit. Pasărea o scăpă deasupra unei clopotniţe. Fructul se rostogoli într-o crăpătură a zidului vechi. Flatându-l, deplângându-şi soarta şi cântându-şi cu măiestre cuvinte prietenia ce o resimţea pe nepusă masă pentru puternicul său adăpost unde picase din cer, nuca îi afirmă că nu voia să se mai despartă de zid; se hotărâse ca, deoarece scăpase de ciocul nemilos al ciorii, să-şi petreacă tot restul zilelor retrasă într-o umilă văgăună. 
La auzul acestor cuvinte, zidul clopotniţei, înduioşat de rugămintea ei, îi dădu bucuros găzduire [Leonardo da Vinci, Scrieri litrare. Prefaţă, trad. şi note de Ovidiui Drimba, Bucureşti, Editura Albatros (1976), p.36. Următoarele citate trimit la aceiaşi ediţie]. Da, nuca, abilă cunoscătoare a slăbiciunilor sufle- teşti, îşi anunţă impertinenta decizie. Zidul, a cărei înţelegere a realităţii este colorată de afectivitate, în dauna intereselor proprii, interpretează vorbele disgraţioase în fond, dar reverenţioase în formă, nu ca pe o ‘hotărâre’, ci ca pe o ‘rugăminte’. Autorul este categoric asupra acestei diferenţieri, deşi n-o comentează. Or, ea scoate în evidenţă o situaţie dihotomică-antonimică conducând în mod normal la distrugerea zidului, căci nuca, la largul ei şi ‘la ea acasă’, încolţeşte şi se preschimbă în … nuc.
Am spune că fabula prezintă un Iago-femeie, atât de bine cunoscuta ‘fată pierdută’, victima împrejurărilor ce au făcut-o ‘să cadă’ şi care are strălucita idee de a-şi reface viaţa ruinând-o pe a unui bărbat milos până la a o ocroti în avutul său, tovarăşă păguboasă de viaţă.
O savantă lecţie în spiritul ‘spionului spionat’ ne-o dă moartea păianjenului, din ceea ce urmează. Arahnida pricepuse că cea mai norocoasă vânătoare din viaţa sa de sugător de sânge ar fi aşteptat-o dacă întindea plasa între boabele zemoase ale unui ciorchine de struguri Deci, se potrivi într-o ascunzătoare, ca revers fatal al dulceţii vieţii din jur. Cu prilejul culesului, îşi găsi şi ea sfârşitul în coşul unui podgorean. şi în felul acesta, strugurele fu cursa şi amăgirea înşelătorului păianjen, precum şi a gângăniilor înşelate de el (p. 45); ceea ce ne aminteşte că sabia otrăvită nu a constituit numai unealta crimei împotriva lui Hamlet, ci şi mijlocitoarea morţii lui Laertes, născocitorul şi mânuitorul ei, ca şi a tovarăşului acestuia de politică mârşavă, regele Claudius. Aceeaşi soartă o avu şi racul, din altă fabulă a lui Leonardo, ce pândea peştii de sub un bolovan: veni o mare revărsare de ape, cu furioasă surpare de pietre, care, în rostogolirea lor năvalnică, striviră racul (p. 61).
Creatorul CINEI CELEI DE TAINĂ, constatând mecanismul gândirii ce prilejuieşte suferinţele celor ‘cu inima curată’, preschimbându-i în victime, se ridică împotriva şiretlicurilor născocite de el şi, mai ales, împotriva imoralităţii acelora ce-l folosesc şi, cu un  simţ al dreptăţii firesc la cineva care a atins culmi atât de înalte în desăvârşirea de sine, dă lecţii umanităţii despre faptul că binele trebuie să învingă, că răul trebuie pedepsit. Uneori el atacă direct ticăloşia omului cu două feţe, cum stau lucrurile în CROCODILUL. Această jivină îl înhaţă pe om şi numaidecât îl omoară. Iar după ce l-a omorât, cu glas tânguios şi cu şiroaie de lacrimi îl plânge; şi după ce a isprăvit cu plânsul, cu nemăsurată cruzime, îl sfâşie şi-l mănâncă. 
Tot astfel face şi făţarnicul care, pentru un lucru cât de neînsemnat, îşi scaldă obrazul în lacrimi, cu toate că s-a dovedit a fi crud ca un tigru; şi se bucură în sinea lui de nenorocirea altuia, deşi se preface că suferă nespus, de ţi se face milă uitându-te la el (p. 88-89).
Distincţei opoziţionale dintre aparenţă şi esenţă îi datorăm, poate, cele mai profunde şi emoţionante fabule scrie de Leonardo da Vinci. Cum ar fi, de pildă, înalt morala rostuire a întâmplărilor briciului. Alunecat din teacă, acesta înţelese pentru întâia oară cât de frumos îi scotea în evidenţă soarele eleganta fiinţă lucitoare. Luă hotărârea de a nu se mai întoarce înapoi în temniţa-i îmbeznată, de unde rostul său făcea să nu fie scos la lumină decât pentru a tăia ţepii de pe faţa unor ţărănoi neciopliţi. Işi găsi o tainiţă în care să-şi piardă urma. Într-un târziu, nemaitemându-se a fi recunoscut, ieşi iar, pentru a descoperi cu amărăciune că tăişul îi era zimţat şi că rugina îi rosese obrazul de sclipiri. Acum abia şi-a înţeles vechea chemare ratată. Acelaşi lucru se întâmplă cu oamenii care părăsesc munca, lăsându-se în voia lenei; şi care, asemenea briciului de mai sus, îşi pierd tăişul iscusinţei, iar rugina neştiinţei le strică rostul (p. 51), căci atracţia răgazului total şi pentru totdeauna e doar o mască a căii către autodistrugere.
Dimpotrivă, petecul de zăpadă de pe creasta golaşă, rostogolindu-se către suratele sale de pe versant, din dragostea de a se regăsi printre ai săi, de a nu se sumeţi, de a nu vieţui pradă imediată soarelui, într-o sihăstrie mândră, şi care petec de nea, tot învârtindu-se, creşte şi creşte, ajungând a fi ultima zăpadă topită, ne învaţă fuga de nejustificata aparenţă şi îndreptarea necesară către rodnicia chemării esenţiale. Este o istorioară spusă pentru cei care se umilesc: aceia se vor înălţa (p. 46).
Insă există şi oameni a căror esenţă este singurătatea creatoare. Ei seamănă bolovanului atras de semenii săi de pe drum şi ajuns în mijlocul lor; liniştea sa înmiresmată de flori fu schimbată pe zdrobirile carelor şi pe baligile zvârlite-n obraz. Astfel li se întâmplă celor care, părăsindu-şi viaţa potrivită lor, petrecută în singurătate şi meditaţie, ţin să vină să locuiască în oraşe, printre oameni plini de tot felul de cusururi (p. 52), sună comentariul încercănat de nostal- gie al cugetătorului cu tristă experienţă de viaţă.
Printre plăcerile cetăţii se numără şi cele numite ‘ruşinoase’, al căror miraj îl atrage pe tânărul fluşturatic şi lipsit de experienţă, după cum fluturele este atras de lampă. Cel din urmă, nici ars de flacără nu putea pricepe cum dintr-un lucru atât de frumos i se putea trage cuiva asemenea rău (p. 53).
Acolo unde poporul nostru atrage atenţia: nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard, pictorul renascentist istoriseşte păţania puricelui care simţind cât de cald miroase blana de berbec slinoasă sub perii căreia se încălzea, încolăcit, ditamai câinele său (aşa vorbesc paraziţii cocoţaţi în vârful societăţii despre cei cărora s-ar cuveni să le sărute picioarele, de sudoarea şi avuţia lor depinzându-le huzurul), sări în ea. Până să ajungă la pielea bănuită a fi bogată în sânge, câinele plecă; din care pricină, după îndelungată căinţă şi amară tânguire, puricele fu osândit să moară de foame (p. 50).
Leonardo sesizează şi o falsă structură dihotomică-antonimică , putându-ne fi ocrotire la greul depăşii de noi înşine. Piatra izbită de amnar se plânse de purtarea acestuia. El o îndemnă la răbdare, în aşteptarea minunii ce urma să se isce. Apariţia focului mângâie durerile amândorura.Istorioară spusă pentru cei care, aflându-se la începutul studiilor, se sperie de greutăţile studiului; dar după ce dovedesc că-şi pot porunci lor înşile şi, cu răbdare multă, îşi continuă aceste studii, de la aceşti oameni te poţi aştepta la lucruri minunate (p. 55). Nu i se întâmplă şi hârtiei să se plângă că cerneala o murdăreşte? Dar cerneala îi arată că datorită cuvintelor pe care ea, cerneala, le aşterne pe suprafaţa ei, hârtia este păstrată şi folosită (p. 64).
În ce disciplinată şi raţională orânduială se dispun constatările lui Da Vinci în aceste povestiri economicoase care bucură inima şi îndulcesc mintea! Taina lor stă tocmai în strădania de a înlătura confuzia adusă de ideea că adevărul ar putea avea două feţe.

CAPITOLUL 7
GÂNDIREA, acest copil al timpului 
Acum, că scriitor şi cititori ne-am înseninat cu certitudinile limpezi din proza lui Leonardo da Vinci, ne putem întoarce la negurile Angliei, la vânătoarea începută pe urmele mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii. 
În 1971, sub antetul unui prestigios periodic [in The Times Literary Supplement, nr.644, 31 December 1971, The Temporal Element, cronică a lucrării lui Leonard W. Doob: Patterning of Time ], apărea un strigăt de alarmă: psihologii academici suferă de o singulară lipsă de sensibilitate faţă de timp, în aspectele lui subiective. Se adaugă că scrierile unui James Joyce, unei Virginia Woolf, unui Thomas Mann, sunt pentru ei ca şi când n-ar fi fost publicate. Putem adăuga cu de la noi putere numele lui Marcel Proust sau al lui Lawrence Durrell, tot nu vom schimba nimic în această stare de lucruri. Asta fiind situaţia, nu ne rămâne decât să începem, pe cont propriu, a fora cât ne stă la îndemână în terenurile cu aur negru ale memoriei şi închipuirii.
Lordul Francis Bacon ne aşteaptă într-o odaie luminată vag de un sfeşnic prilejuitor de meditaţii şi umbre. Dacă întâiul pas către înţelegereastructurilor dihotomice-antonimice din literatura elisabetană l-am făcut călcând pe uliţele Londrei în adulmecarea legănării din şoldurile-i poznaşe a lui Mall Taie-pungă, n-ar strica să-l facem pe al doilea urcând treptele către uşa celui care a tânjit să înţeleagă omul, activ sub ferestrele sale, şi destinul contemporanului său.
Studiate cu atenţie, aproape toate eseurile [sale] ne înfăţişează un şir de ‘teze’ pozitive şi negative pe tema în discuţie (…), fără să se facă o trecere legată de la un pasaj la altul. Cititorul rămâne nu o dată nedumerit asupra poziţiei lui Bacon, întrucât este tot atât de convingător şi când argumentează într-un sens şi când prezintă argumente contrare… De unde vine forma dezlânată a acestei reflecţii dispersed meditations pe tema indicată de titlul fiecărui eseu? Din aceea că ele sunt, în mare parte, transcrierea în şirurile unei pagini a celor două coloane de temeiuri, pro şi contra pe care autorul le-a aşternut pe hârtie cu subiectul respectiv, din care cititorul poate alege ce crede de cuviinţă, constată, cu pertinenţă, traducătorul său în limba română [Francis Bacon, Eseuri sau sfaturi politice şi morale, trad., studiu intr., note şi comentarii de Armand Roşu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. XLI].
Comentatorul ne pune la dispoziţie o informaţie preţioasă privind metoda de lucru a lui Verulam. Dar ne şi sugerează o întrebare firească: de ce eseistul englez nu a putut depăşi “temeiurile pro şi contra ” (deşi, după părerea noastră, o face de mai multe ori decât pare a fi încredinţat tălmăcitorul său)? Răspunsul este simplu: ambele categorii de argumente corespund câte unuia dintre aspectele problemei aşa cum este pusă în pagină de gândirea bacon-iană. Căci două adevăruri contradictorii nu pot exista. Adevărul trebuie să fie unic. Nu rămâne decât posibilitatea (eliminând dubletul ‘eroare-adevăr’, nesesizabil în cazul de faţă) ca adevărul să se lase surprins de către conştiinţă sub două aspecte opuse. Bacon, neinteresat de cele ce se petreceau în conştiinţa sa atunci când analiza o temă, surprindea argumente în favoarea ei şi împotriva ei, neputându-se hotărî pentru nici o poziţie. Noi, însă, eliminând tema în sine a meditaţiei, remarcăm incapacitatea de a se distanţa de dubla viziune percepută, a uneia dintre cele mai luminate minţi care au cercetat vreodată hotarele filosofiei. Această incapacitate urmează să o demonstrăm cu textul de faţă. Până atunci, acceptând o nouă explicaţie a comentatorului citat – Bacon ia termenul ‘eseu’ în sensul etimologic de exegium (cântărire) (…); această operaţie o face (…) în faţa noastră, prin desfăşurarea argumentului într-o direcţie şi în cea opusă (p. LXVIII), nu găsim altă lămurire decât că ceva anume din însăşi metoda sa de a raţiona îl împiedică să încline talgerul: iar metoda nu poate fi decât rezultatul unei concepţii. Această concepţie accepta, de bună seamă, o realitate cu două chipuri simultan opuse (care îi dirija şi viaţa practică; nu uităm atitudinea sa faţă de bunul său prieten Essex).
In această ordine (dinspre exterior către interior), să cercetăm câteva dintre lucrările ce a redactat.
XXXI, Despre bănuială (p. 109-110) – Poate că nici unul dintre eseurile lui Bacon nu este atât de pregnant ca acesta, din punctul de vedere care ne interesează. Căci din primul paragraf acuză bănuiala şi prevede măsuri de precauţie împotriva ei sau chiar de stârpire, iar paragraful al doilea dezvoltă sfaturi înţelepte pentru înlăturarea ei. In acelaşi al doilea paragraf ne izbeşte o structură dihotomică-antonimică introducând în text o atitudine faţă de bănuială exact inversă în raport cu precedenta. Avem în faţă un document unic în care mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii este surprins în clipa când îşi face cuib la lumina zilei, într-un text ce transcrie cugetarea (nu este vorba despre o scornire ficţională, modelată de pre-judecare): nu există mijloc mai bun pentru a potoli bănuielile decât de a le socoti drept întemeiate şi totuşi a le înfrâna ca neîntemeiate. 
Că această formulare nu este întâmplătoare, că ea irumpe din subconştient, trădând adevărata concepţie a curteanului de Verulam, conform căreia actele minţii pot fi simultan “întemeiate” şi “neîntemeiate”, cu alte cuvinte ‘adevărate’ şi ‘neadevărate’, o dovedeşte fraza imediat următoare, al cărei conţinut se opune categoric la tot ce precede şi va urma: omul ar trebui să nutrească bănuieli până într-atâta încât să-şi ia măsuri ca, chiar de ar fi adevărat ceea ce bănuieşte, să nu-i poată totuşi dăuna cu nimic [de comparat cu: bănuielile trebuie să fie înfrânate, ori cel puţin bine supravegheate: căci ele înceţoşează mintea, îi depărtează pe prieteni şi tulbură activitatea]. 
Aci se vede caracterul germinator al dihotomiei-antonimice . Acceptând o cât de mică manifestare a acesteia, riscăm să devină malignă, să genereze structuri similare, după acelaşi tipar, care să falsifice realitatea. In continuare, ea slăbeşte poziţiile etice ferme. Simpla dispunere pe două coloane a celor gândite de eseist, înainte de apariţia dihotomiei-antonimice şi după, e suficientă ca probă.
Am ales fragmentele ce descriu bănuielile în general, eliminând cazurile speciale (Henry VII, persoanele cu caracter josnic).
… ÎNAINTE
Bănuielile sunt printre gânduri ca liliecii printre păsări; ele zboară totdeauna pe lumină slabă. Desigur, ele trebuie să fie înfrânate, ori cel puţin bine supravegheate: căci ele înceţoşează mintea, îi depărtează pe prieteni şi tulbură activitatea, încât ea nu poate fi dusă mai departe fără poticniri şi în chip hotărâtor. Ele îi împing pe regi la tiranie, pe soţi la gelozie, pe oamenii înţelepţi la nehotărâre şi melancolie. Bănuielile sunt scăderi nu ale inimii, ci ale minţii, căci îşi fac loc în sufletele cele mai curajoase.
… DUPĂ
Bănuielile la care mintea ajunge ea singură nu sunt decât zumzete; dar bănuielile care sunt trezite în chip viclean dinafară, fiind strecurate în capetele oamenilor prin scornelile altora, au ace. Cu siguranţă, cel mai bun mijloc de a netezi drumul prin această pădure a bănuielilor este de a le comunica deschis persoanei bănuite.
Apoi să culegem cuvintele şi sintagmele incriminative (direct sau aluziv) pentru a putea cuantifica intensitatea unui pasaj şi a celuilalt:
Lilieci, zboară pe lumină, înceţoşează mintea, îndepărtează prietenii, tulbură activitatea, duc la tiranie, le gelozie, la nehotărâre, la melancolie, scăderi ale minţii.
Zumzete, au ace, alcătuiesc o pădure.
De la bun început remarcăm sfera imagistică bucolică şi lipsită de precizie din a doua coloană. Nici o acuză limpede, după cum se întâmplă de atâtea ori în coloana întâi, prin înţelesul cuvântului. Francis Bacon, cucerit de adierea dihotomică-antonimică ce i-a adumbrit o clipă veghea, rămâne lipsit de virulenţă când se dezmeticeşte; un fals acuzator, pro forma ; logica şi bunul său simţ s-au preschimbat în marionete ale căror sfori le trageconcepţia dihotomică-antonimică asupra vieţii , care, de altfel, i-a dirijat şi propriul destin, jucâdu-i şi amare feste.
Recapitulând, remarcăm, înainte de apariţia structurii dihotomice-antonimice, o atitudine combativă, iar după irumperea ei o atitudine de adoptare a obiectului respins anterior; revenirea la gândirea uzuală este caracterizată printr-o combativitate redusă; în concluzie, acceptarea structurii dihotomice-antonimice prilejuieşte, în cazul nostru, o dezagregare a raţiunii. Structura dihotomică-antonimică de limbaj, ce crează această rupere a firului logic, este inconştientă, indusă de subconştient, negativă, acceptată de conştient, malignă – deoarece germinează -, provocată de actualizarea viitorului. 
V. Despre restrişte (p. 25-26). Acest eseu pare mai puţin desăvârşit din punct de vedere al construcţiei, raportându-l la măiestria arhitectonică obişnuită autorului (oricât de slobodă îşi îngăduie depănarea ideilor, el rămâne un rigorist). Dacă în prima ediţie a volumului, se dovedea ucenic al lui Seneca şi în formulare, gânditorul englez se răzvrăteşte împotriva maestrului. Revolta sa stilistică reprezintă piatra de care se împiedică tocmai stilistul. Pornind de la cunoaşterea unor maxime stoice, curând alunecă în criticarea tonului lor. Adoptă partitura, se ridică împotriva virtuozităţii interpretative.
Firul melodic al fondului tematic îl cucereşte pe eseistul renascentist. Găseşte argumente noi, implicând gândirea creştină în sprijinul celei păgâne, după moda umaniştilor. In aceste ultime patru paragrafe descoperim adevărata meditaţie, purificată de polemică, desţelenită de invective. De altfel, curteanul brit îşi scutură singur pletele înainte de a începe să vorbească: Să folosim însă un limbaj sobru, zice, reluând tema de la început.
Şi, de îndată ce a stabilit condiţiile jocului (discuţiei), intervine dihotomia-antonimică, la distanţă de o frază. De ce? Pentru că Bacon se dăruie subiectului cu toată fiinţa, mai bine spus cu toată fiinţa sa lăuntrică. Aşadar, accesul subconştientului la luminile rampei rămâne nepăzit. Fraza intermediară nu este fără rost, structural vorbind: Virtutea prosperităţii este cumpătarea, virtutea restriştei este tăria sufletească, care e, în morală, virtutea cea mai eroică. Ne interesează numai primele două propoziţii, a treia constituind apendicele apreciativ al celei mijlocii. Subiectele lor sunt antitetice, pe când numele predicative sunt: 1. o parte dintr-o sferă noţională, 2. sfera însăşi, căci ‘cumpătarea’ e un aspect al ‘tăriei sufleteşti’.
Astfel, cei doi termeni antonimici sunt, de fapt, egali cu unul şi acelaşi lucru (într-unul din cazuri apărând într-o formă caracteristică). Atunci, bineînţeles, nu mai este vorba despre o antonimie.
E remarcabilă această autodesfiinţare a antonimiei, cu atât mai mult cu cât ea ne călăuzeşte către o dihotomie-antonimică: Prosperitatea este binecuvântarea Vechiului Testament, restriştea este binecuvântarea celui Nou. 
Dacă în fraza precedentă atributul masca antonimia, în cazul de faţă el devine membru al grupului subiectului, subiect el însuşi. Dacă al doilea termen al egalităţii era exprimat prin cuvinte deosebite denumind noţiuni aparent deosebite, acum este exprimat prin acelaşi cuvânt, determinat atributiv numai aparent deosebit. De ce doar aparent? Noul Testament este continuarea Vechiului Testament , legea nouă împlineşte legea veche. Astfel, cele două sunt două aspecte ale Cuvântului.
Aşadar,
Prosperitatea = Binecuvântarea Vechiului Testament 
Restriştea = Binecuvântarea Noului Testament 
dar
Vechiul Testament + Noul Testament = Cuvântul 
deci
Binecuvântarea Cuvântului conduce la Prosperitate şi la Restrişte 
De altfel, fraza analizată continuă explicarea Noului Testament care înseamnă o mai mare favoare divină şi este o manifestare mai limpede a bunăvoinţei lui Dumnezeu. “Mai mare” şi “mai limpede” fac din cele două Scripturi una singură, o singură binecuvântare cu două aspecte opuse, care sunt şi simultane, Cuvântul necunoscând Timpul sau, dacă vreţi, deoarece ‘împlinirea’ Vechiului Testament îl actualizează în Prezent.
Dezvoltarea eseului insistă semnificativ asupra dihotomiilor-antonimice: Prosperitatea nu este lipsită de multe temeri şi supărări, iar restriştea nu este lipsită de mângâiere şi speranţe. 
Reluând, structura stilistică pe care am denumit-o dihotomică-antonimică desemnează un singur obiect cu două aspecte simultan opuse Într-unul mor, dar în mai mulţi trăiesc [John Fletcher, A Dying Husband’s Farewell]; în cazul de faţă avem de-a face cu două manifestări antitetice ale unuia şi aceluiaşi personaj. Am descoperit structuri similare arhitectonice pe care le-am denumit ‘situaţionale’ . Conchidem că ne aflăm în faţa unor manifestări neobişnuite ale gândirii; ele trădează o acceptare de către conştiinţa noastră a unei realităţi cu două chipuri; acceptarea pare a avea loc în anumite momente ‘de derută’, cum o consemnează limbajul uzual.
Cum de este posibil mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii, acela care guvernează astfel de structuri? Pentru a izbuti să răspundem la această întrebare se cuvine să ne reamintim un capitol elementar al gramaticii. Timpul Prezent al Modului Indicativ este formulat prin două aspecte: Prezentul Nedefinit (‘pământul se învârteşte în jurul soarelui’), care certifică o acţiune repetată într-o perioadă lungă de timp (în exemplul dat, conştiinţa noastră percepe Nelimitarea ca Eternitate) şi Prezentul Progresiv sau Continuu (‘tocmai mănânc’, ‘je suis en train de manger’, ‘I am eating’), certificând acţiunea desfăşurată în momentul vorbirii, puţin (sau mai mult) înainte şi după acest moment. Or, aceste două aspecte simbolizează, în spiritul vorbirii, două realităţi ale raţiunii, existenţa fiind o Însumare Nedefinită de Momente Progresive ale Trăirii.
Să ne închipuim că avem în faţa ochilor o linie imaginară orizontală reprezentând Trăirea. Momentul Prezent al Trăirii progresează, să zicem, de la stânga la dreapta. Prin această progresie, trăirea devine, pentru privitor, o însumare nedefinită de Momente Prezente; Momentele rămase la stânga (pentru privitor, ele sunt nediferenţiate de Momentul Prezent al Trăirii ori de cele de la dreapta lui), pentru conştiinţa receptând Momentul Prezent al Trăirii ca fiind parcurs de sine, devin Trecut; adică (m = Momentul Prezent al Trăirii; numerotarea se face invers: de la Momentul Prezent al Trăirii înapoi, spre stânga): Trecutul = – m 1 + (- m 2 ) + (- m 3 ) + …(- m n ).  Partea din dreapta Momentului Prezent al Trăirii este, în potenţial, Viitorul (pentru aceeaşi conştiinţă).
În consecinţă:
Trecutul = – Prezentul
Viitorul = Non-Prezent (aleatoriu).
Simţul realităţii prezente ne dă posibilitatea de a ne situa în Momentul Prezent al Trăirii. Memoria actualizează Trecutul, suprapunându-l Momentului Prezent al Trăirii. Imaginaţia actualizează Viitorul, suprapunându-l peste Momentul Prezent al Trăirii. Deci, Memoria şi Imaginaţia sunt forţele care concură la definirea Momentului Prezent al Trăirii. Dar, niciodată Viitorul actualizat nu se va suprapune Trecutului actualizat, în Momentul Prezent al Trăirii (cel puţin în măsura în care procesul poate fi conştientizat). Nu putem realiza această suprapunere, ele fiind două lumi netangente. Trecutul este Prezent trecut. Viitorul este ceva care a putea deveni şi Prezent. În schimb, Viitorul actualizat (adică ‘visările’, planurile, ‘perspectivele’ etc. din limbajul curent) poate deveni, printr-o stranie mutaţie pe care am dori s-o analizăm cu alt prilej, Fals Trecut (eventual şi ‘actualizat’), ceea ce are loc când ne povestim nouă înşine sau celorlalţi (fantazare, mitomanie) amintiri neautentice: ne povestim trecutul aşa cum ar fi putut fi (Peer Gynt, Falstaff). Deci, în general, Momentul Progresiv al Trăirii este când dublat de Viitorul Actualizat, când de către Trecutul Actualizat. Din punct de vedere al conştiinţei, această actualizare face ca, respectiv, Trecutul sau Viitorul să aibă mai-mai aceeaşi intensitate ca şi Momentul Prezent al Trăirii. Există clipe (şi ele nu sunt rare!) când trăirea actualizată este mai pregnantă decât realitatea prezentă (aplicaţiile în sexologie sunt de importanţă majoră).
Mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii este acela care sesizează şi utilizează ca unitate de raţionament tocmai acest cuplu al Momentului Prezent al Trăirii + Trecutul (sau Viitorul) actualizat. 
Prin transfer, orice obiect al gândirii poate astfel apare în lumina întunecoasă a zguduitoarei explicaţii: este şi nu este (Prezent + (- Prezent) sau(Prezent + Non-Prezent).
Manifestările mecanismului gândirii dihotomice-antonimice. 
Structurile dihotomice-antonimice sunt: a) de limbaj; b) de comportament; c) situaţionale. Ele pot fi: 1. inconştient; 2. conştiente şi involuntare; 3. conştiente şi voluntare . Ele mai pot fi deduse de către raţiune (Hamlet constatând structura dihotomică-antonimică comportamentală a mamei sale), ori induse de către subconştient [ Eseul XXXI, Despre bănuială de Fr. Bacon] sau de către altă persoană (Iago inducând mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii). In privinţa calităţii, pot fi: negative : Flaminco, personajul machiavelic din Diavolul alb de John Webster [Diavolul alb sau Vittorie Corombona, în rom. de Dan Duţescu, in vol. Teatrul Renaşterii Engleze, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1964, vol.II,, p.399-546], discută cu sora sa, Vittoria, de faţă cu soţul acesteia, Camillo. O face la îndemnul celui din urmă, pasămite pentru a o convinge să revină în patul conjugal. De fapt, el îi vorbeşte despre apropiata întâlnire cu ducele, amantul ei. Obiectul cuvintelor sale este Camillo (pesimismul menţionat în definiţia din capitolul anterior este corectat de grotesc): Un cărturar neîntrecut (aparte), cu capul plin de creieri de viţel fierţi fără mintă, vine cu genunchii plecaţi să te roage de adăpost pentru noapte (aparte), vine târâş etc. Tot în privinţa calităţii, structurile dihotomice-antonimice pot fipozitiveDu-i zarurile-acestea de argint:/ Cu ele ne jucam de-a sărutarea/ şi câştigam, pierzând, şi el, la fel;/ Trimeată-mi Jupiter asemeni pierderi![***Arden din Feversham, I, 1, Alice, in vol. Teatrul Renaşterii Engleze, op.cit. p.281-378]. Din punct de vedere afectiv, dihotomia-antonimică negativă poate fi acceptată sau respinsă de către conştiinţă. Iar dacă este acceptată, cumpănindu-i intensitatea, poate fi malignă sau benignă.
Acum ne putem reîntoarce la Eseurile lui XXIV. 
Despre schimbări (p. 83-84) Bacon.
Am distins stări dihotomice-antonimice în care simultaneitatea aspectelor contrastante era caracteristica esenţială şi care, prin aceasta, vădeau un moment de criză a conştiinţei şi, de asemenea, stări dihotomice-antonimice în care Timpul distingea când un aspect, când celălalt.
Eseul XXIV tratează tocmai despre rolul Timpului în acest din urmă caz. Fraza iniţială surprinde viziunea obişnuită asupra vieţii, aşa cum apare ea la majoritatea oamenilor, în cele mai numeroase cazuri: după cum puii vieţuitoarelor sunt la început informi, la fel se întâmplă şi cu toate schimbările(putem citi: aspectele lucrurilor, ‘schimbările’ fiind trecerea de la un aspect la celălalt, care sunt copiii timpului , după cum se încheie fraza). Or, Timpul, în concepţia verulamiană, schimbă lucrurile în rău ; de aceea este utilă inovaţia (schimbarea). Dar, lucrurile noi nu se potrivesc aşa de bine ca cele vechi şi, cu toate că ajută prin utilitatea lor, totuşi ele tulbură prin nepotrivirea lor. Totdeauna ce este nou îmbu- nătăţeşte situaţia unora şi o înrăutăţeşte pe a altora. Aceasta este una dintre raţiunile pentru care structura dihotomică-antonimică a schimbării este cântărită de către Bacon cu o recomandare dihotomică-antonimică: inovaţia, fără să fie respinsă, să fie totuşi privită ca ceva suspect.
Eseul este interesant prin aceea că descrie concluzia firească (echilibrată) a Momentului Prezent al Trăirii şi depăşirea crizei dihotomice-antonimice. Observaţiile sale ne îndreaptă către concluzia că ‘schimbarea’ are o structură dihotomică-antonimică revelabilă prin implicarea Timpului. Conştiinţa este obligată să opereze cu o logică dihotomică-antonimică. Aceasta durează o clipă, după care, urmând opţiunii, se trece iar la folosirea logicii uzuale. Tensiunea ultimei fraze citate se descarcă imediat în următorul fragment care limpezeşte tocmai procesul acestei mutaţii de la logica dihotomică-antonimică la logica uzuală (o nouă schimbare ): cum spune Scriptura, să facem o oprire pe calea cea veche şi, apoi, să privim în jurul nostru şi să aflăm care este calea cea bună şi dreaptă şi după aceea să mergem pe ea.
Aceasta este cheia folosirii gândirii dihotomice-antonimice: disocierea structurii dihotomice-antonimice într-o structură antonimică, alegerea unuia dintre cele două aspecte şi adoptarea lui fără vreo nouă actualizare a celuilalt aspect (devenit ‘trecut’). şi tocmai această cheie i-a lipsit lui Othello, dar a ştiut-o folosi Leonardo da Vinci.
VI. Despre simulare şi disimulare (p. 27-30). Deoarece pomeneam rolul nefast al gândirii dihotomice-antonimice în însăşi viaţa lordului cancelar, ne vom strădui să aprofundăm influenţa ei asupra mentalităţii omului politic. Acesta este, prin definiţie, în epoca respectivă (dar şi oricând), un om ascuns. Bacon, cel mai sagace observator al veacului său şi, în acelaşi timp, mintea cea mai bine organizată din acele vremuri, a izbutit să limpezească tertipurile celui din urmă: Există trei trepte ale acestei tăinuiri şi ascunderi de către un om a eului său. Cea dintâi este închiderea în sine, discreţia şi tăcerea, când omul nu dă nimănui prilejul să vadă ori să ghicească ce este el; a doua, disimularea, în sens negativ, când omul lasă ca, din înfăţişarea şi din vorbele sale, să se înţeleagă că nu este ceea ce este de fapt. Iar cea de-a treia treaptă, simularea, în sens afirmativ, când omul înadins şi în mod hotărât, se preface şi caută să dea impresia că este ceea ce de fapt nu este. 
Paragraful beneficiază de un comentariu lung din care dorim să extragem, în continuare, anumite completări ce ni se par revelatorii:
Despre discreţie: a) oamenii discreţi ajung să afle (…) multe lucruri. b) Este o mare slăbiciune şi înseamnă să te trădezi, dacă dai în vileag ce ai  în suflet, prin expresia figurii tale. c) Cel ce vrea să fie discret trebuie să fie prefăcut într-o oarecare măsură. 
Despre disimulare: disimularea este coada sau trena discreţiei.
Despre simulare: obiceiul simulării necontenite (…) este un viciu care provine fie dintr-o fire făţarnică sau care este fricoasă, fie dintr-o minte care are anumite defecte mari, ceea ce îl face pe om – deoarece el trebuie neapărat să le ascundă –  să practice simularea şi în privinţa altor lucruri, ca să nu piardă cumva deprinderea. 
Va să zică, scopul discreţiei (în afară de cel de autoapărare, pomenit şi el în comentariu) este să obţii încrederea celorlalţi; discreţia necesită o strictă supraveghere morală şi fizică şi o oarecare prefăcătorie, care este disimularea. Firea făţarnică, cea fricoasă, ori anumite necesităţi obiective, pot impune simularea continuă care, dacă ne este permis, este o dublă discreţie. Adică:
Disimulare: ARĂŢI CĂ NU EŞTI CEEA CE EŞTI.
Simulare: ARĂŢI CĂ NU EŞTI CEEA CE EŞTI & ARĂŢI CĂ EŞTI CEEA CE NU EŞTI.
Mai clar, hoţul, disimulând, ascunde că este hoţ; simulând, nu numai că ascunde a fi hoţ, dar te convinge că este omul legii.
Dar aceasta înseamnă că simularea face ea însăşi parte din trena discreţiei.
Într-adevăr, din foloasele simulării şi disimulării discutate mai departe de sir Francis, desprindem aceste idei:
1) să adoarmă pe adversari ca să-i surprindă; 2) să-ţi asiguri o retragere onorabilă; 3) să descoperi mai lesne ce gândeşte altul.
Remarcăm că ele corespund, în ordine inversă, celor trei trepte ale ascunderii de sine. Respectiv: 1) simulării, 2) disimulării şi 3) discreţiei.
Trei neajunsuri sunt semnalate, dar, ciudat, ele nu mai ascultă toate de acelaşi criteriu. Primul dintre ele le asumă ca manifestări ale temerii: ceea ce (…) împiedică săgeţile să ajungă la ţintă . Următoarele neajunsuri ni se par a semnifica două nuanţe ale unuia şi aceluiaşi rezultat: I – că abat şi tulbură gândurile multora care, altminterea, poate s-ar fi alăturat unui om, ceea ce îl face pe acesta să meargă aproape singur spre ţelurile sale ; II – îl lipseşte pe om de unul dintre cele mai însemnate mijloace de acţiune, anume creditul şi încrederea . Forţând puţin spusele lordului, în cadrul celui dintâi neajuns ni se vorbeşte despre teama simulantului ori disimulantului; în cazurile 2 şi 3, despre teama pe care o provoacă ei în jurul lor.
Să observăm acum fraza de încheiere: Cea mai fericită îmbinare este aceea de a întruni reputaţia de francheţe, obişnuinţa discreţiei, capacitatea disimulării, când este cazul, şi aceea a simulării, dacă nu există nici o altă soluţie . Cum trebuie să apară francheţea noastră, în lumina spuselor filosofului cancelar? Numai ‘ca o reputaţie'; cu alte cuvinte, personal, nu suntem implicaţi; este doar o părere a celorlalţi despre noi (ceea ce nu ne obligă să fim pe măsura acestei opinii). Dar discreţia? Trebuie să fie ‘o obişnuinţă’. Suntem datori să ne educăm în vederea dobândirii ei. Deci este un dat necesar personalităţii. Dar disimularea şi simularea? Cu ele te naşti. Sunt capacităţi, talente. Gânditorul nu face deosebiri între ele: una s-o foloseşti când este cazul, cealaltă – dacă nu există nici o altă soluţie: Este acelaşi lucru, cu o diferenţă de intensitate.
Am preferat să lămurim ceea ce înţelege Francis Bacon prin discreţie, disimulare şi simulare înainte de a afla când le socoteşte utile a fi puse în practică. Dacă un om are o asemenea pătrundere a minţii încât poate să discearnă ce trebuie să arate pe jumătate, şi anume cui şi când (calitate care este, în adevăr, trebuitoare şi în viaţa publică şi în cea privată, după cum bine spune Tacitus), atunci deprinderea disimulării este pentru el o piedică şi o scădere. Dar dacă un om nu poate să ajungă la un asemenea grad de discernământ, atunci nu-i rămâne decât să fie ascuns, să fie un prefăcut. 
Lăsând la o parte faptul că diferenţa dintre abilitate şi grupul celor trei nu mi se pare suficient de clarificată în acest text, interesant pentru mentalitatea eseistului este că alte soluţii pentru om nu găseşte: ori să arate pe jumătate lucrurile sale (şi nu oricui, nici oricând), ori să fie ascuns, să fie un prefăcut. 
Pentru a fi convinşi că altfel nici nu se poate, conform celei mai perfecte arte retorice, ni se dă şi următorul exemplu menit să ne asigure: Fără îndoială, oamenii capabili de totdeauna au avut cu toţii un fel de a se purta deschis şi fără ascunzişuri şi o reputaţie de corectitudine şi de oameni care spun adevărul; dar ei erau ca nişte cai bine dresaţi, căci ştiau foarte bine când trebuie să se oprească, ori să schimbe direcţia: şi în unele ceasuri, când ei socoteau că situaţia impunea cu adevărat disimularea, dacă recurgeau atunci la ea, se întâmpla că părerea dinainte răspândită peste tot, despre buna lor credinţă şi despre comportarea lor neprefăcută, îi făcea să fie priviţi aproape fără nici o bănuială. 
Şi, dacă ar fi gândit altfel, cum ar fi ajuns Bacon în fruntea ţării, într-o epocă în care rafinamentul intrigilor politice atingea o culme neegalată vreodată. El fusese pregătit pentru acest joc al inteligenţelor interesate în glorie, avere şi putere, înainte de a deveni puber. O trudă de o viaţă l-a antrenat să învingă (deşi, la capătul drumului, s-a dovedit un trist învins). Or, în acest joc nu poate învinge (este adevărat) decât abilul şi prefăcutul.
Thomas Morus, înaintaşul său, scria în acelaşi ton. Să urmărim rândurile lui, descifrând printre ele comportamentul politic dictat de către acelaşimecanism dihotomic-antonimic al gândirii. Autorul, stând de vorbă cu Rafael Hythlodeus, deplânge atitudinea retrasă a celui din urmă. Argumentează că oamenii înţelepţi s-ar cuveni să-şi pună experienţa la dispoziţia regilor şi a popoareleor pe care aceştia le conduc. ExploratorulUtopiei acceptă, sub forma unei glume didactice, rolul de sfetnic la Curtea Franţei:
Ce hotărâri trebuie să luăm, până una-alta, faţă de Anglia? Trebuie totuşi să se înceapă neapărat înfăptuirea unei păci cu ea şi cu legături cât mai puternice să strângem vechea alianţă dintre noi, care şchiopătează mereu; să-i numim prieteni, dar să-i bănuim duşmani [parcă îl auzim vorbind pe lordul de Verulam] ; să avem pe scoţieni ca o santinelă cu mâna pe armă, gata la orice nevoie, şi dacă englezii ar face o mişcare, să poată fi asmuţiţi numaidecât împotriva lor; în acest scop, să întreţinem, în taină fireşte – căci tratatul ar opri una ca asta – un nobil de frunte surghiunit, care să pretindă că lui i se cuvine tronul acestui regat, pentru ca, prin el, să ţinem în frâu, cum ţii ulciorul de toartă, pe principele de pe tron, în care nu te poţi încrede [Thomas Morus, Utopia, trad. de Elefterie şi Şt. Bezdechi, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958, Cartea I, p.68 ].
Ce bine se potriveşte acestui comportament concluzia lui Francis Bacon cu privire la teama mocnind în simulant şi la cea răspândită în jurul său, ca cerneala unei caracatiţe. Căci nu frica este ea aceea care ne impune să-i bănuim vrăjmaşi pe cei numiţi prieteni? Şi nu datorită aceleiaşi temeri se iau atâtea măsuri pentru a speria? Iar partea cealaltă, văzând această comportare cu îndoit (şi îndoielnic) mesaj, nu se teme la rândul ei şi nu e impulsionată să impună înfricoşarea primei părţi?
Atitudinea politică dihotomică-antonimică nu se manifestă numai pe plan extern. Aceeaşi duplicitate apare şi în raporturile dintre monarhie şi camarila ei, pe de o parte, iar supuşii, pe de alta.
Să zicem că sfetnicii, împreună cu regele chibzuiesc asupra mijloacelor de născocit pentru a aduce mai mulţi bani în visteria ţării. Dacă unul dă sfatul să urce valoarea banilor, când regele are de făcut vreo plată şi, dimpotrivă, s-o scadă, când e ceva de primit, în aşa fel încât să-şi poată plăti multe datorii cu bani puţini şi să primească mulţi pentru puţinul ce i se datorează, dacă altul dă sfatul să se pună la cale un aşa-zis război şi zmulgând sub acest cuvânt, închipuit, biruri de la poporul său, poate după strângerea acestora să încheie pacea, bineînţeles rânduind şi slujbe la biserici, ceea ce îl va înălţa în ochii prostimii ca pe un domnitor cucernic, care cruţă sângele supuşilor săi (p. 69-70).
Astfel de moravuri ale unei Anglii, în care turmele […] de oi […] pe oameni îi înghit de-a binelea, iar ogoarele, casele şi satele le nimicesc şi pustiesc (p. 55, tot paragraful respectiv se bizuie pe dezvoltarea unei metafore ironizante, de coloratură dihotomică-antonimică), nu puteau sugera unui om de stat ca Bacon alte concluzii decât cele analizate în eseul Despre simulare şi disimulare . De ce am discutat, însă, această temă, comună celor doi mari moralişti, în cadrul teoretizărilor asupra mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii? Pentru că simularea şi disimularea dezvăluie, în conştiinţa receptorului care le descoperă, un al doilea aspect al realităţii, în principiu opus celuilalt. Dihotomiile-antonimice propuse aici de lordul Bacon suntdeduse şi negative; disimularea e, în general, benignă, iar simularea – malignă.
Deoarece, în repetate rânduri ne vom reîntoarce la comportamentul omului cu mască sau travestit, atragem atenţia că în acest eseu a fost prezentată esenţa numitelor comportamente.
XXI. Despre amânări (p. 76-77). Una dintre armele celui ce ştie a se folosi de gândirea dihotomică-antonimică este că poate alege momentul acţiunii. Nu orice moment este un prilej fericit pentru ea. Fiindcă viziunea dihotomică-antonimică a realităţii, cenzurată de timp, îţi crează posibilitatea opţiunii. Acest caracter dihotomic-antonimic este sugerat de citatul din Phaedrus, prezent în a treia frază a eseului: Ocazia întoarce partea cheală a capului, după ce a prezentat-o pe cea din faţă, acoperită de păr, şi n-o mai poţi prinde. şi mai importantă decât sugestia este evidenţa sciziunii înlesnită de timp. Că Francis Bacon îmbrăţişează acest punct de vedere e limpede din dezvoltarea pe care o dă frazei: sau, în orice caz, ea întinde mai întâi urciorul cu toarta spre tine, iar apoi ţi-l oferă cu partea cealaltă, având numai umflătura, de care este greu să apuci.
Iată, deci, metafora verulamiană prezentând chipul realităţii râvnite: ceva cu două feţe; una accesibilă, cealaltă, ba.
În continuare, diluând ideea, după necesităţile temei tratate, în aceea îndeobşte cunoscută sub numele ‘conflictul dintre esenţă şi aparenţă’, el coboară conceptul realităţii cu două aspecte simultan opuse la aplicaţii practice: Primejdiile nu sunt mai mici dacă par să fie mici.
XXII. Despre şiretenie (p. 77-81). Inţeleg prin şiretenie o înţelepciune rea (sinister) sau strâmbă ( crooked) , debut ambiguu, ce ne reţine atenţia. Din dezvoltarea care urmează suntem edificaţi că în şiretenie excelează acela putând jongla cu gândirea dihotomică-antonimică, căci sunt mulţi oameni înţelepţi care au inima ascunsă şi chipul lesne de pătruns. 
Ne sunt înfăţişate câteva dintre metode: când vrei să obţii la iuţeală din partea cuiva un anumit lucru, să-l ţii de vorbă despre altceva, pentru ca să nu fie cu prea mare băgare de seamă la ce urmăreşti şi să nu se împotrivească cumva . Nu este aceasta atitudinea lui Iago, când laudă în faţa lui Othello cinstea lui Cassio, pentru a-i scoate curând în evidenţă ‘desfrânarea’ şi implicit posibilitatea coexistenţei chipului smerit şi pur cu o inimă înşelătoare?
Dacă o persoană vrea să împiedice acceptarea unei propuneri, pe care se teme ca altcineva să n-o facă în chip dibaci şi cu succes, să se arate că-i doreşte izbânda şi să facă el însuşi această propunere în aşa fel ca să fie respinsă.
Ceea ce poporul român surprinde în sintagma ‘un om cu două feţe’ rezumă admirabil psihologia celui apt să jongleze cu mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii.
Şiretlicurile expuse de eseist cad în cascadă:
În chestiunea în care cineva nu vrea ca persoana lui să apară, se foloseşte şiretlicul de a împrumuta numele lumii, zicând, de pildă: lumea spune sau: umblă vorba că. 
Am cunoscut pe cineva care, când alcătuia o scrisoare, punea ce era mai important în post-scriptum, ca şi cum ar fi fost vorba de o chestiune secundarăetc.
Încheierea eseului sintetizează aceste manevre: Unii îşi fac o situaţie mai curând prin înşelarea altora şi (…) prin tragerea lor pe sfoară decât prin folosirea unor căi sănătoase. 
Înşirarea celor de mai sus nu ne foloseşte numai pentru precizarea mijloacelor folosite de şireţi ci, de asemenea, pentru a arăta că minciuna (prezentarea eronată a realităţii), odată acceptată de către receptor, dihotomizează-antonimic realitatea. Dar realitatea nu poate fi decât ceea ce este. O realitate falsă nu există. şi totuşi, pentru cugetul receptorului ea există.
XXVI. Despre înşelăciunea aparentă (p. 86-88). Reluând o temă dragă lui Platon ( PROTAGORAS ), Apostolului Pavel (TIMOTEIU, lui Aulus Gellius (NOCTES ATTICAE), lui Montaigne (ESEURI, I, 31), Francis Bacon debutează în acest cuvânt cu o paralelă între două popoare: S-a susţinut că francezii sunt mai inteligenţi decât par să fie, iar spaniolii par mai înţelepţi decât sunt de fapt , formulare contrastând esenţa cu aparenţa, variantă, după cum am văzut, a viziunii dihotomice-antonimice asupra realităţii. Părând a se îndoi de această opinie cu caracter prea general şi greu verificabil, filosoful se arată categoric în aplicarea ei la cazuri individuale (nelegate de neamuri, bineînţeles), oameni care simulează înţelepciunea. Metodele lor sunt asimilate unor cristale magice întrebuinţate de ei pentru a face ca suprafeţele să pară corpuri care au adâncime şi volum.
În exemplele date, gândirea dihotomică-antonimică se manifestează sub toate cele trei aspecte: de limbaj (alţii cred că se impun spunând vorbe mari şi fiind categorici), de comportament unii se servesc de mimică şi gesturi şi sunt înţelepţi prin semne, (…) se prefac că dispreţuiesc sau că iau prea puţin în seamă orice depăşeşte capacitatea lor (…), asemenea oameni găsesc în toate dezbaterile că este comod să adopte o atitudine negativă),situaţional (nu vor să-şi arate marfa decât în semiobscuritate).
Rezultatul eforturilor acestora este câteodată răsplătit. Oamenii înţelepţi numai în aparenţă pot izbuti să dobândească un nume bun. 
XXXIX. Despre deprindere şi educaţie (p. 129-131). Observaţia care urmează surprinde o comportare deosebită de cum s-ar fi potrivit urzelii ţesută în spatele ei. Gândurile oamenilor urmează în mare măsură înclinaţiile lor; spusele lor urmează învăţătura şi părerile primite dinafară; faptele lor sunt însă aşa cum s-au deprins să acţioneze. Aparent, în această primă frază se discută trei categorii. De fapt, sunt numai două, spre cinstea marelui filosof care se dovedeşte încă o dată deosebit de modern, asimilând ‘spusele’ şi ‘faptele’ unei singure categorii (azi am spune: aceea a ‘manifestării’).
Dovada însumării acesteia ne-o aduce penultimul paragraf. De bună seamă, deprinderea cea mai desăvârşită este aceea care începe a se forma în anii tineri: aceasta numim noi educaţie, care nu este în adevăr, decât o deprindere timpurie. Astfel, vedem, la învăţarea limbilor, că glasul se adaptează la toate rostirile şi sunetele mai lesne la tinereţe decât pe urmă, după cum articulaţiile sunt mai mlădioase atunci, supunându-se la tot felul de exerciţii şi mişcări. 
Aşadar, autorul semnalează că omul-unitate are trăiri lăuntrice – individuale – şi trăiri exterioare – sociale, distincte. Imperativele care domină cele două categorii nu le pune pe poziţii antagonice continue. Se poate întâmpla ca înclinaţiile bune să coincidă cu deprinderile cauzate prin educaţie (învăţătură sau exemple), după cum se prea poate ca învăţătura sau exemplul rău să forjeze deprinderi în spiritul unor înclinaţii către rău, existente anterior. Istoria curentă a indivizilor neagă faptul că aceste coincidenţe s-ar petrece des, ori că ar acoperi totalitatea personalităţii unui om. De aceea ne îngăduim să citim în fraza de debut a eseului o implicare adversativă, deşi ea nu e specificată. şi nu este specificată pentru că Bacon urmărea să discute educaţia ca deprindere, iar nu ca altceva.
Aceasta nu l-a împiedicat să se lase furat de spiritul mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii şi să noteze aforistic schiţa complexă a trărilor disjuncte de comportări, indiferent de faptul că nu a mai dezvoltat decât unul dintre termeni.
Propoziţia întâi rămâne un strigăt de alarmă, o umbră de teamă apăsând asupra întregului text ulterior: Gândurile oamenilor urmează în mare măsură înclinaţiile lor. Insistenţa asupra formării deprinderilor (Se pot da numeroase exemple care arată puterea obiceiului, atât în privinţa sufletului cât şi în privinţa trupului. Aşa că, deoarece deprinderea este principalul diriguitor al vieţii omului, trebuie ca oamenii să caute pe toate căile să dobândească deprinderi bune) vădeşte, implicit, dihotomia-antonimică a personalităţii, în viziunea baconiană. Prin mijlocirea obiceiului, educaţia îl formează pe om să acţioneze altfel de cum gândeşte, pare a sugera iluminatul renascentist. Or, sub dominaţia comunismului acest adevăr a atins o culme nebănuită vreodată.
I. Despre adevăr (p. 15-17). Cel dintâi eseu al volumului (poziţie privilegiată şi sub semnul căreia bănuim a sta întreaga suită de meditaţii) debutează cu cuvintele: Ce este adevărul? a întrebat Pilat cu ironie, fără să aştepte vreun răspuns. Ultima frază a penultimului paragraf sună: Căci minciuna înfruntă pe Dumnezeu. Iar eseul se încheie cu: Atunci când va veni Hristos, El nu va găsi credinţă pe pământ
Dacă cele ce se afirmă într-un eseu de început al unui tom sunt menite să indice limitele ariei care urmează a fi sondată de către raţiune în cursul desfăşurării ulterioare a lucrării, în cadrul acestui eseu însuşi suntem datori, din nou, să scoatem în evidenţă locul de căpătâi (început şi sfârşit) al frazelor citate. Afirmăm că ideea lor este determinantă pentru evoluţia eseului în sine şi dominantă în canavaua gândirii expuse în întregul opului.
Întrebând “Ce este adevărul?”, Pilat presupune mai multe aspecte ale adevărului. De aceea el iscodeşte ‘‘în ironie” şi nici nu crede posibil răspunsul: ‘adevărul este…’. În cazul în speţă nu au existat decât două alternative pentru un răspuns corect. Ele sunt surprinse în propoziţia: “minciuna înfruntă pe Dumnezeu”,  explicată mai jos prin identificarea ‘minciunii’ cu necredinţa’ (“el nu va găsi credinţă pe pământ”). Pilat apare ca prototip al scepticilor care se desfată în nestatornicie şi ţin la minciună în sine, căci un amestec de minciună (cu adevăr) sporeşte întotdeauna plăcerea.

Este minciuna parte a existenţei? urmează să ne întrebăm în chip firesc, după afirmaţia lui Bacon că un amestec de minciună sporeşte plăcerea. E ca şi când ne-am întreba: este minciuna adevăr? După cum reiese din citatele anterioare şi din întreaga dezvoltare a eseului (în care minciuna este pusă la stâlpul infamiei) răspunsul ar fi pozitiv: minciuna este, adică: minciuna există; şi cum adevărul este tot ceea ce există, minciuna este adevăr.
Într-adevăr, când slobozim mintea să cugete: minciuna înfruntă pe Dumnezeu, aceptăm cei doi termeni ca desemnând două existenţe; credem că există; şi totuşi Bacon purcede a nega această credinţă în însăşi dezvoltarea ulterioară a ideii: El nu va găsi credinţă. 
Atât debutul cât şi încheierea eseului se scaldă în aburii vicioşi ai unei păreri dihotomic-antonimice: Ce este adevărul? Adevărul este şi nu este, credinţa e şi necredinţă.
De ce am ajuns la formulări atât de bizare şi vagi, sofistice? Pentru că minciuna înseamnă negarea adevărului, necredinţa – negarea credinţei. Afirmând existenţa (sau adevărul) minciunii, afirmăm negarea adevărului. Prin aceasta nu infirmăm adevărul decât din punct de vedere logic. Din punctul de vedere al conştiinţei înlănţuirea afirmării şi negării înseamnă punere alături şi nu însumare. Iar operaţiunea este una uzuală căci, aşa după cum descrie Bacon, un amestec de minciună sporeşte întotdeauna plăcerea.
Francis Bacon, aici, nu acceptă această viziune dihotomică-antonimică asupra lumii. Dar o semnalează ca existând. Atrăgând atenţia asupra ei în cel dintâi eseu al tomului, o consemnează ca principal adversar, deci ca un mod greşit de concepere a realităţii, dar deosebit de uzitat în epoca sa, pe care este hotărât să-l desfiinţee cu argumentele logice aduse de opera lui.
Importanţa ESEURILOR lui Bacon este că ne mijlocesc cercetarea pe viu a mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii. Chiar dacă lordul este decis să-l combată, analizele anterioare au dovedit că el însuşi îi cade nu rareori victimă. Meditaţiile sale oferă prilejul unic de a diseca o înlănţuire raţională aproape în puritatea actului, lucru pe care îl vom reîntâlni rareori. Dacă exemplele sugerate de el au demonstrat ‘ca în viaţă’ introducerea noastră la teoria mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii, mecanism bântuind elisabetanismul, acesta s-a datorat şi contactului său cu gânditorii italieni. Că Bacon cunoştea pe Telesio, pe Patrizzi şi pe “alţii” din filosofii italieni de pe acea vreme, ne-o arată o frază dintr-o scrisoare a sa catre Baranzano, de la 30 iunie 1622: “Novatores quos nominas, Telesium, Patricium, etiam alios, quos prştermittis, legi” (Am citit pe înnoitorii pe care îi numeşti, pe Telesio, pe Patrizzi, chiar şi pe alţii, pe care îi pui lângă ei). Bacon a cunoscut, de asemenea, personal, pe Giordano Bruno, la Londra, pe la 1583 şi pe Vanini, tot la Londra, în 1612 [P.P.Negulescu, op.cit., vol.II, p.336, nota 1].
Telesio a fost un empiric. Francesco Patrizzi (1529-1597), ucenicul său, a căutat să armonizeze empirismul lui cu platonismul, asupra căruia era dator să susţină prelegeri la Roma, din porunca papei Clemens al VIII-lea. În NOVADE UNIVERSALIS PHILOSOPHIA (Basel, 1591, 1593), sub influenţa neoplatonismului, el face afirmaţii uşor etichetabile ca fructe ale mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii, cum ar fi aceea că lumina, care alcătuieşte conţinutul de căpetenie sau obştesc al universului, răspândindu-se în întreg spaţiul cosmic, nu-şi pierde unitatea în vreun fel. Pentru a pune însă de acord unitatea şi multiplicitatea înfăţişărilor ei, el socoate că ea se cuvine a fi considerată ca fiind, în acelaşi timp, un maximum şi un minimum, ori că sufletele lucrurilor sunt, în acelaşi timp, incorporale şi corporale; unitatea primordială a cauzei prime este, în acelaşi timp, o infinită pluralitate. De aceea cauzei prime nu i se putea potrivi decât numele de “Unomnia” [idem, p.384-387].
În acest nume recunoaştem o structură dihotomică-antonimică artificială, în care cele două nume componente se contrazic unul pe celălalt într-o unitară armonie. O structură similară am întâlnit în tragedia shakespeareană REGELE LEAR , clownul adresându-i-se acestuia cu apelativul:nuncle, în 17 rânduri, după ce se dovedeşte fără putinţă de tăgadă că judecata bătrânului rigă fusese nebunie. Uncle (unchiule, nene, moşule, cu respectivele feminine româneşti: mătuşă, tuşă, maică, mamă, nană) e un apelativ reverenţios. Adăugându-i-se particula negativă (după modelul unor cuvinte ca: never, din everneither, din eithernor, din or ), el devine termen reverenţios-ireverenţios [Mihai Rădulescu, Shakespeare – Un psiholog modern, Bucureşti, Editura Albatros, 1979, “Nuncle” Lear, p.154-172].
Să ne fie îngăduită o întoarcere la Eseul XXIV, Despre schimbări , el confirmând ipoteza noastră că un sistem de gândire banalizat, uzat, devine o suferinţă: Căci răul – dată fiind natura pervertită a omului – are o progresie firească, este din ce în ce mai puternic, în vreme ce binele, fiind ceva silit, este mai puternic la început. Desigur orice remediu înseamnă o inovaţie, şi cel care nu va aplica noi remedii trebuie să se aştepte la noi rele; căci timpul este cel mai mare inovator, şi dacă timpul, prin simpla lui scurgere, schimbă lucrurile în rău, iar înţelepciunea şi chibzuinţa nu le schimbă în bine, care va fi sfârşitul? 
Accepţia termenului rău, aici, o putem considera a fi aceea de degradare prin obişnuinţă, ca opus inovaţiei (schimbării) – temă a eseului. Bacon se situa departe de pesimism. El ar putea fi caracterizat ca un avid de luciditat e. A crezut în posibilitatea progresului şi s-a străduit să creeze metode ca să înlesnească transpunerea lui în realitate, ca să ducă la o accesibilitate (la progres) dirijată.
În continuare, el confirmă observaţia noastră că acceptarea unui nou sistem de gândire disturbă echilibrul conştiinţei. Este adevărat că ceea ce s-a statornicit prin obicei, chiar dacă nu e ceva bun, este cel puţin potrivit; şi lucrurile care au mers multă vreme împreună sunt, ca să spunem aşa, aliate cu cele vechi şi, cu toate că ajută prin utilitatea lor, totuşi ele tulbură prin nepotrivirea lor. Pe lângă aceasta, ele seamănă cu străinii, care sunt mai mult admiraţi şi mai puţin iubiţi.
Desigur, în cazul acestui citat, ca şi al celui anterior, lordul Verulam se referă la acceptarea noului de către societatea contemporană lui. Aceasta nu împiedică aplicarea ideii la problemele psihologice ale individului ci, încă o dată, arată procesul invers, anume că legea psihologică devine lege sociologică. Ultima frază (cea referitoare la atitudinea faţă de străini) descrie starea afectivă a lui Othello, care admira iscusita minte (gândirea dihotomică-antonimică) a lui Iago, dar n-o iubea (căci îi distrugea vechiul tipar de gândire).
Propoziţia: păstrarea încăpăţânată a obiceiurilor este ceva care turbură tot atât de mult ca şi schimbările, rezumă eforturile la care se supunea maurul atunci când mai lupta împotriva invaziei mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii.
O ultimă analogie: ar fi bine aşadar ca oamenii să urmeze, în inovaţiile lor, exemplul timpului însuşi, care inovează, în adevăr, foarte mult, dar domol şi treptat, aproape pe nesimţite. Căci, de altminteri, tot ce este nou e neaşteptat (…); inovaţia, fără să fie respinsă, să fie totuşi privită ca ceva suspect . Spuneam că Othello înnebuneşte deoarece nu izbuteşte să folosească mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii, după canoanele lui; şi nu o face deoarece Iago nu i-a dat timpul necesar deprinderii manipulării acestei noi metode de cunoaştere. Mai mult, Othello s-a lăsat invadat de figurile de stil rezultând din acest mecanism al gândirii, într-o dulce somnolenţă a cugetului său atât de puţin obişnuit cu meditaţia, fără a pune sub microscopul îndoielii (altă metodă de cercetare) noul sistem ce i se oferea.

CAPITOLUL 8
NU SUNT CEL CE SUNT,
a strigat îngerul şi a căzut 

Structurile-cheie au preocupat mulţi shakespeareologi. Formula constituie un bun câştigat definitiv de analiza literară. Asociindu-ne cercetătorului american George Steiner, vom căuta să descifrăm în textura piesei OTHELLO cuvintele-sămânţă din care va rodi tragedia maurului.
Piesele lui Shakespeare au fost descrise ca fiind dezvoltarea anumitor metafore primare. Deoarece cuvintele pe care le-a ales pentru accentuări şi aprofundări au un potenţial enorm, ele conferă acţiunii pieselor sale ordonarea strâns împletită caracteristică lor înşile. Rezultanta complexului numitREGELE LEAR , cu dezvăluirea lumii în lumina haosului elementar, poate fi privită ca dezvoltarea profeţiei Bufonului: anume că Reagan se va purta cu Lear cu omenie (kindly). In acest cuvânt, aproape fără însemnătate, stau la pândă cumplite cimilituri şi înţelesuri de taină. Există omenie (kindness) în omenirea noastră (human kind)? Ce s-ar întâmpla dacă fiecare s-ar purta după firea sa de om (his kind)? Oare Shakespeare, cu sensibilitatea sa categorică la valorile lingvistice, a implicat rădăcina comună a acestor cuvinte, cea care a făcut din kind cuvântul german desemnând copilul? De asemenea, argumentaţia complicată a lui Macbeth, privind acţiunile nefireşti din natură, politica şi comportamentul individual, se află concentrată în replica de la început: “Cinstitu-i nebunesc, iar nebunescu-i cinstit”
Discernământul lui Shakespeare în privinţa motivării umane, teribila intuire a atmosferei istorice, previziunile sale limpezi legate de psihologia modernă (grăuntele freudian din rămasul-bun adresat Cleopatrei de către clown (I wish you well of the worm), toate decurg, în urma unei analize finale, dintr-o înţelegere exhaustivă a posibilităţilor lingvistice. Piesele sale reprezintă tipare de cuvinte folosite cu o totalitate de înţelesuri ordonate [George Steiner, Shakespeare – Four Hundredth, in vol. Language and Silence, New York, Atheneum, 1967, p.208].
Căutând o metaforă primară în paginile lui OTHELLO , am dat peste un alt tip de replică-cheie. Generalul izbucneşte: Să nu mai sufăr! Vreau să aflu!(III, 3, p. 281) [Citatele din piesele shakespeareene sunt preluate din ediţia: William Shakespeare, Opere, ESPLA, 1960].
Întâiul dintre aceste două strigăte (Să nu mai sufăr!) ţâşneşte din pieptul omului-copil (care se perpetuează în noi toţi, indiferent de vârstă şi de evoluţie), din pieptul omului hăituit de dureri, chinuit de condiţia umană, gol şi fără sprijin în faţa intemperiilor sufleteşti fără nume, la îndemâna vitregiilor oarbe ale suferinţei sub zodia scorpionului.
Al doilea strigăt (Vreau să aflu!) irumpe, major, din inima omului matur, călit, stăpân pe destinul său, din pieptul bărbatului care descoperă autodeterminarea şi calea ce duce către ea.
Rândurile de mai sus explică personajul chiar dacă cele două propoziţii imperative sunt analizate separat. Dar exploziile lui Othello fac parte dintr-o structură bipolară unitară. Un geamăt îl lămureşte pe celălalt şi ambele definesc starea cunoaşterii, în general.
Această replică ar putea fi considerată motto-ul Renaşterii, în desfăşurarea ei integrală.
Cunoaşterea poate fi asimilată vieţii înseşi. Cele două noţiuni, judecate în abstract, nu se suprapun. Totuşi, cunoaştere fără viaţă nu se poate concepe. In schimb, ne-am putea imagina anumite stări elementare ale vieţii în care aceasta să apară neînsoţită de un proces simultan de cunoaştere. Cu certitudine, însă, deîndată de avem de-a face cu forme de viaţă cât de cât evoluate, ele sunt caracterizate de cunoaştere. La nivelul uman, cele două noţiuni nu se suprapun din alte motive. Individul are libertatea de a pune accentul pe trăire sau pe cunoaştere, de a menţine sub reflectorul conştiinţei una sau cealaltă.
Suferinţa rămâne indisolubil un element component al cunoaşterii. Dar s-ar putea vorbi despre un stadiu al non-cunoaşterii (există oare un atare stadiu în evoluţia unui om? Nu; totuşi, termenul îl poate înlocui pe cel de cunoaştere anterioară în raport de noua cunoaştere); în această etapă am descoperi o bâiguire, un început de trezire, o conştientizare a îngustimii propriilor limite. Fenomenele menţionate sunt întovărăşite de suferinţă ca de un semnal de alarmă, similar durerii resimţită la apropierea mâinii de flacără. Suferinţa ne şopteşte: ‘Nu ştii. Există altceva pe care dacă l-ai cunoaşte ai fi fericit. Îţi lipseşte ceva. Eşti incomplet. Desăvârşeşte-te.’ Odată porniţi pe drumul cunoaşterii, suferinţa indică trecerea de la un vechi tipar de gândire la unul nou, dezrădăcinarea vechiului tipar de gândire şi implantarea celui inedit; o suferinţă a nedesă- vârşirii; alta a înlocuirii cunoaşterii vechi.
Tiparul de gândire îl concepem ca un complex de habitudini de comportament psihic, dobândite prin educaţie şi autodezvoltare, care în ordonarea lor inevitabilă, cu dominantele specifice şi imperative, impun o anumită reacţie şi numai una; o matriţă psihică, cu caracter fatic (temporar), ce nu îngăduie decât o sumă neschimbată de răspunsuri.
Dezrădăcinarea vechiului tipar de gândire presupune deconexarea din nivelul conştiinţei a conexiunilor existente şi active. Aceste conexiuni nu dispar, ci intră într-o zonă de umbră, lucru ce ne interesează mai puţin, pentru moment. Ce este cert e că această mutaţie se produce cu oarecare dificultate şi vehiculează suferinţă. Fenomenul poate fi urmărit în fiecare dintre noi, observându-ne pe indiferent care treaptă a cunoaşterii ne-am afla (mutaţia de la comunism la trecerea spre democratizare supune mai tot omul la atari suferinţe de înlocuire a tiparelor vechi de gândire – echivalente cu vechea cunoaştere limitată – cu noile tipare). Vom acorda atenţie faptului că deseori suferinţa aceasta e împletită cu bucuria descoperirii noului; din pricina intensităţii acestei bucurii, suferinţa poate trece nebăgată în seamă.
Ineditul implantat se va preschimba, la rândul său, în gândire stereotipă; după care urmează o nouă deşteptare la realităţi surprinzătoare, ce irump însoţite de inseparabila suferinţă. Pentru atletul cunoaşterii, suferinţa este semn bun: ea semnalează trecerea de la o condiţie a cunoaşterii la alta; tot astfel cum febra muşchiulară îl bucură pe gimnast, indicând oţelirea muşchilor. Insă pentru acela care se izbeşte ca un orb, fără voie nici plan, de cunoaştere, suferinţa este o tortură.
Othello era un oaspete obişnuit al câmpului de luptă, dar era un stingherit în războiul nevăzut al cugetului cu realitatea. Generalul nu duce cunoaşterea până la ultimele ei limite (e chiar ridicol ce presupun că ar fi putut face soldatul acesta…), spre deosebire de Hamlet, care o practica. De altfel, maurul n-a conceput nici s-o încerce măcar. El nu se dedică în nici un fel cunoaşterii; în schimb, se închină total vieţii active. Punând trăirea pe primul plan, implicit este dator să cunoască: atât cât să poată supravieţui şi învinge.
Două numai dintre verigile lanţului cunoaşterii sunt prezente în tragedie (ne referim la cazul mirelui negru). Iar ciclul lor este incomplet. Othello nu ajunge la etapa obişnuită cu noul mod de a percepe realitatea, ce îi este oferit pe tavă.
Vechiului tipar de gândire al maurului, Iago îi opune un nou mod de înţelegere a vieţii. Othello nu poate accepta noul Weltanschauung. Preferă să anihileze viaţa însăşi. şi o va face sacrificând-o pe Desdemona, care întruchipa pentru el summum -ul realităţii. In chip precipitat se înlănţuie o verigă secundă a cunoaşterii: pentru a doua oară generalul veneţian află că toate în câte crezuse cu o clipă înainte fuseseră false. Nici de data aceasta nu îşi îngăduie o perioadă de acomodare cu tiparul de gândire cel nou, ci rupe orice legătură cu realitatea, sinucigându-se; căci neînţelegerea realităţii te poate condamna definitiv la nonexistenţă.
Cu alte cuvinte, cunoaşterea anterioară a lui Othello este înlocuită, cu ajutorul lui Iago, de o nouă cunoaştere. Generalul nu se acomodează cu ea, datorită suferinţei de nesuportat şi preferă desfiinţarea simbolică a realităţii. În fapt, realitatea continuă să existe. Maurul păşeşte de la tipul de cunoaştere propus de stegar la o altă etapă a cunoaşterii (echivalentă cu prima treaptă). Suferinţa mutaţiei este atât de intensă încât din nou simte nevoia desfiinţării realităţii. Cum aceasta nu stă în puterile unui om, distruge însuşi receptacolul vieţii (care este, în acelaşi timp, receptacolul suferinţei), adică se omoară.
Textul va constitui singura noastră mărturie în susţinerea celor rezumate mai sus. Iată, faţă-n faţă, cele două caractere ce se vor înfrunta. Iago afirmă despre sine, fără sfială: Mai sunt slugoi smeriţi / Ce-şi îndrăgesc atât de mult robia, / Că-ntocmai ca măgarul la stăpân, / Işi dau şi viaţa numai pentru hrană, / Iar când îmbătrânesc sunt daţi afară. / Aceşti mişei de treabă-s buni de bici. / Dar alţi ce par icoana datoriei / Işi poartă grija, se află doar în treabă, / Cât timp stăpânii-i văd, şi-şi fac un rost / Pe seama lor (I, 1, p. 187). In schimb, chiar şi în viziunea stegarului, Othello este un om drept: Iar maurul oricât nu pot să-l sufăr, / E-o fire-aleasă, dreaptă, iubitoare / şi fi-va, cred, un bun soţ Desdemonei (II, 1, p. 234).
De aceea intrigantul îşi ia măsuri de precauţie; nici un act de prudenţă, necesar apărării sale nu este omis. Deşi-l urăsc deci cum urâm infernul / şi chinurile lui, eu de nevoie / Nalţ însă-n semn de dragoste un steag; / Da-i doar un semn (I, 1, p. 192). In cuvintele sale citim mai mult decât prudenţa: dedublarea personajului care ştie osebi semnul de semnificaţie şi folosi semnul, indiferent dacă îi corespunde calitatea logică a conţinutului sau cea absurdă. La nevoie, deasupra unui suflet cătrănit, stegarul va arbora un zâmbet de fericire, iar fericirea şi-o va ascunde sub un drapel în bernă. Disimularea va fi cea mai mare realizare a vieţii sale.
Generalul – este adevărat, în puţine rânduri, deoarece modestia îl împiedică s-o facă mai des – se lasă şi el intuit: Nu mare lucru ştiu de-această lume, / Afară doar de lupte şi războaie (I, 3, p. 205). Ca să-l înţelegem, se cade să ţinem seama de cavalerismul specific luptelor din vremea când se presupune a fi trăit el, dominate de legi ale onoarei, de necălcat, pe care maurul le cunoaşte din copilărie ( restriştile-abătute / Pe tinerii mei ani ; I, 3, p. 208). Recunoaştem o nostalgie virginală narcisiacă sensibilizată în contrast cu amărăciunea realităţii. Asprimea vieţii de tabără, trăită fără întrerupere de el, a ajuns a fi singurul bun pe care-l posedă şi cu care se mândreşte: obişnuinţa / A prefăcut, în nendurarea ei, / In pat de puf, culcuşul meu războinic, / De fier şi piatră (I, 3, p. 210).
Caracterul acesta monolitic se răsfrânge asupra oricăreia dintre acţiunile sale, îşi lasă amprenta asupra a tot ce face ori hotărăşte. Brabantio, deşi îl înţelege fundamental greşit, simte umbra statorniciei de oţel a lui Othello proiectată asupra jalei stârnită în sine, acordându-i acesteia o armătură inflexibilă (repetăm: înţeleasă anapoda), pe măsura aceluia pe care îl socoteşte vrăjmaş de neiertat: grija obştii / Nu m-a mişcat. Ci numai jalea mea / Ca valul prin zăgaz când dă năvală / şi-acoperă-nghiţind orice restrişte / şi-i totuşi neschimbat (I, 3, p. 203).
Apropiindu-ne de centrul acestui cerc pe care încercăm să-l strângem în jurul personalităţii lui Othello, vom remarca în limbajul său, pe lângă vorbirea directă sau metaforică (dar călcând tot pe o linie dreaptă) şi prezenţa unor elemente contrastante. Sistemul de gândire al lui Othello observă fenomene contradictorii. Maurul se dezvăluie şi cu ajutorul acestui tip simplu de antinomii: E aspru-al meu cuvânt, / Nu-s înzestrat cu blândul grai al păcii (I, 3, p. 205).
Asprimea sa cunoaşte, însă, respectul vârstei şi al experienţei: Nu trageţi spada lucie, că roua / O poate rugini. Decât cu arma, / Mai lesne porunciţi, signor, cu anii (I, 2, p. 198). Dar acest respect nu-l face să-şi uite datoria de militar şi de conducător; fraţii de arme nu şi-i cruţă: Te ştiu, Montano, om cuviincios; / O lume-ntreagă-a preţuit în tine / Măsura, calmul tinereţii tale. / Ai nume bun la cei mai aspri critici. / De ce să-ţi lepezi astfel faima ta, / Să-ţi schimbi renumele pe o poreclă / De zurbagiu la chefuri? (II, 3, p. 245). Onoarea lui devine tăiş de brici: Vinovatul / O dată dovedit, de mi-ar fi geamăn / şi tot m-ar pierde (II, 3, p. 246). Asta pentru că nu se apără pe sine, ci Ordinea, în general. Asprimea lui este dublată de un simţ civic de o mare răspundere: Să tacă-odată clopotul cumplit / Ce bagă-n spaime-acest tihnit ostrov (II, 3, p. 244).
O nouă figură de stil apare în contextul acestor limpezi îmbinări de antonime (aspru – blând; spadă lucie – rugină; armă – ani; om cuviincios, măsură, calm, tinereţe, nume bun, faimă, renume – poreclă, zurbagiu, chefuri; vinovat – geamăn; geamăn – m-ar pierde; clopot cumplit, spaime – tihnit ostrov). Noua figură de stil este înrudită cu antonimia, dar trădează o mentalitate străină lui Othello, un alt tip de gândire (am văzut mai sus că personalitatea lui monolitică percepe antagonismele şi le consideră fireşti; e un războinic pentru care albul e alb, iar negrul este duşmanul lui). O vom numi – aşa cum am mai făcut-o, însă abia acum amănunţim descoperirea noastră -, dihotomie-antonimică, urmând a o redefini mai târziu, după ce ne vom obişnui cu ea şi îi vom înţelege rolul dezvăluitor al multor taine ale Renaşterii. În tragedia discutată, dihotomia-antonimică este produsul minţii lui Iago, produs structurat conform tiparului gândirii sale. Ea este figura de stil specifică stegarului.
Adoptarea noului tipar de gândire de către general se desăvârşeşte într-un singur act, al treilea. Primele două acte ale piesei nu folosesc numai prezentării conflictului şi personajelor, din punctul de vedere al conştiinţei artistice, ci şi contrastării modului de gândire othellian de până la această răscruce, cu cel al lui Iago. “Prea cinstitul” camarad de arme speculează lipsa de cunoaştere a vieţii de care dădea dovadă Othello, temerile şi incertitudinile care întovărăşeau incapacitatea sa de a distinge între aparenţă şi realitate (…). prin greşita lui alegere morală, Othello va trăi pe baza codului lui Iago [Irving Ribner, Conflictul alegerii morale: Othello, in vol.: Shakespeare şi opera lui, Editura pentru Literatură Universală, 1964, p.664].
Atunci când naturalistul francez de Buffon a fost ales membru al Academiei Franceze, în discursul său de recepţie (1753) a declarat: stilul este omul însuşi (p. 17) [Acest citat şi următoarele, după Buffon, Discours sur la style, notice et notes par Henri Guyot, Paris, Librairie M. Hattier (1920)]. Această propoziţie mult citată se referea, în contextul respectiv, la calitatea stilului literar. Noi plecăm de la ipoteza că ea exprimă un adevăr general. Presupunerea se poate întemeia şi pe alte afirmaţii din lucrare: stilul nu este decât ordinea şi mişcarea impusă propriilor gânduri. Dacă le înlănţuim din aproape, dacă le strângem, stilul devine ferm, nervos şi concis; dacă le lăsăm să se urmeze agale şi să nu se întâlnească decât sub zodia cuvintelor, fie ele cât de elegante, stilul va fi difuz şi împiedicat (p. 11). Remarcăm că, plecând de la analiza gândirii, omul de ştiinţă descrie stilul ce o va putea îmbrăca pe aceasta; o face cu certitudinea că unei anumite structuri a raţiunii nu îi corespunde decât o singură haină stilistică.
La fel, pornind de la analiza stilului, vom cunoaşte gândirea unică ce îl însoţeşte. Ideea a fost frecventată şi de gânditorii renascentişti, cum a fost şi Lorenzo della Valle (Laurentius Valla), născut în 1407, la Piacenza, şi, începând cu anul 1431, profesor de retorică la Universitatea din Pavia. El a voit să reformeze dialectica, căutându-i încă o dată sursele în operaţii fireşti ale minţii omeneşti, în logica naturală, ale cărei principii dorea să le descopere prin analiza măiestrelor texte oratorice ale antichităţii, în lucrarea sa DIALECTICAE DISPUTATIONES CONTRA ARISTOTELICOS. O altăDIALECTICAE DISPUTATIONES e tipărită la Veneţia, în 1499. Ea a fost redactată de către germanul Rolef Huysmann (Rudolf Agricola), născut la Baflao, în apropiere de Groeningen, în 1444. Scopurile propuse de autor erau similare acelora ale lui Valla. Aceşti doi filosofi încearcă pentru prima oară o determinare a relaţiei dintre gândire şi retorică. Oricât de depărtaţi sunt de ceea ce încercăm să facem în studiile noastre, salutăm în ei înaintemergătorii antropologiei stilistice, disciplina din care lucrarea de faţă prezintă monografic un subcapitol al subramurii numită stilistica antropologică.
Întorcându-ne la Buffon, într-o concluzie urmând enumerării ‘geniului’, ‘discernământului’, ‘sagacităţii’, şi ale operaţiilor intelectuale promovate de aceste calităţi ale gândirii, prezente în produsul tuturor acestor operaţii ale spiritului (p. 11), adică în opera literară, presimţim aceeaşi latenţă: analizarea produsului (opera de artă) lămureşte operaţiile intelectuale care au dus la elaborarea lui.
Dar aspectele stilistice nu se mărginesc numai la fenomenul limbajului, ci apar şi în comportament, şi în structuri situaţionale, după cum o vom lămuri mai departe. şi pentru aceste cazuri Buffon este un pionier: Aceşti oameni simt cu tărie, sunt afectaţi în aceeaşi măsură, o semnalează viguros în exterior, şi, prin mijlocirea unei impresiuni strict mecanice, ei transmit celorlalţi entuziasmul şi afecţiunile lor. Avem de-a face cu trupul care vorbeşte trupului: toate mişcările participă şi slujesc în mod egal (p. 10).
Aşadar, figura de stil nu apare numai în limbaj ci şi ca figură de comportament şi  situaţională. Ea nu poate fi generată decât de operaţii specificeale gândirii, fiecărei figuri de stil corespunzându-i o operaţie distinctă. Analiza structurării figurilor de stil în limbaj, comportament şi situaţii, poate duce la înţelegerea unor operaţii neelucidate încă ale gândirii. Am văzut că Steiner şi alţii au remarcat faptul că unele opere pot fi considerate o figură de stil amplificată. Dar chiar şi vieţile a mari grupuri umane sunt deseori rezumate prin câte o astfel de figură (poetul trăieşte ‘cu capul în nori’,homo hominis lupus). şi una şi cealaltă trădează forme de cunoaştere deosebite de operaţiile logice, folosite firesc, dar care, educate, ar îngădui omului să îşi lărgească şi înlesnească activitatea cunoaşterii.
Analiza dihotomiilor-antonimice de limbaj din primele două acte ale tragediei shakespeareene ne va îngădui să pătrundem de la bun început până la un mecanism al gândirii ce acceptă un univers cu două aspecte simultan opuse, formulat nu numai de Iago, ci de majoritatea personajelor, cărui univers nu i se opune decât Othello, cel care întruchipează ideea de statornicie şi merit omenesc în sensul cel mai larg [G. Wilson-Knight, Muzica din Othello, in: Shakespeare şi opera lui etc., p.135].
Printre primele replici ale celei dintâi scene se numără una în care Iago se explică: De-l urmez / Nu mă slujesc decât pe mine (I, 1, p. 187). Îşi afirmă tradărea: Ci mă prefac doar pentru scopul meu . Insistă asupra diferenţei dintre aparenţă şi realitate: Ascunsul chip al sufletului meu. Conchide deosebit de limpede: Eu nu sunt cel ce sunt (I, 1, p. 188) 6. Atitudinea şi afirmaţiile nu ne sunt străine, acum că am trecut în revistă atâtea personaje şi întâmplări ciudate din lumea Renaşterii.
Deci, primul om din universul lui Othello, cu care facem cunoştinţă, ne prezintă datele generale ale tiparului dihotomic-antonimic de gândire (care presupune o opoziţie între esenţa şi manifestarea aceluiaşi individ); acest tipar va copleşi, în timp, personajul principal.
Formularea ‘nu sunt cel ce sunt’ este tipic dihotomic-antonimică. Dacă antonimele prezintă două noţiuni sau obiecte distincte şi opuse, dihotomia-antonimică înfăţişează un singur obiect sau noţiune cu două aspecte simultan opuse . Ceea ce caracterizează modul nostru obişnuit de a gândi este capacitatea de a distinge: ‘aceasta nu este aceea’, structură al cărei grad superlativ este: ‘aceasta nu e aceea, este complet altceva, e opusul său’. Astfel, procesele noastre logice ne îngăduie să progresăm, încetul cu încetul, de la lucruri asemenea, la lucruri opuse sau de a trece de la lucruri opuse la cele asemenea. Dar Aristotel remarcă existenţa şi a unui alt tip de gândire: Aşadar, când este vorba de lucruri ce sunt susceptibile de ambele contrarii, aceeaşi opinie şi aceeaşi judecată ajunge să fie adevărată şi falsă, şi se poate ca ea să fie când adevărată, când neadevărată [Aristotel, Metafizica, trad. de S. Bezdechi, Editura Academiei, Bucureşti, 1965, IX, 10, 1051 b, p.301].
Anunţând o altă Renaştere, aceea a culturii armene, care a premers-o cu mult pe cea studiată aici, soarele negru al poeziei armene, Grigore din Nareg, poetul naţional al poporului armean şi unul dintre cei mai de seamă poeţi religioşi ai lumii, Grigore Naregaţi [Vezi Mihai Rădulescu, Grigorie de Nareg (944 sau 951-1003 sau 1010). Consideraţii asupra vieţii şi operei, în “Glasul Bisericii”, anul XXXIII, nr.7-8, 1974, p.690; Nerses Şnorhali (1102-1173) patriarhul-poet şi catolicos al armenilor, exemplu de ecumenist al vremii sale, în “Biserica Ortodoxă Romînă”, anul XCIII, nr. 7-8, 197, p.972. Date cronologice asupra literaturii religioase armene de la început şi până în 1666, în “Ortodoxia”, anul XXVII, 1975, p.201. De asemenea:Civilizaţia armenilor, Bucureşti, Editura Soprt-Turism, 1982] a scris în Cartea Jelaniilor Când eu, ce-acum ritoric sunt şi înrăuritor, / cu pasul mândru şi cu fruntea sus, / întins voi sta, hoit neclintit, / lipsit de grai, / cu mâinile legate, / cu mădulare-nţepenite, / cu buzele închise, / cu ochii tot la fel; // lemn nemişcat, / trunchi ars pe jumătate; // statuie fără simţuri, / icoană mută, / ne’nsufleţită fiinţă; // de milă vrednică privelişte, / nenorocită formă, / lugubru chip; / obraz de plâns, / efigie lamentabilă, / tăcută limbă; / uscată iarbă, / floare vestejită, / trecută frumuseţe / şi lampă stinsă; // piept gol, / pustie inimă, / necrâcnitoare simţuri, / izvor secat; // trup prea livid, / cu măruntaie-n putrejune, / cort dărâmat; // crengi frânte, / -ncheieturi fărmate, / copac tăiat, cu rădăcini fierăstruite; // abandonată casă, / câmp ce a fost cules, / o plantă dezrădăcinată; // prieten ce am devenit străin, / uitată magazie, / muceziciune îngropată, / respingătoare şi abominabilă;  încurcă-lume alungat, / schelet dispreţuit, / zdrobit sub tălpi, / ca tot ce-i josnic![Grégoire de Narek, Le Livre des Prières, trad. (.) par Isaac Kekhichian, a.j., Paris, Les Éditions du Cerf, 1961, 73e Prière, II, p.383-385].
Se discerne cu uşurinţă planul dual al discursului, conform căruia se concepe o disjuncţie fără izbavă între omul de dinainte şi de după moarte, opoziţie pe care ştiinţa nu poate decât s-o nege. Antagonismul insistă asupra poziţiei (verticalitate – orizontalitate), mişcării (pas – nemişcat, legate, înţepenite ş.a.m.d.), personalităţii (ritoric, înrăuritor, mândru, fruntea sus – fără simţuri, mută, demn de milă, nenorocită etc.). şi, pe neaşteptate,acesta devine acela “prieten ce am devenit străin” . Dar acelaşi eminent scriitor spune: De tezaurizezi nenumăratele-mi călcări de lege, / eu voi muri de viu. // De le aduni în inimă, / Eu de pe-acum voi arde, -n foc cuprins, dar fără flăcări   [idem, 78e Prière, III, p. 422]. Se remarcă versul al doilea: o fiinţă care trăieşte şi moare simultan (de fapt, nu aceasta se petrece cu noi, conform celor mai recente date ale ştiinţei, încă din clipa naşterii?); iar în al patrulea stih, focul există şi nu există.
William Shakespeare şi mulţi scriitori ai Renaşterii ‘noastre’ abundă în astfel de structuri dihotomice-antonimice. Dar, să pătrundem în senatul Veneţiei împreună cu generalul.
Un al doilea personaj îşi menţionează neputinţa de a avea o gândire unitară. Desdemona – ea care va cădea victimă mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii dezlănţuit în soţul ei de mai târziu -, sfâşiată, şopteşte: O, nobil tată, / Văd o-ndoită-n faţă-mi datorie (I, 1, p. 209). Trădarea e implicită iubirii. Rămânând alături de părintele său, ea înşeală dragostea lui Othello (în termenii noştri, contactul sporadic cu cel din urmă i-a creat un tipar de gândire osebit de cel anterior – germinat de către tatăl ei. A rămâne alături de părintele său înseamnă a nega noul tipar abia asimilat). Fugind cu maurul, ea refuză datoriile iubirii filiale (cu alte cuvinte, adoptarea totală a noului tipar de gândire şi renunţarea la cel vechi provoacă o suferinţă la fel de intensă).
Plasarea modelului zămislit de mecanismul dihotomic-antonomic al gândirii în gura Desdemonei este deosebit de semnificativ. Iago are pe de o parte rolul de a propovădui, de a impune lumii în care se învârte tiparul dihotomic-antonimic (rol nedemonstrat încă). Pe de altă parte îl are pe acela de a enunţa acest tipar la începutul piesei, ca un diapazon ce dă tonul. Or, Desdemona, în planul afectelor lui Othello, reprezintă întruchiparea păcii, liniştii, portului tihnit în care războinicul îşi caută odihna. In planul piesei, ea va constitui şi piatra unghiulară, dar şi nod al discordiei pentru armonia psihologică a lui Othello. Remarcăm cu uşurinţă că tiparul dihotomic-antonimic odată enunţat de către Iago, este, pe dată, proiectat asupra destinului maurului, asupra preocupărilor sale de gală şi de fiecare clipă, asupra persoanei care primeşte întreaga revărsare a dragostei lui asupra femeii încarnând pentru el realitatea în toată complexitatea ei, întruchiparea vieţii, anume asupra Desdemonei. Ea îşi acordă strunele simţirii în conformitate cu vibraţiile dihotomice-antonimice ale gândirii la care răspunde cea dintâi.
Brabantio, acela care afirmase: cuvintele sunt cuvinte, dihotomie-antonimică implicată de subtextul ultimului cuvânt, îşi încheie şirul replicilor (poziţie de accentuare deloc întâmplătoare: concluzie, summum al celor rostite) cu câteva cuvinte, revelându-se ca cel de al treilea personaj folosind discursul dihotomic-antonimic. Subliniem aceste versuri, deoarece, după cum se va vedea ulterior, ele enunţă o altă idee-cheie, din punct de vedere arhitectonic: Priveşte-o, maure, şi vezi-o bine! / Cum m-a-nşelat, te va-nşela pe tine (I, 3, p. 213). Dincolo de armonia evidentă, confruntarea imagiii virtuale a unei Desdemona caste, prezentă în mintea maurului, cu imaginea aceleiaşi Desdemona, dar trădătoare, înfăţişată ca atare de către propriul său tată, enunţă o dihotomie-antonimică de comportament. 
Cine ar fi putut închide acest cerc vicios al opunerii realităţii sie înseşi, dacă nu Iago? El se străduieşte să precizeze încă o dată poziţia adoptată,prin dublu joc mârşav (I, 3, p. 218).
De foarfecele acestei programări psihologice va fi tăiată legătura ombilicală a lui Othello cu universul cinstit, propriu individualităţii sale. şi tot aceste foarfece îi vor croi şi lui o haină nouă, cu două feţe. Dar anticiparea concluziilor nu este utilă.
Desigur, ultimele cuvinte ale stegarului, ca şi următoarele: Când diavolul la negre rele-ndeamnă / Sub chip de înger mai întâi se-arată (II, 5, p. 252) ne duc cu mintea la masca pe care am văzut-o atât de frecvent folosită în epocă. Dealtfel, teoria măştii în literatura Renaşterii constituie un bun câştigat al criticii. Dar este evident că ea reprezintă un caz particular al teoriei deosebirii dintre esenţă şi aparenţă. Ambele, însă, presupun o realitate cu două chipuri simultan opuse (lucrul nu este implicat de numele teoriilor; în practica analizei, totuşi, aşa apar). Or, aceste două teorii constată o metodă de construcţie literară, fără să pună întrebarea: ce anume face posibilă această metodă? Tocmai mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii este acela care îngăduie născocirea de către individ a unei măşti ce să îi confere un al doilea chip, opus celui autentic; tot el permite discernerea unei aparenţe înşelătoare antitetică adevărului realităţii fără a face corp aparte faţă de acesta. O teorie a măştii nu întregeşte cu nimic imaginea omului despre sine însuşi. O teorie a mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii îi clarifică mişcările psihice datorită cărora se poate inventa masca, rolul social al ei, pericolul şi utilitatea acesteia pentru grup, influenţele şi implicaţiile ei asupra personalităţii şi manifestările sale ş. a. m. d., până la rolul ei în disturbarea echilibrului psihic, fie al purtătorului măştii, fie al celor cu care are relaţii sociale, de muncă, de rudenie, dragoste, amiciţie etc.
Pentru a înţelege modul gradat în care se insinuează această gândire specială, în cazul nostru prin Iago, vom apela la o cercetare a neuitatului shakespeareolog, profesorul nostru Leon Leviţchi (care a avut şi deosebita dragoste de a ne lansa la un congres universitar de shakespearologie, la Cluj, prima carte de antropologie stilistică: Shakespeare – un psiholog modern ), cercetare comentând ‘noile conţinuturi’ semantice dobândite de cuvinte în gura lui Iago în următorul text [Leon Leviţchi, Repetiţia gramatical stilistică în piesele lui Shakespeare, in: Revista de filologie romanică şi germanică, 1958, nr.1, p.78. Prof. Leon Leviţchi este acela care mi-a sugerat termenul: dihotomie, pentru figura de stil descoperită (vezi Epilogul) ].Othello : El nu-i cinstit? Iago : Cinstit, stăpâne? Othello : Cinstit, hei, da, cinstit!  Iago : Pe câte ştiu, stăpâne. Othello : Dar ce gândeşti? Iago : Gândesc, stăpâne? Othello : “Gândesc, stăpâne?” (III, 3, p. 285). Aceste repetiţii crează o ‘schemă de paralele’ în piesă, paralele cu sensuri opuse. şi, nu peste mult, tema este reluată, bogat orchestrată. Iago : Cât despre Cassio / Mă pot jura că-l cred cinstit. Othello : şi eu. Iago : De ce nu-s oamenii aşa cum par; / Sau, dacă nu, să nu mai pară oameni! Othello : Da, bine-ar fi să fie aşa cum par… Iago : Deci, eu pe Cassio-l cred un om cinstit…(III, 3, p. 267).
Dialogul de mai sus are, cred, o semnificaţie deosebită prin accentul pus pe ideea diferenţei dintre esenţă şi aparenţă, atât de des amintită de Shakespeare. Păienjenişul uneltirilor lui Iago capătă formă aici prin repetiţia simplă a unor cuvinte şi propoziţii, dar cu ajutorul polisemiei. Astfel, verbul think e repetat în sensuri diferite: în gura lui Iago are înţelesul de ‘cred, după părerea mea, socotesc’, iar în gura lui Othello de ‘cred, sunt convins’ (Iago nu spune ‘pot să jur că e cinstit’, ci: ‘pot să jur că, după părerea mea – cred că e cinstit’). 
Ultima replică a lui Iago după calamburul anterior – e o depreciere a leit-motivului I think that he is honest, în care verbul think este, de fapt, o reluare simfonizată a lui think din pasajul anterior. 
Iago adoptă formula gândirii othelliene, după cum s-a văzut, pentru a uşura mutaţia pe care scontează s-o realizeze în structura logică folosită de către victima sa. In acest pasaj stau faţă în faţă cele două tipare de gândire – cugetarea dreaptă a maurului, inconştientă de pericolul ce se va declanşa curând, şi cea oblică a stegarului, acceptând două chipuri ale realităţii, posibile după necesitatea împrejurărilor, la pândă, ca un animal de pradă. Această confruntare de poziţii psihologice se cuvine reţinută pentru urmărirea argumentaţiei ce va să vină.
Schema de gândire propusă de Iago cucereşte domeniul adevărurilor generale, într-o rapace nevoie de a mistui tot ce poate fi cugetat: Săracul mulţumit bogat e foarte. / Dar toată bogăţia e ca iarna / Bogatul când se teme-a sărăci (III, 3, p. 269).
Othello asimilează imaginea unei realităţi cu două feţe, în sfârşit, preluând curând tiparul sugerat. Se remarcă asimilarea metaforei lui Iago, uşor alterată (acest proces continuă direcţia impusă gândirii lui de către stegar, comentată mai sus): Un ins prădat, când paguba nu-l doare, / Nu-i pagubit de n-a ştiut nimic (III, 3, p. 278).
Aşadar, stegarul a fost capabil să infiltreze în mintea generalului nu numai o viziune dihotomică-antonimică asupra lumii ci chiar propriile sale formulări. Cu rare excepţii, maurul va juca după cum îi va cânta mefistofelicul Iago, acest Merlin al Veneţiei. Ne aflăm la jumătatea piesei.
Definirea dihotomiei-antonimice, ca figură de stil, se impune – pentru a putea culege roadele războiului cuvintelor purtat de stegar împotriva generalului său şi ca să putem analiza comportarea celui din urmă. Ca şi până acum, vom trage concluzii din exemple ilustrative.
Această figură nu se insinuează de-a dreptul în vocabularul particular al maurului, ci în replicile cuplului proaspăt căsătorit, prin veşnicul măr al discordiei – femeia. Dogele: Plecaţi în noaptea asta. Desdemona: Noaptea asta? Dogele: Chiar în noaptea asta! Othello: Din tot sufletul! (I, 1, p. 212).
Reluarea ultimelor cuvinte ale dogelui, de către Desdemona, trădează regretul resimţit de ea în faţa grabnicei urcări pe corabie, care îi răpeşte dreptul la fericirea imediată (urma noaptea nunţii lor) şi poate şi teama de viitor, de necunoscut, de neprevăzutul luptelor. Othello reacţionează cu un entuziasm de neofit, ce nu l-a părăsit pe tot parcusul carierei sale de arme, cu un voluntariat absolut, indiferent la îndoiala blândă şi gingaşă a femeii, la apelul cald din glasul tinerei soţii. Cele două elemente ale unităţii cuplului au reacţii opuse. Acesta constituie un exemplu de dihotomie-antonimică situaţională.
Dacă dihotomia-antonimică de limbaj propusă de Iago – nu sunt cel ce sunt -, îndelung observată şi asupra căreia vom reveni curând, ar putea fi numită dihotomie-antonimică negativă, remarcăm şi dihotomii-antonimice pozitive (apar la începutul actului II, deci reprezintă un prim răspuns la presiunile mediului asupra lui Othello). Caracteristica acestora este că, deşi conţin două ipostaze antonimice ale aceleiaşi noţiuni, conţinutul lorprovoacă o reacţie optimistă în cititor (receptor), pe când conţinutul dihotomiilor-antonimice negative provoacă o reacţie pesimistă . Structurile dihotomice-antonimice negative sunt concretizarea unei atitudini de îndoială şi sunt generate într-o stare de spirit cinică sau sceptică. Dihotomiile-antonimice pozitive revelă a fi concretizarea unei atitudini de euforie şi sunt generate într-o stare de bucurie, de fericire etc. Dihotomia-antonimică pozitivă se întâlneşte în textul analizat.
Iată două exemple din discursul lui Othello: Furtuna tot mereu de mi-ar aduce / Atât senin, atunci să sufle vântul / Trezind şi moartea. Nava-n lupta ei / Să suie munţi de ape cât Olimpul. / Pogoară-se apoi atât de jos / Cât iadul e de ceruri depărtat. / De-ar fi să mor, aş fi prea fericit (II, 1, p. 229). Aceste şapte stihuri sunt rostite cu prilejul reîntâlnirii Desdemonei în portul Ciprului, după ce recent căsătoriţii fuseseră despărţiti de împrejurări sociale şi, ambii, pradă a unei furtuni cumplite. Fără a mai insista asupra tuturor amănuntelor antonimice aglomerate pe parcusul versurilor, pregătind dihotomia-antonimică pozitivă finală, menţionăm că rolul lor este de a sublinia aspectul sumbru al morţii, contrastat în ultimile cuvinte cu fericirea implicită ei; şi nu este o simplă constatare. De aci nevoia noastră de a face apel la un termen încă necunoscut în tropică. Fericirea este contrastată cu moartea dar – şi în alt chip – este şi un alt nume al celei din urmă, chip sau nume care îi schimbă încărcătura semantică, îi dă o nouă culoare, optimistă.
Acelaşi proces, dar invers (sărutările maurului accentează contrastul cu termenul ‘discordie’) are loc şi în următoarea replică, gemută între îmbrăţişări (”ia asta” însoţeşte sărutarea): Ia asta, şi-asta, fie-ne sărutul discordia pe veci (II, 1, p. 230).
Denumirea dihotomiei-antonimice se întemeiază pe un împrumut din vocabularul botanicii, sugerat nouă de prof. Leon Leviţchi. Prin ‘dihotomie’ se înţelege un mod de diviziune a anumitor tulpini în ramuri bifurcate [Dictionnaire encyclopédique pour tous. Petit Larousse, 1967]. Termenul a fost adoptat în estetică de mult timp dar, curios, s-a reţinut doar noţiunea dualului, înlocuită câteodată de aceea a antiteticului. Umaniştii au uitat ceea ce era esenţial iniţial: bifurcarea nu infirmă prezenţa continuă a unităţii primare. Termenul l-am combinat cu acela lingvistic al antonimiei, pentru a sublinia caracterul antitetic al bifurcaţiei.
Definiţia poate fi încă îmbogăţită accentuându-se o diferenţiere pe care am menţionat-o în treacăt. Indiferent de faptul că sunt negative sau pozitive, dihotomiile-antonimice, ca şi orice altă figură, pot fi explicite sau implicite [Păstrăm terminologia lui Leon Leviţchi privind clasificarea antonimelor, deoarece dihotomiile antonimice reţin anumite caracteristici parţiale ale precedentelor]. Exemple de structuri dihotomice-antonimice explicite am avut suficiente. Iată unul pentru o structură implicită. Iago : E o bucăţică bună. Cassio : E o femeie încântatoare. Iago : şi fii sigur că e destul de jucăuşe. Cassio : E într-adevăr cea mai fragedă şi cea mai gingaşă. Iago : şi are nişte ochi! Privirea ei e o chemare la dragoste. Cassio : Care te ademeneşte: şi totuşi e nespus de sfioasă. Iago : Glasul ei nu e oare semnalul iubirii? Cassio : E întruparea perfecţiunii. Iago : Ei, multă bucurie la aşternut (II, 2, p. 236).
Schimbarea termenului calificativ, odată cu schimbarea replicantului, alternare în aparenţă nesemnificativă, este în fond dihotomică-antonimică, dezvăluind aceleiaşi persoane două chipuri antagonice.
Mutaţia în gândirea othelliană se produce aşadar încet, ea fiind pregătită cu o artă rară, prin influenţarea treptată a tuturor personajelor ce îl înconjoară. In prima jumătate a piesei conflictul principal mocneşte, dar apoi izbucneşte cu putere şi înaintează vijelios, fără oprire sau schimbare de direcţie până la sfârşit [A.C.Bradley, Structura tragediilor shakespeariene, in: Shakespeare şi opera lui etc, p.205].
Ne reîntoarcem la un moment din evoluţia (sau involuţia) psihologică a generalului, moment discutat anterior, pentru a prezenta în ralenti rolul logicii (ilogice) a gândirii dihotomice-antonimice în mişcarea seismică realizată în gândirea maurului. Iago : Stăpâne, ştii că te iubesc. Othello : O cred. / Mai ştiu că eşti cinstit şi credincios / şi până nu-i dai glas, îţi măsuri vorba, / Mai tare, deci, mă tem când taci şi pregeţi. / Că lucruri de-astea-s arme-obişnuite / La un mişel făţarnic. Dar cel drept / Prin ele-şi dă-n vileag un tainic zbucium / Pornit din suflet şi pe care firea / Nu-l poate stăpâni (III, 3, p. 266).
Lumea, pentru Othello, mai e încă alcătuită din ‘drepţi’ şi ‘mişei’. Pe unii şi pe ceilalţi îi cunoaşte foarte bine. Intr-o astfel de demografie se poate descurca după voie. Se află la el acasă, într-un mundo cognito , unde fiecare îşi are locul şi rolul său bine stabilite, lume neprevăzând excepţiile – ele nu au partitură. De aceea se adresează stegarului ca unui alt membru al grupului reprezentat de sine însuşi – Te rog vorbeşte-mi / Cum ai vorbi cu gândurile tale (III, 3, p. 267).
Iago mimează cinstea; ştie că stăpânul său i-o atribuie. El simulează statornicia în sistemul simplu de gândire al celuilalt. Din însuşi omphalos -ul gândirii maurului va începe răspândirea veninului. Iago se aşează pe sine înşuşi cal troian. Să-mi spun tot gândul? Dar ce-i fals şi josnic? / In ce palate n-au pătruns hâzi oaspeţi? (III, 3, p. 267).
În această calitate, continuând cu dulci antonime călduţe, strecoară printre ele o dihotomie-antonimică contrastată cu acestea, contrastare ce o maschează, îi împrumută o tentă antonimică (în calitate de parte contrastată este antonim), îi atenuează caracterul dihotomic-antonimic (ne amintim că fenomenul antonimic e cunoscut şi aprobat de gândirea lui Othello): Un nume bun, la om sau la femeie / E darul sfânt al vieţii, drag stăpâne! / Furi punga-mi, furi un moft, un biet nimic. / E-a mea, e-a lui, furi roada tuturora. / Un bun renume când mi-l şterpeleşti / Imi furi ceva ce nu te-mbogăţeşte, / Da-ntr-adevăr mă laşi calic (III, 3, p. 268). Iată suita de antonime: om (cu înţelesul – ‘bărbat’) – femeie; pungă – moft, biet, nimic, roada tuturora; un nume bun – punga – un bun renume. Dar ‘bunul renume’ (numele bun) este ceva care furat ‘nu te îmbogăţeşte’, dar în acelaşi timp ‘ mă lasă calic’ – două acţiuni simultan opuse.
Iago dă un nume psihologic, cu implicaţii afective, acestei contradicţii în unitate; acest nume este: îndoiala Dar ce cumplite clipe-s hărăzite / Acelui care-adoră-n îndoială / şi bănuind iubeşte pătimaş (III, 3, p. 269).
Şi, ca să-l facă pe Othello să asimileze cât mai bine această nouă imaginem mundi , repetă integral ideea versului doi în cel de-al treilea, cu noi cuvinte, pentru sublinierea ei. Othello cel pur respinge momeala stegarului (nu cu suficientă tărie; a fost muşcat de şarpe) – Nu, Iago! -ntâi să văd / şi-apoi să mă-ndoiesc (III, 3, p. 270). Iago nu ţine seama de replica lui. După ce i-a propus o schemă abstractă a unei viziuni dihotomice-antonimice a lumii, îi dă detalii concrete asupra modului cum poate fi apropiat acest Weltanschauung Eu de dovadă încă nu-ţi vorbesc, / Pândeşte-o însă pe soţia ta. / […] Veghează. ştiu năravurile ţării / Iar cerul din Veneţia vede pozne / Pe care soţii nu le ştiu (III, 3, p. 270). Generalizarea din ultimile două stihuri este necesară; o nouă momeală; Othel- lo nu trebuie să se simtă un izolat în noua concepţie.
Înfige cuţitul şi mai adânc în rana deschisă, îl răsuceşte. Face aluzie la replica-cheie pomenită de noi, repetând afirmaţia lui Brabantio, din scena senatului,  evidenţiind caracterul dihotomic-antonimic al Desdemonei, pentru că tocmai această opinie constituie scopul final al lui Iago, Desdemona reprezentând simbolul lumii pentru Othello. Iago: Te-a luat de soţ, părintele-nşelându-şi / şi, când părea de ochii tăi speriată, / Ea te iubea mai mult.Othello : E-aşa. Iago : Vezi, dar, / Că de-a putut să se prefacă astfel, / Ea, o copilă, şi pe tatăl ei / Să-l lege ca pe-un şoim la ochi, făcându-l / Să creadă-n farmece… Dar sunt de vină. / Smerit te rog din suflet, iartă-mă / Că te iubesc prea mult   (III, 3, p. 271).
Însă lui Iago nu îi este suficient să fie crezut. Nici nu-i convine ca noul Weltanschauung să fie asimilat aşa cum un organism uman ar accepta o inimă artificială şi ar folosi-o ca şi când nimic nu s-ar fi schimbat în el. Iago are nevoie de declanşarea crizei specifice trecerii de la unWeltanschauung la alt Weltanschauung ; el urmăreşte distrugerea generalului. De aceea intervine în proces, grăbindu-l – Iago : Dar văd că astea-ţi turbură gândirea. Othello : Nu, nicidecum… (III, 3, p. 271). Răspunsul neagă sfâşierea lăuntrică, dar nu categoric. Iago atacă din nou şi insistă necontenit, cu exact aceeaşi metodă prin care-l convinsese pe Rodrig, înainte de plecarea în Cipru, să-şi vândă averea, transformând-o în bani; alternează afirmaţia solidarităţii cu conlocutorul cu pistonări pe ideea pe care vrea s-o impună; astfel, îi crează maurului climatul dezechilibrului nervos ce-l va potopi: Ba eu mă tem că da, / Sper că-nţelegi că tot ce ţi-am vorbit / Pornea din suflet. Dar te văd mişcat / … Pari tulburat, stăpâne (III, 3, p. 272).
În senat, Dogele se adresează socrului lui Othello cu vorbele: Ţi-e ginerele-un negru alb la faţă (I, 3, p. 213). Replica pregătea clădirea celui mai important model arhitectonic al tragediei, pe care-l aducem la lumină mai târziu. Oscilaţiile afective de mai sus introduc un element nou în înălţarea acestei structuri. Desdemona, întruchiparea realităţii pentru Othello, Desdemona cea albă şi curată are astăzi chipul ‘mânjit şi negru’ ca şi al lui. Cu alte cuvinte, alba Desdemona e neagră.
După cum este caracteristic piesei Othello, separaţia şi contrastul au înlocuit unitatea şi îmbinarea [G. Wilson-Knight, nota 5].
Iago şi-a atins ţelul. Cititorul ţine minte că am comentat versurile “Săracul mulţumit bogat e foarte” etc. şi preluarea acestei dihotomii-antonimice de către Othello, cu aproape aceleaşi cuvinte ce fuseseră rostite de Iago.  Iago dă replica înainte de a propune ‘bănuiala’ ca sistem de gândire. Othello o reia imediat după ce, intrând în scenă, se întreabă: Mă-nşeală ea? (III, 3, p. 278). Nu a mai fost provocat de stegar.  Fusese departe de acesta. Il întâlneşte întâmplător. Othello bănuieşte. A învăţat că exista tiparul dihotomic-antonimic al gândirii.
Acum strigă Othello: Să nu mai sufăr! Vreau să aflu! (III, 3, p. 281). Deci, acum râvneşte la dobândirea mijloacelor de a manipula noua tehnică de gândire propusă de Iago, pentru a cunoaşte mai profund, crede el, realitatea.
Generalului maur, însă, nu îi este dat să afle. Dacă ar fi cercetat adevărul de pe poziţiile universului-unitate, ale cărui claviaturi le putea mânui, l-ar fi aflat, aşa cum se întâmplă după uciderea Desdemonei, când reintră în posesia lui însuşi. Cu noul sistem de gândire, în care se concepe un univers dihotomic-antonimic, caracterizat simultan de două feţe opuse, nu poate ajunge nicăieri. Nu are habitudini de cercetare create, pe de o parte, pe de alta, firea sa dintr-o bucată refuză, în taină, posibilitatea unui astfel de univers.
Raţiunea lui Othello se va clătina. Desdemona, în gingăşia jocului ei, îl provoacă, fără s-o vrea. Othello cere batista: S-o văd, arat-o! Desdemona: Se poate, doamne, dar nu vreau acum. / C-un vicleşug să scapi de ruga mea. / Fii bun, primeşte-l iar înapoi pe Cassio (III, 4, p. 292). Dihotomia-antonimică negativă implicită, azvârlirea termenului ‘vicleşug’ asupra cererii lui Othello (lui i se pare atât de firească), când tocmai de ‘vicleşug’ o bănuia el pe ea, răstoarnă tot sistemul de valori al maurului. El însuşi, deci, poate fi socotit un om cu două chipuri! şi dacă poate fi privit ca atare, nu cumva ar putea fi unul?
Toată cunoaşterea sa se zguduie din temelii. Işi dă seama că există ceva în inteligenţa lui ce nu-l mai slujeşte. Judecata îi oscilează. După o avalanşă de replici conţinând unul şi acelaşi termen, ‘batista’, citim: Hai, pleacă!   (III, 4, p. 293).
Ii cere Desdemonei să piară din faţa sa, dar el este acela care o face.
Impins din spate de ‘ajutorul’ diabolic al lui Iago, Othello ajunge să confunde elementele abstracte cu cele concrete, echivalează cinstea cu batista .Iago : Dar dacă-i dau nevestei o batistă… Othello: Atunci? Iago : Atunci e-a ei, şi-a ei fiind… / Eu cred c-o poate dărui oricui. Othello : Dar ea-i şi păstrătoarea cinstei mele. / O poate şi pe-aceasta dărui? (IV, 1, p. 300).
Desdemona percepe o tensiune fundamentală în gândirea lui: Nu-i soţu-mi soţul meu (III, 4, p, 294). (Remarcăm şi viziunea dihotomică-antonimică în care este surprins.) Mai departe: Sigur, trebi obşteşti / Ceva-n Veneţia, sau vreo uneltire / Destăinuită lui, aici în Cipru / Au tulburat a lui gândire clară(III, 4, p. 295).
Se aglomerează mărturiile în sprijinul tezei că Othello nu-şi mai poate folosi vocabularul pentru transmiterea de idei, ca un om normal şi sănătos. Maurul nu mai ştie comunica ce simte. Mintea sa, între două ipoteze de cunoaştere, este în derivă. Ingaimă, rostogolind ochii demenţial: Batista… mărturisirile… batista… (IV, 4, p. 302). Sau: Să mărturisească şi să fie spânzurat pentru osteneală. Mai întâi să fie spânzurat şi pe urmă să mărturisească. Firea omului nu poate fi târâtă în bezna unei astfel de patimi, aşa, fără nici un temei. Nu numai nişte vorbe pot să mă zguduie aşa. Puah! Nasul, urechile, buzele. Să fie oare cu putinţă? Mărturisiri? Batista? Ah, drace!  (leşină) (IV, 1, p. 302). Este celebrul leşin socotit criză de epilepsie. Demonstraţia lingvistică din exemplele anterioare e suficientă pentru a vădi o tulburare psihică în orice caz.
Iago nu îi dă nici o clipă de răgaz. Pentru a duce punerea în aplicare a planului său până la capăt, el nu mizează numai pe tiparul propriu de gândire, ci şi pe varianta lui după înţelegerea lui Othello: E-un chin drăcesc, batjocura Satanei / In pat cinstit – alintă-o desfrânată / Crezând că-i castă. Da! / Să ştiu vreau totul! / ştiind ce-s eu, voi ştii ce-i ea! (IV, 1, p. 304). In acest ultim stih se dezvăluie întreaga mentalitate a impostorului care socoteşte că universul, în totalitatea lui, este dihotomic-antonimic, după chipul şi asemănarea gândirii sale. Profitând de credinţa lui Othello, nemărturisită, că el însuşi ar putea fi om cu două feţe, Iago îi sugerează aceasta ca un dat definitiv şi criteriu de judecată a lumii. De aceea nu ne mai miră acceptarea generalului: Voi fi-n răbdarea mea viclean cât vrei (IV, 1, p. 305).
Un exemplu tipic de înţelegere falsă a realităţii îl constituie scena Iago – Cassio, cu prilejul căreia cei doi discută despre Bianca. Maurul interpretându-le conversaţia – urmărită prin intermediul mimicii – după nevoile logicii proprii; realitatea este abordată de pe poziţiile posibilităţii ca ea să aibă două chipuri, de către un om care nu ştie să mânuiască acest delicat mijloc de investigaţie.
Treptat, simbolismul dihotomic-antonimic a cucerit şi lumea obiectelor. După ‘batistă’, iată ‘patul’ având două calităţi ‘morale’, antonimice şi simultane. Iago : Sugrum-o în patul ei, în patul chiar pe care ea l-a pângărit (IV, 1, p. 313), patul păstrându-şi, bineînţeles, şi culoarea castităţii de pe timpul încrederii în soţia iubită.
Într-o astfel de lume nu mai poţi avea reacţiile unui ins obişnuit. Nebunia alternează cu tot mai rare perioade de lucididate. Un nou exemplu de incongruism, similar altuia citat nu demult: Mă cheamă-n ţară. / Să-ţi vezi de drum! Am să te chem îndată (IV, 1, p. 317). Aici nu remarcăm numai inconsecvenţa gândirii sale ci, dacă socotim cuplul Othello-Desdemona un tot unitar, aşa cum am făcut-o şi cu alt prilej, şi consemnăm că personajul replicant menţionează un sens în mişcarea sa şi sensul opus în mişcarea soţiei, consemnăm la fel şi încercarea lui finală de a reuni cele două drumuri. Deci, deşi invadat de sistemul dihotomic-antonimic de gândire, Othello suferă de nostalgia Weltanschauung -ului său originar, cel al lumii-unitate. Sfârşitul crizei dihotomice-antonimice se precipită. Starea lui patologică este vizibilă tuturora. E-ntreg la minte? Nu-i cumva nebun? (IV, 1, p. 318), se întreabă Ludovic, despre cel pe care îl cunoaşte sub cu totul altă lumină. El conti-nuă: Acesta-i sufletul ce nu se-nclină / Când patima-l încearcă? Asta-i, oare, / Virtutea lui pe care n-o atin- ge / Restriştea şi-a destinului săgeată? (IV, 1, p. 318).
Gândirea dihotomică-antonimică ţine în pumn frâul minţii lui Othello. Tradusă în termeni stilistici, această idee se reflectă în faptul că ea invadează sfera comparaţiei şi a metaforei (lăsăm cititorului plăcerea depistării lor): Desdemona : Stăpâne, cred că ştii că sunt cinstită. Othello: Ca musca-n hoit, ce se prăseşte-n zbor (IV, 1, p. 232). Sau: Othello: Hai, cucoană, / Ce-n slujbă eşti un fel de sfântul Petru / La poarta iadului (IV, 2, p. 325).
Este semnificativ faptul că dihotomia-antonimică de limbaj nu mai apare, cu rare excepţii, decât în gura Desdemonei sau a Emiliei, auxiliarul soaţei, din punctul de vedere al bărbatului gelos. Adică, ştiind că Desdemona întruchipează realitatea pentru Othello, prin apariţia dihotomiilor-antonimice negative numai pe buzele ei şi ale cameristei sale, autorul colorează realitatea (aşa cum o vede generalul) dihotomic-antonimic. Realitatea i se adresează maurului concomitent cu două chipuri opuse.
Să dăm câteva exemple. Emilia : Dar, doamnă bună, ce-i cu-al meu stăpân? Desdemona : Cu cine? Emilia : Doamnă, cu stăpânul meu? Desdemona : Dar cine ţi-e stăpân? (IV, 2, p. 325). Ori: Desdemona : Iar dacă este vreunul, ierte-l cerul! Emilia : Ierta-l-ar ştreangul, iadul măcina-l-ar! (IV, 2, p. 328). Sau: Emilia : Care femeie nu şi-ar încornora bărbatul ca să-l încoroneze ca pe-un rege? (IV, 3, p. 339) etc.
Noaptea generalului s-a încheiat cu desfiinţarea simbolică a realităţii dihotomice-antonimice, cu uciderea Desdemonei.
Mesajul acestei piese nu se poate restrânge la clasicul triunghi amoros al teatrului bulevardier de mai târziu. Răsfoind critica shakespeareană, vedem că acelaşi G. Wilson-Knight afirmă despre tragedie E lipsită, în general, de un substrat filosofic direct [Poezia din Othello, in: Shakespeare şi opera lui etc., p.131]. Dar tot el, citind versurile Ce greu e ceasul! / Imi pare-acum că vine o eclipsă / De soare şi de lună, uriaşă, / Că globul prins de groază se despică. / (…) De vină-i numai luna (V, 2, p. 359), remarcă, mai departe, cum drama omenească e brusc contrastată şi pusă într-o frapantă şi neaşteptată legătură cu uriaşa maşinărie concretă a universului, văzut ca fiind format din corpuri cereşti individuale soarele şi luna Este greu de presupus ca acestei simple ‘drame domestice’ să i se dea o amploare cosmică de nu ar fi în acelaşi timp purtătoarea unui mesaj filosofic. Însă, nu i se poate pretinde lui Shakespeare de a insera, între replici, fragmente ale unui tratat de filosofie. Mesajul său trebuie căutat în cuvintele existente. şi tocmai asta ne străduim să facem. Întru descifrarea acestui mesaj s-ar cuveni să integrăm cele două sisteme de gândire contrastantă din această piesă în două categorii general umane existând în perioada elisabetanismului, Renaşterea engleză asupra căreia Shakespeare trebuie să fi meditat îndelung.
Arhitectura tragediei folosind structuri dihotomice-antonimice situaţionale e o altă cale, alături de materia dihotomiilor-antonimice de limbaj, care să susţină construcţia impecabilă ce prezintă apariţia unui tip uman nou în peisajul elisabetan purtătorul mesajului gândirii dihotomice-antonimice.
B.P. Haşdeu remarca: Din Shakespeare am luat contrastul dintre sublim şi bufon, dintre plâns şi râs, contrast care ne întâmpină la tot pasul în viaţa zilnică [Răposatul postelnic, Introducere, in: Shakespeare şi opera lui etc. p.465]. Desigur, el observase procedeul antonimelor. Noi vom cita cinci replici în care elementele contrastante constituie două chipuri ale aceleiaşi trăiri: gelozia. Succed leşinului şi anterioarei discuţii dintre Cassio şi Iago, al căror martor ascuns fusese maurul, deci plasate după momentul de criză maximă din evoluţia personajului principal. Othello: Am s-o tai în bucăţele!  Să-mi pună mie coarne! Iago : E urât din par- tea ei! Othello : şi chiar cu ofiţerul meu! Iago : Asta e mai urât! Othello : Fă-mi rost de-otravă, Iago (IV, 1, p. 312).
Da, gelozia poate purta ambele măşti prezente în text: tragicul şi ridicolul.
Piesa, deci, debutează cu anunţarea unei trădări şi astfel se conturază cea mai largă structură dihotomică-antonimică arhitectonică a textului.Brabantio : Nemernică făptură, cine eşti? Iago : Domnul meu, sunt un biet om care a venit să-ţi spună că în clipa asta fata dumitale se joacă de-a dihania cu două spinări (I, 1, p. 191, ultima imagine o vom regăsi, mai departe, în Rabelais).
Pe întreg parcursul tragediei, ‘bietul om’ se va vădi autenticul trădător, iar ‘trădătorul’ denunţat se va dovedi a fi victima sa. Astfel, întreaga piesă e o structură dihotomică-antonimică situaţională. Ea se reduplică, în mic, după cum urmează: Iago îl însoţeşte pe ‘bunul său prieten’, Rodrig, la tatăl Desdemonei. şi ‘bunul său prieten’ va cădea înjunghiat de mâna însăşi a lui Iago
În scena a doua a primului act, Othello este căutat de către două cete, una condusă de Brabantio, cealaltă avându-l în frunte pe Cassio. Fiind noapte, ambele îşi luminează calea cu facle: un mănunchi de torţe – în numele dreptăţii, îl caută pe trădător; un altul – în numele trădării turcilor – pe apărător; deci lumină în numele încrederii şi lumină în numele neîncrederii.
În senat, două chestiuni sunt la ordinea zilei: conflictul Veneţiei cu semiluna şi conflictul lui Brabantio cu Othello. In legătură cu cel dintâi, către Othello se îndreaptă toată nădejdea oraşului, el întruchipând bărbăţia; în privinţa celui de al doilea, Othello este socotit neom.
Structurile dihotomice-antonimice situaţionale se împletesc cu paralelisme simbolice. Actul I vesteşte un război. Actul II începe cu descrierea unei răzvrătiri a elementelor, furtuna. Lealul Cassio, alter ego al maurului, este despărţit de general datorită furtunii. Othello rămâne singur pradă acesteia. Cassio îi seamănă în lealitate, în cinstea şi curajul său. Putem descifra simbolul următor: generalul, rupându-se de lealitatea sa, de caracterul lui integru, de gândirea sa concepând o realitate unitară, Cassio nu se va despărţi niciodată de acestea, astfel rămânând pradă elementelor ostile recte, lui Iago. Othello nu este singurul personaj a cărui gelozie e provocată. şi Bianca e geloasă. Complet altfel. Reacţiile ei constituie unul dintre aspectele structurii dihotomice-antonimice a geloziei, al cărei celălalt aspect îl trăieşte maurul.
Generalul pregăteşte împreună cu Iago uciderea propriei sale integrităţi, în persoana lui Cassio. Crima incompletă pare o repetiţie generală a sacrificării Desdemonei. Faptul că locotenentul nu moare susţine simbolic, ca o şarpantă, capacitatea generalului de a-şi recâştiga, deşi mutilată, personalitatea. Mutilată! Să nu uităm strigătul lui Cassio: Pe veci m-a betegit! (V, 1, p. 342). Un strigăt similar ţâşneşte din pieptul lui Othello: Un pai să-ndrepţi spre pieptul lui Othello / şi dă-napoi (V, 2, p. 371).
Îndată după uciderea Desdemonei se înlănţuieşte o a doua verigă a procesului cunoaşterii. Îmbogăţit, Othello îşi află limitele.
Culoarea lui Othello a fost întotdeauna nodul discordiei pentru critica mondială. Cea mai de seamă trăsătură a piesei este culoarea pielii lui Othello. Este un lucru îndeajuns de evident de la prima vedere, dar majoritatea criticilor s-au ferit să considere culoarea lui Othello drept esenţa piesei din două motive întemeiate: în primul rând, ar fi neistoric să considerăm culoarea, în sensul dat de noi astăzi acestui cuvânt, ca un termen cât de cât semnificativ pentru oamenii din vremea Elisabetei sau a lui Iacob I; în al doilea rând, a afirma că Othello este o piesă despre rase ar însemna să spunem că Henric al V-lea este o piesă despre grăsani [G.M.Matthews, Othello şi demnitatea umană, in: Shakespeare şi opera lui etc., p.152]. Totuşi, autorul din care cităm conchide: Othello nu este o poveste vag temporală despre gelozie, ci un exemplu al iubirii dintre un negru şi o albă , ceea ce constituie o pildă de inconsecvenţă critică!
R. B. Heilman a arătat cât de puternic e subliniat contrastul dintre lumină şi întuneric, atât în imagistica piesei, cât şi în structura sa. Othello este cu mult mai alb decât negru, căci sufletul îi este faţa! Iago va fi cel ce o va mânji pe bălaia Desdemona, făcându-i virtutea neagră ca smoala. “Treaba lui Iago este tocmai confundarea contrariilor.” Atât primul act, cât şi ultimul se joacă în beznă, singura lumină fiind în primul caz torţele, iar în cel de-al doilea, facla funestă a lui Othello, când rosteşte monologul: Sting flacăra şi-i sting şi ei lumina (V, 2, p. 351). ” In vreme ce Iago se străduieşte să aducă întuneric în luminoasa şi fericita viaţă a lui Othello, mai există şi o forţă contrarie care încearcă să aducă lumină în bezna înconjurătoare.” Sensul acestui simbolism apare desigur evident în opoziţia dintre bine şi rău, dar Shakespeare nu porneşte niciodată de la simboluri pe care mai apoi le înzestrează cu înfăţişare omenească; efectul inevitabil al acestei opoziţii, efect neremarcat de Heilman, este sublinierea contrastului dintre rase, dintre Othello şi camarazii săi. In consecinţă, cred că este just să considerăm acest contrast drept cheia înţelegerii piesei, determinantul cel mai însemnat (ceea ce nu înseamnă, fireşte, că întreaga piesă s-ar reduce doar la atât) [idem, p.153].
Reţinem ideea lui G. S. Matthews, cu întreaga ei argumentaţie, anume că diferenţa de culoare dintre Othello şi celelalte personaje şi, am spune mai mult, dintre Othello şi sine însuşi (readucem în prim plan replica Dogelui: Ţi-e ginerele-un negru alb la faţă (I, 3, p. 213), reprezintă esenţa arhitectonică a piesei, piatra de unghi, structura dihotomică-antonimică de bază. Nu ne putem apropria concluzia că tragedia este “un exemplu al iubirii dintre un negru şi o albă” .  A spune că Shakespeare a dat exemple, mai ales cu tematică politică atât de contemporană nouă, este ridicol. Aceasta o facem noi, care ne zbatem de aproape o jumătate de mileniu să îl înţelegem, nu el – creatorul unui univers paralel cu cel în care trăim . Culoarea lui Othello este structura dihotomică-antonimică cea mai simplă pe care o putem găsi în piesă, cea în jurul căreia se înfoliază toate celelalte structuri dihotomice-antonimice. şi aceasta pentru că el, cel negru, se vădeşte în final a fi cel mai alb, iar albii de lasă intuiţi ca negri. Mai mult, Desdemona, întruchiparea realităţii pentru Othello, în viziunea acestuia e cea mai neagră.
În concluzie, aglomerarea copioasă de dihotomii-antonimice negative şi pozitive de limbaj şi de structuri situaţionale din această piesă atrage atenţia oricui asupra posibilităţii unui mecanism de gândire dihotomic-antonimic. Ne întrebăm de ce măiestria shakespeareană a insistat atâta asupra acesteia, de ce a contrastat-o insistent cu gândirea logică uzuală, dacă nu pentru a scoate în relief un mesaj filosofic. Ce legătură ar putea fi între mesaj şi ‘gelozia’ sau ‘încrederea înşelată’ pomenite mai sus? Mesajul piesei folosind drept pretext gelozia, apariţia unei dihotomii-antonimice în fiinţa iubită, subliniază suferinţa implicită oricărui proces de cunoaştere, perceperea realităţii ca dihotomică-antonimică impunându-ţi o totală revizuire a valorilor dobândite până la acest stadiu. Trecerea de la o treptă a cunoaşterii la alta presupune o disciplină necunoscută lui Othello, de aici insuccesul său intelectual. Această disciplină este descrisă tot de acelaşi Iago, maestrul psiholog al tragediei: Trupul nostru este o grădină, iar grădinarul ei e voinţa (I, 3, p, 215).
Lui Othello i-a lipsit voinţa de a cunoaşte până la capăt. Rămânând bine ancorat în sistemul său propriu de gândire, confruntat cu argumentele lui Iago, Othello ar fi persistat a fi înrădăcinat în adevăr, adică cu conştiinţa că nu era înşelat. Adoptând noul sistem de gândire, numai voinţa şi discernământul l-ar fi ajutat să redescopere acest adevăr. A reajuns la el după ce a fost învins.
Vorbeam la începutul capitolului despre faptul că dintr-un anumit unghi de vedere, trăirea şi cunoaşterea se suprapun. Liberul arbitru ne îngăduie să punem accentele pe una sau pe cealaltă. Othello a fost învins în lupta sa pentru cunoaştere, deoarece accentul pus de el era pus pe viaţă, pe trăire.
Tragedia maurului din Veneţia este tragedia omului cu căutătura dreaptă în luptă cu un univers dihotomic-antonimic, tragedia moralei în luptă cu amoralismul, tragedia cunoaşterii unei lumi care îţi prezintă necontenit alt chip, tragedia mutaţiei de la un vechi sistem de gândire la unul nou, tragedia omului care e obligat să opteze pentru cunoaştere, atunci când opţiunea sa anterioară şi definitivă fusese pentru trăire.
Piesa constituie o tragedie a iniţierii.

CAPITOLUL 9
IAD sau RAI
sunt una pentru ei 

In continuare, dorim să arătăm cum au jonglat cu această gândire câţiva contemporani ai lui sir Francis Bacon.
CHRISTOPHER MARLOWE – Tragica istorie a doctorului Faust [Trad. de Leon Leviţchi, in: Teatrul Renaşterii Engleze, op. cit. Vol.I, p.95-156]
La întâia lectură, TRAGICA ISTORIE A DOCTORULUI FAUST , tragedia vieţii strâmbe, demonice şi a morţii magului nordic, are o structură antonimică; adică, prezintă lupta dintre lumină şi întuneric, dintre Creator şi Lucifer, arhanghelul căzut. Numărul de scene ale piesei ne clatină această convingere: 14.
Or, conform logicii simbolice, 14 este reduplicarea lui 7, valenţă a timpului ciclic. 7 simbolizează destinul evolutiv, 14 – dihotomia-antonimică a vieţii (în conformitate cu terminologia noastră; după cea curentă – dualitatea, termen ce ni se pare impropriu în cazul de faţă, se va înţelege curând de ce). Mai mult, 13 dintre scenele piesei prezintă viaţa vândută a Doctorului, iar a 14-a (ultima) moartea. Conform datelor aceleiaşi logici, 13 exprimă plenitudinea energetică a materiei (răul augur consemnat de superstiţiile populare!). Nedumerirea noastră se limpezeşte la recitirea piesei. Nici vorbă de două idei ori persoane antagonice.
Dacă Mefisto, înfăţişându-i-se lui Faust, îi răspunde acestuia: Nu n-am plecat din iad; aici e iadul (I, 3), nu peste mult timp el completează această definire – Faust : Pe unde-i locul ce-i zic unii iad? Mefisto : Sub cer. 
Replică ambiguă; în aparenţă antonimică faţă de întrebarea rostită. Dar, ‘sub cer’ nu înseamnă ‘unde nu e cer’, ci ‘oriunde sub cer’. Citatul continuă.Faust : Aş vrea să ştiu mai lămurit. Mefisto : În măruntaiele stihiei, unde / Rămânem veşnic, veşnic chinuiţi; / Hotar nu are, nici îl mărgineşte / Un singur loc; e iad unde suntem / Şi unde-i iadul, noi suntem de-a pururi. 
Desprinderea una de cealaltă a celor două noţiuni antonimice se va realiza abia după Sfârşitul lumii, în acord cu explicaţia ulterioară: Iar lumea întreagă când se va sfârşi / Şi se va curăţi orice făptură, / Iad va să fie tot ce nu e cer (I, 5, p. 119-120).
În această concepţie, aici e un loc cu caracteristici dihotomice-antonimice. Aici viaţă (deci Dumnezeu), aici e şi iad (deci absenţa lui Dumnezeu). Şi această definire nu este valabilă numai pentru Mefisto şi soţii săi (de altfel, ei nu cunosc aspectul viaţă al dihotomiei). Faust, păcătuind, e asimilat tagmei şi pentru el sunt spusele finale din următoarele: Faust : Stai, diavole, şi spune-mi: ce-o să facă / Stăpânul tău cu sufletul lui Faust? Mefisto : Împărăţia are să-şi mărească. Faust : De-aceea şi ne ispiteşte astfel? Mefisto : Solamen miseris socios habuisse doloris. 
Adică ‘Mângâierea nenorociţilor este să aibă tovarăşi în suferinţă’.
Dacă această replică în latineşte (limbă ce îi scoate în evidenţă importanţa) îl face pe Faust tovarăş cu îngerii căzuţi, atribuind sufletului său trăirea iadului, el, fiind om, cunoaşte prin existenţa sa raiul. Că nu le poate deosebi (antonimiza) ne-o transmite chiar el, vorbind despre sine, la începutul operei: Căci iad sau rai sunt una pentru el (I, 3, p. 109).
Astfel, am ajuns la o nouă posibilitate de înţelegere a celor trei (!)  apariţii ale perechii îngerilor antonimici (Îngerul bun, Îngerul rău); ei reprezintă cele două aspecte dihotomice-antonimice ale gândirii sale. Cum nu apar nicicând separat, nici nu ni se îngăduie să-i concepem ca existenţe despărţite. De altfel, replicile lor nu se diferenţiază decât printr-o negare (cu aproximaţie). Faust : Nu-i prea târziu. Îngerul rău: Ba da, e prea târziu.Îngerul bun : Nicicând nu-i prea târziu pentru căinţă. Îngerul rău: Să nu te pocăieşti, altminteri dracii / Te-ar sfâşia bucăţi. Îngerul bun : Nu, n-o să-ţi smulgă nici un fir de păr (I, 6, p. 125).
Remarcăm că Ingerul bun reia ultima replică a lui Faust şi că replica Îngerului rău constituie celălalt aspect al gândirii sale ş.a.m.d. Nemaivăzându-i distincţi, decât cu scopuri scenice, simultaneitatea replicilor devine un dat impus de noua viziune.
De fapt, cele rostite de îngeri nu fac decât să confirme coexistenţa celor două trăiri antonimice (iad, rai), aici , ca reflectată în gândirea dihotomică-antonimică a lui Faust, în care, însă, va învinge înclinaţia către rău.
Dihotomia-antonimică se adânceşte. Opţiunea în favoarea Răului înseamnă, în cadrul textului nostru, opţiunea în favoarea cunoaşterii luciferice. Este aceasta o nouă cunoaştere? Bineînţeles că nu: avem în faţă cunoaşterea dintr-o perspectivă nouă, aspectul ce lipsea întru completarea cunoaşterii iniţiale. Să nu uităm că, înainte de cădere, Doctorul studiase Logica, Medicina, Dreptul, Teologia. Cunoscuse prin Intelect; acum cunoaşte prin Simţuri. Sufletul rămâne tărâmul îndoielilor, aspiraţiilor, căderilor. Pe acest teren cu hartă cifrată, nesigur şi plin de surprize, se va clădi cunoaşterea sa dublă, ce înseamnă pierzania sa.
BEN JONSON - Volpone [Trad. de Mihnea Gheorghiu, in: Teatrul Renaşterii etc. vol.II, p.103-274]
Întreaga comedie de moravuri VOLPONE , formă modernă a alegoriilor Evului Mediu, în care se incriminau viciile, reprezintă o structură dihotomică-antonimică situaţională. Volpone e un mare bogătaş, mândru de a nu-şi fi agonisit averea ca ceilalţi (I, 1, 3). Personalitatea sa tulbură conştiinţele atâtor moştenitori posibili. Vulpoiul este neam bun cu Bolnavul Închipuit, dar e şi opusul acestuia; el este Bolnavul Construit; e atât modelul, cât şi autoportretul invers. Sănătosul, jovialul, frivolul, petrecăreţul, nesăţiosul Volpone e şi putredul de boală, comaticul, desfiguratul, cadavrul ce abia mai respiră, pulberea încă legată la un loc de o inimă cu bătaie rară şi vânătă, aşa cum se prezintă omenirii, exceptându-i pe intimii paraziţi – Mosca, Nano, Androgyno şi Castrone.
De aceea, odată scurta introducere dialogată isprăvită, Androgyno constituie tema spectacolului improvizat întru delectarea stăpânului cu două feţe. Simbolul androginului accentuează înţelesul firii dedublate a personajului principal, precum şi al capacităţii sale de a-şi fi suficient singur sieşi, îmbinând într-un tot ambele aspecte ale unei realităţi sexuale concepută dihotomic-antonimic. Mai mult, cuplul Androgyno-Castrone (hermafroditul şi castratul pomeniţi mai sus) subliniază coexistenţa autosatisfacţiei cu insatisfacţia, la el; la fel, Mosca şi Nano (personajul principal al scenetei) revelează simbolic coexistenţa ascensiunii şi decăderii, în personalitatea lui Volpone.
Debutul piesei cu formula ‘teatru în teatru’ face şi mai accesibilă indicaţia autorului, ce urmează a fi pledată impecabil, că motivul structural de bază constă în coexistenţa realităţii cu simulacrul ei.
Deghizarea, temă fascinantă a Renaşterii, desenează unicul cadru posibil existenţei lui Volpone. Dihotomia-antonimică poate fi urmărită, cu atât mai mult, în cele trei travestiuri sănătosul Volpone ? Volpone cel bolnav; Volpone cel bolnav ? Medicul Scoto din Mantua; Volpone, acuzat de justiţie ? Volpone aprodul. Se remarcă uşor tipurile antonimice alese de iscusita minte a şiretului veneţian, care, în opţiunile sale, cade el însuşi pradă gândirii dihotomice-antonimice, utilizată ca armă de cucerire a realităţii sociale, datorită unei hibe a sistemului său: consecvenţa nealterată a atitudinii faţă de Mosca.
Tot astfel precum personajul principal jonglează cu gândirea dihotomică-antonimică, mândru de izolarea conferită în cadrul speciei umane (vezi mai sus – orgoliul de a-şi fi dobândit avutul altfel decât restul umanităţii), toate celelalte personaje ale comediei cunosc şi ele micul lor joc dublu căci, după cum spune Mosca, lacrimile moştenitorului sunt ca râsul sub mască (I, 1). Aidoma lui, şi ele cad victimă acestui sistem de gândire: gelosul Corvino prostituându-şi chinuita soaţă; rapacele Corbaccio dăruindu-şi averea lui Volpone; trompetardul Voltore pledând împotriva sa însuşi şi, mai presus de oricine, Lady Would-Be, confundând un bărbat cu o femeie şi acuzându-l, împotriva evidenţelor fizice, că-i corupe soţul, orbită de dialectica antagonismului simultan din gândirea ei.
Această handicapare la care te reduce viziunea modelatoare a unei realităţi cu două aspecte contradictorii posibile este şi ea anunţată în aceeaşi scenă a ‘teatrului în teatru’ unde, alături de completul Androgyno (definit ca suficient sie însuşi), apare eunucul Castrone, formulă castratoare a gândirii dihotomice-antonimice, sterilitate încarnată. De altminteri, Volpone analizează cu fineţe cauzele psihologice conflictuale ale acestei decăderi ( Niciodată nu m-am simţit mai stingher într-o deghizare ca adineaori. Acasă, singur, merge, în public, trebuie să-ţi supraveghezi până şi reputaţia , V, 1), tensiune intelectuală şi afectivă nerodnică, egocentrică, lipsită de perspective.
THOMAS KYD – Tragedia spaniola [Trad. de Dan Duţescu, in Teatrul., vol I, p.157-280 ]
Dacă Tragedia Spaniolă ar fi numai cu un stat de geniu mai bine scrisă, ne-ar pune la dispoziţie cel puţin o structură dihotomică-antonimică situaţională de prim rang: Lorenzo, fratele Bellimperiei, îi este acesteia atât de duşman încât îi ucide iubitul, pe Horatio, sub ochii ei, şi după crimă, o ţine claustrată, de fapt iubind-o (şi în mărturisiri, dar şi în realitate). şi de ce îşi supune propria soră acestei cazne? Pentru că vrea ca ea să devină soţia prietenului său, Balthazar, pe care mai-mai să-l fi ucis pe câmpul de luptă, în calitate de inamic; nouă dihotomie-antonimică situaţională. O intrigă secundară ne înfăţişează cazul falsului Villupo, care-l acuză pe Alexandro de mârşăvii nevrednice de un nobil vasal, recunoscându-şi, în parte, atitudinea dihotomică-antonimică: şi iată că povestea-mi măsluită, / Pizmaşă, mi l-a scos din minţi pe rege. / Duşmanul mi l-a frânt, iar eu visez  / La roadele ticăloşiei mele (I, 2). Există, în intriga principală, un Iago de proporţii mici, dar a cărui activitate are roade la fel de otrăvitoare, care este pandantul lui Villupo, vrednic mânuitor, şi el, al mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii: Horatio: Te îndoieşti cumva de Pedringano? Bellimperia: O, nu. Mă-ncred în el ca-n mine însămi. / Mergi, Pedringano, şi păzeşte poarta. / De vine cineva, să dai de ştire. Pedringano(aparte) Mai mult bănet câştig dacă-l aduc / Pe Don Lorenzo la unirea voastră (II, 4).
Pe lângă aceste structuri dihotomice-antonimice de comportament există şi aici o ‘năframă’ (ca în Othello) asupra căreia conştiinţa umană proiectează un caracter similar: ea a simbolizat bucuria dragostei Bellimperiei, mai întâi pentru Andrea, apoi pentru Horatio, prietenul său; ulterior, simbolizează dragostea lui Hieronimo pentru fiul său, acelaşi Horatio – aci stă caracterul dihotomic-antonimic, dragoste ce se manifestă ca sete de răzbunare. Hieronimo : Vezi tu năframa asta-nsângerată? / Nu mă va părăsi decât în clipa / Când răzbunarea fi-va împlinită. / Vezi rănile-i mustind de sânge proaspăt? / Nu le voi îngropa decât în clipa / Când răzbunarea fi-va împlinită. / Atunci din jale bucuria-mi fac; / Dar până-atunci, durerea n-are leac(II, 4). S-a observat penultimul vers: dihotomizează-antonimic jalea, închizând cercul deschis de bucuria purtată cândva de batista azi însângerată.
Atmosfera unei lumi în care toate sunt duble este subliniată tocmai de ucigaşul lui Lorenzo; o cunoştea mai bine în forma aceasta decât cei pentru care realitatea este un monolit: E greu să ai încredere-n prea mulţi. / Ba pot să zic, nici chiar într-unul singur, / Când oamenii-şi dau tainele-n vileag (III, 4). E utilă compararea acestor versuri cu eseurile lui Bacon analizate (în deosebi: Despre simulare şi disimulare şi Despre bănuială).
Din punctul de vedere al dihotomiilor-antonimice de limbaj, vom cita din Actul II, scena 2, un dialog între Bellimperia şi Horatio. Acest dialog constituie un aspect al structurii morţii lui Horatio – el reprezintă începutul scenei de dragoste dintre cei doi, însă dragostea lor (unirea) înseamnă despărţirea lor, căci ea stârneşte planul uciderii şi uciderea se săvârşeşte în timpul unirii. Bellimperia : şi mai cu osebire la ce cugeţi? Horatio : Primejdii ce-au trecut, plăceri ce vin. Într-un boschet din preajmă se află grupul celor care pregătesc crima. Balthazar subliniază caracterul dihotomic-antonimic al situaţiei, parafrazându-l pe Horatio, spre hazul amicilor săi: Plăceri care-au trecut, primejdii noi. Neistovind, Bellimperia, cu sufletul la gură, sorbind respiraţia iubitului său, înşiră dihotomii-antonimice pozitive – euforice, cum le caracterizam – în dulcea-i şagă amoroasă: Primejdiile ducă-se; războiul / Îl vei purta cu mine, un război / Ce nu încalcă legământul păcii. / Cuvinte dragi de-mi spui, am să le-nfrunt / Cu vorbe dragi; privirilor duioase, / Priviri duioase le vor ţine piept; / Iar de-mi trimiţi răvaşe de iubire, / Răvaşe de iubire vei primi. / De mă săruţi, am să-ţi întorc sărutul; / Aşa va fi războiul nostru paşnic. Horatio e prins în jocul dihotomiilor-antonimice pozitive. O întreabă cu acelaşi ton sprinţar: Suava mea domniţă, spune unde, / Pe care câmp să ne-ncercăm în luptă […] / Bellimperia : Atunci, ne fie câmpul de bătaie / Umbrarul cel îmbătrânit sub care / Credinţă ne-am jurat întâia dată. Două scene mai departe dihotomiile-antonimice pozitive de limbaj nu-şi rătăcesc încă prospeţimea, calitatea de diafană ‘pierdere a raţiunii’.Bellimperia: O, lasă-mă; în ochii turburi cată / Cum moare-n patimi viaţă-nfiorată. Horatio: O, stai, mai stai, cu tine vreau să mor! / Tu m-ai învins, pe mine-nvingător. Dar aceste buchete primăvăratice de suspine se vestejesc curând sub ameninţarea unei dihotomii-antonimice negative care planează asupra întregii tragedii, întreţinând, sub sine, o umbră sinistră de pasăre de pradă: Să odihnim atunci în neodihnă (I, 2), ( Viceregele ); ori:Hieronimo: …am să odihnesc în neodihnă / şi frământarea-n linişti am s-o-mbrac (IV, 6); sau Răzbunarea: …nu gândi că răzbunarea moare, / Măcar că aţipeşte un răstimp; / Neliniştea în linişte se-mbracă (IV, 7).
Din Tragedia Spaniolă nu lipsesc nici comentariile a ceea ce simte omul când oscilează între logică şi gândirea dihotomică-antonimică; explicaţiile acestea lămuresc şi trăirile lui Othello, precum şi ale Faustului Marloweian, ale lui Hamlet, Lear şi ale tuturor celor ce sunt chinuiţi de priveliştea dezastruoasă a unei realităţi duble. Hieronimo : Niciodată nu mă simt mai bine decât atunci când înnebunesc; atuncea mi se pare că sunt om întreg; atuncea fac minuni: dar judecata sănătoasă mă chinuie, şi atuncea-ncep caznele, începe iadul (IV, 6).
Nici de travestiuri nu ducem lipsă: în piesă se joacă o altă piesă. Şi, totuşi, deşi sunt surprinse abisuri psihologice cu atari implicaţii, întreaga piesă seamănă cu caseta dihotomică-antonimică a lui Pedringano, unde el era sigur că se afla graţierea sa şi care nu era mai puţin goală. Şi acestea, după cum spuneam, lipsindu-i tragediei un stat de geniu.

 

FRANCIS BEAUMONT şi JOHN FLETCHER – Tragedia Fecioarei [Trad. de Dan Duşescu, in Teatrul., vol.II, p.275-398]
Urzeala lucrării celor doi dramaturgi renascentişti se sprijină pe trei structuri dihotomice-antonimice situaţionale de bază: a) Avadne este soţia lui Amintor prin lege şi taina căsătoriei şi, totuşi, nu va împărţi patul cu el. De altfel, spre sfârşitul tragediei, ea va sublinia: Ah, orice vietăţi blagoslovite / Se sting frumos, afar’ de crocodili / Şi de femeile cu două feţe (IV, 1). b) Amintor e paralizat în dorinţa lui de răzbunare deoarece acela care i-a impus o căsătorie morganatică, un pat prihănit, ruşinea, lui ce nu cunoscuse femeie până la o conduce pe Evadne în faţa altarului, omul căruia-i datorează plată înecată în sânge, înşelătorul, îi este simultan, rege. Amintor i-a jurat credinţă. În conştiinţa sa, suzeranul triumfă asupra jignitorului. El îşi va manifesta teama de a-şi pierde echilibrul psihic datorită revelării unei Evadne dihotomice-antonimice: Poartă-mă cu grijă / Ca nu cumva năprasnica schimbare / Să-mi strice mintea (II, 1). c) Cel mai bun prieten al lui Amintor, Melantius, eroul visurilor sale de adolescent, cumnatul său din preţuirea rigăi, odată cu dihotomizarea Evadnei, în aceeaşi calitate de frate al ei, devine dubitabil, apt să împartă cu ea chipul trădării.
Din piesă nu lipsesc nici celelalte elemente ale lumii dihotomice-antonimice. Aspatia prima iubire a lui Amintor, părăsită de el, la sfatul regelui se travesteşte în bărbat, căutând moartea. Astfel îmbrăcată, se prezintă drept propriul ei frate, provocându-l la duel pe Amintor.
Nu redactăm o istorie literară ca să trecem în revistă toate piesele epocii. Vom menţiona totuşi câteva elemente dihotomice-antonimice răzleţe, de prin alte scrieri dramatice ale momentului, pentru a vădi cât de variat a încolţit în acele timpuri rodul sămânţei acestei gândiri ciudate.
În George-a-Green, pândarul din  Wakefield de ROBERT GREENE, sluga eroului popular, Wily, se va travesti în femeie pentru a o răpi pe Bettris, iubita stăpânului său şi a o aduce acestuia. Bettris izbuteşte să fugă din casa tatălui ei, deghizată, la rândul ei, în straiele ce-l costumează pe Wily. George-a-Green se preface a fi vrăjitor (cu straie noi şi tot dichisul) pentru ca, profitând de prostia lui Earl Kendall, să-l readucă pe acesta pe drumul trădării în care păşise dimpreună cu lord Bonfield şi cu sir Gilbert. In Bradford, târgul cizmarilor paşnici, care ciomăgesc pe orice purtător de bâtă, apar, costumaţi, regii Edward şi James, iar câteva replici mai departe, Robin Hood şi George-a-Green, deghizaţi.
PHILLIP MASSINGER, autorul Răfuielii [Trad. de Leon Leviţchi, in: Teatrul., vol.I, p.423-477], îl face să vorbească pe ticălosul Overreach, hapsânul, lipitoarea avară ce şi-a distrus unicul nepot şi jumătate din Anglia, îl face să vorbească, spuneam, în termenii abilului cancelar, sir Francis Bacon de Verulam: Marrall: Sir, / Sunteţi înţelepciunea-ntruchipată. Overreach : Înţelepciunea vieţii, dragul meu! /  Cealaltă-nţelepciune, care zice / Că trebuie să fim cinstiţi şi drepţi / Şi să-i iubim pe cei din jurul nostru, / Nu face-un ban!  (II, 1).
După ce primeşte din partea unchiului său binevoitor, prin sluga lui – Marrall -, sfatul cald de a se spânzura mai bine decât să rabde mizeria, Wellborn, ajutat de Lady Allworth şi ulterior de Marrall însuşi, joacă o comedie a unei dragoste între el şi demna văduvă pomenită. Sărăcia care deranja până şi nasurile slugilor îi apare unchiului poleită cu aurul viitoarelor moşii, dobândite prin căsătoria ce o presimte. Jocul acesta de-a dragostea nu este o variantă a travestiului şi deci a structurii dihotomice-antonimice de comportament?
În încheiere, dorim să prezentăm poezia lui CHIDIOCK TICHBORNE [in: G. Lacey May, English Religious Verse. AN ANTHOLOGY COMPILED BY-, London, J.M.Deul &Sons, Ltd, 1937] (1558-1586) Acum trăiesc  (Now I live)- scrisă în ajunul execuţiei sale – exemplu splendid de structură arhitectonică radiară dihotomică-antonimică:
Mi-e floarea tinereţii ger de griji,
Al bucuriei praznic – blid de-amar,
Recolta mea de grâu e neghiniş,
Avutul tot, câştig visat măcar;
Trecută-i ziua, soare n-a fost sus;
Trăiesc acum, şi tot acuma nu-s.  

Povestea mea e ştiută, dar nu-i spusă;
Căzut mi-e rodul, ci am frunze verzi;
Nu sunt bătrân, dar mi-i juneţea dusă;
Eu te-am văzut, tu, lume, nu mă vezi;
Tăiat mi-e firul, netrecut pe fus;
Trăiesc acum şi tot acuma nu-s.  

Cătându-mi moartea, ea din sân m-a-nfrânt.
Tânjeam spre viaţă, umbră am ochit,
Păşind pe ţărnă-am ştiut că mi-e mormânt.
De pier acum, acum am fost zidit;
Paharu-i plin, paharul meu s-a dus,
Trăiesc acum şi tot acuma nu-s. 

Nu este nevoie de un comentariu savant pentru a discerne în refren (Trăiesc acum, şi tot acuma nu-s) structura dihotomică-antonimică pomenită la începutul acestui eseu ca rezultat al suprapunerii Trecutului actualizat peste Momentul Progresiv al Trăirii (este şi nu este). Fiecare vers sugerează, într-o imagine specifică, această dihotomie-antonimică (floarea tinereţii, adică întreg cortegiul de bucurii, nădejdi şi încredere, este ger de griji – gerul – antonim al florii, grijile – al tinereţii, dar nu ca antiteză, ci ca unitate cu două aspecte contradictorii). Nu are rost să continuăm explicitarea stihurilor, distrugând poezia.

CAPITOLUL 10 
SIMBOLIZAREA
unei vieţi întregi 

Cercetările noastre de până acum ne-au purtat numai prin texte literare, astfel încât, pe bună dreptate, cititorul s-ar putea întreba în ce măsură cele descrise de noi nu sunt decât o scornire a minţilor mereu efervescente ale creatorilor, interesante pentru estetică sau teoria literară, nedepăşind în nici un caz, însă, nivelul strict limitat al acestora 1 .
De aceea ne propunem să analizăm trei cazuri reale, pentru a demonstra aplicabilitatea teoriei noastre în viaţa de zi de zi şi nelimitarea terenului posibilelor investigaţii.
De trei ani bătrâna Maria zace în pat, imobilizată de un accident ale cărui repercusiuni sunt greu vindecabile la cei peste 80 ani ai săi. Natura nu o mai ajută să-şi refacă ţesuturile decât cu zgârcenie. Poziţia trupului culcat pe spate, lipsa de mişcare, stressul provocat de boală şi de vârstă, aduc după ele o serie întreagă de tulburări care, finalmente, o împing către starea de inconştienţă premergându-i sfârşitul. În toate această lungă perioadă de aproximativ 1.000 zile şi nopţi chinuite a fost îngrijită de către fiica sa care i s-a devotat cu curaj şi abnegaţie. şi, iată, soseşte clipa ultimelor cuvinte.
– Unde este mama mea?, întreabă, abia auzit, muribunda.
- Sunt aici, mamă; sunt fata ta, Ileana , îi răspunde fiica ei, îngrijorată de a nu fi recunoscută, ca şi datorită confuziei făcute de bătrână; socoteşte că cea din urmă va fi avut un vis rău.
- Fata mea e mama mea, oftează cealaltă, mai mult dusă decât vie.
Această replică reprezintă un exemplu desăvârşit de structură dihotomică-antonimică de limbaj, în care subiectul constituie polul opus, din punct de vedere semantic, al numelui predicativ, adică al explicaţiei lui, al echivalentului său. Avem în faţă o egalitate imposibilă, logic vorbind. Totuşi, această egalitate sintetizează o viaţă. Se cuvine adăugat, pentru luminarea afirmaţiei din urmă, că Maria, la douăzeci de ani, fusese văduvă cu copil şi singură în ţară străină. Astfel şi-a crescut fiica. A măritat-o de timpuriu şi s-a mutat la ea, continuând să-i poarte grija. Relaţia dintre ele, însă, a căpătat o nouă orientare, opusă precedentei. Ponderea autorităţii, treptat, a trecut de partea Ilenei, după cum este firesc în dinamica relaţiilor familiale. Atragem atenţia, totuşi, că autoritatea caracterizează părintele. Deci, mama şi fiica începuseră a trăi o structură dihotomică-antonimică situaţională. Indelungata boală de pe urmă atrage după sine, alături de vechea autoritate de care se prevala poate cam excesiv fiica, şi îngrijirea săvârşită invers decât o impune instinctul matern. Deci, cuvintele fata mea e mama mea sintetizează efectiv o experienţă durând de la măritişul fetei şi până în această clipă, comunică o experienţă singulară, într-o formă imposibilă din perspectiva logicii, dar perfect acceptabilă ca modelaj după tiparul mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii.
Un al doilea caz, mult mai complex, ne este oferit de documentele unor cercetări efectuate de psihiatrul eminent şi strălucitul orientalist dr. Constantin Daniel, care a avut bunăvoinţa să ni le pună la dispoziţie şi să ne verifice interpretarea, pentru care îi mulţumim. Este vorba despre o adaptare a testului ‘Minnesota’, la ale cărei întrebări au răspuns câteva sute de femei.
Am ales cazul unui subiect care a avut experienţa unei căsnicii lungi, pe cât se pare bună. O vom numi Elisabeta. În momentul răspunsului este de mult timp pensionară. Afirmă în repetate rânduri că este bătrână şi pomeneşte un accident, rămas nelămurit, suferit anterior. Deoarece răspunsurile sale cu privire la relaţiile maritale sunt adesea contradictorii, gândirea dihotomică-antonimică poate fi deosebit de clar urmărită în evoluţia ei.
- Vă este frică de bărbaţi? (întrebarea nr. 11)
Elisabeta reprezintă unicul subiect care răspunde categoric, cu o puternică implicaţie afectivă:
- Scârbă, în general, dacă nu îi cunosc. 
Este semnificativă reticenţa generalizării. Ea însăşi pare a fi o structură dihotomică-antonimică implicită, presupunând, parcă, o continuare de tipul ‘dar dacă îi cunosc, dimpotrivă’. Însă nu e bine să anticipăm.
La o întrebare privind anumite aspecte intime a celor simţite în cursul relaţiilor erotice (nr. 38), ea supralicitează atitudinea afirmată, singularizându-se net printre ceilalţi subiecţi (vezi şi nr. 41).
Pe de altă parte avem în faţă următoarele întrebări şi răspunsuri (cele din urmă au fost date prin mijlocirea unor cifre codate; suntem datori să le traducem în cuvinte).
- V-aţi îndrăgostit vreodată? 
- De foarte multe ori. 
Întrebată dacă este preocupată de erotism, confirmă (nr. 37). La fel când trebuie să ateste tulburări dacă este frustată de el (nr. 30).
- Aveţi vise erotice? (nr. 42)
- Foarte des. 
- Vă îndrăgostiţi uşor? 
- Da. 
- V-a plăcut alt bărbat decât soţul dvs.? (nr. 74)
- Mulţi. 
Din aceste noi răspunsuri se deduce că preocuparea erotică a Elisabetei este mult mai intensă decât a altor paciente anchetate; în orice caz, ea este suficient de firească pentru a ne mira răspunsurile negativiste anterioare. Noile răspunsuri reprezintă aspectul opus trăirilor denunţate mai sus.
Urmează o explicaţie mai amplă şi mult mai subtilă, deschizând perspective şi mai adânci de analiză.
- Controlaţi dacă aţi închis uşa seara şi ziua? (nr. 79)
- Din contra, las tot deschis şi aştept mereu pe cineva ce nu vine… Sper… 
Atragem atenţia că semnele de punctuaţie au fost introduse de noi, pentru a specifica sensul unui şir de vorbe zbucnite dintr-o suflare, lipsite de legătură logică strânsă, izvorâte dintr-un impuls neîngăduind riposta. Drama aşteptării este în întregime cuprinsă în această frază. Motiv de roman. Bovarismul unei vârste necruţătoare, abia smuls din tenebre de către pâlpâirea evanescentă a nădejdii persistând în acel ungher al sufletului, numit altădată ‘tinereţe’…
- Aveţi stări de visare, de închipuire, ziua? (nr. 98)
Răspunsul indică superlativul.
- Vă simţiţi plictisită? (nr. 106)
Acelaşi superlativ absolut.
- Vă zvârcoliţi în somn? (nr. 30)
- Mult. 
Aşteptarea bătrânei Elisabeta capătă un gust al zădărniciei. Reflecţia propriei imagini în oglinda conştiinţei este deplorabilă.
- Proastă, laşă, urâtă şi dezagreabilă, şi fraieră, naivă, încrezătoare, maniacă, se caracterizează singură (nr. 110). Să urmărim folosirea conjuncţiei care, repetată, aduce cu sine o încărcătură de mare subiectivism, aproape copilăresc.
Insă, dintre toate defectele enumerate, cel preponderent în erotism o apasă cel mai mult:
- Dacă nu aţi fi cine sunteţi, cine aţi vrea să fiţi? 
- Aş fi vrut să fiu o femeie sănătoasă şi mai puţin urâtă (nr. 130).
De notat brusca cedare în declaraţie. Deci, urâţenia sa fizică nu este atât de barbară, ‘dezagrabilă’, căci dacă ar fi mai puţin urâtă şi-ar socoti imaginea mulţumitoare.
Ce speră această femeie având o atât de proastă opinie despre sine însăşi şi care, împinsă de cea din urmă, a deschis uşa cabinetului de psihiatrie?
- Ce vă lipseşte ca să fiţi fericită acum? (nr. 136)
- Un suflet apropiat. 
La fel:
- Care este plăcerea dv. cea mai mare în viaţă? (nr. 153)
- Să fiu sănătoasă şi să am un suflet să mă înţeleagă, aproape de mine. 
Răspuns profund uman.
Deşi în numeroase rânduri declară că unicul său prieten bun şi adevărat îi este soţul, actualmente locuind cu copiii din altă căsnicie, simţămintele pe care le are faţă de acest soţ sunt mila pentru bătrâneţile sale şi starea proastă a sănătăţii lui. Dar, e limpede că nu la acest ‘prieten’ (soţul) o duce gândul când vorbeşte despre nevoia ei de a avea în preajmă ‘un suflet’ care să o înţeleagă.
Dealtfel, ea însăşi pare ostenită, copleşită de povara anilor, rosteşte răspicat că e bătrână şi că nu mai doreşte relaţii sexuale (întrebare din fişa socială). Imediat urmează, totuşi, o nouă deschidere către abisuri, celălalt aspect al structurii dihotomice-antonimice anunţată de răspunsul acesta, incomplet, şi pe care îl completăm acum: mă gândesc numai (ca şi când gândul ar putea fi vreodată despărţit de dorinţă!). Apoi, grav, întrebată ce-i lipseşte din punct de vedere erotic, şopteşte monosilabic:
- Tot. 
Pe neaşteptate, această femeie vârstnică, nemaidorindu-şi intimitatea cu un bărbat, căreia îi este ‘scârbă’ de sexul opus, având nevoie de înţelegere şi de căldură (termeni ambigui), face o declaraţie lucidă, clar antitetică:
- Cum aţi vrea să fie soţul dumneavoastră? (nr. 138)
- Aş fi vrut să fie bun, frumos şi bogat şi mai tânăr. 
Ce nobil sună acest condiţional trecut incluzând visurile de altădată într-o sferă a intangibilităţii iarăşi deschise către aventură de subjonctivul ce-i urmează!
Deşi o întrebare din fişa socială, referitoare la soţ, este formulată în sensul unei schimbări posibile a caracterului acestuia, răspunsul ne îndreaptă categoric către o altă persoană decât soţul, vădind mult spirit realist în autoanaliză:
- Aţi dori să se schimbe soţul şi în ce sens? 
- Aş dori un soţ adevărat, apropiat sufleteşte şi fizic, mai tânăr, dar cu suflet bun (!) 
Am păstrat discutarea întrebării şi răspunsului nr. 125 pentru final. Mult mai puţin spectaculoase, ele luminează comportamentul dihotomic-antonimic al subiectului în domeniul care îl interesează cel mai mult, unde, într-o formulă lapidară este exprimată travestirea pătimaşă în straiele gândirii urmărite. Elisabeta este întrebată ce simte, din punct de vedere erotic, în preajma sau la gândul unui bărbat.
- Vorbesc şi mă agit mult. 
E demn de luat în seamă faptul că această femeie pricepându-se să-şi analizee trăirile cu meşteşug, oricât de paradoxale ar fi ele, de data aceasta nu mai răspunde la întrebare. Cea din urmă se referă la trăire (senzaţie, sentiment, impuls). Răspunsul discută o reacţie şi, pe deasupra, o reacţie de simulare.
Cazul Elisabetei ne îndeamnă să cităm, în completare, o încercare de schiţă, ce ne-a rămas inedită, redactată ca urmare a unei comunicări făcute nouă de către nepoata (devenită personaj în lucrare) privitor la o păţanie a mătuşii sale, înrudită, într-altă tonalitate, cu precedenta trăire. Trăirea dihotomică-antonimică şi simularea sunt la fel de evidente ca şi în cele precedente (doar că aici este vorba despre o realizare a aspiraţiilor expuse).
O HOŢIE CE S-AR PUTEA REPETA
Doamna Ulpia avea vârsta dreptei socotinţe şi îşi împodobea cu ea, fără căutare, fiece petic de carne de zărit. Ceea ce vrea să spună că se legăna între optzeci şi câţiva alţi ani. Dacă aceste destul de numeroase decenii nu izbutea să le ascundă o datora cu osebire lipsei sale de aplecare pentru atari scliviseli femeieşti ce o plictiseau, deoarece ele, socotea dumneai, erau acelea care scoteau în faţă bătrâneţea, iar nu scurgerea anilor în sine.“Că trec primăverile peste trupul unei femei (şi mai târziu iernile)”, avea obiceiul să îndruge, “e lucru răscunoscut. Că te zbaţi s-o ascunzi nu este numai împotriva firii, dar e şi deşuchiat. Asta te băbeşte, pentru că-ţi dă griji care-şi lasă urma pe chip, te pocesc, te zbârcesc”. Iar numai de creţuri nu se putea plânge dânsa, nu: avea obrajii ca un fund de lighean nou-nouţ şi întinsă ca emailul lui îi era pielea pe întregul trup. “Odihna, dragă Norico”, îşi dăscălea doamna Ulpia nepoata, “odihna! Niciodată să nu uiţi de repaos , ţuşcă scumpă, folosea câte un neologism, pentru accentuare ; el e mama frumuseţii! Femeia să-nveţe să-şi dea cât mai puţină silinţă. Acesta este izvorul apei vii şi al tinereţii făr’de bătrâneţe!”. Într-adevăr, mătuşa celei în urmă numite, era o bătrână frumoasă . Se vedea că era bătrână şi te încânta cât de neaşteptat ştia s-o arate şi cu câtă plăcere îşi purta povara “unui veac din care nu-mi lipseşte decât adolescenţa”, cum glumea dumneaei fără a greşi.
Fiica sorei sale, în schimb, era ca zăbăucă. Pentru ea nu exista nimic uşor pe pământ. Nu găsea şi ea o treabă să nu-i răpească somnul. Nimic nu-i intra în plac, nici măcar pe jumătate. Se prea poate să nu fi fost vinovată prea tare pentru simţământul că ducea o viaţă grea. Tânără, i-a revenit să preia jumătate din poverile mamei sale, hărăzită de Dumnezeu cu soţ beteag şi ţeapăn în scaunul cu rotile, ca şi pe acelea zămislite de sărăcia adusă după sine de lipsa lui de zbatere, că numai două lefuri, a ei şi a fiicei sale, intrau într-o casă cu mulţi vârstnici sărăntoci şi unde se mai număra şi o soră a Noricăi, de un egoism strigător la cer, căreia nu i-a păsat nicicând decât de ale râsului şi ale dichisitului, izbutite şi acestea tot din banii celor două furnici harnice şi fără spor.
Norica venea zilnic s-o hrănească de prânz pe tuşa Ulpia şi să-i pregătească în răcitor cina, ca şi micul dejun pentru ziua următoare. Că ploua sau era senin, o găsea tolănită în pat. Din această stare tăifăsuia venerabila doamnă cu nepoata sa un ceas în cap. şi-n aceeaşi aşezare o părăsea tânăra până a doua zi. Coana Ulpia nu se dădea jos să-i deschidă, deoarece se temea de oboseală. Nici n-o lăsa să încuie, când pleca, fiindcă-i era frică să nu fie nevoită, de un incendiu ivit din senin, să iasă grabnic şi să se trezească împiedicată, datorită cheii pe care se putea să nu ştie la grabă mare unde s-ar fi găsit (dealtfel nu era deloc sigură că mai avea vreo cheie).
Cum încăperea odihnei sale neîntrerupte se afla sub acoperiş – fără nici o sfială putem mărturisi că era înghesuită în podul unui bloc vechi, rânced şi şubred -, un pod supraîncălzit verile, tanti Ulpia se lăfăia în aşternutul pe care Norica se străduia să-l ţină mereu curat, schimbându-l la trei zile, după cum îi ceruse îndrăgita ei rudă, doamna Ulpia se lăfăia, spuneam, în anotimpul torid în …pielea goală! Situaţia nu-i dăuna în nici un fel în ochii lumii, pentru că nimeni n-o căuta cât era ziulica de lungă, în afară de prea iubita sa nepoată, după cum am încunoştinţat cititorul, şi de speakerii postului de radiodifuziune, aceştia pe calea undelor, pe care se distra să-i apostrofeze destul de vulgar şi ale căror comentarii le contrazicea cu tot soiul de argumente de bun simţ. Cât privea ţinuta sa, dezvolta o întreagă teorie în apărarea acesteia şi i-o împărtăşea cu dărnicie şi Noricăi:“Trupul se cade să respire. Nu-i bine să-l acoperi cu tot felul de prostii! Slobozeşte-l în starea lui edenică măcar aici, pe pământ, că Dincolonu ştim ce ne aşteaptă. Dar de pomană te-nvăţ eu…”, ofta dumneaei, după ce arunca o privire cercetătoare asupra nepoatei sale cu fruntea mai tot timpul chinuită de încruntări, “…niciodată n-o să-mi dai ascultare, să trăieşti şi tu sănătos!… Cât e soarele sus roboteşti, îţi cauţi de lucru, te fâţâi de ici-colo fără rost şi mai spui că eşti tânără. şi nu laşi niciodată trupul slobod de cârpe! Apoi eu, la vârsta ta… Că veni vorba, câţi ani mai ai?”. Nu vom duce nesăbuinţa până acolo încât să dăm în vileag vârsta Noricăi, deşi ar merita aceasta pentru a o deştepta din nepăsarea sa în privinţa scurgerii timpului fără roade într-ale căsniciei, că de pomană i se trece an după an şi nu pricepe cu câtă obrăznicie năvălesc vârsta medie, cea de a treia şi câte or mai fi, asupra făpturii sale puţintele şi aşa neînzestrată de Dumnezeu decât cu amărăciuni.
Într-o bună dimineaţă, când Norica sosi cu sufertaşul încărcat cu iahnie, mâncarea cea mai îndrăgită de doamna Ulpia, o găsi pe cea din urmă într-o stare de nevricale vesele, cum n-o mai văzuse.
- Închipuie-ţi, ţuşcă dragă, ce mi s-a-ntâmplat! A năvălit un hoţ să mă prade! Pe tine te-a jefuit careva până acum? 
În tonul său, nepoata citi, cu oarecare mirare, o urmă de mândrie, de ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles ca numai pe coana Ulpia s-o fi ales tâlharul pentru acel atac reprobabil.
Răspunse tot dumneaei, deoarece nepoatei îi pierise graiul:
- Probabil că nu. Dacă o păţeai, aveai şi tu alt curaj în viaţă! Nu. Mă uit bine la tine: nu eşti omul să dea peste el o pleasnă ca asta… 
- Nu prea. Slavă Domnului!, exclamă fericită Norica cea fără noroc la furi. Asta mi-ar mai lipsi! 
- Păi, să ştii că-ţi lipseşte! Te-ai mai trezi şi tu din amorţeala fără sare, nici piper în care vegetezi. 
Când a auzit-o vestindu-i nenorocirea, inima tinerei a-nceput să bată ca un ciocan: “Biata tuşă Ulpia! La vârsta dumneaei să aibă asemenea emoţii!… Puteam s-o găsesc rece!” Curând, însă, se linişti: umorul celeilalte era de netulburat. Nimic n-o putea scoate dintr-ale sale: rămânea, până şi-n faţa celor mai mari lovituri ale sorţii, surâzătoare şi stăpână pe sine ca o regină.
- Nu mă-ntrebi cum a fost? 
- Ba da… 
- Află că a fost minunat! Nu mă mai aşteptam eu la anii mei la… Stai să vezi! Eram întinsă, cum mă ştii, şi tocmai mă minunam cât de proşti sunt meteorologii, că niciodată nu aduc o veste mai palpitantă, cum ar fi un uragan să şteargă Bucureştii de pe faţa pământului – că dacă oi muri eu, cui mai folosesc ?! – sau un viscol în plină vară – total lipsiţi de imaginaţie şi originalitate! -, când bag seama, într-o doară, că se înclină uşurel clanţa. Până să mă frec la ochi, se porneşte uşa a se crăpa milimetru de milimetru. Am cam îngheţat. Mi-am zis c-o fi venit vrun strigoi; altcineva cine să mă caute? 
- Putea fi proprietăreasa. 
- Nu mă suferă. Nici eu pe ea. Şi dac-ar îndrăzni să intre, aş face-o albie de porci! 
- Putea fi…, dar Norica îşi dădu seama că altcineva nu putea fi: pe mătuşa ei n-o căutase nimeni de când cu bomba de la Hiroşima. “Doar Pompele Funebre de la colţul străzii, dacă au cumva o listă cu vecinii, ce să cuprindă şi o rubrică a vârstei lor şi s-au gândit să mai verifice starea în care se află…”. Îşi ascunse această cugetare cu mare băgare de seamă.
- Pricepi că doar o fantomă ar fi putut intra la mine? Aşa că am strâns tare din dinţi, să nu-şi dea seama că-mi clămpăne plăcile. Şi am aşteptat. Recunosc că, deşi mi-era frică, eram şi tare curioasă. Iar curiozitatea mi-a fost răsplătită. Doamne, Norico, ţuşcă scumpă, tare-s frumoşi băieţii! 
“Vai de mine, s-a scrântit, săraca, de frică… Ce legătură are una cu alta? Asta, da, nenorocire! Să fiu datoare s-aduc şi doctorul acum…”
- Care băieţi, mătuşă?, adăugă ea cu glas tare, să se dumirească asupra cât din maşinăria minţii i se stricase aproape centenarei.
- Cum ‘care’?! Băieţii ca ăla de a fost pe la mine! 
- Ce băiat a fost pe aici? 
- Haiducul! Despre ce vorbesc?! 
- Păi, încă nu mi-ai spus nimic de el. Era tânăr? 
- Mai tânăr ca un soldat în termen! 
Soldaţii în termen constituiseră quinta regală a conversaţiilor ei din urmă cu patruzeci de ani. “Iată că revine la acest subiect demult uitat. Ce curios!”
- Şi pe cine căuta? 
- Pe mine! Cum ‘pe cine’?! Pe mătuşa ta, pe DOAMNA ULPIA în persoană!  
Noricăi i se păreau toate de necrezut. Uita cât era de primejdios ceea ce-i povestea pe bucăţele sora mamei sale şi, în loc s-o grăbească să ajungă mai curând la miez, se lăsa sedusă de logica ilogică a bătrânei şi se pomenea şi ea punând întrebări stupide. Se mustră în sinea sa pentru cât de proastă se arăta şi se repezi să îndrepte lucrurile:
- Te-a brutalizat? Era înarmat? 
- Şi cu ce armă…, lăsă doamna tolănită în faţa sa să i se piardă răspunsul în ceaţa unui surâs ameţit şi ameţitor. Iar de brutalizat, de ce s-o facă? M-am opus eu? Dimpotrivă. 
- Cum ‘dimpotrivă’? 
- Absolut! O şmecherie veche de-a mea: când sunt atacată, mă las pe spate. Am învăţat-o de la căţei. N-ai văzut ce fac când se apleacă un necunoscut spre ei şi-i atinge cu palma? Ţuşt! cu burta-n sus şi ridicarea picioarelor! Eventual dau drumul şi la pipi. 
- Ah! Asta ai învăţat de la ei…, rosti cam buimăcită cealaltă, aşteptând totuşi o lămurire mai de Doamne ajută.
- N-a fost nevoie să mă trântesc cu burta-n sus, că stăteam lungită cum mă vezi. 
- Tot aşa, fără …cămaşă?…, îi inspectă ea corpul ajuns spânatic.
- M-ai găsit vreodată cu ea pe mine? Nici nu ştiu dacă mai am. Pauză. Crezi că mai am? Ar trebui să ieşim într-o zi, să dăm o raită prin magazine, să văd dacă găsesc una şic, cu imprimeu cu floricele de nu-mă-uita, mici, mici şi albăstruţe… 
- Şi el?, o întrerupse Norica, tot cu gândul la intrus.
- Care ‘el’?, căzu din lună doamna Ulpia, uluită de cât se ramolise nepoata sa, “că scoate vrute şi nevrute din gură…!”
- Tânărul care a năvălit peste dumneata… 
- Ah!, îţi spuneam că n-a fost nevoie să mă trântesc cu burta-n sus; iar de ridicat picioarele, mi-e ceva mai greu la anii mei. Însă a înţeles sensul, deşi n-am rostit nici un cuvinţel! Mă crezi? 
- Care ‘sens’? 
- Sensul acordat de căţei trântirii pe spate: ‘Mă predau!’ vor ei să zică, doar că nu pot vorbi ca noi. Dacă m-aş fi aflat în altă poziţie, aş fi ridicat mâinile-n sus, ceea ce dobândeşte acelaşi înţeles, când te somează poliţia. Dar e foarte greu aici în pat să-ţi ridici braţele. Mă crezi, dragă Norico? 
- Da, e foarte greu aici în pat, nu voi s-o înverşuneze nepoata sa.
- Dacă n-am fost în stare să ridic nici picioarele, ce m-am gândit? “Hai să le desfac”, mi-am şoptit. “O să mă-nţeleagă el, că dacă-i hoţ nu poate fi  prostovan.”
- Şi? 
- Nu era prost. 
- Şi? 
- După ce mi-a dovedit că m-a-nţeles, la urmă a plecat. 
- Ce ţi-a luat? 
- Ce să-mi ia? 
- Păi, nu ziceai că era hoţ? Hoţul ia. 
- A luat ce i-a trebuit şi a plecat. 
- Asta te-ntrebam: ce-ţi lipseşte? Ceva de valoare? 
- Da, răspunse grav coana Ulpia; apoi făcu o pauză îndelungată, îşi modifică trăsăturile astfel încât să aibă toată greutatea cuvenită ceea ce urma să rostească şi apăsă pe cele trei silabe: - O-noa-rea! , rămase cu gura căscată.
- Vai de mine, mătuşă! Cum să păţeşti una ca asta la vârsta dumitale?! Nu mai merge! Mă duc direct la lăcătuş, să mai pună un rând de broaşte la uşă. De-acolo, la poliţie! Şi să nu te prind că nu te-ncui de acum înainte! 
- Lăcătuş?! Poliţie?! Să mă-ncui?! Ai înnebunit?! Şi dacă mai vine să mă …fure?, mustăci un zâmbet şugubăţ, cum ştia ea să surâdă de-i ierta Norica toate ciudăţeniile. - Hai?!] 
Al treilea caz ne convoacă în faţa unei celebre instanţe judecătoreşti care a ţinut în alertă inimile a milioane de oameni, între 23 iulie şi 16 august 1945; ea l-a judecat pe mareşalul Pétain, fostul şef al statului francez. Jean Pierre-Bloch, jurat parlamentar al acelui tribunal, publică O MĂRTURIE ASUPRA PROCESULUI MAREŞALULUI PÉTAIN [Jean Pierre Bloch, Un témoignage sur le procès du maréchal Pétain, in: Le Monde, 23-24 Mai 1975, no.9744, p.21]. Autorul descrie ultima şedinţă, aceea a condamnării.
La orele 21, juraţii se retrag să delibereze.
Dezbaterea începe pe dată. E un fel de aşteptare şi de dor, apăsătoare. Deodată, în Palatul Justiţiei, galeriile, coridoarele şi sălile sunt obscure, închise şi mute, exceptând, în fund, sala unde ne aflăm, împodobită cu toate portretele preşedinţilor, care par să vegheze asupra deliberărilor noastre. 
Cu draperiile trase cu băgare de seamă, Palatul Justiţiei a murit pentru viaţa care mişuna în timpul celor douăzeci şi două de audienţe interminabile. De fiecare parte a sălii noastre, gărzi mobile. Am întrerupt orice contact cu lumea exterioară. Am lăsat în prag ura noastră, a fiecăruia, pizma, nădejdea. Avem impresia, pe neaşteptate, că suntem singuri cu conştiinţa noastră şi, de asemeni, cu cinci ani din istoria Franţei care defilează brusc prin faţa ochilor noştri cu mişcarea rapidă a unui film de actualităţi. 
Acestei atmosfere de apăsătoare şi demnă tensiune au fost supuşi bărbaţii care aveau să judece trădarea Republicii Franceze de către Preşedintele ei colaboraţionist.
La cererea lui Pierre-Bloch se trece la un prim vot pentru stabilirea pedepsei cu moartea sau a muncii silnice pe viaţă. Optsprezece buletine împotriva a opt aleg moartea.
Totuşi cei opt continuă să explice, să apere, să pledeze, refuzând ideea pedepsei capitale. Delattre insistă, cu sinceritate, cu dăruire, cu har, să explice. În sfârşit, descrie ceea ce ar fi, în fapt, execuţia acestui moşneag. Este incontestabil că argumentarea lui şi-a atins ţelul. Simt cum slăbesc oamenii care votaseă adineaori pentru moarte. 
René Bénard îşi aproprie argumentele lui Delattre. 
Şi astfel ajungem la cazul nostru, al crizei dihotomice antonimice.
Lévy-Alphandéry, care este un bătrân de nouăzeci de ani, îşi descrie criza de conştinţă, el care este evreu. 
Nu drama alegerii între moarte şi munca silnică pe o viaţă care s-ar fi putut să nu mai dureze decât câteva zile contează, ci drama hotărârii lui Lévy-Alphandéry asupra autenticei sale personalităţi. Într-o frază, un nou roman.
Din moment ce se afla printre juraţi, avusese, de bună seamă, o intensă şi vrednică de preţuire activitate antifascistă; mai mult, era una dintre victimile unui neam sângerat până la os de ideologia reprezentată de către fostul Mareşal. Iată suficiente argumente pentru a fi necruţător. Pe de altă parte, evreul şi luptătorul Lévy-Alphandéry era, el însuşi, un bătrân. Dacă în prima sa ipostază judeca moartea drept o plată meritată, în a doua – o socotea o povară prea grea pentru cineva care în ultimul sfert de viaţă trăise numai în umbra ei. Omul în vârstă din sine călca în trăirile celuilalt gârbovit, ca la sine acasă, şi actualiza viitorul, aidoma lui Montaigne. Se afla în situaţia frunzei de tei agăţată de peţiol şi pe care bătaia vântului o apleacă într-o parte, în timp ce firea ei o trage înapoi. Juratul nu putea alege.

CAPITOLUL 11
AŞ SORBI
întreaga existenţă 

Cel mai avid de viaţă dintre toţi renascentiştii, cel mai îndrăgostit de dialectica ei, fu, neîndoielnic, Rabelais. Deschizând monumentalul său op,GARGANTUA ŞI PANTAGRUEL, încă din Cuvântul înainte al scriitorului , suntem întâmpinaţi cu un salut în spiritul gândirii dihotomice-antonimice, iar aceasta din prima frază, când ni se spune că lăudând Alcibiade pe învăţătorul său Socrate (…) îl aseamănă între altele cu silenele (p. 51) [în rom. de Alexandru Hodoş, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală. 1967].
Paragraful II ne explică ce erau silenele. El este compus din două fraze. Prima arată că silenele erau nişte cutioare (…) având zugrăvite pe ele tot soiul de chipuri vesele şi deşuchiate . În a doua se dezvăluie surpriza: Înăuntru se aflau însă numai mirodenii şi balsamuri alese (idem).
Paragaful III lămureşte comparaţia: Aidoma fusese Socrate, căci privindu-i înfăţişarea şi văzându-l cum arată pe dinafară, n-ai fi dat pe el nici o ceapă degerată… (idem). Urmează un portret pe cât de concis, pe atât de complet, pildă a comprimării degenerării şi incapacităţii într-o pilulă de patru fraze, ca apoi: Dar dacă ridicai capacul, găseai în cutioară numai odoare nebănuite şi de nepreţuit [o ultimă aluzie depreciativă la adresa victimei sale de până acum]: minte mai pătrunzătoare decât a oricărui muritor, cinste neînchipuită, vitejie de neînfricat (p. 52) şi toate celelalte virtuţi, închipuite la superlativ.
Orice cercetător va remarca de îndată necesitatea ordinii antonimice pentru a se exalta, prin contrast, calităţile filosofului. Dar, dincolo de această necesitate formală retorică, în adânc, nu se simte gândirea dihotomica-antonimică ce îngăduie dintre atâtea comparaţii cu putinţă tocmai aceea cu o cutie ridicolă ce ascunde o comoară binevoitoare, mecanism al gândirii ce remarcă în Socrate că omul dinafară îşi contrazice propriul duh de taină?
Şi ce tâlc socotiţi că ar putea să aibă această întâmpinare cu sămânţă de vorbă, când dau să pornesc la drum? (p. 52)
Pe Rabelais nu-l vom putea surprinde, ca şi pe Bacon, furat de mrejele propriei sale gândiri, dihotomizând-antonimic fără ştire. Nu. El, de la bun început, se prezintă făţiş ca un mânuitor desăvârşit al spadei cu două tăişuri: S-ar cuveni însă a privi cu mai puţină pripeală rodul stăruinţelor omeneşti, adaugă (după ce atrage atenţia că titlurile cărţilor sale par hazlii şi numai atâta), de vreme ce voi singuri spuneţi că nu haina îl face pe călugăr: că se arată unul în anteriu de monah, dar în el nimic duhovnicesc nu are, iar altul îşi azvârle pe umăr o mantie spaniolă, dar vitejia lui n-a văzut Spania niciodată (idem). Am subliniat două maxime care surprind ipostaza manifestării dihotomice-antonimice de comportament, aşa cum a fost încondeiată de popor în perioada Renaşterii. Credem că nu întâmplător preced ele ce va să urmeze. Rolul lor este să scoată în evidenţă caracterul universal al observaţiei rabelaisiene aplicată ca principiu arhitectonic de bază în opera studiată, pe de o altă parte consensul unanim al refuzării unui atare comportament, vrednic de batjocură şi fustijare.
Iată de ce, deschizând această carte, să cumpăniţi cu multă luare-aminte cuprinsul ei. Veţi vedea astfel, că miezul pe care îl ascunde are cu totul alt preţ decât chipul zugrăvit pe deasupra, iar gândurile din adânc nu sunt atât de uşuratice, după cum ar putea să arate învelişul lor (idem). E de remarcat că nu avem nici o clipă semnalate două obiecte, căci miezul şi chipul gândul şi învelişul un obiect desemnează şi nu două.
Cât de limpede lămureşte tocmai caracterul de aspecte opuse ale dihotomiei-antonimice: uşurele dacă le frunzăreşti în pripă, dar pline de cugetare dacă zăboveşti la sfat cu ele (p. 53), se referă la cărţi.
Şi, drept culme a atâtor veşti de speriat despre tainele ascunse în lucrare, pe care le accentuează pomenind o învăţătură ascunsă, care vă va ferici cu înalte daruri şi minunate taine (idem), isprăveşte lăudându-se pe o pagină întreagă că şi-a scris vorbele profunde la un pahar de vin.
Într-adevăr, nu de pomană am fost avertizaţi: curând Gargantua se va naşte sub semnul dobitocului cu două spinări (p. 59), pe care l-am întâlnit şi-n Shakespeare, jucându-se prin Veneţia. După ce este îmbrăcat pentru întâia oară, părinţii îl decorează şi cu o emblemă, o placă de aur, care cântărea şaizeci şi opt de funzi şi purta pe ea un chip smălţuit, înfăţişând un trup de om cu două capete întoarse unul spre altul, cu patru braţe, patru picioare şi două şezuturi. Aşa spunea Platon în Symposio, Ospăţul, că arăta făptura omenească în veacurile de la început (p. 70).
Mitul grecesc al androginului sintetizează, pentru marele François, misterul omului, unul în două sexe, identic cu sine însuşi, dar… El nu recurge la antonimie, ci aleargă cu braţele deschise către o dihotomie-antonimică factice, în nădejdea aflării unităţii.
În zonele experienţei sentimentale îşi află, dintr-o bibliografie antică, aidoma exemple care să promoveze ideea că cele două chipuri opuse aparţin aceluiaşi obiect, căci, după cum albul strălucitor vă ia văzul, topind în lumină toate înfăţişările lumii dinafară, cum zice Aristotel în Problemele lui (iar despre aceasta puteţi să vă daţi seama privind îndelung munţii acoperiţi de zăpadă: strălucirea lor vă orbeşte, cum Xenofon povesteşte că s-a întâmplat ostaşilor lui şi cum Galen arată pe larg în De usum partium ), tot astfel o bucurie mare face ca inima să sufere şi să-şi destrame puterile de viaţă. Iar dacă această bucurie e prea puternic simţită, inima poate să înceteze a mai bate, cum spune Galen în Lib. XII. Method., lib. V. De locis affectis şi Lib. II. De symptomaton causis. Aşa mărturisesc Marcu Tulliu, lib. I, Questio Tuscul , Verrius, Aristotel, Titu Liviu, după bătălia de la Canş, Pliniu lib. VII, A. Gellu, lib. III, şi alţii amintind că Diagoras din Rhodos, Chilon, Sofocle, Denis, tiranul Siciliei, Philipide, Filemon, Polycrat, Filiston, M. Juventi şi atâţi ca ei au murit din pricina unei bucurii prea mari. Căci, aşa cum arată Avicen, bucuria e ca şofranul, întăreşte inima, iar dacă întreci măsura, o ucide (p. 74-75).
Aceeaşi sursă de informaţii, aceleaşi constatări îl fac şi cu alt prilej să se apropie de moralistul Montaigne: ştirile, spune el, chiar dacă-s bune, pot provoca moartea (p. 405). Or, în acelaşi spirit, în viziunea ambilor, nebunul şi înţeleptul tot una-s (p. 358-359).
O notă originală în simfonia scriitorilor Renaşterii europene o constituie antropomorfizarea universului. Ne aflăm la capitolul XXXII, p. 262-264. Gura lui Pantagruel devine peisaj, ţinut, lume, fără a-şi pierde calitatea de gură. Povestitorul exclamă: M-am plimbat ca prin biserica Sfânta Sofia din cetatea Bizanţului; am întâlnit stânci înalte ca munţii Daniei – aş zice că erau măselele -, apoi livezi întinse, păduri adânci, oraşe mari, cam cât Lyonul sau Poitiersul. Aci, unde se ascundea de ploaie, vieţuiesc oameni care se ocupă cu grădinăritul, vânătoarea, sunt călcaţi de molime, de tâlhari; de altfel, citim:Nimeni nu s-a ostenit încă să străbată pământul celor douăzeci şi cinci de regate locuite de oameni, fără să mai socotim deşerturile şi un ochi de mare. Eu am scris o carte greacă, pe care am numit-o Hronicul gâtlanilor , arătând viaţa şi obiceiurile popoarelor care trăiesc sub fălcile lui Pantagruel.
Incisivitatea anticatolică a utopistului à rebours , de îndată ce Pantagruel ajunge la ostrovul Sobolilor, îşi declanşează sarcasmele dihotomice-antonimice împotriva Postului cel Mare, domn al insulei, care este un mâncău de mazăre frecată, culegător de scoici, vânător de cârtiţe şi cărător de paie; […] staroste al mâncătorilor de peşte, căpetenia muştarurilor. […] Boceşte trei sferturi din zi, iar pe la praznice nu se arată. E drept că un alt meşter mai priceput în grătare şi frigărui n-ai să găseşti peste nouă mări şi ţări (p. 449). Făţărnicia, această comportare dihotomică-antonimică îl caracterizează. Else trudeşte nefăcând nimic şi nefăcând nimic, osteneşte, … doarme cu ochii deschişi ….Muşcă râzând şi râde muşcând …. Se scaldă în vârful clopotniţei şi se usucă în apă curgătoare. Pescuieşte în văzduh prinde din zbor raci uriaşi. Umblă la vânat pe fundul mării şi săgetează în goană, sub apă (şi cât de conformă cu realitatea contemporană este această întorsătură a închipuirii; oricât de penibil ne este să adoptăm formula la modă în lumea semicultivată a şcolii comunist-naţionaliste – ce aberaţie! ce incompatibilitate în termeni! -, în acest fragment de frază e şi Rabelais un ‘premergător’ al literaturii ştiinţifico-fantastice), cocori, ţapi sălbatici şi căprioare (p. 455). Umorul derivă tocmai din folosirea dihotomică-antonimică a cuvintelor, împreunându-se verbe cu substantive alături de care devin o imposibilitate semantică, acţiunea lor impunând taman substantivul antonim, ori verbe cu verbe, într-o situaţie semantică similară.
Aceeaşi ironie, cu mijloace stilistice identice, o va îndrepta François Rabelais şi împotriva călugărilor fredoni (Cap. XXVII, p. 573 ş. u.).
Aşadar, medicul francez, atât când discută asupra fiinţei umane, în general, asupra vieţii etice, asupra cosmosului, asupra propriei opere sau când se lasă condus de impetusul laicizării tot mai mari în contemporaneitatea sa, vede dihotomic-antonimic, gândeşte dihotomic-antonimic, scrie dihotomic-antonimic.

CAPITOLUL 12
ŞONTÂC-ŞONTÂC cu ROCINANTE 

Don Quijote devine intangibilul, devine o energie descătuşată care bântuie lumea, o capacitate nerealizată multiplicându-şi încercările de realizare cu numărul incomensurabil al indivizilor umani de pretutindeni şi din totdeauna. Unde să-l aşezăm pe Don Quijote? De partea asta sau de cealaltă? Ar fi greşit să-l punem numai într-unul din cele două continente. Don Quijote este linia de intersecţie a celor două lumi care formează două planuri. 
Dacă ni se spune că Don Quijote aparţine cu totul realităţii nu ne vom supăra. Vom observa numai că, odată cu Don Quijote, neîmblânzita sa voinţă este mânată de o hotărâre: este voinţa de aventură. Don Quijote, care este real, doreşte realmente aventurile. Aşa cum el însuşi spune: Mi-ar putea ei, vrăjitorii, răpi aventurile dar nicidecum sforţarea şi curajul. De aceea poate trece cu o uşurinţă uimitoare din sala de spectacol în interiorul născocirilor imaginaţiei. Este o natură de frontieră, cum este, în general, după Platon, natura omului (p. 138) [José Ortega y Gasset, Meditaţii despre Don Quijote şi Gânduri despre roman, trad., pref., note şi tabel cronologic, de Andrei Ionescu, Bucureşti, Editura univers, p.138].
Înscriindu-se într-un lung şir de comentatori, José Ortega y Gasset ajunge la o definire esenţială pentru omul Renaşterii şi pentru orice personalitate conştientă de condiţia umană, care este o condiţie de frontieră, din orice punct de vedere ai analiza-o, din orice unghi ai privi-o, în orice plan te-ai situa. Stai de vorbă cu Charles Darwin, în lumina colbăită a vreunui ungher dintr-o bibliotecă publică, argumentele lui şi ale ciracilor săi te conving; şi, tam-nesam, simţi o chemare către o zonă opusă animalului, te simţi gata dematerializat, plutitor, Idee. Un înger îţi brăzdează văzduhul, lăsând în urmă-i iz de bucurie; şi, miresmele (miasmele) tari ale cărnii te învaţă azbuchiile demonologiilor taisiene. Roadele studiilor te poartă către premiul Nobel; şi, o infirmieră, nebăgată în seamă în timpul operaţiilor ce le izbuteşti magistral, îţi generează regretul şi simţământul nerealizării celei mai telurice porniri pornofaustice. Eşti omul cinstei desăvârşite; dar uiţi să înapoiezi cărţile prietenilor. Eşti eroul revoluţiilor, care se teme de întuneric. Eşti împăratul lumii, a cărui soaţă se desfată în bordel, în braţele vameşilor tăi, cu ştirea ta. Eşti cel ce nu eşti. Eşti tu şi opusul tău. Eşti nu eşti.
Ca să înţelegem mai bine cele afirmate de filosoful spaniol, să-l părăsim o clipă pentru a ne reîntoarce la el mai profund familiarizaţi cu tehnica gândirii sale, îndreptându-ne către un eseist de origine germană, contemporan nouă, care ne va face abstractul tangibil. Ne referim la teologul Paul Tillich; anume la autobiografia sa PE HOTAR [Paul Tillich, On the Boundary – An Autobiografical Sketch, New York, Charles Scribner’s, 1966] (publicată, cu alt prilej, ca partea întîi din INTERPRETAREA ISTORIEI).
Opul constituie una dintre cele mai interesante autobiografii, cu atât mai fascinant cu cât evenimentele joacă un rol infim în scriere, iar evoluţia ideilor şi a atitudinilor intelectuale este complet dezvăluită de luminile rampei. E privirea retrospectivă a unui teoretician al bisericii protestante, care, deşi plin de intenţii bune şi umanitariste, surprinzând când şi când realitaţile sociale ale lumii în care trăieşte, n-a fost în stare de faptă, tocmai datorită situării ‘pe hotar’, între nevăzutul Dumnezeu şi o lume străduindu-se să stea pe picioarele ei proprii. Această autobiografie constituie o recunoaştere amară (nemărturisită limpede) a eşecului unei existenţe, datorat incapacităţii de a se ancora definitiv şi total în viaţă.
Lucrarea debutează cu afirmaţia: Hotarul reprezintă locul cel mai propice pentru dobândirea cunoaşterii (p. 13), pe care autorul o explică pe aceeaşi pagină: Am fost obligat să stau între două posibilităţi alternative de existenţă, să nu mă simt bine în niciuna şi să nu adopt o atitudine definitivă împotriva niciuneia. Cea dintâi opţiune ce i se înfăţişează în viaţă (motivată de factori ereditari şi geografici) este aceea dintre temperamentul meditativ melancolic, însoţit de o conştiinţă sporită a datoriei şi de un mare respect faţă de autoritate , moştenite de la tatăl său, şi cel iubitor de viaţă, de concret, de mobilitate, raţionalitate şi democraţie, transmis de mamă (p. 14).
Tot din fragedă copilărie i se formulează o a doua alegere: satul sau oraşul, centre de atracţie ce n-au istovit să-l cheme pe tot parcursul vieţii. Cu prilejul discutării lor aflăm elementul de viaţă, mai bine spus trauma existenţială ce a limpezit în el simbolul hotarului, anunţat de autorulMEDITAŢIILOR DESPRE DON QUIJOTE. Incepând cu vârsta de opt ani, micul Paul îşi petrece vacanţele pe litoral. Experienţa hotărnicirii infinite a finitului se potrivi înclinaţiei mele spre situaţionarea pe hotar şi a conferit imaginaţiei mele simbolul ce să dea substanţă emoţiilor şi creativităţii gândirii mele. 
Poziţia de paroh a tatălui i-a înlesnit ca, la şcoală, băieţaşul să fie admis în societatea fiilor de oameni înstăriţi. Astfel, de timpuriu, se naşte în el un sentiment de vină socială, simţindu-se înstrăinat de cei de o seamă cu el, ce descindeau din familii lipsite de minimul confort necesar traiului, care îl atrăgeau. Ceea ce nu a însemnat că a fost în stare să hotărască pentru o alegere definitivă, circumstanţele favorizându-i, mai târziu, prietenii din prima cate-gorie, iar raţiunea şi simţămintele impunându-i lupta în favoarea şi alături de cealaltă (activitatea sa socialistă şi antinaţionalistă cunoscută).
Hotarul dintre realitate şi închipuire i-a creat condiţiile necesare formării unei opinii deosebit de temeinice asupra artelor, la care a meditat, despre care a conferenţiat şi scris în multe rânduri, poezia lui Rilke, din ultima perioadă a creaţiei acestuia, devenind pentru el echivalentă cu taina regăsirii lăuntrice.
Pe parcursul desfăşurării întregii sale vieţi, Paul Tillich s-a izbit de praguri ale conştiinţei când se punea problema adoptării unei atitudini noi, în orice domeniu s-ar fi impus ea. Cu răspundere de psihanalist, consemnează geneza acestor frământări din adolescenţă: Autoritatea tatălui meu, atât personală, cât şi intelectuală, şi pe care, datorită poziţiei sale în biserică, o identificam cu autoritatea religioasă a Revelaţiei, făcea din orice tentativă a mea îndreptată către o gândire autonomă un act de cutezanţă religioasă şi împletea, în mine, critica autorităţii cu sentimentul vinovăţiei. Experienţa străveche a omenirii, care spune că noua cunoaştere nu poate fi cucerită decât prin distrugerea unui tabu şi că orice gândire autonomă este însoţită de o conştiinţă a vinovăţiei constituie o experienţă fundamentală a propriei mele vieţi (p. 37). Aceasta îl va duce la o constatare amară: Aveam prea puţină încredere în puterea creatoare a gândirii pur autonome (id.). Ceea ce nu a împiedicat să nu se mai poată întoarce nici la situaţia celui care acceptă heteronomia: O dată ce un om s-a rupt de tabuurile celor mai sacre autorităţi, nu se mai poate înrobi unei noi heteronomii (p. 38).
Din cele expuse, reiese că ‘situaţionarea pe hotar’ presupune o selecţie emotivă şi intelectuală alternativă. Se evidenţiază, de asemenea, şi marele efort la care a fost supus personajul autobiografiei, efort prilejuit de optarea între două lucruri care, în străfundurile sale, nu par a fi distincte, ci două aspecte posibile ale unuia şi aceluiaşi obiect. El îşi găseşte temeiul filosofic ce să-l sprijine în această luptă într-un cunoscut gânditor german.Numai Schelling, în a doua perioadă a sa, a fost conştient de limitările sistemelor idealiste sau esenţialiste. El a recunoscut că realitatea nu este manifestarea esenţei pure, ci şi contrazicerea ei, şi, mai presus de orice, faptul că existenţa umană însăşi reprezintă o expresie a contrazicerii esenţei. Schelling şi-a dat seama că gândirea este de asemenea legată de existenţă şi împarte cu aceasta contrazicerea esenţei ce o caracterizează (ceea ce nu implică în mod necesar că este defectuoasă) [Sublinierile ne aparţin, M.R.] (p. 83).
Şi, iată că, în finalul lucrării, Paul Tillich completează tabloul tragicului contemplării realităţii, ca având două aspecte simultan opuse: Omul care se află simultan pe numeroase hotare, experimentează neliniştea, nesiguranţa şi limitarea lăuntrică a existenţei în forme numeroase. El cunoaşte neputinţa atingerii seninătăţii, securităţii şi perfecţiunii. Aceasta este adevărat în viaţă ca şi pentru gândire (p. 97). După cum se vede, el nu izbuteşte să pătrundă în ţinutul însorit al acţiunii.
Am pornit, conduşi de José Ortega y Gasset pe urmele lui Don Quijote şi am ajuns să căutăm Omul. Căci şi filosoful spaniol, căutându-l pe Don Quijote, erou şi nebun (p. 159), personaj al unei tragicomedii (remarcaţi genul dihotomic-antonimic al romanului, plastic exemplificat în următorul extras: Dat fiind că natura eroismului stă în voinţa de a fi ceea ce încă nu eşti, personajul tragic stă cu jumătate din trup în afara realităţii. Dacă-l tragi de picioare şi-l readuci complet în spaţiul realităţii, se preface într-un caracter comic, p. 156), ajunge să înţeleagă cosmosul, în consens cu Platon:
Iubirea ne leagă de lucruri, chiar dacă legătura este trecătoare. Te-ai întrebat, cititorule, ce trăsături noi capătă un lucru atunci când iubirea noastră se revarsă asupră-i? Ce simţim când iubim o femeie, când iubim ştiinţa, când iubim patria? Inainte de orice altceva, vom afla următoarea caracteristică: obiectul iubirii ne apare ca ceva indispensabil. Indispensabil ! Cu alte cuvinte, nu putem trăi fără el, nu putem admite o viaţă în care noi să existăm, iar lucrul iubit să nu existe, îl considerăm ca făcând parte din noi înşine. Există, prin urmare, în iubire, o amplificare a individualităţii care absoarbe lucrurile din jur, topindu-le întrânsa. O asemenea legătură şi contopire ne îngăduie să pătrundem adânc în proprietăţile lucrurilor iubite. Le vedem întregi, ni se dezvăluie toată valoarea lor. Atunci ne dăm seama că obiectul iubirii, la rândul său, face parte din alt lucru, că are nevoie de acest lucru, că este legat de el. Fiind indispensabil pentru obiectul iubirii noastre, devine şi pentru noi. In felul acesta iubirea leagă lucrurile unul de altul şi pe toate le leagă de noi, într-o structură esenţială indestructibilă. Iubirea este un arhitect divin care a coborât pe pământ, după cum spune Platon, vste to pam anto antv xnhdedesqci - ‘pentru ca toate lucrurile din univers să fie legate între ele’. 
Lipsa de legătură înseamnă anihilare. Ura care du- ce la lipsa de legătură, care izolează, şi dezleagă, fărâmiţează lumea şi pulverizează individualitatea (p. 39-40).
Tot astfel cum noi simţim lucrul iubit ca parte indispensabilă din noi înşine, la rândul său acesta este şi parte din altceva. Iubirea ar fi calea, trăgând concluziile necesare din acest admirabil comentariu virtual al neasemuitei EPISTOLE a Dragostei, iubirea ar fi calea de realizare nu numai a unităţii cosmice dar, în ea, şi a unei unităţi dihotomice-antonimice posibile, ba chiar reale. Din punctul de vedere uman ea reprezintă accesul la o trăire dihotomică-antonimică afectivă care, de bună seamă, deşi gânditorul spaniol nu a mers atât de departe cu aluzia sa, explică deosebit de clar comportarea lui Don Quijote, victima prea nobilei sale iubiri de dreptate (căci nu Aventura îl atrăgea, cum consemnează eseul discutat, ci aventura propice restabilirii adevărului, victoriei justiţiei, ajutorării celor în nevoie). Citindu-l pe Gustave Flaubert, după acelaşi autor, idealul este fecund numai atunci când cuprinde întrânsul tot (p. 44).
José Ortega y Gasset, meditând la bogatul în interpretări roman, indiferent de faptul că gândeşte prea puţin la aceasta şi preferă să se lase în voia elanului său metafizic sau de teoretician literar, cade pradă, în mod conştient, capacităţii de proliferare a gândirii dihotomice-antonimice ce a conlucrat la elaborarea elanului, rotunjind, în spiritul înţelepciunii filosofilor geometri greci, pe care-i preţuieşte cu inima şi condeiul, o metaforă devenită clasică în studiul nostru, întâlnită atât la Montaigne, cât şi la Francis Bacon, aceea a cănii Nimeni […] n-a văzut vreodată o portocală. Aceasta este un corp sferic; prin urmare, cu anvers şi revers. Ar putea oare [privitorul] pretinde să aibă dinainte în acelaşi timp anversul şi reversul portocalei? Cu ochii vedem numai o parte din portocală, dar fructul întreg nu ni se înfăţişează niciodată sub formă sensibilă: cea mai mare parte din corpul portocalei este latent faţă de privirea noastră (p. 68-69).
Nu ne interesează că dobândind gust, culoare şi miros imaginea şi-a pierdut concreteţea recipientului, ci că această constatare a unei realităţi cu două aspecte simultan opuse este fructul contactului dintre mintea lui Ortega şi presiunile dihotomice-antonimice învăluindu-l cu efluviile lor paradoxale emanate dintre rândurile renascentistului Cervantes. Metafizicianul din Madrid, care se declară a fi eu şi împrejurările mele şi care recunoaşte că depărtarea este o calitate virtuală a unor lucruri prezente, calitate pe care o dobândesc numai în virtutea unui act al subiectului (p. 71), nu conferă privitorului ocazia de a vedea în acelaşi timp cele două feţe ale portocalei, nerecunoscând momentului de criză quijotescă, lungită pe perioada întregului roman, tocmai această capacitate, înlesnită de mecanismul descris de noi şi rareori întreruptă de luciditate.
Totuşi, presentimentul unei atari trăiri transpiră din întregul lucrării. Dimensiunea profunzimii, fie spaţială sau temporală, fie vizuală sau auditivă, se prezintă întotdeauna prin intermediul unei suprafeţe. Astfel încât această suprafaţă posedă de fapt două valori: una când o luăm drept ceea ce este sub acest aspect material, cealaltă, când o privim în cea de a doua viaţă a ei, cea virtuală. In acest din urmă caz, suprafaţa, fără a înceta să fie suprafaţă, se dilată într-un sens profund. Aceasta este ceea ce numim efect de perspectivă. 
… Don Quijote este cartea-efect de perspectivă prin excelenţă (p. 74).
În Don Quijote epica se clatină din temelii, cu aspiraţia ei de a susţine o lume mitică, vecină cu lumea fenomenelor naturale, dar deosebită de ea. Se salvează, ce-i drept, realitatea aventurii, dar această salvare conţine cea mai ascuţită ironie. Realitatea aventurii se reduce la elementul psihologic, sau poate chiar la o renovare a organismului. Este reală în măsura în care emană dintr-un creier. Astfel încât realitatea aventurii este mai degrabă realitatea contrariului ei, cea a elementului material (p. 140).
Acest mod existenţial de înţelegere a realităţii e relevat cu valori lirice: La fel cum siluetele pietrelor şi norilor cuprind aluzii la anumite forme din lumea animalelor, toate lucrurile ce ne apar în materialitatea lor inertă ne fac semne pe care noi le interpretăm. Aceste interpretări se condensează până ajung să formeze o obiectivitate, care cu timpul devine o dublură a celei dintâi, pe care o numim reală. De aici se naşte un permanent conflict: ‘ideea’ sau ‘înţelesul’ fiecărui lucru şi ‘materialitatea’ lui aspiră să se includă una în cealaltă. Dar aceasta presupune victoria uneia dintre ele. Dacă triumfă ‘ideea’, ‘materialitatea’ este înlocuită, şi atunci trăim într-o permanentă fascinaţie. Dacă se impune ‘materialitatea’ şi, pătrunzând în pielea uşoară a ‘ideii’, o absoarbe, atunci trăim fără iluzii (p. 143).
Platonismul conjugat hegelianismului îl menţine pe autor între limitele unor mişcări învăţate pe de rost şi ale unui vocabular demonetizat de uzitare, neexplicând nimic în încercarea sa de explicare sau confundând ariile de cercetare, cea psihologică şi cea a realităţii. Atunci însă când îşi redefineşte termenii, pare să presimtă adevărul psihologic analizat de noi: Cultura este alcătuită din amintiri şi promisiuni, este un trecut ireversibil şi un viitor visat. Dar realitatea este un simplu şi înspăimântător ‘ a fi aici’. Prezenţă, zacere, inerţie. Materialitate (p. 145). Ireversibilul menţionat e rectificat curând, Gasset apropiindu-se din ce în ce mai mult de punctul nostru de vedere, anume că prezentul poate fi în acelaşi timp trecut, ori viitor, prin mijlocirea amintirii sau închipuirii: Aventura este o dislocare a ordinii materiale, o irealitate. În voinţa de aventuri, în sforţare şi în curaj, ne lovim de o stranie natură biformă. Cele două elemente alcătuitoare aparţin unor lumi contrarii: iubirea este reală, dar obiectul iubirii este ireal (p. 147). Nu! am nădăjduit, scriitor şi cititor, că, în sfârşit, eseistul va surprinde mecanismul simplu al gândirii, dar influenţele educative menţionate la începutul acestui paragraf îşi impun din nou pecetea asupra judecăţii sale. Explicaţia pe care o dă (p. 151) este, la fel, o încercare de lămurire ratată: Voinţa – acest obiect paradoxal care începe în realitate şi se termină în ideal, fiindcă nu poţi voi decât ceea ce nu există – este o temă tragică. Mărginirea filosofiei idealiste, atât de bogat exemplificată de efortul neîncetat reluat al eseistului spaniol de a raţionaliza paradoxul trăirilor, este vădită într-aceea că această raţionalizarea se face plecându-se de la conceptele ireale, născociri ale minţii, în loc de a se cerceta ceea ce ne stă la îndemână, adică psihicul uman.
Inteligenţa şi intuiţia marelui Ortega y Gasset îl apără însă de un exil continuu într-o lume esenţialmente clădită din idei. Iată-l revenind către o înţelegere ştiinţifică a elaborărilor raţionale, în pofida tonului poetic adoptat. Câmpia Montiel este acum pentru noi o suprafaţă reverberantă şi nelimitată pe care se află toate lucrurile din lume ca într-o parabolă. Străbătând-o în lung şi-n lat împreună cu Don Quijote şi Sancho, am ajuns să înţelegem că lucrurile au două feţe. Una este ‘înţelesul’ lucrurilor, semnificaţia lor, ceea ce sunt când le interpretăm. Cealaltă este ‘materialitatea’ lucrurilor, substanţa lor sigură, ceea ce intră în alcătuirea lor mai înainte şi independent de orice interpretare. 
Deasupra liniei orizontului, în aceaste amurguri de sânge – ca şi cum s-ar fi spart o venă a firmamentului – se înalţă morile de făină din Criptana, care cu braţele fac să se înspăimânte asfinţitul. Aceste mori au un înţeles: ca ‘înţeles’ aceste mori sunt uriaşi (p. 141-142).
Moralistul discutat surprinde în întreaga lume contemporană lui Cervantes un interes faţă de ceea ce se petrece în hăţişul personalităţii. O altă trăsătură a Renaşterii este primatul pe care-l dobândeşte psihologia. Lumea antică pare o pură corporalitate, fără sălaş şi secrete interioare. Renaşterea descoperă în toată amplitudinea sa vastă lumea interioară, acel me ipsum , conştiinţa, domeniul subiectivităţii (p. 139-140). Nu numai că surprinde acest nou interes, anunţat în literatura antică încă de Euripide, dar surprinde şi comportamentul dihotomic-antonimic al omului renascentist. Este secolul în care Galileu, după ce a instaurat o nouă fizică, nu pregetă să abjure atunci când Biserica Romei îşi înalţă asupra lui aspra sa mână dogmatică. Este secolul în care Descartes, imediat după ce descoperă principiul metodei sale care va face din teologie ancilla philosophiae, se duce la Coreto ca să-i mulţumească Sfintei Fecioare pentru norocul unei asemenea descoperiri. 
Tot călcând pe urmele lui Rocinante, aproape că am măsurat cât e pământul de lung şi de lat între două aspecte simultan opuse ale uneia şi aceleiaşi idei: aventura intelectuală a omului de pe hotar.

CAPITOLUL 13
OMUL
de pe hotar 

Că Don Quijote are caracteristica ‘omului de pe hotar’ este neîndoielnic. În el sunt prezente două lumi: aceea a proiectării trecutului (lecturile) asupra prezentului şi aceea a realităţii neacceptate a Momentului Progresiv al Trăirii. Minunatele lucruri pe care neîntrecutul Don Quijote spuse că le-a văzut în adânca peşteră a lui Montesinos, lucruri a căror neputinţă de-a fi adevărate şi a căror mareţie [Miguel de Cervantes, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, în rom. de Ion Frunyetti şi Edgar Papu, 4 vol. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969] stau mărturie a incapacităţii eroului de a alege.
Împreună cu nelipsitulu-i scutier şi cu vărul unui cunoscut, neînfricatul doritor de aventuri hotăreşte să viziteze misterioasa peşteră al cărei renume îl atrăgea. Este coborât pe o funie în adâncurile ei şi rămâne acolo ceva mai mult de un ceas, după opinia lui Sancho, sau trei zile, după cea a hidalgului (situare dihotomică-antonimică ce ne atrage atenţia asupra întâmplării); în orice caz, a stat suficient ca să-l fi făcut pe Panza să exclame, când l-a văzut iarăşi la lumina zilei: Fii de o mie de ori binevenit, stăpâne, că noi începuserăm să credem că ai rămas acolo la clocit (p. 252). Cuprins de o foame cumplită, se supune imperativelor firii, obicei respectat atât de rareori de el, scoţând în evidenţă prin aceasta trauma psihică suferită tocmai prin nevoia de recuperare a energiei; acest semn ne face să considerăm aventura respectivă ca unică în istoria sa psihofizică. Apoi se cufundă în povestirea miracolului prin care a trecut. Numai că aceste nemaiauzite întâmplări debutează cu: Strânsei funia pe care mi-o slobozeaţi şi, făcând dintrânsa un colac sau o legătură, mă aşezai pe ea dus pe gânduri, socotind în fel şi chip cum să fac acum să cobor la fund, când nu mai avea cine să mă ţie de sus; şi cum mă găseam eu prins în această grijă şi încurcătură, deodată şi fără voie mă cuprinse un somn din cele mai adânci, şi când nici cu gândul nu gândeam, fără să ştiu cum şi-n ce fel, mă trezii dintr-însul şi mă văzui în mijlocul celei mai frumoase, mai dulci şi mai desfătătoare pajişti pe care o poate făuri firea şi o poate zămisli cea mai iscusită închipuire omenească. Trezirea cavalerului să fi avut loc cu adevărat sau să fi însemnat o împletire de reminiscenţe literare şi reale cu explicaţii ad-hoc, în spiritul atâtor lucrări suprarealiste ale epocii noastre? Totuşi, la necredinţa bunului-simţ manifestată de soţul prăpăstioaselor sale peregrinări, el răspunde cu nezdruncinata-i demnitate: S-ar putea, Sancho, să fie cum zici tu (…), dar vezi că nu-i aşa, pentru că toate cele povestite le-am văzut cu ochii mei şi le-am atins cu mâinile mele (p. 264). Adevărat este: relatarea trezirii sale e continuată cu – Deschisei ochii, mi-i frecai şi văzui că nu dormeam, ci că eram treaz cu adevărat. Cu toate astea, îmi dusei mâna şi la piept pentru a mă încredinţa dacă eu eram acela care stam acolo sau vreo nălucă amăgitoare care-mi luase chipul; dar atingerea, simţirea, vorbele cu rost pe care le spuneam în sinea mea îmi dovediră că tot eu sunt cel ce eram atunci acolo, ca şi cel ce sunt aici acuma (p. 255). Deci, Don Quijote şi-a verificat starea de trezvie a conştiinţei. Dacă, însă, şi-a verificat-o, aceasta nu-l împiedică să se îndoiască de autenticul celor trăite tot restul vieţii sale de cavaler rătăcitor. Exemplele de îndoială sunt foarte numeroase, dar merită cu osebire luată în seamă întâlnirea maimuţei ghicitoare a meşterului Pedro, când tovarăşul său de suferinţă pune puctul pe în privinţa întâmplării ce ne stă în atenţie:
- Aş vrea … ca luminăţia-ta să-i spui meşterului Pedro să-şi întrebe maimuţa dacă-i adevărat ceea ce ţi s-a întâmplat în peştera lui Montesinos; că eu, din parte-mi socotesc – nu mi-o lua luminăţia-ta în nume de rău – că n-a fost totul decât păcăleală şi minciună, sau, hai să zicem, lucruri văzute în vis. 
- S-ar putea să fie şi aşa cum zici, răspunse Don Quijote. Voi face însă precum mă sfătuieşti, fiindcă tot ce mi-a rămas şi mie o fărâmă de îndoială (p. 290-291).
Iar autorul reia tema îndoielii descriind discuţia cu Pedro, Don Quijote rugându-l să iscodească maimuţa dacă unele lucruri ce i se întâmplaseră în peştera lui Montesinos fuseseră aievea sau visate, fiindcă lui i se păreau şi una şi alta (p. 294). Peştera lui Montesinos reprezintă un moment de criză dihotomică-antonimică. Cele petrecute acolo i se par şi aievea şi visate. Don Quijote nu poate discerne autenticul momentului trăirii prezente de activitatea memoriei şi imaginaţiei care contribuie în a-i actualiza lecturile trecute şi interpetări ale lor închipuite.
Don Pedro expune maimuţei mafaldice lucrurile limpede: cavalerul se interesează dacă cele ce-şi aminteşte au fost micinoase sau adevărate (id.). şi, tot el, după spectacolul uzual dat de animal, răspunde: parte din lucrurile pe care luminăţia-ta le-ai văzut sau ţi s-au întâmplat în pomenita peşteră sunt mincinoase şi parte sunt adevărate (id.). La aceasta, Sancho jubilează, iar hidalgoul rămâne în expectativă, tot nehotărât.
- Nu spuneam eu, zise Sancho, că nu mă pot încredinţa c-ar fi adevărat nici pe jumătate din tot ce ai povestit luminăţia-ta, stăpâne, despre întâmplările din peşteră 
- Asta, Sancho, au să arate urmările, răspunse Don Quijote, căci timpul, dezvăluitorul tuturor lucrurilor, nu lasă nici unul pe care să nu-l scoată la lumina soarelui, oricât ar fi el de ascuns în adâncul pământului (p. 292).
Foarte importantă replică! Într-adevăr, trecerea Momentului Prezent al Trăirii reprezintă, pentru omul normal, ieşirea din criza dihotomică-antonimică a gândirii: scurgerea timpului scoate la lumină trăirile, oricât ar fi ele de ascunse în adâncul subconştientului, subconştientul fiind simbolizat aici deadâncul pământului , adică de interiorul peşterii lui Montesinos. şi, dacă am încerca să vedem ce sugestii propune însuşi acest nume propriu (poate compus)? Monte apare în dicţionar [Nicolae Perez, Raul Serrano, Dicţionar spaniol-român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964]   cu următoarele sensuri – 1. munte; 2. pădure; sensurile 3 şi 4 privesc jocurile de cărţi; 5. (fig.) încurcătură, piedică; 6. păr încâlcit şi murdar etc. Sino poate fi, printre altele, conjuncţia ci sau o formă a lui signo = 1. semn; 2. parafă de notar public; 3. ursită; 4. zodie. 
Înainte de a continua, atragem atenţia cititorului că ceea ce facem constituie un simplu joc impresionist, îngăduit de cele două jocuri impresioniste între care se află mintea lui Don Quijote în chiar clipa când l-am părăsit: peştera lui Montesinos şi paravanul păpuşeresc al lui Pedro. O sugestie de înţeles al termenului ar putea fi Muntele Semnului. Alta Muntele Negării ori Muntele Opoziţiei. Dar pluteşte în suflet la fel de bine sugestia Muntele Ursitei, ori chiar Muntele Zodiei Negării. Fie toate acestea, înlocuindu-se Munte cu Pădure. Iar dacă am visa la înţelesul verbului latin sino, sinere, sivi, situm , care înseamnă: a permite, a îngădui , urările ursite lui Don Quijote nu-i sunt îngăduite în locul acela mai mult ca oricând, un loc care e şi o piedică a sufletului său? Dar unde am ajunge ataşând şi noţiunea de ‘păr încâlcit şi murdar’, ori ideea parafei ce-l marchează pe viitor?
Ispita de a pomeni aceste sugestii posibile poate constitui o mare greşală ştiinţifică dar, dacă ar fi astfel, ele nu pot fi prin nimic înlăturate. Impresiile nu depind de obiectul în jurul căruia roiesc, decât în foarte mică măsură; nişte trăiri subiective, deseori fără nici o contingenţă cu realitatea, se manifestă sub masca reacţiei. Falsul lor nu le micşorează autenticul, iar acesta îl constituie aspectul dihotomic-antonimic al impresiilor.
Paranteza-scuză tratând despre impresii ne-a readus pe făgaşul urmărit. Peştera din Muntele Zodiei Negării, adică peştera lui Montesinos nu ne aminteşte de o altă peşteră, de mult visată de creatorul ei, uitată şi redescoperită de Renaştere? Nu cumva Don Quijote o fi zărit, sub pământ, pe lângă umbrele lui Montesinos, Durandarte, Belerma, Guadiana, ale fiicelor Ruiderei, donei Dulcinea din Toboso, a însoţitoarelor sale şi umbra nemărturisită a lui Platon?
- Închipuieşte-ţi o peşteră săpată în pământ şi foarte deschisă despre partea luminii. Presupune întrânsa nişte oameni ţinuţi acolo din copilărie; lanţuri leagă atât de strâns picioarele şi gâtul lor, că sunt siliţi a sta nemişcaţi în acelaşi loc. Din pricina legăturilor, ei nici măcar nu întorc capul şi nu pot vedea decât ce este în faţă. Lumina le vine de la un foc aprins la oarecare distanţă, ceva mai sus, în spate. Între foc şi cei puşi în lanţuri imaginează-ţi acum că vezi un drum de-a lungul căruia este un mic parapet asemenea pereţilor pe care scamatorii îi aşează între ei şi privitori, pentru ca deasupra să facă minunăţiile lor. 
- Îmi închipui, zise. 
- Şi imaginează-ţi că vezi cum în spatele micului zid, şi de-a lungul lui, trec oameni care poartă deasupra parapetului fel de fel de lucruri: statui ce reprezintă oameni; chipuri de animale în piatră, de lemn, lucrate în chip şi fel de forme. Cum e şi natural, unii dintre cei care trec pe acolo vorbesc între dânşii, alţii trec în tăcere. 
- Ciudată icoană îmi zugrăveşti, zise el, ciudaţi prizonieri. 
- La fel cu noi, am răspuns eu. Crezi că stând în acele poziţii văd ceva dintre obiectele lor înşişi sau ale celor cari stau alăturea? Crezi că pot vedea altceva decât nişte umbre care se profilează în lumina focului, peste peretele ce stă în faţă, al peşterii? 
- Cum o să vadă, zise el, dacă de-o viaţă sunt ţinuţi cu capetele nemişcate? 
- Şi ce putem spune de obiectele care-s purtate pe la spatele lor? Oare nu acelaşi lucru? 
- Cum de nu? 
- Să presupunem acum că statuiele ar putea să şi vorbească unele cu altele, oare nu crezi că oamenii aceia ar considera umbrele pe care le-au văzut trecând, drept persoane care vorbesc? 
- Cu necesitate. 
- Dar ce zici dacă închisoarea ar avea un ecou care să răspundă în faţă ori de câte ori unul din trecătorii din spate ar rosti ceva? Nu crezi oare că ei şi-ar închipui, de bună seamă, că a vorbit acea umbră care s-a profilat în trecere? 
- Pe Zeus, aşa cred, zise. 
- Într-un cuvânt, reluai eu, nişte oameni ca aceia nu vor socoti că realitatea e altceva decât umbrele lucrurilor. 
- Cu absolută necesitate. 
- Închipuieşte-ţi acum că-i liberăm, că-i vindecăm şi de lanţuri şi de suferinţă; să vedem ce urmează pentru dânşii în mod natural din această întâmplare. Să dezlegăm pe fiecare dintre ei; să-l silim apoi pe unul să se scoale dintr-odată, să-şi întoarcă de jur împrejur capul, să umble şi să privească în faţă lumina… El va face toate acestea cu greutate. Din pricina sclipirilor luminii nu va fi în stare să osebească lucrurile ale căror siluete le-a văzut profilate puţin mai înainte. Ce crezi că va răspunde, dacă i-ar spune cineva că văzuse nişte stafii, dar că acum este mai aproape decât înainte de obiectele cu existenţă concretă? Că priveşte şi stă îndreptat cu faţa spre lucruri mai capabile de a fi văzute decât cele de mai nainte? Ce va zice, mai ales, dacă i-ar arăta cineva unul câte unul, lucrurile care se perindaseră şi dacă l-ar determina, prin întrebări, să-i răspundă ce este fiecare dintre ele. Nu crezi că va sta aiurit şi că va socoti cele văzute înainte mai reale decât cele arătate acum? 
- Mult mai reale, zise [Cezar Papacostea, Platon, I, Apologia, Euthyphrion, Kriton, Bucureşti, Editua Casa Şcoalelor, 1930, Introducere, p. LVI, LVIII-LXII.].
Aceasta este alegoria ştiinţei, din POLITEIA. Rugăm cititorul să ne ierte un citat atât de lung, dar frumuseţea textului lui Platon nu se cuvine trunchiată. Peştera lui Montesinos nu o fi alegoria subconştientului revelat în cutia cu imagini a conştiinţei? Faptul că jocul cu păpuşi al meşterului Pedro îi urmează, în şirul povestirii, nu ne îndrituieşte cu atât mai mult să înaintăm această supoziţie? Paralelismul poate fi dus până acolo încât descrierea desferecatului platonic la vederea realităţii i se poate aplica întocmai funambulescului Quijote la tot pasul, în aceeaşi situaţie.
Trebuie să se fi găsit mulţi psihanalişti, de profesie sau amatori, dintre literaţi, care să fi analizat acest pasaj – deşi nu ne-au parvenit ştiri despre ei -, pasaj ce are pentru noi o importanţă primă în studiul operei, care să-l fi analizat din punct de vedere al teoriei viselor. N-are rost să ne hazardăm şi noi a o face aci. De altfel, lucrul descoperit este pe jumătate cunoscut. Or, dacă această analiză nu s-a făcut încă, acum, când posibilitatea roadelor ei fructuoase e dezvăluită, le şi putem intui.
Îmbogăţiţi cu ecourile trăirilor cruciale ale eroului nostru cu figură tristă, să trecem în revistă câteva dintre aventurile sale, urmărind cele ce se petrec în judecata-i prea încercată.
Ne aflăm la începutul începutului. Don Quijote a pornit la drum. În faţă îi apare un han. Cum îl văzu îşi făcu singur nălucă, închipuindu-şi-l castel (vol I, p. 42). Un jugănar tocmit să scopească vierii hangiului cântă din trişcă, lucru care sfârşi prin a-l încredinţa pe Don Quijote […] că-i aduseseră la cină şi muzicanţi (p. 47). Hidalgoul îşi construise lumea în care avea să se preumble. Printr-o singură operaţie intelectuală dăduse consistenţă reveriilor sale, o operaţie de substituire . Urma înlocuirea propriei persoane cu dublul său: invertire Castelanul cără fără zăbavă un cărţoi, în care însemna paiele şi ovăzul date cărăuşilor, şi, cu un capăt de lumânare pe care i-o ţinea un băiat, veni împreună cu cele două pomenite domniţe la locul unde străjuia Don Quijote, căruia îi porunci să îngenuncheze. şi citind el din catastif, ca şi cum ar fi recitat vreo molitvă cucernică… (p. 55).
În definitiv, cele petrecute cu Don Quijote ni se întâmplă fiecăruia când ne îndrăgostim, ori adoptăm un nou prieten. Cât de nepricepută este explicaţia că iubim pentru meritele obiectului dragostei noastre! Iubim în el imaginea lui pe care o purtăm în noi, tot astfel precum proaspătul Cavaler de la Mancha iubea în han castelul în care ar fi putut fi găzduit cu reverenţa cuvenită.
Cel dintâi rezultat al acestei îndulciri la jocul cu năluci are o structură dihotomică-antonimică . Descoperă ţăranul Juan Haldudo bătându-şi sluga, un băietan de cincisprezece ani, Andrés, căruia nu-i plătise simbria pe nouă luni. Viteazul apărător al nevoiaşilor se mulţumeşte să-l ameninţe şi să-l pună să jure că-i va plăti datoria. De îndată ce dispare, învăţarea de minte a ţâncului este reluată de la început cu şi mai mare sete. Acesta-i felul în care îndreaptă nedreptatea viteazul Don Quijote (p. 672). Propoziţia anterioară suna: el [Andrés] plecă plângând şi stăpânul său rămase râzând. 
Intrarea în transa uzuală nu se face numai datorită euforiei personajului, ci şi ca o fugă de realitate. Bătut măr de un argat, nemaiputând suporta starea jalnică în care fusese adus, se refugiază în recitarea unei balade eroice:
Nobile marchiz de Mantua, 
Unchi şi domn al meu pe lume… 
Şi vru soarta ca, ajuns la versul acesta, să treacă pe acolo un plugar din chiar satul său, un vecin. Interesându-se plugarul de soarta lui, Don Quijote nu mai avu nici o îndoială că omul nu era altul decât marchizul de Mantua, unchiul său, aşa că nu-i răspunse altceva decât ceea ce urma în stilul cântecului bătrânesc, unde trebuia să-i dea socoteală de toată nenorocirea lui şi de dragostea dintre fiul de împărat şi nevastă-sa. Săteanul izbuteşte să-i vadă chipul şi-l recunoaşte:
- Senor Quijada (că aşa trebuie să-l fi chemat când era în toate minţile şi nu se preschimbase dintr-un hidalgo paşnic în cavaler rătăcitor), cine te-a adus, luminăţia ta, în starea asta? 
Dar el îi dădea zor cu cântarea la orice-l întreba. 
Nu numai că pe ţăran îl vede marchiz, dar şi pe sine se crede nepotul aceluia. Căţărat pe Rocinante, după ce îi fu încărcată armura pe măgarul omului, tot văitându-se, din nou trezeşte mila insului, care-i spune o vorbă de mângâiere. Şi n-are cum fi altfel decât că îi aducea diavolul în minte toate istorisirile croite după tiparul păţaniilor sale, căci în clipa aceea, uitându-şi dintr-o dată de Baldovinos, îi răsări în minte maurul Abindarráez, în momentul când alcadele de Antequera, Rodrigo de Narváez, îl luă şi-l duse rob în cetatea sa. Aşa că, atunci când ţăranul începu să-l întrebe cum se simţea şi ce-l durea, îi răspunse cu vorbele şi cu frazele cu care abécej-ul prins îi răspundea lui Rodrigo de Narváez, întocmai aşa cum citise el povestea asta înDiana lui Jorje de Montemayor, unde se afla scrisă, folosindu-se de ea cu atâta simţ al potrivelii, încât plugarul începu să-şi blesteme zilele, fiindu-i lehamite să tot asculte grămada aceea de neghiobii […]. Ajuns la capătul ei [al cuvântării], adăugă: 
-Trebuie să ştii, luminăţia-ta, senor don Rodrigo de Narváez, că frumoasa Jarifa, de care ţi-am vorbit, este, în clipa de faţă, gingaşa Dulcinea del Toboso (p. 67-68).
Personajul literar se metamorfozează în personajul închipuit ce reprezintă, la rândul lui, o metamorfoză a personajului autentic. Ce logică există în aceste mutaţii multiple? Care este puntea de legătură dintre realitate şi plăsmuirea în strai de pseudoadevăr? Don Quijote el însuşi face lumină:
- Ştiu eu prea bine cine sunt, răspunse Don Quijote, şi ştiu că pot fi nu numai ceea ce am spus, ci pot să fiu toţi cei doisprezece pairs ai Franţei laolaltă, şi toţi cei nouă cavaleri ai Faimei pentru că toate isprăvile pe care le-au făcut ei, luaţi buluc şi fiecare în parte, nu-s nimica pe lângă ale mele (p. 71).
Deci capacitatea de a se simţi altul nu este orbitoare şi nu înlătură capacitatea de a se recunoaşte pe sine. El e Don Quijote şi poate fi altul în baza egalităţii, ba nu, superiorităţii faptelor de arme. Dar şi acestea sunt închipuite, în cazul lui, ca şi în cazul personajelor literare îndrăgite de el. Labirintul falsului devine inextricabil.
Confuzia dintre noi, ca realitate concretă, şi noi ca icoană ideală în propriul nostru suflet, e generală. Şi este generală pentru că între cele două noţiuni nu există antonimie. Ele nu pot fi separate. Sunt ambele rezultate ale aceloraşi procese psihice, ale aceluiaşi creier, sunt două aspecte ale uneia şi aceleiaşi personalităţi reflectată de ea însăşi. Confuzia este originată de simultaneitatea lor. A desprinde cele două noţiuni una de cealaltă, a izbuti să le antonimizăm ar presupune anormalul şi, de fapt, imposibilul. Tot ceea ce putem face ca să evităm quijotismul continuu este să alternăm folosirea unei imagini cu a celeilalte. Aşa se şi întâmplă în viaţa de zi de zi. Serile, înainte de aţipire, în hoinărelile răgazului de primăvară, în clipele de singurătate, trăim cu imaginea ideală. Câteodată, în momentele când ne este solicitat eroismul, sacrificiul, efortul maxim, tot ea ne ghidează. Deobicei o refulăm, folosindu-ne în relaţiile sociale uzuale de chipul nostru obişnuit, care ne solicită un consum redus de energie.
Imaginea noastră înşine constituie un stimulator al energiei personale. Cu cât mai mult imaginea virtuală mesianică pe care şi-o propune Cavalerul Tristei Figuri, după cum putem deduce dintr-un pasaj ce urmează tămăduirii şi arderii cărţilor sale de către prieteni, când i se explică faptul că acestea au dispărut din senin, dimpreună cu odaia ce le conţinea: E vorba de un mag ce-mi e vrăjmaş de moarte şi-mi poartă pică, fiindcă ştie, din vrăjitoriile şi bucoavnele lui, că voi veni eu, atunci când se va plini vremea, să dau piept în luptă dreaptă cu un cavaler pe care-l ocroteşte, şi c-am să-l birui, fără să mă poată opri, aşa că de aceea umblă să-mi facă toate neajunsurile care-i stau în putere; dar adevăr îi spun că nu va izbuti să-mi stea împotrivă sau să ocolească soarta hărăzită mie din ceruri! (p. 93) Acest destin mesianic discernat ne pune în faţa unei întrebări la care greu s-ar putea răspunde negativ: oare acest roman nu este o parodie numai a cărţilor de aventuri cavalereşti, ci şi o parodie a mult gustatei în epocă IMITATIO CHRISTI ? Suntem siguri că în cazul celui care a citit ambele evidenţa parodiei nu este cazul să fie argumentată.
O Mesia fără un ‘vrăjmaş’, un Cavaler fără un ‘vrăjitor’ potrivnic, nu se pot concepe: cred, şi ăsta e adevărul, că magul acela, Frestón, cel care mi-a furat încăperea cu cărţile, i-a preschimbat pe uriaşii aceştia în mori de vânt, ca să mă lipsească de gloria răpunerii lor (p. 100). Apărătorul celor nevoiaşi are pe cine imita în privinţa asta (p. 124).
Dacă hidalgoul este iute la mână când se potriveşte să schimbe faţa lucrurilor, dacă e să opteze pentru aspectul virtual, nu-i mai puţin abil la recunoaşterea adevăratelor trăsături, numai că aceasta se petrece mai rar. Dar cât se umanizează bietul nor umblător, în cazurile respective! Când văzu Don Quijote despre ce era vorba, amuţi şi se cutremură din creştet până-n tălpi. Sancho se uită la el şi văzu că îşi pusese capul în piept, dând seama că s-ar ruşina. Se uita şi Don Quijote la Sancho şi băgă de seamă că avea bucile obrajilor umflate a râs şi gura jimbată, dând vădite dovezi că mare chef ar fi avut să râdă în hohote, şi melancolia sa nu fu atât de tare încât să-l poată opri a pufni şi el de râs văzându-l râzând pe Sancho (p. 253).
Aşa se trezeşte el la realitate când înţelege că monştrii care l-au chinuit toată noaptea nu sunt altceva decât şase maiuri.
Te întrebi cum de poate un om cu un atât de hilar simţ al posibilului să se lase furat de mai-mult-ca-posibilul. Don Quijote este cel care spune:primele zvâcniri ale inimiii nu stau în puterea omului (p. 257), explicând prin aceasta de ce nu poate alege. Explicaţia, suntem de acord, nu este limpede, decât în măsura în care ne stimulează să medităm la pornirea psihologică de a opta pentru mai-mult-ca-posibilul. Cu adevărat, toate câte le vedea în faţa ochilor lesne şi le croia pe măsura trăsnelilor lui cavalereşti şi rătăcitorului său cuget (p. 262).
Câteodată, însă, alegerea, după perceperea dihotomiei-antonimice, se face sub impulsul altor alegeri anterioare similare. Ne aflăm într-un han în care cei doi dau nas în nas cu un bărbier ‘învins în lupte’ de erou, posesor al unui lighenaş, alias ‘coif vestit’ intrat ca pradă de război în stăpânirea victoriosului îndrăgostit. Bineînţeles, păgubaşul, îşi cere înapoi proprietatea numind-o, după cum îl taie capul(!): lighean de bărbierit.
- Zău aşa, domnilor, rosti Don Quijote, atâtea lucruri ciudate ni s-au întâmplat în castelul acesta de fiecare dată când am mas în el, că nu m-aş mai încumeta să spun cu tot dinadinsul nimic sigur cu privire la ceea ce se află întrânsul dac-ar fi să fiu întrebat, căci am început să cred că tot ce se petrece aici e doar vrăjitorie curată. Prima dată m-a canonit de mi-a scos sufletul un maur solomonit care bântuia castelul, şi nu i-a mers mai bine nici lui Sancho cu ceilalţi din suita maurului, iar noaptea asta am stat atârnat de-un braţ mai bine de două ore, fără să-mi dau seama nici cum, nici în ce chip am intrat în asemenea belea; aşa că să m-apuc eu acuma să-mi dau cu părerea într-o afacere aşa de încurcată ar însemna să-mi fie judecata prea cutezătoare Cât despre ceea ce s-a spus, anume că acesta-i lighean, şi nu coif, am mai răspuns; dar în privinţa declaraţiei dacă ăsta-i samar sau harnaşament cavaleresc, nu mă încumet să dau un verdict definitiv, ci-l las la bunul-plac al domniilor-voastre; căci, cum nu sunteţi armaţi cavaleri, ca mine, cu domniile-voastre poate n-or avea nici o putere vrăjile de prin partea locului, şi vă veţi fi putând păstra minţile slobode şi judeca ce se petrece în castelul acesta, întocmai după cum stau cu adevărat lucrurile, şi nu după cum mi se pare mie (vol. II, p. 294-295).
E drept că recunoaşte a ‘i se părea’ dar, în acelaşi timp, îşi motivează greşeala aruncând vina pe vrăji. Confesiunea aceasta constituia însă un punct câştigat, pentru că ea presupune şi un aspect real, deosebit de cel părelnic, şi după cum reiese din nenumărate exemple, în cazul în speţă, opus lui.
El izbuteşte să-i convingă pe ceilalţi să se integreze într-o realitate dihotomică. De la disputa privind ligheanul se ajunge la o ceartă generalizată şi la o bătaie universală, când Făcătorul Păcii intervine, oprindu-i pe îmbârligaţi cu tunetul glasului său. Apoi:
- Nu v-am spus eu, domnilor, că-i vrăjit castelul ăsta şi că e bântuit de bună seamă de-o legiune întreagă de demoni! Ca probă că-i aşa, vreau să vedeţi şi domniile-voastre cum s-a strecurat printre noi, mutându-se aicea, încăierarea de pe câmpul lui Agramante. Uitaţi-vă aici unii se luptă pentru spadă, alţii – pentru cal, dincoace se luptă pentru acvile, mai încolo pentru coif, şi ne-am încăierat cu toţii, şi nu ne mai putem înţelege între noi. Dar dă-te, măria-ta, mai încoace, senor oidor , şi dumneata, domnule părinte, ca să facă unul pe regele Agramante şi celălalt pe regele Sobrino, şi să punem pace între noi, fiindcă, pe Dumnezeul cel atotputernic, mare ticăloşie este ca atâţia oameni de viţă, tot unul şi unul, câţi suntem aici, să ne omorâm între noi din asemenea fleac de pricină (vol. II, p. 299). Există şi o concluzie a acestui text: În chipul acesta se potoli halimaua aceea de gâlcevi, prin autoritatea lui Agramante şi înţelepciunea regelui Sobrino (p. 301).
Ispitirea către o lume dihotomizată se face pe calea cea mai lesnicioasă a experienţei: comparaţia. Dar, ca de la sine înţeles, comparaţia devine metaforă, iar metafora dihotomie-antonimică.
Era oare greu pentru chinuitul hidalgo să realizeze această invitaţie într-o lume dihotomică? Nu, căci toţi suferim mai mult sau mai puţin de numita boală. Iată ce-i spune nepoata sa: Cum se face ca dumneata […] să fii atât de orbit şi să cazi într-o sminteală ca aceea, încât, fiind bătrân, să crezi că eşti în putere, şi, fiind beteag, să crezi că eşti zdravăn? (vol. III, p. 75). Nu este aceasta boala majorităţii celor vârstnici precum şi a copiilor? Şi nu există aplicaţii similare în universul adulţilor? Urâtul nu se ştie frumos, iar prostul – deştept? Îndărătnicul – lesne convins, iar mândrul – smerit şi aşa mai departe?
De aici izbânda pe care o are Don Quijote asupra scutierului său (în aceasta stă singura lui victorie autentică), adică impunerea gândirii dihotomice-antonimice. Cei doi visează la măririle ce i-ar aştepta dacă s-ar pune în slujba vreunui rege. Don Quijote uită de Dulcinea, trecându-i prin minte să ceară mâna unei infante, iar Pancho, contaminat de nebunia stăpânului, uită, de asemenea, că este însurat şi cu familie grea, închipuindu-şi drept soţie viitoare o domniţă – că, bineînţeles, stăpânul i-ar putea-o da pe loc drept soaţă legiuită (vol. I, p. 275). Hidalgoul jurat pe veci alesei inimii sale se vrea ginere de rege; Panza, cel însurat, se vrea reînsurat.
Însuşi viitorul cavaler al Leilor îşi reîmprospătează trăirile dihotomice-antonimice prin influenţă, dacă vreţi, o contaminare conştientă. Aflându-se în Sierra Morena, ascultă povestea unui nebun din dragoste. E suficient ca să se hotărască a imita nebunia din dragoste a unora dintre cavalerii rătăcitori admiraţi. Numeşte această comportare ‘vicleşug’ prin care va să dea de ştire doamnei căreia i se închină cât de mult o iubeşte. O atât de rară, de fericită şi de nemaivăzută imitaţie (vol. I, p. 333), exclamă el, conştient pe deplin de neautenticul trăirii ce-şi impune, ceea ce nu scade din autenticul aceleiaşi trăiri ce-l îndeamnă la o atare nebunie simulatoare de nebunie.
Ne aflăm în faţa unei nebunii programate. Expediază prin Sancho o epistolă (pe care de altfel, uită s-o expedieze) şi comentează:
Şi de va fi răspunsul aşa cum merită credinţa ce i-am arătat-o, va trebui să mi se curme şi sminteala şi pocăinţa; pe când, dacă va fi dimpotrivă, voi ajunge nebun de-a binelea, pentru ca, nebun fiind, să nu mă mai doară nimic. Aşa că, răspundă ea oricum o răspunde, eu tot voi pune capăt pocăinţei şi tulburării în prada cărei mă vei părăsi, şi mă voi bucura de vestea bună pe care mi-o vei aduce, ca orice om în toate minţile, sau voi înceta să mă mai simt lovit în inimă de vestea rea pe care mi-ai aduce-o devenind nebun (vol. I, p. 334).
Astfel este schiţat conturul general al evoluţiei conştiinţei sale aşa cum şi-l propune. Să vedem ce decide asupra amănuntelor.
- Aşa că-ţi spun să iei aminte că de-aici în trei zile vei pleca, şi vreau ca-n timpul acesta să vezi tot ce fac şi ce zic de dragul ei, ca să-i spui. 
- Dar ce mare lucru am de văzut […] pe care să nu-l fi văzut până acum?, dă replica Sancho, istovit de câte i-a fost dat să trăiască alături de zurliul pentru el aventurier.
- Habar n-ai de nimica, răspunse Don Quijote. El surâde de naivitatea acolitului său care-i subapreciază inventivitatea întru năstruşnicii. Păi nu trebuie acuma să-mi sfâşii veşmintele, să-mi împrăştii armele şi să mă dau de-a berbeleacul, lovindu-mă cu capul de stâncile astea, dimpreună cu atâtea alte fapte, de-acelaşi soi, care te vor lăsa cu gura căscată? (p. 338).
Sancho e reticent în privinţa plăcerilor ce i le-ar putea oferi viziunea unor atari neînchipuite prostii, hotărât să plece de îndată, fără să se delecteze cu scălâmbăielile şi neghiobiile pe care le are măria-sa de făcut. 
- Aş vrea cel puţin, Sancho, şi e nevoie neapărată, să mă vezi în pielea goală, facând una sau două duzini de nebunii, că le fac în mai puţin de jumătate de oră… (p. 349).
Nu este pretenţios hidalgul în privinţa pregătirii furiilor sale. Imaginaţia lui în veşnică efervescenţă n-are nevoie de stimulenţi speciali. Încurajat de o clipă de nehotărâre a lui Panza, exclamă:
- Nu-ţi spuneam eu, zise Don Quijote. Stai un pic, Sancho, că ţi le fac cât ai rosti Crezul. 
Şi, despuindu-se în graba mare de nădragi, rămase gol, numai cu cămaşa pe el, şi pe loc, nici una, nici două, sări de vreo două ori în aer şi veni de-a berbeleacul – cu capul în jos şi cu picioarele în sus – descoperind lucruri pe care, ca să nu le mai vadă încă o dată, Sancho smuci frâul lui Rocinante şi se socoti mulţumit şi îndestulat ca să poată face jurământ că stăpânul său înnebunise (p. 350-351).
Dar asta a fost opera inspiraţiei momentului, Creatorul din el, la plecarea lui Sancho, meditează cum să-l imite pe Orlando şi nebuniile lui furioase, ori pe Amadis şi nebunia lui melancolică (p. 351).
Programarea în detalii abia acum începe. În legătură cu furiile lui Orlando, se întreabă: cum aş putea să-i imit nebuniile, dacă nu-l imit în ceea ce i le-a prilejuit (p. 352). Pe celălalt îl descrie după cum urmează: Amadis de Gaula, fără să-şi piardă minţile şi fără să facă nebunii, dobândi atâta faimă de îndrăgostit ca nimeni altul (idem).
Din cercetarea acestor ‘vieţi paralele’, alege ultima cale: Veniţi-mi în minte, fapte ale lui Amadis şi învăţaţi-mă de unde să încep a vă imita! Dar parcă mi-am şi adus aminte că ceea ce a făcut el mai cu osebire a fost să se roage şi să se încredinţeze voinţei domnului! Bun! Dar ce mă fac că n-am mătănii? (p. 353) Şi le va face din poalele cămăşii.
E deosebit de interesant că dintre o nebunie şi o tristeţe firească, alege s-o imite pe cea din urmă, adică alege să imite realitatea, sănătatea, bunul-simţ. Dar o va face în chip nefiresc.
Am insistat atât de mult asupra acestui moment pentru că în tragediile shakespeareene întâlnim o altă nebunie programată, aceea a lui Hamlet.
Înainte de a părăsi, însă, acest teritoriu comun pe care au călcat cele două genii literare, dorim să punem la dispoziţia cititorului un citat din DON QUIJOTE care, pentru publicul neuitatului film al lui Laurence Olivier, HAMLET , are o putere revelatoare imensă: E un lucru ciudat, zise preotul, anume că, în afară de naivităţile în legătură cu nebunia lui, de care dă dovadă acest brav hidalgo, dacă stai cu dânsul de vorbă despre lucruri, vorbeşte cu foarte mult bun-simţ şi arată că are judecata limpede şi că-i un om cu scaun la cap, în aşa fel încât, afară de prilejurile când vine vorba de isprăvile lui cavalereşti, nu s-ar găsi nimeni care să-l socotească decât ca pe un om foarte cu minte (vol. II, p. 59-60).
Nu este cu putinţă să nu sară în ochi apropierea remarcii psihologice, mult mai precis formulată de Shakespeare, de aceea a motto-ului filmului pomenit.
Ca să ne întărească convingerea că ne aflăm într-o lume psihică dihotomică-antonimică, al doilea tom ne introduce într-o civilizaţie a travestiului şi a măştii, anunţată de imitarea nebuniei săvârşite de Don Quijote.
Dorotea, iubita lui Fernando, în scopul de a-şi păzi cinstea (şi aşa periclitată de ciobanul ce i-a descoperit sexul autentic) pune în practică travestiul. Preotul şi bărbierul, consăteni ai eroului, şi ei apelează la haine mincinoase şi bărbi false. Aceeaşi Dorotee se deghizează chiar şi în femeie (prinţesa Nicomicona, dintr-o îndepărtată ţară) pentru a-l ademeni pe cavaler spre căminul său din Mancha, la îndemnul amicilor menţionaţi. Cardenio însuşi (nebunul din dragoste ce i-a slujit drept pildă lui Quijote), îşi va schimba la rândul său hainele. Luscinda (logodnica lui Cardenio), don Fernando şi însoţitorii lor, apar mascaţi la han, unde se află cei de mai sus. Dorotea va fi de faţă la discuţia lor, ţinându-şi chipul acoperit de un văl.
Dar, lăsând această manifestare a gândirii dihotomice-antonimice, explicată pe larg în alt capitol, anterior, să ne reîntoarcem la tipurile de intrare în criza dihotomică-antonimică a gândirii personajului principal pe care nu izbutim de atât timp să le isprăvim de citat, dovadă a varietăţii lor şi a inventivităţii autorului (inventivitate care, totuşi, nu neglijează nicicând veridicul şi posibilul psihologic).
Cavalerul Tristei Figuri îl trimite pe scutier că o caute pe Dulcinea. Acesta întâlneşte pe drum trei ţărănci. Pe dată îşi cheamă stăpânul, dând-o pe una dintre ele drept frumuseţea ce i-a răpit inima. Îndrăgostitul priveşte mutra lătăreaţă şi vulgară ce-i este prezentată, o vede aşa cum e de fapt, hâdă şi pocită ca o roşie stoarsă. Dar buna-credinţă ce nu-l părăseşte niciodată, încrederea pe care o acordă fidelului său Sancho, îl fac să explice prin meşteşugul vrăjilor urâţenia vizibilă şi duhoarea de usturoi ce o înconjoară cu o aureolă de putori, aplicând încă o dată realităţii mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii, cu bună-ştiinţă, provocat de sentimentele de încredere, pe de o parte în oameni, pe de alta în ideal.
Despre el ni se comunică: tot ce grăia era aşezat, iscusit şi bine spus, pe când tot ce făcea era nesăbuit, nebunesc şi pidosnic (vol. III, p. 192).
Şi cum să nu fie astfel când celor două idei dominante ale sale el le surprinde o structură unică, afirmând: dragostea şi războiul înseamnă unul şi acelaşi lucru (vol. III, p. 240).
Celebra întâmplare cu păpuşile lui Don Pedro ne este, parcă, şi mai utilă prin explicaţiile pe care le aduce Don Quijote. Văzând cum marionetele reprezentându-l pe Don Gaiferos şi pe soţia sa Melisanda fug din faţa arabilor ce-i prigoneau, cavalerul, suprapunându-i nenorociţilor pe care, în temeiul mesajului său mesianic, se simţea îndatorat să-i apere, uitând de la o clipă la alta de teatrul de păpuşi, vede doar celălalt aspect al spectacolului artificial, adică realitatea, în care se implică ‘ucigând’ bucăţile de cârpă şi lemn. Apoi, trezit, cu ochii măriţi de stupoare, cutremurat încă de accese de furie, încearcă să înţeleagă: vrăjitorii aceştia care mă prigonesc nu fac decât să-mi pună în faţa ochilor chipurile lucrurilor aşa cum sunt şi apoi mi le preschimbă şi mi le prefac în ce vor ei. Adevărul adevărat e, vă spun, domnilor care mă auziţi, că tot ce s-a petrecut aci mi s-a părut că se petrece aievea […]. şi, pentru a face ceea ce e de datoria unui cavaler rătăcitor, am vrut să dau o mână de ajutor şi să-i ocrotesc pe cei ce fugeau, şi cu acest gând bun am făcut ceea ce aţi văzut; dacă a ieşit pe dos, vina nu-i a mea, ci a solomonarilor ce mă prigoneau (vol. III, p. 301-302).
Imposibilitatea raţiunii de a accepta mecanismul dihotomic-antonimic care, câteodată încearcă să prezinte două chipuri ale realităţii: ce este şi ce pare să fie îl conduce pe erou să dea întruna vina pe ‘solomonari’. Căutăm necontenit vinovatul în exterior. Groaza rătăcirii în necunoscut ne împiedică să acceptăm că ‘solomonarul’ care preschimbă chipul realităţii sălăşluieşte în mintea noastră, ne pândeşte, aşteaptă circumstanţele prielnice ca să ne alieneze, să ne prezinte o lume (lumea noastră, în care am crescut, am iubit, am îngrijit copii!) străină…
Că toate sunt aşa cum le înfăţişăm o certifică Sancho (nu este o glumă). În ‘insula’ sa, printre atribuţiile guvernării o are şi pe aceea de a judeca. Îi este supusă următoarea pildă, spre dezlegare:
Un râu cu apă multă despărţea două părţi ale aceleiaşi moşii […]; peste râul ăsta era un pod, iar la capătul podului, o spânzurătoare şi un fel de curte de judecată, unde se aflau deobicei patru judecători, care judecau după legea dată de stăpânul râului, al podului şi al moşiei; iar legea era asta: dacă trece cineva dintr-o parte în alta a podului, trebuie să jure mai întâi încotro şi pentru ce se duce, iar dacă spune vreo minciună, să moară spânzurat, fără nici o îndurare, în spânzurătoarea care era acolo. Fiind ştiută această lege, precum şi aspra ei rânduială, veneau mulţi pe acolo, şi după felul cum jurau, se putea vedea îndată că spuneau adevărul, aşa că judecătorii îi lăsau slobozi să treacă. Se întâmplă, însă, că, luând unui om jurământul, acela jură şi spuse în jurământul lui că nu pentru altceva se ducea decât ca să moară atârnat în spânzurătoarea care era acolo. Judecătorii steteră la cumpănă când auziră acest jurământ şi spuseră: “Dacă-l lăsăm pe omul ăsta să trecă slobod, se cheamă c-a minţit când a jurat şi dacă-l spânzurăm, apoi el a şi jurat că se duce să moară atârnat în acea spânzurătoare, şi o dată ce-a jurat adevărul, tot după aceeaşi lege, trebuie lăsat slobod” (vol IV, p. 158-159).
Sancho nu precupeţeşte timp să ia locul lui Solomon:
- Acum uite ce zic eu […], că o parte din omul ăsta, aceea care a spus adevărul, să fie lăsată să treacă, iar aceea care a minţit să fie spânzurată, şi-n felul ăsta o să se împlinească ceea ce se cere pentru trecerea podului. 
Această hotărâre ne aminteşte de povestea adevărată, citată la începutul studiului prezent, a filosofului care era iertat în calitate de catolic, dar trebuia ars ca filosof.
- Păi atunci, stăpâne cârmuitor – răspunse cel ce întrebase – o să fie nevoie ca omul acela să se împartă în două părţi, cea mincinoasă şi cea care a spus adevărul; şi dacă se împarte, vrea-nu vrea, tot trebuie să moară; aşa că nu se pune-n fapt nimic din ceea ce cere legea, şi e neapărat nevoie ca ea să fie urmată întocmai. 
- Ia stai puţin, jupâne cutare, răspunse Sancho, sau sunt eu lovit cu leuca-n cap, sau trecătorul ăsta de care vorbeşti trebuie cu aceeaşi îndreptăţire şi să moară şi să trăiască, urmând să treacă podul, pentru că dacă-l mântuieşte adevărul, minciuna îl osândeşte în aceeaşi măsură. şi stând lucrurile aşa cum stau, eu sunt de părere să spui domnilor acelora care te-au trimis la mine că, odată ce au aceeaşi greutate şi temeiurile de a-l osândi şi cele de a-l ierta, apăi să-l lase să treacă slobod, fiindcă totdeauna şi mai de laudă e să faci bine decât să faci rău (vol. IV, p. 160-161).
Şi bietul Sancho care e totdeauna privit cu antipatie adaugă că stăpânul lui i-a dat învăţătura ca, odată ajuns guvernator, atunci când dreptatea e îndoielnică, eu să plec cumpăna de partea milei. 
Într-adevăr, Sancho Panza pare să fie raisonneur -ul operei.Şi nimeni n-ar fi putut explica dihotomia-antonimică situaţională respectivă simplu cum a făcut-o el. Iar puţini ar fi putut-o rezolva ca el: acolo unde nu te mai ajută mintea, îţi rămâne inima să te conducă. Probabil că este singura rezolvare cu putinţă a crizei dihotomice-antonimice. Şi iată-ne foarte avansaţi în cercetarea noastră. (Oare, totuşi, este o rezolvare? Dar sentimentele de ură şi iubire simultană? Dar cele de admiraţie şi dispreţ? În orice caz, există un punct de plecare pentru studiul ulterior…).
Locul parabolei este semnificativ. Cei doi pricăjiţi hagii ai neprevăzutului se află în culmea gloriei (din punctul de vedere al conştiinţei lor). Don Quijote este oaspetele alintat al unui castel adevărat, iar scutierul – ‘guvernator al unei insule’. Dar această primă judecată e şi ultima judecată condusă de ‘cârmuitorul’ păcălit. Sancho Panza împarte pentru ultima oară dreptatea, înainte de a-şi părăsi ostrovul.
Se judecă pe sine însuşi, care şi-a dorit poverile măririi dar iubindu-le încă nu le poate suporta şi este scârbit de ele. Valoarea ei simbolică e de prima mână. Acum începe decăderea celor doi: ajung un fel de maimuţoi ori monştri expuşi prin bâlciuri; îi calcă porcii în picioare, cum se întâmplă cu perlele în EVANGHELIE . Se cuvenea explicată structura dihotomică-antonimică a realităţii, după cum o percepe Don Quijote şi recent înnebunitul Sancho Panza (să nu exagerăm termenii: îşi apropiase numai mecanismul dihotomic-antonimic şi nici măcar nu-l folosea decât arareori).
Acum, în acest moment-cheie, Cervantes va constata, ca şi Montaigne, că bucuria neaşteptată te duce tot atât de bine pe ceea lume ca şi o mare restrişte (vol. IV, p. 177). Peste aproape o sută de pagini, Cavalerul Tristei Figuri îşi aplică sieşi înţelesul parabolei: Eu, Sancho dragă, am venit pe lume ca să trăiesc murind (vol. IV, p. 241). Conştiinţa tragică a condiţiei vieţii, din care ne înfruptăm şi noi, urcă nebănuit preţul afirmaţiei, căci întreaga existenţă, nu numai familia oamenilor, este rezumată în ea. Or, concluzia lui Don Quijote este o dihotomie-antonimică de limbaj, şi ea specifică modului cum se reflectă în conştiinţa umană totalitatea existenţei.Ultima revenire în satul natal se face sub semnul următoarei tirade panziene.
Sancho căzu în genunchi şi zise: 
- Deschide-ţi ochii, vatră mult râvnită, şi priveşte cum se întoarce la tine Sancho Panza, fiul tău, dacă nu grozav de bogat, măcar grozav biciuit. Deschide-ţi braţele şi primeşte-l pe fiul tău, Don Quijote, care, dacă vine biruit de braţ străin, vine şi biruitor asupra lui însuşi, lucru care, după câte mi-a spus tot el, este cea mai mare biruinţă ce poate fi râvnită. Aduc bani cu mine, căci de m-au plesnit cu nădejde gârbacele, apăi şi domneşte fost-am răsplătit (vol. IV, p. 331).
Bilanţul dihotomiilor-antonimice nu este nici vesel, nici trist. Aşa e viaţa.
Dar nimeni nu s-ar fi putu împăca, nici autorul, cu un Don Quijote care trăieşte murind. De aceea epitaful bacalaureatului Samson Carrasco (un purtător de cuvânt al travestiţilor din roman şi care, tocmai se pregătea să reînvie dulcea Arcadie, alături de lecuitul hidalgo de la Mancha, de popa Popandru şi de ceilalţi, devenind toţi păstori), de aceea epitaful, spuneam, pe care-l scrie prietenul său, răstoarnă tot dihotomic-antonimic accentele şi sensurile formulei donquijoteşti de auto-definire:
Zace-aici hidalgul care,
De viteaz ce-a fost, a-nvins
Moartea însăşi, ce se pare,
Că viaţa de i-a stins,
Să-l ucidă nu-i în stare 
(p. 397).

CAPITOLUL 14
NEBUNIA
colectivă 

În acest ultim capitol pe care ne-am propus să-l scriem pe marginea romanului DON QUIJOTE vom întâlni, răsfoind VIAŢA LUI DON QUIJOTE ŞI SANCHO a lui Miguel de Unamuno [în rom. de Ileana Bucurenciu şi Grigore Dima, Bucureşti, Editura Univers, 1973], o veche cunoştinţă; dar să lăsăm cititorului plăcerea de a o identifica el însuşi.
Mă întrebi, bunul meu prieten, dacă ştiu cum se poate deslănţui un delir, o vâltoare, o nebunie oarecare în sânul acestor sărmane mulţimi cuminţi şi netulburate care se nasc, mănâncă, dorm, se reproduc şi mor. Nu se află oare – îmi spui – vreun mijloc de a răspândi iar epidemia flagelanţilor şi a convulsionarilor? şi-mi vorbeşti de evul-mediu (p. 53).
Filosoful spaniol, acerb duşman al ‘licenţiaţilor’ şi ‘bărbierilor’, al ‘nepoatelor atotştiutoare’ şi al ‘ducilor atotbatjocoritori’, simte nevoia unei sublime ieşiri din minţi ce să zguduie masa amorfă, împingând-o într-un iureş ascendent, într-o frenezie a idealului. şi, iacătă-l, cu inima plină de persoana (nu personajul) hidalgului, cu inima plină de firea lui îndoită de o gândire dihotomic-antonimică, marele sensibil (curând va discerne transmiterea nebuniei Cavalerului la mai toţi cei cu care intră în contact) se întreabă de nu se poate transmite furia quijotescă tuturor spaniolilor, întru numele unei patrii noi. Visează cu atâta fervoare la această posibilitate salvatoare încât, în căutarea unei soluţii practice, va ajunge să-l identifice pe eroul lui Cervantes cu popularul Cid şi cu Iisus amintindu-şi, că legenda celui dintâi a pătruns în arterele fiecărui cetăţean hispan, iar chipul celui de al doilea a tutelat naşterea unei Spanii moderne care, fără El, ar fi fost înghiţită de atât de obositoarea şi lunga coabitare maură. Iar identificarea aceasta nu este făcută în căutarea de simboluri sau cântărindu-se valoarea acordată de neam unuia sau altuia, ci plecând de la taina ascunsă tocmai de evlavia de care cei doi se bucură şi ajungându-se la întrebarea: nu se poate găsi o soluţie ca o evlavie asemănătoare să fie creată voit?
Miguel de Unamuno n-a fost sociolog, nici psiholog al mulţimilor. Aşa că găseşte cu cale să devină comentator al vieţii şi învăţăturilor celui care a fost şi este Don Quijote de la Mancha, evanghelist şi mărturisitor; neputând înţelege cum se realizează o credinţă, încearcă să o creeze. Aceasta este reacţia firească tuturor artiştilor care, neputând înţelege universul, se străduiesc să-l recreeze.
Dar după ce am explicat de ce gândeşte eseistul la posibila nebunie colectivă, nu zâmbim ştiind că gândul ei i se naşte pe când medita la o carte unde şerpuieşte, se încolăceşte, unduie, se desface, se arcuieşte, şuieră şi se insinuează în cititor gândirea dihotomică-antonimică? Zâmbim, deoarece suntem familiarizaţi cu modul de transmitere a ei de la om la om prin inducere şi vedem roadele-i oglindite în conştiinţa lui Unamuno. El simte că s-a petrecut ceva straniu cu sine însuşi care, cu mult înainte, vestise public ‘moartea lui Don Quijote’. Simte că el, personal, e un molipsit. Simte că ‘sfânta nebunie’ a dep- rins-o nu prin contactul a două epiderme, ci prin contactul a două minţi. şi, încercând să se lămurească asupra felului în care ar putea genera şi în alţii dulcele viciu ce i-a alinat chinurile condiţiei umane, cearcă, de fapt, să se edifice asupra felului în care l-a dobândit el însuşi.
Victima se simţea erou, ucenicul – profet, drogatul – medic. Dar să ne întoarcem la întrebarea ta, la gândul care te frământă: Ce nebunie colectivă le-am putea inocula acestor sărmane mulţimi? Ce delir? 
Tu însuţi te-ai apropiat de răspuns într-una din acele scrisori în care mă asaltai cu întrebările. Spuneai acolo: “Nu crezi că s-ar putea pune la cale vreo nouă cruciadă?” 
Ei bine, da; cred că putem porni sfânta cruciadă întru răscumpărarea mormântului lui Don Quijote de la bacalaureaţii, popii, bărbierii, ducii şi canonicii care au pus stăpânire pe el. Cred că putem porni sfânta cruciadă întru răscumpărarea mormântului Cavalerului Nebuniei din mâna hidalgilor Raţiunii (p. 56).
Şi, ca să nu se dezică, gânditorul indus continuă, câteva rânduri mai departe, trântind o dihotomie-antonimică stilistică de toată frumusetea, ştergând cu buretele orice urmă de îndoială ar mai fi suspinat în noi, după cele de mai sus: şi acolo unde e mormântul, acolo e leagănul (p. 57). paralelismul sintactic ne duce la echivalarea celor doi termeni inediţi. Aceeaşi imagine o presimţim în admirabila poezie a lui Paul Verlaine, din ciclulSAGESSE (III, III) [Paul Verlaine, Choix de Poèsies, Paris, Bibliothèque.Charpentier, éditeur, 1912]:
Je suis un berceau
Qu’une main balance
Au creux d’un caveau:
Silence, silence! 

Şi Miguel de Unamuno îşi apără viciul (poate părea ciudat că revin asupra acestui termen, dar cu atâta patimă doreşte să-şi dăruiască şi altora plăcuta deprindere recent asimilată încât apropierea vine de la sine): o nebunie oarecare nu mai e nebunie atunci când devine colectivă, atunci când este nebunia unui popor întreg, a întregului neam omenesc poate. Când o nălucire devine colectivă, generală şi socială, încetează să mai fie nălucire şi se transformă în realitate, în ceva care există în afara fiecăruia dintre cei ce o împărtăşeau (p. 58). Il apără pentru că în întreaga lucrare el va ieşi la suprafaţă cu voinţa autorului sau poate fără ea. Ca şi în cazul oricărui viciu, autorul îl practică fără a-l putea explica în mod convingător şi bănuim fără a fi atât de conştient de el pe cât pretinde.
De pildă, remarcă: cel care înţelege totul, nu înţelege nimic, şi cel care iartă totul, nu iartă nimic (p. 63). Sau: Nu-i muşcătură numai ceea ce simţi că-i muşcătură, ci şi ceea ce-ţi pare sărutare. Te fluieră cei ce te-aplaudă şi vor să te-oprească din drumul spre mormânt, cei ce-ţi strigă “Înainte” (p. 66).
Mai mult, el explică, în termenii săi, ceea ce foarte uşor putem transpune în termenii noştri: Sărmanul şi iscusitul hidalgo (…) se supune ideii sale despre sine, deci unui Don Quijote veşnic, amintirii ce avea să rămână despre el (p. 77). Aşadar, cu ajutorul imaginaţiei, îşi clădeşte un prototip ce esteactualizat, deci procesul este acela de actualizare a viitorului. Sigur că acest prototip este compus din fragmente de amintiri din lecturi, dublă dihotomie-antonimică.
Cu astfel de constatări Unamuno construieşte treptat un sistem. Ispita de a părăsi Renaşterea şi de a ne adânci în gândirea sa filosofică e mare: oare nu o vom găsi pe toată impregnată de această intruzie a mecanismului dihotomic-antonimic? Dar punerea ei în practică o vom amâna pentru alt prilej, curiozitatea fiind şi mai mare de a vedea cum se desfăşoară în continuare această geneză.
În clipa care trece şi în puţinul loc ce-l ocupăm se află veşnicia şi nesfârşirea noastră (p. 81).
De mii de ori s-a spus şi s-a repetat că ceea ce este mai mare şi mai trainic în artă s-a construit cu puţin material şi toată lumea ştie că atât cât se pierde în întindere se câştigă în intensitate. Insă câştigându-se în intensitate, se câştigă şi în întindere, oricât vi s-ar părea de paradoxal, câştigându-se astfel în trăinicie. Atomul este etern, dacă există. Ceea ce este al fiecăruia dintre oameni este al tuturora; ce este mai individual este şi mai general. şi, din parte-mi prefer să fiu un atom etern decât un moment trecător al întregului Univers. 
Ceea ce este absolut individual este ceea ce este absolut universal, căci până şi în logică propoziţiile individuale sunt identificate cu cele universale (p. 307).
Şi aşa, cu cât se îngustează şi se restrânge mai mult acţiunea la un loc şi un timp limitat, cu atât devine mai universală şi mai seculară atunci când se pune în ea spirit de veşnicie şi de nesfârşire, suflu divin (p. 308).
Nimic nu e mai puţin etern ca ceea ce vrem să punem în afara timpului. Înlăuntrul lucrurilor, nu în afara lor, se află eternul şi infinitul. Eternitatea este substanţa clipei care trece, nu cea care cuprinde trecutul, prezentul şi viitorul tuturor duratelor; infinitatea este substanţa punctului pe care-l privesc şi nu cea care cuprinde lărgimea, lungimea şi înălţimea tuturor întinderilor. Eternitatea şi infinitatea sunt substanţe ale timpului şi, respectiv, ale spaţiului, iar acestea sunt formele lor, cele dintâi fiind, virtual, cuprinse în întregime în fiecare moment al unei durate, prima, şi în fiecare punct al unei întinderi, cealaltă(p. 308-309).
Ne permitem să reluăm o idee dintr-un capitol de început al lucrării de faţă. Prezentul nedefinit certifică o acţiune repetată ritmic într-o perioadă lungă de timp (dacă ea e nelimitată, este percepută de conştiinţă ca Eternitatea; ex.: Primăvara înfloresc ghioceii, de când lumea şi pământul). Prezentul progresiv certifică acţiunea desfăşurată în momentul vorbirii, puţin înainte şi după acest moment. Or, aceste două aspecte ale Prezentului Indicativ formulează în planul vorbirii două realităţi ale raţiunii; dar, Existenţa este o Însumare nedefinită de Momente Progresive ale Trăirii. O sumă, însă, există virtual în fiece parte adunată. Deci, Existenţa e în acelaşi timp fiece Moment Progresiv al Trăirii (numai aşa poate deveni şi însumarea lor).
Nu se resimte nevoia să insistăm în descifrarea textelor citate din eseistul spaniol. Este limpede că percepea realitatea ca având simultan două aspecte opuse, echivalente fără a se putea anula unul pe celălalt.
Sigur că e aşa, pare el să ne răspundă: toate aventurile Cavalerului nostru îşi au floarea în timp şi pe pământ, iar rădăcinile în veşnicie (p. 93). Antonimia este aparentă, căci corola şi rădăcinile o plantă alcătuiesc. Se lămureşte afirmaţia sa în alt fragment: Când vorbea Don Quijote, vorbea voinţa lui şi când spunea “ştiu eu prea bine cine sunt!” nu spunea altceva decât: ştiu eu prea bine cine vreau să fiu (p. 102).
Este imediat evident caracterul universal al psihologiei descrise mai sus, cu alte cuvinte raţiunea noastră percepe anumite comportamente sau situaţii ca dihotomic-antonimice: ştiind ceva, ţi se induce convingerea că acel ceva este altceva, păcălitorul este păcălit, păcăleala e nici nu se poate mai serioasă, angajarea într-un sens se vădeşte angajare într-alt sens etc. Sancho nu este un reflexiv, ca să se tortureze cu brusca dedublare a realităţii. Nu numai că nu e un reflexiv, dar e şi un credul, gata să uite un adevăr în favoarea celuilalt aspect care îi e indus ca adevărat. Din punct de vedere al conştiinţei sale există o clipă când Dulcinea e şi falsă şi autentică. Dar criza dihotomic-antonimică nu există. Prea mult farmec feminin şi al puterii avea Ducesa ca Panza să ezite ori să îndrăznească să creadă că mintea şi experienţa lui de om lipsit şi prost poate cugeta şi cumpăni mai bine decât acelea ale stăpânei sale.
Exact aceeaşi idee o comentează Unamuno când i se adresează lui Don Quijote: Nu, nu asta voiai. N-ai fi vrut să faci ce-ai făcut, n-ai fi vrut să spui ce-ai spus; am aplaudat ceea ce nu era al tău (p. 331). Să ne amintim că eseistul a afirmat, în alţi termeni, că ‘eşti ceea ce vrei să fii’. Ştiind aceasta, tragedia unei vieţi văzută în toată desfăşurarea ei sub semnul dihotomiei-antonimice e ca şi demonstrată de autor în textul acesta.
Deci, toate, text şi comentarii, converg către concluzia că DON QUIJOTE DE LA MANCHA este un roman în care viziunea dihotomică-antonimică asupra vieţii a bărbaţilor Renaşterii abundă.
Totuşi, de câte ori gândim la cele petrecute în peştera lui Montesinos, socotită de noi cheie a romanului, nu putem hotărî dacă Don Quijote a trăit cu orbire această viziune dublă a realităţii sau a construit-o de dragul Idealului ce voia să-l reînvie. Miguel de Unamuno scrie: Cel ce săvârşeşte ceva, cu multă bărbăţie şi încredere în izbândă sau fără să-i pese de înfrângere, ajunge să aibă viziuni dar nu scorneşte minciuni, pe când cel ce se poartă altminterea, cel care nu ştie să înfrunte cu seninătate nereuşita şi pune în faptele sale patima meschină ce se cheamă amor propriu, care se înspăimântă la gândul că s-ar putea să nu iasă victorios, acela scorneşte minciuni ca să se ferească de înfrângere şi nu ştie să vadă viziunile (p. 253).
Pare adevărat, dar…
- Sancho, dacă vrei să te creadă lumea de tot ce spui c-ai văzut în cer [minciunile scornite când îl călărea pe Lemnopiron] , apăi şi tu să mă crezi pe mine în cele de spun c-am văzut în peştera lui Montesinos; şi, iacă, mai multe nu spun DON QUIJOTE … , op. cit., vol. IV, p. 57).
Există un ‘dar’. Şi, iacă, mai multe nu spun.

CAPITOLUL 15
FIECARE DINTRE NOI CAUTĂ
o grotă interioară 

Pe când cei care voiau să asculte glasul destinului, greci sau străini, oameni de rând ori regi, se apropiau de cetatea Delfi, de cum îşi ridicau privirile către înalţimile Parnasului, ale căror culmi înconjurau amfiteatrul urbanistic, erau orbiţi de lumina de gală răsfrântă de statuile fără număr, că erau din aur, argint sau marmură, risipite, ici şi colo, pe stânci, printre minunile arhitectonice închinate zeilor, pe piscuri şi prin văi. Ei trebuiau să străbată un crâng de lauri şi măslini pentru a ajunge în faţa intrării exterioare a micului templu dedicat lui Apolo. Pe acesta se citeau numai două cuvinte: “Tu eşti” Apoi, pe frontonul locaşului sacru: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”.
Cel din urmă era clădit deasupra unei peşteri. Sălaşul fusese ales datorită beţiei câtorva capre rătăcite prin paraginile acelea, care, după ce inspiraseră aerul umezit de miasmele tulburătoare acoperind cu vălurile lor deschiderea îmbeznată din glod, înnebuniră o bucată de timp, lucru ce se petrecu şi cu ciobanul lor, curios să ştie care era pricina scălâmbăielilor neaşteptate şi inexplicabile ale patrupedelor.
Cel mai celebru oracol al istoriei îşi sorbea inspiraţia dintr-o grotă.
Ce puteau resimţi oamenii aceia pe când se îndreptau către propria lor soartă? Renunţau la ei înşişi, la visele lor, la credinţa în propriile forţe. Mureau, fără să moară, şi renăşteau într-o viaţă nouă, fără să o fi pierdut pe cea veche, renăşteau pentru viaţa indicată de către destinul lor dezvăluit atât cât îl puteau înţelege.
Existenţa tuturor acestor fiinţe omeneşti, în vremi imemoriale, a mai atârnat de o cavernă. şi nu numai a lor. Moartea şi reapariţia roadelor pământului au atârnat de taina altei peşteri.
Ne amintim că Demeter, zeiţa agriculturii şi cerealelor, era urmărită de dragostea nedorită a lui Neptun. Pentru a scăpa de disperata-i cutezanţă libidinoasă, Demeter se metamorfozează în iapă. Neptun, preschimbat în armăsar, izbuti să-i zmulgă iubirea. Astfel fu adus pe lume binecunoscutul cal Arion. Prea frumoasa Demeter, îndoliată de naşterea-i înjositoare, se retrase să-şi deplângă însingurată tristeţea mitică, într-o grotă. Cât sălăşlui acolo, pământul fu bântuit de o nemaiauzită lipsă de hrană. Solul se usca văzând cu ochii, plantele se ofileau, gârbovindu-şi implacabil trupurile gingaşe. In cele din urmă, Parcele, trimise de către Jupiter, se făcură luntre şi punte să îmblânzească hotărârea zeiţei, ce păruse de nezdruncinat. Ieşind din peşteră, reînapoindu-se printre semenii noştri, ea îşi dărui iarăşi generozitatea naturii vegetale, scăpându-i astfel de foametea cumplită pe care o cunoscuseră.
Încă o dată,  moartea şi viaţa par să depindă de o grotă.
Din această pricină, de bună seamă, misterele Herei, ale lui Attis şi ale Cybelei, ale lui Mithra, sunt toate legate de caverne. In Urartu, regatul cu vechime biblică, pe teritoriul căruia avea să se nască Armenia, devii, spirite stranii, locuiau în grote; de asemenea spiritele feminine, hambaruşele , ca şi înseşi spiritele-paznici ai izvoarelor, vişapii [Mihai Rădulescu, Prolegomene la o cercetare a religiei vechilor armeni, în “Glasul Bisericii”, anul XXXIII, nr.11-12, 1974, p. 1066 şi Civilizaţia armenilor, op. cit]. În India s-au săpat peşteri artificiale pentru a adăposti temple care astăzi par inegalabile, atât ca structură cât şi ca estetică; Bedsâ, Nâsik, Kârli, Bhâjâ, Ajantâ, nume sonore glorificând piatra, nemurind-o prin mijlocirea unei vieţi noi în inima munţilor.
Şi noi, românii, avem gustul grotei. Proorocul dacilor vieţuia într-una. şi, după câte s-ar zice, nu a fost ultimul s-o facă, deoarece ar fi cel puţin curios să vezi reapărând această înclinare pentru cavernă, ca loc de cult, în evul mijlociu, dacă n-ar fi existat o continuitate tradiţională. Or, în timpul evului mediu, pe teritoriul ţării noastre, se sapă grote artificiale ce ne-au rămas sub chipul unor impresionante ruini (în munţii Buzăului, de pildă, Fundătura, Agaton, Iosif, Dionisie, toate pe vârful Crucea Spătarului – către ele a urcat cândva Odobescu) sau biserici încă întregi (Nămăieşti, Cetăţuia-Negru-Vodă, ambele pe lângă Câmpulung-Muscel). Istoria monumentelor din patria noastră (dacă s-ar fi scris vreuna, dar românul preferă să le demoloze!) cunoaşte multe peşteri-chilii, fie artificiale, fie naturale (în preajma Turnului, Tismanei, Polovragilor, Bistriţei olteneşti, Sihlei – peştera Sfintei Teodora etc.), iar una dintre ele constituie leagănul celei mai cutremurătoare legende a Moldovei, aceea unde şi-a dus zilele sfântul Daniil Sihastrul.  Exemplele se pot înmulţi, dar nu este necesar. O ultimă remarcă se cuvine adăugată. În general, aceste biserici aflate în caverne sau în preajma lor (Ialomicioara, Stânişoara şi încă o dată Tismana, Bistriţa, Polovragi) sunt, este de presupus, moştenitoarele ţinuturilor închinate cultelor păgâne de odinioară.
Acelaşi lucru a avut loc în Armenia. Mănăstirea Ghegard se află pe aşezarea unei civilizaţii greu de urmărit în timp. şi este o biserică cu trei caturi sau, mai bine spus, trei enorme biserici suprapuse, săpate de om într-un bloc imens de piatră, de sus în jos, ca la Nămăieşti 2.
Într-o peşteră s-a retras cancelarul regal Mezrob Maştoţ, când s-a hotărât să se lepede de lume, de lux, de orgoliu, să se dedice nobilului ţel de a născoci un alfabet pentru armeni; urmând unei tradiţii care devansa, după cum se vede, creştinismul, el ucidea ‘omul vechi’ şi încerca să nască din sine un ‘om nou’ 3.
Marele filosof român Lucian Blaga, comentând operele lui Frobenius şi Spengler, subliniază chiar faptul că atât etnologul cât şi cugetătorul, clasificând tipurile de cultură, întrevăd posibilitatea unei culturi a spaţiului-grotă, cea arabă. Plecând de la ea, s-ar spune că a crea în spiritul spaţiului-grotă înseamnă să mori pentru celelalte tipuri culturale spaţiale şi să-ţi găseşti mesajul etnic propriu (echivalent în acest caz personalităţii) numai între limitele acestuia.
Tainele cavernei, magnetismul ei, nu pot fi mai bine exprimate decât a făcut-o Lordul Byron, în admirabilul dar atât de puţin cunoscutul său misterCeruri şi pământ. Japhet (solus): Sălbăticii părând eterne, grotă / Ce pari făr’ de sfârşit, şi munţi, o, munţi / Atâta de cumpliţi în frumuseţe; / În straiele de spaimă-a stâncilor / şi-a pomilor îngemânaţi pietrei / Prin hăuri verticale unde pasul / Ar tremura-n încumetarea-i vană, / O, da, păreţi eterne! [Lord Byron, The Poetical Works of -, London, New York, Toronto and Melbourne, Henry Frowde, Part I, Scene III, p.533]. Atragem atenţia încă o dată că până acum (şi ne aflăm abia la începutul începutului în această analiză) peşterii i se conferă necontenit ciudate legături cu conceptul complex al dispariţiei aspectului manifestat al omului şi apariţiei unui om inedit între limitele aceleiaşi individualităţi. Sinteza lui C. C. Jung se impune, vrând-nevrând: Să dispari, să te ascunzi în pădure, în grotă, pe ţărmul mării, să fii înlănţuit de lygos, constituie semnul morţii şi al renaşterii [C.G.Jung, Métamorphose de l’âme et ses symboles, préface et trad. de Yves Le Lay, Genève, Librairie de l’Université, Georg et Cie S.A., 1907, p.405]. Nu ne rămâne decât să definim: grota simbolizează moartea şi renaşterea . Vom vedea curând că înţelegem această definiţie într-un sens concret ştiinţific şi riguros demonstrabil.
Acest simbol, rezultat al anumitor conexiuni specifice, al unui travaliu unic al gândirii, acela care poate crea simboluri şi numai simboluri este, în acelaşi timp, o structură dihotomică-antonimică, deci, este şi rezultatul altor conexiuni specifice, al altui travaliu unic al gândirii, acela care poate conduce la crearea de structuri dihotomice-antonimice şi numai a lor. La un moment dat al elaborării lor specifice, mecanismul simbolic al gândirii şi acela dihotomic-antonimic (prin mecanism al gândirii înţelegem aici şirul de conexiuni care pleacă de la Weltanschauung -ul: realitatea reprezintă un simbol sau, respectiv, realitatea are două aspecte simultan opuse, şiruri ce produc nişte structuri stilistice discernabile în limbaj, comportament, atitudini, situaţii), aşadar, cele două mecanisme colaborează, generând un simbol dihotomic-antonimic.
Capitolul de faţă ne va permite să aprofundăm noţiunea structurii dihotomice-antonimice, surprinsă relaţional, ca structură simbolică, din punctul de vedere al stilistiicii antropologice, ramură a antropologiei stilistice.
Am afirmat că peştera simbolizează ‘atât moartea cât şi renaşterea’ şi nu ‘când moartea, când renaşterea’, ori numai una singură dintre ele. Caverna, un obiect unic, are o semnificaţia dublă; cei doi semnificanţi sunt simultani şi opuşi (antonimici). Expunerea anterioară a implicat rolul timpului ca perturbator al raţionării şi element constitutiv esenţial al genezei mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii, care mecanism ne îngăduie să percepem realitatea ca având două aspecte simultan opuse. În cele ce urmează vom regăsi rolul acesta important al timpului, jucat în procesul naşterii simbolului discutat.
În cea de a 353-a noapte, Şeherazada, frumoasa condamnată, deşi nejudecată, începu istoria reginei Yamlika, perseverând în efortul de a-şi salva viaţa prin istorisirea unor poveşti de neuitat timp de 1001 nopţi. Un filosof grec, pe nume Danial, îşi zvârli în valurile mării toate scrierile. Nu scăpă de la prăpăd decât o foiţă pe care condensase toate câte le gândise pe parcursul vieţii, într-o esenţializare maximă. Aceasta era firava şi, în acelaşi timp, gigantica moştenire lăsată fiului său, de va fi fost să fie atras de ea. Dar capul acestuia nu se potrivea stropilor de sudoare plângând din teascul învăţării. Deci maică-sa îi cumpără un asin şi o secure, dându-l ucenic la nişte pădurari, că amândoi îşi târau zilele pe pragul mizeriei aşteptând ca din munca tânărului să fi înflorit o şansă de supravieţuire. Dar cum el era prâslea printre tovarăşii săi şi cel mai neîndemânatic, se slujeau de el să le slugărească. Curând, tăietorii de copaci fură năpăstuiţi  în adâncul codrilor de o furtună. Porunciră adolescentului de 15 ani să caute prin hruba naturală unde se ascunseseră, câţiva buşteni, să mai dezmorţească aerul ce tăia plămânii. Orbecând pe sub pereţii de stâncă, dădu peste o intrare tăinuită de beznele din afund. Işi strigă soţii; aceştia se forţară şi-l coborâră pe Hassib într-o cămară unde descoperi o comoară de miere. Afacere bună pentru toată lumea. Şi pe când îi ajuta pe ceilalţi să ridice butoaiele, aceştia socotiră că afacerea era bună pentru prea multă lume chiar. Drept care, îl părăsiră unde se afla, să nu mai împartă venitul şi cu el. Şi duşi au fost.
Aşadar, iată-l pe Hassib faţă-n faţă cu propria-i moarte, într-o grotă. Mai mult, vede şi un scorpion apropiindu-se, năzărit de nu ştia unde. Îl strivi, apoi vru să afle pe ce cale s-ar fi putut strecura până acolo acel sol al unui sfârşit prea timpuriu pentru el. Astfel făcu a doua descoperire: o uşă secretă ce se deschidea în lumea reginei Yamlika, regina femeilor-şarpe, regina tărâmului subpământan. Aventurile lui Hassib fură numeroase. El isprăvi prin a-şi dirigui ţara în care se născuse, tocmai prin mijlocirea celor suferite în peşteră. In cele din urmă, dorind să-şi chivernisească patria cu înţelepciune, îşi aminti de moştenirea lăsată lui: Hassib, puturosul, se orientează către însăşi ştiinţa ştiinţei. Secretul ascensiunii sale fu darul de a vindeca oamenii, datorat călătoriei lui în întuneric.
Rezumând, Hassib a pătruns prin propriile sale eforturi în subconştient, fără să se poată lăuda cu înalte studii. S-a reîntors dotat cu o putere tămăduitoare naturală. Acum, bine înfipt în realitate, are nevoie de ştiinţa realităţii, societatea încrezându-se în el şi solicitându-i cunoştinţele în probleme în care subconştientul nu-l mai poate ajuta. Caverna pare să semnifice moartea sărmanului prost de Hassib şi renaşterea lui ca erou binefăcător al ţării. De fapt, e vorba despre moartea unei stări de conştiinţă rudimentară şi de renaşterea celei din urmă, îmbogăţită, în faţa unei lumi întregi, de amintiri ontogenetice şi filogenetice depuse în infrastructurile gândirii.
Am fost conduşi către această interpretare de structura dihotomică-antonimică analizată. Căci, ceea ce face Jung, adică definirea grotei printre alte simboluri ale Mumei, nu ni se pare suficient, nici suficient de explicit. Simţi nevoia să înţelegi care este mecanismul psihic îngăduind apariţia acestei structuri bipolare. Or, mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii se reflectă, aşa cum am demonstrat-o, asupra concretului, acordându-i (sau descoperind în el), două aspecte simultan opuse; în cazul nostru, grota este percepută ca semnificând moartea şi renaşterea.
Să lăsăm în urmă lumea arabă pentru a pătrunde, mânaţi de valurile ei, în Europa, pe teritoriul spaniol, pe care abia l-am părăsit.
Sugestia cercetării de faţă ne-a fost făcută de coborârea în peştera lui Montesinos, când, ne amintim, hidalgul strigă victorios: O ispravă ca asta […] numai pe mine mă aştepta (op.cit., vol. 3, p. 250). El presimţea contactul cu zone total necunoscute; pomeneşte, înainte de adâncirea în hău, despre“fundul iadului”. O autentică moarte orfică (care, nu mai puţin, subînţelege renaşterea). Afară fiind încă, gustă Tenebrele desfătătoare. Până şi Sancho înţelege că se petrece ceva absolut inedit; el califică plecarea cavalerului drept o “îngropare”. Unde se va afunda cutezătorul explorator?
Ajunseră la peşteră, a cărei intrare e încăpătoare şi largă, dar plină de tufe de ciulini, de smochini sălbatici, de tufişuri spinoase şi de mărăcinişuri şi toate atât de dese şi de încâlcite, că o astupă şi o acoperă de sus până jos (p. 249). S-ar spune că avem în faţa ochilor descrierea subconştientului ascuns de vegetaţia sălbatică şi parazită a contingentului. Dar scutierul lui, care se delectează bând pe cinste, mâncând zdravăn şi tăifăsuind fară saţiu, nu înţelege nevoia de a cunoaşte cele zavorâte dincolo: Nu-i treaba luminăţiei tale să fii scotocitorul acestei peşteri, care trebuie să fie mai amarnică şi decât o temniţă de robi (p. 250). Ne amintim de peştera lui Platon. Aceste cuvinte ale lui Sancho rezumă opinia generală în faţa introspecţiei, în faţa încercării de a se contacta izvoarele fiinţei proprii, pe când Don Quijote privea acest exerciţiu (atât de bine sugerat de către o miniatură indiană pictată în Rajahstan, în veacul al XVIII-lea, prezentând corpul subtil, sub aspectul unei plante ţâşnită din solul celuilalt tărâm (Philip Rawson Tantra – le culte indien de l’extase, trad. de l’anglais par Jean Brèthes, Paris, Éditions du Seuil, 1073, plaşa 21) – ca pe un mijloc de neînlocuit de cunoaştere.
Pătrunde în această nouă lume condus de Montesinos, precum Dante de către Virgiliu. Era un bătrân cuvios (…); barba albă colilie îi trecea de brâu; n-avea cu el nici armă, ci numai nişte mătănii în mână (…); portul, mersul, cucernicia şi măreţia făpturii sale (…), treziră-n mine uimire şi minunare (p. 255-256); rămâne cavalerul visător la amintirea apariţiei care, cu spiritul său fin de observaţie a sesizat-o pe dată, părăsise războiul lumii pentru un altul, duhovnicesc. Bătrânul, portret al atâtor moşnegi herculeeni iniţiaţi, pictaţi de swedenborgianul William Blake, nu poate fi decât personalizarea subconştientului însuşi. Vegetează în caverna purtându-i numele, încă de pe vremea lui Charlemagne. El şi fraţii săi de arme hălăduiesc prin aceste pustietăţi solomonite (p. 256), neavând nici dreptul, nici energia de a ieşi la suprafaţă, la lumină. Se adresează celui de pogoară către el: Aşteptam să te vedem, ca să dai ştire lumii ce cuprinde şi închide întrânsa adânca peşteră în care ai intrat (id.).
Ne amintim sugestiile ‘munte, pădure, semn, destin’, toate îndrumând, prin aluziile componentelor numele său, către Nepătruns; totuşi, îngăduinţa de a se încălca acest Nepătruns pare însămânţată. Titlul capitolului precedent, al XXII-lea, constituie cheia explicaţiilor noastre: Unde se povesteşte despre nemaiauzita aventură cu peştera lui Montesinos, care se află în inima La Manchei, aventură pe care Don Quijote a dus-o cu bine la capăt (p. 242). Peştera se află deci în inima La Manchei (şi în ‘inima muntelui’). Aventura, în ‘inima’ povestirii. La Mancha reprezintă teritoriul cercetat de Don Quijote, la propriu şi la figurat. In încheierea prezentului capitol vom vedea de ce această ‘inimă’ se poate preschimba într-o ‘cheie’ a cărţii.
Cu adevărat ieşirea lui e o nouă naştere, căci, scoţându-l la lumina zilei, precum nişte moaşe, amicii săi văzură că ţinea ochii închişi, părând că doarme(p. 252). Noua înţelepciune dobândită e tocmai perspectiva dihotomică-antonimică asupra realităţii, ‘lumea e un vis’, înţelepciunea comună Renaşterii şi Orientului. Într-adevăr, acum abia îmi dau seama că toate lucrurile ăstei vieţi trec ca umbra şi ca visul sau se ofilesc ca floarea câmpului (p. 253). Sunt primele sale cuvinte pe care el le spunea ca şi cum cu nespusă durere le-ar fi scos din adâncul ini- mii (id.), sunt primele cuvinte ale lui Lazăr. Să nu uităm că pentru cei rămaşi sus eroul a coborât în infern.
Cele ce a văzut în adâncuri, multe domniţe din vremile de demult şi din cele de faţă, vrăjite în felurite şi ciudate chipuri (p. 265) (în loc de ‘domniţe’ citiţi ‘amintiri’, tot ce se afla acolo nefiind decât amintiri din lecturile sale), nu are însemnătate decât dintr-un singur punct de vedere. Este pentru întâia şi ultima dată că ‘vede’ în loc să-şi amintească sau să compare cu realitatea (am urmărit mai sus căile de intrare în criza dihotomică-antonimicăsemnalate în acest roman). Efectul acestei forţări este caracterizat de Panza, omul de rând, după cum urmează: el […] sfârşi prin a se încredinţa cu totul, că stăpânu-său era sărit din minţi şi nebun de-a binelea (id.).
Petrecerea aceasta pe ţărmul neconştientizărilor mai poate fi cercetată şi alfel decât descifrându-se conţinutul ei. Avem de-a face cu o tipică interpretare a perceperii timpului şi cu o structură dihotomică-antonimică situaţională. Scutierul şi călăuza lor, înainte de a-l trage afară pe Don Quijote, pe funie, aşteptară preţ de vreo jumătate de ceas (p. 252). Iată primul aspect al structurii menţionate. Iar al doilea aspect ne este comunicat de însuşi Cavalerul Tristei Figuri: Acolo m-a apucat noaptea […] şi s-au ivit zorile de trei ori în şir, în aşa fel că, după socoteala mea, trei zile am stat în acele lăcaşuri îndepărtate şi ascunse vederii noastre (p. 263). Şi chiar şi aceste trei zile nu seamănă cu zilele obişnuite; ai zice că sunt zilele Genezei. O nouă opinie este şoptită de prietenii săi, care îşi dihotomizează-antonimic propriile spuse. Sancho e vorbitorul: Ceea ce nouă ne pare doar un ceas, acolo trebuie să pară cât trei zile, cu nopţile lor cu tot (id.).
Discuţia noastră asupra timpului are importanţă numai deoarece limpezeşte mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii. Insă la întrebarea: Cât a durat coborârea în grotă? mai există un răspuns: a durat atât cât ţine starea intermediară a trezirii, trecerea de la inconştienţă la conştienţă, traversarea voluntară a subconştientuui: văzui că nu dormeam şi că eram treaz cu adevărat (p. 255).
Dacă grota lui Platon semnifică însăşi cunoaşterea realităţii, grota lui Montesinos semnifică, la rândul ei, cunoaşterea subconştientului. Timpul, dezvăluitorul tuturor lucrurilor, nu lasă nici unul pe care să nu-l scoată la lumina soarelui, oricât ar fi el de ascuns în adâncul pământului; şi până una-alta, fie-ne deajuns asta. Haide-acum să vedem teatrul de păpuşi (p. 292). Cu alte cuvinte, chiar dacă nu înţelegem subconştientul acum, timpul îl va dezvălui ochiului treaz; până atunci viaţa trebuie trăită pe scena conştiinţei, la rampa căreia Don Quijote a fost extras din subconştient, pe funii, ca marionetele lui Don Pedro.
Şi ca sa fie lucrurile cât mai încâlcite, Hamete Benengeli, pseudoautorul romanului, dă povestirea drept apocrifă şi născocire a minţii cavalerului.
Lăsând aceste treburi încurcate să se rezolve ‘în timp’, să străbatem împreună Pirineii, să ne reîntoarcem pe meleagurile însorite ale Franţei. În aceeaşi epocă – şi aci aluzii la grotă. Ce este altceva hăul gurii menţionate a lui Pantagruel, care ne întâmpină căscat, dacă nu reversul unei grote? E grota-univers, caverna în care există o lume paralelă cu a noastră, de care nu suntem conştienţi (teorie la modă astăzi, într-o altă formulă, paraştiinţifică, vezi, de pildă publicaţiile lui Denicken): Mă gândeam cât e de adevarat că o jumătate a lumii acesteia habar nu are cum trăieşte cealaltă jumătate [Rabelais, op. cit. p.264] (să nu mai pomenim bobârnacul cu care zmulge cortina de pe scena socială a lumii). Cu toate că Rabelais nu insistă asupra ideii peşterii ca loc al revelaţiei, cum, de altfel, nu insistă niciodată asupra nici uneia dintre ideile lansate de el, cu toate că noi şi chiar şocante pentru epoca sa, gura lui Pantagruel joacă rolul grotei din Cele 1001 nopţi, comentată mai sus. Insistăm: e poarta unei lumi coexistente cu a noastră.
În schimb, Leonardo da Vinci (suntem datori să escaladăm alţi munţi pentru a-l întâlni), om al ideilor cele mai curajoase, vede în grotă reversul celor expuse până aici, tot loc al unei transformări, al unei renaşteri, dar sub zodia întunecării. Iată ce gândea vinul din cupa lui Mahomed: Nu-mi dau seama oare că mă apropii de ceasul morţii şi că în curând voi părăsi pentru totdeauna cupa, auritul meu lăcaş, şi voi intra în urâtele şi răumirositoarele peşteri ale corpului omenesc, şi acolo mă voi preschimba, dintr-o parfumată şi delicată licoare, într-o respingătoare şi jalnică urină? [Leonardo da Vinci, op. cit. p.42-43]. Ceea ce nu este menţionat în acest fragment, lucru care ar fi simbolizat adevărata renaştere, e rolul acelor ‘peşteri’ în transformarea vinului în frântură a fiinţei omeneşti, în prag al minunii!
Inegelabilul preromantic englez, William Blake, autodidactul de geniu, poetul şi gravorul care a ştiut să repopuleze lumea mitică de unul singur, a folosit, bineînţeles, şi el, simbolul grotei. Pentru el, Grota este timpul, luminat de către cele cinci ferestre ale simţurilor. Dacă porţile percepţiei ar fi curăţate, toate lucrurile ar apare omului aşa cum sunt, adică, infinite. Căci omul s-a întemniţat până la a ajunge să vadă orice prin crăpăturile înguste ale cavernei [Kathleen Raine, William Blake, London, Thames and Hudson, 1974, p.113]. Iată-i şi versurile: Tu, Maică-a Muritoarei mele părţi / Ce crud tipar ai dat acestei Inimi / Urechea, Nara, Ochiu-ai înecat / În lacrimi mincinoase, trădătoare, / Muindu-mi Limba în noroiul mort. / M-ai înşelat cu Viaţa Muritoare(id., p. 114).
Pasionat de Porfiriu şi cu osebire de opera sa DE ANTRO NYMPHARUM, pe care a ilustrat-o în 1821, cu câţiva ani înainte de moarte, lucrare ce ar putea fi considerată Faust- ul său, a adoptat viziunea filosofului antic asupra interpretării lumilor sau modurilor conştiinţei. Aceste suflete încarnându-se [care] descind dintr-o lume strălucită şi sunt urzite în trupuri omeneşti pe gherghefurile nimfelor (id., p. 194). Ele  pot fi comparate şi cele din peştera care naşte, dintr-un lienzo mexican [T.W.Danzel, Symbole, Dämone und Heilige Türme, Hamburg, 1930, pl.87, după C.G. Jung, op. cit.]. Imaginea este divizată în două zone: la stânga, o grotă-matrice, având aspectul unei guri de tun, cu o formă aptă să se muleze pentru a lăsa să iasă un grup de şapte tineri, orbiţi de lumina neaşteptată de afară, halucinate capetele căzute, spinările încovoiate, picioarele şi braţele din dreapta sugerând mersul, însoţite de un gest pe care l-am putea numi pios, mulţumind existenţei, smeriţi, dar cu aerul de a şti prea multe şi de a fi copleşiţi de această cunoaştere. Acela care înaintează primul devine punte către o a doua zonă, prin mijlocirea mâinii sale care salută existenţa. Acolo se află cinci copilaşi; învaţă alfabetul obiectelor-jucării; se prea poate ca obiectele să fie simboluri pe care, personal, nu le  cunoaştem: o cădelniţă, o pasăre, un vas, două trompete, un câine şi ceva ca un fel de minge pe un băţ. Între cele două grupuri există un contrast marcat: s-ar spune că cei dintâi cunosc gustul amar pe care îl are pătrunderea în efemerul deşertăciunilor, pe când ceilalţi par a fi pacienţii unui ospiciu, biete brute reduse la o copilărie incompatibilă cu condiţia umană.
William Blake a continuat să fie obsedat de grotă. În ciclul lui Iov, o altă operă de maturitate a sa, peştera (IOV, 2 şi 14) o aminteşte pe aceea a nimfelor pomenită.
Japhet, personajul romanticului Byron, pe care l-am întâlnit, preferă să-şi adoarmă într-o grotă chinurile dragostei: Mă duc la grotă, -a cărei gură / Se zice că-i deschisă dinspre-adâncuri / Să lase spiritele din pământ / Să treacă-n drumul lor spre scoarţă. Irad : Dar, / Ce faci acolo? Japhet : Mângâi sufletu-mi / Cu bezne triste, -aidoma lui. Mă pierd / Între-al pierzării loc [Lord Byron, op.cit., Partea I, scena II, p.538]. Dar, ca şi când ar fi avut presentimentul a ceea ce urma să se petreacă, refuză să se lase însoţit de către Irad, care era înspăimântat la gândul posibilelor contacte cu duhurile inferioare: Eu singur trebuie să merg (id., p. 539), insistă Japhet. Voia să contemple potopul ce avea să vină; totuşi, ca şi când s-ar fi inspirat din simbolul grotei zise: Sămânţa lutului nu moare, / Doar răul o să fie alungat / Din zi (…) Fugiţi / In grotele interioare! / Până ce valul / Din tainiţe o să vă scoată, / Să mâie rasa mohorâtă / Într-o cădere fără de sfârşit (I, III, p. 540-541). Căci potopul prevestit în grota din Ararat semnifică într-adevăr moartea omului ticăloşit, dar şi renaşterea omului nou; simbolul bipolar al grotei e dezvoltat la dimensiunile întregii umanităţi în aşteptare.
Mai mult, vechiul Japhet dispare ca să facă loc celui nou. Tot în cavernă o va întâlni pe iubita sa, Anah, în tovărăşia amantului ei, tovărăşie angelică şi abominabilă, în acelaşi timp. Anah şi sora sa Aholibamah iubesc şi sunt iubite de doi ‘fii ai lui Dumnezeu’, divinii Samiasa şi Azaziel, care, în cele din urmă, le vor răpi (spre bucuria celor care susţin civilizaţiile astrale de sorginte pământească). Noua personalitate dezvăluită lui Japhet în cavernă este aceea de ‘spectator’, de ‘martor’, pe când anterior era ‘actor’. Actor pe scena inimii sale, actor în comedia umană generală. Acum a ‘asistat’ la dragostea celor doi; adâncit în fantastica panoramă a înecului universal, exclamă: Să mori! În tinereţe! / Mai fericit de soartă, / Decât privind mormântu-universal, / Pe care / Sunt condamnat astfel să plâng zadarnic. / Când toate pier, de ce eu să rămân? (I, III, p. 549).
Se poate face o apropiere curioasă între grota subconştientului, ca depozit (cămară) a personalităţii şi camera reginei din termitieră, în viziunea lui Denis Saurat. În eseul său despre civilizaţia insectelor şi influenţa acestora asupra gândirii giganţilor, prietenul lui Paul Valéry presupune că regina îşi conduce supuşii prin telepatie. Sclavele nu au o personalitate proprie; trăiesc aidoma celulelor trupului nostru. Regina reprezintă unicul creier al comunităţii. Ea sălăşluieşte într-o cavitate de unde diriguieşte visul unei fete de paisprezece ani, repetat frecvent între 8 şi 10 ani, care poate fi socotită mărturie a memoriei ancestrale devenită brusc conştientă: ea era datoare să înainteze printr-un tunel din ce în ce mai îngust. Simţea nevoia de a-şi continua eforturile, ca şi când mersul întruna îi depăşea voinţa. O temere cumplită o reţinea, dar ştia că odată intrată nu mai putea da înapoi. Cu buzunarele şi mâinile pline de hrană, întâlnea, în sfârşit, chipul teribil şi fără formă, cu privirile îngheţate, nemişcate, care o chema. Îi dădea să mănânce apoi se îndepărta în goană, ca să reia, noaptea următoare, aceeaşi traiectorie către tenebrele interioare. Era o Mumă Cumplită, spre deosebire de Mumele faustice, căci magul dintre ceţuri găseşte pe tărâmul acestora izvorul energiei care îl va face, în cele din urmă, să se dedice bunăstării omenirii.
O formulă clasică a mesajului ulterior adus de teatrul absurdului apare într-un roman admirabil al ‘patriarhului’ modernismului, E. M. Forster (simbolul grotei în acest context nu trebuie să ne surprindă: veacul nostru e pe puţin bântuit de ideea capacităţii peşterii de a revela adevărul asupra personalităţii omului, în deosebi sub aspectul ei labirintic). Ecoul grotelor din Malabar constituie personajul principal al romanului Călătorie în India . E comparat cu multe alte ecouri ale Indiei, unele elegante, altele perfecte, toate rafinate. Dar, la Malabar, ecoul reda fenomenele sonore identic: printr-un zgomot monoton. Că strigai din adâncul fiinţei o acceptare sublimă a existenţei sau că şopteai o prostie frivolă, ecoul le egaliza întru indiferenţă. Glasul îngerilor sau obscenităţile crase erau tot una pentru ecoul din Malabar. Nu ştia decât să jefuiască sunetele de conţinutul lor, să le rupă de eternitatea al căror suport material şi contingent trebuie să fie, ca şi când ar fi rostit: tot una-i. Pentru bătrâna şi energica doamnă Moore, care înţelege aceasta, e începutul sfârşitului. Grota a învăţat-o că nimic nu merită să zăboveşti printre ‘zgomote’. Curând, se lasă să moară (în sensul că nu mai opune neantului tonusul vital), pentru că ‘grota sa interioară’ nu-i mai putea oferi decât o descoperire confuză a ei însăşi: îşi plătise toate datoriile faţă de lume, personalitatea nu o mai slujea. Doamna Moore începe să semene vinului din cupa lui Mahomed [In: E.M.Forster, Clipa cea veşnică, trad. de C. Delescu, Prefaţă şi Tablou cronologic de Mihai Rădulescu, Bucureşti, Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, 1972, am tradus acest pasaj privitor la grotele din Malabar, p.VI-VII].
Deşi exemplele de interpretare a simbolului grotei în istoria universală a literaturii, ca şi a artelor plastice, s-ar fi putut înmulţi, interpretare în sensul expus de noi, anume, moarte a vechii personalităţi şi naştere a uneia noi, după un contact revelator cu subconştientul, socotim că etapele majore ale dezvoltării culturii au fost reprezentate, şi nu de nume oarecari; deci, liniştiţi, folosind ‘maşina timpului’ descoperită de H. G. Wells, ne întoarcem în Renaştere, la latitudinea şi longitudinea insulelor Bermude, sub stăpânirea lui Shakespeare, pe domeniul feeriei sale Furtuna.
Prima scenă desfăşurată în faţa grotei (a doua a întâiului act) introduce cea dintâi dihotomie-antonimică. Prospero îşi linişteşte fiica; ea plânge dezastrul acelora care s-au înecat datorită furtunii surprinzându-i în preajma coastei: Stai în tihnă; / N-ai teamă; inimii miloase zi-i, / Că rău nu s-a-ntâmplat (I, 2, p. 10). Şi acesta este adevărul; dar noi, în scena precedentă, am fost martorii naufragiului, la fel de adevărat pentru noi ca şi pentru Miranda. Ea enunţă primul aspect al unei alte dihotomii-antonimice esenţiale: Corabie scumpă / Purtând în sân măcar un suflet nobil (id.). Treptat, ‘sufletele nobile’ le vom cunoaşte ca oameni de curte ai unui sinistru uzurpator. Două replici mai departe: dihotomia-antonimică cheie . Prospero o rosteşte: Nu eşti ce eşti, nici cine sunt nu ştii; / şi nici că sunt cu mult mai mult decât / Prospero, -al unei biete peşteri cap / şi-al tău cuminte tată (id.). Acest ‘cu mult mai mult’ îl situează pe Prospero, în acelaşi timp, la celălalt capăt al lumii: duce al Milanului.
Gândirea dihotomică-antonimică, simbolizată aici de către grota în faţa căreia se face acest schimb de idei ne dezvăluie ignoranţa în care ne aflăm în raport cu complexul situaţional de fapt. Eu mai multe / Să ştiu nu mi-a trecut prin gând vreodată (id.). E timpu-aţi spune şi-altele (id.), o vesteşte Prospero, înţelegând prin aceasta că a sunat ceasul descoperirii întregii realităţi. Parcă s-ar auzi glasul lui Platon şoptind din culise: Nu-ţi aminteşti / De vremea când în grotă nu venisem? / Nu cred că poţi (id.). Sau: Şi ce mai vezi / În hău-adânc de bezne-al timpului? (id.). Puţin câte puţin, Miranda află adevărul. Exclamă, în limbaj dihotomic-antonimic (este absolut normal: nu e liberă să facă altfel, realitatea fiindu-i dezvăluită ca atare): Ce joc mârşav ne-aduse de acolo? / Ce binecuvântare? (id.). Răspunsul o coboară definitiv în lumea dihotomică-antonimică: Ambele; / Un joc mârşav ne-a alungat de-acolo; / O binecuvântare ne-ndrumă (id.). Repetă fraza fiicei sale pentru a sublinia cum se cuvine imposibilul situaţiei lor.
Povestea debutând astfel constituie un lanţ de dihotomii-antonimice desfăşurate lejer, cu înţelepciunea omului care nu se lasă implicat de aspectele iluzorii ale existenţei. Prospero nu-şi urăşte fratele. Însă nu se poate împiedica să constate cu amărăciune comportamentul său dihotomic-antonimic: Să fie-un frate / Atâta de perfid? (id.) (egalitatea: frate = bun, cinstit, iubitor etc. este presupusă ca fiind adevărată), iar, mai târziu, îl califică: Unchiul tău fals (id.). Rememorându-şi vicisitudinile vieţii, nu participă pasional, ci ca un om de ştiinţă, ca psiholog; le ştie explica pe toate de la cauză la efect. Merge până acolo încât îi atrage atenţia fiicei sale că el însuşi a fost cauza dihotomizării-antonimice a fratelui său. Iubindu-l, imediat după copilul ce avea, i-a acordat întreaga încredere, i-a pus în braţe toate treburile statului. A făcut-o deoarece studiile ‘artelor liberale’ îl răpeau politicii şi administraţiei tot mai mult. Se adâncea în ele ca într-o masă lipicioasă ce-l fura soarelui, într-o mlaştină a uitării realităţii şi a uitării de sine: Străin am fost în statul meu, răpit, / Furat de studii tăinuite (id.). Fratele se lăsă antrenat şi el în ucenicii: învăţătura unui conducător. Azi rezolvând o problemă, mâine alta, deprinse tot meşteşugul jocului dreptăţii, al finanţelor, al privilegiilor. Prinse gustul puterii, la care poate râvnea de mult timp, ca orice actor de mâna a doua din menajeria politică. Voia rolul principal. Se visa eroul comediei. Drept care, influenţă etica supuşilor ducelui: Supuse iar / Supuşii mei, adică îi schimbă, / Îi plămădi din nou […]. Inimile le-acordă / Dup-al urechii lui diapazon (p. 11). De remarcat este răceala, neparticiparea subiectivă, precizia descrierii fenomenului, lipsa acuzei morale, psihologia pură a relatării: Eu neglijând lumeşti preocupări, / Şi izolării fiind dedat […] / Trezii în fratele-mi / Natura rea. Încrederea-mi născu / În el o mârşăvie tot pe-atât de mare. Shakespeare, acest maestru al subtilităţilor sufleteşti, explică procesele psihice având loc cu acel prilej. Fratele, ca unul / Cu bunăştiinţă ce repetă-ntruna / Minciuna chiar ajunge să o creadă, / Atât de mult memoria te-nşeală, / Crezu cu-adevărat că-i ducele, / Din substituţie adoptând ducatul (id.). Este de mirare că un atât de abil cunoscător al sufletului omenesc şi al împrejurărilor care îl pot modela să fi făcut, totuşi, greşeala de a fi ascultat de prejudecăţile impunându-ţi orbeşte să te încrezi în cei apropiaţi şi să nu fi luat măsurile necesare apărării situaţiei proprii. Dar toate cele explicate de el Mirandei, le-a înţeles probabil post festum , reanalizând cele întâmplate, evocând dezastrul prin care a trecut, descompunând motorul acestuia, piesă cu piesă. Atunci, studia. Acum, ştie. Cunoştintele lui psihologice nu sunt un dar, ci rodul cercetării şi, mai cu seamă, al experienţei. Prospero înţelege cele ce s-au petrecut numai pentru că s-au petrecut, vizionar nu este. El nu ştie, de pildă, oricâtă experienţă ar avea cu necontenitele trădări ale lui Caliban, că acesta îl va vinde primului venit.
Şi iată marea surpriză: naufragiul n-a fost naufragiu. Ariel narează cum l-a provocat, dihotomie-antonimică situaţională de prim rang. După ce s-a metamorfozat în limbi de flăcări, primeşte porunca de a deveni o nimfă a mării. Cuvintele precise descriu deghizarea, despre care ştim că e uncomportament dihotomic-antonimic Mergi! Într-o nimfă-a mării te prefă (p. 13).
O nouă serie de dihotomii-antonimice intervine. Ferdinand şi-a văzut tatăl înecându-se, iar acesta continuă să trăiască. Ori următorul joc de cuvinte, care nu este mai puţin o structură dihotomică-antonimică de limbajFerdinand : (…) Ducele Milanului / Şi mândru-i fiu sunt morţi. Prospero: Milanul şi / Mai mândra-i fiică ar nega-o-acum (p. 14). Deşi Prospero cunoaşte adevărul, anume că cele afirmate de Ferdinand sunt, pentru el, realitatea, îl acuză de impostură, de a împrumuta o mască (comportament dihotomic-antonimic) de fapt, el, Prospero, purtând o mască în situaţia respectivă.
Vom părăsi, pentru moment, intrarea grotei simbolizând toate aceste stranii dedublări ale realităţii. Începe al doilea act. Influenţa peşterii nu se mai face resimţită. Dacă, rareori, mai găsim câte o dihotomie-antonimică, e vina autorului: nu poate lăsa prilejurile să-i scape fără să profite ca stilist. Deoarece se vorbeşte despre căsătoria unei fiice, asta-i aminteşte situaţia dihotomică-antonimică în care se găsea Cordelia la începutul tragediei Regelui Lear: ea însăşi pus-a-n cumpănă / Şi ascultarea şi-a ei silă fără / A şti încotro să-ncline (p. 16). Mai există un caz – două. Adevărul e că structuri dihotomice-antonimice, aşa cum am spus-o, nu apar, în Furtuna, decât sub influenţa spaţială a cavernei.
Odată cu actul al III-lea, ne înapoiem în faţa celei din urmă. Aici înfloreşte dragostea dintre Ferdinand şi Miranda, acest amor care preschimbă în plăcere muncile la care îl supune tatăl iubitei sale pe cel dintâi. Sub semnul peşterii, tânărul dihotomizează-antonimic: Când sunt în preajmă-ţi, noaptea / Mi-e dimineaţă răcoroasă (p. 20). Iar ea, dându-şi seama, în acelaşi timp, de starea sa de spirit paradoxală: Nebună-s / Că plâng de ce mă bucură (p. 21). Sau iarăşi: Ferdinand : De ce dar plângi? Miranda : Plâng că-s nevrednică neîndrăznind / Să dau ce vreau să dau; şi nici să iau / Ce mor tânjind să iau. Copilării! / Cu cât se-ascunde dragostea-mi, cu-atât / Mai mult se-arată (id.). Noi personalităţi se nasc: acelea ale îndrăgostitilor. Miranda nu cunoscuse alt bărbat, exceptându-i pe tatăl său şi pe monstrul Caliban; în Ferdinand descoperă universul masculin; Ferdinand, din prinţ ajunge sclav; în Miranda vede licărirea libertăţii lui sufleteşti. Aceste noi personalităţi sfâşie imaginile pe care personajele le aveau despre ele înşile, necreând încă definitiv profilul cel nou. Dar farmecul este de scurtă durată: o scenă. Deîndată ce grota este părăsită, e întrerupt.
Noul act, al IV-lea, ne introduce iarăşi în spaţiul magic. Prospero, maestrul iluzionist, oferă un spectacol tânărului cuplu: o mască. Încă nu am insistat asupra artei magice a lui Prospero, care transformă piesa într-o continuă structură dihotomică-antonimică . Spiritele participă la realitate, dar şi lipsesc din ea în egală măsură. Ele pot lua orice formă, iar aceasta rămâne de o inconsistenţă frolând imaginarul. Termenul ‘mască’, aplicându-se cu acest prilej unui spectacol, rămâne, în acelaşi timp, un termen specific comportamentului dihotomic-antonimic. Importanţa argumentului dihotomic-antonimic este majoră, căci Prospero, devenit raisonneur -ul feeriei, explică: Din stofa viselor / Suntem făcuţi, iar viaţa-ne măruntă / E învelită-n somn(IV, I, p. 25).
Al V-lea act dezleagă taina piesei: magul spune – Această grotă mi-este Curtea (V, I, p. 28). Gonzalo descifrează mesajul: Noi toţi ne regăsim, / Când nu ne-aparţineam (p. 29). ‘Nu-şi aparţineau’ până la reîmprospătarea forţelor, dobândită prin afundarea în izvorul cu apă vie al subconştientului. Lăsăm cititorului satisfacţia de a descoperi cum, sub influenţa simbolică a grotei, fiecare dintre personaje (exceptând marinarii şi nobilii din figuraţia cu replică) câştigă o nouă personalitate, opusă precedentei, şi care nouă personalitate nu e alta decât cea autentică, mascată ori ascunsă câtăva vreme [Cultul grotei este frecvent în India. Swami Sivananda Sarasvati scrie: “E un lucru excelent să trăieşti în caverne, în grote (.). Acolo vă puteţi bucura de o meditaţie deosebit de frumoasă şi neîntreruptă, căci domneşte singurătatea. Curenţii spirituali sunt exaltanţi”. La pratique de la méditation, trad. (.) de Charles Andrieu et Jean Herbert, Paris, Éditions Albin Michel, 1970, p.112].

CAPITOLUL 16
EDUCAŢIA OMULUI sau:
nu fii om de caracter 

Interesant este, după această trecere analitică în revistă a câtorva dintre opurile de seamă ale Renaşterii, care s-ar putea continua pe sute de pagini, devenind, însă, o searbădă repetare a uneia şi aceleiaşi constatări, interesant este, spuneam, să ne reîntoarcem de unde am plecat, anume la omul viu populând acele zone fascinante ale istoriei. Baltasar Gracián îşi asumă sarcina educării lui [Baltasar Gracián, Oracolul manual. Criticonul, trad. De Sorin Mărculescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1975]. La cugetătorul spaniol taina asupra intenţiilor proprii constituie cheia comportării sociale. I se pare că jocul cu cărţile pe faţă nu e de nici un folos, nici de bun gust . Mai mult, nedezvăluirea imediată stârneşte curiozitatea . Vorbe mari, umflate, vin să pledeze pentru nedezlegarea limbii: tăcerea circumspectă e sanctuarul cuminţeniei . Pilda pentru o astfel de purtare este căutată peste mână şi temeiul ei  este sfinţit în chip forţat: imită […] lucrarea divină [în sensul tainei] pentru a face ca toţi să stea la pândă şi de veghe (3, p. 7-8).
Dar cum recomanda el să-ţi faci jocul? Lucrează cu intenţie când primă, când secundă , termeni abstracţi care nu întârzie să-şi desfăşoare sugestia.Iscusinţa (…) nu face niciodată ceea ce arată; (…) ameninţă cu dibăcie în aer şi dă lovitura în realitatea neaşteptată etc. E un joc al ‘dibăciilor’, cum le numeşte iezuitul. Căci acestei tehnici a lui ‘uite-l nu e’ i se răspunde de către celălalt cu viclenii ; acela pricepe totdeauna contrariul a ceea ce i se dă de înţeles şi cunoaşte numaidecât orice plăsmuire; nu ia în seamă nici o intenţie primă şi rămâne-n aşteptarea celei secunde şi chiar a celei terţe . Un adevărat labirint kafkian al subterfugiilor. Omul e multiplicat la infinit, ca între două oglinzi paralele. Simularea sporeşte când îşi vede vicleşugul dibuit şi năzuieşte să amăgească slujindu-se chiar de adevăr . Da, până şi adevărul poate folosi minciunii! Rar ajungi să răsfoieşti un roman de groază să te înfioare mai mult. Schimbă jocul, schimbând tertipul şi face vicleşug din nevicleşug, întemeindu-şi înşelăciunea pe cea mai mare nevinovăţie (13, p. 12).
Dar, atenţie la cel ce umblă cu intenţie secundă. Cele ce urmează ne amintesc sfaturile negustorului florentin cunoscut în paginile precedente: E un vicleşug al omului negustoros de a distrage voinţa ca s-o atace (…). Îşi ascunde gândul ca să şi-l atingă (…). Atenţia să nu doarmă însă când intenţia e atât de trează, iar dacă aceasta este secundă în disimulare, cealaltă să fie prima în recunoaştere. Precauţii necesare deoarece oponentul propune una şi vrea alta, întorcându-se cu viclenie ca să-şi lovească ţinta intenţiei (215, p. 89-90).
De ce aceste sfaturi? Pentru că, spune renascentistul, trăim într-o lume în care răutatea stă la pândă. Aşadar, jucătorul şiret nu joacă niciodată cartea bănuită de partener (17, p. 13).
Atractiv nu mai e pentru noi jocul acesta al abilităţii politice, căci l-am examinat întruna (deşi vom duce până la capăt urmărirea lui) şi şi-a pierdut astfel ceva din noutate. Dar că el e rodul unei gândiri tăiate după un tipar anume, aceasta rămâne o constantă. şi că este aşa stă dovadă faptul că vorbind despre intensitate şi extensiune, scriitorul recurge la dihotomii-antonimice de limbaj: uriaşi sunt deobicei adevăraţii pitici (27, p. 17). În spiritul acestui aforism este şi următorul: şi nici după cuvântarea din piaţă nu trebuie deosebit înţeleptul, de vreme ce acolo nu cu glasul lui vorbeşte, ci cu cel al prostiei obşteşti, oricât ar dezminţi-o în sinea lui (43, p. 23).
Firea sa cinstită îl împinge să acuze tertipurile, iar realismul său, cunoaşterea înaltei societăţi a epocii – să le îngăduie. Uz, nu abuz de vicleşuguri , încearcă el să tempereze răutatea. Se explică: Nu trebuie să faci paradă cu ele, necum să ţi le dai în vileag: orice artificiu trebuie ţinut sub obroc, suspect fiind, şi cu atât mai vârtos şiretenia, care-i odioasă. Apoi, constată cu răceală: Amăgirea este larg folosită. Împotriva lui Bacon, el insistă: sporească bănuiala , dar ca şi gânditorul englez, o găseşte dăunătoare, pentru alte pricini; drept care cere ca sporirea ei să fie izbutită fără a se face cunoscută, deoarece ar da prilej de neîncredere: iscă mari nemulţumiri şi-m-pinge la răzbunare, trezeşte răul pe care nimeni nu şi-l închipuie (45, p. 24).
În vremurile caracterului îndoielnic şi al inducerilor în eroare, spaniolul în mai multe rânduri simte nevoia să sublinieze importanţa de a fi om de caracter; cel mai concis îndemn în acest sens ni se pare: Regulă de dreaptă purtare fie-ţi integritatea însăşi (50, p. 25). Dar chiar căutarea acestei integrităţi îşi poate găsi o cale tocmai prin folosirea gândirii cercetate de noi. E o lecţie de prudenţă reflecţia despre sine, cunoaşterea dispoziţiei tale reale şi preîntâmpinarea ei, ba chiar înclinarea spre cealaltă extremă pentru a găsi între natură şi artă limba de cumpănă a raţiunii (69, p. 33). Ca să poţi da ascultare acestui sfat, se presupune că trăieşti ambele extreme simultan, către una înclinând balanţa pornirii tale, variat motivată, prin moştenire, educaţie, exemplu, gust şi altele, cealaltă vegetând în tine, în aşteptarea unei zodii prielnice.
Desigur, însă, roadele acestui mecanism de înnodare a ideilor se constată mai ales în frecuşurile sociale, cu prilejurile cărora nu există o mai mare înţelepciune decât a te face că nu înţelegi (73, p. 35). Aceasta când adopţi poziţia defensivă. Când treci la ofensivă sau eşti un simplu pion pe tabla de şah a timpului, recomandarea clatină încrederea în întegritatea cinstită mai sus. Exclamă autorul: Mare artă să-i câştigi pe toţi, deoarece asemănarea atrage bunăvoinţa. Observă firile şi potriveşte-te după fiecare; cu cel serios şi cu cel glumeţ, urmează-le înclinarea, supunându-te unei transformări curtenitoare: necesară celor ce atârnă de alţii (77, p. 36). Aşa se deschide o poartă largă linguşirii şi, în câştig de cauză, recompensei ei: favoritismul. De aceea, ştiind că oamenii trăiesc mai mult din ceea ce se află şi că auzul e uşa din dos a adevărului , ni se atrage atenţia că patima vopseşte în culorile ei tot ce atinge . Aşadar, mare grijă cu cine laudă şi mai mare cu cine osândeşte. E nevoie aici de toată atenţia spre a descoperi intenţia mijlocitorului, cunoscând dinainte cum calcă. Vicleşugul fie încercătorul capului şi calpului (80, p. 37).
Ceea ce ni se pare mai deprimant în viaţa Renaşterii este faptul că întotdeauna cel cuminte, dacă vrea să supravieţuiască, trebuie să îmbrace hainele celui nebun (după cum a făcut-o şi Hamlet): mai degarabă nebun laolată cu toţi decât cuminte de unul singur (133, p. 57). Atunci când invidia (…) acuză atotdesăvârşirea că păcătuieşte nepăcătuind şi osândeşte cu totul ceea ce e întrutotul desăvârşit; se face Argus ca să găsească defecte în tot ce-i mai bun, fie şi numai pentru a se mângâia , ce-i rămâne invidiatului să facă? Să pară altul decât e, ca să nu mai dea prilej invidiei să verse venin. Astfel, iată înţeleptul simulând câte o neglijenţă în cuvinte sau în curaj (…) spre a linişti reaua-voinţă (83, p. 38).
Deci şi pe înţelept îl va prinde iureşul cu care potopeşte pământul dansul măştilor. I se spune: încifrează-ţi voinţa . Pune câlţi şi înăbuşă-ţi pasiunea căci pasiunile sunt spărturile cugetului şi prin ele te dai în vileag. ştiinţa cea mai practică e disimularea (pentru noi sunt învăţături vechi ca şi următoarea: cel mai mare meşteşug e să ascunzi meşteşugul , 219, p. 91). Vorbele lui Baltazar Grazian biciuie: Cine joacă cu cărţile pe faţă riscă să piardă. Apoi ele îmbracă haina podoabei stilistice pentru a cuceri inimile: paza prudentului lupte cu iscodirea curiosului: lincşilor cuvântului, sepiile tainei lăuntrice. Şi un ultim cuvânt practic: gustul să nu-ţi fie cunoscut pentru a nu-ţi fi prevenit, de unii ca să ţi-l contrazică, de alţii ca să ţi-l măgulească (98, p. 43).
De ce să ne mire calea indicată înţeleptului când tot pe ea calcă PRINŢUL? Nu-şi începe Machiavel [Le Prince suivi du Traité des conspirations et du régicide, trad. (.) par Charles Guiraudet (1935)] capitolul XVIII din opera cu acest titlu cu cuvintele: Neîndoielnic este foarte lăudabil pentru prinţi să îşi respecte angajamentele; dar printre cei ai epocii noastre, care au fost văzuţi având realizări de seamă, puţini sunt ce să-şi fi amintit de această respectare şi care să fi avut scrupule în a înşela pe aceia ce se bizuiau pe cinstea lor ? (p. 107). Demonstrând că numai două căi are prinţul de a ţine statul său în strânsoarea mâinii – legile şi forţa -, el ajunge la simbolul centaurului: Chiron, dascălul lui Achile, om şi animal în acelaşi timp, ca pildă a celor două arme princiare unite într-una. Apoi le dă nume noi: haina vulpii şi a leului. Cu alte cuvinte, conchide el pledoaria pentru şiretenie, un prinţ prudent nu poate şi nu trebuie să-şi ţină cuvântul dat, decât când aceasta e posibil fără să-şi dăuneze. Celebrul florentin constată cu amărăciune motivabilă prin frământările epocii sale (dar nemotivată când ajunge la generalizare): nu mi-ar trece prin gând să dau un atare precept dacă toţi oamenii ar fi buni; dar cum toţi sunt răi şi oricând gata să-şi încalce cuvântul, Prinţul nu se cuvine să-şi impună a fi mai corect. Inainte de a-l da ca exemplu de perfectă necinste pe papa Alexandru VI, autorul subliniază: problema este să-ţi joci rolul şi să ştii să te prefaci şi să disimulezi când este cazul (p. 108).
O generalizare este necesară ca să înţelegem aceste tribulaţii impuse spiritului. Ea e definitorie pentru lumea analizată. Ne reîntoarcem la Baltazar Gracián. Realitate şi aparenţă. Lucrurile nu trec drept ceea ce sunt, ci drept ceea ce par; rari sunt cei ce privesc pe dinăuntru şi numeroşi cei ce se mulţumesc cu aparenţa. Nu e deajuns să ai dreptate cu faţă măsluită (99, p. 44 şi 130, p. 56, în care se adaugă: sunt lucruri cu totul deosebite de cum par).
Şi pentru ca politica aparenţei să cuprindă întreaga extindere gândită de om, i se conferă şi darul binecuvântării bisericeşti (credem a nu greşi mărginind-o la cea iezuită, din care ordin făcea parte autorul). Intră pe placul altuia ca să ieşi pe-al tău. E o stratagemă pentru a dobândi; magiştrii creştini propovăduiesc această sfântă viclenie chiar şi-n materii cereşti. E o disimulare însemnată, fiindcă folosul închipuit slujeşte drept momeală pentru captivarea unei voinţe (144, p. 61-62). Întrerupem citatul aici pentru importanţa lui revelatorie. Intreaga tactică a ordinului din care făcea parte, al cărui nume a devenit epitet pejorativ, e incriminată în trei fraze, mai grele ca pietrele aruncate-n obraz, căci iezuiţii vor pieri, dar cuvintele lui Baltazar Gracián vor rămâne în veac.
Minciuna e mereu cea dintâi din toate […]. Adevărul vine mereu ultimul şi târziu […]; cuminţii îi păstrează cealaltă jumătate a facultăţii [nota traducătorului completează: auzul sau văzul, aici însă e vorba de auz] pe care cu atâta Inţelepciune obşteasca mamă a hărăzit-o îndoit (146, p. 62). Foarte importantă descriere psihologică (desigur, fantezistă). Pentru el, dihotomia-antonimică stă în structura ‘facultăţii’, aceasta fiind explicaţia capacităţii noastre de a o surprinde în realitate. Tehnic vorbind, diagnosticul său e aspru: Maturitatea se cunoaşte după amânarea crezării; minciuna e foarte obişnuită, crezarea fie, dar, neobişnuită. Ulterior, el surprinde în omul cu comportament dihotomic-antonimic două feţe neaşteptate: mincinosul are două păcate: nici nu crede, nici nu e crezut. De la folosirea gândirii dihotomic-antonimice în limbaj autorul nu vede decât un pas până la folosirea ei în comportament: dacă se minte cu vorba, o poţi face şi cu fapta, şi mai dăunătoare e această amăgire prin urmările ei (154, p. 66). Ba mai mult, dintr-un astfel de comportament ţi se poate trage şi sfârşitul, căci prost e cel ce moare de prea multă inteligenţă (208, p. 87).
Că aşa e viaţa nu îl miră pe cugetător. El constată, ca şi Faustul renascentist englez: In cer, totul e mulţumire, în iad, totul e necaz: în lume, adică la mijloc, şi una şi alta; stăm între două extreme şi ne-m-părtăşim din ambele (211, p. 88). Recunoaştem situarea ‘pe hotar’ care a fost mult dezvoltată în paginile anterioare. De aceea încrede-te azi în prieteni ca mâine în duşmani, şi încă din cei mai răi; şi de vreme ce aşa se-ntâmplă în realitate, întâmplă-se şi-n prevedere (217, p. 90). Asta, pentru că şi amicii ştiu că cine nu poate îmbrăca piele de leu , e bine să îmbrace una de vulpe (reia el imaginea italianului). Motto-ul lor: în lipsa puterii, dibăcie (220, p. 91-92). Ei nu constituie o excepţie. Baltazar Gracián constată că, pe lume, în orişice este o parte bună şi alta rea […]. Un acelaşi lucru are feţe foarte diferite, după lumina sub care-l priveşti […]. drept care, nu încurca dârlogii binelui şi răului. şi o explicaţie generală: aşa se face că unii găsesc în toate mulţumirea, iar alţii necazul (224, p. 93). Scriitorul se mai întreabă, cu zâmbetul pe buze: Când trebuie să cugeţi pe dos? Intrebarea pare ciudată, dar o lămureşte curând, prin răspuns: Când ni se vorbeşte cu gând rău. Adică, cu unii totul trebuie să meargă în răspăr: da -ul e nu şi nu -ul e da . Bineînţeles, pentru că sunt folosite ca o armă a interesului personal. Bârfirea unui lucru trece drept preţuire, întrucât cel care-l vrea pentru sine îl discretiează pentru ceilalţi (250, p. 102). In schimb, mare subtilitate a vieţii e ştiinţa de a vinde aer; de aceea se face recomandare: umblă mereu cu gura plină de zahăr spre a-ţi îndulci vorbele, încât să le pară gustoase şi duşmanilor (267, p. 109).
Ne oprim cutremuraţi. Ce boală mârşavă învenina măruntaiele renascentiştilor, făcându-i să gândească astfel? Ce ‘taler cu două feţe’ această Renaştere!

CAPITOLUL 17
EU, CELĂLALT ŞI OMUL 
  
Rătăcirile pe care ni le impune înţelegerea mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii ne-au dat o sete pantagruelică, autorului şi de bunăseamă cititorilor, de zonele mai clare şi mai ozonate ale unor regiuni în care binele să fie bine şi răul rău. Cât de fericit şi relaxat este cugetul omenesc când poate spune, sigur pe simţurile şi pe judecata sa: acesta sunt eu şi nu altul! Or, tocmai certitudinea fuge de noi parcă tot mai departe, lăsându-ne să ne afundăm în mocirlele semiobscurului unde Trecutul e una cu Prezentul, unde Viitorul e un alt chip al aceluiaşi Prezent, unde poţi fi şi fiară şi oglindă lui Abel, unde eşti stârv şi fiinţă ce palpită, în acelaşi timp. În căutarea acestei certitudini, am irumpt din Renaştere – această sferă a trăirii cu centrul orişiunde. În căutarea ei am hotărât să pornim într-o nesăbuită CĂLĂTORIE ÎN JURUL ODĂII MELE [Xavier de Maistre, Voyage autour de ma chambre. Le Lépreux de la cité d’Aoste, Paris, Éditions Nilsson (1919)], sărind peste veacuri, se va vedea curând din care pricini anume.
În capitolul V, foarte aproape de începutul cărţii, ţinând seama de dimensiunile miniaturale ale capitolelor, antonimiile se impun atenţiei printr-o succesiune tot mai rapidă. Ne aflăm în faţa celui de al doilea obiect descris: patul. Există teatru care să dea mai avan prilejuri închipuirii, care să trezească idei mai gingaşe decât mobila în care uit câteodată de mine însumi? (19-20) După această prezentare introductivă, intrăm în discursul antonimizat, prin fraza: Modestule cititor, nu te speria, că n-aş putea vorbi oare despre fericirea unui bărbat iubitor care îşi strânge în braţe pentru întâia oară soţia cuminte (p. 20). şi, acum, al doilea termen, antonimic: plăcere inefabilă, pe care soarta-mi ticăloasă mă condamnă să n-o gust nicicând! Fraza nouă aduce cu sine o antonimie şi mai strânsă, ca şi când cea anterioară ar fi folosit obişnuirii cititorului cu sistemul de gândire către care este împins: Nu într-un pat mama, beată de bucurie la naşterea unui fiu, îşi uită durerile? (idem). De la această antonimie explicită se trece la una implicită, eliptică (o putem deduce, pare să fi gândit scriitorul, obişnuiţi de progresia scoasă de noi în evidenţă): Aici, plăceri fantastice, roade ale imaginaţiei şi ale nădejdii, vin să ne agite (id.). Urmează o antonimie la fel de clasică precum aceea despre mamă, doar că îmbrăţişând o arie generalizată total şi fiind mult mai ferm exprimată: In sfârşit, în această mobilă încântătoare uităm, în decursul unei jumătăţi de viaţă, necazurile celeilate jumătăţi (id.).
S-ar spune că o dată epuizate variatele forme de punere în ecuaţie a ideii de antonimie, mintea lui Xavier de Maistre a parcurs etapele necesare pentru a începe să folosească mecanismul antonimic pur: Dar ce gloată de gânduri agreabile şi triste se înghesuie în acelaşi timp în creierul meu! (id.). Substantivul colectiv se străduie să dea o unitate formală celor două feluri de gânduri. Însă e numai formală: amestec uluitor de situaţii cumplite şi încântătoare! (p. 21); un grup atributiv nou ne lămureşte că în procesul exprimării, zona mecanismului dihotomic-antonimic a fost numai frolată şi raţiunea autorului a reintrat în lumea luminii, care, cea din urmă, intensifică negrul ca opus albului, în acea zonă unde cerul se deosebeşte de pământ, iar virtutea de impulsul necugetat. Ca să ne convingem că ne aflăm pe terenul sigur al antonimiilor atât de necesare evoluţiei proceselor logice, ni se serveşte un paragraf în care se succed dintr-o suflare opoziţiile: Un pat ne vede născându-ne şi murind; e teatrul variabil în care neamul omenesc joacă rând pe rând drame interesante, farse vrednice de râs şi tragedii înspăimântătoare. Este un leagăn împodobit cu flori; – este tronul dragostei; – e un mormânt (idem). Acum avertismentul şugubăţ [Modestule cititor, nu te speria] nu mai pare să se refere doar la aluzia unor nopţi febril erotice (căci ea s-ar fi zis anunţată), ci poate fi un apel la subconştientul cititorului de a nu crede că vom intra într-o lume dihotomică-antonimică parcurgând pagina mai departe, teamă dintre cele mai de înţeles, pentru o raţiune cuminte şi ordonată, fiindcă această lume ar putea vesti tărâmurile nebuniei, deloc dorite într-o carte destinată unei lecturi agreabile, tovarăşă de un ceas răgazului cel dulce.
Şi iată-ne pregătiţi pentru Capitolul VI, ce, în pofida glumei de debut [Acest capitol nu este decât absolut pentru metafizicieni, p. 21], va fi o expunere teoretică asupra unei antropologii construită exclusiv antonimic, adică dualist. El va proiecta cea mai puternică lumină asupra naturii omului: e vorba de prisma cu care vom putea analiza şi descompune facultăţile omului, separând forţa animală de razele pure ale inteligenţei (p. 21-22). E folositor de reamintit că ne aflăm în anul 1795, adică la 44 ani de la publicarea DISCURSULUI PRELIMINARAL ENCICLOPEDIEI de către D’Alembert, introducere în care matematicianul dualist cartezian pledează în favoarea necesităţii de a se expune ordonarea şi înlănţuirea cunoştinţelor umane într-un sistem coerent [*** Dicţionar al Literaturii Franceze, Bucureşti, Editura Stiinţifică, 1972, p.21] şi discută noţiunile de bine şi rău, de drept şi nedrept. Enciclopedia care începe să apară în 1751 îşi vede sfârşitul tipărit în 1772. Xavier de Maistre avea în acel moment 9 ani, vârstă când o astfel de carte, dacă o vezi ori auzi vorbindu-se despre ea, îţi lasă gustul unei seriozităţi vrednice să stimuleze visul, o carte ce nu întârzie să devină ferment intelectual pentru copil. Iar când avea 20 ani, la vârsta romantismului şi ultimelor mari opţiuni, acelaşi D’Alembert moare (1783), eveniment ce nu se poate să nu-l fi impresionat pe viitorul scriitor. Facem aceste supoziţii deoarece capitolul următor ne îndrituieşte să adulmecăm un aer de familie comun celor două mari spirite (toute proportion gardée!) şi am vrut să-l motivăm biografic. Dar aceasta are mult mai puţină importanţă decât afirmarea unei ‘lumini luministe’ ce se impune cu surle şi fanfare la începutul capitolului la care am ajuns.
Autorul ne avertizează că intenţionează să explice amănunţit sistemul său cu sufletul şi animalul. Această descoperire metafizică , adaugă el,influenţează de altfel atât de mult asupra ideilor şi acţiunilor mele încât ar fi foarte anevoie să se înţeleagă cartea aceasta, dacă n-aş da de la început cheia(p. 22). Ironia nu diminuează cu nimic afirmaţia. Întreg stilul său este uşor îmbibat în ironia lejeră a spiritului francez. Toată cartea e o ironie, ceea ce nu o împiedică să fie un eseu în care autorul îşi expune cât se poate de limpede doctrina. Dar, ne-am oprit tocmai la această expunere, în forma ei cea mai lapidară (prin ‘suflet’ vom înţelege ‘psihologie’): Mi-am dat seama, mijlocind diverse observaţii, că omul este compus dintr-un suflet şi un animal. Aceste două fiinţe sunt absolut distincte, dar în aşa chip îmbucate una în cealaltă, că îi trebuie sufletului o oarecare superioritate asupra animalului ca să fim în stare să le deosebim (p. 22-23).
Ideea o preia de la Platon. Termenul acestuia, ‘celălalt’ nu-l satisface pe deplin. Lui De Maistre îi este necesar un contrast puternic (îşi afirmă puţin mai departe interesul pentru pictură, în termeni de cunoscător şi ce indică o participare ‘trup şi suflet'; de aici şi întărirea patimei pentru contrastul concretizabil, implicat, cum e natural, în procesul gândirii logice). De altfel, se fereşte să afirme că ar avea vrun merit în descoperirea dedublării fiinţei umane (aceeaşi nevoie de contrast puternic) cu împărţirea ei în suflet şi trup. Nu poate fi de acord ca trupul să fie acuzat de rele, fiind nesimţitor şi negânditor. Pe animal se cuvine să-l ponegrim, fiinţa aceasta sensibilă, perfect distinctă de suflet, adevărat individ, care îşi are existenţa sa separată, gusturile, înclinaţiile, voinţa, care nu e superior celorlalte animale decât prin aceea că este mai bine crescut şi dotat cu organe mai perfecte (sic! , p. 24).
Iată că în scurtul paragraf ce urmează, ‘animalul’ este înlocuit din nou cu ‘celălalt'; cum procedeul va fi reluat curând, este bine să-l explicăm o dată pentru totdeauna. De câte ori există o aluzie erotică, o reticenţă (că e de ordin intim, adică teama de se divulga ca atare; că ţine de iubire, adică teama de a provoca o suferinţă în sufletul partenerei arătând care este în fapt mecanismul atracţiei faţă de ea; că ţine de politica dragostei, adică subterfugiul de a nu vădi acest mecanism pentru prezervarea relaţiilor ca atare, indiferent la suferinţa ei, dar temându-se de suferinţa proprie, în cazul în care astfel de mărturisiri ar provoca o rupere ş.a.m.d.) ‘animalul’ devine ‘celălalt’, subterfugiu delicat dar nu operant, deoarece am fost avertizaţi că opinia scriitorului decretează că cel dintâi este termenul adecvat.
Într-adevăr, sosesc probele: Am făcut nu ştiu câte experienţe asupra unirii acestor două fiinţe eterogene. De pildă, am recunoscut limpede că sufletul se poate face ascultat de animal, şi că printr-o supărătoare schimbare de roluri, foarte adesea, acesta obligă sufletul să acţioneze împotriva propriei sale voinţe. In general, unul are puterea legislativă, iar celălalt puterea executivă; dar aceste două puteri se contrazic adesea. Marea artă a unui om de geniu este să ştie să-şi educe bine animalul, ca să se poată mişca singur, pe când sufletul, eliberat de această penibilă relaţie, să se poată ridica până la cer (p. 24-25). Cerul, după cum reiese din exemplele ce urmează, este visarea în genere. Ce vrea autorul să înţeleagă prin ‘marea artă’? Capacitatea trupului de a săvârşi acţiuni mecanice, în timp ce mintea hoinăreşte, capacitate formată prin obişnuinţă, denumită în textul nostru ‘educaţie’. Aceasta are şi inconveniente, anumite obişnuinţe fiind mai puternice decât altele (de pildă, hotărât să ajungă la Curte, paşii îl poartă către locuinţa femeii iubite. Atragem atenţia că sintagma românească ‘paşii îl poartă’ insistă asupra aspectului inconştient al acţiunii, pe când ideea textului francez stă în ‘voinţa animalului’ ce şi-a rupt zgarda: Las pe cititor să aprecieze singur ce s-ar fi întâmplat dacă el – animalul – ar fi intrat singur-singurel la o doamnă atât de frumoasă (p. 29).
Animalului i se potrivesc acţiunile mecanice (nu numai că pregăteşte cafeaua, dar o şi bea deseori). Sufletul, uneori, se distrează privindu-l cum munceşte; dar aceasta se întâmplă rar şi este greu de săvârşit, căci e la îndemână, atunci când faci o operaţie mecanică, să gândeşti la complet altceva; dar e extrem de dificil să te priveşti acţionând […] sau, ca să lămuresc cele ce voiesc să spun conform sistemului meu, să-ţi foloseşti sufletul pentru a examina evoluţia animalului său (p. 30-31). Într-aceasta i se pare autorului a consta realizarea metafizică maximă, ocuparea simultană a pământului şi a cerurilor şi, ca să spunem aşa, dublarea fiinţei tale (p. 32-34). Iar această realizare răspunde dorinţei eterne şi niciodată satisfăcută a omului de a-şi mări puterea şi amplifica facultăţile, de a voi să fie acolo unde nu este, de a rechema trecutul şi de a trăi în viitor (p. 33). Autorul CĂLĂTORIEI pomeneşte zone ale activităţii psihice care ne interesează direct: rechemarea trecutului, trăirea în viitor. şi pare să le cucerească pe căile gândirii antonimice, acelea ale gândirii omului normal care e pândit de spaimele dezechilibrării ce îi întâmpină pe cei adânciţi în labirintul unidimensional al gândirii dihotomice-antonimice.
Cum se poate izbuti această performanţă eliberatoare? Punând în practică un străvechi concept, acela al ‘spectatorului vieţii': vino, biet nefericit! fă efortul de a-ţi fărâma temniţa şi, din înaltul cerului unde te voi conduce, din mijlocul sferelor cereşti şi al empireului, – observă-ţi animalul, slobozit în lumeetc. etc. (p. 34). În această lume, de altfel, animalul este atât de independent încât ar putea chiar face carieră.
Eseul însuşi este rezultatul acestei eliberări, căci precedentele teoretizări nu s-au făcut altcând decât în timpul CĂLĂTORIEI , dovadă stau mărturiile simţurilor ce i-au oferit felurite plăceri tactile, vizuale şi altele, între timp, că, atunci când spiritul călătoreşte în spaţiu, el ţine, în continuare, de simţuri, prin nu ştiu ce legături secrete (p. 37).
Să vedem care este trăirea Trecutului actualizat (pentru că, în pofida dualismului antonimic, spiritul se comportă tot în conformitate cu legile mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii, după cum vom vedea). Gânditorul ţine în mâini portretul doamnei iubite. Îl şterge cu un burete. Când este curat în întregime şi renaşte întrega lui frumuseţe, se produce declinul ce schimbă optica în totalitatea ei: Sufletul meu se năpusti din cer precum o stea căzătoare; îl găsi pe celălalt într-un extaz răpitor şi izbuti să i-l mărească prin împărtăşire. Această situaţie unică şi neprevăzută făcu să dispară pentru mine timpul şi spaţiul. Cât clipeşti din ochi am existat în trecut şi am întinerit împotriva ordinii din natură (p. 39).
Luciditatea celui care nu şi-a lasat cărarea prezentului năpădită de trecut îl face să rejudece post festum. E împotriva bunului simţ să gândeşti că poţi fi invadat de trecut atunci când crezi cu tăria lui în liberul arbitru. În schimb, este în spiritul filosofiei sale să afirm că are libertatea să părăsească Prezentul via Trecut. Deci, după cum descrie, nu trăieşte o Actualizare a Trecutului, ci o Regresiune a Momentului Trăirii Progresive, ceea ce nouă ni se pare absurd, această regresiune neavând unde să se facă, Momentul Trecut nefiind decât un minus Moment al Trăirii Progresive. Explicaţia greşelii de perspectivă stă în aceea că raţiunea uzuală refuză revelarea propriei sale capacităţi de dihotomizare-antonimică a realităţii.
Ca probă, apare şi ieşirea din criză: Această clipă fu scurtă, dar fu încântătoare, şi, curând, raţiunea îşi redobândi imperiul şi, în răgazul unei clipiri, îmbătrâni cu un an întreg (p. 40).
Cât de greu este să fii consecvent împotriva firii! O pagină mai departe, Xavier de Maistre scrie: Vă rog numai să vă reamintiţi că am lăsat jumătate din mine însumi ţinând portretul [p. 41; subl. n.]. Astfel, cât s-a străduit până acum să construiască un sistem bizuindu-se pe ‘ doi’, adevărul cunoscut la nivelul subconştientului zbucneşte la suprafaţă prin intermediul cuvintelor, trădătoare ca în atâtea rânduri. Remarcăm: nu mai sunt ‘sufletul’ şi ‘animalul’, ci două ‘jumătăţi’ ale unui întreg.
Scopul cărţii nu este, însă, sistemul filosofic, ci voiajul în jurul unei odăi. Această călătorie este reluată. Ne oprim, o dată cu călăuza noastră, în dreptul unei oglinzi şi o ascultăm meditând: Vai! atât de rar se întâmplă să se recunoască urâţenia şi să spargă oglinda! Zadarnic se înmulţesc oglinzile în jurul nostru şi reflectă cu exactitate geometrică lumina şi adevărul; în clipa în care razele vor pătrunde în ochiul nostru şi ne vor picta aşa cum suntem, amorul propriu îşi strecoară prisma înşelătoare între noi şi imaginea proprie şi ne prezintă dumnezeirea noastră (p. 93-94).
Da. Cu acest prilej surprinde prozatorul dihotomia-antonimică a înfăţişării fizice a omului şi nu numai a ei. Poate fi urât dar amintirea a ceea ce se vrea sau a ceea ce i s-a spus despre sine se suprapune peste imaginea reală.
Nici măcar cea mai absurdă călătorie literară din câte am încercat nu ne-a convins că mintea ar putea cântări integral lumea ca fiind compusă din obiecte antonimice; ci, după îndelungi şi pretenţioase ocoluri ne-a readus acolo de unde am pornit, într-o zonă tristă în care negrul este alb, iar albul este negru.

CAPITOLUL 18
DESPRE CÂTEVA FIGURI DE STIL CA MIJLOC DE CUNOAŞTERE 

1 SIMBOLUL – Înainte de a încerca o sinteză a celor discutate, se cuvine să insistăm asupra perspectivei noastre, pentru a izbuti o înţelegere deplină a metodelor şi scopurilor ce ne-am propus.
În lucrarea INTRODUCERE CRITICĂ ÎN PSIHANALIZĂ [Victor Săhleanu, Ion Popescu-Sibiu, Cluj, Editura Dacia, 1872 ], autorii cercetează, printre nenumărate aspecte ale vieţii psihice, unele particularităţi ale afectivităţii, ale logicii   şi ale memoriei în vis (p. 59). Victor Săhleanu şi Ion Popescu-Sibiu comentează: Gândirea onirică este o gândire primitivă […]. Ea se serveşte de simboluri aşa cum se serveşte mentalitatea populară (şi artistică sau religioasă) în mituri, în cimilituri, sau chiar în glume […]. Esenţa simbolizării este o comparaţie (dar nu orice fel de comparaţie) (p. 57). Simbolizarea ea însăşi face visul neinteligibil ; ea efectuează travestirea care se adaugă cenzurii (proces selectiv) pentru a ne ascunde de noi înşine (p. 58).
Desigur, dintre toate figurile de stil simbolul a constituit cel mai adesea centrul interesului pentru mulţi cercetători ai activităţii psihice. Nu datorită unei calităţi deosebite a lui. Nu credem că se poate emite ideea unei ierarhizări valorice a figurilor de stil. Ci, pur şi simplu, deoarece străvechea educaţie mitică (şi, ulterior, religioasă) a familiarizat tot omul cu posibilitatea gândirii simbolice, drept care, a făcut simbolul (dintre toate celelalte figuri de stil) accesibil şi medicului, psihanalistului, psihologului. Căci, orice s-ar spune, pentru a folosi un termen stilistic şi a-l integra ştiinţei care te preocupă sunt necesare o temeinică aprofundare a literaturii, mai ales o cunoaştere a poeziei, asimilarea ei până în străfundurile fiinţei şi o sensibilitare artistică traumatizantă. Acestea lipsind, omul de ştiinţă a preluat acel ceva ce cunoştea de mic copil.
Ne este teamă, însă, că deşi mulţi s-au obişnuit să vorbească despre simbol în vis, în visare, în comportament ş.a.m.d., puţini au gândit 1) că simbolul este o figură de stil şi 2) că formularea lui presupune o capacitate specifică a gândirii. Or, dacă a crea o figură de stil şi a o folosi presupune o capacitate specifică a gândirii , la fel crearea şi folosirea tuturor celorlalte figuri de stil presupun capacităţi la rândul lor specifice, specifice în măsura în care câte un grup de figuri de stil nu alcătuieşte de fapt decât o familie pentru originarea căreia nu este necesară decât o singură capacitate.
Cercetarea figurilor de stil în lumina acestor lămuriri poate duce la o îmbogăţire a cunoştinţelor umane asupra modului cum funcţionează (se desfăşoară) gândirea.
În definitiv, lucrarea de faţă nu încearcă altceva decât să fie o schiţă monografică a acelei capacităţi a minţii de a percepe realitatea cu două chipuri simultan opuse, semnalată nouă de figura de stil asupra căreia suntem primul cercetător care am atras atenţia şi pe care am denumit-o: dihotomie-antonimică.
Astfel, o anumită aplecare asupra figurilor de stil şi a capitolului retoricii care se dedică stilisticii în general poate reprezenta o nouă cale întru cunoaşterea activităţii psihice omeneşti.
Să urmărim, prin două-trei exemple, cum s-a înţeles a se lucra în psihologie şi psihanaliză, cu simbolul. In continuare, vom arăta că, sporadic, au fost semnalate şi alte figuri de stil ca fiind mijloace de investigare psihică (subliniem că această investigare urmăreşte numai evenimentul originând figura de stil, nu procesul ce o face posibilă, cel din urmă părându-ni-se capital în cunoaşterea psihicului; cu alte cuvinte, cercetarea de până acum a figurilor de stil de către specialiştii menţionaţi are un scop curativ, pe când apropierea preconizată de noi nu urmăreşte cunoaşterea numai de dragul cunoaşterii, cum s-ar putea crede, ci, bine folosită, ar putea dobândi un caracter preventiv în tratament).
În stadiul actual al dezvoltării psihologiei, comportamentul simbolic poate fi un semn al bolii.
Anorexia este pierderea apetitului. Or, anumite tinere, între cincisprezece şi douăzeci de ani (deci, la puţin timp după pubertate) îşi diminuează voluntar alimentarea, fără a da nici un fel de explicaţie valabilă. Refuzul de a se hrăni e bine ancorat; ele abuzează de laxative, ori elimină alimentele, vomând în ascuns. Treptat apare subalimentarea, cu o slăbiciune considerabilă. In anume cazuri, consecinţa este moartea (voită, s-ar părea, de bolnav). S-ar spune că această boală este legată de o reacţie afectivă. Ea e câteodată constatată la sugari (cu prilejul înţărcării, a unei schimbări de doică). Poate fi depistată şi la unele femei căsătorite, ca urmare a unor conflicte conjugale. În acest caz femeia se refugiază în maladie (ori se răzbună prin maladie) [A se corela cu capitolele închinate lui Don Quijote], refuzând să se alimenteze sau lepădând alimentele absorbite. La unii copii (către patru sau cinci ani) refuzul de a se hrăni urmează naşterii unui frăţior ori a unei surioare. Aci avem deci de-a face cu teama de a fi frustat; copilul declanşează o maladie pentru a reţine atenţia părinţilor. 
Dar la tinere? În anumite cazuri, se constată un sentiment violent de ruşine născându-se o dată cu pubertatea. Se instalează scrupule religioase sau sexuale. Ele au drept consecinţă căutarea unei autopedepsiri sub forma unei pedepse corporale […]. 
Câteodată, de asemenea, această anorexie reprezintă un ‘şantaj’ destinat să conserve dragostea integrală a părinţilor. E un caz de infantilism. Sau acest refuz al alimentelor (şi maladia derivată) poate concretiza o răzbunare îndreptată împotriva părinţilor [Pierre Daco, Les prodigieuses victoires de la psychologie moderne, Belgique, G érard & Cie, Collection Marabout, 1960, p.27-28].
Interpretarea simbolului poate duce la determinarea simbolizatului, ca pricină a unei stări maladive. Cităm după aceeaşi sursă. Autorul prezintă cazul unui tânăr dotat pentru învăţătură care, însă, la naşterea unei surori, fu obligat să renunţe la studii, datorită sarcinii bugetare supragrevate a părinţilor prin apariţia unui membru nou al familiei. Cândva, tânărul visează: Un sicriu. În acest sicriu, tatăl tânărului; dar acest tată pare mai tânăr. Pierre se apropie şi îşi aude tatăl spunându-i: “Am douăzeci şi opt de ani şi sunt mort”. Trebuie ştiut că la acea vârstă a părintelui, acesta o avusese pe fată. Visul semnifică deci: ‘Dacă tata ar fi murit la douăzeci şi opt de ani, sora mea nu s-ar fi născut; şi mi-aş fi putut continua studiile’ (p. 173). Visul lui Pierre traduce deci o ‘dorinţă inconşţientă’ (p. 175). Victor Săhleanu şi Ion Popescu-Sibiu ne lămuresc că în psihanaliza ortodoxă, se vorbeşte despresimbolism numai acolo unde simbolizatul este inconştient, unde primul membru al comparaţiei este refulat (Rank, Sachs, Ferenczi, Jones) (loc cit., p. 57).
2. Umorul – Dar iată că în acelaşi psiholog belgian (Daco), urmând pilda maestrului său clasic, Siegmund Freud, vom găsi un interes pentru genul umoristic sau stilul acestuia, ca deformare a unei pulsiuni sexuale primitive, filtrată prin cenzura Supra-Eului, în pofida omului (p. 168) (atunci când este vorba de glume cu substrat erotic). Ne aflăm dar în faţa unui obiect de studiu vrednic de luat în seamă. Cum s-ar putea descrie capacitatea raţiunii de a preschimba o preocupare gravă, poetică sau dureroasă într-un corp de idei şi întâmplări stârnind zâmbetul sau râsul?
3. Asociaţia liberă – Psihologia contemporană foloseşte curent, pentru cunoaşterea subiectului, asociaţia liberă. Acest procedeu e cât se poate de firesc în artă; în poezia modernă, cel puţin, a generat şcoli, ca să nu pomenim decât suprarealismul. Psihologul rosteşte un cuvânt. Pacientul trebuie să răspundă, fie printr-un cuvânt, fie printr-o idee, ori senzaţie care îi sunt sugerate de cuvântul dat (Daco, p. 149). Urmează un scurt comentariu al răspunsului dat de stimulul ‘zăpadă’. Asociaţia de idei zăpadă şi alb, albeaţă, iarnă, este elementară. Între zăpadă şi tânără, este simbolică (idem). Apoi se încearcă o definire a treptelor semantice urcând către simbol. Zăpada te face, aşadar, să te gândeşti la imaculat, imaculatul la puritate şi puritatea la o fată, zăpada devine, deci, simbolul tinerei (ibidem). şirul este logic, însă nu explică nimic din procesul gândirii parcurs. Totul rămâne de studiat de la capăt.
4. Ticul – Cu alt prilej, Pierre Daco expune: adeseori ticul este simptomul unei stări afective momentane. Mulţi oameni au ticuri ‘obişnuite’. Apariţia şi intensitatea unui tic depinde de starea emotivă (…). Există şi numeroase ticuri verbale (expresii ‘de-a gata’, calambururi repetate de zece ori pe zi etc. (p. 159). Repetiţia cu valoare stilistică trădează o emoţie, e lucru ştiut, ca orice mijloc stilistic. De ce asta? Care sunt căile gândirii pentru accesul emoţiilor spre lumea dinafară, prin repetiţie? Tocmai aceia ce vor să tămăduiască sufletul omenesc nu pot răspunde definitiv şi complet.
5. Antonimele – Prof. dr. Leon Leviţchi, în teza sa de doctorat: PROCEDEE SPECIFICE DE SUBLINIERE LINGVISTICĂ A MESAJULUI SHAKESPEARIAN grupează funcţiile antonimelor în opera Marelui Brit (ms. dactilografiat, p. 122-129), cale ce ar putea şi ea, cu o arie adâncită şi lărgită, contribui la înţelegerea gândirii umane. Autorul enumeră următoarele funcţiuni: a) ca elemente ale prefigurării şi anticipării; b) ca elemente ale caracterizării personajelor; c) în momente de cumpănă, de îndoială; d) pentru realizarea unor efecte comice; adesea, pe baza jocurilor de cuvinte; e) ca elemente care, alături de repetiţie etc., scot în relief caracterizări, sentimente, idei. 
Punctele a), c) şi e) ar putea constitui o bază pentru o viitoare cercetare a autoexprimării gândirii.
6. Metonimia – Desigur că multe scrieri vor fi fost dedicate modului în care figura de stil devine figură de comportament (acesta este cel mai cert indiciu că ea constituie o poartă către înţelegerea unor mecanisme tainice ale gândirii); nu are rost să continuăm a cita ori comenta. Dorim să ne oprim însă asupra a două texte shakespeareene, în care întâlnim figuri mai rar frecventate de psihologi. Mai întâi un fragment din Scena I, Actul V, din MACBETH. Unui medic i se descriu crizele de lunatism ale lui Lady Macbeth, când apare ea însăşi: Doctorul : Ce-o fi făcând acum? Uite-o cum îşi freacă mâinile. Doamna : E o deprindere de-a ei, ca şi cum s-ar spăla pe mâini. Am văzut-o făcând aşa un sfert de ceas fără întrerupere. Lady Macbeth : Aici tot mai văd o pată (…) Cum? Mâinile astea n-au să mai fie curate? [William Shakespeare, op. cit., vol. IX, p.373-394]. Interpretarea psihologică uzuală va spune că şocul vederii sângelui a fost atâta de puternic cu prilejul crimei încât s-a imprimat în memorie, ca fiind mai simplu de reţinut decât întreaga desfăşurare a evenimentelor. De asemenea, de amintirea petei de sânge se leagă cenzurarea şi dorinţa eliminării ei din memorie. Este foarte adevărat că avem de-a face cu o metonimie . Or, un termen ultim al analizei metonimiei (că e figură de stil, metonimie de comportament etc) ar fi că gândirea noastră percepe Totul în Individ.
7. Metafora – Următorul fragment din CUM VĂ PLACE explicitează modul în care metafor a înlesneşte înţelegerea realităţii. Rosalinda : Vezi bine că nu, domnule. Timpul n-are acelaşi mers pentru toţi oamenii. şi am să-ţi spun îndată cu cine merge Timpul în buiestru, cu cine la trap, cu cine la galop şi, în sfârşit, cu cine stă pe loc. Orlando : Spune-mi, te rog, cu cine merge la trap? Rosalinda : Ei bine, află că merge-n trap sâcâitor cu fata mare, de la logodnă pân’ la cununie. De-ar fi doar un răstimp de şapte zile, atât de greu se mişcă Timpul, că cele şapte zile-i par lungi cât şapte ani. Orlando : In buiestru cu cine merge Timpul? Rosalinda : Cu popa care nu-nţelege o boabă latineşte şi cu bogatul care nu e bolnav de gută: căci neavând habar de-nvăţătură, întâiul adoarme cât ai zice peşte, iar celălalt, scutit de suferinţă, în veselie viaţa şi-o trăieşte. Unul nu simte povara învăţăturii searbede şi-obositoare, iar celălalt nu duce-n cârcă povara lipsurilor ucigătoare. Deci cu aceştia doi Timpul merge în buiestru. Orlando : Cu cine-aleargă Timpul în galop? Rosalinda : Cu un tâlhar în drum spre spânzurătoare. Oricât de-ncet l-ar duce picioarele, lui tot prea repede-i pare că merge. Orlando : şi-acum: cu cine stă pe loc?Rosalinda : Cu judecătorii în timpul vacanţei judecătoreşti, căci între două termene de judecată ei dorm atât de-adânc, încât nici n-au habar când trece Timpul [William Shakespeare, op. cit. Vol. II, p.353-507].
Socotim că scurta noastră trecere în revistă a unor ipostaze mai inedite ale figurilor de stil poate stimula gustul pentru nişte mai atente şi mai fructuoase cercetări ale stilisticii, apropiind-o şi pe ea de grupul ştiinţelor închinate omului şi nu numai exprimării sale orale sau în scris, ea devenind ceea ce spune numele său propus de noi: o stilistică antropologică.

CAPITOLUL 19
STILISTICA ANTROPOLOGICĂ.
O aplicaţie: MECANISMUL DIHOTOMIC-ANTONIMIC AL GÂNDIRII 
  
1 Ce este dihotomia-antonimică – Cercetările pe care le efectuăm ne-au îndreptat, treptat, spre convingerea că multe dintre figurile de stil citate ca antonime reprezintă, de fapt, altceva. Să luăm două exemple: În mine vezi şi grindeni şi seninuri [William Shakespeare, Totu-i bine când se sfârşeşte bine, vol. VIII, în rom. de Ion Frunzetti, V, 3, Regele, p.159] şi Pentru mine / Război e pacea [W. Shakespeare, Viaţa şi moartea Regelui Ioan, vol. I, în rom de Dan Botta, III, 1, Constance, p.103]. Este limpede că în cel dintâi caz avem de-a face cu două obiecte distincte opuse (ceea ce corespunde definiţiei elementare a antonimelor), iar în al doilea, cu un singur obiect cu două aspecte simultan opuse, figură pe care am numit-o: dihotomie-antonimică . Simultaneitatea poate însoţi antonimele (fie specificată, precum în exemplul următor, fie subînţeleasă, ca în zonele universalelor): Vrei să-mi pui în spinare în acelaşi timp treaba lui Dumnezeu şi treaba dracului? [Vezi mai sus, 1, V, 2, Lafeu, p.156]. În schimb, ea este implicită dihotomiei-antonimice: Tabloul ăsta are două feţe, / Pe una e Gorgona, pe cealaltă / Îl văd pe Marte [W. Shakespeare, Antoniu şi Cleopatra, vol. IX, în rom. de Tudor Vianu, II, 5, Cleopatra, p.232]. Circumstanţierea temporală nu îmbogăţeşte simultaneitatea latentă: Otrava e-acum leac [W. Shakespeare, Henric al IV-lea, în rom. de Dan Duţescu (partea I) şi Leon Leviţchi (partea a II), pt. II, I, 1, Northumberland, p.329]. Antonimele pot fi determinate modal astfel încât să sugereze o unitate: Urzeala vieţii noastre e umplută cu fire-amestecate: laolaltă-s şi binele şi răul [Vezi mai sus, I, IV, 3, Întâiul  nobil, p.128]. E o impresie falsă; ne aflăm în faţa a ceea ce matematica numeşte ‘o mulţime’. La fel dihotomia-antonimică poate părea, câteodată, antonimie: Dar cântecul prin harul său / Preschimbă rău-n bine şi binele în rău [W. Shakespeare, După faptă şi răsplată, vol. IX, în rom. de N. Argintescu-Amza, IV, 1, Ducele, p.104]. Ideea aceasta nu poate fi enunţată decât aşa. Eliminarea sau înlocuirea predicatului ar duce la schimbarea ideii. Dar preschimbarea necesită o câtime de timp când răul este simultan binelui. Dealtfel, binele este presupus în rău, ca alt aspect potenţial al lui şi vice versa, altfel preschimbarea nefiind cu putinţă. Vom vedea, totuşi, mai departe, că simultaneitatea este deseori ascunsă, dezvăluindu-se numai unei meditaţii privind situaţia în care dihotomia-antonimică respectivă este emisă.
Pentru a scoate şi mai mult în evidenţă deosebirea dintre cele două figuri de stil vom prezenta o serie de antonimii extrase din ESEURILE lui Montaigne (DESPRE DEŞARTE ISTEŢIMI, I, LIV) şi reformularea lor ca dihotomii antonimice.
Frica dusă la culme şi focul îndrăznelii tulbură neapărat în acelaşi fel pântecul şi-l sloboade. ‘Slobozindu-i-se pântecul de frică şi prea înfocată îndrăzneală’.
Slăbiciunea care ne cuprinde ca urmare a răcelii şi silei în slujba lui Venus vine şi din prea aprigă poftă şi din potopitoarea dogorâre. ‘Ne pomenim pofticioşi de-atâta silă înfierbântat doritoare’.
Dorinţa şi săturarea umplu de durere stările mai presus şi mai prejos ale desfătării. ‘Dorul sătul, dar nu mai puţin dor, dă o plăcere plină de dureri’.
Zgârcenia şi risipa se întâlnesc în aceeaşi dorinţă de a cuprinde şi a dobândi. ‘Mai voieşte, tot mai voieşte, ca un risipitor apucător ce este’.
În ce constă deosebirea dintre formulările marcate cu litere osebite? Cele în italice, scrise de Montaigne, ne comunică faptul că trăiri antonimice, deci distincte şi opuse, conduc la acelaşi rezultat. Celelalte ne comunică faptul că o anumită stare, reacţie, comportare, are la origine o trăire cu două aspecte simultan opuse.
Iată două versuri, în care primele propoziţii par, iniţial, antonimice, restul frazei luminându-le simultaneitatea de trăire unică, prin aceea că aci dihotomia-antonimică este foarte limpede: Şi cred, şi stau în cumpănă, ca cei / Ce, ne’ndrăznind să spere, trag nădejde [W. Shakespeare, Cum vă place, vol. VII, în rom. de Virgil Teodorescu, V, 4, Orlando, p.495]. Acelaşi proces de clarificare a simultaneiităţii celor două aspecte ale unei singure trăiri apare în CORIOLAN Îmi vine / Să plâng, să râd; uşor mă simt şi greu [W. Shakespeare, Coriolan, vol. X, în rom. de Tudor Vianu, II, I, Menenius, p.245]. Isteaţa Cresida îl ispiteşte pe Patrocle cu o antonimie al cărei înţeles îl ştie mincinos: Când te săruţi, primeşti sau dăruieşti . Răspunsul lui este lucid dihotomic-antonimic: Primesc şi dau ? [W. Shakespeare, Troilus şi Cressida, vol. VIII, în rom. de Leon Leviţchi, IV, 5, p.514]. Căci dragostea nu e dragoste când primeşte numai şi depăşeşte condiţia umană când numai dăruieşte. Personajul lui Thomas Dekker, Firk, dinPRAZNICULCIUBOTARULUI , ne înlesneşte înţelegerea dezvăluirii noului aspect al unui obiect, exclamând: O gheată veche care-i nouă [Thomas Dekker, Praznicul ciubotarului, trad. de Leon Leviţchi, Teatrul Renaşterii Engleze, 2 vol., Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1964, vol.2, p.5 (IV, 3)]. Personajul, datorită războiului, pierduse urma soţiei sale. Văzând un pantof vechi al ei o regăseşte. Ciudată-mperechere de cuvinte!Preluăm uimirea lui Theseu, după ce ascultase prezentarea ‘piesei în piesă’ din VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ. Într-adevăr te minunezi de astfel de potriveli! “O scenă scurtă şi plictisitoare / A lui Pyram şi-a prea frumoasei Thisbea. / Prea tristă comedie”… trist şi comic? / Scurt şi plictisitor? E, cum s-ar zice, / O gheaţă caldă şi-un omăt fierbinte    [W. Shakespeare, Visul unei nopţi de vară, vol. III, în rom. de Şt. O. Iosif, traducere revizuită de Florin Tornea, V, 1, Theseu, p.393].
2. Tipuri de dihotomii-antonimice (din punct de vedere al conţinutului) - Într-unul dintre capitolele de început încercam o diferenţiere între dihotomia-antonimică negativă şi pozitivă , deosebire din punct de vedere al calităţii. Socoteam dihotomia-antonimică negativă ca fiind concretizarea unei atitudini de dubiu, ca fiind generată de o stare de spirit cinică sau sceptică şi ca provocând o reacţie pesimistă în cititor ori ascultător. Drept pildă: Regele : …a iubit-o sau nu pe această femeie? Parolles : Pe legea mea, da, a iubit-o, Sire! Dar cum? Regele : Cum, rogu-te?Parolles: A iubit-o, Sire, aşa cum iubesc nobilii o femeie. Regele : şi cum e asta? Parolles: A iubit-o, Sire, şi n-a iubit-o. Regele : Aşa cum eşti şi nu eşti un derbedeu. Ce talger cu două feţe! 13 Sau şi mai limpede: Troilus: Dar când voi spune cum au uneltit, / Nu voi minţi, vestind un adevăr? / […] Cresida să fi fost? Ulise : Eu nu chem duhuri. Troilu: Tăgăduind, nu-nseamnă că-s nebun. Ulise : Nici eu. A fost Cresida adineaori. Troilus : De dragul cinstei femeieşti, nu crede! / Gândeşte-te că am avut o mamă; / Bârfelii ce-o urzesc gurile rele / Nu-i da prilej prin ea să osândească / Tot neamul ei, şi spune: “N-a fost ea!” Ulise : Dar ce-a făcut ca să-ţi păteze mama? Troilus : Nimic, nimic – de n-a fost ea aceasta […] Troilus : Cresida – ea? Nu – e Cresida lui. / Nu-i ea, de are suflet frumuseţea! / De-i sufletul dreptarul jurăminţii / şi-s sfinte jurămintele, şi zeii / Se-mbată ce-al sfinţeniei nectar, / şi-n unitate însăşi e o lege. / Nu-i ea, nu-i aşa? Sminteală-a judecăţii / Ce stărui pentru şi-mpotriva ta! / Chezaş de două ori! Prin tine mintea / Se poate răzvrăti far’ să se piardă; / Iar nebunia. E … şi nu-i Cresida. / Ciudată-i lupta ce se dă în mine: / Ceva ce nu se poate împărţi / E mai furcat ca cerul şi pământul: / şi, totuşi, hăul despărţirii lor / Nu are-o crăpătură ca să lase, / Să treacă firul fin al Ariadnei [Vezi mai sus, V, 2, p. 545-547]. De la cuvintele “sminteală a judecăţii” şi până la finele replicii, găsim o explicaţie completă a ce anume înseamnă o dihotomie-antonimică. O la fel de limpede definire a trăirii dihotomice-antonimice pune Marele Will pe buzele lui Proteus, personaj din CEI DOI TINERI DIN VERONA De-o părăsesc pe Iulia, sunt sperjur. / Dac-o-ndrăgesc pe Silvia, de asemeni! / Înşel un prieten, sunt cu-atât mai rău; / Şi-aceeaşi forţă care m-a-mboldit / La jurământ mă-mpinge şi mi-l calc: / Iubirea m-a-ndemnat, tot ea mă-ndeamnă, / O amăgire dulce, tu, Iubire, / Pe mine, amăgitul, mă învaţă / Cum să-mi îndreptăţesc acest păcat. / […] N-ar trebui să uit; dar asta fac; / Uitând ce mi-a fost drag, eu tot iubesc! / O pierd pe Julia şi pe Valentin; / dar dacă-i ţin pe ei, mă pierd pe mine, / şi dacă-i pierd, prin ei mă regăsesc, / Pe mine-n locul luat de Valentin / şi-n locul Iuliei, pe Silvia [vol.III, în rom. de Mihnea Gheorghiu, II, 6, p.66]. Comentariul ni se pare inutil. Rămâne ca cititorii să descifreze singuri labirintul dihotomic-antonimic din care tocmai ieşim .
Dihotomia-antonimică pozitivă ni se pare concretizare a unei atitudini de euforie; ea este generată de o stare de bucurie, fericire etc., iar în receptor provoacă o reacţie optimistă. În TOTUL ESTE BINE CÂND SE SFÂRŞEŞTE BINE , Regele prezintă Dianei inelul întrebând-o: Îl cunoşti? A fost al lui cândva. Diana : Eu i l-am dat, fiind cu el în pat [vezi mai sus, V,3, p.169]; Regele : […] Inelul, spui, al tău era? Diana : Da, sire. Regele : De unde cumpărat, sau dat de cine? Diana : Nu mi-a fost dat şi nu l-am cumpărat. Regele : Luat cu-mprumut era? Diana : Nici cu-mprumut! Regele : Atunci l-ai găsit? Diana : Nu l-am găsit! Regele : De nu era al tău pe nici o cale, / Cum de i-l daşi? Diana : Nu i l-am dat nicicând [idem, p.172-173]. Posesorul inelului e de faţă, în judecată, şi Diana, vorbind despre el, continuă să dihotomizeze-antonimic pozitiv, exultând: Fiindcă-i vinovat şi totuşi nu e. / El ar putea jura că m-am culcat. / Eu jur că sunt fecioară şi n-o ştie [idem, p.174]. Iar pe domnul, / ce m-a nedreptăţit, cum bine ştie, / Deşi nu mi-a făcut vrun rău vreodată, / Îl slobozesc pe loc. Nici nu visează / Că, pângărindu-mi patul de fecioară / Atunci, soţia şi-a lăsat-o grea. / Şi moartă cum e, simte-n pântec plod. / Ghici ghicitoarea mea: ce-i mort, dă rod! [idem, p.174-175]. Există o caldă răceală şi o reţinută bucurie în cuvintele adresate de Coriolan soaţei sale: De-aş fi venit pe targă ai fi râs, / Fiindcă plângi când vezi izbânda mea? [W. Shakespeare, Mult zgomot pentru nimic, vol.III, în rom. de Leon Leviţchi, I, 1, p.418].
Socotim că este cazul să introducem o nouă categorie, aceea a dihotomei-antonimice neutre Solul : I-am şi înmânat nişte scrisori şi s-a bucurat nespus: atât de mult încât, pentru ca să nu-şi dea pe faţă bucuria, a izbucnit în lacrimi. Leoneta : A izbucnit în lacrimi? Solul : Îi curgeau şiroaie [ibidem].Dihotomia-antonimică neutră este o construcţe a scriitorului, care nu urmăreşte comunicarea unei stări de spirit a vreunui personaj. Ea face parte din vasta grupare a jocurilor de cuvinte, e întrucâtva gratuită: Apemantus : …Hei, poete! Poetul : Ce face filosoful? Apemantus : Minţi! Poetul : Adică nu eşti filosof? Apemantus : Sunt. Poetul : Atunci nu mint. Apemantus : Nu eşti poet? Poetul : Ba da. Apemantus : Atunci, minţi [W. Shakespeare, Timon din Atena, vol.X, în rom. de Dan Duţescu şi Leon Leviţchi, I, 1, p.518-519]. E util să se compare acest text cu următorul, în care dihotomia-antonimică iniţială (din primele două propoziţii) se preschimbă într-un joc de cuvinte: Eu sunt câinele, ba nu, câinele e el, eu sunt alt câine. Nu, câinele e el şi eu sunt eu [vezi mai sus, Launce, II, 3, p.47]. Ea, e utilizată ca mijloc de caracterizare a prostului.
Din punct de vedere al conştiinţei, dihotomia-antonimică poate fi: a) inconştientă Rosalinda (către Duce): Ia-mă, tată,  căci a ta sunt. (Către Orlando): Ia-mă, Orlando, căci sunt a ta [vezi mai sus, V, 4, p.50]. Rosalinda vorbeşte dihotomic-antonimic, conform impulsurilor inimii, neştiind că prin aceasta ea semnifică o trăire cu două aspecte simultan opuse; b) conştientizată Mi-s rude amândoi: stăpân mi-e unul. / Jurata datorie mă îndeamnă / Să-l apăr; celălalt îmi e nepotul, / De rege oropsit, iar cugetu-mi / Şi înrudirea noastră-i dă dreptate, / Ei încotro s-o luăm… [W. Shakespeare, vol. II, în rom. de Mihnea Gheorghiu, III, 2, York, p.53]. Ne aflăm în faţa a exact aceeaşi situaţie, trecută, însă, prin proba minţii; conştientizarea ei nu o înlesneşte; dimpotrivă, trăitorul percepe în sine angoasa; c) voluntară; Olivia : Te rog să-mi spui doar: ce crezi despre mine? Viola : Că crezi a fi ce-ntr-adevăr nu eşti. Olivia : Aceleşi lucru cred şi eu de tine. Viola : Şi ai dreptate: nu-s ce par a fi. Olivia : Aş vrea să fii ce-aş fi dorit să fii [W. Shakespeare, A douăsprezecea noapte, în rom. de Mihnea Gheorghiu, III, 1, p.286]. Replica la care ne referim (deşi a doua şi a treia demonstrează perceperea comportamentului dihotomic-antonimic din exterior) este cea de a patra. Măscăriciul din TOTU-I BINE CÂND SE SFÂRŞEŞTE BINEfoloseşte un limbaj dihotomic-antonimic voluntar pentru a sugera altceva decât spune: Nu se simte bine: e sănătoasă, totuşi! E veselă şi bucuroasă nevoie mare! Însă nu se simte bine; dar mulţumim de întrebare, e sănătoasă, slavă Domnului şi nu duce lipsă de nimic; cu toate astea, nu se simte bine[II, 4, p.74]. Parolles, din aceeaşi piesă, foloseşte dihotomia-antonimică pentru convingere: Prin faptul că ţi-o pierzi o dată, fecioria poate fi reînnoită în alte zece exemplare, dar dacă ţi-o pierzi pe vecie, ţi-o pierzi pe vecie ; sau, puţin mai departe: n-ai decât de pierdut dacă n-o pierzi [I, 1, p.18]. Dintre aceste categorii, doar ultima e comunicată unui conlocutor; cele două dintâi pot fi comunicate şi ele, dar întâmplător; logic, însă, ele apar în domeniul vorbirii cu sine. Trecerea de la dihotomia-antonimică inconştientă la cea conştientizată a fost amănunţit analizată tocmai de cercetarea TRAGEDIEI LUI OTHELLO , tot astfel cum rolul nefast al dihotomiei-antonimice voite poate fi descifrat în întreaga strategie a lui Iago, descrisă în acelaşi loc.
În continuare, referindu-ne la zona intelectuală, dihotomia-antonimică poate fi indusă sau dedusă . Spunem că este indusă atunci când este provocată de o gândire dihotomică-antonimică străină: Pandarus : […] Elena însăşi se jura mai zilele trecute că Troilus, cu toată faţa lui oacheşă – trebuie să recunosc că aşa e – la o adică, nu e oacheşă. Cresida : Ba da, e oacheşă. Pandarus : Pe legea mea, că spun adevărul, este şi nu este oacheşă.Cresida : Ca să spun adevărul, e adevărat şi nu e adevărat [vezi mai sus, vol 10, I, 2, p.397]. Ultima replică a Cresidei este indusă de ezitările dihotomice-antonimice ale lui Pandarus; ea emite această dihotomie-antonimică pentru a evidenţia absurdul celor auzite, imitativ. Dedusă este o dihotomie-antonimică ce exprimă rezultatul unei analize a împrejurărilor sau trăirilor: Sfârşitul, marea alinare! / Vai moartea, moartea:  Moartea-mbătătoare, / O tu hoit sfânt, balsamică duhoare [vezi mai sus, III, 4, Constance, p.119]. Ori, tot din aceeaşi piesă: Cine / In sânge îşi pune mântuirea, / În sânge o găseşte mincinoasă [III, 4, Pandulph, p.123]. Orice dihotomie-antonimică, că este indusă sau dedusă, poate fi acceptată sau respinsă .
Dihotomia-antonimică acceptată produce în trena ei alte dihotomii-antonimice în lanţ. Oare ideile enunţate în următorul text nu puteau fi comunicate şi cu alte mijloace stilistice? Totuşi, Shakespeare a preferat repetiţia dihotomiei-antonimice de început pentru a o face mai pregnantă (gândind ca stilist) şi pentru că aceasta e caracteristica dihotomiei-antonimice acceptate (gândind ca psiholog: acest punct de vedere se va clarifica ulterior):Faci din credinţă-un duşman al credinţei, / şi cu zavera-ncaieri legământul, / Cu legământul, limba cu ea însăşi, / […] Tot ce-ai jurat e împotriva ta / Şi nici nu poate fi ţinut de tine; / Căci ceea ce-ai jurat a face rău / Nu-i rău când e făcut cum se cuvine / Şi, neîndeplinit, când e spre rău, / E-ndeplinit mai bine neţinându-l. / Când ţi-ai luat un scop greşit, mai bine / E să-l greşeşti. Deşi nu dă de-a dreptul, / Poteca ocolită e cea dreaptă; / Cum focul stinge focu-n rana arsă […] / De-un adevăr de care nu eşti sigur / Nu poţi jura: decât să nu juri strâmb; / Batjocură-ar fi altfel jurământul! / Tu, însă, ai jurat să juri doar strâmb, / Cu atât mai strâmb, cu cât ţii jurământul [idem, III, 1, p.110]. Punctele de suspensie înlocuiesc versuri în care se subliniază că regele Filip a făcut două jurăminte opuse unul celuilalt. Am vrut să evităm această împletire a cascadei de dihotomii-antonimice cu antonimii răbufnind când şi când. Interesant este însă că şi această antonimie a jurămintelor se rezolvă, în final, tot într-o dihotomie-antonimică pentru că, odată acceptată, această gândire, ea tulbură procesul logic, după cum se va vedea mai departe: De-aceea juruinţa ta din urmă, / Rostită împotriva celeilalte, / E răzvratirea împotriva ta [ibidem]. În privinţa dihotomiei-antonimice acceptate de conştiinţă (atât în cazul celei acceptate şi a celei respinse, hotărârea e luată în zona afectivă a personalităţii), că este indusă sau dedusă, ea poate fi malignă sau benignă , împărţire privind intensitatea dihotomiei-antonimice. De această intensitate depinde proliferarea dihotomiei-antonimice discutată imediat mai sus. Deci dacă este benignă nu generează alte dihotomii-antonimice şi nu descumpăneşte gândirea logică; dacă este malignă duce la ambele rezultate (vezi înnebunirea temporară a lui Othello).
Aceste subdiviziuni au fost elaborate ţinându-se seama de conţinutul dihotomiei-antonimice.
3. Tipuri de dihotomii-antonimice (din punct de vedere al formei). Referindu-ne la aspectul formal vom avea următoarele noi categorii:dihotomii-antonimice simple, dezvoltate şi artificiale . Termenii sunt suficient de clari (cu excepţia celui din urmă) ca să mai fie nevoie de altceva decât de exemplificare. a) Dihotomia-antonimică simplă Da, o iubesc şi o urăsc [W. Shakespeare, Cymbeline, vol. XI, în rom. de N. Argintescu-Amza, III, 5, Cloteu, p.100]. Sunt astăzi singur la părinţi. şi fiică / şi fiu li-s numai eu [vezi mai sus, 26, III, 4, Viola, p. 265]. Bolingbroke : Deci tot nu te-nvoieşti să laşi coroana? Richard : Ba da şi nu; da – nu [26, IV, 1, p.96]; b) Dihotomia-antonimică dezvoltată: Al treilea cetăţean : Aţi slujit patria nobil şi n-aţi slujit-o nobil. Coriolan : Cum să-ţi înţeleg ghicitoarea? Al treilea cetăţean : Aţi fost flagelul duşmanilor şi biciul prietenilor [vezi mai sus, II, 3, p.262] Talbot : Râd, doamnă, căci te-nşeli / Crezând c-ai prins mai mult decât o umbră… Contesa : Cum, Talbot, nu eşti tu? Talbot : Ba da, sunt eu.Contesa : Deci ţin făptura ta, nu umbra? Talbot : Nu, / Căci sunt doar umbră-a ceea ce sunt eu. / Fiinţa mea întreagă nu-i aici, / Căci ce vezi tu e doar o mică parte / şi cea mai mică-a omului din mine. / De-ar fi aicea Talbot în fiinţă, / Înfăţişarea lui măreaţă, vastă, / Nu i-ar putea-o prinde-acoperişul.Contesa : Vorbeşte în enigme-acest flecar… / Tu vrei să fii aici şi totuşi nu eşti! / Cum vrei să-mpaci aceste două feţe? Talbot : Am să vă dau de-ndată dezlegarea. (Sună din corn. Vuiet de tobe. Bubuit de tun. Porţile castelului sunt zdrobite. Pătrund soldaţi.) Ce spuneţi, doamnă? Oare-acum credeţi / Că umbra doar din Talbot aţi văzut-o? / Priviţi-i bratele şi muşchii, vlaga, / Fiinţa care gâturile-njugă, / Vă spulberă oraşe, fortăreţe / Şi vi le nimiceşte într-o clipă [W. Shakespeare, Henric al VI-lea, vol. VI, în rom. de Barbu Solacolu, p.I, II, 3, p.51-52] ; c) Dihotomia-antonimică artificială se cuvine definită; ea este o construcţie lingvistică artificială ce conţine în acelaşi cuvânt noţiunea simbolizată şi negarea ei: ‘nuncle’, i se adresează Nebunul Regelui Lear de 17 ori, din clipa când fiicele sale dovedesc că împărţirea averii făcută de bătrânul rigă, din cursul vieţii sale, fusese anapoda chibzuită (I, 4, 5, II, 4, III, 2, 4, 6); or, uncle (unchiule) era, pe timpul bardului englez, termen de reverenţă (cum s-au păstrat în română: moşule, nene, tuşă etc.), iar defineşte negarea, după un model consacrat al limbii engleze, ca în ever – ever (vreodată – niciodată), or – or (sau – nici),either – either  etc.
Francesco Patrizzi (1529 – 1597), ale cărui opere sunt cunoscute lui Francis Bacon ( Novatores quos nominas, Telesium, Patricium, etiam alios, quos prştermittis, legi : Am citit pe înnoitorii pe care îi numeşti, pe Telesios, pe Patrizzi, chiar şi pe alţii, pe care îi pui lângă ei) [P.P.Negulescu, op.cit. vol.II, p.336, nota 1], numea cauza primă Unomnia , o altă dihotomie-antonimică artificială; numele acesta presupune a sugera dublul aspect al unicităţii şi infinităţii aflate simultan în ea.
4. Tipuri de dihotomii-antonimice (din punct de vedere al manifestării) Structurile dihotomice-antonimice nu se manifestă numai în limbaj, ca figuri de stil, ci şi în comportament, aşa după cum s-a putut deduce lesne din multe exemple anterioare. Mai mult, ele pot fi detectate în relaţiile sociale dintre personaje. Aşadar, se pot analiza structurile dihotomice-antonimice de limbaj, comportamentale şi situaţionale . Asupra celei dintâi categorii nu vom reveni. Iată însă câteva exemple pentru structura comportamentală: şi Iud-a sărutat / Pe Domnul şi, urându-i fericire, / În sinea lui gândea să-i facă răul [W. Shakespeare, idem, p.III, V, 7, Gloucester]. Gloucester : Aşa cum drept e că n-ascund nimic, / Ajută, Doamne!Winchester : Ajută, Doamne, -aşa / Cum altul mi-este gândul decât vorba [idem, III, 1, p.72]. Măştile şi travestiurile care bântuie literatura Renaşterii sunt dovezile unor comportamente dihotomice-antonimice traductibile prin celebra replică a lui Iago: Nu sunt cel ce sunt [Othello, op. cit. I, 1]. O gândire dihotomică-antonimică duce (că este sau nu reflectată în limbaj) la un comportament dihotomic-antonimic. Un comportament dihotomic-antonimic crează o situaţie dihotomică-antonimică. În ZADARNICELE CHINURI ALE DRAGOSTEI curtezanii Prinţesei şi însoţitoarelor ei sosesc mascaţi. Prinţesa hotărăşte ca şi toate fetele curtate să se mascheze la rândul lor, schimbându-şi şi hainele între dânsele (travestirea, mijloc grosolan de dihotomizare-antonimică concretă a realităţii). Katharina : Dar care-i ţelul schimbului, prinţesă? Prinţesa : Am chef să fac obrazul să le crape. / Ei caută să-şi bată joc de noi, / Să-mi bat de-a lor batjocură joc, voi! / Crezându-se cu-aleasa, or să-şi spună / Simţirile, şi-i vom avea la mână. / La cel dintâi prilej, când i-om zări / Fără de măşti, îi vom hiritisi [W. Shakespeare, Zadarnicele chinuri ale dragostei, op. cit. V, 2, p.250].
Jean Rousset, în LITERATURA BAROCULUI ÎN FRANŢA. CIRCE ŞI PĂUNUL [în rom. de Constatin Taşcă, Bucureşti, Editura Univers, 1976], urmăreşte printre alte teme şi pe aceea a travestiului şi a tuturor celorlalte manifestări ale gândirii dihotomice-antonimice, dându-le o explicaţie estetică. Analizele sale sunt deosebit de variate şi de sigure. El descrie o lume în care personajele se-nveşmântă în pene, în oglinzi, se-n-văluie în vânt, clopote, planisfere, flăcări şi aripi de păsări (p. 18). Din prima pagină citează printre alte titluri de balet ale epocii: FEMEILE AU DOUĂ FEŢE(idem) şi caracterizează respectivul spectacol ca pe un talmeş-balmeş de măşti delirante (p. 19). Tema fundamentală o socoteşte a fi metamorfoza, ceea ce pentru noi nu se opreşte la schimbarea în sine a fiinţelor şi lucrurilor în neaşteptate alte existenţe, ci ridică întrebări legate de capacitatea existenţei de a se metamorfoza, cu sau fără intervenţii circeene. Teoretizarea o face iezuitul Balde: Nicicând noi înşine, mereu tot noi (p. 28). Defilează prin faţă noastră hermafrodiţi, androgini, liote de făpturi duble. E pomenit abatele de Marolles, încântat de a fi fost spectatorul baletuluiFEMEILE DUBLE , în 1626, în care toate rolurile sunt interpretate de dansatori cu un chip în spate şi opusul său în faţă. Ce rol au aceste fiinţe duble sau dedublate, aceste personaje care se preschimbă în umbra lor sau care dau naştere contrariului lor? (p. 30). In Baletul lui Landy e vorba despre un copil mai bătrân ca mama sa şi despre un maur alb. Rousset citeşte undeva: Sunt nebun şi-s înţelept , ceea ce continuă cu ideea că doar cel nebun de-a binelea poate împrumuta cu succes rolul înţeleptului (p. 31). El remarcă faptul că contrariile se întâlnesc, bătrâneţea se shimbă în tinereţe, femeia se travesteşte în bărbat (idem). Titlul altui balet este deosebit de semnificativ: LUMEA RĂSTURNATĂ . În legătură cu acesta ni se spune: Lumea este pe dos sau “şovăitoare”, în stare oscilantă, pe punctul de a se răsturna; realitatea este instabilă sau iluzorie ca un decor de teatru. Iar despre om, că econvins că nu este niciodată întrutotul ceea ce este sau pare a fi, ascunzându-şi faţa sub o mască de care se serveşte atât de bine încât nu se mai poate şti care este masca şi care faţa cea adevărată (p. 33). Nu are rost să continuăm a conspecta. Este limpede că în teatrul, literatura, viaţa Renaşterii mişună emanaţiile gândirii dihotomice-antonimice.
E utilă o cercetare a romanului Don Quijote, în sensul metodelor quijoteşti de intrare în criza dihotomică-antonimică a gândirii (prin aceasta înţelegem momentul în care un om, alias personaj, începe să vorbească sau să se comporte dihotomic-antonimic). a) Intrarea în criză ca rezultat al euforiei personajului. Despre han ni se spune: Îşi făcu singur nălucă, închipuindu-şi-l castel (vol. I, p. 42). Un jugănar cântă din trişcă, lucru care sfârşi prin a-l încredinţa pe Don Quijote […] că-i aduseseră la cină şi muzicanţi (I, p. 47). Avem de-a face cu o substituire a realităţii care îi înlesneşte cavalerului o invertire personală: Castelanul cără fără zăbavă un cărţoi […], veni cu cele două pomenite domniţe la locul unde străjuia Don Quijote, căruia i se porunci să îngenuncheze (I, p. 55). b) Intrarea în criză datorită deprimării personajului. Bătut măr, se refugiază în declamarea unei balade eroice, ajungând să-l confunde pe consăteanul ce l-a ajutat cu unul din personajele cântului; la fel şi pe sine însuşi (I. p. 68). E o dublă dihotomizare-antonimică a realităţii: personajului literar i se descoperă identitatea cu personajul închipuit, tot astfel cum acestuia i se descoperă identitatea cu persoana. Care este puntea de legătură dintre realitate şi plăsmuire? Personajul literar e caracterizat prin fapte de arme ficţiuni. La fel, Don Quijote. Aşadar, am putea afirma (fără a sări prea multe etape) că relaţia dintre eul real şi eul virtual e una dihotomică-antonimică, adică o unitate cu două aspecte coexistând simultan şi tinzând să se anuleze unul pe celălalt, într-o unitate neîmpărţibilă. c) Intrarea în criză datorită unui impuls către mai-mult-ca-posibilul (termenul ne-a fost dictat de caracterul fatic al comentariului cervantesc): Primele zvâcniri ale inimii nu stau în puterea omului (I, p. 257) sau: Toate câte le vedea înaintea ochilor lesne şi le croia pe măsura trăsnelilor lui cavalereşti şi rătăcitorului său cuget (I, p. 262). d) Intrarea în criză prin situaţionarea comparativă în funcţie de crize din trecut Domnilor […], atâtea lucruri ciudate mi s-au întâmplat în castelul acesta […] că nu m-aş încumeta să spun […] nimic sigur cu privire la ceea ce sa află întrânsul (II, p. 294). e) Intrarea în criză prin influenţă . În munţii Sierra Morena ascultă povestea unui nebun din dragoste. Hotărăşte să-l imite. În optarea către nebunia programată oscilează între a imita furiile lui Orlando sau melancolia lui Amadis. Va imita firescul celui din urmă, dar în chip nefiresc (I, p. 333-351 ş. u.). f) Intrarea în criză datorită bunei credinţe . Încrederea ce o are în Sancho îl face s-o ia pe falsa Dulcinee (îşi dă seama de vulgaritatea şi urâţenia ei) drept idealul visurilor sale.
5. Metodele de inducere a mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii sunt următoarele:
a) Inducere prin comparaţie. Atunci când pacifică lupta generală de la han, stârnită de descoperirea de către bărbier a ligheanului său, Don Quijote o compară cu încăierarea de pe câmpul lui Agramante , îi îndeamnă pe oidor şi pe preot să facă, unul pe regele Agramante şi celălalt, pe regele Sobrino . Comparaţia se preschimbă în metaforă situaţională, iar aceasta devine dihotomie-antonimică (II, p. 299-301). b) inducere prin contaminare.Sancho, deşi căsătorit, visează la o domniţă pe care stăpânul i-ar putea-o da pe loc drept soaţă legitimă (I, p. 275). Nebunia programată/imitativă a cavalerului ne introduce într-o civilizaţie dihotomică-antonimică a travestiului şi a măştii, descrisă în întreg volumul II. Dorotea, iubita lui Fernando, se travesteşte în cioban, în prinţesa Micomicona. Preotul şi bărbierul folosesc diverse travestiuri şi măşti. Cardenio se travesteşte şi el. Luscinda, logodnica sa, Don Fernando şi ceilalţi însoţitori ai săi poartă măşti. Dorotea asistă cu un văl pe faţă la o discuţie a celor din urmă. Don Pedro se deghizează în două rânduri.
6. Mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii. A crea o figură de stil sau a o percepe în realitate presupune o operaţie specifică a gândirii. Toate figurile care echivalează două elemente ale realitaţii în baza unui ce comun îşi datorează originea unui mecanism al gândirii posibil datorită unei deschideri a conştiintei către realitate ce presupune realitatea ca reductibilă, în ultimă instanţă, la unitate. Dihotomia-antonimică este rezultatul stilistic al unui mecanism al gândirii ce activează intuiţia că realitatea are două chipuri simultan opuse chiar şi în esenţa ei.
Am încercat să explicăm posibilitatea acestor trăiri ce se dezvăluie simultan în două feluri. Remarcăm faptul că Prezentul  este reflectat în conştiinţă în două chipuri ce presupun simultaneitatea. Un Prezent nelimitat (aspectul nedefinit): ‘noaptea, cerul este acoperit de stele, dacă nu e înnorat’ şi un Prezent al momentului vorbirii (aspectul progresiv): ‘tocmai citesc’, je suis en train de lire’, I’m reading’ etc. Cel dintâi aspect reprezintă o însumare nelimitată de Momente Progresive ale Trăirii. Trecutul devine astfel o însumare negativă de Momente Progresive ale Trăirii, iar Viitorul un non-Prezent aleatoriu. Simţul realitaţii ne situează în Momentul Trăirii, Memoria actualizează Trecutul, suprapunându-l peste Momentul Trăirii , Imaginaţia actualizează Viitorul, suprapunându-l peste Momentul Trăirii. Deci percepem fie: a) Momentul Trăirii + (-n Momente ale Trăirii), fie b) Momentul Trăirii + (n Momente ale Trăirii Posibile). Prin transfer , orice obiect al gândirii poate astfel dobândi dubla caracterizare este şi nu este (Prezent + (- Prezent) ori Prezent + Non-Prezent). Montaigne descrie cazul unui condamnat la moarte, ulterior graţiat. Odată dezlegat, se descoperă că a murit. Pentru el moartea (Viitorul) s-a actualizat, a fost unul dintre cele două aspecte dihotomice-antonimice ale Momentului Trăirii. Condamnatul a lunecat cu uşurinţă de pe o faţă a realităţii pe cealaltă, trăindu-şi viitorul azi  (I, XXI). Tot el, scrie în acelaşi capitol: Asudăm, tremurăm, pălim şi ne roşim de zbuciumul închipuirilor noastre şi trupul nostru, întins pe perne, frământat de îndemnul lor, uneori se înfioară până a trăi şi moartea . Exemplu de actualizare a Viitorului găsim tot în Eseurile lui Montaigne (II, VI). Autorul lor a fost grav accidentat. Fiind socotit aproape mort, este cărat spre casă când o zăreşte pe soţia sa alergându-i în întâmpinare, mai mult împleticindu-se decât în picioare: Ei spun că m-am apucat a porunci să se aducă un cal soţiei mele , povesteşte naratorul. Ar părea că această vedere ar fi trebuit să pornească dintr-un suflet treaz; cu toate acestea nu eram nicidecum treaz, erau gânduri fugare […] iscate de simţuri înseşi, ca din puterea unei obişnuinţe . E clară actualizarea trăirilor trecute (‘obişnuinţa’) şi conştientizarea lor ca alt chip al Momentului Progresiv al Trăirii. Dorim să subliniem că nu este vorba de asocierea a două timpuri verbale antonimice, deoarece Prezentul face parte din Prezentul nelimitat (nedefinit) care are şi un alt aspect: Prezentul Progresiv.
Aşa cum am mai spus-o, acceptarea gândirii dihotomice-antonimice poate conduce la tulburări ale logicii. Am făcut analiza câtorva fraze din ESEUL XXXI DESPRE BĂNUIALĂ ) unde surprindem o situaţie rarisimă: nu construirea unei dihotomii-antonimice de către un literat, ci apariţia ei în procesul unei meditaţii neorganizate şi influenţa ei (după reechilibrarea gândirii) întru scăderea calităţii de combativitate a argumentaţiei dusă până la dezertarea din faţa răului. În paralel cu o altă ilustrare din acelaşi material ( VI, DESPRE SIMULARE ŞI DISIMULARE ), dorim să prezentăm roadele negative ale gândirii dihotomice-antonimice atunci când este stăpânită şi manevrată după voie: Cel pentru care trădezi pe unul căruia tot pe atât de binevenit eşti, nu ştie el oare că vei face cu el de asemenea? Te socoteşte om netrebnic, cu toate că ascultă şi trage folos de la tine, făcându-şi trebile cu făţărnicia ta: căci oamenii cu două feţe sunt folositori în cele ce-ţi aduc, dar trebuie să ai grijă ca ei să ducă cu dânşii cât mai puţin III, I ). Astfel, comportarea dihotomică-antonimică a trădătorului impune o comportare dihotomică-antonimică a celui în favoarea căruia trădează ( sunt acesta – sunt altul ). Aceeaşi comportare dihotomică-antonimică impune aceluia în favoarea căruia se săvârşeşte trădarea o comportare similară faţă de trădare însăşi ( cred – nu cred ), ajungându-se, deci, la sistemul în lanţ al ‘spionului spionat’.
7. Figurile de stil ca mijloc de cunoaştere. O ştiinţă nouă: stilistica antropologică - În limbajul şi practica de zi de zi a psihologilor şi psihiatrilor, la semnalul dat de psihanaliză, au intrat termeni ca: simbol, alegorie, mit, asociaţie liberă, tic verbal, umor etc. Ei sunt folosiţi pentru marcarea unor semnalizări ale anumitor stări psihice ori maladive sau pentru determinarea unor boli. Dar ştiind că formularea şi manipularea unei figuri de stil presupune o capacitate specifică a gândirii, cu un mecanism propriu (exceptând cazul că un grup de figuri de stil alcătuieşte o largă familie pentru originarea căreia nu este necesară decât o singură capacitate intelectuală) cercetarea figurilor de stil în lumina analizei precedente poate duce la o îmbogăţire a cunoştinţelor umane asupra modului cum funcţionează (se desfăşoară) gândirea.
Desigur, datoria noastră ar fi să delimităm, pe rând, dihotomia-antonimică de toate figurile de stil ce pun faţă în faţă două elemente antitetice; dar, pe de o parte, spaţiul nu ne-o îngăduie, pe de alta, analizei aspre şi minuţioase, de tip monografic, căreia am supus figura de stil descoperită de noi s-ar cuveni o analiză la fel de riguroasă a figurilor termen de comparaţie, muncă ce nădăjduim s-o facem pe viitor. Căci, cititorul va fi de acord, definiţii cum sunt următoarele (despre folosirea aceluiaşi exemplu preferăm să nu pomenim) nu pot constitui baza unei cercetări multidimensionale ca aceea pe care o întreprindem. Deschizând ediţia a II-a a DICŢIONARULUI DE TERMINOLOGIE POETICĂ de Gh. Ghiţă şi C. Fierăscu [Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1974], citim la p. 62: Antonim (din greceşte anti , contra şi onuma , nume). Cuvânt cu sensul opus altui cuvânt corelativ (frumos – urât; luminos – întunecat; bun – rău; înger – demon etc.. Antonimele se întâlnesc frecvent în antiteze, tocmai pentru a întări şi contrastul sugerat de antiteza respectivă. Ex.: “Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici”, Eminescu, Scrisoarea I Iar la p. 94: Oximoron (din greceşte oxys , muşcătură şi moros , nebun). Figură de stil constând din alăturarea a doi termeni contradictorii, alăturare din care rezultă o necruţătoare ironie sau un usturător adevăr. In poezie, oximoronul e folosit pentru exprimarea unor imagini puternice. Ex.: “Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici”, Eminescu, Scrisoarea I . “Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic… / Decât un vis searbăd, mai bine nimic”, Eminescu, Mortua est .
Bineînţeles, o cercetare ştiinţifică nu pleacă de la definiţiile unui dicţionar. Insă definiţiile unui dicţionar aproape contemporan oglindesc stadiul cercetărilor ştiinţifice folosite pentru documentare.
Dacă utilizarea unor termeni stilistici a fost făcută până acum de către psihologie etc. curativ, s-ar putea ajunge la o folosire preventivă utilizându-se datele propuse de o posibilă ştiinţă nouă, stilistica antropologică, ramură a antropologiei stilistice , a cărei metodă am încercat să o exemplificăm în mult prea sumara expunere făcută pe marginea mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii.

Capitolul 20
EPILOG
Omul îl vinde pe om. Omul îşi chinuieşte fratele pe stradă, în tramvai, la servici, în temniţe. Prietenul, ruda cea mai apropiată, devin iudă – fără să-şi schimbe, părelnic, atitudinea călduroasă cunoscută de victimă. Omul săvârşeşte acestea şi nu înnebuneşte. De ce să înnebunească? Deoarece nu este conform tiparelor logice să fii şi alb şi negru în comportarea ta faţă de unul şi acelaşi semen, iar aceasta simultan!  E o purtare demenţială!
Dar dacă nu înnebuneşte deîndată ce a trecut pragul logicului, ba mai mult, poate vieţui în astfel de condiţii psihice şi afective, înseamnă că ele sunt admise de psihismul nostru, că …suntem dotaţi de la natură să fim talere cu două feţe!… ” Astfel de constatări şi concluzii mă frământau din adolescenţă. Scrisorile anonime spintecau harta ţării şi cu prisosinţă a capitalei, îndreptându-se către sediile Securităţii. Zvonuri despre neveste care-şi denunţau soţii, despre copii care-şi denunţau părinţii, ba chiar şi unele acuzaţii semnate şi tipărite prin ziarele partidului comunist, ce făceau publice imunde dezvăluiri, predându-i cu mâinile legate călăilor pe cei mai apropiaţi, mă nedumireau în privinţa a ce se dovedea peste noapte a fi OMUL în România. Sovietizara noastră extrăgea monştri din bezna cu care învelea patria pentru aproape cincizeci de ani, monştri care… nu înnebuneau!
Într-o atare atmosferă de negândit, am vieţuit până am căzut eu însumi în puşcărie.
*
La câţiva ani după eliberare, reluându-mi studiile universitare, la un curs al profesorului Leon Leviţchi, l-am auzit adresându-se auditoriului cu îndemnul:
- Aceşti false friends îşi aşteaptă cercetătorul din rândurile dumneavoastră; e un capitol al lexicografiei engleze încă nescris. 
Tema de studiat îmi venea ca o mânuşă: cuvinte cu acelaşi aspect ortografic sau foarte uşor diferenţiat de la unul la celălalt care, însă, aveau înţelesuri nu rareori antonimice, iar deobicei foarte deosebite. De aici numele lor: ‘prieteni falşi’. Denumirea trase un clopoţel de alarmă în memoria mea sentimentală clădită pe atmosfera românească abia enunţată, însămânţată încă din anii creşterii mele. Cum să nu fiu interesat de ‘prietenii falşi’, cum să nu mă atragă să-i cercetez?
Drept care, l-am vizitat pe profesorul Andrei Bantaş şi i-am propus să semneze cu mine o carte, rezultat al analizei pe care intenţionam s-o întreprind. A fost de acord. Editura s-a dovedit şi ea binevoitoare. Colaboratorul meu universitar a declarat că eram profesor (unde s-a mai văzut ca un student să publice un op ştiinţific?!) şi până-ntr-un an lucrarea muncită cot la cot a apărut sub titlul “Capcanele” vocabularului englez, iar studenţii, colegii mei mai mici, au început a învăţa după ea.
Acesta a fost debutul cercetării ‘obiectului’ receptat ca având două aspecte simultan opuse (că, deşi era vorba despre două cuvinte – unul englezesc, altul românesc -, ele reprezentau unul singur, pe acela latinesc, de origine). Tipul special de cercetare a ‘capcanelor’ vocabularului şi limbii în general a prins cheag. Una după alta au văzut lumina tiparului cărţi similare privitoare la mai multe limbi moderne, redactate de sumă de lingvişti, până ce Acad. Alexandru Graur adoptă titlul nostru pentru o scriere ce trata despre aceeaşi materie în cadrul vocabularului românesc şi făcu puţină ordine în cămara ce conţinea cinstea specialiştilor (care, renunţaseră la titlul “Capcanelor” , pentru a nu acredita munca noastră iniţială).
Odată susţinută licenţa, m-am gândit la înscrierea la Doctorat. Nu l-aş fi atacat pe William Shakespeare (despre care, credeam, se spusese tot) dacă, recitindu-l, de plăcere, nu-mi cădeau privirile încurcate asupra imposibilei afirmaţii a lui Iago: “Eu nu sunt cel ce sunt”. Mi-am regăsit “prietenul fals” . Logică nefiind această structură lexicală, i-am căutat explicaţia printre figurile de stil. Nu corespundea definiţiei nici uneia dintre ele. M-am adresat aceluiaşi profesor L. Leviţchi (se apropiase şi mai mult de mine prin aceea că fusese referentul “Capcanelor” . Mi-a confirmat inexistenţa figuri i. - Nu-ţi rămâne decât s-o botezi. – Imi dau şi eu seama de asta. Dar cum? – Incearcă ceva cu ‘dihotomia’. E un termen la modă şi cred că se potriveşte. Am adăugat, pentru nuanţare, antinomia dihotomiei; astfel, cu doi naşi, figura mea de stil dobândise personalitate socială. Işi putea începe existenţa în Retorică.
Profesorul Zoe Dumitrescu-Buşulenga mă adoptă în cadrul numărului de candidaţi pe care avea dreptul să-i conducă. Am susţinut admiterea în acelaşi timp cu Ioan Alexandru, cu Dan Hăulică, cu Sorin-Mircea Bottez. Prof. Vera Călin, membră a comisiei, nu părea deloc convinsă de cele ce afirmam despre ‘noi figuri de stil’ descoperite de mine (!), de lectura mea shakespeareană atât de inedită (şi, în definitiv, umilitoare pentru cititorii anteriori ai dramaturgului, nu?!). Mă întrerupea permanent pentru a-mi comunica faptul că nu înţelegea, lucru cu care cădeam de acord cu uşurinţă: abia pricepeam eu însumi cele ce debitam pentru întâia oară în faţa cuiva. Oricât de neînţeles eram, mi s-a acordat admiterea şi începu seria examenelor şi referatelor necesare pe un parcurs de doi ani. Comisiei i se adăugă Nicolae Balotă, cu care împărţisem luni de zile patul din celulă şi cele sufleteşti, la Jilava.
Spre stupoarea mea, paşii străbătuţi de mine depăşeau propria mea putere de apreciere. Cedarea Prof. Vera Călin mă tulbură şi mă făcu să mă simt încă foarte departe de ţel. Mă întrerupse în timpul uneia dintre aceste patru expuneri pentru a-mi relata în ce condiţii murise soţul său şi a încerca, alături de mine, să descopere cauza morţii, …într-o ‘criză dihotomică-antonimică’. Disciplina mea triumfase împotriva acelei persoane care se arătase, iniţial, cea mai puţin receptivă în privinţa ei…
Aveam şi teza gata. Însă când e să fii ghinionist… Interveni o schimbare în regulamentul susţinerii. Candidaţii aveau acum nevoie de o recomandare a partidului, confirmată de Cabinetul 2, adică de ‘cel mai mare om de ştiinţă român’ care poseda, în cel mai bun caz, o diplomă de absolvire a patru clase primare şi pe care o neisprăvită universitară o decretase ‘doctor’ în chimie, titlu fără de care îi era greu …să fie soaţă şefului de stat.
N-aveam interesul să dezgrop morţii, adică dosarul de fost deţinut politic, mai ales că Patriarhia Română abia mă angajase lector la, pe atunci, Institutul Teologic de Grad Universitar Bucureşti. Dealtfel, noul meu loc de muncă nu se bucura de o organizaţie de bază ce să-mi fi susţinut solicitarea pe toate treptele ierarhice ale partidului unic şi dictatorial. Imi imaginam un preot cu mâinile asudate de emoţie, roşii de spaimă şi tremurânde, crispate pe cererea mea, bătând la uşa ‘coanei Lenuţa’, să mă sprijine dânsa şi pe mine…
Am hotărât să public jumătate din teza de doctorat ca o scriere despre Shakespeare. Am depus-o la Editura Albatros. A apărut tocmai peste patru ani.
Profesorul Leon Leviţchi mi-a ieşit în cale cu vreo două săptămâni înainte. I-am povestit aventurile mele. Mă cunoştea din adolescenţă: îmi fusese dascăl la liceul Matei Basarab şi-i frecventasem şi seminariile de la Filologie, ca invitat nevârstnic. Il vizitasem acasă şi mă luase părtaş aspiraţiilor sale de a scrie o operă: Mioriţa din care îmi şi executa la pianină pasaje ajunse la şlefuire. Imi istorisise despre comisia instituită pentru traducerea integrală a dramaturgiei shakespeareene, din care făcea parte ca specialist în engleză, pentru sfătuirea scriitorilor ‘membri cu drepturi depline’, deşi mai puţin cunoscători ai limbii din care se presupunea că urmau să tălmăcească. Imi pomenise despre aplecarea sa spre spiritism, hipnoză, antroposofie şi altele. Mi-a împrumutat ştiinţa spirituală de Rudolf Steiner. Mi-a înmânat unul sau două caiete cu poezii scrise în propria-i adolescenţă şi altul cu notiţe despre hatha-yoga. După eliberare, îl vizitasem, dornic să-i mai văd chipul inteligent, confesiv, provocator, cu ochi albaştri, cu nas ascuţit ce se încheia în două proeminenţe cartilaginoase cu desen vrednic de nasul unui prinţ polonez – era, basarabean, fiu al unui preot ortodox român -, cu pomeţi nu mari, dar evidenţi sub pielea subţire străbătută de vinişoare roşii, şi cu mustăcioara ca spicul de grâu copt, care, asociată, de copilul ce eram, cu aceea a eroilor lui Edgar Allan Poe, preferatul său dintre prozatorii lumii – deci şi al meu! -, şi cu eleganţa neforţată a ţinutei şi atitudinilor sale, mi-l prefăcea într-un englez sadea, cu nimic mai puţin britanic decât Sherlock Holmes, prototipul speciei, pentru închipuirea mea nestrunită din acele timpuri. Va să zică i-am istorisit toată tărăşenia cu cartea, iar el:
- Peste două săptămâni se deschide la Universitatea din Cluj  primul Congres universitar de shakespeareologie română. Străduieşte-te să ai gata vreo sute de exemplare, să lansezi Shakespeare – un psiholog modern acolo. 
El însuşi mi-a prezentat cartea în holul Teatrului Naţional, înainte de un spectacol shakespeareean.
În drum spre evenimentul provocat de profesorul meu atât de respectat de mine şi susţinut de el cu cea mai mare dragoste, avu loc un incident neînsemnat în aparenţă, dar ce mă despărţi sufleteşte definitiv de ‘maestru’. Ne îndreptam pe jos, alături, către fastuoasa clădire unde urma să aibă loc lansarea. Preocupat de propriile-i necazuri şi înjosiri sociale, profesorul hotărî să-mi dea ‘cel mai important sfat’ pentru viitorul meu:
- Mihai, dacă vrei să-ţi împlineşti munca pe care o s-o depui de acum înainte, să ştii că n-ai decât o cale: fă-te membru de partid. Dacă eu nu sunt, uite cum stau pe loc (nu putea depăşi condiţia de prodecan) . Nu există promovare posibilă pentru cine nu e înscris în partid. 
M-am albit ca foaia de varză. “De ce mă socoteşte mai lipsit de caracter decât e el?”, am bombănit în sine-mi. “Doar ştie că am fost condamnat politic, că mi-am irosit prin gherle cei mai frumoşi ani ai tinereţii, că am pierdut facultate, sănătate, iubirea, tot… Cum de mă depreciază într-atâta încât să mă socotească în stare a fi dihotomic-antonimic?!” Reacţia mea afectivă, neexteriorizată carecumva, datorită smereniei cuvenite în faţa unui om cu atâta mai presus decât mine, fu zdrobitoare; sufeream de mândria săracului: nu întrezăream partea bună a lucrurilor, anume că dascălul intenţionase să mă apere de relele ce mi le pregătea viitorul, că mă voia ajuta să mă realizez. Pentru mine, nici o realizare nu era mai de seamă decât aceea morală, de respingere a bestialităţii comunismului, impusă fără excepţie tuturor intelectualilor răspunzători – după cum judecam eu viaţa. Şi, astfel, am greşit faţă de acela care mă formase.
Presa literară primi cu bunăvoinţă debutul meu ca cercetător în acest teritoriu.
Timpul trecând şi împrietenindu-mă cu redactoarea de care depinsese publicarea eseului, într-o bună zi îmi mărturisi de ce acesta întârziase patru ani în sertarul dânsei:
- Ştiţi, când am văzut ce teorii originale aveţi, ne-am temut că o-ţi fi tradus cartea dintr-un specialist britanic sau american ale cărui concepţii n-au ajuns până la noi. Ah, conştiinţa inferiorităţii noastre culturale, cum a mai adâncit-o comunismul, interzicând accesul la informaţia cultural-ştiinţifică!… Dacă nu venea domnul Dan Grigorescu din Statele Unite, nu văd cine putea face un referat cu adevărat calificat din acest punct de vedere. Doar sosea de la izvorul ştiinţei…, nu? 
- Şi ce a spus? 
- Să n-avem teamă. Nimeni nu l-a mai privit pe Shakespeare de pe aceste poziţii. Ne-am bucurat foarte tare şi am dat drumul lucrării în tipografie. 
Periculos lucru să te dovedeşti ieşit din comun, fie şi pe atâta de puţin cât o făcusem eu…
Acelaşi neuitat L. Leviţchi, iniţiindu-se o serie nouă de Opere complete shakespeareene, menţionă în Studiul Introductiv (vol. I, p. 103, nota 2) o listă a “bibliografiei obligatorii” din domeniu: William Hazlitt (1817), Levin L. Schücking (1922), E. E. Stoll (1933), Theodore Spencer (1942), Leo Kirschbaum (1962), Alexandru Olaru (1976) şi …Mihai Rădulescu. Ce-mi puteam dori mai mult?
Teoria stilisticii antropologice, promovată destul de timid în Shakespeare… , avea nevoie de certificări în alte domenii ale creaţiei, mi-am zis. Aşa că am încercat să discern structuri comportamentale, atitudinale şi situaţionale dihotomice-antonimice în spectacolele de teatru. Aplecarea asupra lor mi-a deschis ochii asupra faptului că şi alte figuri de stil îşi găseau corespondenţa în comportamentul nonverbal. Profesorul de regie de teatru, de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, răposatul Mihai Dimiu, mă invită să susţin o sumă de prelegeri în faţa studenţilor săi. Aceasta îmi permise să-i încredinţez lui Victor-Ioan Frunză – care se număra printre aceia – nişte texte din repertoriul teatrului ambulant, traduse de mine. A rămas agăţat sufleteşte de ele. Interzise cu perseverenţă sub vechiul regim, – lupta lui de a le impune în trei teatre a constituit o adevărată epopee -, de la Revoluţia din 1989, sub denumirea “Teatrul pe butoaie”, o grupă de actori minunaţi străbate ţara în lung şi-n lat cu acele farse. Pe de altă parte, prin publicarea volumului: Stilistica spectacolului. Elemente de stilistică antropologică , am câştigat încrederea şi prietenia regizorului, dramaturgului şi publicistului Sorana Coroamă-Stanca, astăzi cel mai apropiat suflet de familia mea.
Atari succese m-au încurajat să-mi folosesc teoria în beletristica şi dramaturgia personală. Tragedia Şoareci de apă a văzut luminile rampei la Teatrul Foarte Mic, în 1983, an când mi-a apărut şi povestea unei mitomane, din drama Ultima nădejde . Prima comedie, dintr-o serie preconizată de patru, închinată vieţii lui Beaumarchais – de fapt, satire ale vieţii noastre sub comunism, – îmi fusese publicată în revista “Teatrul” cu un an înainte. Directorul Teatrului din Brăila “Maria Filotti”, actorul, regizorul şi un adevărat incendiator al sufletelor cu focul propăşirii artei spectacolului, Constantin Codrescu, îmi reţinuse tetralogia, citind piesa iniţială într-un ‘semnal’ al periodicului. O încredinţase tânărului talentat regizor Mihai Lungeanu. Reprezentarea ei fu interzisă  trei ani la rând. Ultima oară a mers să pledeze în favoarea ei, pe lângă femeia ministru de atunci, însuşi profesorul Valentin Lipatti, a cărui poziţie politică nu era îndoielnică, precum a autorului lucrării. I s-a răspuns:
 – Am auzit şi noi că Mihai Rădulescu este om de cultură.  Să scrie altă piesă despre Beaumarchais şi i-o jucăm. Aceasta ar supăra anumite personaje istorice în viaţă. Se referea la Ceauşescu, singurul ‘personaj istoric’ ce trebuia luat în seamă în România.
După Revoluţie, Mihai Lungeanu ezită între trei teatre pentru a o pune în scenă şi o făcu, finalmente, într-un spectacol ce a pus intenţiile ideatice ale textului în valoare la Teatrul dramatic din Braşov, cu o fineţe intelectuală confirmând cu brio opţiunea pentru el a directorului Constantin Codrescu.
Mi-am folosit cunoaşterea secolului XVIII deprinsă pentru a începe o heptalogie romanescă despre o iubire contemporană a doi intelectuali porniţi pe calea înţelegerii lui Mozart. Un critic celebru pe timpul lui Gheorghiu-Dej şi care nu părăsise arena, deşi se cam ramolise, se opuse publicării primului roman: Mozart. şapte zile pentru nemurire , izbutind să-l atace în referatul său chiar şi pentru greşeli politice (!). Secretarul de partid al Uniunii Compozitorilor, un cărturar cu studii de doctorat la Sorbona şi un adevărat muncitor cu cugetul, dr. Vasile Tomescu, întemeindu-se pe intuiţia ce-i şoptea că lucrurile nu stăteau întocmai cum erau prezentate, înaintă manuscrisul criticului Valeriu Râpeanu; acesta îi luă partea elogios şi-mi salvă munca. Scrierea apăru în condiţii grafice oribile, dar apăru.
Volumul al doilea se potrivea de minune cu aniversarea Revoluţiei Franceze – el tratând despre descoperirea lui Beaumarchais de către personajele înamorate. Ceauşescu se supără pe Franţa şi interzise menţionarea  în presa românească sau în edituri a Revoluţiei numite; deci, deşi înscris în planul aceleiaşi edituri, nu mai ajunse la cititori. In 1990, cartea a fost îmbrăţişată cu mare căldură de criticul Magdalena Bedrosian, director al Editurii “Cartea Românească”, admirator neştiut de mine al volumului precedent; sper să apară până în 1997, sub titlul: Staţia terminus: Mozart , întârzierea datorându-se, luptei sistematice, cu mijloace economice de data aceasta, a establishment -ului împotriva culturii române, politică promovată cu jumătate de veac în urmă de U.R.S.S., în vederea deznaţionalizării noastre şi înglobării în această ţară înfometată imens de bogăţiile românilor şi de ieşirea lor la mare. În Staţia… am cuprins primele trei piese din ciclul Beaumarchais , una transformând-o în proză, pentru a nu se pierde această concepţie de oarecare curaj pentru un român care n-a avut norocul nici să studieze în Franţa, nici s-o viziteze măcar şi care reataca subiectul după un bine impus scriitor american.
Ne aflăm în anul 2004, iar romanul meu nu a apărut la Cartea Românească, de unde Magdalena Bedrosian a fost dată afară înainte de a mi-l publica. Materialul cules a fost topit, iar eu, din disperare, mi-am distrus manuscrisul. Mai târziu, am tipărit în propria-mi editură volumul III: De viu a ars pe rug Don Juan.
Documentarea necesară heptalogiei şi tetralogiei mi-a îngăduit să discut despre un mit neanalizat până la mine, acela al ‘bărbierului’. Am publicat un studiu cu această temă. Directorul editurii ce-mi tipărise Shakespeare – un psiholog modern , scriitorul Mircea Sîntimbreanu, luând cunoştinţă de el, îmi comandă o carte privitoare la părintele lui Figaro. Adâncit în cercetarea operei lui Charles Dickens, ce-mi oferea posibilitatea de a scoate la lumină toate câte le gândisem întretimp cu privire la disciplina descoperită de mine (ea se transformase şi se îmbogăţise cu şase subdiscipline), am complotat cu doamna Domnica Filimon, şefa secţiei unde apărusem şi am scris în locul celei menţionate: Antropologia stilistică. Lumea lui Charles Dickens (cu alt titlu).
Nenorocul nu mă cruţa; doamna mă rugă să-mi cedez locul din planul editorial referentului favorabil al dactilogramei mele. Am fost împins cu un an mai târziu din locul ce-mi fusese hărăzit. Veni Revoluţia. Se schimbă directorul editurii; cel nou decise să nu mai publice cărţi teoretice (în calitatea sa de secretar de partid la altă editură şi de mai vechi turnător al loturilor studenţeşti, compuse din colegi ai săi, îmi urmărise o altă carte de antropologie stilistică, până ce-i făcu imposibilă apariţia). Manuscrisul îmi fu înapoiat, de redactor, înainte de a fost dat afară din servici.
L-am publicat în editura mea anul acesta, în “Colecţia Bibliotheca Anthropologica” , întemeiată împreună cu entuziastul, prolificul şi multilateralul om de ştiinţă, filosof, poet, eseist, memorialist (şi în câte alte domenii nu s-a impus) directorul Centrului de Cercetări Antropologice din Bucureşti al Academiei Române, prietenul profesor Victor Săhleanu, apropiat de mine tot datorită investigaţiilor pomenite.
Şi iată-mă, cu mare întârziere, scoţând din întuneric a doua parte a ceea ce trebuia să constituie odinioară (cu un sfert de veac mai devreme) teza mea de doctorat, în volumul de faţă, plătindu-mi astfel datoria faţă de cei care au crezut în ea, în cercetările mele şi în mine şi care s-au aşteptat, cunoscându-mă bine, să nu renunţ la singura disciplină nouă apărută în această a doua jumătate de secol în România căci, dacă am vreo calitate, în modestia mea, ea este aceea a perseverenţei; iar unei idei nu e suficient să-i dai viaţă, ci eşti dator s-o spijini până ajunge sub judecata semenilor şi când încearcă să explice de ce atât de mulţi concetăţeni de ai noştri cu comportare nebunească nu şi-au pierdut minţile de-a binelea.
Mihai Rădulescu
  
BIBLIOGRAFIE

1. Alexandre, Traité des lois , Paris, 1858.
2. Alexianu, Al., Acest ev mediu românesc , Bucureşti, Editura Meridiane, 1973.
3. Anthony, K., La Reine Elisabeth (1553-1603) , traduit (…) par S. Campaux, Paris, Payot, 1931.
4. xxx, Arden din Feversham , trad. Leon Leviţchi, în vol. Teatrul Renaşterii engleze , 2 vol. Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1964, vol. 1, p. 281-378.
5. Aristotel, Metafizica , trad. de S. Bezdechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1965.
6. Bacon, Francis, Eseuri sau sfaturi politice şi morale , trad., studiu introductiv, note şi comentarii, de Armand Roşu, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1969.
7. Bantaş, Andrei şi Rădulescu, Mihai, “Capcanele” vocabularului englez , Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1967.
8. Beaumont, Francis şi Fletcher, John, Tragedia fecioarei , trad. de Dan Duţescu, în vol: Teatrul Renaşterii… , op. cit., vol II, p. 275-398.
9. Bellay, Joachim du, Les regrets , în vol. Les Po ? tes de la Pléiade , Paris, Jean Gilloquin & Cie, Éditeurs, f.a.
10. Bloch, Jean Pierre, Un témoignage sur la proc ? s du Maréchal Pétain , în “Le Monde” , 23-24 Mai 1976, no. 9744, p. 21.
11 Bradley, A. C., Structura tragediilor shakespeariene , în vol. Shakespeare şi opera lui. Texte critice , Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1964.
12. Buffon, Discours sur le style , notice et notes par Henri Guyot, Paris, Librairie M. Hattier, (1920).
13. Byron, Lord, The Poetical Works of – , London, New York, Toronto and Melbourne, Henry Frowde, Oxford University Press, 1911.
14. Cervantes Saavedra, Miguel de, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha , în rom. de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, 4 vol., Bucureşţi, Editura pentru literatură, 1969.
15. Daco, Pierre, Les prodigieuses victoires de la psychologie moderne , Belgique, Gérard & Co., 1960.
16. Daco, Pierre, Les triomphes de la psychanalyse , Belgium, Éditions Gérard & Co., 1965.
17. Danzel, T. W., Symbole, Dämonen und Heilige Türme , Hamburg, 1930, pl. 87, după C.G.Jung.
18. Dekker, Thomas, Praznicul ciubotarului , trad. Leon Leviţchi, în vol. Teatrul Renaşterii… , op. cit., vol. II, p. 5-102.
19. xxx, Dictionnaire encyclopédique pour tous. Petit Larousse , Paris, Librairie Larousse, 1967.
20. Dimitriu – Păuşeşti, Alexandru; Niculiţă, Ioan; Slăvescu, Micaela; Vlăduţ, Alexandra, Dicţionar al literaturii franceze , Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1972.
21. Dumitrescu – Buşulenga, Zoe, Renaşterea. Umanismul şi dialogul artelor , Bucureşti, Editura Albatros, 1971.
22. Filipovici, Nicolae; Pérez, Raul Serrano, Dicţionar spaniol-român , Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1964.
23. Fletcher, John, A Dying Husband’s Farewell. 
24. Forster, E. M., Clipa cea veşnică , trad. de Mihai C. Delescu, prefaţă, tablou cronologic de Mihai Rădulescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
25. Forster, Paul, Elisabeta I , trad. de Radu Nichita (în manuscris).
26. Funck-Brentano, Franz, La Renaissance , Paris, Arth ? me Fayard et Cie, Éditeurs, 1935.
27. Gracián, Baltazar, Oracolul manual. Criticonul , trad. etc., de Sorin Mărculescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1975.
28. Haşdeu, B. P., Răposatul postelnic. Introducere , în vol. Shakespeare şi opera… , op. cit.,
29. Hugo, Victor, Omul care râde , Bucureşti, Editura Tineretului, 1961.
30. Igiroşanu, I, Clepsidra amurgului. Evocări marginale , Bucureşti, Editura Cartea Românească, (1976).
31. Jonson, Ben, Volpone sau Vulpea , trad. Mihnea Gheorghiu, în vol. Teatrul Renaşterii… , op. cit., vol II, p. 103-274.
32. Jung, C. G., Métamorphoses de l’âme et ses symboles , préface et trad. de Yves Le Lay, Gen ? ve, Librairie de l’Université, Georg & Cie, 1907.
33. Jwaszkewicz, J., Maica Ioana a îngerilor , Bucureşti, Editura Univers, 1971.
34. Kyd, Thomas, Tragedia spaniolă , trad de Dan Duţeşcu, în Teatrul Renaşterii… , op. cit.
35. Leviţchi, Leon, Repetiţia gramatical stilistică în piesele lui Shakespeare , în “Revista de filologie romanică şi germanică” , 1958, nr. 1, P. 78.
36. Lucas-Dubreton, J., Viaţa de fiecare zi la Florenţa, pe vremea familiei Medici , trad. de Gheorghe Edmond Gussi, Bucureţi, Editura Eminescu, 1976.
37. Lysebeth, André van, Résistez au froid , în “Yoga” , Bruxelles, no.30, jan. 1966, p. 18.
38. Machiavel, Le Prince suivi du Traité des conspirations et du régicide , trad. (…) par Charles Guiraudet, (1935).
39. Maistres, Xavier de, Voyage autour de ma chambre. Le lépreux de la cité d’Aoste , Paris, Éditios Nilsson, (1919).
40. Mardichian, Dirayr, Cum a rezistat şase secole comunitatea armeană din România , în “Zatouk” , Beyrouth, Liban, 1 iun. 1969, p. 2, (în armeană).
41. Mardichian, Dirayr, Mihai Rădulescu – The Romanian Whose Love for Armenology Led Him to Translate the Holy Liturgy , în “The Armenian Reporter” , New York, June 7, 1973, p. 3.
42. Mardichian, Dirayr, Conversation with Romanian Armenologist M. Rădulescu , în “The Armenian Reporter” , New York, April 3, 1975, p. 3.
43. Marlowe, Christopher, Trista istorie a doctorului Faust , trad. de Leon Leviţchi, în Teatrul Renaşterii… , op. cit, vol. I, p. 95-156.
44. Massinger, Philip, Răfuiala sau: Datorii vechi plătite într-un chip nou , trad. de Leon Leviţchi, în vol. Teatrul Renaşterii… , op. cit., vol. II, p. 547-662.
45. Matthews, G. M., Othello şi demnitatea umană , în Shakespeare şi opera… , op. cit.
46. Montaigne, Michel de, Eseuri , trad., de Mariella Seulescu, 2 vol., Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1966 şi 1971.
47. Montaigne, Michel de, Aforisme , trad., culegere şi Cuvânt înainte de Mihai Rădulescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1976.
48. Morus, Thomas, Utopia , trad. de Elefterie şi şt. Bezdechi, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1958.
49. Narek, Grégoire de, Le Livre des pri ? res , trd. (…) par Isaac Kechichian, s. j., Paris, Les Éditions du Cerf, 1961.
50. Negulescu, P. P., Filosofia Renaşterii , Bucureşti, vol. 1, 1910; vol 2, Cugetarea-Delafras, S. A., (1945), ed. II-a.
51. Ortega y Gasset, José, Meditaţii despre Don Quijote şi gânduri despre roman , trad., pref., note şi tabel cronologic, de Andrei Ionescu, Bucureşti, Editura Univers, 1973.
52. Papacostea, Cezar, Platon, I, Introducere, Apologia, Euthyphrion , Bucureşti, Editura Casa şcoalelor, 1930.
53. Rabelais, François, Gargantua şi Pantagruel , Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1971.
54. Raine , Kethleen, William Blake , London, Thames and Hudson, 1974.
55. Rawson, Philip, Tantra – le culte indien de l’extase , trad. (…) par John Br ? thes, Paris,  Éditions du Seuil, 1973, pl. 21.
56. Rădulescu, Mihai, Aspectul naţional în evoluţia Bisericii Armene , în “Biserica Ortodoxă Română” , anul XCII, nr. 3-4, 1974, p. 447.
57. Rădulescu, Mihai, “Capcanele” vocabularului englez , (în colab. cu Andrei Bantaş), Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1967.
58. Rădulescu, Mihai, Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul “reeducatorilor” , Bucureşti, Editura Ramida, 1993.
59. Rădulescu, Mihai, Câteva cuvinte despre Sfânta Liturghie a Bisericii Armene. Sfânta Liturghie a Bisericii Armene , în “Glasul Bisericii” , anul XXXIII, nr. 9-10, 1974, p. 917.
60. Rădulescu, Mihai, Civilizaţia armenilor , Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983.
61. Rădulescu, Mihai, Civilizaţii şi Culturi, 7 conferinţe alcătuind ciclul “Cultura Armeană” , susţinute în perioada ianuarie-aprilie 1974, în aula Muzeului de Istorie a României, sub egida Universităţii Populare Bucureşti, cu următoarele subteme: 1. Vestigii ale civilizaţiei Urartu – Cine au fost urartienii?; Urme arheologice ale civilizaţiei lor; Foloclor armenesc în care se recunosc elemente culturale urartiene; 2. Constituirea statului armean – Teorii asupra originii armenilor; Influenţa elenistică asupra primei forme statale armeneşti; Necesitatea social-politică de depăşire a statului sclavagist; Dobândirea independenţei naţionale; 3. Arhitectura armeană veche – Primul manifest artistic al arhitecturii vechi; Tradiţie şi inovaţie în arhitectura armeană; 4. Miniatura armeană I – şcoli – Tehnici; Muzeul din Matenadaran; 5. Miniatura armeană II – Contribuţii personale în cercetarea miniaturilor armene de manuscris; a) Scene galante laice în miniatura religioasă; b) Un mesaj yoghin într-o miniatură armeană; 6. Muzica armeană veche – Muzica populară; Apariţia muzicii culte; Personalitatea lui Komitas; 7. Cultura şi literatura armeană veche – Născocirea alfabetului; Mezrob Maştoţ; Traduceri, cronologii, geografi şi medici. Individul şi societatea în Cartea Plângerilor de Grigorie din Nareg (sec. XI). 
62. Rădulescu, Mihai, Date cronologice asupra literaturii religioase armene de la început şi până în 1666 , în “Ortodoxia” , anul XXVII, 1975, p. 201.
63. Rădulescu, Mihai, Despre peregrinările muzicii , în “Cronica” , nr. 30 (495), 25 VII 1975, p. 8.
64.Rădulescu, Mihai, Flăcări sub cruce. Destine studenţeşti , Bucureşti, Editura Ramida, 1995.
65. Rădulescu, Mihai, Gândirea dihotomică-antonimică în tragediile elisabetane , în “Limbile moderne în şcoală” , 1975, p. 111.
66.Rădulescu, Mihai, Grigorie din Nareg (944 sau 951-1003 sau 1010). Consideraţii asupra vieţii şi operei , în “Glasul Bisericii” , anul XXXIII, nr. 7-8, 1974, p. 690.
67. Rădulescu, Mihai, Istoria şi cultura armeană – Urartu trăieşte (I, II) , în “Norghiang” , anul XXIII, nr.8 (1218), 22 feb. 1974, p. 2; nr. 9 (1219), 1 mar. 1974, p. 2 (în armeană).
68. Rădulescu, Mihai, Istoria şi cultura armenilor: Templul din Garni , în “Norghiang” , anul XXIV, nr. 18 (1218), 3 mai 1974, p. 2 (în armeană).
69. Rădulescu, Mihai, Inceputurile arhitecturii creştine în Armenia , în “Biserica Ortodoxă Română” , anul XCIII, nr. 1-2, 1975, p. 226.
70. Rădulescu, Mihai, La grotte intérieure. Essai de stylistique anthropologique , în “Revista de istorie şi teorie literară” , tomul 26, nr. 4, 1977, p. 487.
71. Rădulescu, Mihai, Nerses II şnorhali (1102-1173), patriarhul-poet şi catolicos al armenilor, Exemplu de ecumenist al vremii sale , în “Biserica Ortodoxă Română” , anul XCIII, nr. 7-8, 1975, p. 972.
72. Rădulescu, Mihai, Note de călătorie.  Din lumea luminii , în “Norghiang”, anul XXII, nr. 47 (1154), 24 nov. 1972, p. 4 (în armeană).
73. Rădulescu, Mihai, Note de călătorie. Piatră, pâine şi apă , în “Norghiang” , anul XXII, nr. 43 (1150), 27 oct. 1972, p. 4 (în armeană).
74. Rădulescu, Mihai, Note de călătorie. Să iubim pietrele , în “Norghiang” , anul XXII, nr. 45 (1152), 10 nov. 1972 (în armeană).
75. Rădulescu, Mihai, Prolegomene la o cercetare a religiei vechilor armeni , în “Glasul Bisericii” , anul XXXIII, nr. 11-12, 1974, p. 1066.
76. Rădulescu, Mihai, Sânge pe Râul Doamnei. Până când atâta suferinţă? , Bucureşti, Editura Ramida, 1992.
77. Rădulescu, Mihai, Shakespeare, un psiholog modern , Bucureşti, Editura Albatros, 1977.
78. Rădulescu, Mihai, Stilistica-antropologică. O aplicaţie: Gândirea dihotomică-antonimică , în “Revista de istorie şi teorie literară” , tomul 24, nr. 4, 1975, p. 487.
79. Rădulescu, Mihai, Tragedia cunoaşterii. Othello , în “Limbile moderne în şcoală” , vol. 1, 1973, p. 67.
80. Rădulescu, Mihai, Un mesaj yoghin într-o miniatură armeană , comunicare susţinută în cadrul şedinţei de lucru a Asociaţiei de Studii Orientale din România, la 26 ian. 1974.
81. Rădulescu, Mihai, Viaţă cotidiană oglindită în miniaturile armene , în “Norghiang” , anul XXIV, nr. 51 (1251), 20 dec. 1974, p. 2 (în armeană).
82. Ribner Irving, Conflictul alegerii morale: Othello , în Shakespeare şi opera…, op. cit., p. 664.
83. Rousset, Jean, Literatura barocului în Franţa. Circe şi Păunul , în rom. de Constantin Teacă, Bucureşti, Editura Univers, 1976.
84. Sampson, G., The Concise Cambridge History of English Literature , Third Edition, Cambridge University Press, 1970.
85. Săhleanu, Victor şi Ion Popescu-Sibiu, Introducere critică în psihanaliză , Cluj, Editura Dacia, 1972.
86. “Science et Vie” , février 1974, br. 677.
87. Shakespeare, William, Ţuvres dramatiques de – , trad. (…) par Georges Duval, 8 vol., Paris, Ernest Flammarion, Éditeur.
88. Shakespeare, William, Opere , 11 vol, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă şi Editura pentru literatură universală, 1955-1963.
89. Shakespeare, William, The Complete Works of – , London, Abbey Library, f. a.
90. xxx, Shakespeare şi opera lui. Texte critice , Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1964.
91. Sivananda, Sri Swami, La pratique de la méditation , trad. (…) de Charles Andiron et Jean Herbert, Paris, Éditions Albin Michel, 1970.
92. Steiner, George, Shakespeare – Four Hundredth , în vol. Language and Silence , New York, Atheneum, 1967.
93. xxx, Teatrul Renaşterii engleze , 2 vol. Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1964.
94. Tichborne, Chidiock, Now I Live , în G.Lacey May, English Religious Verse. An Anthology Compiled by -, London, J. M. Deul & Sons, Ltd., 1937.
95. Tillich, Paul, On the Boundary – an Autobiographical Sketch , New York, Charles Sribner-s Sons, 1966.
96. “The Times Literary Supplement” , nr. 3, 644, 31 December 1971.
97. Unamuno, Miguel de, Viaţa lui Don Quijote şi Sancho , în rom. de Ileana Bucurenciu şi Grigore Dima, Bucureşti, Editura Univers, 1973.
98. Verlaine, Paul, Choix de Poésies , Paris, Eug ? ne Fasquelle, Éditeur, 1912.
99. Vinci, Leonardo da, Scrieri literare , pref., trad, şi note de Ovidiu Drimba, Bucureşti, Editura Albatros (1976).
100. Webster, John, Diavolul alb sau Vittoria Corombona, în rom. de Dan Duţescu, în Teatrul Renaşterii… , op. cit., vol. II, p. 399-546.
101. Wilson-Knight, G., Muzica din Othello , în vol. Shakespeare şi opera…, op. cit., p. 105.
102. Wilson-Knight, G., Poezia din Othello , în Shakespeare şi opera… , op. cit., p. 105.
103. Zweig, Stefan, Triumful şi destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam, trad. (…) de Emeric Deutsch, Bucureşti, Editura Univers, 1975, p. 72-73.

Tags

Related Posts

Share This

- Montaigne – “Aforisme”

Antologie, traducere şi prefaţă de Mihai Rădulescu

Editura Albatros
Colecţia Cogito, 1977

MONTAIGNE – OMUL FĂRĂ MASCĂ

Dacă a fost vreun om care să renunţe până şi la prejudecata de a nu avea prejudecăţi, acela  a fost Montaigne. A renunţat, pe rând, la toate, din fire, din educaţie, din înţelepciune. A renunţat, ca să câştige.
Soarele l-a văzut întâia oară în Périgord. Aici se despart vorbitorii cu accent meridional de vorbitorii cu accent parizian. Aici distingi decorul mediteranean de începuturile celui nordic. Aici se desprinde arhitectura germanică de cea neolatină. Aici pătrund în prezent peşterile omului preistoric, iar casele clădite astăzi îţi îndreaptă mintea către porţile trecutului. În regiunea Périgord oamenii sunt obişnuiţi să aleagă între un grai şi altul, între un stil şi altul. 
Lui Michel Eyquem i s-a urat bun venit pe lume la 28 februarie 1533, în castelul Montaigne. Ochii i-au fost închişi în acelaşi castel, la 13 septembrie 1592. Cei 59 de ani, i-a trăit aproape pe toţi între zidurile lui, mai ales ale bibliotecii din turn. Pentru el, acest ţinut al renunţărilor, devenea cel al regăsirilor.
Educaţia lui s-a desfăşurat sub acelaşi semn. Tatăl său  a aruncat la coşul de gunoi toate opiniile curente privitoare la educaţie şi, datorită războaielor ce l-au purtat prin Italia, s-a întors de acolo cu cele mai îndrăzneţe idei pedagogice. Astfel, copilul a învăţat limba latină înaintea celei materne, cu un profesor german, Horstanus, care nu vorbea franceza. Nimeni nu avea voie să-l trezească: se cădea să fie deşteptat în sunetele muzicii. Rău intenţionaţii vor vedea într-aceasta ecoul superstiţiilor renascentistului Cardano; el socotea că trecerea bruscă de la somn la trezire ar fi putut duce la  groaznica infiltrare a unui suflet străin în trupul încă amorţit. Dar Montaigne-tatăl era un burghez prea deschis la minte ca să plece urechea la  astfel de zvonuri înapoiate, iar Montaigne-fiul se lupta cu problemele vârstei lui, deci n-avea cum să se lase impresionat de teorii pe care nici nu le cunoştea. Printre aceste probleme se numără şi plecarea către colegiul din Guyenne, la vârsta de şase ani. Începea o tortură necunoscută până atunci: învăţatul pe de rost, continuat cu obidă ani şi ani de zile, până la absolvirea Universităţii din Toulouse. Comparaţia dintre cele două sisteme de învăţământ şi concluziile personale, le punem la dispoziţia cititorului român, în cele ce urmează. 
În anii tinereţii îl cunoscu pe singurul său prieten: Étienne de la Boétie (1530-1563). După cum vom vedea mai departe, gândirea tânărului magistrat umanist s-a reflectat în cugetarea social-politică a lui Montaigne, ca într-una geamănă. În lucrarea sa “Discurs asupra servituţii voluntare” (Discours sur la servitude volontaire, post. 1576) sau “Împotriva unuia” (Le contr’un), Boétie scrie că natura ne-a făcut pe toţi cu o singură formă şi, după cum s-ar părea, după acelaşi tipar, ca să ne recunoaştem toţi drept tovarăşi, sau mai curând, fraţi[…] Cu atât mai mult cu cât această bună maică ne-a dăruit tuturora pămânul ca sălaş, […] ne-a dat la toţi, în comun, acest măreţ dar al glasului şi al cuvântului, ca să ne cunoaştem şi să ne înfrăţim mai mult, […] nu trebuie să existe îndoială că n-am fi toţi liberi, în mod natural, deoarece toţi suntem tovarăşi; şi nimeni nu poate cugeta că natura ar fi înrobit pe careva, pentru că ea ne-a aşezat pe toţi într-o tovărăşie. În continuare, filozoful nerealizat, din cauza prea timpuriei sale morţi, arată că dacă libertatea noroadelor a fost răpită, aceasta a avut loc cu bunăştire, din comoditatea şi laşitatea lor, căci tiranul este unul singur, faţă în faţă cu mulţimile. Poporul, ca să aibă libertate, nu trebuie decât s-o dorească. Dacă nu are nevoie decât de simpla voinţă, se va găsi oare naţie pe pământ care să o socotească prea scumpă, putând-o cuceri numai cu o dorinţă? (trad. După A. Fouillée, Hist. de la phil., 1924, p. 221). A mai apucat să redacteze “Memoriu asupra Edictului din ianuarie 1562″ (Memoire sur l’Edit de janvier 1562), publicat abia în 1917, douăzeci şi nouă de sonete în franceză, o sumă de poezii în latină (mai multe închinate lui Montaigne) şi apoi cei doi prieteni trebuiră să se despartă definitiv.
Tânărul Montaigne adoptă calea sănătoasă a tatălui, aceea de a se dedica unei profesii, deşi familia lui fusese înnobilată. Alese magistratura, pe care o pratică în Parlamentul din Bordeaux; în acest timp, fratele şi sora sa adoptau protestantismul. În 1565, Montaigne se căsătoreşte cu Françoise de la Chassaigne.
O viaţă anostă, coridoare colbăite şi nişte discursuri nu mai puţin prăfuite, o existenţă precară, ameninţată, întunecată de crime fratricide şi de ambiţii însetate de o glorie nu odată sângeroasă (peste numai cinci ani, la 24 august, avea să se treacă la neuitatul  masacru din cruda Noapte a Sfântului Bartolomeu), singurătatea în care îl lăsase moartea lui Boétie, toate acestea îl determinară să se retragă din viaţa publică şi să caute mângâiere în gospodărirea castelului părintesc şi în creşterea copiilor săi. Acolo va începe monumentala autoanaliză, cunoscută sub numele Eseuri, la care va lucra douăzeci de ani.
În 1580-1581 îşi întrerupe preocupările introspective de dragul călătoriei (în aforismele ce urmează se vede cât de mult a apreciat acest mijloc de cunoaştere). Roadele ei sunt adunate un “Jurnal de călătorie” (Journal de voyage). Pe când se bucura de plăcerile necunoscutului, în pofida sa şi fără de ştirea lui, fu ales primar în Bordeaux, căci omul care ştie să fie el însuşi, iese curând la iveală, ca untdelemnul pe faţa apei, şi este căutat pentru integritatea lui. Doi ani mai târziu a fost reales, aşa că abia în 1585 se putu reîntoarce la preocupările sale de cunoaştere a omului. Dar nu pentru mult timp. Războiul civil era în toi. Când te aşteptai mai puţin, erai atacat de 20-30 de călăreţi. Nici nu ştiai dacă sunt de o credinţă cu tine sau ţin de cea potrivnică. Între ei se puteau afla slugile sau prietenii propriului tău frate, dacă nu el însuşi. Stăteai cuminte în casă şi tăbărau peste tine necunoscuţi, impunându-ţi să juri ca ei. Plecau şi năvăleau alţii, punându-ţi pumnul în gât ca să juri de-a-ndoaselea. Pe deasupra, şi unii şi ceilalţi se chiverniseau cu tot ce puteau apuca din cămară, magazie şi hambare. Te puteai socoti fericit dacă nu te lăsau mort de-a binelea şi dacă nu-ţi dădeau foc. Cadavrele zăceau neîngropate, câmpurile nearate. Paragina şi buruienile otrăvite se întindeau ca mătasea broaştei pe apele duhnitoare. Mizeria ţinea scunsă la piept, ciuma. Când se simţi suficient de puternică, aceasta viforî în lume, dând iama în vinovaţi şi în nevinovaţi. Castelul din Montaigne fu iar părăsit, pentru şase luni.
Călătoriile îi lăsară de data asta o amintire neplăcută: i se îmbolnăviseră rinichii; nu există plăcere fără suferinţă sau durere. Boala se agravă, devenind o neîntreruptă pricină de necazuri. Chemat la Paris, în 1588, să ia parte la negocierile dintre Henric al II-lea şi succesorul lui, Henric al IV-lea, uită însă de chinurile sale fizice, cât şi de iritarea pe care i-o provoca politica mărimilor, cufundându-se în cea dintâi publicare a “Eseurilor” sale, în ediţie completă. Întors acasă, nu conteni să o revizuiască, până ce închise ochii. După cum se vede, renunţările sale, impuse ori alese, i-au îngăduit clădirea unei opere care avea să-l facă celebru peste veacuri.
Poate fi opera lui Montaigne definită în câteva cuvinte? Montesquieu avea să spună că, citind operele scriitorilor, vedea oameni scriind, iar citind opera lui Montaigne, vedea un om gândind. Emerson l-a numărat printre puţinii oameni reprezentativi ai speciei. Cât este de greu să mai strecori un cuvânt! Şi, totuşi, vom încerca. Montaigne este omul fără mască. Este singurul moralist al lumii care nu a voit în primul rând să-şi modeleze caracterul, ci a socotit mai cinstit şi mai important să se cunoască, aceasta fiind prima treaptă.
Debutul său public este marcat de traducerea “Teologiei Naturale”, făcută la îndemnul tatălui său, după Raymond de Sebonde. (În “Eseuri” îi va închina un capitol: “Apologia” lui Raymond de Sebonde, II,XII.) Sub influenţa raţionalismului acestuia, a cărui critică o face, şi sub înrâurirea prietenului său, La Boétie, a anticilor Virgiliu, Lucreţiu, Tacit, Plutarh şi Seneca, care îi umpleau răgazurile de cuminte desfătare, el adună anecdote din lumea antică, le sprijină pe comentarii, se îmbăiază într-o atmosferă stoică. Pe măsură ce îşi proiectează idealurile asupra propriei imagini, un nou crez îl cucereşte: trăieşte şi lasă şi pe alţii să trăiască. Îndoindu-se de stoici, ajunge să se îndoiască de orice filosofie şi chiar şi de religie. El rosteşte trei cuvinte care vor face înconjurul lumii:Que sais-je? (Ce pot şti eu?) şi care îi reprezintă neîncrederea sceptică. Datorită acestor cuvinte şi a altora, jansenistul Pierre Nicole (1625-1695), autor, printre altele, al scrisorilor imaginare (Lettres imaginaires) şi al “Eseurilor de moarlă” (Essais de morale), îl va ataca vehement pe Montaigne, pentru că îndrăzneşte să pună sub semnul îndoielii toate câte sunt sub soare. În 1676, adică încă în timpul vieţii autorului, “Eseurile” sunt înscrise în “Indicele” cărţilor prohibite, alcătuit de biserica catolică. Tocmai “Apologia” lui Raymond de Sebonde, în care apare şi formula îndoielii sale, este cel mai aspru incriminată. Spre sfârşit, epicureismul îl câştigă definitiv. Contactul permanent cu ţăranul îi dă o mare încredere în om şi viaţă.
În culegerea ce urmează sunt ilustrate, pe cât posibil, toate aceste trei atitiudini (stoică, sceptică şi epicureică), punându-se accentul, bineînţeles, pe acele maxime care pot fi efectiv o hrană utilă şi revelatoare pentru tânărul cititor. Contradicţiile care apar între unele afirmaţii şi altele, se datoresc tocmai acestor meandre ale evoluţiei intime, specifice autorului: stările de spirit frecventate de el au fost pesimismul, îndoiala şi optimismul.
Mantaigne se vrea om de mijloc, scriitor îmbrăţişând limba din halele Parisului, persoană care să  se poate lăuda că trăieşte în văzul lumii, fără a se ruşina de nimic, deoarece ascultă de învăţăturile firii, ins cumpănit, fugind de excese în rău şi în bine, fiinţă fără de teamă şi fără ascunziş, dăruită dreptăţii, bunului simţ şi, mai înainte de orice, cunoaşterii de sine, spre o mai vrednică vieţuire. Şi aşa a fost.
Tulburările aduse de schismă au hrănit şi perpetuat efortul lui de a înţelege ce anume se ascunde în spatele vărsărilor de sânge, motivate de apărarea instituţiei catolice, ce defect uman îmbracă haine de culoarea cerului, ca să triumfe mai lesne. Plaisante foy, qui ne croid ce qu’elle croid que pour n’avoir le courage de le descroir! (Şugubeaţă credinţă, care nu crede ceea ce crede, decât ca să nu trebuiască să aibă curajul de a nu-l crede! II, 12, 137) Îndoielile sale scurmând sub temeliile întregii vieţi sociale şi politice a epocii, îşi fac drum pe sub palatele cardinalilor: Nostre religion est faicte pour extirper les vices; elle les couvre; les nourrit, les incite. (Religia noastră este făcută ca să stârpească viciile; ea le acoperă; le hrăneşte, le aţâţă. II, 12, 135.) Putreziciunea de sus, ea  care a sfărâmat imperiul spiritual “universal” mai întâi în două, ulterior în secte tot mai mici, se reflectă asupra vieţii fiecărui individ: Nous prions par usage et par coustume, ou, pour mieux dire, nous lisons ou prononçons nos prieres; ce n’est en fin que contenance. (Ne rugăm datorită obiceiului şi tradiţiei sau, mai bine zis,  ne citim sau ne rostim rugăciunile; căci, la urma urmelor, nu este decât făţărnicie. I, 56, 370.) Ne rugăm pentru iertare, pare să vrea să spună eseistul francez, în numele iertării suntem arşi pe rug; dar să aprofundăm condiţia păcatului, solicitând această iertare: Sur quel fondement de leur justice […] et pourquoi s’offencent ils (les dieux) et vengent sur nous les actions vitieuses, puis qu’ils ont eux-mesmes produicts en cette condition fautiere, et que d’un seul clin de leur volonté ils nous peuvent empescher de faillir? (Pe ce temei al justiţiei lor […] şi de ce se simt (zeii) jigniţi şi se răzbună pe noi pentru faptele noastre rele, atâta vreme cât ei înşişi ne-au zămislit în această stare a păcatului şi când cu o singură clipire a voinţei lor, ne-ar putea împiedica să păcătuim? II, 12, 239.) Accentul pe care îl pune catolicismul pe aspectul justiţiar al divinităţii, e prins fără scăpare în fasciculul de lumină proiectat de raţiunea plină de bun simţ al lui Montaigne. Odată pusă la îndoială bunătatea tăriilor, aşa cum este predicată, în timp ce slujitorii ei latinizanţi îmbracă armura şi îşi ascut spadele pe grumazurile eretice, întreaga doctrină cade pe masa de disecţie. Iar gânditorul, chirurg sublim al celor văzute şi nevăzute, exclamă: C’est bien loin d’honorer celuy qui nous a faicts que d’honorer celuy que nous avont faict. (E departe cinstea pe care-o acordăm celui ce ne-a creat de cea acordată celui creat de noi. II, 12, 252.) Cum a scăpat Michel Eyquem de Montaigne de caznele Inchiziţiei, atât de acuzată de el sub o formă sau alta, când papa însuşi e cel ironizat în textul de mai sus, el – făcătorul de dogme? Ideea e reluată într-o generalizare atotcuprinzătoare: L’homme e bien insensé: il ne sçauroit forger un ciron, et forge des dieux a douzaines. (Tare trăznit mai e omul: nu s-ar pricepe să făurească o gâză şi făureşte zei cu zecile. II, 12, 253.) Atacă pe toate fronturile; nu numai chipul cioplit de bulele papale este răsturnat, ci cad de pe piedestale şi chipuri umane, regi, miniştri, glorii efemere, rostogolindu-se către o ghilotină încă neinventată, dar prezentă în orice analist, în orice moralist, în orice critic al societăţii, şi cu atât mai mult la fostul primar din Bordeaux, renascentistul Montaigne. Cad alături măştile mincinoase ale atotputerniciei îngăduite de naivitatea umană, căci de o seamă sunt: roade grosolane ale unei închipuiri izvorând mâloasă şi plină de impurităţi din noianul materiei. Par ce que rien ne se fait de rien, Dieu n’aura sceu bastir le monde sans matiere. (Deoarece nimic nu se făureşte din nimic, Dumnezeu nu va fi putut clădi lumea fără materie. II, 12, 243.)
Cu aceste cuvinte, după nenumărate şi febrile lupte, Montaigne se desparte definitiv de religie. Am observat  că pe omul acesta, care a ştiut să lepede pe rând, toate favorurile stării şi profesiunii sale, fără a se teme de izolare, nu îl speria justiţia catolică nici înainte, nici după moarte. Nici binecuvântările ei nu-l atrăgeau: Ce seroit une disproportion inique de tirer une recompense eternelle en consequence d’une si courte vie. (Ar fi o disproporţie nedreaptă să smulgi o răsplată veşnică drept urmare a unei vieţi atât de scurte. II, 12, 278). Despărţirea dintre el şi biserică este tot mai accentuată: Ceux qui veulent desprendre [… le corps et l’ame], ils ont tort. (Cei care vor să despartă [… sufletul de trup] greşesc. II, 17, 29.) Sau, cu şi mai multă convingere:[L’homme] ne peut estre et au ciel et en la terre, et en mille lieux ensemble… ([Omul] nu poate fi şi în cer şi pe pământ şi în o mie de lucruri în acelaşi timp… II, 12, 244.) 
În definitiv, toate câte le cerceta şi le dispreţuia pe tărâmul catolicismului, nu constituiau decât reflectarea unei anume situaţii social-politice, impusă, întărită şi susţinută cu forţa de feudalitate, împotriva căreia se ridica burghezia, această clasă a înnoirilor şi răsturnărilor de valori în Renaştere, printre ai cărei exponenţi se număra şi eseistul. Următoarea cugetare s-ar putea la fel de bine aplica şi vicarului de la Roma, el nefiind decât o copie fidelă a unui potentat lumesc: C’est le desjeuner d’un petit ver que le coeur et la vie d’un grand et triumphant empereur. (Inima şi viaţa unui mare  împărat triumfător nu constituie mai mult decât micul dejun pentru un viermişor. II, 12, 159-160.) Puterea papei se bizuie pe o jurisdicţie părtinitoare, voit greşită şi capricioasă. Şi aceasta deoarece justiţia, în epoca sa, nu urmărea apărarea dreptăţii, ci apărarea drepturilor; sau, în cuvintele autorului: Nostre justice ne nous presente que l’une de ses mains, et encore la gauche. (Justiţia noastră nu ne întinde decât o mână, şi încă pe cea stângă. III, 13, 196.) De ce să ne mire lipsa lui de teamă în faţa răzbunării Romei, care  era totuşi departe, dacă Montaigne nu se temea de tribunalul aristocratic, atât de aproape de el? Nu numai instituţia feudală i se părea strâmbă, ci cu atât mai mult slujbaşul ei, căruia îi schiţează în grabă un portret ironic, în spiritul lui Daumier: Ce n’est pas au criminel de se faire foiter a sa mesure et a son heure: c’est au juge qui ne met en compte de chastiment que la peine qu’il ordonne.(Nu îi revine încălcătorului de lege să pună să fie biciuit după merit şi când se cuvine: judecătorului i se cade aceasta, lui, care nu socoteşte pedeapsă decât condamnarea dată de el. II, 12, 242.)
Din însuşi sânul acesteia, din miezul şi din inima ei, Montaigne a  strigat: Il faudrait condamner toute sorte de guein. (Ar trebui pedepsit orice fel de câştig. I, 22, 117.) Şi, cu un autentic accent umanist, el a sintetizat o epocă şi a întrevăzut racila economică ce avea să cutremure temeliile lumii, să măture societatea veche şi să ofere omului un nou crez: Le profit de l’un est dommage de l’autre. (Profitul unuia este paguba altuia. Idem.) Marele cugetător îmbracă toga tragismului ca să descrie într-o unică propoziţie, fără pereche în istoria literară, bezna pauperităţii: Ils [les pauvres gens, apres leur besogne] ne se couchent que pour mourir. (Ei, [cei săraci, după ce-şi încheie truda] nu-şi întind mădularele, decât ca să moară. III, 12, 158.) Descifrăm şi un spirit ecologic, atât de înaintat faţă de acea epocă şi, care se precizează în următoarele: N’est par vray discours, mais par une fierté vaine et opiniatreté, que nous nous preferons aux autres animaux. (Nu atât judecata, cât mândria deşartă şi încăpăţânată, ne îndeamnă să ne preferăm celorlalte animale. II, 12, 193.)
Omul acesta, hăituit de fantomele evului mediu, din fire ori după litera legii, străduindu-se să se creadă superior animalelor, are o psihologie pe care Montaigne, întâiul dintre moderni, încearcă să o descifreze, dar nu ca o entitate în sine, ci în indisolubilă legătură cu întregul fiinţei. Si l’ame sçavoit quelque chose, elle se sçauroit premierment elle-mesme; et si elle sçavoit quelque chose hors d’elle, ce seroit son corps et son estuy, avant toute autre chose.(Dacă sufletul ar cunoaşte ceva, s-ar cunoaşte mai întâi pe sine; dacă ar cunoaşte ceva din afara sa, aceasta, mai înainte de orice, ar fi despre trupul şi învelişul său. II, 12, 294.) Unitatea omului nu poate fi dărâmată. Nostre apprehension, nostre jugement et les facultez de nostre ame en general souffrent selon les mouvemens et alterations du corps, lesquelles alterations sont continuelles. (Presimţirea, judecata şi facultăţile sufletului nostru în general, sunt supuse influenţei mişcărilor şi schimbărilor din trup, schimbări care sunt neîntrerupte. II, 12, 298-299.) Asociaţionismul care a dominat psihologia, a fost şi el anunţat: Toutes choses se tiennent par quelque similitude. (Toate lucrurile se leagă între ele printr-o asemănare, III, 13, 194.) Psihanaliza însăşi, ca fenomen al cugetului (indiferent de exagerările ei), îşi află originea nedezvăluită şi neştiută în undele adânci ale aceleaşi gândiri. În legătură cu lapsusurile, recunoaştem procesul lor de formare în constatarea: Il n’est rien qui imprime si vivement quelque chose en nostre souvenance que le desir de l’oublier. (Nu există nimic care să imprime un lucru atât de viu în amintire, ca dorinţa de a-l uita. II, 12, 205.) Sau şcoala simbolisticii visurilor este apărată înainte de a se naşte: Il est vray que les songes sont loyaux interpretes de nos inclinations, mais il y a de l’art a les assortir et entendre. (Este adevărat că visele ne sunt tălmaci cinstiţi ai dorinţelor, dar este nevoie de artă ca să le potriveşti şi să le înţelegi. III, 13, 233.) Constatarea ce urmează rezumă toate eforturile psihologiei experimentale de a le înţelege: Quand nous songeons, nostre ame vit, agit, exerce toutes ses facultez, ne plus ne moins que quand elle veille.(Când visăm, sufletul nostru trăieşte, acţionează, îşi foloseşte toate facultăţile, nici mai mult, nici mai puţin, decât atunci când veghează: II, 12, 344.)
Omul acesta despre care vorbeam, rămâne o plămadă minunată a naturii pe care Michel Eyquem s-a străduit întreaga-i viaţă să o înţeleagă, să o preţuiască, să o ajute, să o educe, să o îndrepte, fără să pară a o face, să o încurajeze şi să o ridice pe tronul ei de fiinţă cugetătoare. Omului, fraţilor săi, nouă, ne-a spus din adâncurile timpurilor, la început de ev nou, răspicat, hotărât, profetic, dar cât de realist: Pour nous sont les destinées, pour nous le monde.(Soarta e în mâinile noastre, a noastră e lumea. II, 12, 256.)
MIHAI RĂDULESCU

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Culegerea şi traducerea aforismelor din prezentul volum au fost realizate după ediţia Les Essais de Montaigne, 4 vol., Paris, Ernest Flammarion, Editeur, f.a., care se bizuie pe textele originale din 1588 şi 1595. Cifrele însoţind fiecare aforism, trimit la această ediţie, în următoarea ordine: cartea, capitolul, pagina. Tomul românesc reprezintă numai o selecţie din imensul număr de aforisme ce s-ar fi putut culege. Ne-am străduit să prezentăm cititorului, esenţa gândirii marelui moralist francez, într-o limbă contemporană, astfel încât arhaismele, oricât de atractive, şi topica din alte vremi, să nu sustragă de la meditare.
M. R.

AFORISME

Abuz
1 . Nu poţi abuza decât de lucrurile bune. (II, 6, 52)

Acceptare 
2 . Orice acceptare a muritorilor e muritoare. (II, 12, 236.)
3 . Trebuie să învăţăm să suferim ceea ce nu putem evita. (III, 13, 220.)
4 . Se cade să acceptăm tot ce nu suntem în stare să respingem. (III, 11, 145.)

Aclimatizare
5 . Neputând orândui întâmplările, mă pun în ordine pe mine însumi, după tiparul lor, dacă ele nu adoptă tiparul meu. (II, 17, 35-36.)

Activitate
6 . Sunt de părere că se cuvine să slujim binelui public cât de mult, cât este cu putinţă, dar cred că e greşit […] să nu o începi cât mai de timpuriu. (I, 57, 380.)
7 . Toate activităţile publice sunt supuse unor interpretări variate şi nesigure, căci le judecă prea multe capete. (III, 10, 133.)

Acţiune
8 . Ne-am născut pentru a acţiona. (I, 20, 97.)

Adevăr
9 . Adevărul şi raţiunea sunt comune tuturora şi nu aparţin nici aceluia care le-a vădit iniţial, nici aceluia care le-a vădit ulterior. (I, 26, 170.)
10 . Întotdeauna adevărul nu-i decât unul. (II, 12, 296.)
11 . Tristeţea condiţiei noastre este că deseori ceea ce se prezintă închipuirii drept lucrul cel mai adevărat, nu se prezintă şi drept cel mai util vieţii. (II, 12, 229.)
12 . Adevărul nu se judecă după autoritatea şi mărturia altcuiva. (II, 12, 222.)
13 . Cel care nu spune adevărul decât atunci când este obligat, sau pentru că urmăreşte prin aceasta vreun avantaj personal, care nu se sfieşte să mintă, chiar când faptul în sine n-are importanţă pentru nimeni, nu este cu adevărat om de treabă. (II, 17, 40.)
14 . Existăm doar ca să căutăm adevărul. (III, 8, 15.)
15 . Cei mai buni se pricep să aprecieze ceea ce este vrednic de ştiut, alegând dintre două ştiri, pe cea mai verosimilă. (II, 10, 103.)
16 . O […] descriere, oricât de frumoasă ar fi, păleşte când e pusă în lumina unui adevăr simplu şi naiv. (I, 26, 192.)
17 . Sărbătoresc […] adevărul la oricine l-aş afla. (III, 8, 11.)
18 . Adevărul este un lucru atât de important, că nu trebuie dispreţuită niciuna dintre căile care ne-ar  conduce la el. (III, 13, 187.)
19 . Adevărul nu este nicicând prilej de greşeală. (II, 6, 53.)
20 . [Să spui adevărul] este prima parte a virtuţii, şi anume cea fundamentală. (II, 17, 40.)
21 . [Afirmarea adevărului] trebuie să o preţuieşti pentru ea însăşi. (II, 17, 40.)
22 . Primim sfaturile şi preceptele adevărului ca şi când ar fi adresate celor mulţi şi nouă, niciodată. (I, 23, 127.)
23 . În loc ca sfaturile şi preceptele adevărului să-şi facă loc în purtarea ta, tu le cuibăreşti în memorie. (I, 23, 127.)
24 . Tânărul trebuie învăţat să [accepte adevărul] îndată ce îl va zări, fie la adversarul său, fie în el însuşi. (I, 26, 174.)
25 . Mărturisesc adevărul şi când îmi dăunează, şi când îmi slujeşte. (III, 5, 335.)
26 . E curată nebunie să judeci adevărul şi minciuna [numai] după priceperea ta. (I, 27, )203.

Administrare
27 . Nu e deloc mai uşor să conduci o familie decât să conduci o ţară întreagă. (I, 39, 281.)

Adolescenţă
28 . Calităţile şi virtuţile naturale dau tot ce au mai viguros şi mai frumos [până la douăzeci de ani] sau niciodată. (I, 57, 380.)

Adulare de sine
29 . Se cuvine să fii prudent cu stima faţă de tine însuţi şi la fel de atent când o mărturiseşti, fie că o faci încet, fie cu glas tare, n-are importanţă cum. (II, 6, 53.)
30 . Există un fel de trufie care constă într-o prea bună părere despre propria noastră valoare. E un sentiment nesocotit, în baza căruia ne îndrăgim şi care ne prezintă nouă înşine altfel de cum suntem. (II, 17, 18.)

Agitaţie
31 . Animalele ne vădesc suficient câte boli şi slăbiciune ne aduce agitaţia spiritului. (II, 12, 201.)
32 . Oamenii sunt atât de supuşi agitaţiei şi ostentaţiei, încât bunătatea, cumpătarea, echilibrul, statornicia şi alte calităţi ca acestea, fără strălucire, nici că le mai simt. (III, 10, 135.)

Agonisire
33 . Anevoie poţi pune hotar agonisirii, oprind-o în drum. (I, 14, 70.)

Alegere
34 . Câteodată să alegi bine, înseamnă să nu alegi. (III, 9, 85.)

Ambiţie
35 . Ambiţia […] este vecina trufiei sau, mai curând, fiicaa ei. (II, 17, 37.)
36 . Ambiţia […], acest defect, este de nesuferit la cel ce se implică în tocmelile lumeşti.
(I, 9, 35.)
37 . Ambiţia […] poate ]…] să fie izvorul tristeţii. (II, 20, 74.)
38 . Ambiţia este starea de spirit cea mai potrivnică retragerii în sine. (I, 39, 292.)
39 . Dacă nu dorim  din cuget să ne lepădăm de ambiţie, măcar  din ambiţie s-o facem.
(III, 10, 136.)

Ambivalenţă
40 . Pictorii susţin că mişcările şi cutele feţei care exprimă plânsul, exprimă în aceeşi măsură şi râsul. (II, 20, 74.)

Angajare
41 . […] Tânărul nu se dedică nici unei cauze decât pentru că o aprobă. (I, 26, 174.)

Animale
42 . De unde ştim […] dacă nu cumva multe dintre faptele animalelor, care depăşesc înţelegerea minţii noastre, nu sunt datorate unui simţ pe care noi nu-l avem? (II, 12, 335.)
43 . Ştim noi […] dacă unele dintre […] animale nu au cumva o viaţă mai plină […] şi mai completă ca a noastră? (II, 12, 335.)

Aparenţă
44 . Străinii nu văd decât întâmplările şi aparenţele; oricine poate arăta bine pe dinafară, în timp ce pe dinăuntru, e numai febră şi înfricoşare. (II, 16, 11.)
45 . Sunt treribil de nesigure şi de îndoielnice judecăţile care se emit în baza aparenţelor. (II, 16, 11.)

Apărare
46 . Orice mijloc cinstit de apărare împotriva necazurilor nu numai că este îngăduit, ci e şi vrednic de laudă. (I, 12, 47.)
47 . Nu există mlădiere a corpului sau mişcare a spadei care să fie neîngăduită, dacă ne apără de lovitura ce se îndreaptă asupra noastră. (I, 12, 47.)
48 . Nu mă despart niciodată de armele mele de apărare, care  sunt hotărârea şi răbdarea. (III, 12, 167.)

Artă
49 . Majoritatea artelor au fost […] dispreţuite până şi de cunoaştere sau de filosofie. (II, 12, 224.)
50 . Nu e raţional ca arta să fie mai preţuită decât puternica şi măreaţa noastră maică natură. (I, 31, 245.)

Artificiu
51 . Există pericolul de  anăscoci îndatoriri noi ca să scuzăm neglijenţa faţă de cdele naturale. (III, 5, 338.)

Ascultare
52 . Omul de omenie e mai ales rodul ascultării. (II, 12, 195.)
53 . Cel care gândeşte intens la ceva sau este preocupat să-şi argumenteze un punct de vedere, nu poate asulta liniştit şi înţelege limpede cele spuse de altcineva. (II, 17, 52.)

Asemănare
54 . Natura vrea ca între lucruri asemenea să existe relaţii asemenea. (II, 12, 152.)

Aservire
55 . Mă iert cu dragă inimă că nu ştiu să fac nimic prin care să mă înrobesc altcuiva. (III, 13, 204.)

Asprime
56 . Asprimea şi constrângerea au în ele un nu ştiu ce slugarnic.  (II, 8, 65.)

Atac
57 . E periculos să ataci un om căruia i-ai răpit orice alt mijloc de scăpare, în afara armelor. (I, 47, 330.)

Atitudini
58 . Să faci o spărtură în rândurile inamicului, să fii în fruntea unei solii, să conduci un popor sunt fapte pline de strălucire; să dojeneşti, să râzi, să vinzi, să plăteşti, să iubeşti, să urăşti, să stai de vorbă cu ai tăi şi chiar cu tine însuţi, cu blândeţe şi dreptate, să nu renunţi la puncctul tău de vedere, să nu dezminţi e lucru mai rar, mai greu, dar mai puţin remarcabil. (III, 2, 239-240.)

Atotcuprins
59 . S-ar părea că atotcuprinsul nu suferă deloc din pricina pierii noastre. (II, 13, 355.)

Austeritate
60 . Fug de moravurile prea aspre şi de autoritate, părândumi-se suspect orice chip încruntat. (III, 5, 282.)

Autoeducaţie
61 . Sarcina unui suflet superior şi foarte puternic este să ştie să îşi înţeleagă atitudinile copilăreşti şi să le îndrume. (I, 26, 169.)
62 . Toate câte ni se înfăţişează ochilor ne pot fi un bun manual ca să înţelegem lucrurile; atât viclenia unui paj, cât şi prostia unui valet sau o conversaţie la masă, constituie tot atâtea discipline noi pentru studiu. (I, 26, 171.)

Avariţie
63 . Orice grijă neobişnuită pentru bogăţii, miroase a zgârcenie. (III, 9, 49.)
64 . Ce urât şi prostesc, să-ţi cercetezi într-una banii, să-ţi placă să-i mânuieşti şi să ţi-i tot numeri! (III, 9, 46-47.)

65 . [Avariţia] pune mai uşor mâna pe bogăţii, dar se maschează în dărnicie. (III, 10, 118.)

Avuţie
66 . N-am nimic mai bun decât pe mine însumi. (III, 9, 67.)

Bani
67 . Mai multă nevoinţă cere să păstrezi banii decât să-i dobândeşti. (I, 14, 69.)

Batjocură
68 . Socotim inutile şi fără preţ lucrurile de care râdem. (I, 50, 354.)

Bază
69 . Treapta de început este cea mai sigură: e jilţul statorniciei; pe ea nu ai nevoie decât de tine însuţi. (II, 17, 36.)

Bănuială
70 . Cei care îi îndeamnă pe prinţi la bănuială şi la suspiciune mereu trează, sub cuvânt că îi îndeamnă la acestea pentru siguranţa lor, îi sfătuiesc către propria pagubă şi ruşine. (I, 24, 143.)
71 . Bănuiala continuă, suspiciunea care îl face pe prinţ să se îndoiască de toţi, trebuie să-i fie o caznă anormală. (I, 24, 143.)

Bătrâneţe
72 . Sunt incomozi mai ales bătrânii care păstrează amintirea lucrurilor trecute, dar nu-şi mai amintesc de câte ori le-au istorisit. (I, 9, 36.)
73 . Câteodată trupul este acela care cedează întâiul în faţa bătrâneţii, alteori o face şi sufletul. (I, 57, 381.)
74 . În această decădre [a anilor] care îl face [pe om] inutil, povară şi piedică pentru alţii, să se ferească să-şi fie piedică, povară şi inutil lui însuşi. (I, 39, 286.)
75 .  [La bătrâneţe] ne rămân visarea şi fleacurile, iar tinereţii, să se preocupe de reputaţie şi de cele bune; ea se îndreaptă către lume, către încredere, noi venim dintr-acolo. (III, 5, 280.)
76 . Nu mă plâng de scăderile fizice fireşti ce-mi aţin pasul. (III, 13, 232.)
77 . Tânăr, eram vesel şi nu-mi rămânea decât să-mi temperez patimile; bătrân, sunt trist şi caut distracţii printre aşa-numitele plăceri, cum ar fi călătoria. (III, 9, 78.)
78 . Cândva îmi însemnam zilele apăsătoare şi întunecate ca excepţionale; [la bătrâneţe] acestea au devenit obişnuite; excepţionale sunt cele frumoase şi senine. (II, 5, 279.)
79 . Bătrâneţea are atâtea defecte, atâtea neputinţe, este atât de vrednică de dispreţ, încât cel mai bun câştig pe care îl poate dobândi este căldura şi dragostea alor săi. (II, 8, 71.)
80 . Cele mai neînsemnate înţepături […] care altădată nici nu m-ar fi zgâriat, acum mă străpung. (III, 5, 280.)
81 . Obiceiul îngăduie bătrâneţii mai multă libertate în a trăncăni şi mai multă indiscreţie în a vorbi despre sine. (III, 2, 235.)
82 . Suntem cu un picior în groapă şi pofetele şi nădejdile noastre abia se nasc. (II, 28, 105.)
83 . Neajunsurile bătrâneţii […] au nevoie de un cât de mic sprijin şi înviorare! (II, 2, 14.)
84 . Vine rândul [trupului] să îndrume spiritul către părăsirea activităţii. (II, 5, 277-278.)
85 . Bătrâneţea omului care şi-a petrecut viaţa cu cinste, nu poate fi nici prea goală, nici prea sleită. (II, 8, 65.)

Beţie
86 .Dacă durerea de cap ne-ar apuca înainte de beţie, ne-am feri să bem prea mult. (I, 39, 290.)
87 . Celelalte vicii năucesc înţelegerea, [beţia] o doboară şi înmărmureşte trupul. (II, 2, 10.)
88 . Beţia […] mi se pare un viciu grosolan şi brutal. […] Există unele [vicii] în care regăseşti ştiinţa, hărnicia, îndrăzneala, prudenţa, îndemânarea şi iscusinţa; acesta este numai trupesc şi teluric. (II, 2, 10.)

Bine
89 .  Nu există luptă mai violentă şi mai dură între filozofi, ca aceea stârnită de problema binelui suveran al omului. (II, 12, 318.)
90 . N-am ce face cu binele care nu mai este util. (III, 10, 120.)
91 . Binele nu urmează răului, în mod obligatoriu. (III, 9, 53)
92 . Să nu se simtă rău, e binele cel mai de seamă la care poate nădăjdui omul. (II, 12, 203.)
93 . Acela care face binele, îndeplineşte o faptă frumoasă şi cinstită, iar acela care primeşte nu cunoaşte decât folosul. Or, folosul e cu mult mai puţin vrednic decât cinstea. (II, 8, 61.)

Blam
94 . Numai eu pot fi învinuit pentru greşelile şi necazurile mele. (III, 2, 246.)

Boală
95 . Nu simţim deplinătatea sănătăţii, cum simţim cea mai neînsemnată dintre boli. (II, 12, 202.)
96 . Bolile au viaţa şi limitele lor. (III, 13, 219.)
97 . Sănătos fiind, m-am temut de boli mult mai tare decât atunci când le-am simţit pe pielea mea. (I, 20, 98.)
98 . Nu te poţi plânge de bolile ce împart timpul tău în chip cinstit cu sănătatea. (III, 13, 224.)
99 . Nu mori pentru că eşti bolnav, mori pentru că eşti viu. (III, 13, 223.)
100 . [Boala] mai adesea o ucizi tu, decât ea pe tine. (III, 13, 223.)
101 . Starea aceasta robustă şi veselă mă făcea să socotesc cumplită priveliştea bolilor, astfel încât atunci când am ajuns să le încerc, împunsăturile lor mi s-au părut fără vlagă şi fricoase în raport cu temerile mele. (II, 6, 44.)
102 . Când te afli lângă un bolnav înţelept, pe chipurile celor de faţă se potriveşte dacă nu veselia, măcar cumpătarea. (III, 9, 81.)

Bogăţie
103 . [Avuţia] e o clădire care […] distruge tot în prăbuşirea ei, dacă o atingi. (I, 14, 70.)
104 . Setea de bogăţii creşte mai mult prin folosirea lor, decât datorită nevoii. (II, 17, 35.)
105 . Vreau să fiu bogat cu propriile mele bogăţii, nu cu bogăţii împrumutate. (II, 16, 11.)

Bucurie
106 . Bucuria profundă cuprinde mai multă sobrietate decât exuberanţă. (II, 20, 73.)
107 . Trebuie prelungită bucuria, iar tristeţea scurtată, pe cât cu putinţă. (III, 9, 81.)

Bună-cuviinţă
108 . [Copilul] să se mulţumească a se îndrepta pe sine însuşi şi să nu pară a reproşa altu ia ceea ce refuză să facă singur. (I, 26, 173.)

Bună-intenţie
109 . Este lucru obişnuit să vezi că bunele intenţii împing [uneori] oamenii la fapte foarte rele.  (II, 19, 67.)

Bună-purtare
110 . Ştiinţa bunei-purtări între oameni, e foarte utilă. Ca şi gingăşia sau frumuseţea, ea mijloceşte cele dintâi întâlniri şi prima treaptă a prieteniei, în consecinţă, ne deschide calea învăţării din pildele altuia, precum şi folosirea lor, ca şi punerea la îndemâna celorlalţi a pildelor noastre, dacă sunt instructive sau pot fi comunicate. (I, 13, 50.)

Bunătate
111 . Încrederea în bunătatea altcuiva nu e câtuşi de puţin o slabă mărturie a propriei bunătăţi. (I, 14, 72.)

112 . Cu atât e mai frumoasă şi mai atrăgătoare bunătatea, cu cât se face mai rar simţită. (III, 9, 71.)

113 . Nu există […] bunătate care să nu bucure omul de omenie. (III, 2, 236.)

114 . Orice altă ştiinţă este dăunătoare celui care nu are ştiinţa bunătăţii. (I, 25, 158.)

Bunăvoinţă
115 . Bunăvoinţa [celuilalt] mă înmoaie, teama [lui] mă face să mă încordez. (III, 9, 38.)

Bun-simţ
116 . Ni se par ale noastre ideile născute din bunul-simţ al altuia. (II, 17, 53.)

117 . [Auzind idei zămislite de bunul-simţ] ni se pare că şi noi le-am fi avut, dacă ne aruncam privirea într-acolo. (II, 17, 53.)

Bunuri
118 . Nu există bun fără trudă (III, 3, 264.)

Cale
119 . Nu există cale fără capăt. (I, 20, 104.)

120 . Nu găsesc că este mare lucru să te mulţumeşti cu o situaţie de mijloc şi să fugi de măriri. (III, 7, 2.)

121 . Trebuie să ţii calea de mijloc între ura faţă de durerea şi iubirea plăcerii. (III, 10, 111.)

Calitate
122 . Fiecare [lucru] raportează calităţile tuturor celorlalte lucruri, la propriile sale calităţi. (II; 12, 255.)

Capacitate
123 . Mă îndoiesc în aceeaşi măsură de capacitatea mea, ca de a oricui. (II, 17, 22.)

124 . Dacă ai fost o dată în stare, nu se poate să nu mai fii în stare, dacă nu cumva intervine slăbiciunea. (I, 21, 102.)

Capriciu
125 . Capriciile noastre, dacă sunt agreabile, nu sunt chiar atât de inutile. (III, 9, 105.)

Carte
126 . Prefer în general, cărţile care folosesc ştiinţele, nu pe acelea care le născocesc. (II, 10, 97.)

127 . Nu caut în cărţi decât plăcerea unei distracţii cinstite. (II, 10, 91.)

128 . [În contactul cu cărţile] sufletul se antrenează, dar trupul […] rămâne fără activitate, lâncezeşte, se întristează. (III, 3, 165.)

129 . Ca să scap de un gând sâcâitor, cel mai bun lucru e să recurg la cărţi; ele mă atrag cu uşurinţă şi îmi alungă gândurile. (III, 3, 262.

130 . Cărţile au multe însuşiri pentru cei care ştiu să le aleagă. (III, 3, 264.)

131 . [Contactul cu cărţile] îmi alină bătrâneţea şi singurătatea. (III, 3, 262.)

132 . [Contactul cu cărţile] mă dezleagă în orice clipă de tovărăşiile care mă supără. (III, 3, 262.)

133 . [Cărţile] mă întâmpină întotdeauna cu acelaşi chip. (III, 3, 262.)

134 . Mă bucur [de cărţi] ca avarii de comorile lor. (III, 3, 263.)

135 . Nici la vreme de pace, nici în timp de război, nu călătoresc fără cărţi. (III, 3, 263.)

136 . [Cartea] este cea mai bună provizie pentru călătoria aceasta omenească şi îi plâng din tot sufletul pe oamenii inteligenţi care nu sunt de acord cu asta. (III, 3, 263.)

137 . Trebuie să răsfoieşti tot felul de autori, atât de vechi cât şi noi, şi străini şi francezi, ca să vezi despre ce tratează şi cât de diferit. (II, 10, 102.)

Cauză
138 . În privinţa lucrurilor din natură, efectele nu dezvăluie decât jumătate din cauzele lor. (II, 12, 254.)

Cazne
139 . Nu-mi rănesc atâta sufletul sălbaticii care frig şi mănâncă trupurile morţilor, cât cei care îi chinuiesc  şi îi persecută cât sunt vii. (II, 11, 121.9
140 . În aceeaşi măsură ascunde adevărul cel care poate suporta [caznele], cât şi cel ce nu le poate suporta. (II, 5, 40.)
141 . Când judecătorul supune pe cineva la cazne pentru a-l determina să recunoască vreo faptă, ca să nu se poată spune că-l condamnă pe nedrept, îl face să moară şi nevinovat şi torturat. (II, 5, 41.)
142 . Caznele cele mai cumplite la vedere, nu sunt întotdeauna cel mai greu de suferit. (II, 27, 103.)
143 . Născocirea caznelor este primejdioasă şi s-ar zice că ele constituie mai curând o încercare a răbdării, decât cercetarea adevărului. (II, 5, 40.)

Călătorie
144 . Plăcerea de a călători vădeşte nelinişte şi lipsă de hotărâre. (III, 9, 93.)
145 . Nu vreau ca plăcerea călătoriei să-mi strice plăcerea retragerii în mine. Dimpotrivă, socotesc că ele trebuie să se hrănescă una pe cealaltă şi să se ajute între ele. (III, 9, 41.)
146 . Priveliştea locurilor pe unde ştim că au păşit şi trăit persoane a căror amintire e cinstită, ne emoţionează nespus mai mult decât ascultarea povestirii faptelor lor sau lectura scrierilor lor. (III, 9, 104.)
147 . Nu cunosc şcoală mai bună [decât călătoria]. (III, 9, 73.)
148 . Dacă nu […] îţi eliberezi […] sufletul de povara care îl apasă, schimbarea [locului de vieţuire] îl va zdruncina mai tare. (I, 39, 282.)

Călăuză
149 . Dacă aş lua o călăuză, s-ar putea să dau greş urmând-o. (I, 21, 116.)

Căpătuială
150 . Cine gândeşte la ce i-a rămas de luat, nu mai cugetă la ce a apucat să ia. (III, 6, 358.)

Căsătorie
151 . Dacă te căsătoreşti cu scopul de a urî şi dispreţui, eşti nedrept şi pricinuieşti rău celuilalt. (III, 5, 292.)
152 . N-am văzut căsătorii care să dea greş şi să se strice mai repede decât cele contractate datorită frumuseţii şi dorinţelor amoroase. (III, 5, 289.)
153 .  [Căsătoria] e viaţă în blândă tovărăşie, plină de statornicie, de încredere şi de un număr nesfârşit de îndatoriri şi de servicii mutuale. (III, 5, 291.)
154 . Dacă te conduci după principii bune, [căsătoria…] constituie lucrul cel mai frumos al societăţii noastre. (III, 5, 291.)
155 . Orice s-ar spune, nu te căsătoreşti pentru tine, te căsătoreşti la fel de bine, dacă nu mai mult, pentru posteritate, pentru familie. (III, 5, 289.)
156 . Deşi unele fapte ale noastre încalcă demnitatea [căsătoriei], nu ne putem lipsi de ea. (III, 5, 291.)

Căsnicie
157 . Cei înţelepţi păstrează în taină atât cele rele, cât şi cele bune ale căsniciei. (III, 5, 315.)
158 . Cine este bun de ceva, va fi cu uşurinţă vrednic şi [… de căsnicie]. (III, 9, 40.)
159 . Multe însuşiri trebuie să se întâlnească la un loc ca să clădeşti [o căsnicie]. (III; 5, 292.)
160 . Între [soţii] şi noi este natural să  fie şi haz şi necaz; până şi în cea mai deplină înţelegere, tot mai există viscoliri şi furtuni. (III, 5, 294.)

Căutare
161 . Oricine caută ceva, ajunge la punctul când spune fie că a găsit, fie că nu se poate găsi, fie că mai caută încă. (II, 12, 215.)
162 . Ştiu bine ce anume mă face să fug, dar nu ce caut. (III, 9, 71.)

Cercetare
163 . Te rătăceşti tot cercetând atâţia oameni inteligenţi şi atâtea puncte de vedere deosebite. (II, 20, 75.)

Ceremonial
164 . Dacă e vreunul care e ofensat [că am îndepărtat din casa mea orice ceremonial], ce pot face? Mai bine să-l mânii o dată, decât să mă supăr zilnic pe mine însumi. (I, 13, 50.)
165 . La ce bun să fugi de servituţile curţii, dacă aduci [ceremonialul] cu tine în propriul bârlog? (I, 13, 50.)

Cerinţă
166 . Nu se poate să ni se ceară mai multe decât ne stă în puteri şi ne e la îndemână. (I, 7, 31.)

Cerşit
167 . Prefer să nu trăiesc, decât să trăiesc din cerşit. (III, 5, 346.)

Certitudine
168 . Convingerea certitudinii constituie o anume mărturie a nebuniei şi a incertitudinii extreme. (II, 12, 266.)

Cer
169 . Nu ne aflăm mai aproape de cer pe muntele Senis decât în fundul mării. (II, 12, 254.)

Cheltuială
170 . Cheltuiesc pe măsura venitului meu. (I, 14, 71.)

Chip
171 . Slabă garanţie mai este şi chipul. (III; 12, 180.)
172 . Fiece lucru are mai multe feţe. (I, 38, 279.)

Cinste
173 . Cine nu-i cinstit faţă de adevăr, nu e nici faţă de minciună. (II, 17, 41.)
174 . O inimă generoasă şi nobilă nu se cuvine să-şi tăgăduiască spusele. (II, 17, 40.)
175 . Mi-am poruncit să îndrăznesc să spun tot ce îndrăznesc să fac. (III, 5, 283.)
176 . Orice om cinstit preferă să-şi piardă mai curând onoarea, decât conştiinţa. (II, 16, 18.)
177 . Ţin să mi se cunoască mersul firesc şi obişnuit, oricât de alandala ar fi. (II, 10, 90.)
178 . Cinstea este statornică şi permanentă, dăruind aceluia care o practică o răsplată constantă; utilul se pierde şi cu uşurinţă alunecă printre degete, şi amintirea lui nu este nici atât de vie, nici atât de dulce. (II, 8, 61.)

Cinstire
179 . Cinstirea e un privilegiu care îşi trage esenţa din raritatea sa şi din virtute însăşi. (II, 7, 56.)

Cititor
180 . Un cititor priceput descoperă deseori în scrierile altcuiva alte perfecţiuni decât acelea intenţionate de autor şi de care el nici nu şi-a dat seama şi găseşte sensuri mai bogate. (I, 24, 141.)

Cârmaci
181 . Niciun cârmaci nu conduce corabia pe uscat. (II, 21, 77.)

Clasici
182 . Pentru unii [lectura clasicilor] reprezintă o simplă analiză gramaticală; pentru alţii, anatomia filosofiei. (I, 26, 176.)

Comoditate
183 . Când trupul şi spiritul sunt bolnave, la ce bun comodităţile exterioare? (I, 42, 309.)
184 . Trebuie să te slujeşti de comodităţile întâmplătoare, atâta vreme cât sunt agreabile, dar fără să-ţi faci din ele sprijinul principal; căci nici nu sunt. (I, 39, 286-287.)

Competiţie
185 . Nimic mai plăcut în relaţiile dintre oameni, decât întrecerea unora cu alţii. (III, 7, 4.)

Comportare
186 . Nefiind iscusit, mă las mânat de fire. (II, 17, 42.)
187 . Sarcina principală şi cea mai legitimă pe care o avem fiecare, este propria noastră comportare. (III, 10, 116.)

Concepţie
188 . Celui care nu are întregul concept în minte, îi este cu neputinţă să îmbine părţile. (II, 1, 8.)

Concizie
189 . E păcat că oamenilor înţelepţi le place atât de mult concizia; fără îndoială că reputaţia lor creşte, dar noi nu creştem tot pe atâta [prin ei]. (I, 26, 176.)

Condamnare
190 . Câte condamnări n-am văzut mai condamnabile decât faptele incriminate. (III, 13, 196.)

Condiţie umană
191 . Se cuvine să ne acceptăm cu blândeţe legile condiţiei [umane]. (III, 13, 219.)

Confesiune
192 . Nu despre faptele mele scriu, ci despre mine, despre esenţa mea. (II, 6, 53.)

Conservare
193 . Dacă ceea ce ne cere natura […] pentru conservarea fiinţei noastre este prea puţin […], să ne dispensăm de ce-ar fi în plus. (III, 10, 119.)

Conştiinţă
194 . Conştiinţa mea nu falsifică o iotă [din ceea ce am citit, auzit, făptuit sau spus]. (I, 21, 116.)
195 . Conştiinţa noastră trebuie să se corecteze singură prin întărirea raţiunii şi nu prin slăbirea forţelor noastre. (III, 2, 249.)
196 . După cum [conştiinţa] ne umple de teamă, la fel ne umple de încredere în noi înşine şi în alţii. (II, 5, 39.)
197 .  [Conştiinţa]  ne face să ne trădăm, să ne acuzăm, să ne luptăm cu noi înşine şi, în lipsa martorilor străini, ne ia tot pe noi martori împotriva noastră. (II, 5, 38.)

Continuitate
198 . Nu ostenesc sondând şi tot cercetând cele ce nu pot descoperi prin puterea mea; şi tot pipăind şi frământând aluatul acesta nou, mişcându-l şi încălzindu-l, uşurez calea celui care mă urmează. (II, 12, 293.)
199 . Acolo unde unul a greşit, altul a ajuns, iar ceea ce  a fost necunoscut într-un secol, a lămurit veacul următor. (II; 12, 293.)
200 . Sunt mulţumit când văd că a mai trecut altul pe unde trec. (II, 17, 50.)

Contrafacere
201 . Înseamnă să faci de-a binelea pe prostul dacă faci pe deşteptul între cei care nu sunt. (III, 3, 255.)

Contrazicere
202 . Oricărei contraziceri, […] în loc să-i întindem braţele, îi arătăm ghearele. (III, 8, 10.)
203 . Când sunt contrazis, mi se trezeşte atenţia şi nu mânia. (III, 8, 10-11.)

Conversaţie
204 . Întotdeauna caut să-i îndrum pe cei cu care discut către lucrurile pe care ei le ştiu cel mai bine. (I, 17, 77.)
205 . Nu întotdeauna trebuie să spui tot, căci aceasta ar fi o prostie. (II, 17, 40.)
206 . Cele ce spui trebuie să fie după cum gândeşti, altfel, săvârşeşti o răutate. (II, 17, 40.)
207 . Ce am de spus, o spun cu toată tăria. (II, 17, 26.)
208 . Indiferent despre ce e vorba, spun în chip conştient lucrurile cele mai îndrăzneţe pe care le ştiu. (II, 17, 27.)
209 . Atitudinea, chipul, glasul, veşmântul, felul cum stăm, pot da oarecare preţ lucrurilor care prin ele însele, nu au niciunul, cum ar fi trăncănitul. (II, 17, 28.)
210 . Exerciţiul cel mai fructuos şi mai natural pentru spirit e […] conversaţia. (III, 8, 8.)
211 . Îmi place să combat şi să discut, dar numai cu puţini oameni şi să o fac pentru mine. (III, 8, 9.)
212 . Tăcerea şi modestia sunt calităţi foarte comode pentru conversaţie. (I, 26, 173.)

Copil
213 . Cel mai adesea suntem emoţionaţi de bătăile din picioare, de jocurile şi de gingăşiile puerile ale copiilor noştri, decât suntem ulterior de faptele lor, […] ca şi când i-am iubi pentru plăcerea pe care ne-o procură şi nu pentru ei înşişi. (II, 8, 62.)
214 . Calităţile copiilor noştri […] le aparţin cu mult mai mult lor, decât nouă. (II, 8, 79.)
215 . Dragostea adevărată se cuvine să se nască şi să crească pe măsură ce ne cunoaştem mai bine copiii. (II, 8, 62.)

Copilărie
216 . Dacă [copilăria] piere din sângele şi venele mele, cel puţin n-am ajuns să îi smulg chipul din memorie. (III, 5, 279.)

Corectare
217 . [Oamenii] n-au curajul să corecteze [pe alţii], pentru că n-au curajul de a accepta să fie corectaţi. (III, 8, 11.)

Corectitudine
218 . Nu-mi permit să amân îndeplinirea angajamentelor luate faţă de un prieten. (I, 9, 35.)

Corupere
219 . Întâiul semn al coruperii moravurilor, este alungarea adevărului. (II, 18, 64.)
220 . Corupem lucrurile care de la sine sunt frumoase şi bune, prin modul cum ne comportăm cu ele. (I, 30, 234.)

Creaţie
221 . Ceea ce generăm cu sufletul, zămislirile spiritului şi priceperii noastre, sunt produse de către o parte mai nobilă decât cea trupească şi ne aparţin mai mult; suntem deodată şi tată şi mamă ale acestora. Ele ne costă mult mai mult şi ne aduc mai multă cinste, dacă au ceva bun în ele. (II, 8, 79.)

Credinţă
222 . Unii fac lumea să creadă că ar crede ceea ce nu cred; ceilalţi, în număr mai mare, îşi impun chiar şi lor înşile să creadă aceasta. (II, 12, 134.)
223 . Fiecare se simte bine sau rău, după cum crede. (I, 14, 72.)
224 . Credinţa e ca o modelare a sufletului; şi cu cât acesta este mai moale şi opune mai puţină rezistenţă, cu atât e mai lesne să laşi o urmă în el. (I, 27, 203.)

Critică
225 . O lucrare bună nu-şi pierde însuşirile chiar dacă-i adresată împotriva mea. (III, 10, 123.)

Cruzime
226 . Tot ce depăşeşte moartea pur şi simplu, mi se pare adevărată cruzime. (II, 27, 103.)
227 . Atât din fire, cât şi din judecată, urăsc cu cruzime cruzimea. (II, 11, 119.)
228 . Firile sângeroase faţă de animale, manifestă o înclinare naturală spre cruzime. (II, 11, 124.)
229 . Asprimea şi causticitatea curajului ticălos şi inuman, sunt de obicei însoţite de o moliciune feminină. (II, 27, 93.)

Cuminţenie
230 . Nu nebuniile noastre mă fac să râd, ci cuminţeniile. (III, 3, 257.)

Cumpătare
231 . Cumpătarea se cuvine iubită pentru ea însăşi. (III, 2, 249.)
232 . Virtutea cumpătării [e] mai rară decât cea a răbdării. (II, 17, 35.)

Cunoaştere
233 . Cine se cunoaşte, […] se iubeşte şi se cultivă, mai înainte de toate. (I, 3, 15.)
234 . Dacă omul nu se cunoaşte pe sine, cum să-şi cunoască funcţiile şi puterile? (II, 12, 294.)
235 . Întreaga noastră cunoaştere păşeşte pe calea [simţurilor] şi prin mijlocirea lor. (II, 12, 333.)
236 . Cine ne-ar mai ţine-n frâu, dacă n-am avea măcar un grăunte de cunoaştere? (II; 12, 184.)
237 . Să cunoşti măsura puterii tale, să cunoşti şi să judeci dificultatea lucrurilor, constituie o cunoaştere de seamă şi cea mai importantă. (II, 12, 216.)
238 . Prin cunoaştere, mai degrabă ajungi să simţi relele, decât să le uşurezi. (II, 12, 199.)
239 . Se presupune că acea cunoaştere a lucrurilor din apropierea noastră, este la fel de îndepărtată ca şi cea a stelelor. (II, 12, 263.)
240 . Din orice faptă merită să înveţi. (I, 50, 352.)
241 . Mi-ar plăcea să fiu mai puţin lăudat, în schimb – temeinic cunoscut. (III, 5, 286.)
242 .  [În aceată goană a cunoaşterii] e întotdeauna loc pentru al doilea. (III; 13, 192.)
243 . Nu există dorinţă mai naturală, decât cea a cunoaşterii. (III; 13, 187.)
244 . Nu vreau ca, din teama de a da greş […], omul să nu se cunoască aşa cum trebuie, nici să gândească a fi mai puţin decât este. (II, 17, 18.)
245 . Dacă […] timpul pe care-l dedicăm străduinţei de a cerceta pe alţii precum şi multe lucruri lăturalnice, l-am folosi ca să ne cunoaştem mai temeinic pe noi înşine, ne-am da seama cu uşurinţă că întreaga noastră alcătuire e făcută din bucăţi slabe şi şubrede. (I, 53, 360.)
246 . Cel dintâi lucru de învăţat este să afli cine eşti şi ce anume îţi este specific. (I, 3, 12.)
247 . Cine se cunoaşte, nu mai ia cele străine drept ale sale. (I, 3, 15.)
248 . Cine se cunoaşte […] alungă de la sine preocupările zadarnice, gândurile şi planurile fără rost. (I, 3, 15.)
249 . Dacă studiez, nu caut prin aceasta decât ştiinţa prin care învăţ să mă cunosc pe mine însumi, să trăiesc frumos şi să mor frumos. (II, 10, 91.)

Curaj
250 . Trebuie să fii curajos pentru tine însuţi, să-ţi stăpâneşti temeinic curajul şi să te asiguri împotriva atacurilor soartei. (II, 16, 8.)
251 . Fac pe curajosul din slăbiciune. (II, 17, 42.)
252 . Tot un curaj pe uliţă, ca şi-n război. (II, 1, 7.)
253 . Îmi ascut curajul în vederea răbdării şi îl slăbesc în privinţa dorinţei. (III, 7, 2.)
254 . Nu poţi trage dintr-o singură faptă îndrăzneaţă concluzia că un bărbat ar fi curajos: acela care e cu adevărat curajos, e întotdeauna şi în toate prilejurile. (II, 1, 7.)
255 . Curajul nu răsare numai la război. (I, 24, 143.)
256 . Prin toate pericolele prin care am trecut, am păşit cu ochii deschişi. (III, 6, 351.)

Curiozitate
257 . Curiozitatea şi nerăbdarea ne zoresc pasul. (II, 3, 23.)
258 . Curiozitatea e un rău natural şi originar în om. (II, 12, 210.)

Cuvânt
259 . Aş prefera de mii de ori să sparg zidurile unei temniţe şi să încalc legile, decât cuvântul dat. (III, 9, 64.)
260 . Cuvântul aparţine pe jumătate celui ce-l rosteşte, pe jumătate celui ce-l ascultă. (III, 13, 218.)
261 . Deoarece inteligenţa noastră nu poate păşi decât pe calea cuvântului, acela care îl falsifică, trădează societatea publică. (II, 18, 66.)
262 . [Cuvântul] este unica unealtă prin care se comunică voinţa şi gândurile noastre, e tălmaciul sufletului nostru. (II, 18, 66.)
263 . Dacă ne-ar lipsi [cuvântul] nu am mai fi legaţi prin nimic, nu ne-am mai cunoaşte. (II, 18, 66.)
264 . Rostul cuvintelor este să ne slujească şi să se ţină după noi. (I, 26, 195.)
265 . Nu suntem oameni decât prin cuvântul nostru şi nimic altceva nu ne leagă între noi. (I, 9, 37.)

Datorie
266 . Orice răgaz, fie şi de un ceas, mi se pare scurt, pentru cele ce am săvârşit înainte de a muri. (I, 20, 95.)
267 . Nu fiecare îşi cunoaşte adevărata îndatorire, de aceea ea trebuie precizată. (II; 12, 195.)
268 . Cel care face un bine cuiva dovedeşte mai multă iubire decât cel căruia i se face binele. (II; 8, 61.)

Dărnicie
269 . Cu cât principele [îşi goleşte visteria] dăruind, cu atât mai puţini prieteni îi rămân. (III, 6, 358.)
270 . Supuşii unui principe prea darnic, solicită prea mult. (III, 6, 358.)
271 . Costă mai mult să dai decât să iei. (II, 8, 61.)

Dăruire
272 . M-am putut amesteca în treburile publice fără să mă depărtez de mine nici cu un fir de păr. (III, 10, 117.)
273 . M-am putut dărui altuia fără să mă risipesc mie însumi. (III, 10, 117.)
274 . Cine nu trăieşte deloc pentru altul, nu trăieşte câtuşi de puţin pentru sine. (III; 10, 116.)
275 . Altuia să te dai cu împrumut numai, iar de dăruit, să nu te dărui decât ţie. (III, 10, 111.)
276 . Cui nu-i vrei să-i dăruieşti măcar un ceas, nu vrei să-i dai nimic. (III, 9, 103.)

Defect
277 . E firesc să te aperi cel mai tare de defectele care te pătează cel mai mult. (II, 18, 65.)

Demagogie
278 . Cei care au trup firav, îl îndoapă cu câlţi, cei cu minte puţintică, o umflă cu vorbe. (I, 26, 177.)

Demascare
279 . Fiece părticică dintr-un om, fiece preocupare a sa, îl dau de gol. (I, 50, 353.)

Deosebire
280 . Cred că pot exista o mie de moduri de viaţă deosebite şi […] mai curând bag de seamă deosebirea dintre [oameni] decât asemănarea. (I, 37, 271.)

Dependenţă
281 . E tare vrednic de milă şi tare nesigur să depinzi de altul. (III; 9, 67.)

Deplângere
282 . Cine te face să-l plângi fără pricină e un om pe care nu merită să-l plângi când va avea pricină. (III; 9, 81.)

Desăvârşire
283 . Cu adevărat minunat trebuie să fi fost bărbatul la care nici nevasta, nici valetul n-au văzut decât lucruri vrednice de laudă. (III, 2, 239.)
284 . Admir chiar şi aspectele comune în cazul lucrurilor care sunt măcar în parte măreţe şi desăvârşite. (III; 9, 105.)

Desfătare
285 . Măsura desfătării depinde de cât suflet punem în ea. (III, 13, 250.)
286 . Lipsa de măsură e ciumă pentru desfătare, iar cumpătarea nu îi este bici, ci condiment. (III, 13, 249.)
287 . Niciuna dintre desfătările, plăcerile şi bunurile ce le avem, nu e scutită de vreo împletire cu răul şi neajunsul. (II, 20, 73.)
288 . Înţelepciunea umană se poartă stupid când face pe iscusita, străduindu-se să împuţineze numărul şi dulceaţa desfătărilor ce ne aparţin. (I, 30, 238.)

Devoţiune
289 . Nu există însuşire atât de uşor de mimat, ca devoţiunea. (III; 2, 244.)

Dezbatere
290 . Nu are rost să se dezbată nimic dacă e să fie pus la îndoială. (II, 12, 265.)

Dezechilibru
291 . Trupul fuge de dezechilibru şi se teme de el. (III, 5, 278.)

Dezvăluire
292 . Doresc cu orice preţ să-i fac pe ceilalţi să mă cunoască, numai să mă cunoască într-adevăr. (III, 5, 285.)

Dialectică
293 . Când vine bătrâneţea, [se] trece şi se stinge floarea vârstei, iar tinereţea se isprăveşte odată cu floarea vârstei omului matur, copilăria cu tinereţea, iar pruncia moare întru copilărie, iar ziua de ieri în cea de azi, iar astăzi va muri în ziua de mâine; nimic nu rămâne, nici nu e mereu acelaşi. (II, 12, 352.)

Dictatură
294 . Păduchii sunt suficienţi ca să doboare dictatura lui Sylla. (II, 12, 159.)

Dificultate
295 . Dificultatea dă preţ lucrurilor. (II, 15, 365.)

Disciplină
296 . Dacă nu oferim spiritului anumite subiecte prin care să-l ţinem în frâu, şi să-l strunim, el se dispersează pe câmpia fără margini a închipuirilor. (I, 8, 32.)

Discreţie
297 . Laud viaţa care lunecă pe nesimţite, fără strălucire, fără larmă. (III, 10, 134.)
298 . Dacă [oamenii] n-aud zgomot, li se pare că dormi. (III, 10, 134.)

Discuţie
299 . Cine discută bravând şi poruncind, arată cât îi e de slabă raţiunea. (III; 11, 147.)
300 . Dacă nu mă obligă datoria, nu mă amestec în discuţiile la care nu pot participa fără interes sau emoţie. (III, 10, 126.)
301 . Mă simt mult mai mândru de izbânda pe care o dobândesc împotriva mea însumi când, în toiul luptei, mă plec sub forţa raţiunii adversarului meu, decât de izbânda dobândită împotriva lui şi datorată slăbiciunii sale. (III, 8, 12.)

Dispreţ de sine
302 . E împotriva firii noastre să ne dispreţuim şi să ne îndoim de noi înşine. (II, 3, 24.)
303 . Cea mai sălbatică dintre bolile noastre, e să-ţi urăşti şi să-ţi dispreţuieşti fiinţa. (III, 13, 248.)

Distragere
304 . Puţine lucruri ne distrag şi ne răpesc, căci puţine lucruri ne ţin pe loc. (III, 4, 273.)

Diversitate
305 . E cu neputinţă să întâlneşti două opinii identice, nu numai la mai mulţi oameni, dar chiar şi la acelaşi om, dar la ceasuri diferite. (III, 13, 191.)

Doctor
306 . Doctorul trebuie să-şi întâmpine pacientul în chip plăcut, vesel şi agreabil. (III, 4, 265.)
307 . Niciodată vreun doctor urât şi morocănos n-a făcut treabă bună. (III, 4, 266.)

Dojană
308 . Să dojenesc pe altul pentru propriile mele greşeli, nu mi se pare mai nepotrivit decât să mă dojenesc pe mine pentru greşelile altuia, cum o fac deseori. (I, 26, 165.)

Dorinţă
309 . Necazul cel mai mare […] e că dorinţele noastre  reînvie necontenit. (II, 28, 105.)
310 . Dorinţa creşte odată cu nevoia. (II, 15, 363.)
311 . Dorinţele noastre trebuie să se mărginească şi să fie circumscrise de limita îngustă a înlesnirilor celor mai imediate. (III, 10, 121.)
312 . Dorinţa şi satisfacerea ei ne fac să suferim la fel. (II, 15, 366.)
313 . Trebuie să ne îndrumăm dorinţele şi să le aţintim asupra lucrurilor celor mai la îndemână şi mai apropiate. (III, 3, 253.)
314 . În general, ceea ce doresc, doresc fără ardoare şi în mică măsură. (III, 10, 113.)
315 . În majoritatea lor, dorinţele noastre intime, se nasc şi se hrănesc pe spinarea altora. (I, 22, 117.)

Dragoste
316 . Ca să se răcească sentimentul, nu trebuie decât să vezi cu ochii deschişi pe cel ce iubeşti. (II, 12, 190.)
317 . Puterile şi valoarea zeului [Amor] sunt mai vii şi mai însufleţite în zugrăveala poeziei decât în propria lor esenţă. (III, 5, 288.)
318 . Cine va răpi muzelor închipuirea amoroasă, le va fura cea mai frumoasă convorbire şi cea mai nobilă materie a lucrării lor. (III, 5, 187.)
319 . Chiar şi dacă m-aş putea face temut şi tot mi-ar plăcea mai mult să mă fac iubit. (II, 8, 71.)
320 . Vrem să tot alegem, deşi merităm tot mai puţin să fim acceptaţi. (III, 5, 345.)
321 . Mi-a plăcut să mă amestec [în acest târg al dragostei], dar n-am uitat de mine. (III, 5, 342.)
322 . Chair şi [animalele] cărora bătrâneţea le refuză puterea fizică, se mai înfioară, nechează şi tresar din pricina dragostei. (III, 3, 261.)
323 . Apreciez gradarea şi amânarea în dăruirea favorurilor. (III; 5, 334.)
324 . Trebuie să ţii seama […] pe ce treaptă şi la ce preţ te apreciază [tovărăşa ta]. (III, 5, 332.)
325 . Dragostea e o zbuciumare trează, vie şi veselă. (III, 5, 342.)
326 . [Zbuciumul dragostei] nu dăunează decât nebunilor. (III, 5, 342.)
327 . În târgul acesta [al dragostei], nu m-am lăsat antrenat cu totul. (III, 5, 341.)
328 . [Dragostea] nu-i numai o patimă trupească. (III, 5, 336.)
329 . Dacă m-ar întreba careva care a e cea dintâi etapă în dragoste, aş răspunde că e să ştii să alegi momentul potrivit; la fel, a doua şi a treia. (III, 5, 310.)
330 . Anotimpul propriu şi natural pentru dragoste mi se pare cel învecinat copilăriei […]. La vârsta adultului, mi se pare total nepotrivită, la fel şi la bătrâneţe. (III, 5, 347-348.)
331 . Cu cât lăsăm [dragostea] să ne stăpânească mai puţin viaţa, cu atât mai mult preţuim. (III, 5, 348.)
332 . [Dragostea], de îndată ce adoptă termenii prieteniei […], îşi pierde respiraţia şi lâncezeşte. (I, 28, 212 .)
333 . Patima dragostei împrumută frumuseţi şi graţii obiectului îndrăgit şi face ca cei ce o trăiesc, datorită unei judecăţi tulburate şi strâmbate, să socotească ceea ce iubesc altfel şi mai perfect decât este cu adevărat. (II, 17, 18.)
334 . [Să iubeşti un trup] nu este o dovadă suficientă de dragoste. (III, 5, 331.)
335 . Nu există dragoste fără săgeţi şi fără flăcări. (III, 5, 294.)

Dragoste de sine
336 . Nu tind să [stăpânesc nici vreun imperiu, nici vreun regat, nici măreţia stărilor de sus], căci mă iubesc prea mult. (III; 7, 2.)

Drăgăleşenie
337 . Există o anumită drăgălăşenie şi delicateţe care ne unge pe suflet şi ne alintă şi în crugul melancoliei. (II, 20, 74.)

Dragătorie
338 . Nu ridici pe cineva spre profitul său, ci spre profitul celor de sub el. (III; 6, 356.)

Dreptate
339 . E drept să dai fiecăruia ce îi revine de drept. (II, 12, 172.)
340 . Dacă sufletul [judecătorului] este pângărit şi aprins de mânie, e neîndoielnic că judecata sa va fi influenţată de aceasta. (II, 12, 299.)

Drum
341 . Nu pornesc [la drum lung] nici ca să mă întorc, nici ca să ajung la capăt. (III; 9, 79.)
342 . Dacă n-aş urma drumul drept pentru că este drept, l-aş urma pentru că am aflat din experienţă că, la urma urmelor, este îndeobşte cel mai fericit şi cel mai folositor. (II, 16, 10.)
343 . Există atâtea căi greşite, încât, ca să fii mai sigur, se cuvine să te strecori prin lume puţin mai uşurel. (III; 10, 113.)
344 . Ţineţi drumul larg. (II; 12, 290.)
345 . Când ai îndoieli asupra drumului cel mai scurt, urmează-l pe cel drept. (I, 24, 142.)

Dulcegărie
346 . Trebuie să ne întărim auzul şi să-l împietrim împotriva dulcegăriei ceremonioase a cuvintelor. (III; 8, 10.)

Durere
347 . Nu cred să nu existe în noi, dacă nu putinţa de a nimici [durerea], cel puţin aceea de a o micşora prin răbdare; putinţa ca, chiar dacă trupul o resimte, să ne menţinem măcar sufletul şi raţiunea în echilibru. (I, 14, 59.)
348 . De fapt, ceea ce îi face îndeosebi pe cei înţelepţi să se teamă în cazul morţii, e durerea, crainicul ei obişniut. (I, 14, 58.)
349 . Dacă durerea este violentă, e scurtă, dacă e îndelungată, este uşoară. (I, 14, 60.)
350 . Durerea se mândreşte văzându-ne tremurând sub greutatea ei. (I, 14, 61.)
351 . [Durerea] se va înmuia mult în faţa celui care i se va opune: trebuie să ne împotrivim şi să luptăm cu ea. (I, 14, 61.)
352 . Vom învinge noi obiceiul general al naturii, vizibil în tot ce-i viu sub cer, de a tremura din cauza durerii? Până şi arborii par să geamă din cauza relelelor ce li se fac. (I, 14, 58.)
353 . Zilnic mă lepăd […] de această dispoziţie copilărească şi inumană care ne face să vrem să ne mâhnim prietenii şi să le stârnim mila cu durerile noastre. (III, 9, 81.)
354 . Chiar şi voluptatea se străduie să fie stârnită prin durere. (II, 15, 365.)

Echilibru
355 . Ce bun serviciu face înţelepciunea, acelora cărora le drămuieşte dorinţele după puteri! (III, 3, 253.)
356 . Animalele sunt […] mult mai echilibrate ca noi. (II, 12, 173.)
357 . E firesc ca nimic să nu cadă acolo unde cade tot. (III, 9, 57.)
358 . Când dansez, dansez; când dorm, dorm. (III; 13, 244.)
359 . Duc aceeaşi viaţă când sunt bolnav, ca atunici când sunt sănătos. (III, 13, 207.)
360 . E foarte înţelept […] ca trupul să nu-şi urmeze poftele în dauna spiritului; dar de ce ar fi înţelept ca spiritul să-şi urmeze pe ale sale în dauna trupului? (III, 5, 345.)
361 . Echilibru e o virtute ursuză şi întunecată. (III; 2, 239.)
362 . Iubesc firile temperate şi care ţin calea de mijloc. (I, 30, 235.)

Economie
363 . De la femeia căsătorită solicit, mai presus decât orice altă virtute, virtutea economiei. (III, 9, 75.)

Educaţie
364 . Înfierez orice silnicie făcută cu prilejul educării unui suflet gingaş pe care îl formezi să fie cinstit şi liber. (II, 8, 65.)
365 . Opinia mea este că totdeauna [copiii] trebuie îndemnaţi către ce e mai bun şi mai util. (I, 26, 167.)
366 . Partea cea mai de seamă şi mai dificilă a ştiinţelor umaniste este aceea în care se tratează despre hrana şi instituţia şcolară a copiilor. (I, 26, 166.)
367 . Atâta au fost [copiii] obişnuiţi să fie înfrânaţi, încât nu se mai manifestă cinstit, tăria şi libertatea lor, fiind amorţite. (I, 26, 169.)
368 . [Elevul], dacă îi stă în putinţă, va alege, dacă nu, va rămâne cu nedumeririle. (I, 26, 170.)
369 . În privinţa [educaţiei], legăturile cu oamenii şi vizitarea ţărilor străine folosesc de minune. (I, 26, 171.)
370 . Câştigul studiului prin care am trecut, e că am devenit mai buni şi mai înţelepţi. (I, 26, 171.)
371 . [Elevul] să preschimbe şi să împreune fragmentele dobândite de la altul, ca să alcătuiască din ele o lucrare a sa, cu alte cuvinte, propria sa judecată. (I, 26, 170.)
372 . [Elevul] trebuie să soarbă starea de spirit [a dascălilor], nu să le înveţe preceptele şi, dacă vrea, să uite chiar şi de unde  a dobândit-o, dar să ştie să o trăiască. (I, 26, 170.)
373 . Să-i treci [elevului] toate [învăţăturile] prin sită şi să nu i le impui prin autoritate, ori să i le dai sub formă de împrumut. (I, 26, 170.)
374 . Nu este raţional să creşti copilul sub pulpana părintească. (I; 26, 172.)
375 . Cine vrea să facă [din copil] om vrednic, neîndoielnic că nu trebuie să-l cruţe cât e mic. (I, 26, 172.)
376 . E nevoie de mai multă judecată ca să educi pe altul decât ca să fii educat. (II, 12, 163.)
377 . Specialiştii ştiu să se slujească chiar de calul îndărătnic şi impulsiv. (II, 17, 35.)
378 . Nimic nu este mai bun decât să aprinzi pofta şi iubirea de carte;  altfel nu creşti decât măgari încărcaţi cu cărţi. (I, 26, 203.)
379 . A şti şi a nu şti se cuvine să fie ţinta studiului. (I, 26, 179.)
380 . [Tânărul] să dobândească un simţ ascuţit în alegerea şi trierea gândurilor şi să se deprindă a vorbi la obiect, deci, concis. (I, 26, 174.)
381 . Inepţia instituţiei noastre [educative …] a avut drept scop nu să ne facă buni şi înţelepţi, ci savanţi; şi a izbutit. (II, 17, 58.)
382 . [Omul va şti] ce este curajul, cumpătarea şi dreptatea; ce deosebire este între ambiţie şi zgârcenie, robie şi ascultare, dezmăţ şi libertate; după ce semne cunoşti mulţumirea adevărată şi de neclătinat; până la ce punct să te temi de moarte, de durere şi de ruşine, […] care sunt resorturile care ne mişcă şi cu ce mijloace se realizează toate pornirile din noi. (I, 26, 179.)
383 . [Tânărul] să poată face de toate, dar să nu-i placă să facă decât pe cele bune. (I, 26, 189.)
384 . Studiul acesta al oamenilor, înţeleg prin asta mai ales al acelora care nu trăiesc decât prin memoria cărţilor […], dă roade fără preţ. (I, 26, 176.)
385 . Educatorul să nu insiste în a-i vorbi discipolului despre locul unde a murit Marcellus, ci să-i arate  de ce  a fost nevrednic de datoria sa când a murit acolo. (I, 26, 176.)
386 . Să i se stârnească în închipuire [copilului] o curiozitate cinstită de  a cerceta toate cele; să vadă tot ce se va găsi neobişnuit prin preajma sa: o clădire, un puţ, un om, locul unei bătălii străvechi. (I, 26, 175.)
387 . Mi-aş dori mai întâi să-mi cunosc bine propria limbă, apoi pe aceea a vecinilor mei cu care am legături obişnuite. (I, 26, 196.)
388 . Trebuie să îndulceşti hrana prielnică pentru copil, iar cea care-i dăunează, să o amărăşti. (I, 26, 188.)
389 . Obişnuiţi [copilul] cu de toate. (I, 26, 187.)
390 . Înlăturaţi violenţa şi forţa [din educaţie]; […] nimic nu îndobidoceşte o fire bine înzestrată şi nu o zăpăceşte ca aceastea. (I, 26, 187.)
391 . Nu educi un suflet, nu educi un trup, ci un om; şi nu trebuie împărţit în două. (I, 26, 187.)
392 . Copilul este foarte grăbit: nu datorează pedagogiei decât primii cincisprezece sau şaisprezece ani din viaţă; restul îl datorează faptelor. Să folosim timpul acesta scurt pentru învăţăturile de trebuinţă. (I, 26, 184.)
393 . [Tânărului] îi vor fi învăţătură chiar şi prostia sau slăbiciunea altuia. (I, 26, 175.)
394 . Cele dintâi poveţe cu care se cuvine să fie hrănită judecata [copilului] trebuie să fie acelea care pun ordine în moravuri şi în simţuri, care îl vor învăţa să se cunoască şi să ştie să moară şi să trăiască cumsecade. (I, 26, 179.)

Educaţie fizică
395 . Nu-i suficient să-i întăreşti [copilului] sufletul, trebuie să-i întăreşti şi muşchii. (I, 26, 172.)

Egalitate
396 . De n-ar fi mici deosebiri, orice trup n-ar avea decât un umblet şi un chip. (I, 14, 60.)
397 . Oamenii sunt toţi de-o seamă şi toţi sunt înzestraţi cu aceleaşi unelte şi instrumente de înţelegere şi de judecată, exceptând faptul că acestea pot fi cantitativ deosebite. (I, 14, 52.)
398 . Sufletele împăraţilor şi ale pantofarilor sunt turnate în acelaşi tipar. (II, 12, 178.)
399 . Viaţa împărătească ca şi cea de rând, tot o viaţă sunt. (III, 13, 199.)
400 . Un om mărunt e un om  întreg, ca şi cel de seamă. (I, 20, 104.)

Egocentrism
401 . Toţi suntem înghesuiţi şi îndesaţi în noi înşine şi privirea ne este pe măsura lungimii nasului. (I, 26, 177.)

Elocinţă
402 . Elocinţa care ne atrage către sine, dăunează lucrurilor. (I, 26, 196.)

Eu
403 . Nimic din sinea mea nu-mi satisface judecata. (II, 17, 23.)
404 . Dacă vorbesc în multe feluri despre mine, e pentru că mă văd în multe feluri. (II, 1, 6.)

Excentricitate
405 . Admirăm şi acordăm mai mult preţ lucrurilor străine decât celor obişnuite. (II, 12, 166.)

Exces
406 . Excesul apare numai în inima celor care nu se cunosc decât superficial, care nu se cântăresc decât după afacerile lor, care numesc visare şi trândăvie să stai de vorbă cu tine însuţi. (II, 6, 53.)
407 . După cum nu se potriveşte decât marilor poeţi să se folosească de licenţele artei, la fel nu e îngăduit decât marilor suflete ilustre de a se folosi de privilegiul de a sta mai presus de datină. (I, 26, 174.)
408 . Dacă ies pe neaşteptate în plină lumină, mi se tulbură vederile ca şi atunci când orbecăiesc în întuneric. (I, 30, 235.)

Exemplu
409 . Nu voi ţine seama decât de [… bărbaţii desăvârşiţi], de mărturia şi de experienţa lor. (II; 12, 215.)

Exerciţiu
410 . Prin exerciţiu şi prin experienţă te poţi întări împotriva durerilor, a ruşinii, a sărăciei şi a altor întâmplări nenorocite. (II, 6, 42.)
411 . [Copilul] se cuvine deprins cu greutăţile şi asprimile exerciţiilor fizice ca să fie obişnuit cu durerea şi suferinţa scrântirii, a durerilor de burtă, a julirii, ba şi a temniţei şi a torturii. Căci acestea din urmă, care îi privesc, după vremi, pe cei buni ca şi pe cei răi, le poate întâmpina şi el. (I, 26, 173.)

Experienţă
412 . Greu se întâmplă ca judecata şi învăţătura […] să fie atât de tari încât să ne îndemne la faptă, dacă pe lângă ele nu ne deprindem şi nu ne formăm sufletul printr-o experienţă şi o exercitare care să îl aşeze pe calea pe care am ales-o. (II, 6, 42.)

Extravaganţă
413 . Orice purtare ieşită din comun şi deosebită izvorăşte mai curând din nebunie sau dintr-o afectare plină de ambiţie, decât din adevărata raţiune. (I, 23, 130.)

Extreme
414 . Din agitaţiile rare şi vii ale sufletului nostru [se nasc] atât maniile cele mai bune cât şi cele mai nefireşti; faci stânga-mprejur şi treci dintr-o experienţă extremă în cealaltă. (II, 12, 201.)
415 . Avariţia şi dărnicia [se aseamănă] în dorinţa de a atrage şi a dobândi. (I, 54, 364.)
416 . Frigul şi căldura maximă te frig şi te ard. (I, 54, 363.)

Facerea de bine
417 . Ciudăţenia condiţiei noatre stă în aceea că adesea chiar răul ne împinge să facem binele. (II, 1, 6.)

Faimă
418 . Chiar şi printre aceia care au izbutit, fie trei luni, fie trei ani, se află unii despre care, după ce au apus, nu se mai vorbeşte, ca şi când n-ar fi existat vreodată. (II, 16, 15.)

Fală
419 . Pe cel mai înalt tron al lumii, nu stăm decât tot pe şezut. (III, 13, 256.)
420 . Geaba ne căţărăm pe picioroange, că şi pe picioroange tot cu picioarele trebuie să umblăm. (III, 13, 256.)

Faptă
421 . Intenţia ne judecă faptele. (I, 7, 30.)
422 . Prefer să urmăresc faptele şi nu ideea. (II, 12, 309.)
423 . Interdicţia atrage fapta, iar neîncrederea o jigneşte. (II, 15, 369.)
424 . Majoritatea faptelor mele se datorează pildei şi nu alegerii. (III, 5, 292.)
425 . Fapta noastră, doar bucăţele înnădite. (II, 1, 7.)
426 . Mi se pare ciudat să văd câteodată oameni înţelepţi străduindu-se să dea de rost [faptelor omeneşti]. (II, 1, 2.)
427 . Faptele noastre au nevoie de timp. (II, 6, 44.)
428 . Oricine ţinteşte să placă [oamenilor], acela n-a făptuit niciodată nimic. (II, 16, 9.)
429 . Nenumăratele fapte frumoase ajung să se piardă fără să lase mărturie, mai înainte ca vreuna să se împlinească măcar. (II, 16, 7.)
430 . Îmi drămuiesc faptele, mi le conformez cu ceea ce sunt eu însumi şi potrivit stării mele. Mai bine nu pot face. (III, 2, 245.)
431 . Adeseori abţinerea de la o faptă este la fel de generoasă ca şi fapta însăşi. (III, 10, 137.)
432 . Cu plăcere judec faptele altuia; ale mele nu prea sunt de judecat, fiind nule. (II, 18, 62.)
433 . Mai curând să începi cumpănit şi la rece şi să-ţi păstrezi suflul şi elanurile pentru culmea şi încheierea acţiunii. (III; 10, 130.)
434 . Dintr-o mie de fapte pe care obişnuim să le săvârşim, niciuna nu ne priveşte. (I, 39, 285.)
435 . Din mai multe fapte la fel de bune, cea mai de dorit este aceea care solicită mai multă trudă. (I, 14, 59.)

Făgăduială
436 . Cu dragă inimă făgăduiesc ceva mai puţin decât pot sau nădăjduiesc să pot. (III, 10, 138.)

Femeie
437 . Prima scuză ce le stă la îndemână, le slujeşte [femeilor] ca justificare deplină. (II, 8, 73.)
438 . Cea mai aleasă mireasmă a faptelor [femeii] e ca acestea să fie neştiute şi tainice. (I, 55, 366.)
439 . Femeile au o înclinaţie naturală în a-şi contrazice bărbaţii. (II, 8, 72-73.)
440 . Deseori iertăm slăbiciunea spiritului [femeilor] în favoarea frumuseţii lor fizice. (III, 5, 349.)

Fericire
441 . După părerea mea, “trăirea în fericire” şi nu “moartea în fericire”, cum zicea Antisthenes, conferă bucurie omenirii. (III, 2, 248.)

Fiinţă

442 . Întreaga suflare omenească se află necontenit între naştere şi moarte. (II, 12, 350.)
443 . E o perfecţiune absolută să ştii să te bucuri cinstit de fiinţa ta. (III; 13, 256.)
444 . Fiecăruia nimic nu-i este  mai drag şi mai vrednic de cinstire decât propria sa fiinţă. (II, 12, 215.)
445 . E ridicol să-ţi dispreţuieşti viaţa, căci, la urma urmelor, fiinţa ne este singura avere. (II, 3, 24.)

Filosofie
446 . Adoptaţi sfaturile simple ale filosofiei, numai să ştiţi cum să le alegeţi şi cum să le folosiţi. (I, 26, 184.)
447 . Sufletul în care sălăşluieşte filosofia, prin sănătatea sa se cuvine să însănătoşească trupul; e dator să-i modeleze după tiparul său înfăţişarea şi să-l împodobească cu o mândrie plăcută, cu o purtare activă şi vioaie şi cu o atitudine potolită şi deschisă. (I, 28, 182.)
448 . Filosofia ne înfăţişează nu ce e sau ce crede, ci ceea ce făureşte. (II, 12, 261.)
449 . Aria cea mai vastă de neînţelegeri dintre filosofi se datorează contradicţiilor în care se scaldă fiecare. (II, 12, 226.)
450 . Cei mai mulţi dintre filosofi au preferat [stilul] dificil pentru a-şi masca opiniile. (II, 12, 223.)
451. [Filosofia] are atâtea chipuri şi atâta varietate, încât toate visele şi visările îşi au loc într-însa. (II, 12, 273.)
452 . Scopul [filosofiei] este să caute adevărul, ştiinţa şi certitudinea. (II, 12 ,215.)
453 . Prin [filosofie] pătrunzi în cele mai ascunse unghere ale firii noastre. (I, 26, 176.)
454 . Filosofia cuprinde sfaturi atât pentru copiii cei mici, cât şi pentru bătrânii cei sfârşiţi. (I, 26, 184.)
455 . Filosofia mea stă în faptă şi spre folos firesc, dar prea puţin în fantezie. (III, 5, 280.)
456 . Filosofia nu e împotriva desfătărilor naturale […] şi predică moderaţia şi nu fuga. (III, 5, 343.)
457 . Filosofia se străduie să potolească furtunile soartei. (I, 26, 182.)
458 . Scopul filosofiei este virtutea. (I, 26, 183.)
459 . Pentru [filosofie] toate ceasurile vor fi ca unul singur, orice loc va fi pentru ea, loc de învăţătură. (I, 26, 186.)
460 . Filosofia […] se bucură de privilegiul de a se amesteca în toate. (I, 26, 186.)
461.  [Filosofia] dusă la exces ne înrobeşte cinstea firească şi, printr-o subtilitate nepotrivită, ne abate de la calea frumoasă şi netedă pe care ne călăuzeşte natura. (I, 30, 235.)
462 . Nu există faptă cât de intimă şi de tainică ce să se ascundă de […] cunoaşterea [filosofică]. (I, 30, 236.)
463 . Niciodată nu ni se pare că filosofia ar face treabă mai frumoasă ca atunci când ne combate suficienţa şi vanitatea, când îşi recunoaşte, cu bună-credinţă, propria sa nehotărâre, slăbiciunea şi ignoranţa. (II, 17, 22.)
464 . Înţelepţii spun că în ceea ce priveşte ştiinţa, numai filosofia şi în ceea ce priveşte faptele, numai virtutea sunt în general, valabile pentru toate treptele şi toate stările [sociale]. (I, 40, 296.)
465 . Regula [filosofiei] este utilitatea ei şi nu forţa. (I, 26, 183.)
466 . [Filosofia], modelând [plăcerile], ca să fie drepte, le dă siguranţă şi le purifică. (I, 26, 184.)
467 . [Filosofia], modelând [plăcerile], le ţine în suspensie şi cu gustul aprins. (I, 26, 184.)
468 . Neîngăduindu-ne [plăcerile] pe care ni le refuză, [filosofia] ne îndeamnă către cele pe care ni le îngăduie şi ne îndeamnă cu prisosinţă către toate cele voite de natură, până la saţiu, dacă nu până la oboseală, ca o mamă. (I, 26, 184.)
469 . [Filosofia] dacă n-are parte de norocul de rând, e fie pentru că o ocoleşte, fie pentru că se descurcă fără el şi îşi făreşte unul al  ei, nu cărat de ape, nici adus de val. (I, 26, 184.)
470 . [Filosofia] ştie să fie bogată şi puternică şi savantă şi să doarmă în culcuş înmiresmat. (I, 26, 184.)
471 . [Filosofiei] îi place viaţa, îi place frumosul, slava şi sănătatea. Dar rostul ei anume este să ştie să se folosească de aceste bunuri. (I, 26, 184.)
472 . Este o mare greşeală ca [filosofia] să le fie prezentată copiilor ca inaccesibilă. (I, 26, 181.)
473 . Este o mare nenorocire că în veacul nostru, lucrurile au ajuns aici, ca filosofia să fie, până şi pentru oamenii pricepuţi, un nume gol şi năstruşnic, fără nicio utilizare şi niciun preţ. (I, 26, 263.)
474 . Fiece filosof ignoră ce face vecinul său, ba chiar şi ce face el însuşi. (II; 12, 263.)
475 . [Filosofia] ne pune în gardă […] să nu voim să ne trezim foamea prin saţiu, să nu ne îndopăm în loc de a ne umple stomacul. (III, 5, 344.)

Fire
476 . [Firea] nu poate da greş. (I, 14, 60.)

Folos
477 . Dacă omul a fi înţelept, ar preţui cu adevărat fiece lucru după cât e de util şi de folos vieţii sale. (II, 12, 195.)

Formă
478 . Nu suntem decât formă: ne fură forma şi lăsăm substanţa lucrurilor; ne agăţăm de ramuri şi părăsim trunchiul şi trupul. (II, 17, 19.)

Formare
479 . Natura ne-a înzestrat cu un mare dar: acela de a ne întreţine cu noi înşine şi adesea ne cheamă la aceasta, ca să ne înveţe că, parţial, ne datorăm pe noi înşine societăţii, iar în cea mai mare parte, nouă înşine. (II, 18, 64.)
480 . Mă mândresc că voinţa [tatălui meu] continuă să se exercite şi să acţioneze asupra mea. (III, 9, 43.)

Forţă
481 . Ceea ce nu se poate face prin raţiune, prin prudenţă şi prin îndemânare, nu se face niciodată prin forţă. (II, 8, 65.)
482 . Spiritele infinite se prăbuşesc prin propria lor forţă şi supleţe. (II; 12, 201.)
483 . Forţa, violenţa pot câte ceva, dar nu pot întotdeauna. (II, 17, 39.)

For lăuntric
484 . Pentru a mă judeca pe mine însumi, folosesc propriile mele legi şi forul meu lăuntric, şi în faţa acestuia, mă înfăţişez mai curând decât în altă parte. (III, 2, 237.)

Frământare
485 . Ne tulburăm viaţa cu grija morţii şi moartea, cu grija vieţii. (III, 12, 171.)

Frică
486 . [Frica] face câteodată să ne crească aripi la călcâie […], alteori ne pironeşte picioarele şi ni le împiedică. (I, 18, 22.)
487 . [Frica] este mai agasantă şi mai insuportabilă decât moartea. (I, 18, 83.)
488 . Mai tare mă clatină groaza căderii, decât lovitura. (II, 17, 36.)
489 . [Frica] se naşte fie din lipsă de judecată, fie din lipsa curajului. (III, 6, 351.)

Frumuseţe
490 . De bună seamă, nu ştim câtuşi de puţin ce e frumuseţea în natură şi în general, din moment ce frumuseţii omeneşti şi frumuseţii noastre îi dăm atâtea chipuri deosebite. (II; 12, 188.)
491 . Născocim formele [frumuseţii] după gustul nostru. (II, 12, 188.)
492 . Frumuseţea […] constituie primul element care leagă oamenii între ei. (II, 17, 29.)
493 . Nu există om atât de barbar şi de închis în sine, care să ne se simtă atras de dulceaţa [frumuseţii]. (II, 17, 29.)
494 . Întâia deosebire existentă între oameni şi cel dintâi criteriu care a conferit preţuirea unora mai mult decât a altora a fost, de bună seamă, avantajul frumuseţii. (II, 17, 30.)
495 . Bătrâneţea mărturisită e mai puţin bătrână şi mai puţin urâtă […] decât alta fardată şi cu pielea întinsă. (III, 5, 347.)
496 . [Femeile] îşi ascund şi îşi acoperă frumuseţea proprie sub frumuseţi străine. (II,; 3, 256.)

Fugă
497 . Multe naţii foarte războinice se slujesc de fugă, ca strategie militară, pentru a dobândi cel mai mare avantaj şi îşi arată spatele vrăjmaşului într-un chip şi mai primejdios decât dacă şi-ar arăta faţa. (I, 12, 47.)

Funcţie
498 . Eşti pedepsit când te încăpăţânezi să ocupi un loc fără rost. (I, 15, 74.)

Gelozie
499 . Nu ştiu dacă putem suferi din partea [femeilor] ceva mai rău decât gelozia. (III, 5, 316.)

Gândire
500 . Lăsaţi de-o parte forţa şi subtilitatea: în general e suficientă ordinea [în gândire]. (III, 3, 255.)
501 . Dacă ne lăsăm gândirea să croiască şi să coasă cum îi place, nici măcar nu va fi în stare să dorească ce este pe potriva ei. (II, 12, 316.)
502 . Natura a înzestrat [sufletul] cu privilegiul [de a hrăni gândurile] în aşa fel încât nu există nimic pe care să-l putem face atât de îndelung, nici acţiunea căreia să ne dăruim mai obişnuit şi mai uşor [ca gândirea]. (III, 3, 252.)
503 . [Sufletele] cele mai alese îşi fac din [întreţinerea gândurilor] răsplata cea mai mare. (III, 3, 252.)
504 . Nu există preocupare inferioară sau superioară aceleia de a nutri gânduri pe măsura sufletului tău. (III, 3, 252.)
505 . Atâta vreme cât ne mai putem mişca, gândul ne poartă oriunde ne e pe plac. (I; 3, 16.)
506 . Îmi displac gândurile ce nu pot fi spuse cu glas tare. (III, 5, 283.)

Glorie
507 . Cine nu-i om  de omenie decât pentru că acest lucru va fi cunoscut în mod public şi pentru că va fi mai mult stimat după ce se va afla, cine nu voieşte să facă bine decât cu condiţia ca virtutea sa să ajungă la urechile oamenilor, acela nu-i om de la care să te aştepţi la multe. (II, 16, 8.)
508 . Adeseori am văzut [gloria …] luând-o înaintea meritului. (II, 16, 6.)
509 . Toată gloria pe care o pretind de pe urma vieţii mele, este de a mi-o fi trăit în tihnă. (II, 16, 7.)
510 . Drumul cel mai scurt de a  ajunge la glorie, ar fi să facem pentru conştiinţă cele ce facem pentru glorie. (III, 2, 240.)
511 . Nimic nu este mai van şi mai depărtat de raţiune, decât să ne apucăm să căutăm gloria şi cinstirea pentru noi înşine. (II, 16, 1-2.)
512 . Să învăţăm să nu dorim gloria mai mult decât suntem în stare să o dobândim. (III, 10, 137.)

Glossă
513 . Mai multe cărţi despre cărţi decât cu alte teme. Nu facem decât glosse la glosse. (III, 13, 193.)

Greşeală
514 . E preferabil să mi se arate greşeala. [Aceasta mă ajută să mă îndrept]. (III, 8, 11.)
515 . Pe bună dreptate se face mare deosebire între greşelile provenind din slăbiciunea noastră şi cele care izvorăsc din răutatea noastră. (I, 16, 75.)
516 . Chipul cel mai obişnuit de a îmbuna inimile celor pe care i-am jignit, când răzbunarea le stă la îndemână şi depindem de voia lor, este de a-i îndemna la milă şi înţelegere. (I, 1, 5.)
517 . [Greşelile] trebuie condamnate indiferent unde apar şi se cade să nu li se îngăduie niciun fel de păsuire. (I, 26, 165.)
518 . Am săvârşit câteva greşeli grave şi importante în cursul vieţii mele, nu din pricina lipsei unui sfat bun, ci datorită împrejurărilor nefavorabile. (III, 2, 246.)
519 . Ochilor noştri adesea le scapă greşeli, dar boala judecăţii constă în a nu le putea percepe când ţi le dezvăluie altul. (II, 10, 90.)

Griji
520 . Mă mângâi cu uşurinţă gândind la ceea ce se va întâmpla când nu voi mai fi aici; lucrurile prezente îmi dau destul de furcă. (III, 9, 206.)
521 . Ne îngrijim mai mult să se vorbească de noi decât să ne îngrijoreze cum se vorbeşte. (II; 16, 12.)
522 . Adeseori socoteşti a-ţi fi părăsit preocupările, când de fapt, le-ai schimbat doar. (I, 39, 281.)

Gust
523 . Gustul nost ru este nehotărât şi nesigur. (I, 53, 361.)
524 . [Gustul nostru] nu poate reţine nimic, nici să se  bucure cum trebuie de ceva. (I, 53, 361.)

Haină
525 . Există [oameni] pe care veşmintele frumoase plâng. (III, 6, 355.)

Himeră
526 . Luăm toate în braţe, dar nu strângem la piept decât vânt. (I, 31, 241.)

Hotărâre
527 . Din obicei, tot ceea ce fac, fac pe de-antregul şi când păşesc, păşesc definitiv. (III, 2, 243.)

Idee
528 . Ideile mele sunt în conformitate cu obiceiurile mele: mărunte şi modeste. (III, 13, 252-253.)\
529 . Toate cele produse de propria noastră judecată şi iscusinţă, adevărte cât şi neadevărate, sunt prilej de agitaţie şi de dezbatere. (II, 12, 283.)
530 . Cu cât ideile folositoare sunt mai consistente, mai grave şi mai solide, ele sunt mai stingheritoare şi mai apăsătoare. (III, 5, 277.)
531 . Vreau idei care să pătrundă cu forţa acolo unde este îndoiala mai mare. (II, 10, 98.)

Ignoranţă
532 . Chiar şi ce credem că ştim constituie o parte, şi chiar foarte mică, din ignoranţa noastră. (II, 12, 214.)
533 . Ignoranţa care se cunoaşte pe sine însăşi, care se judecă şi care se condamnă, nu mai e o ignoranţă totală. (II, 12, 216.)
534 . Mi-am confirmat şi adeverit ignoranţa printr-un studiu îndelung. (II, 12, 213.)
535 . Ignoranţa îmi creează tot atâtea prilejuri de nădejde, cât şi de temere. (II, 12, 200.)
536 . Ignoranţa, ca să fie ca atare, trebuie să se ignore pe ea însăşi. (II, 12, 216.)
537 . Cine voieşte să se vindece de ignoranţă, trebuie să o mărturisească. (II, 11, 145.)
538 . Recunoaşterea propriei ignoranţe constituie una dintre cele mai frumoase şi temeinice dovezi ale judecăţii, pe care le-am aflat. (II, 10, 90.)

Imaginaţie
539 . Datorită închipuirii, multe lucruri ni se par mai importante decât sunt în realitate. (II, 6, 44.)
540 . E de crezut că principala încredere acordată miracolelor, viziunilor, vrăjilor şi altor asemenea lucruri extraordinare, izvorăşte din tăria închipuirii, acţionând îndeosebi în sufletele cele de rând, care îi opun mai puţină rezistenţă. Credinţa lor  a fost atât de acaparată, încât gândesc a fi văzut ceea ce nu au văzut. (I, 21, 108.)
541 . Câteodată, imaginaţia nu acţionează numai împotriva propriului trup, ci şi a altuia. (I, 21, 114.)
542 . Socotesc că nu există în închipuirea omului fantezie atât de nebunească, […] încât raţiunea noastră să nu o susţină şi să nu îi dea temei. (I, 23, 120.)
543 . Pe câţi nu i-a îmbolnăvit numai puterea închipuirii! (II, 12, 199.)
544 . Păcat că ne îndopăm cu propriile noastre maimuţăreli şi născociri. (II, 12, 252.)
545 . Eforturile imaginaţiei noastre sunt mult mai prejos decât se cuvine. (I, 37, 274.)
546 . Dacă nu mă pot lupta cu [închipuirea], îi scap şi, fugind de ea, mă furişez, o înşel: schimbând locul, preocuparea, tovărăşia, scap în menghina altor distracţii şi gânduri, unde îmi pierde urma şi nu mă poate afla. (III, 4, 272.)
547 . Imaginaţia îmbrăţişează cu mai mult foc şi mai tare, lucrurile după care aleargă singură, decât ceea ce îi stă la îndemână. (III, 9, 76.)
548 . Din moment ce ne-am emancipat de regulile [naturii] ca să dăm frâu liber închipuirilor noastre hoinare, cel puţin să ne ajutăm, îndemnându-le către ce e mai plăcut. (I, 14, 60.)
549 . O închipuire neplăcută mă stăpâneşte; mi se pare mai simplu s-o îmblânzesc, decât s-o schimb; dacă-mi este cu putinţă, îi substitui una opusă ori, cel puţin, alta. (III, 4, 272.)

Imagine proprie
550 . Nu pot spune despre mine nimic pe de-antregul, simplu şi dintr-o bucată, neconfuz şi neamestecat. (II, 1, 6.)

Imitaţie
551 . Cine urmează pe altul, nu urmează nimic, nu găseşte nimic, adică nu caută nimic. (I, 26, 170.)

Impasibilitate
552 . Nici  nu deplâng trecutul, nici nu mă tem de viitor. (III, 2, 248.)

Imperfecţiune
553 . Oricât de frumoase şi de vrednice de dorit ar fi lucrurile, tot au şi defecte. (III, 7, 1.)

Impostură
554 . Adevăratul teren [de desfăşurare] şi cauză a imposturii, sunt lucrurile necunoscute. (I, 32, 257.)

Inconstanţă
555 . Când mă umple amarul, când bucuria. (II, 12, 301.)

Inconveniente
556 . Ar fi iraţional să lupţi cu inconvenientele mărunte, când cele mari te năpădesc. (III, 9, 37.)

Indiscreţie
557 . Niciodată nu vorbeşti despre tine fără pagubă. (III; 8, 8.)

Individ
558 . Fiecare să fie judecat aparte şi să nu mi se ceară socoteală în baza exemplelor care sunt bune pentru toţi. (I, 37, 272.)

Inerţie
559 . Mişcarea oamenilor nu este determinată atât de dorinţa de a merge, cât de neputinţa de a  sta locului, […] ca piatra mişcată din loc care, în cădere, nu se opreşte până nu pică jos. (III, 10, 112.)

Influenţe
560 . Ceea ce iau de la altul, nu iau ca să-l fac pe numele meu. (II, 10, 89.)
561 . Nu număr împrumuturile pe care le-am făcut, [din alte scrieri] ci le cântăresc. (II, 10, 89.)
562 . Ne bat toate vânturile. (III, 13, 224.)

Ingeniozitate
563 . Nu suntem ingenioşi decât când e vorba să ne purtăm cum nu trebuie. (III, 5, 328.)

Inteligenţă
564 . A te conforma naturii nu înseamnă […] altceva decât să ne conformăm inteligenţei. (II, 12, 247.)
565 . Ceea ce ne depăşeşte [inteligenţa] este monstruos şi haotic. (II, 12, 247.)

Interdicţie
566 . A ţi se interzice ceva înseamnă să ţi se stârnească pofta. (II, 15, 366.)

Interior
567 . Cele ce vin din afară, dobândesc gust şi valoare din constituţia internă, după cum veşmintele nu ne încălzesc cu căldura lor proprie, ci dintr-a noastră, pentru care-s bune să o acopere şi să o întreţină. (I, 14, 72.)

Interiorizare
568 . Când puterile ne părăsesc, să le retragem şi să le adunăm în noi. (I, 39, 286.)
569 . [Interiorizarea] este cu mult mai vrednică de dorit şi de nădăjduit decât cinstea şi gloria care nu sunt altceva decât opinia favorabilă a celorlalţi despre noi. (II, 16, 9.)
570 . Rolul sufletului nu trebuie jucat pentru ochii lumii, ci în interior, acolo unde nu pătrunde altă privire decât a noastră; acolo te adăposteşti de teama morţii, de dureri, ba chiar de ruşine; acolo eşti mângâiat de pierderea copiilor, a prietenilor şi a bogăţiilor. (II, 16, 9.)

Interpretare
571 . [În interpretări] schimbi un cuvânt cu alt cuvânt şi acesta e deseori şi mai puţin cunoscut. (III, 13, 194.)
572 . Îţi dă mai mult de lucru să interpretezi interpretările decât să interpretezi lucrurile. (III, 13, 193.)

Introspecţie
573 . Întâmplarea, tovărăşia, […] smulg mai multe din spiritul meu decât aflu în el când îl scrutez şi îl cercetez de unul singur. (I, 10, 42.)
574 . Mai curând mă descopăr din întâmplare decât prin cercetarea judecăţii mele. (I, 10, 42.)
575 . Zilnic îmi scap mie însumi şi fug de mine. (II, 17, 32.)
576 . Toţi privesc înaintea lor; eu privesc înlăuntrul meu. (II, 17, 54-55.)
577 . Ceilalţi merg întotdeauna într-altă parte […] eu unul, mă încolăcesc în mine însumi. (II, 17, 54-55.)
578 . Mă studiez mai mult ca orice altă temă. (III, 13, 198.)
579 . Studierea propriei personalităţi reprezintă metafizica şi fizica mea. (III, 23, 198.)
580 . Nu este chip înţelept să ne judecăm pur şi simplu după faptele exterioare; trebuie să sondăm în adânc şi să vedem care este resortul ce ne mişcă. (II, 1, 9.)

Invective
581 . [Invectivele la adresa unui mort] sunt ca şi cum te-ai strâmba la un orb, ai insulta un surd şi ai jigni un om lipsit de sentimente, de teama prilejului răzbunării. (II, 27, 95.)

Istorici
582 . Istorici recomandabili sunt aceia care cunosc lucrurile despre care scriu. (II, 10, 104.)
583 . [Istoricii], cei simpli, care nu sunt în stare să pună nimic de la ei, […] ne lasă judecata complet liberă să cunoască adevărul. (II, 10, 103.)

Iubire
584 . Iubirile noastre se avântă mai presus de noi. (I, 3, 14.)
585 . Desfătarea pune capăt [iubirii]. (I, 28, 212.)
586 . Ceea ce iubim ni se pare mai frumos decât este [în realitate …], iar ceea ce nu ne place, [ni se pare] mai urât. (II, 12, 343.)
587 . Iubirea de femeie […] e foc îndrăzneţ şi schimbător, pâlpâitor şi schimbăcios, foc al febrei, cu accese şi domoliri. (I, 28, 212.)

Îmbătrânire
588 . Îmbătrânirea e singuratică. (III, 9, 84.)

Împărat
589 . Priviţi-l în spatele cortinei […] pe împăratul a cărui pompă îţi ia ochii în public: nu este decât un om obişnuit. (I, 42, 306.)

Împlinire
590 . Vine anotimpul fiecărui lucru. (II, 28, 104.)
591 . Încăpăţânarea şi tăgăduirea sunt calităţi de rând, mai uşor de  văzut la sufletele josnice. (I, 26, 175.)

Încercare
592 . Nu este suficient să luăm hotărâri şi să cugetăm la un nivel mai înalt decât acela al loviturilor soartei, ci se cuvine să căutăm prilejurile de a ne supune încercării. (II, 11, 109.)

Înclinaţie
593 . E un obicei foarte periculos să scuzi aceste înclinări murdare [cruzimea, tirania, trădarea] prin slăbiciunea vârstei şi uşurătatea celui ce le are. (I, 23, 120.)
594 . Înclinaţiile naturale sunt ajutate şi fortificate prin educaţie; dar ele nu pot fi nici schimbate, nici depăşite. (III, 2, 241.)

Încordare
595 . După cum trupul este mai sigur în atac, când îl încordezi, la fel e şi cu sufletul. (I, 14, 61.)

Încredere
596 . Nu se cuvine să ne încredem în legăturile dintre noi, până ce nu se pune şi ultima pecete a obligaţiei. (I, 6, 28.)
597 . Lesne mă bizui pe buna-credinţă a celuilalt, dar anevoie aş face-o dacă acesta ar da de bănuit că am fost împins la ea din deznădejde şi din lipsă de curaj şi nu de cinste şi de încredere în celălalt. (I, 5, 28.)
598 . Cel pe care îl crezi fără să-ţi demonstreze, îţi devine stăpân şi Dumnezeu. (II,12, 266.)
599 . Nu trebuie să crezi în oricine, […] căci oricine îţi poate spune orice. (II, 1, 309.)
600 . S-au aflat oameni pe care simpla vedere a medicamentului, i-a şi vindecat. (I, 21, 113.)

Încumetare
601 . Cine nu se înfruptă din hazardul şi greutăţile faptelor curajoase, nu poate pretinde la cinstea şi bucuriile lor. (III, 7, 5.)

Încuviinţare
602 . Încuviinţarea altuia nu-i preţ pentru mine. (II, 17, 23.)

Îndatorire
603 . Nu-i înţelept să-ţi croieşti îndatoririle după măsura altei raţiuni decât a ta. (III, 9, 96.)
604 . Dacă nu-ţi faci întotdeauna datoria, cel puţin trebuie să o iubeşti şi să o recunoşti întotdeauna. (III, 5, 293.)
605 . Trebuie să ne chibzuim libertatea cu prudenţă; dar din moment ce suntem supuşi îndatoririi, trebuie să ascultăm de legile datoriei comune, cel puţin să facem efortul. (III, 5, 292.)

Îndătinare
606 . Ceea ce întreaga filosofie nu poate sădi în capul celor mai înţelepţi, nu o imprimă [îndătinarea] până şi celor mai de rând, numai prin simplă recomandare? (I, 23, 125.)

Îndreptare
607 . Ca să îndrepţi lemnul strâmb, îl strâmbi invers? (III, 10, 115.)

Înfrânare
608 . În nicio situaţie omul nu ştie să se limiteze la nevoile sale. (III, 1,2 155.)
609 . Poruncesc [sufletului meu] să privească şi durerea şi desfătarea cu aceeaşi înfrânare. (III; 13, 249.)

Îngâmfare
610 . Substanţa acestui viciu [al îngâmfării] e să fii peste măsură de mulţumit de tine însuţi; să te îndrăgeşti mai mult decât e de cuviinţă. (II, 6, 53.)

Însoţire
611 . Mi se pare a fi spre dezavantajul omului vrednic şi care se încrede în sine pe deplin, să îşi împletească norocul cu al altuia. (II, 27, 97.)

Însuşire
612 . Nu există suflet atât de plăpând sau de brutal, la care să nu vezi licărind o anume însuşire. (II, 17, 46.)
613 . Însuşirile originare nu pot fi extirpate, ele sunt mascate, ascunse. (III, 2, 241.)

Înşelare
614 . Sufletul îşi îndreaptă patimile asupra unor lucruri neautentice, atunci când cele autentice îi lipsesc. (I, 4, 21.)

Întâietate
615 . Întâietatea [în lucrurile uşuratice], nu şade bine omului de onoare. (I, 50, 353.)
616 . Recunoaştem cu uşurinţă altuia întâietatea în curaj, forţă, experienţă, bună dispoziţie, frumuseţe, nobleţe, dar niciodată nu cedăm nimănui, întâietatea în judecată. (II, 17, 53.)

Înţelegere
617 . Ceea ce nu văd dintr-o ochire, văd cu atât mai puţin încăpăţânându-mă. (II, 10, 91.)
618 . Prefer să mă-neţeleg prin mine însumi, decât prin mijlocirea lui Platon. (III, 13, 199.)
619 . Mi-aş dori să pot înţelege perfect lucrurile, dar nu vreau să cumpăr această înţelepciune la un preţ atât de scump. (II, 10, 90.)
620 . În apă, până şi lopata dreaptă pare frântă; nu este important numai să vezi lucrul, ci cum îl vezi. (I, 14, 73.)

Înţelepciune
621 . Întreaga înţelepciune şi vorbă a lumii se cuprinde, în cele din urmă, în a învăţa să nu ne temem de a muri. (I, 20, 87.)
622 . Cel puţin să devii înţelept pe spinarea ta. (II,12, 297.)
623 . Înţelepciunea ne [este] mai puţin înţeleaptă ca nebunia. (II, 12, 305.)
624 . Din ce-i făcută nebunia cea mai subtilă, dacă nu din înţelepciunea cea mai subtilă? (II, 12, 201.)
625 . Dacă ar fi fost după mine şi dacă Înţelepciunea m-ar fi vrut de soţ, aş fi fugit chiar şi de ea. 9III, 5, 292.0
626 . Îmi place înţelepciunea veselă şi binevoitoare. (III, 5, 282.)
627 . Cine s-a dovedit o dată nebun de legat, nu se va dovedi niciodată înţelept cu adevărat. (III, 6, 353.)
628 . Oricât de savanţi am fi cu ştiinţa altuia, cel puţin înţelepţi nu putem fi decât prin propria-ne înţelepciune. (I, 25, 154.)
629 . Cel mai de seamă semn al înţelepciunii este bucuria netulburată. (I, 26, 182.)
630 . Înţelepciunea înseamnă călăuzirea chibzuită a sufletului pe care îl mână cu măsură şi în acelaşi pas şi de care răspunde. (II, 2, 19.)
631 . [Înţelepciunea], cu cât este mai ascuţită şi mai vie, cu atât află în sine mai multă slăbiciune şi cu atât se teme mai mult de sine însăşi. (I, 24, 141.)
632 . Înţelelpciunea îşi cunoaşte excesele sale şi nu are mai puţin nevoie de moderaţie, cât de nebunie. (III, 5, 278.)
633 . E dovadă de mare prostie ca să îţi întuneci propria lumină pentru una de împrumut. (III, 3, 256.)
634 . Înţelepciunea nu strică starea firească. (II, 2, 16.)
635 . Toată înţelepciunea învăţăturii mele stă în adevăr, în libertate, în miez. (III, 5, 338.)
636 . Cine, cu curaj, se va afla [înţelept], să dea aceasta de ştire cu glas tare. (II, 6, 54.)
637 . Fie înţelept cât o vrea, dar, la urma urmelor, e om. (II, 2, 16.)
638 . Înţeleptul trăieşte cât se cuvine, nu cât poate. (II, 3, 20.)
639 . Înţelepţii poruncesc răului, iar ceilalţi îl ignoră. (I, 54, 363.)
640 . În sinea sa, îneţeleptul dator să-şi elibereze sufletul din menghine şi să îi dea libertate şi putere de  a judeca toate slobod; dar, în afară, se cade să asculte întru totul de purtările şi obiceiurile dobândite de la ceilalţi. (I, 23, 130.)
641 . Înţeleptul […] poate trăi mulţumit oriunde, chiar şi dacă-i singur în mulţimea unui palat; dar dacă e să aleagă […], va fugi şi de priveliştea acestuia. (I, 39, 281.)

Învăţătură
642 . S-ar cuveni să ne întrebăm cine este mai bine învăţat, nu cine este mai învăţat. (I, 25, 152.)
643 . Ucenicia mea nu are alte roade decât să mă facă să simt cât mi-a rămas de învăţat. (III, 13, 201.)
644 . Sufletul creşte în măsura în care îl umplem de învăţătură. (I, 25, 149.)
645 . Nu e totul să luăm seama la opiniile şi la ştiinţa altuia, important este  să ni le apropiem. (I, 25, 154.)
646 . Cu adevărat, grija şi cheltuiala părinţilor noştri nu ţintesc decât să ne mobileze capul cu ştiinţă; cât despre judecată şi virtute, nici o ştire. (I, 25, 152.)

Janus
647 . Copilăria să privească înaintea sa, bătrâneţea în urmă: nu asta semnifică dublul chip al lui Janus? (III, 5, 278.)

Jignire
648 . Jignirea e cu mult mai grea decât pierderea. (III, 12, 163.)
649 . Nimic nu ne poate jigni mai tare decât superioritatea şi dispreţul adevărului. (III, 8, 11.)

Joc
650 . Jocurile copiilor nu sunt jocuri şi trebuie judecate ca fiind faptele lor cele mai serioase. (I, 23, 120.)

Judecată
651 . Îmi judec mai la obiect şi mai aspru greşelile proprii decât pe ale oricui altcuiva. (II, 11, 117.)
652 . Când judeci a faptă anume, înainte de a o califica, trebuie luate în considerare [cât] mai multe circumstanţe, cât şi omul, în totalitatea lui. (II, 11, 115.)
653 . Judecata nu mi-a fost coruptă de moravurile mele nevirtuoase. (II, 11, 117.)
654 . Nu există judecată omenească, oricât de încordată, care să  nu aţipească din când în când. (II, 12, 271.)
655 . Aceeaşi e natura care se desfăşoară necontenit. Cine ar putea judeca starea de acum după cum se cuvine, ar putea trage concluzii atât asupra întregului viitor, cât şi a întregului trecut. (II, 12, 167.)
656 . Oamenii care îi judecă şi îi controlează pe proprii lor judecători, niciodată nu se vor supune acestora după cum se cuvine. (II, 12, 220.)
657 . Condamnăm tot ce ni se pare ciudat şi nu înţelegem. (II, 12, 167.)
658 . Dacă judecata noastră stă în mâinile minciunii şi ale erorii înseşi, cât de sigură te poţi aştepta să fie? (II, 12, 305.)
659 . Atât suntem de supuşi schimbărilor necontenite, încât cu mare greutate putem găsi măcar un ceas în tot cursul vieţii, în care judecata să fie limpede. (II, 12, 300.)
660 . Pentru a judeca lucrurile măreţe şi înălţătoare, se cuvine să ai un suflet pe măsura lor; altminteri, le atribuim viciul nostru. (I, 14, 73.)
661 . [Oamenii] nu văd deosebirile între memorie şi judecată. (I, 9, 34.)
662 . Judecata nu ne e răvăşită numai de febră, băuturi şi de marile nenorociri, chiar şi cele mai mărunte fleacuri din lume o pot întoarce pe dos. (II, 12, 299.)
663 . Judecata mea nu se poate potrivi cu judecata semenului meu. (II, 12, 296.)
664 . Judecata noastră firească nu surprinde prea limpede cele ce surprinde. (II, 12, 296.)
665 . Fie că putem judeca pe de-a-ntregul, fie că pe de-a-ntregul nu putem judeca. (II, 12, 285.)
666 . Judecata mea nu progresează necontenit: când pluteşte, când o rostogolesc valurile. (II, 12, 302.)
667 . Să condamni […] cu hotărâre un lucru ca fiind neadevărat şi imposibil, înseamnă să crezi că ai în minte însăşi puterea maicii noastre natura. (I, 27, 204.)
668 . E o îndrăzneală primejdioasă şi plină de urmări grave să dispreţuieşti ceea ce nu înţelelgi. (I, 27, 207.)
669 . Zilnic şi în fiecare ceas spunem despre altul ceea ce am spune mai bine despre noi, dacă ne-am şti aduna judecata pe cât o împrăştiem. (II, 8, 74.)
670 . E oare raţional să faci să depindă viaţa unui înţelept de judecata nebunilor? (I, 16, 9.)
671 . Ştiinţa şi adevărul pot sălăşlui în noi şi fără judecată, iar judecata poate exista şi fără ele. (II, 10, 90.)
672 . Atâta grijă am faţă de libertatea judecăţii mele, încât anevoie o pot părăsi, oricâtă patimă m-ar îmbia. (II, 17, 56.)
673 . [Judecata] se mulţumeşte să se păzească numai de tulburare şi de sminteală. (II, 10, 92.)
674 . Orice judecată cu caracter universal aplicabil, e şubredă şi periculoasă. (III, 8, 35.)
675 . Nu împărtăşesc acea greşeală comună de a judeca pe altul după calapodul meu. (I, 37, 271.)
676 . Aproape în toate suntem judecători nedrepţi [ai femeilor], după cum şi ele sunt în ceea ce ne priveşte. (III, 5, 335.)
677 . E o mărturie a slăbiciunii judecăţii noastre, că ea recomandă lucrurile pentru raritatea sau noutatea lor, ori pentru dificultatea lor, dacă bunătatea şi utilitatea nu le sunt luate în consideraţie. (I, 54, 362.)
678 . Se cuvine să judeci lucrurile după raţiunea proprie, nu după a lumii. (I, 31, 241.)
679 . Ca să pleci la drum, nu-i nevoie decât de puţină chibzuială; dar, odată îmbarcat, toate pânzele se umflă. E nevoie atunci de judecată mult mai adâncă şi hotărâtoare. (III, 10, 130.)
680 . Cine-şi aduce aminte că a fost în atâtea rânduri indus în eroare de propria sa judecată, nu-i prost dacă nu se fereşte de ea în veci de veci? (III, 13, 199.)
681 . Cel ce îşi va da limpede seama de înălţimea unei judecăţi străine, va izbuti să judece şi el la aceeaşi înălţime. (II, 17, 53.)
682 . Judecata este o unealtă bună la toate şi în toate se amestecă. ()I, 50, 351.
683 . Nu pot crede că modesta judecată nu poate ajunge acolo unde ajunge obiceiul. (I, 39, 288.)
684 . E […] întemeiat să judeci omul după trăsăturile cele mai comune ale vieţii sale. (II, 1, 2.)
685 . Câte fapte, tot atâtea judecăţi. (II, 1, 4.)
686 . Cel mai sigur […] ar fi să raportezi [acţiunile] la împrejurările lor. (II, 1, 5.)
687 . E lucru greu să judeci altminteri decât după opiniile curente. (III, 11, 143.)

688 . Judecata unui slugarnic, a unui om vândut, fie că e trunchiată şi îngustă, fie că e pătată de obrăznicie şi de ingratitudine. (I, 26, 174.)
689 . Să am o judecată chibzuită e mare lucru pentru mine, chiar dacă realizările nu pot fi întotdeauna la înălţime. (I, 37, 272.)
690 . Judecăţile ne sunt bolnave şi urmează corupţiei moravurilor noastre. (I, 37, 273.)

Jumătate de măsură
691 . Dacă mi-e scâlciată o gheată, las să mi se strice şi cămaşa şi haina: îmi displace să mă pun la punct pe jumătate. (III, 9, 38.)

Jurisdicţie
692 . Jurisdicţia nu e în folosul judecătorului, ci al judecatului. (III, 6, 356.)

Lacrimă
693 . Nimic nu îmi stârneşte lacrimile cum o fac lacrimile, şi nu numai cele adevărate, ci oricum ar fi, că sunt prefăcute ori chiar pictate. (II, 11, 121.)

Laşitate
694 . Laşitatea este mama cruzimii. (II, 27, 93.)
695 . O formă a laşităţii este aceea care a introdus în luptele noastre individuale doi, trei sau patru martori. (II, 27, 96.)

Laudă
696 . Nu te gâdilă cine nu te ciupeşte. (III, 12, 165.)
697 . Lauda e întotdeauna plăcută, de la oricine şi pentru orice ne-ar fi adusă. (III, 9, 61.)
698 . Adeseori mi s-a întâmplat să văd oameni lăudaţi pentru ceea ce ar merita dojană. (II, 11, 115.)
699 . Nu există […] mijloc de ademenire mai propriu şi mai obişnuit pentru coruperea femeilor, decât să le hrăneşti şi să le adresezi numai cuvinte de laudă. (II, 16, 2.)
700 . Există nu ştiu ce dulceaţă firească în a te auzi lăudat, dar noi punem prea mare accent pe ea. (II, 16, 10.)
701 . Ce văd frumos la altul, laud şi cinstesc cu mare bunăvoinţă, mai mult, deseori îmi îngădui să mint, întrecând cu spusele mele cele gândite . (II, 17, 56.)
702 . Truda necesară defăimării numelor [celor] de seamă şi libertatea pe care ţi-o iei făcând aceasta, eu le-aş folosi cu mai dragă inimă ca să le dau o mână de ajutor în înălţarea acestor nume şi mai sus. (I, 37, 273.)
703 . Să zici despre tine mai multe decât sunt adevărate, nu înseamnă întotdeauna numai îngâmfare, ci, mai adesea, prostie. (II, 6, 53.)

Leac
704 . Dacă nu iei leacul radical şi puternic pentru dezrădăcinarea răului, ia-l, cel puţin, pe cel blând, ca să te uşureze. (I, 14, 73.)
705 . Răul ne pişcă într-o parte, leacul în cealaltă. (III, 13, 216.)
706 . La bolile cele mai grave, leacurile cele mai drastice. (II, 3, 21.)

Lectură
707 . Lectura îmi slujeşte îndeosebi ca să-mi deştept […] raţiunea, să dau de lucru judecăţii şi nu memoriei. (III, 3, 252.)

Lege
708 . Nu se poate închipui o stare mai rea de lucruri decât atunci când răutatea pretinde că este legitimă. (III, 12, 161.)
709 . În numeroase lucruri foarte deosebite există o lege dublă, aceea a onoarei şi a dreptăţii. (I, 23, 129.)
710 . E preferabil să ceri legilor să impună ceea ce pot impune. (I, 23, 135.)
711 . Regula regulilor şi legea generală a legilor este ca fiecare să respecte [legile] locului unde se află. (I, 23, 130.)
712 . Legile au gândit mai bine ca noi. (II, 8, 76.)
713 . Dacă există cu adevărat o lege naturală […], cum ar fi grija pe care şi-o poartă fiecare animal să se apere şi să fugă de cele ce îi dăunează, apoi dragostea născătorului pentru prăsilă, stă pe locul doi. (II, 8, 61.)

Lene
714 . Urăsc în aceeaşi măsură lenea dospită şi adormită ca şi truda spinoasă şi grea. (III, 5, 342.)

715 . Pentru leneş, studiul este un chin (I, 14, 72.)

Libertate
716 .  [Sufletul] e stăpân al patimilor şi al senzualităţii sale, stăpân al lipsurilor, al ruşinii, al sărăciei şi al tuturor celorlalte neajunsuri ale soartei […]. Într-aceasta constă adevărata şi suverana libertate, datorită căreia putem rămâne indiferenţi faţă de forţă şi de nedreptate şi să ne batem joc de temniţe şi de lanţuri. (I, 20, 100.)
717 . E normal ca [lucrurile] să ne reţină interesul, numai să nu pună stăpânire asupra noastră. (III, 10, 110.)
718 . Libertatea sufletului trebuie menajată şi nu se cuvine ipotecată decât pentru dreptate. (III, 10, 112.)
719 . Nu mi se întâmplă să prind animal viu căruia să nu-i redau libertatea. (II, 11, 124.)
720 . Adevărata libertate este să poţi orice asupra ta însuţi. (III, 12, 164.)

Limbă
721 . Mânuirea şi folosirea limbii de către spiritele alese îi conferă preţ nu atâta înnoind-o, şi dându-i sensuri viguroase şi variate, întinzând-o şi mlădiind-o; ei nu introduc cuvinte noi, ci le îmbogăţesc pe cele pe care le au, aprofundându-le înţelesul şi folosirea, învăţând limba cu întorsături neobişnuite, dar asta, cu prudenţă şi iscusinţă. (III, 5, 320.)

Limbaj
722 . De-aş putea să nu folosesc decât [cuvintele] care sunt utilizate în halele Parisului! (I, 26, 196.)
723 . În privinţa limbajului, căutarea frazelor inedite şi a cuvintelor puţin cunoscute, provine dintr-o ambiţie şcolărească şi puerilă. (I, 26, 196.)

Linişte
724 . Din moment ce filosofia nu  a ştiut să găsească nicio cale valabilă pentru toţi către liniştea [lăuntrică], fiecare s-o caute de unul singur. (II, 16, 7.)

Lipsă de apărare
725 . Cine este descoperit dintr-o parte, este descoperit pretutindeni. (II, 15, 369.)

Lume
726 . Lumea nu-i decât o şcoală a căutării. (III, 8, 15.)
727 . Nimic nu-i mai bun ca lumea. (II, 12, 272.)
728 . Nimic mai verosimil decât ca trupul acesta mare, căruia îi spunem Lume, să fie altceva decât credem. (II, 12, 310.)
729 . Lumea aceasta mare […] constituie oglinda în care se cuvine să ne privim ca să ne cunoaştem cum trebuie. (I, 26, 178.)
730 . Lumea e doar varietate şi deosebire. (II, 2, 9.)
731 . Atâtea stări de spirit, partide, idei, opinii, legi şi obiceiuri [câte afli în lume], ne învaţă să le judecăm sănătos pe ale noastre şi ne învaţă judecata să îşi recunoască imperfecţiunea şi slăbiciunea ei firească, ceea ce nu e o ucenicie uşoară. (I, 26, 178.)

Luptă
732 . Este primejdios să [ajungi] a nu mai putea vârî săbiile în teacă. (II, 15, 369.)
733 . Una dintre înţelepciunile cele mai de seamă [ale artei militare] e să nu-ţi împingi duşmanul la deznădejde. (I, 47, 330.)
734 . La fel de mult îmi plac rănile, ca şi vânătăile. (III, 5, 342.)

Martor
735 . Nu există martor mai sigur decât îşi este fiecare singur. (II, 16, 11.)

Masă
736 . Conştiinţa de a fi folosit celelalte ore [ale zilei], e condimentul savuros şi potrivit al meselor. (III, 13, 246.)

Mască
737 . Starea de spirit a celui care se ascunde în spatele unei măşti, e laşă şi servilă. (II, 17, 40.)
738 . Trebuie să smulgi masca lucrurilor, ca şi a persoanelor. (I, 20, 105.)

Maturitate
739 . Maturitatea îşi are defectele ei, precum adolescenţa are altele şi mai rele. (III, 12, 178.)

Maximă
740 . O maximă potrivită […] nu este atât un cuvânt bun, cât o bună lovitură de bici dată prostiei uzuale a judecăţii. (I, 23, 127.)

Măgulire
741 . Cei care nu se cunosc pe ei înşişi, se pot hrăni cu măguliri mincinoase, nu eu care mă văd şi mă cercetez până-n rărunchi şi care ştiu bine câte-s ale mele. (III, 5, 286.)

Măreţie
742 . Măreţia sufletului nu înseamnă atâta să tinzi către culmi şi înainte, cât să ştii să te aşezi la locul tău şi să te îngrădeşti. (III, 13 248.)

Mărturisire
743 . Câteodată e suficientă mărturisirea [faptelor rele], ca să ai o satisfacţie. (III, 5, 284.)
744 . Mărturisirea generoasă şi de la sine, nemulţumeşte reproşul şi dezarmează ocara. (III, 9, 82.)
745 . Nu mă grăbesc să spun lumii ce are de făcut […], ci cele pe care le fac eu. (I, 28, 220.)

Măsură
746 . Trebuie să te mulţumeşti cu lumina pe care binevoieşte soarele să ne-o dăruie prin razele sale; iar cine va ridica ochii să dobândească mai multă, din chiar fiinţa sa, să nu i se pară ciudat dacă, pentru temeritatea lui, îşi pierde vederile. (I, 32, 259-260.)
747 . A şti să alegi [măsura dreaptă] şi să te porţi cu măsură, e una dintre cele mai trudnice îndeletniciri. (I, 26, 169.)

Medic
748 . Când nu folosesc reţete uzuale, medicii le folosesc pe cele opuse lor. (I, 24, 138.)
749 . Când nu pot vindeca rana, [medicii] se mulţumesc să o adoarmă şi să o înăbuşe. (II, 12, 206.)

Medicament
750 . Ceea ce nu poate face natura pentru mine [când sunt bolnav], nu vreau s-o facă un hap. (III, 9, 85.)

Medicină
751 . În ciuda medicinei, suntem sortiţi îmbătrânirii, slăbirii, îmbolnăvirii. (III, 13, 219-220.)

Mediu
752 . Ce este în afara noastră, să fie ale noastre, dar nu îmbucate şi lipite de noi, astfel încât să nu le poţi desprinde fără să apuci să te jupoi şi fără să rupi odată cu ele o bucată din tine. (I, 39, 286.)

Memorie
753 . Memoria este receptacolul şi teaca ştinţei. (II, 17, 45.)
754 . Cu cât mă îndoiesc de [memorie] mai mult, cu atât mă tulbură mai tare. (II, 17, 43.)
755 . Dacă strunesc [memoria], se sperie; şi dacă a început să se clatine, cu cât o strunesc mai tare, cu atât înlemneşte şi se împiedică mai mult. (II, 17, 43.)
756 . [Memoria] mă slujeşte când îi vine vremea, nu când îmi vine mie. (II, 17, 43.)
757 . Truda noastră este în vederea umplerii memoriei, iar judecata şi conştiinţa le lăsăm goale. (I, 25, 152.)
758 . Memoria nu ne prezintă ceea ce preferăm noi, ci ceea ce-i place ei. (II, 12, 205.)
759 . Dugheana memoriei este cu bună-ştiinţă mai bine aprovizionată ca aceea a născocirilor. (I, 9, 35.)
760 . Memoria excelentă adesea merge mână în mână cu judecata slabă. (I, 9, 34.)
761 . A-ţi goli şi a-ţi curăţa memoria, nu este drumul propriu şi specific ignoranţei? (II, 12, 205.)
762 . Dacă ştiu câte ceva, în schimb nu ţin minte multe. (II, 10, 89.)
763 . A şti pe de rost, înseamnă să nu ştii, înseamnă să păstrezi ce ţi s-a dat spre paza memoriei. (I, 26, 171.)

Mesaj
764 . Dacă îmi va fi cu putinţă, mă voi feri ca moartea mea să lămurească ceea ce în timpul vieţii n-am spus prea limpede. (I, 7, 32.)

Meserie
765 . Fiecăruia îi place să discute despre meseria celuilalt şi nu despre a sa. (I, 17, 78.)

Mincinos
766 . [Mincinoşii], când se deghizează şi se prefac, dacă-i pui să repete într-una aceeaşi istorie, tot vor călca în străchini. (I, 9, 36.)

Minciună
767 . Minciuna-i viciu blestemat. (I, 9, 36.)
768 . Dacă am şti cât de grea şi cât de cumplită este [minciuna], am osândi-o cu mai mult sârg decât alte crime. (I, 9, 37.)
769 . Cât de puţin sociabil este limbajul minciunii faţă de tăcere. (I, 9, 38.)
770 . Reversul adevărului are o sută de mii de chipuri şi un câmp de desfăşurare nelimitat. (I, 9, 37.)
771 . Dacă ai îndrumat limba pe calea greşită, te miri că este cu neputiţă să o mai aduci pe calea dreaptă. (I, 9, 37.)
772 . Singură, minciuna şi, având ceva mai puţină importanţă, încăpăţânarea, mi se par a se cuveni să fie combătute cu orice preţ de când apar sau se dezvoltă; ele cresc odată cu [copiii]. (I, 9, 37.)
773 . Cine nu se simte destul de stăpân pe memoria sa nu trebuie să se încurce cu minciuna. (I, 9, 36.)
774 . Să minţi, e un viciu murdar. (II, 18, 65.)
775 . Fiind atât de uşor să imprimi în sufletul omenesc toate născocirile, e nedrept să-i oferi minciuni, fie inutile, fie dăunătoare, în locul celor profitabile. (II, 12 ,229.)
776 . Sufletul meu, după cum e plămădit, alungă minciuna şi urăşte chiar şi gândul ei. (II, 17, 40.)
777 . Minţind, mă păgubesc mai tare pe mine decât pe cel pe care-l mint. (II, 17, 56.)
778 . Minciuna mi se pare şi mai rea decât desfrânarea. (III, 5, 284.)

Minuni
779 . Minunile sunt pe măsura ignoranţei noastre în privinţa naturii, nu pe măsura fiinţei naturii. (I, 23, 122.)

Mâncare
780 . E mai sănătos să mănânci mai consistent şi mai puţin, decât să mănânci des. (III, 13, 239.)

Mândrie
781 . Dacă există mândrie […] în mine […], mă stropeşte, dar nu mă vopseşte. (II, 17, 23.)
782 . Există două aspecte în strălucirea [mândriei], adică să te stimezi prea mult şi să nu stimezi suficient pe altul. (II, 17, 21.)
783 . Niciun om de suflet nu se înjoseşte să se mândrească prin ceea ce are comun cu cei mulţi. (II, 7, 57.)
784 . Mândria şi curiozitatea sunt cele două nenorociri ale sufletului nostru. Una ne împinge să ne băgăm nasul în toate, cealaltă ne împiedică să lăsăm ceva neisprăvit sau neclarificat. (I, 27, 208.)

Mânie
785 . Nu numai că mânia turbură, dar moaie şi braţul celui care pedepseşte. (III, 10, 117.)
786 . Cei care-şi prelungesc mânia şi ura dincolo de pricină, după cum fac majoritatea, dovedesc că ele provin dintr-altă parte şi dintr-altă cauză. (III, 10, 123.)

Moarte
787 . Dacă nu ştiţi cum să muriţi, să nu vă pese: natura o să vă informeze la faţa locului, pe de-a-ntregul şi arhisuficient. (III, 12, 171.)
788 . Majorităţii [oamenilor], pregătirea pentru moarte le-a creat mai multe frământări decât suferinţa în sine. (III, 12, 170.)
789 . Că trăieşti mult sau puţin, tot una-i în faţa morţii. (I, 20, 101.)
790 . Nu devenim alţii ca să murim. (II, 11, 113.)
791 . Adevărată plăcere mi-ar face ca, murind, să nu le fac [alor mei] nici plăcere, nici neplăcere. (III, 9, 88.)
792 . Moartea nu o simţim […]. e mişcarea unei clipe. (I, 14, 58.)
793 . Mii de dobitoace, mii de oameni mor înainte de a-şi da seama că sunt ameninţaţi cu moartea. (I, 14, 58.)
794 . În moarte, vedem în primul rând  durerea. (I, 14, 58.)
795 . Neliniştea pe care o provoacă închipuirea morţii este aceea ce ne face să nu răbdăm durerea şi să o simţim de două ori mai puternică, deoarece ne ameninţă cu moartea. (I, 14, 58.)
796 . De ce oare, dintre atâtea vorbe care vor să convingă pe alţii să dispreţuiască moartea şi să nu se lase înfrânţi de durere, nu reţinem câteva şi pentru noi? (I, 14, 73.)
797 . Moartea e inevitabilă. (I, 20, 88.)
798 . Lucrarea necontenită a vieţii e clădirea morţii. (I, 20, 101.)
799 . Atât tinerii cât şi cei vârstnici părăsesc viaţa la fel. Toţi pleacă de parcă de abia ar fi intrat. (I, 20, 90.)
800 . Să învăţăm să înfruntăm [moartea] cu fermitate şi să o combatem. (I, 20, 93.)
801 . Locul unde ne aşteaptă moartea nu e sigur; să o aşteptăm pretutindeni. (I, 20, 94.)
802 . Am văzut mulţi cărora prin moarte li s-a conferit o reputaţie mai bună sau rea, privind întreaga lor viaţă. (I, 19, 86.)
803 . Nu ne simţim deloc zdruncinaţi când moare tinereţea, lucru care este în esenţă şi în adevăr, o moarte mai cruntă decât moartea totală a unei vieţi tânjitoare, ce nu este altceva decât moartea de bătrâneţe. (I, 20, 99.)
804 . La ce ne-ar păsa când vine [moartea], din moment ce este inevitabilă. (I, 20, 100.)
805 . Vreau […] ca moartea să mă găsească sădindu-mi verzele şi nepăsător faţă de ea şi cu atât mai puţin faţă de grădina mea rămasă neisprăvită. (I, 20, 97.)
806 . Cel care îi va învăţa pe oameni să moară, îi va învăţa să trăiască. (I, 20, 98.)
807 . A şti să mori, te eliberează de orice supunere şi oprimare. (I, 20, 94.)
808 . Deseori ne apasă moartea pentru că-i apasă pe ceilalţi. (III, 9, 88.)
809 . Există o moarte potrivită nebunilor şi alta potrivită înţelepţilor. (III, 9, 88.)
810 . Orice moarte trebuie să fie pe măsura vieţii. (II, 11, 113.)
811 . Câteodată însăşi fuga de moarte ne face să alergăm către ea. (II, 3, 24.)
812 . Nu te supără să fii mort, ci să mori. (II, 13, 359.)
813 . Moartea […] nu mai apucă să ucidă decât jumătate sau un sfert din om. (III, 13, 237.)
814 . Dorinţa ca şi moartea să fie flositoare şi bărbătescă, e generoasă; dar asta nu stă atâta în hotărârea noastră, cât în noroc. (II, 21, 78.)
815 . [Moartea] e într-adevăr capătul [vieţii], dar nu scopul ei. (III, 12, 171.)
816 . Nimeni nu moare înainte de a-i veni ceasul. (I, 20, 104.)
817 . Moartea ta este un fragment din ordinea universului, este un fragment din viaţa lumii. (I, 20, 101.)
818 . [Natura] nu a hotărât decât o singură intrare în viaţă, dar o sută de mii de ieşiri. (II, 3, 20.)

Moaşă
819 . Dacă avem nevoie de-o moaşă ca să fim aduşi pe lume, chiar că avem nevoie de o moaşă şi mai bună ca să ne ducă de-aici. (III, 9, 80.)

Moderaţie
820 . Vă recomand moderaţia, cumpătarea şi fuga […] de straniu, atât în păreri, în idei, cât şi în purtări sau altceva. (II, 12, 290.)

Modestie
821 . Să spui despre tine mai puţin decât se cuvine, înseamnă prostie şi nu moderaţie. (II, 6, 53.)

Moravuri
822 . Moravurile mele îmi par mai îngrădite şi mai disciplinate decât judecata. (II, 11, 117.)
823 . Cine face pe mortul-viu, poate fi luat drept un viu-mort. (III, 9, 81.)

Mulţumire
824 . Mulţumirea maximă şi deplină e mai mult aşezată decât zburdalnică. (II, 20, 73.)
825 . Nu e oare [..] o mărturie unică a imperfecţiunii, că nu-ţi poţi întemeia mulţumirea pe nimic? (I, 53, 360.)
826 . Dacă mi s-ar părea că sunt perfect de bun şi de înţelept, aş striga-o în gura mare. (II, 6, 53.)
827 . Nicicând n-a ieşit din mine ceva care să mă mulţumească. (II, 17, 23.)

Muncă
828 . Munca şi plăcerea, foarte deosebite după firea lor, se  asociază totuşi, prin nu ştiu ce legătură firească. (II, 20, 73.)
829 . Tot ce poţi face altădată, poţi face şi azi. (I, 20, 95.)
830 . Toate le fac cu voioşie, iar prea marea concentrare îmi orbeşte judecata, o întristează şi o oboseşte. (II, 10, 91.)
831 . Pe fiecare îl poţi cunoaşte după cele ce făureşte. (II, 8, 61.)

Muribund
832 . Pe morţi nu-i plâng […]; dar plâng amarnic pe muribunzi. (II, 11, 121.)

Naştere
833 . După cum naşterea noastră aduce cu sine naşterea tuturor lucrurilor, la fel şi moartea noastră va produce moartea tuturor lucrurilor. (I, 20, 100.)
834 . Nu suntem cu adevărat animale, numind act animalic acela care ne generează? (III, 5, 326.)

Natură
835 . Atâta am încărcat frumuseţea şi bogăţia lucrărilor [maicii noastre natura] cu născocirile noastre, încât am înăbuşit-o de tot. (I, 31, 245-246.)
836 . Toate eforturile noastre nu pot măcar să priceapă cuibul celei mai neînsemnate păsări, alcătuirea, frumuseţea şi folosul lui, nici urzeala păianjenului urât şi firav. (I, 31, 246.)
837 . Să dăm frâu liber naturii; se pricepe mai bine ca noi la treburile sale. (III, 13, 219.)
838 . Natura însăşi ne întinde mâna şi ne dă curaj. (I, 20, 98.)
839 . Dacă natura nu ne ajută puţin, e greu ca arta şi industria să progreseze. (I, 20, 94.)
840 . Natura şi-a îmbrăţişat în chip universal toate făpturile. (II, 12, 150.)
841 . Cele ce ne-a poruncit natura cu adevărat, le ascultăm, desigur, printr-un consimţământ comun. (II, 12, 322.)
842 . E nedrept să corupi legile [naturii]. (III, 13, 245.)
843 . Natura e o călăuză blândă, dar nu e blândă pe cât e de prudentă şi dreaptă. (III, 13, 253.)
844 . Nu poţi da greş când asculţi de fire. (III, 12, 181.)
845 . Preceptul suveran e să te conformezi [naturii]. (II, 12, 181.)
846 . Cine îşi închipuie, ca într-un tablou, măreaţa imagine a maicii noatre natura, în întreaga-i maiestate, cine citeşte pe chipu-i diversitatea ei generală şi constantă, cine se percepe în ea, dar nu ca un eu, ci ca o întreagă împărăţie, […] numai acela judecă lucrurile după adevărata lor măsură. (I, 26, 178.)

Nădejde
847 . Sufletul zguduit şi tulburat se pierde în sine însuşi, dacă nu îi dai putinţa să se agaţe de ceva. (I, 4, 22.)
848 . Fără nădejde şi fără dragoste, n-avem nimic de preţ. (III, 5, 330.)

Necesar
849 . Trebuie să alergi după ce-ţi e mai de trebuinţă. (II, 16, 2.)
850 . Ne lipsesc frumuseţea, sănătatea, înţelepciunea, virtutea şi alte lucruri esenţiale ca acestea; podoabele exterioare se caută după ce am făcut faţă lucrurilor celor mai necesare. (II, 16, 2.)

Necesitate
851 . Nu e şi acesta un avantaj, să nu mai fii supus necesităţii care îi înfrânează pe ceilalţi? (II, 12, 218.)
852 . Prin însăşi dorinţa sa, omul nu ştie să afle ce îi trebuie. (II, 12, 316.)
853 . Slăbiciunea stării noastre ne împinge la necesitatea de a ne sluji de mijloace rele în vederea unui scop bun. (II, 23, 84.)

Nedreptate
854 . În zilele mele, cel care nu-i decât o paricid şi hulitor, e om de bine şi cinstit. (II, 17, 38.)
855 . [Principii] sunt tovarăşii, dacă nu stăpânii legilor. (I, 3, 15.)
856 . Fiecare apasă păcatul tovarăşului său şi îl şterge pe al său. (II, 2, 10.)
857 . Ceea ce este făptuit cu curaj, e întotdeauna făptuit cinstit, în epocile în care justiţia a murit. (II, 15, 369.)

Nefiresc
858 . Toate căile nefireşti, mă mânie. (II, 12, 290.)

Negare
859 . Pot […] păstra taina, dar […] nu pot nega, fără efort şi neplăcere. (III, 5, 284.)

Neîncredere în sine
860 . Atâta ne bizuim pe ceilalţi, încât ne slăbesc forţele. (I, 25, 154.)

Nehotărâre
861 . Nehotărârea mi se pare păcatul cel mai vădit şi mai comun al firii noastre. (II, 1, 2.)

Nemurire
862 . Omul se îngrijeşte cât poate să-şi prelungească fiinţa; îşi depune toate silinţele: […] îşi foloseşte orice idee ca să se reclădescă. (II, 12, 283.)
863 . Mormintele slujesc la păstrarea trupurilor; gloria – la păstrarea numelui. (II, 12, 283.)
864 . Atâtea nume, atâtea izbânzi şi cuceriri adâncite în uitare, fac ridicolă nădejdea de a-l face pe al nostru să dăinuie în veci. (I, 26, 178.)

Nenorocire
865 . Nenorocirea tot slujeşte la ceva. (II, 17, 38.)
866 . Prefer nenorocirile limpezi, care nu mă pun la încercare şi nici nu mă chinuie după ce trece clipa de şovăire a desfăşurării lor şi care, de la început, mă aruncă direct în braţele suferinţei. (II, 17, 6.)
867 . Sprijinindu-se de zid şi dând înapoi, chemăm şi atragem nenorocirea care ne ameninţă. (I, 46, 61.)
868 . Faceţi în aşa fel ca virtutea să vă înăbuşe nenorocirea. (III; 5, 315.)

Neobişnuit
869 . Toate acţiunile ce depăşesc limitele obişnuite sunt supuse unor interpretări cumplite. (II, 2, 17.)

Nepăsare
870 . Viciul opus curiozităţii este nepăsarea. (II, 4, 36.)

Neplăcere
871 . Pentru ca neplăcerea să depăşească limita, trebuie să cuprindă întreg sufletul şi să-i împiedice orice mişcare de voie. (I, 2, 12.)

Neputinţă
872 . Nu se cade ca dificultatea să mă aducă la disperare, la fel nici neputinţa mea, căci nu e decât  a mea. (II, 12, 293.)

Nesiguranţă
873 . Starea cea mai grea pentru mine este […] să mă simt vânzolit de temere şi de deznădejde. (II, 17, 36.)

Nestatornicie
874 . Ce ne-am propus în ceasul acesta, îl schimbăm curând şi iarăşi ne întoarcem de unde am plecat; numai mişcare şi nestatornicie. (II, 1, 3.)
875 . Adierea întâmplărilor mă clatină după pofta sa, dar, pe deasupra, mă mai mişc şi mă tulbur eu însumi, prin instabilitatea stării mele. (II, 1, 6.)
876 . Împrumut sufletului meu când un chip, când altul, după partea pe care-l culc. (II, 1, 6.)
877 . În fiecare zi altă toană şi stările noastre de spirit se schimbă odată cu vremea. (II, 1, 4.)
878 . Să nu te miri că cel pe care l-ai văzut ieri atât de îndrăzneţ, îl vezi atât de laş mâine. (II, 1, 5-6.)
879 . Felul nostru obişnuit este să ne luăm după aplecarea poftei noastre, la stânga, la dreapta, în sus, în jos, după cum ne poartă adierea prilejurilor. (II, 1, 3.)

Nestăpânire
880 . Spiritul repezit şi nesătul nu ştie să pună frână poftei sale. (I, 47, 329-330.)

Neşansă
881 . Îmi este suficient să mă pregătesc pentru neşansă atunci când îmi surâde norocul, iar când mă simt în largul meu, să-mi închipui răul ce urmează să-mi vină, atât cât mă poate duce imaginaţia. (I, 39, 287.)

Neverosimil
882 . E o prezumţie stupidă să dispreţuieşti şi să acuzi de falsitate ceea ce nu pare verosimil. (I, 27, 203-204.)

Nevinovăţie
883 . Lipsa de politeţe, ignoranţa, sărăcia duhului, bădărănia, îmbracă uneori haina nevinovăţiei. (II, 12, 210.)
884 . Nevinovăţia mea e o nevinovăţie prostească: nu are forţă şi nici ştiinţă. (II, 11, 119.)

Nevoie
885 . Nevoia plămădeşte oamenii şi-i însoţeşte. (III, 9, 51.)
886 . Trăiesc de pe o zi pe alta şi mă mulţumesc să am cum face faţă nevoilor de azi şi celor obişnuite; celor neobişnuite, nu le-ar fi de ajuns toate agonisirile lumii. (I, 14, 71.)
887 . Dacă este rău să trăieşti în nevoie, cel puţin nu-i deloc nevoie să trăieşti în nevoie. (I, 14, 73.)
888 . Nevoia este o învăţătoare violentă. (I, 47, 330.)

Noroc
889 . Atâtea schimbări ale stării şi norocului ne învaţă să nu punem mare preţ [pe starea şi norocul nostru]. (I, 26, 178.)
890 . Norocul  a mai mult de jumătate din oameni se pierde fără urmă. (II, 16, 14.)
891 . Adesea întâlneşti norocul pe urmele raţiunii. (I, 34, 262.)
892 . Câteodată s-ar zice că [norocul] anume se joacă cu noi. (I, 34, 263.)

Noutate
893 . Oricât de atrăgătoare ar fi noutatea, nu mă schimb cu uşurinţă, de teamă să nu pierd la schimb. (II, 12, 306.)
894 . Noutatea lucrurilor ne incită să le căutăm cauzele mai curând decât măreţia. (I, 27, 205.)

Nuia
895 . Nu cunosc alt efect al nuielii decât că îndeamnă sufletele să fie şi mai laşe sau mai îndârjite în încăpăţânare. (II, 8, 66.)

Obicei
896 . Vedem, ceea ce adeseori simţim, cum obiceiul ne îndobitoceşte simţurile. (I, 23, 119.)
897 . Ce putere să aibă [obiceiul] asupra judecăţilor şi credinţelor noastre? (I, 23, 121.)
898 . Nu există ceva în care lumea să difere mai mult ca în privinţa obiceiurilor şi legilor. (II, 12, 322.)
899 . Obiceiul este o învăţătoare înşelătoare. (II, 12, 118.)
900 . Mult mai bine descoperi efectele [obiceiului] după ciudatele întipăriri pe care le lasă în sufletele noastre, când nu găseşte o împotrivire suficient de îndârjită. (I, 23, 120-121.)
901 . Obiceiul este o a doua natură şi nu mai puţin puternică decât prima. (III, 10, 119-120.)
902 . Fiecare obicei cu raţiunea lui. (III, 9, 89.)
903 . Ceea ce  a ieşit din ţâţânile obiceiului, se socoteşte ieşit din ţâţânile raţiunii. (I, 23, 127.)
904 . Obiceul ne răpeşte adevăratul chip al lucrurilor. (I, 23, 127.)
905 . Ori încotro apuc, trebuie să dărâm o barieră a obiceiului. (I, 36, 267.)
906 . Legile conştinţei, despre care afirmăm că sunt generate de natură, se nasc din obicei. (I, 23, 126.)
907 . Vedem [obiceiul] forţând legile naturii. (I, 23, 118.)

Obişnuinţa
908 . [Obişnuinţa] îşi impune autoritatea asupra noastră încetul cu încetul şi pe furiş. (I, 23, 118.)
909 . Prin mijlocirea obişnuinţei, fiecare este mulţumit de locul unde l-a aşezat natura. (I, 23, 127.)
910 . Numim nefiresc ceea ce contrazice obişnuitul. (II, 30, 118.)
911 . Obişnuinţa adoarme ochii judecăţii. (I, 23, 122.)

Obrăznicie
912 . Din clipa în care ai depăşit limitele obrăzniciei, nu mai ai margine. (II, 10, 98.)

Observare
913 . Tot cercetând darurile şi fasoanele fiecăruia, se  va naşte pofta celor bune şi dispreţul pentru cele rele. (I, 26, 175.)

Odihnă
914 . Nimic nu este atât de scump ca grija şi truda, iar eu nu caut decât să mă odihnesc şi să-mi iau răgaz. (III, 9, 47.)

Oglindire
915 . Nu-mi pasă atâta cum mă consideră altul, cât îmi pasă cum mă văd eu pe mine însumi. (II, 16, 11.)

Om
916 . Oamenii se deosebesc ca dorinţe şi puteri. (III, 12, 172.)
917 . [Oamenii] trebuie îndreptaţi spre binele lor, după fire şi pe căi deosebite. (III, 1,2 172.)
918 . [O, omule] eşti cunoscătorul fără cunoaştere, magistratul fără magistratură şi, la urma urmelor, bufonul bufoneriei. (III; 9, 110.)
919 . Când îmi închipui omul gol-goluţ […], cu tarele şi defectele lui, cu supunerea lui firescă şi cu imperfecţiunile lui, socot că am avut tot dreptul, mai mult ca oricare alt animal, să ne ascundem şi ne acoperim. (II, 12, 190.)
920 . Suntem singurul animal ale cărui defecte şi imperfecţiuni îi jenează pe proprii săi semeni. (II, 12, 190.)
921 . Monstrul acesta furios, cu atâtea braţe şi atâtea capete, e tot omul slab, năpăstuit şi nenorocit. (II, 12, 177.)
922 . Omul nu poate fi decât ceea ce este, nici nu poate să-şi imagineze mai mult decât e în stare. (II, 12, 239.)
923 . Ce aroganţă stupidă ar fi să ne socotim lucrul cel mai perfect din univers. (II, 12, 253.)
924 . Cu greu poţi găsi temei de judecată şi certitudine constantă şi egală sie însăşi [în privinţa omului]. (I, 1, 8.)
925 . Omul, dintre toate făpturile, este cea mai călcată de necazuri şi cea mai plăpândă. (II, 12, 145.)
926 . Suntem unicul animal […] care, în acţiunile sale fireşti, trebuie să se ascundă de semenii săi. (II, 12, 190.)
927 . Suntem singurul animal lăsat gol pe pământul gol. (II, 12, 150.)
928 . Fără ucenicie, omul nu ştie nimic altceva […] decât să plângă. (II, 12, 151.)
929 . Cât priveşte forţa, nu există pe pământ animal care să pătimească atâtea cât omul. (II, 1,2 159.)
930 . [Omul] nu e bine nici să fugă întotdeauna de durere, nici să alerge întotdeauna după plăcere. (II, 12, 204.)
931 . Omul e în stare de toate, dar  şi de nimic. (II, 12, 294.)
932 . Nu există nimic care să nu ne stea în puteri. (II, 29, 107.)
933 . Ce animal denaturat e acela căruia îi e scârbă de sine însuşi şi căruia plăcerile îi sunt poveri! (III; 5, 327.)
934 . Nimic nu este mai puţin sociabil şi mai sociabil ca omul; una datorită viciului său, cealaltă, datorită firii. (I, 39, 281.)
935 . E de lăudat sufletul [omului] care ştie să se încordeze şi să se destindă, care se află la locul său pretutindeni unde-l aşează întâmplarea, care poate conversa cu vecinul despre gospodărie, despre vânătoare, care poate sta de vorbă cu plăcere cu un dulgher şi cu un grădinar. (III, 3, 254.)

Onoare
936 . Limitele onoarei nu sunt atât de strâmt îngrădite: ai de unde să-i dai drumul (III; 5, 305.)

Operă
937 . Şi dacă nimeni nu  mă va citi, mi-am pierdut oare timpul, ocupându-mi atâtea ore de răgaz cu cugetări atât de folositoare şi de plăcute? (II, 18, 63.)
938 . Nu mi-am făcut cartea mai mult decât m-a făcut ea pe mine, carte consubstanţială autorului, rod al preocupării intime, membru al vieţii mele. (II, 18, 63-64.)

Opinie
939 . Bogăţia şi sărăcia depind de opinia fiecăruia. (I, 14, 72.)
940 . Opinia este o parte [a alcătuirii sufleteşti] puternică, îndrăzneaţă, nelimitată. (I, 14, 65.)
941  . Orice opinie poate fi suficient de puternică pentru a se face îmbrăţişată cu preţul vieţii. (I, 14, 54.)
942 . Gustul celor bune şi al celor rele depinde în mare măsură de opinia ce-o avem în privinţa lor. (I, 14, 51.)
943 . Majoritatea opiniilor oamenilor sunt adoptate în urma credinţelor străvechi, în baza autorităţii şi creditului. (II, 12, 264.)
944 . Opiniile comune nu le preiei niciodată. (II, 12, 264.)
945 . Îmi schimb greu părerile, cu atât mai mult cu cât văd că părerile opuse sunt la fel de neputincioase ca şi ale mele. (II, 17, 50.)
946 . Prima [opinie] slujeşte drept tulpină celei de a doua. (III, 13, 193.)
947 . Nu judec opiniile după vârsta [celui ce le emite]. (III, 11, 143.)
948 . Fiecare venerând în sinea sa opiniile  şi moravurile acceptate şi împărtăşite de la cei din jur, nu se poate desprinde de ele fără remuşcări, nici nu se întâmplă să le pună în practică fără a sconta să obţină vreun avantaj. (I, 23, 126.)

Opţiune
949 . Cine cercetează şi analizează toate circumstanţele şi consecinţele, e încurcat când e vorba să aleagă. (II, 20, 76.)

Oratorie
950 . Atâtea cuvinte de dragul cuvintelor! (III, 9, 36.)
951 . În arta oratorică nu poţi lua în împrumut forţa şi nervul. (I, 26, 196.)

Ordine
952 . Minunată viaţă este aceea care se menţine necontenit în ordine, chiar şi în intimitatea sa. (III, 2, 238.)
953 . Fie prin dorinţă, fie prin imaginaţie, nu poţi clinti niciun punct din fantezie, fără ca ordinea lucrurilor să nu fie răsturnată, atât în trecut, cât şi în viitor. (III, 2, 247.)

Orgoliu
954 . Orgoliul constituie pierzania şi corupţia [omului]. (II, 1, 210.)
955 . Orgoliul nu sălăşluieşte decât în gând; limba nu poate avea decât o parte prea mică. (II, 6, 53.)
956 . Dacă vreunul se îmbată cu propria-i ştiinţă, să privească înapoi şi să-şi întoarcă ochii către secolele trecute; atunci îi vor scădea coarnele, aflând în ele atâtea mii de spirite care-l calcă în picioare. (II, 6, 53.)
957 . Nu cunosc nicio însuşire datorită căreia cineva să se îngâmfe în asemenea măsură, în pofida multelor defecte şi slăbiciuni pe care le are. (II, 6, 53.)

Pace
958 . Întotdeauna s-a vădit a fi necugetat acela care, bizuindu-se doar pe o vorbă, să lase paza unui oraş supus de bunăvoie, pe seama unei armii biruitoare şi să deschiză porţile lui, ostaşilor. (I, 6, 28.)
959 . Zadarnic fuge de război cel ce nu se poate bucura de pace şi zadarnic fuge de trudă cel ce nu se poate bucura de răgaz. (II, 3, 25.)

Paradox
960 . Plângem şi râdem de acelaşi lucru. (I, 38, 276.)

Patimă
961 . Filosofia recunoaşte că majoritatea acţiunilor cele mai frumoase şi mai nobile, purced din impulsul patimilor şi au nevoie de acestea. (II, 12, 303.)
962 . Tăria şi încordarea sufletului înăbuşă şi sting patimile trupeşti de cum încep să se mişte. (II, 11, 114.)
963 . Toate patimile câte ne îmbie la gustarea lor şi la hrănirea cu ele, nu sunt patimi adevărate. (I, 2, 13.)
964 . Patimile produc în sufletul nostru schimbări nenumărate şi necontenit îl tiranizează cumplit. (II, 12, 304.)
965 . Patimile nu le stăpâneşti întotdeauna după măsura împrejurărilor şi adesea irump aprig şi violent. (III, 10, 130-131.)
966 . Patimile sunt tot atât de uşor de evitat, pe cât de greu sunt de temperat. (III, 10, 132.)
967 . Viscolirile patimilor ajung [sufletul] din urmă. (I, 50, 353.)

Patrie
968 . Nu ne-am născut doar pentru noi, ci şi pentru ţara noastră. (II, 3, 22.)

Păgubaş
969 . Zgârcitului îi merg treburile mai rău decât săracului, iar gelosului mai rău decât încornoratului. (II, 17, 36.)

Părere
970 . Accidentele, bolile, visarea sau somnul ne fac să ni se pară atfel lucrurile decât par ele celor sănătoşi, înţelepţi şi celor treji. (II ,12, 348.)
971 . Când îmi spun părerea, nu o fac ca să stabilesc măreţia şi măsura lucrurilor, ci ca să fac cunoscută măsura şi puterea vederilor mele. (II, 10, 92.)
972 . Îmi spun liber părerea despre toate lucrurile. (II, 10, 92.)
973 . Mă grăbesc să arăt cine sunt şi să mă prezint cum sunt, că nu vreau să fiu judecat greşit, fie într-un fel, fie într-altul. (II, 8, 75.)
974 . În nimic nu sunt oameni mai încordaţi decât când vor să-şi spună părerea. (III, 11, 142.)
975 . Ezităm între diverse păreri; nimic nu voim liber, absolut nimic, nimic [nu voim în chip] statornic. (II, 1, 4.)
976 . La ce deşertăciuni ne împinge buna părere ce-o avem despre noi? (II, 2, 16.)

Părinţi
977 . Tare nenorocit este tatăl care nu dobândeşte dragostea copiilor săi decât prin nevoia pe care o au aceştia de ajutorul lui, dacă putem numi asta dragoste. (II, 8, 64.)
978 . Niciodată nu am întâlnit vreun părinte care, oricât de cocoşat ori de şchiop i-ar fi feciorul, să o recunoască. (I, 26, 162.)
979 . Trebuie să te faci respectat [de copiii tăi] prin virtutea şi iscusinţa ta, iar vrednic de iubit, prin bunătatea şi blândeţea felului tău de  a fi. (II, 8, 64.)
980 . Nici toate gândurile de taină ale părinţilor nu pot fi comunicate copiilor, ca să nu se nască o familiaritate nepotrivită, nici sfaturile sau dojenile, ce constituie unele dintre primele îndatoriri ale prieteniei, nu pot fi adresate de către copii, părinţilor. (I, 28, 210.)

Pedeapsă
981 . Nu spânzuratul e cel îndreptat, ci ceilalţi, prin el. (III, 8, 7.)
982 . Cel care aşteaptă pedeapsa, o şi suferă. (II, 5, 38.)

Percepţie
983 . Nu trebuie să mi se spună: “E adevărat, pentru că o vezi şi o simţi aşa”; trebuie să mi se spună dacă ceea ce cred că simt, o simt într-adevăr, şi dacă o simt, să mi se spună de ce o simt, şi cum şi ce. (II, 12, 267.)
984 . Percepem în chip felurit, după cum suntem şi cum ni se pare. (II, 12, 347.)
985 . Ochii omului nu pot zări lucrurile decât prin prisma propriei lor [capacităţi de] cunoaştere. (II, 12, 259.)
986 . Nimic nu ne parvine, decât falsificat şi alterat de simţuri. (II; 12, 349.)

Perfecţiune
987 . Cine va preţui oamenii după activitatea şi comportarea lor, va găsi un număr mai mare de oameni excelenţi printre ignoranţi, decât printre savanţi: mă refer la diversele virtuţi. (II; 12, 195.)

Perfidie
988 . [Cei perfizi], fiind nevoiţi să mintă, nu-şi fac scrupule să-şi încalce cuvântul. (II; 17, 40.)

Pericol
989 .  Toate pericolele care nu ne ameninţă decât cu răul, le socotim fără pericol. (I, 14, 58.)
990 . Să cântăreşti şi să judeci pericolul este oarecum invers decât să te năucească. (III, 6, 352.)
991 . Se întâmplă […] ca împrejurările cele mai puţin importante, să fie cele mai primejdioase. (II, 16, 7.)
992 . Zilnic ne dăm seama că nu există ceva care să ne împingă mai mult către pericole, decât setea nejudecată de a scăpa de ele. (III, 6, 352.)
993 . Când pericolul se naşte, fiind mic, nu-l descoperi; când a crescut, nu-i mai găseşti remediu. (III, 10, 132.)

Personalitate
994 . Există puţine suflete atât de cumpănite, de puternice şi de bine drămuite prin naştere, încât să te poţi încrede în purtarea lor şi, care să fie în stare să se folosească cu moderaţie şi fără încumetare, de libertatea judecăţii lor, dincolo de marginile părerilor comune. (II, 12 , 291.)
995 . Toată lumea mă recunoaşte în cartea mea şi cartea mea se recunoaşte în mine. (III, 5, 322.)
996 . Ne pricepem să spunem: “Cicero zice, aceasta-i părerea lui Platon, acestea sunt înseşi vorbele lui Aristotel”. Dar ce spunem noi înşine? Care este opera noastră? Cum judecăm noi? (I, 25, 153.)

Piedică
997 . Piedicile mărunte sunt cele mai sâcâitoare. (III; 9, 42.)

Pierdere
998 . De ce să ne temem de a pierde un lucru care, odată pierdut, nu poate fi regretat? (I, 20, 100.)

Pildă
999 . Pildele bune, învăţându-mă prea puţin, mă slujesc de cele rele, a căror lecţie e mai obişnuită. (III, 8, 8.)
1000 . Nu vom găsi mai multe pilde necesare nouă în viaţa lui Cezar, decât într-a noastră. (III; 13, 199.)

Plată
1001 . Cine nu poate plăti din punga altuia, plăteşte din punga lui. (III, 10, 136.)

Plăcere
1002 . Chiar şi în cazul virtuţii, ultimul nostru scop e plăcerea. (I, 20, 87.)
1003 . [Plăcerea este ţinta noastră]: toate opiniile din lume sunt de acord. (I, 20, 87.)
1004 . Surpriza unei plăceri neaşteptate ne uluieşte. (I, 2, 13.)
1005 . Nu toate plăcerile se potrivesc tuturora. (I, 30, 238.)
1006 . Ce-mi place acum, mă va face să sufăr curând. (II, 12, 301.)
1007 . Mi se pare la fel de nedrept să întorci spatele plăcerilor naturale, cât şi să le deschizi braţele prea larg. (III, 13, 243.)
1008 . Între plăcerile noastre se iscă gelozie şi invidie: se izbesc şi se împiedică una pe cealaltă. (III, 12, 243.)
1009 . Plăcerile cele mai încântătoare, dacă sunt mistuite înlăuntru, se feresc să lase urme şi fug nu numai de privirile celor mulţi, dar chiar şi de ale unuia singur. (II, 18, 64.)
1010 . Nu tot ce  e plăcut ne este şi de folos. (II, 12, 317.)
1011 . Nu trebuie să înaintezi decât până la anumite limite ale plăcerii şi se cuvine să te fereşti să mergi până acolo unde plăcerea începe să se îmbine cu durerea. (I, 39, 291.)
1012 . Plăcerea pe care vrem s-o gustăm toată viaţa, cere deprindere lungă. (II, 2, 13.)

Poezie
1013 . [Poezia] nu foloseşte judecata noastră: o răpeşte şi o pustieşte. (I, 37, 275.)
1014 . Cine caută să întrezărească, cu priviri hotărâte şi cumpănite, frumuseţea [poeziei], nu o vede, după cum nu vede nici minunăţia fulgerului. (I, 37, 274.)
1015 . [Poezia] o poţi judeca, pe o treaptă de jos, cu ajutorul preceptelor şi a meşteşugului; dar cea bună, supremă, divină, stă mai presus de reguli şi de raţiune. (I, 37, 274.)
1016 . Poţi face pe prostul în orice domeniu, dar nu în poezie. (II, 17, 23.)
1017 . E mai uşor să faci [poezie] decât s-o înţelegi. (I, 37, 274.)

Poftă
1018 . Cine a atins puţin, a atins totul. (II, 1, 4.)
1019 . Pofta noastră dispreţuieşte şi nici nu se uită la ce are la îndemână, ca să alerge după ceea ce nu are. (II, 15, 365.)
1020 . Aceleaşi pofte frământă şi viermele şi elefantul. (II, 12, 179.)
1021 . Poftele sunt fie fireşti şi necesare, ca aceea de a bea şi a mânca, fie fireşti şi nenecesare, ca aceea de a avea legătură cu femeile; fie nici fireşti, nici necesare. (II, 12, 173.)
1022 . Poftele străine [de fire…] sunt într-un număr atât de mare, încât le alungă pe aproape toate cele naturale. (II, 12, 173.)
1023  . E de mirare cu cât de puţin se mulţumeşte natura, cât de puţine ne-a lăsat să poftim. (II, 12, 173.)
1024 . Nimic nu este mai opus poftei noastre, prin firea sa, decât saţiul provenit din bunăstare şi nimic nu o întărâtă mai mult decât raritatea şi dificultatea întâmpinată. (II, 15, 364.)

Politeţe
1025 . Adeseori am văzut oameni mojici din prea multă politeţe şi supărători din curtenie. (I, 13, 50.)

Politică
1026 . Nicicând […] conducătorul nu trebuie să fie mai atent, ca în ceasul tratativelor şi al tratatelor. (I, 5, 26.)
1027 . E uşor să acuzi de imperfecţiuni o politică. (II, 17, 52.)
1028 . E mult mai vrednic şi stă mai bine să te dedici lucrurilor care ne asigură politica şi nu celor care o zdruncină. (II, 27, 100.)
1029 . Politica datorită căreia există mai puţină deosebire între valeţi şi stăpâni, mi se  pare  cea mai echilibrată. (III, 3, 254.)
1030 . Politica e ca o clădire alcătuită din bucăţi felurite, dar în aşa fel îmbinate, încât nu este cu putinţă de-a o clătina nici pe cea mai mică, ca să nu o resimtă întregul. (I, 23, 130.)

Popor 
1031 . Numai cu ajutorul voinţei popoarelor poate izbuti [principele]. (II, 17, 39.)
1032 . E mai fericit poporul care împlineşte poruncile decât aceia care poruncesc. (II, 17, 52.)

Posibil
1033 . În cercetarea […] moravurilor şi a schimbărilor, mărturiile fabulate, dacă par posibile, slujesc ca şi cele adevărate. (I, 21, 116.)

Practică
1034 . S-a folosit mai mult de [învăţăturile mele] cel care le pune în practică, decât cel care se mulţumeşte doar să le ştie. (I, 26, 190.)

Precauţie
1035 . Să te pregăteşti cu multă hotărâre pentru toate câte pot veni. (I, 24, 148.)

Prefăcut
1036 . Şi cel care spune adevărul, şi cel care minte, pot face pe proştii. (III, 8, 15.)

Prejudecată
1037 . Sufletul fără prejudecăţi, a făcut paşi mari către linişte. (II, 12, 220.)

Preocupări
1038 . Preocupările cele mai bune [sunt] cele mai naturale. (III, 3, 253.)
1039 . Omul, crezând că lucrurile care îl preocupă sunt rele, se împovărează şi se hrăneşte cu alte lucruri pe care nu le cumoaşte şi pe care nu le ştie; îşi îndreaptă către acestea dorinţele şi nădejdile, le cinsteşte şi le laudă. (I, 53, 361.)

Preţuire
1040 . Plânsul şi mila sunt amestecate cu o oarecare preţuire a lucrului deplâns. (I, 50, 354.)
1041 . Înseamnă să-ţi preţuieşti viaţa exact cât merită, dacă o părăseşti pentru un vis. (III, 4, 276.)
1042 . E tare greu […] ca altul să se stimeze mai puţin pe sine însuşi […] decât o fac eu cu mine. (II, 17, 23.)

Prevedere
1043 . E o nebunie să te aştepţi ca destinul să se întrarmeze pe măsură, împotriva sa însuşi. (I, 14, 71.)
1044 . Prevederea se potriveşte la fel de bine lucrurilor ce sunt spre binele nostru, ca şi celor spre rău. (III, 6, 352.)

Prezent
1045 . Teama, dorinţa, nădejdea ne avântă către viitor şi ne jefuiesc de simţământul şi de judecarea celor prezente, ca să ne distreze cu cele ce urmează să se întâmple, chiar dacă noi nu vom mai fi. (I, 3, 14.)

Prezicere
1046 . [Prezicerile], tot spunând atâtea, trebuie fără doar şi poate, să spună atât adevărul, cât şi minciuna; dar nu le cinstesc cu nimic mai mult dacă văd că se întâmplă să se şi potrivească. (I, 10, 45.)
1047 . Mai curând mi-ar plăcea să-mi pun socotelile la punct aruncând zarul, decât cu [prezicerile]. (I, 11, 45.)
1048 . [Prezicerile] constituie o joacă a celor cu duhul isteţ şi care se bucură de răgaz, care sa-u îndulcit la a le lega şi dezlega şi sunt în stare să afle în orice scriere toate câte vor [să citească acolo]. (I, 11, 46.)

Pricepere
1049 . Aptitudinea noastră cea mai de seamă este să ne pricepem la multe. (III, 3, 250.)
1050 . Spiritele avântate nu sunt deloc mai puţin pricepute la lucrurile de rând decât spiritele de rând, la cele avântate. (III, 9, 99.)

Prietenie
1051 . Un excelent mijloc de a câştiga inima şi voinţa altcuiva, este să tesupui şi să te încredinţezi aceluia. (I, 24, 144.)
1052 . Din marile prietenii se nasc marile duşmănii. (II, 12, 201.)
1053 . În prietenie simţi o căldură generală şi universală, domoală totuşi şi egală sieşi, o căldură constantă şi aşezată, numai dulceaţă şi netezime, în care nu găseşti nimic aspru sau zguduitor. (I, 28, 212.)
1054 . Te bucuri de prietenie în măsura în care o doreşti; ea nu creşte, nu se hrăneşte, nu se înalţă decât din desfătare, aceasta fiind spirituală şi duhul devenind tot mai subtil, datorită frecventării ei. (I, 28, 212.)
1055 . Vorbesc cu mult mai multă dragoste despre prietenii mei, când ştiu că nu mai există prilej ca să o afle. (III, 9, 104.)
1056 . În adevărata prietenie, mă dăruiesc prietenului mai mult decât îl atrag către mine. (III, 9, 78.)
1057 . Prietenia are braţe suficient de lungi ca să se îmbrăţişeze dintr-un capăt al lumii în celălalt. (III, 9, 75-76.)
1058 . Prietenia se hrăneşte din comunicarea [de idei]. (I, 28, 210.)
1059 . Oamenii de societate şi cei intimi pe care îi caut, sunt aceia numiţi oneşti şi îndemânatici. (III, 3, 258.)
1060 . Sufletul [omului] cu calităţi şi obişnuit cu tovărăşia oamenilor, devine plăcut prin sine însuşi. (III, 3, 258.)
1061 . Nu există consolare mai mare în urma pierderii prietenilor noştri decât cea adusă de conştiinţa de a nu fi uitat să le spui ceva şi de a fi fost între tine şi ei o deplină înţelelgere. (II, 8, 74.)

Primejdie
1062 . În clipa primejdiei, nu mă gândesc atât cum să scap de ea, ci cât de puţină importanţă mai are să scap. (II, 17, 35.)

Principe
1063 . Principii îmi dăruie mult dacă nu-mi iau nimic şi îmi fac suficient de bine când nu-mi fac rău. (III, 9, 67.)

Principialitate
1064 . Slăbiciunea pe care o resimt la mine, nu influenţează în niciun fel părerile pe care se cuvine să le am despre virtutea şi meritele celor vrednici. (I, 37, 271.)

Prosperitate
1065 . Prosperitatea îmi slujeşte drept şcoală şi învăţătură, după cum altora le slujeşte necazul şi nuiaua. (III, 9, 38.)

Prostie
1066 . Dovedeşti o mare prostie să crezi în toate aparenţele dincolo de care nu poţi pătrunde. (II, 12, 308.)
1067 . Prostia e o însuşire rea; dar să n-o poţi suporta şi să te scoată din sărite, să te macini [din pricina ei], cum mi se întămplă, e un alt soi de boală, care nu rămâne cu nimic datoare prostiei. (III, 8, 9.)
1068 . Greşita înţelegere şi prostia iau uneori chipul faptelor virtuoase. (II, 11, 115.)
1069 . Până la ce culme a prezumţiei şi a insolenţei nu ne duce orbirea şi prostia noastră? (II, 12, 284.)
1070 . Dacă nu vrei să te pomeneşti cu mai multă prostie, se cuvine să ai puţină nebunie. (III, 9, 101-102.)
1071 . Prostia [… şi] trufia […] sunt întotdeauna vicii îngemănate. (I, 4, 20.)
1072 . Încăpăţânarea este semnul obişnuit al prostiei şi ignoranţei. (III, 13, 201.)
1073 . Nu sunt obligat să nu spun prostii; totul e să nu greşesc, nedându-mi seama de ele. (II, 17, 48.)
1074 . Să afli că ai rostit sau ai făcut o prostie, înseamnă atât şi nimic mai mult: se cade să afli că nu eşti decât un prost, învăţătură mult mai profundă şi mai importantă. (III, 13, 199.)
1075 . Cel mai prost om din lume socoteşte că înţelege lucrurile la fel de bine ca şi cel mai isteţ. (II, 17, 53.)

Prudenţă
1076 . Nu trebuie să cerem ca lucrurile să fie după voia noastră, ci să asculte de prudenţă. (I, 56, 377.)
1077 . Din lipsă de prudenţă, cazi în lipsă de curaj. (III, 10, 131.)
1078 . Mă agăţ de ce văd şi de ce ţin în mână şi nu mă îndepărtez de port. (II, 17, 37.)
1079 . Prudenţa, cât e ea de gingaşă şi de circumspectă, e vrăjmaşa de moarte a realizărilor măreţe. (I, 24, 143-144.)

Psihologie
1080 . Cei care se ocupă de cercetarea faptelor omului, nu întâmpină dificultate mai mare, decât să le lege la un loc şi să le analizeze în aceeaşi lumină. (II, 1, 1.)

Publicitate
1081 . Nu-i stă bine să se facă cunoscut decât celui de la care ai ce imita şi a cărui viaţă şi opinii pot sluji drept exemplu şi învăţătură. (II, 18, 61.)

Putere
1082 . E vrednic de milă să ai atâta putere încât toate să-ţi cedeze. (III, 7, 5.)
1083 . Nenorocită boală să te crezi atât de puternic încât să te convigi că nici n-ai putea crede invers. (I, 56, 371.)

Raţiune
1084 . Raţiunea îşi vede de drumul ei, că-i frântă, şchioapă sau ruptă din şale. (II, 12, 300.)
1085 . [Raţiunea] e o oală cu două toarte, pe care o poţi apuca şi din stânga şi din dreapta. (II, 12, 324.)
1086 . Raţiunea nu trebuie să ţintească decât la mulţumirea noastră şi toată truda ei să tindă, de fapt, să ne facă să trăim bine şi confortabil. (I, 20, 87.)
1087 . Raţiunea umană e inspectoare generală a tot ce este în afara şi înlăuntrul boltei cereşti; ea cuprinde tot, poate tot; fără ea nimic nu se ştie, nimic nu se cunoaşte, nimic nu se vede. (II, 12, 267.)
1088 . Eu numesc raţiune visările şi visele mele. (II, 12, 243.)
1089 . Însuşi norocul nu e atât de felurit şi schimbător cât este raţiunea noastră, şi nu este nici mai orb şi nici mai lipsit de judecată. (II, 12, 233.)
1090 . Raţiunea se însoţeşte […] fără socoteală cu minciuna ca şi cu adevărul. (II, 12, 300.)
1091 . Vedeţi câte capete are bâta [asta a raţiunii umane]. (II, 17, 50.)
1092 . Să urmăm tot timpul calea raţiunii. (II, 16, 10.)
1093 . Această raţiune, în structura căreia stă să poţi avea o sută de păreri contrarii despre acelaşi subiect, e un instrument de plumb şi de ceară, care se lungeşte, se îndoaie şi se potriveşte la toate croielile şi măsurile; nu-ţi trebuie decât capacitatea de a şti să te fereşti de ea. (II, 12, 300.)
1094 . Anevoie este ca raţiunea să impună faptelor omeneşti o lege dreaptă, fără ca soarta să nu-şi menţină drepturile ei. (II, 4, 37.)
1095 . [Omul] să nu aibă drept călăuză, decât raţiunea. (I, 26, 175.)
1096 . Adevărata oglindă a raţiunii noastre, ne e cursul vieţii. (I, 26, 190.)
1097 . Nu e omul un animal ticălos? Abia dacă starea sa naturală îi dă puterea să guste o plăcere pe de-a-ntragul şi în curăţie, că şi-o şi micşorează despicând firul în patru, cu raţiunea. (I, 30, 238.)
1098 .  “Mulţumeşte-te cu ce ai”, adică, cu raţiunea. (III, 9, 93.)
1099 . Cât de liberă şi îndoielnică unealtă e raţiunea umană! (III, 11, 140.)
1100 . Dacă numim lucruri monstruoase cele pe care nu le poate cuprinde raţiunea, câte din acestea nu se înfăţişează necontenit vederii noastre? (I, 27, 204.)

Răsplată
1101 . Faptele virtuţii sunt prea nobile prin ele însele ca să mai caute altă plată sau răsplată decât propria lor valoare. (II, 16, 16.)
1102 . Tare bun şi folositor obicei este să afli mijlocul de a răsplăti caliltăţile oamenilor vrednici şi rari. (II, 7, 54.)
1103 . Dacă la răsplata cinstirii, cum se cuvine să fie ea, amesteci înlesniri şi bogăţie, aceasta, în loc să mărească preţuirea, o scade şi o micşorează. (II, 7, 55.)
1104 . Să întemeiezi răsplata faptelor virtuoase pe aprobarea altcuiva, înseamnă să îţi iei un temei mult prea nesigur şi neclar. (III, 2, 237.)
1105 . Virtutea îmbrăţişează şi aspiră mai cu dragă inimă la o răsplată pe măsura ei, mai curând din tărâmul slavei decât al utilului. (II, 7, 55.)

Răspundere
1106 . Nu mă bizui suficient pe forţele mele ca să încep să comand, nici să îndrum, nici chiar să sfătuiesc. (II, 17, 50.)
1107 . Binele şi răul nostru nu ţin decât de noi. (I, 50, 353.)

Rău
1108 . Nimănui nu îi  e rău timp îndelungat, decât din vina sa. (I, 14, 73.)
1109 . Cel care ar smulge din rădăcină cunoaşterea răului, ar smulge cu aceasta şi cunoaşterea plăcerii şi, în cele din urmă, ar nimici omul. (II, 12, 203-204.)
1110 . Vine şi rândul răului să fie un bine pentru om. (II, 12, 204.)
1111 . E tare uşor să săvârşeşti răul înainte de a-l suferi. (II, 13, 357.)
1112 . Eliminarea răului nu înseamnă vindecare. (III, 9, 53.)
1113 . Urăsc mai puţin răul pe faţă decât cel prin trădare. (III, 9, 71.)
1114 . Răul mai vechi şi mai bine cunoscut e întotdeauna mai uşor de suferit decât răul recent şi încă neîncercat. (III, 9, 54.)
1115 . Relele îşi au vremea lor, ca şi binele. (III, 13, 225.)
1116 . Cu cât răul se lasă mai puţin simţit de către cel care îl suferă şi e mai tainic, cu atât este mai primejdios. (I, 57, 381.)
1117 . E o slăbiciune să cedezi în faţa relelor, dar e o nebunie să le nutreşti. (II, 3, 22.)

Răutate
1118 . Răutatea îşi adulmecă singură aproape tot veninul şi se otrăveşte. (III, 2, 236.)
1119 . Curiozitatea, subtilitatea, ştiinţa sunt urmărite de răutate. (II, 12, 210.)
1120 . Răutatea îşi făureşte chinuri împotriva sa însăşi. (II, 5, 38.)

Răzbunare
1121 . Mare curaj să te pierzi ca să pierzi pe altul. (II, 12, 289.)
1122 . Nu trebuie să mori ca să te răzbuni. (II, 12, 289.)
1123 . Răzbunarea este vrednică de plâns atunci când acela împotriva căruia se exercită, nu mai are mijloace de a o resimţi. (II, 27, 94.)

Răzgândire
1124 . Să te răzgândeşti şi să te îndrepţi, să lepezi în toiul luptei partida care greşeşte, sunt calităţi rare, puternice şi filosofice. (I, 26, 175.)

Reacţie
1125 . Reacţiile sufleteşti cele mai fireşti şi cele mai puţin încordate, sunt cele mai frumoase. (III, 3, 253.)

Recunoştinţă
1126 . Sunt dator să privesc mai curând către cel care îmi întinde mâinile decât către cel care îmi întoarce spatele. (III, 13, 235.)

Regret
1127 . Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, odată trecute, le regret prea puţin. (III, 2, 247.)

Relaţii
1128 . În loc să îl cunoaştem pe celălalt, nu ne trudim decât să ne facem noi cunoscuţi. (I, 26, 173.)

Religie
1129 . [Omul] trebuie să toarne [gândurile informe ale religiei] în tiparul oferit de modelul chipului său. (II, 12, 231.)
1130 . Lucrurile despre care se ştie cel mai puţin sunt cele mai potrivite să fie zeificate. (II, 12, 233.)

Remuşcare
1131 . Remuşcarea nu înseamnă decât o dezicere a voinţei noastre şi o opunere la fanteziile noastre care ne frământă în tot felul. (III, 2, 238.)
1132 . Urăsc remuşcarea pe care o aduce cu sine bătrâneţea. (III, 2, 247.)

Renume
1133 . [Acest viciu este foarte obişnuit…]: ne este suficient ca numele nostru să treacă din gură în gură, indiferent ce gust lasă. (II, 16, 12.)
1134 . A fi cunoscut înseamnă să-ţi încredinţezi viaţa şi dăinuirea în paza altcuiva. (II, 16, 12.)

Reputaţie
1135 . Să nu cauţi altă reputaţie decât a ştiinţei. (I, 26, 169.)
1136 . Ce este mai întâmplător decât reputaţia? (II, 16, 6.)
1137 . Cine nu-şi sacrifică de bună-voie sănătatea, odihna şi viaţa reputaţiei şi gloriei, moneda cea mai inutilă, cea mai vană şi mai falsă din câte folosim? (I, 39, 285.)

Respect
1138 . Respect cu dragă inimă ceea ce iubesc. (III, 5, 310.)

Retragere în sine
1139 . Nu e o treabă uşoară să îţi asiguri retragerea în tine; îţi dă restul de furcă şi fără să te mai ocupi de altele. (I, 39, 285.)

Reuşită
1140 . Mai curând să nu izbutesc decât să-mi îngenunchez convingerile de  dragul reuşitei. (II, 17, 39.)

Revedere
1141 . Locurile şi cărţile pe care le revăd mă bucură întotdeauna cu o prospeţime nouă. (I, 9, 36.)

Ritm
1142 . Nu păstrăm mereu acelaşi pas. (III, 5, 340.)

Râs
1143 . Râsul, în culmea sa, e amestecat cu lacrimi. (II, 20, 74.)

Robie
1144 . Nu înseamnă să-ţi fii prieten şi cu atât mai puţin propriul stăpân, ci sclav, dacă te urmăreşti pe tine însuţi necontenit şi eşti atât de robit înclinărilor tale, încât nu le poţi abate, nici învinge. (III, 3, 251.)
1145 . A trăi înseamnă a robi, dacă libertatea de a muri e îndoielnică. (II, 3, 21.)

Rod
1146 . Soiurile bune prind rod oriunde le-ai semăna. (II, 27, 101.)

Rol
1147 . Orice rol ar adopta omul, întotdeauna iese la iveală al său propriu. (I, 20, 87.)

Rugăciune
1148 . Avarul se roagă pentru păstrarea inutilă şi zadarnică a comorilor sale; ambiţiosul, pentru izbânzile şi îndrumarea norocului său; hoţul îl foloseşte [pe Dumnezeu] ca să fie ajutat să treacă primejdia şi greutăţile ce se interpun executării faptelor lui mârşave sau îi mulţumeşte pentru cât i-a fost de uşor să sugrume un trecător. (I, 56, 375.)

Rugăminte
1149 . Rugămintea mă cucereşte, ameninţarea mă îndârjeşte. (III, 9, 38.)

Salvare
1150 . Am văzut sute de iepuri sculându-se de sub colţii ogarilor. (II, 3, 27.)

Saţiu
1151 . Cum să-i placă să bea cui nu-şi dă răgaz să-i fie sete? (I, 4, 310.)

Sănătate
1152 . Sănătatea, […] darul cel mai frumos şi mai bogat pe care ştie natura să-l facă. (II, 12, 192.)
1153 . În afara sănătăţii şi a vieţii, nu mai există nimic pe care să vreau să-l cumpăr cu preţul torturării spiritului şi al stânjenirii mele. (II, 17, 33.)
1154 . Sănătatea individului e, de fapt, boala universală. (III, 9, 57.)
1155 . Mai tare mă îngrijesc să-mi sporesc sănătatea când îmi surâde, decât s-o îndrept când am alungat-o. (III, 9, 38.)
1156 . Sănătatea înseamnă să-mi menţin starea obişnuită, fără opintiri. (III, 13, 207.)
1157 . Artele care ne făgăduiesc să ne păstreze sănătatea trupului şi a sufletului ne promit mult, dar este la fel de adevărat că-şi ţin făgăduiala prea puţin. (III, 13, 207.)

Sărăcie
1158 . Soarta are cum tăia sute de căi ale sărăciei prin [holdele] bogăţiei noastre. (I, 14, 68.)
1159 . Sărăcia se cuibăreşte tot atât de des la cei bogaţi, ca şi la cei care nu au nimic. (I, 14, 68.)
1160 . Sărăcia nu este de temut decât pentru că ne aruncă în braţele durerii şi, prin mijlocirea setei, foamei, frigului, căldurii, veghei, ne face să suferim. (I, 14, 58.)
1161 . E uşor să vindeci sărăcia în bunuri; sărăcia duhului e cu neputinţă de tămăduit. (III, 10, 119.)

Scăpare
1162 . Nu voiesc nici să mă tem, nici să scap pe jumătate. (II, 15, 370.)

Schimb
1163 . Deşi dăm mai puţin, cerem mai mult. (III, 5, 345.)

Schimbare
1164 . Oricare ar fi schimbarea, ea te zăpăceşte şi te răneşte. (III, 13, 215.)
1165 . Ceea ce suferă schimbare, nu rămâne acelaşi şi dacă nu e acelaşi, nici nu mai este; aşa şi cu fiecare fiinţă: se schimbă fiinţa cea simplă, devenind mereu alta şi alta. (II, 1,2 353.)
1166 . Cine ia răspunderea să aleagă şi să schimbe, […] trebuie să facă efortul să înţeleagă hiba a ceea ce înlătură şi binele cu care îl înlocuieşte. (I, 23, 133.)

Scop
1167 . Vitejia, statornicia şi hotărârea, mijloace complet opuse între ele, au slujit câteodată aceluiaşi ţel. (I, 1, 5.)
1168 . Aceeaşi ţintă poate fi atinsă pe căi deosebite. (I, 1, 5.)
1169 . N-ai vânt potrivit când n-ai [ales] un port de destinaţie. (II, 1, 8.)
1170 . Sufletul fără ţel se iroseşte; căci a fi pretutindeni, înseamnă a nu fi nicăieri. (I, 8, 33.)
1171 . Ţelurilor mele nu le acord termen mai îndelungat de un an: necontenit gândesc cum să termin cu ele. (II, 28, 105.)
1172 . Gândurile noastre dau greş pentru că nu au o ţintă precisă. (II, 1, 8.)
1173 . Celui care nu şi-a întocmit viaţa în baza unui anume scop, îi este cu neputinţă să-şi drămuiască faptele în amănunt. (II, 1, 8.)

Scriitor
1174 . Scriitorul nu e dator să istorisească decât un adevăr împrumutat. (I, 21, 116.)
1175 . S-ar cuveni să existe o anumită pedeapsă prin lege pentru scriitorii inepţi şi inutili, după cum există pentru vagabonzi şi puturoşi. (III, 9, 36.)
1176 . [Atâtor scriitori], dacă au prilejul să se îmbuibe cu noutăţi, nu le pasă de eficacitate. (III, 5, 320.)
1177 . Mâzgălitorii de hârtie par să fie un simptom al unui veac tulbure. (III, 9, 36.)
1178 . Bineînţeles că trebuie să judecăm priceperea [scriitorilor] şi nu moravurile lor. (II, 10, 99.)
1179 . Există autori al căror scop este să expună evenimentele. Al meu, dacă aş şti să-l ating, ar fi să expun cele ce s-ar putea întâmpla. (I, 21, 116.)

Scumpătate
1180 . Mai scumpe ne sunt lucrurile care ne-au costat mai scump. (II, 8, 61.)

Scuză
1181 . Dacă găsesc lucrurile scuzabile la mine […], o fac pentru că le compar cu lucruri mai rele cărora îmi dau seama că li se dă credit. (II, 17, 24.)

Sentimente
1182 . Sentimentele ni se schimbă, judecata nu. (II, 17, 56.)

Servicii
1183 . Trag mai mult în cumpănă serviciile recente decât cele din trecut, oricât de numeroase şi importante ar fi fost. (II, 8, 76.)

Sexe
1184 . Bărbaţii şi femeile sunt croiţi după acelaşi tipar. (III, 5, 350.)
1185 . E mult mai uşor să acuzi unul dintre sexe decât să-l scuzi pe celălalt. (III, 5, 350.)

Sfat
1186 . Nu primesc sfaturi şi dau şi eu puţine. (III, 2, 247.)
1187 . Puterea oricărui sfat stă în trecerea timpului. (III, 2, 246.)
1188 . Când prietenii mi se adresează pentru un sfat, le spun limpede, fără nicio reţinere […] că sfatul, find un lucru hazardat, s-ar putea să se întoarcă împotriva părerii mele. (III, 2, 246.)
1189 . Ascult toate [sfaturile altora] cu bună-voinţă şi decenţă, dar […] până-n ceasul acesta nu m-am încrezut decât într-ale mele. (III, 2, 247.)

Sfetnic
1190 . Principilor nu le plac vorbele răspicate, nici mie să spun poveşti. (II, 17, 26.)

Sfârşit
1191 . Ceea ce a încetat odată de a fi, nu mai este. (II, 1,2 237.)

Silnicie
1192 . Dintre toaate silniciile împotriva conştiinţei, cea care trebuie cel mai tare evitată, este aceea care abuzează de castitatea femeilor. (II, 3, 29.)

Simplitate
1193 . Prin simplitate, viaţa devine mai plăcută, mai nevinovată şi mai bună. (II, 12, 208.)
1194 . Să te predai cu simplitate în mâinile naturii, înseamnă să o faci în chipul cel mai înţelept. (III, 1,3 199.)

Simţăminte
1195 . Dobitoacele care-şi ţin [mintea] în frâu, lasă trupului simţămintele slobode şi neîntinate. (I, 14, 60.)

Simţuri
1196 . Înseşi simţurile noastre ne sunt judecători. (I, 14, 57.)
1197 . E privilegiul simţurilor să fie limita maximă a ştiinţei noastre. (II, 1,2 333.)
1198 . Niciun simţ nu-l poate lămuri pe celălalt. (II, 12, 33.)
1199 . Simţurile nu ne sunt numai alterate, ci chiar complet orbite de patimile sufleteşti. (II, 12, 343.)
1200 . Simţurile sunt începutul şi sfârşitul cunoaşterii umane. (II, 12, 332.)
1201 . [Simţurile] au toate această putere de a porunci raţiunii şi sufletului nostru. (II, 12, 342.)
1202 . Orice cunoaştere îşi face drumul în noi prin simţuri; ele sunt stăpânii noştri. (II, 12, 332.)
1203 . Lipsa de certitudine a simţurilor noastre face lipsit de certitudine tot ce produc ele. (II, 12, 249.)
1204 . Oare şi sănătatea e în stare să influenţeze [simţurile noastre] după cum o face boala? (II, 12, 348.)

Singurătate
1205 . Mi se pare mult mai suportabil să fii mereu singur, decât să nu poţi fi niciodată. (III, 3, 264.)
1206 . Cum îmi vine un gând straşnic, mă şi supăr că sunt  singur şi n-am cui să-l împărtăşesc. (III, 9, 91.)
1207 . [Sufletul], dacă-şi vede de drum în singurătate, nu face decât să bată pasul pe loc şi să tânjească. (I, 10, 42.)
1208 . Scopul [singurătăţii…] e unul singur: să trăieşti mai în voie şi mai comod. Dar nu întotdeauna ajungi să-i cauţi drumul unde se cuvine căutat. (I, 39, 281.)
1209 . [Sufletul] trebuie să-l readuci în sinea lui, retrăgându-l [din lume]: aceasta este adevărata singurătate şi de ea te poţi bucura şi în mijlocul oraşelor şi al curţilor regale; dar mai comod te bucuri de ea departe de ele. (I, 39, 283.)
1210 . Trebuie să-ţi păstrezi o cămară [în suflet], numai a ta, complet decomandată, în care să pui temei adevăratei tale libertăţi şi celei mai de seamă retrageri şi solitudini. Într-aceasta se cuvine să ţinem sfatul obişnuit cu noi înşine. (I, 39, 284.)
1211 . Avem o minte care se poate întoarce în sine însăşi; ea ştie să-şi ţină tovărăşie; e prevăzută cu cele trebuincioase atacului ca şi apărării, poate primi şi are ce da. Să nu ne temem că în această singurătate vom lâncezi într-o lume plictisitoare. (I, 39, 284.)

Slavă
1212 . Ne pregătim pentru prilejurile excepţionale mai curând de dragul slavei, decât din conştiinciozitate. (III, 2, 240.)

Slăbiciune
1213 . Lucrurile nu sunt atât de dureroase, nici atât de grele, prin ele însele, dar slăbiciunea şi laşitatea nostră le fac astfel. (I, 14, 73.)
1214 . Toată dobânda [omului] dintr-o atât de îndelungată urmărire, e că a învăţat să-şi recunoască minciuna şi slăbiciunea. (II, 12, 213.)
1215 . Am văzut [oameni] dintre cei mai cruzi plângând cu uşurinţă şi pentru cauze frivole. (II, 27, 93.)
1216 . Nu suntem pe-atât de răi cât suntem de slabi. (I, 50, 354.)
1217 . Şi sufletul cel mai cumpătat din lume, ca şi cel mai perfect, are prea mult de lucru ca să rămână în picioare şi să se ferească de a nu cădea la pământ, doborât de propria-i slăbiciune. (II, 2, 16.)
1218 . Îi pun pe alţii să spună ceea ce nu pot rosti eu atât de bine, din pricina slăbiciunii vorbirii mele sau din slăbiciunea simţirii mele. (II, 10, 89.)

Sluţenie
1219 . Se cuvine să-i învăţăm cu grijă pe copii să urască viciile propriei lor fiinţe şi să li se explice sluţenia lor firească, ca să o alunge nu numai din fapte, ci mai ales din inimă. (I, 23, 120.)

Sminteală
1220 . Nu vom găsi niciodată suficiente insulte la adresa smintelii minţii noastre. (I, 4, 24.)

Soartă
1221 . Nouă înşine să ne oferim jertfe şi rugăciuni, nu soartei. (I, 50, 353.)
1222 . [Soarta] nu poate să ne influenţeze purtările; dimpotrivă, acestea o târăsc după ele şi o toarnă în tiparul lor. (I, 50, 353.)

Sociabilitate
1223 . Trebuie să te potriveşti acelora cu care eşti şi câteodată, chiar să joci rolul unui ignorant. (III, 3, 255.)

Societate
1224 . Chipul mi-l datorez întru toate societăţii. (III, 5, 338.)
1225 . Cine se bagă în înghesuială, se cuvine să se facă mai mic, să-şi strângă coatele, să se retragă sau să înainteze, adică, după împrejurări, să părăsească drumul drept, să nu trăiască atât după sine, cât după altul. (III, 9, 97-98.)
1226 . Smerenia, teama, ascultarea, îngăduinţa […] sunt elementele principale ale conservării societăţii umane. (II, 12, 210.)
1227 . Vieţuind în comun, trebuie să ţii seama şi de celelalte vieţi. (III, 9, 97.)
1228 . Natura societăţii face ca acolo unde se înfruntă două trupe, mulţimea adunată de fiecare parte, să nu fie socotită decât ca un singur om. (II, 27, 97.)
1229 . Legăturile cu oamenii conferă judecăţii o minunată clarviziune. (I, 26, 177.)

Speranţă
1230 . Nici sănătatea deplină şi arareori întreruptă de care m-am bucurat până-n prezent, nu îmi prelungeşte nădejdea, nici bolile nu mi-o micşorează. (I, 20, 95.)

Spirit
1231 . Spiritul nostru e o unealtă […] periculoasă şi îndrăzneaţă; e greu să-l pui în ordine şi să-l struneşti. (II, 12, 290-291.)
1232 . E dificil să-ţi înfrânezi spiritul. (II, 12, 293.)
1233 . [Spiritul] e o spadă primejdioasă pentru cel care nu ştie să o folosească. (II, 12, 291.)
1234 . Printre funcţiile spiritului, există şi unele meschine. Cine nu-şi dă încă seama de asta, înseamnă că n-a ajuns să-l cunoscă. (I, 50, 353.)
1235 . Prefer să-mi modelez spiritul decât să-l mobilez. (III, 3, 252.)
1236 . În sinea lor, lucrurile au poate propria lor greutate, măsurile şi stările lor; dar în sinea noastră, [spiritul] le cântăreşte cum se pricepe. (I, 50, 353.)
1237 . [Spiritul] nu lasă nimic descoperit când aprofundează ceva şi se dedică acelui lucru în întregime. (I, 50, 353.)
1238 . [Spiritul] cântăreşte lucrurile nu după tiparul lor, ci după al său. (I, 50, 353.)
1239 . [Spiritul] profită de orice: eroarea, visele îi slujesc cu credinţă. (I, 14, 60.)
1240 . Spiritul se cuvine studiat şi cercetat, iar resorturile sale atotputernice trebuie deşteptate. (I, 14, 60.)
1241 . Avuţia nu ne face nici bine, nici rău: ea ne pune la dispoziţie numai materia şi sămânţa pe care spiritul nostru, mai puternic decât ea, le frământă şi le foloseşte după bunu-i plac, căci este singura cauză şi singurul stăpân al condiţiei sale fericite sau nenorocite. (I, 14, 72.)
1242 . Nu există judecată, nici obligaţie, nici putere care să se împotrivească înclinaţiei şi alegerii [proprii spiritului]. (I, 14, 60.)
1243 . Dintre atâtea mii de căi ce le are [spiritul] la dispoziţia sa, să-l călăuzim pe una care să fie cea a liniştii şi conservării noastre: iată-ne nu numai păziţi de orice necaz, ci şi răsplătiţi şi mângâiaţi […] de lovituri ca şi de rele. (I, 14, 60.)
1244 . Nu există animal mai potrivit ca [spiritul] ca să-i pui ochelari de cal […] şi să-l păzeşti să se aventureze ba într-o parte, ba într-alta, în afara făgaşelor trasate de obiceiuri şi legi. (II, 12, 291.)
1245 . Mare minune să întâlneşti un [spirit] aşezat şi sociabil. (II, 12, 291.)
1246 . E uşor de înţeles pe ce se ascut durerea şi plăcerea noastră: tocmai pe muchia spiritului nostru. (I, 14, 60.)
1247 . S-ar părea că îi este mai propriu spiritului să opereze prompt şi pe neaşteptate, iar judecăţii, pe îndelete şi cumpătat. Dar cel care-i mut, dacă n-are răgazul să se pregătească, ca şi cel căruia acest răgaz nu-i asigură niciun avantaj, la fel sunt de neajutoraţi. (I, 10, 41.)
1248 . Atât în privinţa învăţăturii, cât şi în celelalte trebuie să îndrumezi paşii [spiritului]. (II, 12, 291.)
1249 . Cele urmărite de spiritul uman nu au termen, nici chip. (III, 13, 192.)
1250 . Hrana [spiritului] este îndoiala şi ambiguitatea. (III, 13, 192.)
1251 . Spiritul uman […] înseamnă mişcare perpetuă, fără oprire. (III, 13, 192.)
1252 . Născocirile [spiritului] se încălzesc, se urmăresc şi se generează una pe cealaltă. (III, 13, 192.)
1253 . E semn de scădere a capacităţii, sau de osteneală, când spiritul este mulţumit. (III, 1,3 192.)
1254 . [Spiritul] are elanuri ce-i depăşesc realizările. (III, 13, 192.)
1255 . [Spiritul] e înfrânat; i se pune căluşul religiilor, legilor, obiceiurilor, ştiinţei, preceptelor, pedepselor şi recompenselor lumeşti şi veşnice şi, totuşi, datorită agilităţilor şi neastâmpărului său, scapă tuturor acestor legături. (II, 12, 291.)
1256 . [Spiritul] e trup gol, pe care n-ai de unde să-l apuci, nici cum să-l răpui, trup monstruos, schimbător şi diform, pe care nu-l poţi lega, nici reţine. (II, 12, 291.)
1257 . Mare făuritor de minuni e spiritul uman! (II, 12, 312.)
1258 . Spiritul nostru se împiedică de sine însuşi. (II, 1,4 362.)
1259 . Răul nostru e legat de spirit; acesta nu poate scăpa de sine însuşi. (I, 39, 283.)

Sport
1260 . Cu prilejul exerciţiilor fizice şi al jocurilor, cresc posibilităţile de cunoştinţe şi prietenia. (I, 26, 202.)

Stabilitate
1261 . Puţine corăbii se duc la fund datorită propriei lor greutăţi şi fără a fi izbite şi dezechilibrate. (III, 9, 56.)
1262 . Nu tot ce se clatină, cade. (III, 9, 56.)

Stat
1263 . Ordinea obişnuită a unui stat sănătos […] presupune un trup care să se bizuie pe membrele şi funcţiile sale principale şi un consens comun întru punerea în practică şi ascultarea [celor ce le cere]. (I, 23, 135.)

Statornicie
1264 . Mi-e deosebit de greu să cred în statornicia oamenilor, dar uşor mă conving de inconsecvenţa lor. (II, 1, 2.)
1265 . Statornicia este un joc în care se impune să suporţi cu răbdare şi neclintit, neajunsurile pentru care nu există leac. (I, 12, 47.)
1266 . Ca să cunoşti statornicia, trebuie neapărat să ştii ce este suferinţa. (III, 10, 125.)
1267 . Mai multă statornicie se cere ca să toceşti lanţurile, decât ca să le sfarmi. (II, 3, 22-23.)

Stăpânire de sine
1268 . Vreau să fiu propriul meu stăpân, în toate sensurile. (III, 5, 278.)
1269 . Acela care, datorită blândeţii şi îngăduinţei fireşti, ar dispreţui ofensele aduse, neîndoielnic că ar face un lucru frumos şi vrednic de laudă; dar acela care, înţepat şi jignit profund de o ofensă, […] după un conflict [lăuntric] ar stăpâni, în cele din urmă [ispita răzbunării], neîndoielnic că ar izbuti cu mult mai mult. (II, 11, 108.)
1270 . Învăţ să-mi feresc pasul meu oriunde-l pun şi-l pândesc ca să-l pot stăpâni. (I, 39, 286.)
1271 . Starea cea mai jalnică a omului e aceea în care îşi pierde cunoştinţa şi stăpânirea de sine. (II, 2, 11.)
1272 . Din toate puterile mă opun mai ales patimilor care mă îndepărtează de mine însumi şi mă apropie de cele ce-mi sunt străine. (III, 10, 111.)

Stil
1273 . [Stilul] dificil constituie o monedă cu care plăteşti cu uşurinţă prostia umană. (II, 12, 223.)
1274 . Există atâtea chipuri de interpretare [ale unui stil ambiguu şi dificil], încât ar fi greu ca spiritul ingenios să nu găsească de-a dreptul ori pieziş, în orice subiect, ceva ce să-i slujească la ce are nevoie. (II, 12, 330.)
1275 . Limba rău folosită mi-o perfecţionează pe a mea mai mult decât cea bine folosită. (III, 8, 8.)

Stânjenire
1276 . Trebuie evitat prilejul de a comite orice faptă stânjenitoare. (II, 8, 66.)

Stoicism
1277 . Cu toate că gândesc că moartea, sărăcia, dispreţul şi boala mă urmăresc de aproape, am hotărât să nu mă las cuprins de panică datorită unor lucruri pe care altul mai puţin însemnat ca mine, la priveşte cu atâta răbdare. (I, 39, 287-288.)

Stricăciune
1278 . Stricăciunea veacului se realizează prin contribuţia particulară a fiecăruia dintre noi: unii aduc trădarea, ceilalţi nedreptatea, necredinţa, tirania, avariţia, cruzimea, după cum sunt mai puternici; cei mai slabi aduc prostia, lenea, deşertăciunea. (III, 9, 37.)

Studiu
1279 . Tânăr, studiam pentru ca să epatez; apoi – niţel, ca să mă cuminţesc; acum, ca să mă bucur; niciodată pentru câştig. (III, 3, 264.)

Subtilitate
1280 . Fugi […] de această ambiţie copilărească de a vrea să pari mai subtil ca altul. (I, 26, 173-174.)

Suferinţă
1281 . Cu suferinţa îndelungată ne obişnuim, obişnuindu-ne cu suferinţa, ajungem să o acceptăm. (III, 12, 160).
1282 . În viaţă există multe lucruri mai greu de suferit chiar şi decât moartea. (II, 3, 20.)

Suflet
1283 . Sufletele frumoase sunt suflete universale, deschise şi gata la orice; dacă nu sunt instruite, sunt cel puţin apte de instruire. (II, 17, 46.)
1284 . Sufletele cele mai frumoase sunt cele mai variate şi mai mlădioase. (III, 3, 250-251.)
1285 . Sufletul […] mi-e veşnic ucenic şi necontenit pus la încercare. (III, 2, 234.)
1286 . Sufletele bine tocmite prin ele însele şi din naştere, apucă pe aceeaşi cale cu virtutea şi scot la iveală, prin faptele lor, acelaşi chip cu al ei. (II, 11, 108.)

Supărare
1287 . Nimic nu-i supărător dacă nu se repetă. (I, 20, 101.)

Superficialitate
1288 . Doctrina ce nu a putut pătrunde până la suflet, a rămas pe limbă. (III, 3, 256.)

Superioritate
1289 . [Sufletul superior…] îşi arată superioritatea preferând lucrurile de mijloc celor superioare. (III, 13, 248.)

Superstiţia
1290 . Oamenii, uimiţi de norocul lor, lasă pe seama cerului cauzele şi ameninţările ce le-au produs nenorocirea, aşa cum fac cu orice superstiţie. (I, 11, 46.)
1291 . Nimic nu credem cu mai multă tărie decât cele pe care le ştim mai puţin, nici nu există oameni mai siguri pe ei ca aceia care ne istorisesc poveşti, precum alchimiştii, ghicitorii, astrologii, chiromanţii, doctorii. (I, 32, 258.)

Suveran
1292 . Voia [împăraţilor] e la fel de uşuratică după cum e şi a noastră, dar poate mai multe. (II, 12, 179.)
1293 . Nici chiar mărinimia nu se potriveşte suveranilor […], căci, ca să privim lucrurile în faţă, unui rege nu îi aparţine nimic; el e dator celorlalţi şi cu persoana sa. (III, 6, 356.)

Şcoală
1294 . O şcoală bună schimbă judecata şi moravurile. (II, 17, 58.)
1295 . Ucenicilor li se cuvine să cerceteze şi să dezbată, dar învăţătorului, să rezolve. (II, 3, 19.)

Şiretenie
1296 . Când nu-i suficientă pielea de leu, se cade să-i pui un petic din cea a vulpii. (I, 5, 26.)
1297 . Sunt vrăjmaşul acţiunilor subtile şi prefăcute şi urăsc şiretenia, nu numai când e folosită în glumă, dar chiar dacă are urmări folositoare. (I, 21, 110.)

Ştiinţă
1298 . Dacă cele pe care nu le-am văzut, nu există, ştiinţa noastră se limitează straşnic. (II, 12, 145.)
1299 . Ştiinţa este o mare podoabă şi o unealtă care te slujeşte minunat. (I, 26, 167.)
1300 . Cele ce spiritul nostru extrage din ştiinţă, nu încetează să fie desfătătoare, chiar dacă nu sunt nici hrănitoare, nici nu folosesc sănătăţii. (II, 12, 227.)
1301 . Fiecare ştiinţă îşi are principiile ei demonstrate, prin care judecata omenească e înfrânată din toate părţile. (II,1 2, 266.)
1302 . Cea mai mare parte din ştiinţa noastră e mai mică decât neştiinţa. (II, 12, 214.)
1303 . Ciuma omului e părerea că ştie. (II, 12, 196.)
1304 . Ştiinţele şi artele nu se toarnă în tipare, ci se formează şi iau chip tot lucrând la ele şi şlefuindu-le de multe ori. (II,1 2, 293.)
1305 . Nu este suficient că [ştiinţa] noastră nu ne caută-n coarne, se cuvine ca să ne îmbunătăţească şi să ne pună stavilă, căci altfel este vană şi zadarnică. (I, 25, 157.)
1306 . Nu se cuvine să legi ştiinţa de suflet, ci ea trebuie să-l întrupeze. (I, 25, 157.)
1307 . La ce bun ştiinţa, cui nu mai e stăpân pe mintea sa? (III, 10, 120.)
1308 . Cu dragă inimă ştiinţa ne face hatârul de a informa cu exactitate asupra dimensiunilor răului. (III, 12, 170.)
1309 . E sabie primejdioasă [ştiinţa] şi care-l poate împiedica, ba chiar răni pe stăpânul ei, dacă o foloseşte vreo mână slabă şi care nu ştie s-o mânuiască. (I, 25, 158.)
1310 . [Ştiinţa] nu e făcută ca să lumineze sufletul întunecat, nici ca să dea vedere orbului; rostul ei nu e deschiderea ochilor închişi, ci îndreptarea mersului, atunci când ai picioare drepte şi vânjoase. (I, 25, 159.)
1311 . Nu recunoaştem […] decât ştiinţa de azi, nu cea de ieri, nici cea de mâine. (I, 25, 152.)
1312 . Cel care se află în căutarea ştiinţei, să o caute unde sălăşluieşte. (II, 10, 88.)
1313 . Principala şi cea mai frumoasă ştiinţă a epocii noastre, nu e ştiinţa de a înţelege oamenii de ştiinţă? Nu e acesta scopul obişnuit şi ultim al tuturor studiilor? (III, 13, 193.)
1314 . [Ştiinţa] constituie cea mai nobilă şi mai puternică agonisire a omului. (III, 8, 14.)
1315 . Iubesc şi cinstesc ştiinţa, ca şi pe cei care o posedă. (III, 8, 14.)
1316 . Luăm în custodie părerile şi ştiinţa altuia şi cu asta am terminat. (I, 25, 153-154.)
1317 . Leac bun este ştiinţa, dar niciun leac nu-i destul de tare ca să rămână nealterat şi să nu se strice, după cât e de stricat vasul în care-l ţii. (I, 25, 159.)

Tăcere
1318 . [Unii] învaţă să vorbească atunci când se cuvine să înveţe să tacă pe vecie. (II, 28, 106.)
1319 . Nu-mi pot închipui o stare mai greu de suportat şi mai cumplită decât să-mi fie sufletul apăsat şi ca o rană vie, fără să existe vreo cale de a o arăta. (II, 6, 48.)

Tăinuire
1320 . Poţi ţine secretul în privinţa purtărilor tăinuite; dar să ascunzi ceea ce ştie toată lumea […] reprezintă un defect de neiertat. (II, 10, 108.)
1321 . Ca să fii bun tăinuitor, trebuie să fii aşa din fire, nu din datorie. (III, 5, 284.)
1322 . Cea mai josnică dintre faptele şi stările mele nu mi se pare atât de urâtă, cât mi se pare de meschin şi de laş să nu îndrăznesc s-o mărturisesc. (III, 5, 283.)
1323 . Acela care se teme să vorbească, ne face să credem mai multe decât sunt în realitate. (III, 5, 329.)
1324 . Cei care-şi tăinuiesc [viciul] faţă de altul, şi-l ascund de obicei şi lor înşile. (III, 5, 283.)
1325 . Cine s-ar obliga să spună tot, s-ar obliga să nu facă nimic din cele ce este constrâns să nu le pomenească. (III, 5, 283.)

Teamă
1326 . Roadele vieţii nu ne pot face cu adevărat plăcere, dacă ne temem că le pierdem. (II, 15, 364.)
1327 . Teama şi suspiciunea atrag şi îmbie lovitura. (I, 24, 144.)
1328 . Nu există-n lume animal de care omul să trebuiască să se teamă mai mult ca de om. (II, 19, 72.)

Temelie
1329 . E uşor să clădeşti pe temelii existente. (II, 12, 265.)

Temperare
1330 . Omului să-i fie de ajuns să-şi tempereze pornirile, dacă nu-i este în putere să şi le biruie. (II, 2, 17.)

Teorie
1331 . Una e predicatorul şi alta predica. (II, 10, 100.)
1332 . Teoria prieşte destul pungilor, rareori sufletelor. (III, 8, 15.)
1333 . [Teoria] e […] un auxiliar foarte util sufletului bine înzestrat, dar dăunător altui suflet. (III, 8, 15.)
1334 . [Teoria] într-o mână e sceptru, într-alta, sceptrul bufonului. (III, 8, 15.)
1335 . E frumos să înveţi teoria de la cei care cunosc bine practica. (II, 10, 99-100.)

Tihnă
1336 . Aş alerga de la un capăt de lume la celălalt să caut un an de tihnă plăcută şi şăgalnică. (III, 5, 281.)
1337 . Dacă am ştiut să trăim statornic şi liniştit, vom şti să şi murim tot aşa. (III, 12, 171.)

Timp
1338 . Să ne cruţăm timpul! (III, 13, 255.)
1339 . Timpul e un lucru mişcător! (II, 12, 353.)
1340 . Zi cu zi, anii [ce trec] mă învaţă cu răceala şi cumpătarea. (III, 5, 278.)
1341 . Pentru cei care-şi folosesc bine timpul, ştiinţa şi experienţa cresc odată cu viaţa. (I, 57, 381.)

Tinereţe
1342 . Nimic nu e mai recomandabil tinereţii, ca activitatea şi veghea. (III, 13, 228.)
1343 . [Tânărul] să nu se lase de cele rele nici din lipsă de vlagă, nici din ştiinţă, ci fiindcă nu vrea [să le săvârşească]. (I, 26, 189.)

Tiranie
1344 . Tiranii, ca să împuşte doi iepuri dintr-o dată, ca să ucidă şi să-şi facă resimţită mânia, şi-au folosit toată capacitatea pentru a descoperi mijloace să prelungească moartea. (II, 27, 102.)
1345 . Ce anume îi face pe tirani atât de sângeroşi? E grija pentru propria siguranţă, iar inima lor plină de laşitate nu le pune la dispoziţie alte mijloace decât exterminarea celor ce le-ar putea face rău, chiar şi a femeilor. (II, 27, 101.)
1346 . Să existe nevoie mai grea decât aceea de a deveni tiran? (I, 14, 69.)

Târguire
1347 . După un ceas de sfadă şi de tocmeală, şi unul şi celălalt se leapădă de cuvânt şi jurăminte pentru cinci parale mai puţin. (I, 14, 67.)
1348 . Târguirea este curată neguţătorie a minciunii şi a neobrăzării. (I, 14, 67.)

Tot
1349 . Totul e în toate şi deci nimicul în nimica, căci nimicul nu e unde este totul. (II, 12, 329.)

Tovărăşie
1350 . Mai curând să fii singur decât în tovărăşie plicticoasă şi stupidă. (III, 9, 91.)
1351 . Până şi copiilor le dă tovărăşia încredere [în ei înşişi]. (III, 13, 230.)
1352 . Pretutindeni unde se află tovărăşie, norocul tuturora e împletit şi inseparabil. (II, 27, 97.)
1353 . Orice fel de tovărăşie conferă siguranţă şi mângâiere atunci când te temi. (II, 27, 96.)
1354 . Aş trăi numai în tovărăşia persoanelor sănătoase şi vesele. (I, 21, 106.)

Trai
1355 . Cel mai îndătinat şi mai obişnuit fel de a trăi este şi cel mai frumos. (III, 13, 241.)
1356 . Tot ce trăiţi e furat naturii: e trăit pe spinarea ei. (I, 20, 101.)

Treburi
1357 . Ne dirijăm treburile şi le ţinem în frâu la început; dar, curând, când s-au pornit din loc, ele ne călăuzesc şi ne mână cu ele, nerămânându-ne decât să le urmăm. (III, 10, 130.)

Trecere
1358 . Şi noi, şi judecata noastră, şi toate cele muritoare curg şi se rostogolesc necontenit. (II, 12, 350.)

Tristeţe
1359 . Ca să nutreşti tristeţea, aceasta trebuie să-ţi fie înclinarea, trebuie s-o accepţi şi să o îngădui. (II, 20, 74.)
1360 . Fug de stările de spirit triste şi de oamenii morocănoşi, ca de ciumaţi. (III, 10, 126.)

Trudă
1361 . [Duhul] trudeşte de o sută de ori mai mult pentru sine decât pentru altul. (I, 8, 33.)

Trup
1362 . Dacă nu am tulbura noi înşine echilibrul membrelor noastre, e de bănuit că ne-ar fi mai bine, natura dăruindu-le o aplicare dreaptă şi moderată către plăcere, ca şi către durere. (I, 14, 60.)
1363 . Trupul omennesc nu poate zbura în slăvi. (II, 12, 244.)
1364 . Pare o mare laşitate şi trădare să domesticeşti şi să corupi funcţiile trupeşti, stupide şi înrobite, ca să cruţi sufletul de solicitarea de a le conduce după raţiune. (II, 12, 243.)

Tulburare
1365 . Cele mai mari tulburări ale noastre au resorturi şi cauze ridicole. (III, 10, 129.)
1366 . Rodul tulburării nu rămâne câtuşi de puţin la cel care a stârnit-o: răscoleşte şi tulbură şi apa celorlalţi pescari. (I, 23, 131.)

Ţăran
1367 . Moravurile şi spusele ţăranilor le găsesc, de obicei, mai conforme preceptelor adevăratei filosofii. (II, 17, 59.)

Ţintă
1368 . Arcaşul care depăşeşte ţinta e ca şi cel care nu o ajunge. (I, 30, 235.)

Ucidere
1369 . [Uciderea] este mai curând o faptă a temerii decât a curajului. (II, 27, 95.)
1370 . Uciderea e bună pentru evitarea crimei viitoare, nu pentru răzbunarea celei săvârşite. (II, 27, 95.)

Ură
1371 . Iubim ceea ce urâm. (I, 50, 354.)
1372 . Să te urăşti şi să te dispreţuieşti pe tine însuţi e o boală aparte şi care nu mai apare la nicio altă făptură [în afară de om]. (II, 3, 24.)

Uşurătate
1373 . Preferinţa pentru deprinderile uşuratice, ne îndepărtează de cele drepte. (III, 5, 338.)

Valoare
1374 . Nu cântărim nici calitatea, nici utilitatea [lucrurillor], ci numai preţul cât ne-au costat ca să fie ale noastre, ca şi când asta ar face parte din substanţa lor; şi numim valoarea lor nu ceea ce aduc ele, ci ceea ce le conferim noi. (I, 14, 66.)
1375 . Nici bogăţiei, nici slavei, nici sănătăţii nu le revine decât atâta frumuseţe şi plăcere câtă le este acordată de către cel care le are. (I, 14, 72.)
1376 . Nici oamenii, nici vieţile lor nu se măsoară cu ocaua. (I, 20, 104.)
1377 . Mă preţuiesc atât cât merit. (II, 17, 23.)
1378 . Înalţ preţul lucrurilor cu cât sunt mai străine, mai depărtate şi-mi aparţin mai puţin. (II, 17, 21.)
1379 . Economia, casa, calul vecinului meu, toate în aceeaşi măsură, preţuiesc mai mult ca ale mele, neaparţinându-mi. (II, 17, 22.)
1380 . Apreciezi valoarea lucrurilor după cum se înclină cumpăna cântarului. (I, 14, 66.)
1381 . Cumpărarea conferă preţ diamantului, truda – virtuţii, suferinţa – devoţiunii şi asprimea – leacului. (I, 14, 66.)

Vanitate
1382 . Vanitatea îşi are rădăcinile atât de bine înfipte în noi, încât nu ştiu dacă s-a aflat vreodată cineva care să se fi putut dezbăra de ea cu adevărat. (I, 41, 300.)
1383 . Cred că nu se află în noi atâta nefericire, câtă vanitate, nici atâta răutate, câtă prostie. (I, 50, 354.)
1384 . Mai tare ne frământăm să ne vindem mărfurile, decât să cumpărăm altele noi. (I, 26, 173.)

Veghe
1385 . Veghem dormind şi dormim veghind. (II, 12, 344.)
1386 . De ce nu am crede că gândirea noastră, acţiunile noastre sunt un alt fel de vis, iar veghea noastră, un fel de somn? (II, 12, 344.)
1387 . Veghea ne este mai adormită ca somnul. (II, 12, 305.)

Venit
1388 . Nu te poţi bizui pe nădejdea venitului ce va să vie, oricât de sigură ar fi. (I, 14, 69.)

Veselie
1389 . În operele [spiritului] nu există veselie dacă ea nu se află cât de cât şi în trup. (III, 5, 282.)

Veşnicie
1390 . Ceea ce e veşnic, adică n-a avut nicicând naştere, nu va avea nicicând sfârşit. (II, 12, 353.)

Viaţa
1391 . Meseria şi arta mea sunt să trăiesc. (II, 6, 53.)
1392 . Folosul vieţii constă în felul cum o foloseşti. (I, 20, 104.)
1393 . Viaţa ni se împarte între nebunie şi prudenţă. (III, 5, 339.)
1394 . Cu cât viaţa este mai scurtă, trebuie să o fac mai profundă şi mai plină. (III, 13, 250.)
1395 . Cum mi-a fost viaţa, nu o aflu decât după ce a fost folosită şi secătuită. (II, 12, 274.)
1396 . Viaţa noastră, ca şi armonia lumii, se compune din lucruri opuse. (III, 13, 220.)
1397 . Nu regret că n-am viaţa la fel de lungă şi de deplină ca a stejarului. (III, 13, 232.)
1398 . Viaţa noastră e doar mişcare. (III, 13, 228.)
1399 . Să fii legat şi obligat de nevoie să mergi pe un singur făgaş, înseamnă să exişti, dar nu să trăieşti. (III, 3, 250.)
1400 . Strângem la piept şi îmbrăţişăm acest bun [al vieţii], cu atât mai tare şi cu atât mai multă dragoste, cu cât vedem că este mai puţin sigur şi că ne temem să nu ne fie răpit. (II, 15, 364.)
1401 . Dacă ar fi să trăiesc încă o dată, aş trăi tot aşa cum am mai trăit. (III, 2, 248.)
1402 . Viaţa este o mişcare inegală, neregulată şi multiformă. (III, 3, 251.)
1403 . Necontenit luăm viaţa de la început. (II, 28, 105.)
1404 . Viaţa noastră este un lucru gingaş şi uşor de rănit. (III, 9, 42.)
1405 . Mă mulţumesc […] să duc o viaţă acceptabilă şi care să nu-mi fie nici mie, nici altora, povară. (III, 9, 45.)
1406 . Cea mai slăvită capodoperă a omului, e viaţa trăită cum trebuie. (III, 13, 245.)
1407 . Dacă n-am ştiut că trăim, e nedrept să învăţăm cum să murim. (III, 12, 171.)
1408 . E mai lesne să intri decât să ieşi! (III, 10, 130.)
1409 . Nicio ştiinţă nu-i atât de grea ca cea de a şti cum să trăieşti viaţa aceasta. (III, 13, 248.)
1410 . Viaţa, în sine, nu este nici bună, nici rea, e locul binelui şi al răului, după cum le practici. (I, 20, 102.)
1411 . Dacă ai trăit o zi cu adevărat, ai trăit tot: o zi e asemenea tuturor zilelor. (I, 20, 102.)
1412 . De ce te plângi de lumea asta? Nu te reţine cu forţa. (II, 3, 21.)

Viciu
1413 . Cele mai mari vicii ale noastre îşi au originea în cea mai fragedă copilărie. (I, 23, 119.)
1414 . [Viciile], în general, se întreţin şi se prelungesc unul pe celălalt. (II, 11, 118.)
1415 . Viciile se aseamănă prin aceea că sunt toate vicii […]. Şi totuşi, deşi sunt în aceeaşi măsură vicii, nu sunt vicii egale între ele. (II, 2, 9.)
1416 . Să existe oare vreun fel de viciu mai ticălos ca acela care zdruncină propria conştiinţă şi cunoaşterea naturală? (I, 23, 132.)
1417 . Viciul nu este decât dereglare şi lipsă de măsură. (II, 1, 3.)
1418 . Confuzia rostului şi a măsurii păcatelor, este periculoasă. (II, 2, 10.)
1419 . Nu lepădăm atât viciile, cât le schimbăm; şi după opinia mea, o facem în rău. (III, 2, 249.)
1420 . Nu există viciu care să fie viciu cu adevărat, care să nu facă rău şi pe care să nu-l condamne judecata sănătoasă. (III, 2, 236.)
1421 . Viciile pe care gândirea le înăbuşă, nu sunt dintre cele mai rele. (III, 5, 349.)
1422 . Chiar dacă fugim în altă regiune, ambiţia, avariţia, nehotărârea şi poftele  nu ne părăsesc. (I, 39, 281-282.)

Victorie
1423 . Preţul victoriei se judecă după dificultate. (III, 5, 305.)
1424 . Voim să învingem, dar în chip laş, fără luptă, neimplicând nici norocul. (II, 27, 95.)
1425 . Vrem să învingem, dar mai curând în mod sigur, decât în chip cinstit. (II, 27, 95.)
1426 . Dacă după izbândă te arunci iar în braţele primejdiei, înseamnă să te laşi încă o dată în voia norocului. (I, 47, 330.)
1427 . Nu e o victorie aceea care nu pune capăt războiului. (I, 47, 329.)

Viitor
1428 . Deoarece prevederile sunt cuprinse de grijă, chin şi incertitudine, e mai bine să te pregăteşti de toate cele ce ţi s-ar putea întâmpla, printr-o încredere nobilă, iar consolarea să-ţi fie că nu poţi fi niciodată sigur de cele ce vin. (I, 24, 148.)

Vin
1429 . Vinul face să iasă la suprafaţă cele mai intime taine ale celor care l-au băut peste măsură. (II, 2, 11.)
1430 . Vinul poate să dăruie sufletului cumpătarea şi trupului, sănătatea. (II, 2, 15.)
1431 . Obiceiul greşeşte condamnând vinul pentru că mulţi se îmbată. (II, 6, 52.)

Vindecare
1432 . Nu există vindecare când nu te eliberează de rău. (III, 2, 244.)

Virtute
1433 . Virtutea refuză tovărăşia uşurinţei. (II, 11, 110.)
1434 . Conştiinţa şi virtutea omului să-i lumineze până şi cuvintele. (I, 26, 175.)
1435 . Multe virtuţi, precum castitatea, sobrietatea şi cumpătarea, le putem dobândi datorită slăbiciunii trupeşti. (II, 11, 115.)
1436 . [Virtutea] se împacă deosebit de bine cu simplitatea. (II, 12, 195.)
1437 . O deprindere perfectă a virtuţii […] pătrunde în complexul [personalităţii]. Nu mai este în acest caz o virtute apăsătoare, nici nişte porunci ale raţiunii pentru îndeplinirea cărora, sufletul să trebuiască să se încordeze. (II, 11, 114.)
1438 . [Virtutea] e întotdeauna anevoioasă. (I, 20, 88.)
1439 . Nu există virtute de seamă şi îmbucurătoare care să nu aibă finalmente, vreo descumpănire. (II, 12, 304.)
1440 . E plăcut să te naşti într-un veac depravat: căci, prin comparaţie cu alţii, eşti socotit virtuos aproape pe nimic. (II, 17, 38.)
1441 . [Virtutea] solicită un drum aspru şi spinos; într-acesta ea vrea să lupte cu greutăţi din afară. (II, 11, 110.)
1442 . Chiar şi cei mai buni s-au mulţumit să aspire [la virtute] şi să se apropie doar de ea, fără să o stăpânească. (I, 20, 88.)
1443 . Între multele plăceri cunoscute, se înscrie şi aceea de a urma calea virtuţii. (I, 20, 88.)
1444 . Printre principalele binefaceri ale virtuţii se numără şi dispreţul morţii, mijloc ce conferă vieţii noastre o tihnă plăcută şi îi dă un gust atrăgător şi curat, fără de care, oricare altă plăcere dispare. (I, 20, 88.)
1445 . Să dispreţuieşti lacrimile şi plânsul, să nu vădeşti respect şi să nu cinsteşti decât chipul sfânt al virtuţii, este semnul unui suflet dârz şi neînduplecat. (I, 1,7.)
1446 . [Limitele virtuţii odată] depăşite şi încălcate, te afli în calea viciului. (I, 15, 74.)
1447 . Nicio vitute nu poate fi ajutată prin neadevăr. (II, 6, 53.)
1448 . Virtutea este altceva şi e ceva mai nobil decât înclinarea către bunătate ce apare în noi. (II, 11, 108.)
1449 . E datoria oamenilor de bine să zugrăvească virtutea în culorile cele mai frumoase. (I, 37, 274.)
1450 . Nu-mi place nici să recomand, nici să ascult de o virtute sălbatică. (I, 30, 235.)
1451 . Virtutea e lucru tare zadarnic şi uşuratic, dacă gloria e reclama  ei. (II, 16, 6.)
1452 . Cei care afirmă că nu se află niciodată exces în virtute, cu atât mai mult cu cât nu mai e virtute dacă găseşti exces în ea, se joacă cu cuvintele. (I, 30, 235.)
1453 . Virtutea nu se vrea urmată decât de dragul ei însăşi. (II, 1, 7.)
1454 . Virtutea, oricât de mare ar fi ea, dacă a devenit obicei, nu este răsplătită; mai mult, nici nu ştiu dacă e vrednică a fi numită “mare”, atâta vreme cât e comună tuturor. (II, 7, 56.)
1455 . Cel puţin ştim să declinăm cuvântul virtute, dacă nu izbutim să fim virtuoşi. (II, 17, 40.)
1456 . Durerea, plăcerea, dragostea, ura sunt cele dintâi lucruri pe care le resimte un copil; dacă atunci când apare raţiunea, ea li se alătură, aceasta se numeşte virtute. (III, 13, 249.)
1457 . În privinţa statornicirii [virtuţii adevărate] pot face orice obiceiul, educaţia, pilda şi deasa repetare a sfaturilor şi cu uşurinţă ele o răspândesc, o preschimbă în bun comun al tuturora şi o fac iubită de toţi. (II, 7, 57.)
1458 . Să fii pur şi simplu dotat cu o fire simplă şi plăcută, care respinge de la sine dezmăţul şi viciul […] s-ar zice că e suficient ca omul să fie socotit inocent, dar nu şi virtuos. Aceasta nu-l scuteşte să practice răul, dar nu-l face nici să râvnească îndeajuns la practicarea binelui. (II, 11, 114.)
1459 . Putem preschimba virtutea în viciu, cum se întâmplă când o aprindem cu o dorinţă prea aprigă şi prea violentă. (I, 30, 234.)
1460 . Nimic nu poate face virtutea adevărată să dea bir cu fugiţii; ea caută suferinţele şi durerea ca pe o hrană. Ameninţările tinerilor, rugurile şi călăii o înviorează şi o întăresc. (II, 3, 23.)
1461 . După cum sufletele vicioase sunt împinse adeseori să săvârşească binele datorită vreunui îndemn străin, la fel şi cele virtuoase [pot fi împinse] să săvârşească răul. (III, 2, 240-241.)
1462 . Chiar şi virtutea noastră poate greşi şi să se pocăiască. (II, 6, 52.)
1463 . Preţul şi înălţimea adevăratei virtuţi este uşurinţa, utilitatea şi plăcerea exercitării ei, care să fie atât de depărtată de trudă, încât copiii, ca şi adulţii, cei simpli ca şi cei subtili, să o poată pune în practică. (I, 26, 183.)
1464 . Virtutea este o însuşire plăcută şi voluptoasă. (III, 5, 283.)
1465 . Nu mai poţi găsi o faptă cu adevărat virtuoasă: [nu întotdeauna] cea care poartă chipul [virtuţii] are şi esenţa ei. (I, 37, 272.)

Visare
1466 . Îmi ascult visările, căci trebuie să le ţin socoteala. (II, 18, 64.)
1467 . Pe măsură ce visările mele se ivesc, le înghesui una peste alta. (II, 10, 90.)
1468 . Visările noastre valorează mai mult ca raţiunea. (II, 12, 305.)

Vitejie
1469 . Vitejia îşi are limitele ei, ca şi oricare altă virtute. (I, 15, 74.)
1470 . Înşelăciunea poate sluji ca să dai o lovitură; dar numai cel care ştie că nici viclenia, nici soarta, ci numai vitejia l-a înfrânt, se socoteşte învins. (I, 5, 25.)
1471 . Vitejia […] se înfrânează când îşi vede vrăjmaşul înfrânt. (II, 27, 93.)

Vârstă
1472 . Comunicarea [de idei] n-o poţi afla între [părinţi şi copii], datorită deosebirii prea mari de vârstă. (I, 28, 210.)

Voinţă
1473 . Nu ne dăm seama ce vrem decât în clipa când vrem. (II, 1, 3.)
1474 . Precum focul se încinge datorită frigului, şi voinţa ni se ascute prin împotrivire. (II, 15, 364.)
1475 . Faptele pornite din voinţa proprie sunt mai presus de acelea făcute din poruncă. (III, 5, 339.)
1476 . Realizez cu uşurinţă şi în chip firesc un anumit lucru, dar nu şi dacă mi se impune. (II, 17, 43.)
1477 . [Voinţa noastră] vrea oare întotdeauna ceea ce am vrea noi să vrea? Nu vrea adeseori ceea ce îi interzicem să vrea şi ce este spre paguba noastră vădită? Se lasă ea oare îndrumată către concluziile raţiunii noastre? (I, 21, 112.)
1478 . Nimic nu ne stă în puteri decât voinţa. (I, 7, 31.)
1479 . Libertatea voinţei noastre nu are altă realizare mai specifică ei, decât iubirea şi prietenia. (I, 28, 211.)

Voluptate
1480 . Să fugi de voluptăţi cu preţul vieţii. (I, 33, 260.)
1481 . Nu există […] voluptate, oricât de acceptată, al cărei exces şi lipsă de măsură să nu fie reproşate. (I, 30, 238.)
1482 . Voluptatea, ca să ne înşele, o ia înainte şi ne ascunde cele ce-i urmează. (I, 39, 290.)

Vorbă
1483 . O vorbă auzită dintr-o gură rău intenţionată, şterge zece ani de merite. (II, 8, 76.)
1484 . Vorbele rostite la nenorocire, sunt vorbe de necaz. (III, 9, 38.)
1485 . Toţi suntem găunoşi şi goi, nu cu aer şi vorbe se cade să ne umplem; ca să ne cârpim, ne trebuie ceva mai solid. (II, 16, 2.)
1486 . Vorbirea noastră îşi are slăbiciunile şi defectele ei, ca şi celelalte. (II, 12, 248.)
1487 . Oricine poate grăi adevărat; dar să vorbească ordonat, cumpătat şi chibzuit, o pot face puţini oameni. (III, 8, 16.)
1488 . Cel care spune tot, ne satură şi ne dezgustă. (III, 5, 329.)
1489 . Vorbirea care-mi place, e vorbirea simplă şi naivă; […] vorbirea suculentă şi nervoasă, concisă şi adunată. (I, 26, 195.)

Vrăjmaş
1490 . Îmi place datoria de a mărturisi clar cinstirea pe care o merită vrăjmaşii mei. (II, 17, 56.)
1491 . Cât de dificil este să te păzeşti de vrăjmaşul care îşi ascunde chipul sub acela al celui mai bun prieten. (I, 24, 142.)
1492 . Nu confund vrăjmăşia mea cu alte circumstanţe. (II, 17, 56.)

Vrednicie
1493 . Copilul va fi educat să-şi cruţe şi să-şi păstreze vrednicia, când o va fi dobândit. (I, 26, 173.)

Zgârcenie
1494 . Tot omul cu bani este zgârcit. (I, 14, 70.)
1495 . Nu nevoia, ci mai curând belşugul, naşte zgârcenia. (I, 14, 66.)
1496 . Dacă zgârcenia şi ambiţia nu au limită, la fel nu are nici desfrânarea. (III, 5, 336.)
OPINII CRITICE
Aforismele lui Montaigne

Imaginea tradiţională a lui Montaigne, înţeleptul însingurat în turnul plin de cărţi al castelului său, refugiat – cu o privire plină de amărăciune aruncată oamenilor – departe de lumea agitată a războaielor civile de la sfârşitul veacului al XVI-lea, nu mai rezistă demult faptelor simple relevate de istoria literară. Când a acceptat, în 1581, alegerea ca primar al unui oraş deloc paşnic, Bordeaux, ştia prea bine că noua demnitate nu avea cum să-i asigure atmosfera prielnică a unei meditaţii liniştite. Figura lui Montaigne – diplomatul abil, capabil să păstreze jurisdicţia puterii centrale asupra unui oraş în citadela căruia erau stăpâni oştenii Ligii, răzvrătiţi, vrăjmaşi ai unităţii statului francez, a condus (de pildă, într-o cercetare celebră, a lui Courteault, din 1933) la concluzii cu totul opuse vechilor interpretări care-l proiectau pe autorul Eseurilor ca pe un însingurat, prieten doar al cărţilor şi observator impasibil al omului.
E meritul ediţiei de Aforisme, publicată de Mihai Rădulescu în colecţia “Cogito” a Editurii Albatros, de a contura un portret mai complex al gânditorului francez. Autor şi al unui temeinic studiu introductiv, Mihai Rădulescu schiţează direcţiile care definesc filosofia lui Montaigne. El are dreptate să observe, în afara prea bine-ştiutelor perspective sceptice şi stoice ale Eseurilor, prezenţa unor puncte de vedere epicureice, exprimate – uneori – cu o imprevizibilă energie. Pe bună dreptate, se desluşeşte chiar şi în îndoielile montaigneiene o tendinţă profund anti-conformistă (de altminteri, sancţionată vehement de autorităţile bisericeşti), adevărată prefigurare a raţionalismului din veacul lui Descartes.
Poate că nu era lipsită de interes constatarea că, în Franţa, Renaşterea se înfăţişează ca un fenomen complicat, în care logica şi armonia proporţiilor modelează deopotrivă programele literare ale Pleiadei şi creaţia autorilor de tragedii şi de epopei. De la proza gâlgâind de seve a lui Rabelais, până la tragedia livrescă a lui Robert Garnier, se parcursese un drum lung, de ale cărui meandre, Eseurile lui Montaigne nu sunt câtuşi de puţin străine. La fel de puţin caracteristice pentru procesul de constituire a unei gândiri renascentiste, în accepţia ei originală, scrierile îneţeleptului primar din Bordeaux enunţă îndoielile şi bucuriile umanismului. Aspiraţia lor la ordine şi la cuminţenie se poate înţelege pe deplin prin efectul pe care spaimele pricinuite de pustiirile războaielor civile îl avusese asupra dorinţelor de supravieţuire ale omului din secolul al XVI-lea.
În felul acesta, eroul Eseurilor nu este numai Montaigne însuşi, ci omul în general, mai ales omul acelui veac de nelinişti şi de amărăciuni. Gânditorul era un mesager al năzuinţei fundamentale a contemporanilor lui  şi lecţia lui nu e numai una de îneţelepciune, ci şi una de adâncă solidaritate omenească. Antologia e în aşa fel alcătuită de Mihai Rădulescu, încât ideea unui Montaigne care-şi dedică “viaţa unui scop bine lămurit”, ceea ce recomandă tuturor celor ce-l vor citi cândva, e limpede pusă în valoare. A unui Montaigne pentru care “virtutea nu poate fi sădită, cum se spune la şcoală, într-un cap desprins de pe umeri”, ci decurge dintr-o însuşire înţeleaptă a lecţiei naturii. A unui Montaigne care crede că “acela ce nu trăieşte deloc pentru altul, nu trăieşte câtuşi de puţin pentru sine”. A unui Montaigne ce se opune tiranilor, laşi şi sângeroşi, orgoliului (“pierzanie şi corupţie a omului”), celor care cred că nu mai au nimic de învăţat, forţei şi violenţei care devin, înevitabil, neputincioase.
Volumul tipărit la Albatros poate deveni un model pentru antologii ale ideilor unor gânditori, antologii alcătuite cu grija de a pune în valoare îndemnurile la acţiune, la muncă, la însuşirea cumpătată a înţelepciunii altora.

Dan Grigorescu

“Contemporanul” nr. 43, 23 octombrie 1977

Tags

Related Posts

Share This

O VIZITA LA REGELE MIHAI I

Editura Semnalul, 1990
Colecţia “Demnitate românească”

“Admir curajul scriitorilor români, dovedit în opera lor, opunându-se tiraniilor totalitare succesive. Le urez ca, pe viitor, să continue a merge pe calea începută, fără să se lase intimidaţi, nici de teroare, nici de dezinformări, pentru ca împreună cu întregul popor român, să construim România democrat liberală, aşa cum i se cuvine să fie şi o dorim toţi. 
Să ne iubim ţara aşa cum este şi să ne luptăm să devină aşa cum trebuie să fie.”
MIHAI I

Dacă am izbutit să intru în audienţă la Majestatea Sa Regele Mihai I al României, o datorez perseverenţei avocatului Dumitru Ionescu, Preşedintele Uniunii Foştilor Deţinuţi Politici din România, cu sediul în Elveţia. Hotărârea juristului pomenit a triumfat până şi împotriva propriei mele descurajări. El a fixat două audienţe pentru subsemnatul, într-o perioadă când problemele de sănătate în familie îi puneau în cumpănă liniştea; dintre aceste audienţe, pe cea dintâi n-am putut-o fructifica.
Sunt un om pe care vârsta şi deformările instrucţiei şcolare la care am fost supus sistematic, dimpreună cu întreaga sa generaţie şi cele ce i-au urmat, l-au împiedicat să-şi formeze un punct de vedere obiectiv asupra trecutului apropiat al însăşi patriei sale. De aceea consemnez cu cea mai riguroasă exactitate replicile schimbate cu prilejul acestei întâlniri: mi-e teamă de urmele subconştiente ale bombardamentului cu neadevăruri ce a durat 45 de ani; m-am apărat de el cum m-am priceput; m-am ascuns până şi în beciurile închisorilor. Dar exploziile ne-au viciat atmosfera parcă pe totdeauna, cu o otravă mult mai dăunătoare până şi decât arma chimică; ea se numeşte MINCIUNA.
Autorul rândurilor de faţă îşi îngăduieşte să supună tiparului şi judecăţii cititorului, textul integral şi revizuit al relatării de faţă. O formă scurtă a apărut în săptămânalul “Cuvântul”, nr. 32, din 4 septembrie – 10 septembrie 1990. Aceste pagini constituie istorisirea celei mai de seamă experienţe a sale de viaţă şi anume, nu întâlnirea cu un rege, ceea ce în anumite împrejurări, poate să însemne destul de puţin, ci observarea modestiei însăşi, la ea acasă.

*
Una dintre primele întrebări ale soţiei Majestăţii Sale, m-a luat prin surprindere:
– Ce ştiţi despre zvonul că am fi vândut un timbru galben, suedez, ceea ce ar fi fost o mare afacere?
Chipul îi este curios şi temător de răspuns. Ambele simţăminte permează printr-un văl al indignării, stârnite la reamintirea ştirii false.
Am cunoscut-o de câteva minute. Ajungând în V., găsisem o tânără care apăsa butonul soneriei de la poarta căutată de noi. Călăuza mea, avocatul Ionescu, repetă inutil apelul. Rămăsesm în dreptul porţilor mari, prost închise. Însoţitorul meu se apropie de locul unde mă aflam. Am inspectat împreună locul prin care cele două aripi ale porţii metalice erau susţinute alături:
– E un capăt de frânghie aici…, constat.
Forma un mic juvăţ. Noul meu prieten îl scoase de pe cârlig şi pătrunserăm în curte. În faţa noastră dormitau două maşini. În fund, în dreapta, se căsca gura larg deschisă a unui garaj adâncit sub clădire. Câteva alte vehicule odihneau acolo, la umbră.
– Doamne, câte sunt…, am exclamat uluit.
Pe cât mă impresionase numărul lor, pe atâta m-a zăpăcit faptul că nici una nu arăta a fi nouă.
– Păi, au cinci copii, dintre care două fete sunt măritate. Şi cu Majestăţile lor, înseamnă nouă pesoane.
În Elveţia cine nu are maşină, nu se poate deplasa. Din această pricină, pierdusem prima audienţă la Rege. Călătoriile cu trenul sunt scumpe, dar un automobil de ocazie ţi-l cumperi cu câştigul pe o lună.
Am pornit-o către o uşă de sticlă mată din stânga noastră. Casa, patriarhală şi vag rustică, nu iese deloc din comun, comparată cu miile de vile admirate în cele cinci săptămâni scurse de când mă aflu aici şi care mi-au tăiat suflul. Am reţinut dintr-o emisie tv. că aparţine unui olandez. Regele stă cu chirie.
În spatele geamului se vede o siluetă feminină aplecată. Mi se părea că îndepărta ceva din dreptul uşii. Se ridică. Deschide. Domnul Ionescu face prezentările. Doamna subţire şi cu ochii negri vii, din faţa mea, este Regina Ana. Înainte de a ne descuia se luptase cu vreo trei căţei din rasele ce abundă în Switzerlanda, de animale pitice şi cu un nepoţel de vreo şase-şapte ani, frumuşel foc, care urmează să ia loc pe covor, la picioarele mele, pe parcursul audienţei, pată blondă surprinsă de colţul ochiului, jucându-se pe jos, cuminte şi, din când în când, bătând toba unei tuse întârziate, sonore.
Holul întunecos se deschide, în dreapta, fără perete despărţitor către o cameră de zi luminoasă, unde Regele mă aşteaptă în picioare. Ambii soţi poartă o îmbrăcăminte rezervată, înclinând către croiul sportiv potrivit maturităţii, mai curând închisă la culoare. Cel pe care-l ştiam din copilărie, din poze şi timbre, e mai înalt ca mine, suplu, svelt, are umeri foarte laţi, musculatura obrajilor evidentă, ceea ce îi conferă un aer uşor frământat, impresie contrazisă de desăvârşita linişte, emanând din tonul său blând, potolit, din gesturile şi din atitudinile prieteneşti şi fără nici o urmă de intenţie de subliniere, ca şi privirile de nuanţa seninului, pierdute într-un adânc lăuntric, visător şi greu de sondat.
– Ce ştiţi despre zvonul că am fi vândut  un timbru galben, suedez, ceea ce ar fi fost o mare afacere? iată una dintre primele întrebări ale soţiei Regelui, după ce mi-am expus pe scurt activitatea şi rostul prezenţei acolo. (Nu mă pot abţine să specific că, răsfoindu-mi cărţile, când Majestatea Sa a privit coperta eseului Shakespeare – un psiholog modern, s-a amuzat: – “Asta o ştiu şi eu! Am văzut-o undeva! Nu ştiu la cine, dar am văzut-o!” Spre ruşinea mea, o jenă stupidă m-a împiedicat să i-o ofer deşi, cu politeţe nemeritată de mine, a luat în mâini şi a dat atenţie fiecare volum întins, ca şi celor mai neînsemnate hârtii şi legitimaţii.)
Doream  să-i fac cunoscut Majestăţii Sale un text destinat publicării, odată reîntors în ţară.
– Cred în valoarea literaturii mai mult decât în aceea a ziaristicii. Sufletul este singurul care poate convinge sufletele, îmi motivez dorinţa de a-l citi cu glas tare, urmând să primesc sau nu încuviinţare a de a-l tipări.
Situaţia mi se părea simultan falsă şi neobişnuit de firească. Pentru a scăpa de timiditate, mă afund în lectură.
Cea dintâi lecţie de democraţie am primit-o în jurul vârstei de şase ani. Mă aflam cu părinţii la Sinaia, într-o scurtă vilegiatură, vara. Într-o zi, tata m-a luat la plimbare pe aleea Peleşului, din spatele mânăstirii. Apropiindu-se de castel, îmi explica ceva despre reşedinţa cui era, despre regele cunoscut de mine din timbrele poştale, copil ceva mai mare decât eram eu însumi, cu nume şi titluri ca din basme, dar cu pantalonii scurţi şi bască albă. Timid fiind şi crescut prea pe lângă casă, lipsit de prieteni, chipul Marelui Voievod îmi revenea în minte, mijlocind pasiunea filatelică, mai adesea decât ale mogâldeţelor cu care băteam mingea de cârpă în curte. Ştiam că trecuseră ani de când fusese copil şi că nu mai juca fotbal ca mine, nici de-adevăratelea, nici cu nasturi, că ajunsese om mare. Însă îl preferam cum îmi convenea mie pentru a-mi mângâia visele singurătăţii.
Deodată se auzi  în urma noastră duruitul unui motor de automobil. Tatăl meu îşi aruncă privirea peste umăr.
- Regele! spune, trăgând de mâna mea, să mă ferească din calea maşinii. Salută-l!
Am strigat piţigăiat, aşa cum văzusem că făceau adulţii fără număr în Piaţa Palatului, de 10 Mai şi de Sfinţii Arhangheli. Iată două date care, dealtfel, în asociaţiile minţii mele lipsite de logică, mă apropiau foarte mult de Majestatea Sa. Ziua de naştere îmi pica la 15 mai, iar numele de botez îmi era: Mihai.
- Trăiască Regele! ţipam repetat, cât de tare puteam, aproape acoperind glasul părintesc ce mi se alătura cu sobrietatea maturităţii.
Viteza vehicolului a încetinit; sau aşa mi s-a părut. Tânărul şi frumosul suveran era singur, la volan. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Îl credeam înconjurat de miniştri, de un întreg aparat de Curte. Nu aveam noţiunea că un om aflat în fruntea unei ţări se poate ascunde îndărătul a zeci, sute şi mii de arme îndreptate împotriva supuşilor săi. Această imagine urma s-o învăţ în adolescenţă, sub dictatura proletariatului, când până şi copiii, cum fusesem, au ajuns să fie bănuiţi de crime împotriva statului şi trecuţi prin spaimele anchetelor şi ale temniţelor.
Scoase braţul stâng pe fereastra portierei. Îl flutură prieteneşte. Zâmbi.
- Tăticule, s-a uitat la mine! am exclamat.
Dacă tatăl meu s-ar fi îndoit, eram sigur că l-aş fi putut ruga pe Rege să-i confirme privirile amicale cu care mă cinstise. Dar părintele nu mi se arăta neîncrezător, iar automobilul trecuse de capătul drumeagului.
Trezindu-mă din febra evenimentului, la câteva minute după aceasta, m-am pomenit interesându-mă, uşor dezamnăgit:
- Regele n-are şofer?
- Ba da, spuse tatăl meu, cu intenţie educativă, dar îi place să le facă toate singur. Un rege adevărat nu e slujit, ci slujeşte.
Nu prea am înţeles, totuşi n-am uitat cuvintele.
Aproape cincizeci de ani mai târziu, în vacanţă cu soţia mea la Sinaia, ducându-ne spre Cumpătul sau revenind de acolo, singura zona unde mai aveai şansa să găseşti mâncare cu carne la prânz, până şi minunata localitate turistică unde locuiam fiind supusă regimului vegetarian propus de înfometarea sistematică a ţării, chibzuită de dregătorii ei comunişti, treceam prin dreptul locului unde începea aleea Peleşului. Regretam cumplit că nu ne puteam plimba iubirea tinerei căsnicii (deşi iernile numărate de noi nu se mai potriveau întemeierii unui cămin, după cum o păţisem noi), sufeream, ziceam, că ostaşi ai securităţii şi bariere coborâte blocau ambele căi de acces şi ne împiedicau să admirăm valea Pelişorului. Ca un fel de răzbunare împotriva orgoliului aceluia care-şi atribuise toate palatele ţării, i-am istorisit Deliei cele aflate de la un student de al meu, originar din acele locuri. La rândul său le auzise de la un văr, martor ocular, în calitate de soldat de gardă.
La o vizită acolo a şefului partidului comunist şi al ţării, Ceauşescu, acesta străbătând câţiva metri pe jos, împreună cu impresionanta sa suită de generali, sub supravegherea fără greş a câtorva zeci de ţevi de puşcă automată, călcă strâmb. Capul i se întoarce brusc şi mânios spre cel mai apropiat dintre ofiţerii de vârf care îl sorbeau din ochi, de la doi-trei metri distanţă.
- Ce-i asta?! scrâşni cizmarul preşedinte.
Spre stupoarea verişorului, unul dintre capii armatei române se azvârli pe jos şi… în patru labe, începu să caute pricina ascunsă a împiedicării, printre pietricelele mărunţite şi greblate ce însămânţau ca un covor de perle, poteca lată conducând către castel. “Un general al oştirii noastre în genunchi…!” fu uluit soldatul din postul de gardă. Ulterior a aflat că cineva a fost destituit pentru neglijenţă.
Evocând întâmplarea, am legat-o de aceea pusă pe hârtie la începutul acestor pagini. Delia asculta mirată. În cele din urmă îşi întrerupse tăcerea şi rosti, ca un profesor ce este, cu inteligenţa deformată de preocupările didactice:
- Democraţia, ezită ea, n-o înveţi din cărţi, ci din dragoste…

*
Scrutez rapid cele două chipuri regale. Ceea ce zăresc mă înviorează.
– Am încuviinţarea Majestăţii Voastre să public schiţa?
– Da, desigur, îmi răspunde, după o mică pauză datorată faptului că gândea la altceva. Într-adevăr, mulţi se mirau că aveam obiceiul să călătoresc neînsoţit. De ce să Mă însoţească cineva? râde Regele. Eram în ţara Mea. Între români, nu?
Schimb de priviri cu Doamna Sa, care încuviinţează acele ieşiri solitare  ca pe cea mai normală atitudine. Cine să facă vreun rău Regelui său?
– Generalul acela…, rosteşte, desemnând ce o impresionase.
– Noi am respectat armata. Să te porţi astfel cu un general… Pentru noi, ofiţerii ei…!
Continuă prin a-Şi arăta recunoştinţa faţă de bărbaţii care aleg riscul vieţii, conduşi de dragostea de ţară, şi dobândesc astfel dreptul la stima deplină.
Nu poate accepta situaţia ca un conducător să simtă nevoia să se înconjoare de gărzi armate.
– Din moment ce cunoaşteţi acum felul în care scriu, v-aş cere permisiunea să revin anul următor, să stăm de vorbă pentru a putea redacta o carte… O familie regală în exil. Aceasta presupune să Vă deranjez mereu, la două- trei zile; ar fi ostenitor.
Se grăbeşte să mă pună în gardă împotriva dificultăţilor ce mă pândesc, cu o nesperată bunăvoinţă:
– Vrea şi un scriitor american s-o facă. Mai sunt şi alţii…
– Majestate, fiecare cu puterile şi cu norocul lui. Ei îşi vor edita scrierile în America sau  unde se află, eu, dacă şi când voi putea, în ţară la noi. Socotesc că o astfel de carte este necesară. Să ştie toată lumea adevărul despre un rege care a însemnat atât de mult în 1944 şi care e mai ales un OM – căci n-aţi fost cruţat de necazuri…
– Ce ştiţi despre zvonul că am fi vândut un timbru galben, suedez, ceea ce ar fi fost o mare afacere? reia Regina Ana.
Chipul îi este curios şi temător de răspuns. Ambele simţăminte permează printr-un văl al indignării.
Caut să mă dumiresc despre ce vorbeşte. Nu am auzit nimic despre vânzări de mărci poştale. Gazdele mă lămuresc, completându-se una pe cealaltă, că se poartă atari vorbe.
– Dacă înţeleg bine, Majestate, se spune că aţi comercializat…
– Da.
– Din colecţia Majestăţii Voastre?
– Nu, din a tatălui Meu.
– Regele Carol?
– Şi că am luat un milion cinci sute mii dolari! intervine uluită soţia Sa.
De la început am întrebat dacă îi este mai uşor să vorbesc în franceză sau engleză şi s-a grăbit să mă îndemne să vorbesc româna.
– Iar colecţia Regelui Carol se află în posesia Majestăţii Voastre? mă întorc către stăpânul casei.
– Nu, îmi răspunde laconic, simplu, uşor amuzat. Când a murit el, dispăruse. Poate a vândut-o mai înainte.
– Nu i-a mai rămas nimic de la tatăl Său, vine completarea de peste masa scundă.
Mă uluieşte revenirea la această obsesie care, ca o pedală de orgă, ne-a însoţit convorbirea până acum. Mai târziu, către încheierea ei, urmează să mă luminez; viaţa familiei n-a fost una uşoară; însă urmaşii ei şi gurile rele, iubitoare de scandal public, n-au ostenit să arunce asupra-i nori de muşte otrăvitoare ale calomniei, cum i-a plăcut lui Beaumarchais s-o metaforizeze. Înţepăturile acestora, deşi mincinoase, lasă urme viaţa întreagă.
Îl privesc.
– Nimic. A fost foarte bogat. Am primit trei mii lire sterline, după zece ani de proces.
– Cu cine?
– Lambrino, pe care Regele Carol se pare că l-a recunoscut, şi Lupeasca. Existau vreo zece mii lire sterline, depuse într-o bancă londoneză.
– Nici alea trei mii nu le-ai luat.
– Ba da; ba da…
– Şi restul bunurilor? mă interesez.
– Lupeasca.
– Şi la moartea ei?
Glasul celălalt revine:
– Le-a dat Doamnei Urdăreanu.
– Fără forme, completează Regele.
– N-aţi putea afla ce şcoală din România l-a invitat pe Rege? scoate la iveală soţia Sa, o altă îngrijorare.
– A fost invitat de vreo şcoală? îmi creez puţin timp, să caut să-mi amintesc întâmplarea cu pricina.
– Da, elevii vor să-l cunoască.
– Şi…? Nu scrie pe invitaţie despre ce şcoală este vorba?
Regele mi se adresează:
– N-am primit nicio invitaţie.
– Tocmai asta este! Nimeni nu ne-a spus, se grăbeşte să mă edifice doamna.
– În cazul acesta de unde aţi aflat că…?
– Dintr-un discurs oficial. S-a menţionat faptul că nişte elevi L-au invitat, dorind să-L cunoască şi că este aşteptat…
– De aceea ne e teamă. Dacă ne aşteaptă copiii şi eu nu sosesc, pentru că, de fapt, nu ştiu nimic clar, ce vor crede ei? Că nu vreau să le răspund?!…
– Nu încercaţi să vă interesaţi care este şcoala? insistă stăpâna casei.
– Le-aş răspunde copiilor…, spune Regele. Altfel, mereu mi se răspunde că sunt aşteptat în ţară, că am fost aşteptat… nu primesc, însă nicio invitaţie. De altminteri nu e cazul să fiu invitat. Cine sunt eu? Am acelaşi drept să-mi revăd ţara ca orişice român! De ce se face atâta caz?
De mai mult timp privirile îmi sunt atrase de un tablou reprezentându-L pe Regele României, copil. Rama grea, aurită, atârnă pe peretele opus mie.
– De cine este pictat, Majestate?
– Filip de Laszlo. A locuit în Anglia. A făcut portretele tuturor membrilor familiei noastre.
Rostirea îi este brusc luminată. Din această clipă intrăm într-o conversaţie de tip nou. Reticenţele, de o parte şi de cealaltă, sunt înlăturate. Au cazut ultimile bariere. Gazdele stăpânesc, ca dar natural, întărit prin educaţie, acea bunăvoinţă care, până acum, m-a făcut să mă simt un prieten nemaiîntâlnit de mult timp, iar acum o rudă căreia i se împărtăşesc amintiri ignorate (ceea ce , de fapt, îi şi este fiecare român). Doar în prezenţa unor personalităţi culturale de autentică trăire, m-am mai simţit atât de adoptat; mă gândesc la Tudor Vianu, la Ion Vinea, la Anton Dumitru sau la profesorul meu de limba română din prima clasă de liceu, Romulus Vulcănescu, fost dascăl şi al Majestăţii Sale.
Cum s-a petrecut insensibila modificare? Cred că se datorează interesului meu pentru tabloul ce-L înfăţişează în anii avântului, ai lipsei de griji, ai încrederii în viitor.
– Ce vârstă aveaţi când aţi pozat?
– Cincisprezece. Există o falsificare în acest ulei, se grăbeşte să mă facă părtaş secretului, ca între nişte adolescenţi.
Mi-L închipuiesc, volubil şi deschis, în mijlocul colegilor săi, de la Mânăstirea Dealul, în epoca realizării uleiului.
– Adică?
– Sunt stângaci. Portretistul m-a pus să ţin arma de vânătoare în dreapta. Spunea că aşa trebuie. ..
– Nici măcar acest tablou nu I-a fost lăsat moştenire, îmi explică doamna Sa.
– Da, aşa este, zâmbeşte Regele cu acel aer ce nu-l părăseşte deloc, care parcă ar spune că a trăit doar întâmplări ce nu este logic să se petreacă, că a fost confruntat cu absurdul în orice a întreprins. Continuă: L-am ridicat de la gară, într-un mod foarte misterios…
– I-a fost expediat într-o ladă de lemn, desenează soţia Sa dimensiunile în aer. La gara Geneve. A trebuit să se legitimeze, să demonstreze că El era destinatarul adevărat.
– Cine Vi L-a trimis?
– Nu ştiu. Cred că doamna Urdăreanu. După ce a dobândit averea Lupeascăi, mi-a transmis, prin regele Umberto, că intrase în stăpânirea sa acest portret şi că socotea a Mi se cuveni. Am întrebat unde se afla. Mi-a zis că la Mexico-City. M-am pomenit anunţat să-l ridic din gara Geneve. Şi l-am luat. La tribunalul din Lisabona, în 1953, Lupeasca declarase că portrtetul Meu nu figura în colecţie. Doamna Urdăreanu însă, mi l-a dat.
Sorb o înghiţitură din cafeaua ce s-a răcit, servită de la bun început de Regină. O pregătise din vreme. Îşi rezervase o ceşcuţă pentru sine; Regelui nu-i dase niciuna. Aveam nevoie de acest răgaz să mă hotărăsc a pune o întrebare ce-mi demonstra ignoranţa.
– În definitiv, cine era doamna Urdăreanu?
– O englezoaică, soţia mareşalului Curţii şi secretar general al Frontului Renaşterii Naţionale. Aşa că tabloul reprezintă toată averea Mea părintească.
– S-a vorbit că a plecat cu bogăţii incomensurabile…, punctează doamna Sa, mereu atentă la îndreptarea ştirilor false ce au fost lansate de comunişti.
Îi admir prezenţa în conversaţie. Regele – soţul ei – trăieşte într-o imensă decenţă; aceasta îl împiedică să atace  orice subiect îndoielnic privitor la trecut sau prezent. Ceea ce nu înseammnă că, odată menţionat, l-ar evita. Dimpotrivă, dă explicaţii foarte scurte, deşi complete, limpezi şi mereu cu un surâs aproape invizibil aşternut la colţurile gurii, ca şi când lucrurile ar privi pe altcineva – care nu prea a  avut noroc.
– Daa, când Groza şi cu Dej Mi-au cerut să părăsesc ţara, le-am solicitat să-Mi acorde venitul Domeniilor Coroanei pe anul 1947. M-au informat că visteria era goală…
O abia zărită înălţare dintr-un umăr, sugerând minciuna ascultată atunci.
– Mama a pledat că nu  puteam fi obligat să plec fără un ban; cum să Mă descurc, nu? Groza a liniştit-o: “Să nu aveţi teamă că-L vom lăsa să moară de foame în umbra piramidelor… ” Am cerut să Mi se dea echivalentul în valută al recoltelor Domeniilor Coroanei pe anul 1947. Acestea îi fuseseră oferite spre folosinţă lui Carol I, deoarece statul nu putea asigura lista civilă necesară existenţei Curţii. Petru Groza, sub motivul acesta, a admis să primesc cincizeci de mii de dolari şi două sute mii  de franci elveţieni.
– Pe care i-a făcut pe jumătate cu mama Sa.
Un gest al Regelui, refuzând acest aspect la discuţiei. Dar El însuşi recunoaşte de îndată că nici măcar aceste sume, deloc însemnate, nu le-a oprit doar pentru sine:
– În afară de trenul nostru, cu un alt tren, au mai plecat în jur de douăzeci de persoane. A trebuit să împart fiecăreia o sumă, să poată porni în viaţă în noile condiţii.
– Unde V-aţi dus? V-a găzduit vreo rudă?
– Noroc că mama avea o casă la Florenţa, încă din 1932, când a fost obligată să părăsească ţara prima oară.
Deoarece surprind aluzia la neînţelegerile dintre Carol II şi Regina – mamă, neplăcute pentru povestitor, îmi mut privirile asupra căţelului lung de vreo treizeci de centimetri, întins alături de Majestatea Sa. Are botul şi urechile ascuţite, nu prea mult păr, alb cu pete castanii. La intrarea noastră, făcuse mare scandal şi Regina Ana se arătase îngrijorartă să nu ne păgubească răutatea lui.
– Şi averea din România?
– Mi-a fost confiscată în anul următor. După ce am declarat adevărul în legătură cu cele petrecute. În Elveţia nu mi s-a dat voie să vorbesc; nici în Franţa. La Londra am dat prima declaraţie presei. Apoi la New-York, unde am stat trei săptămâni, am dezvăluit adevărul în toate chipurile cu putinţă.
Între timp în ţară răsărea o generaţie spontanee de stăpâni mari şi mici, decişi să trăiască bine cu orice chip. Hrana era pentru ei. Minciuna lor era adevărul Absolut.. urale şi slăviri, ca în biserică. Rostirea numelui le era însoţită de ridicarea noastră în picioare.  Un zâmbet de neîncredere era suficient  să-i arunce în temniţă pe toţi cei care îl zăriseră şi nu-l denunţaseră. Când nouă ni se azvârlea în faţă că n-aveam cultură, că n-aveam morală, (numai cea “proletară” exista) că n-aveam “origine sănătoasă”, că nu meritam să muncim, ei îşi lepădau soţiile oneste şi-şi îndulceau huzurul cu neveste noi, culese de prin teatre,  dublate de amante alese dintre colegele acestora. Triumfa dezmăţul generalizat, impus de gusturile stăpânirii.
– Lipsit de orice resurse, din ce a-ţi trăit?
– Între 1951 şi 1954, am ţinut o grădină de zarzavat, în Anglia. Creşteam şi păsări. Unii au spus că nu mă descurcam. Însă nu este aşa. Am ajuns şi la 800 de găini… mergea binişor. Apoi, un american, un cunoscut de-al meu, lucrând în domeniul aviatic, m-a angajat la Geneva, în societatea lui. Testam echipamentul electronic înainte de asamblare, eram şi pilot de încercare. Înţelegeţi, purtam o răspundere foarte mare. Societatea se ocupa de reglaje şi vânzări. În 1957 s-a desfiinţat. Au existat mulţi care m-au ironizat că nu ştiam să fac nimic altceva, decât să mă distrez cu avioanele şi cu automobilele. Nu erau o simplă distracţie, cum ziceau. Mi-am câştigat pâinea cu asta. Pe urmă, cu câţiva dintre foştii colegi, am înfiinţat o societate electronică. A existat şi ea, vreo cinci-şase ani. Un grec m-a angajat curtier de bursă, cu specializarea în bursa New-York-ului. Am fost dator să mă documentez la faţa locului timp de opt luni. Am făcut efortul să asimilez tot ceea ce era necesar în trei luni, să mă întorc mai repede în Europa. De fapt şi acum continui să apar pe listele lor. Dacă cineva cumpără în numele Meu, primesc şi astăzi procente.
Necunoscând nimic din acest gen de afaceri, insist.
Îmi explică:
– Discreţia este foarte mare. Curtierii nu sunt niciodată înscrişi nominal. Au un număr de cont. Aşa am şi Eu.
– Tatăl Majestăţii Voastre, având avere, datorită afacerilor, nu V-a ajutat, la început, în nici un fel?
– Deloc. De fapt, nu l-am revăzut din septembrie 1940.
Îmi dă data completă, dar  n-am reţinut-o. Este, desigur, aceea a plecării din ţară a lui Carol.
– În străinătate nu  ne-am întâlnit niciodată.
Probabil că îmi citeşte pe chip multă uimire şi compătimire, căci am văzut în Mihai I de România un copil al cărui părinte a călcat strâmb, rănind cu pasul său anapoda, sufletul fiului care, ca orice fiu, credea în tatăl lui, mai presus de orice. Adaugă:
– Sigur, am vorbit în câteva rânduri la telefon, în legătură cu interese comune. Au fost trimise şi scrisori. El m- invitat de mai multe ori, dar… dar nu m-am dus!
A pronunţat ultimile patru cuvinte cu satisfacţia respectării onoarei, ca şi cu strângerea buzelor, aşa cum ar fi practicată de un copil care îşi împlineşte vrerea, în pofida tuturora. Schema figurii mele de mic burghez se accentuează.
Găseşte una dintre acele figuri de stil ce îl caracterizează atât de bine – atribuie altuia ideea pe care îi este greu s-o emită ca fiind a Lui, din prea mare delicateţe:
– Unii spun că el a fost vinovat de tot dezastrul ţării…
Recunosc una dintre formele impersonalului, din limba engleză: they say. Folosirea ei intenţionează să dezvăluie o realitate, fără ca cineva să fie implicat şi eventual acuzat.
– Şi nu voiam să dau ochii cu… – hai să folosesc acest termen – … toată şleahta aia… Lupeasca, Urdăreanu şi compania… Niciodată nu l-am întâlnit în străinătate.
Regina Ana L-a lăsat să vorbească îndelung, să-şi istorisească peripeţiile cele mai de seamă, biografia unui exilat român, lipsit de mijloace, asemănătoare tuturor celorlalte; unul dintre oamenii care, pentru a vieţui în condiţii precare, au fost şi sunt datori să-şi uite pregătirea profesională, gusturile, aplecările culturale şi să se specializeze în domenii care de care mai bizare pentru ei, în căutarea câştigării traiului zilnic. Cercetez mobila din încăperi, potrivită oricui, dar nu acestor locatari. Mă întreb dacă Le-a fost închiriată casa ca mobilată. În pauza ivită, soţia Sa revine la situaţia din România:
– În “palatul regal” n-a locuit niciodată. Spune-i asta domnului profesor.
– Da, n-am locuit acolo, ci în Casa Nouă, o căsuţă cu  două apartamente, din spatele Palatului, spre strada Luterană. Au bombardat-o nemţii după armistiţiu, să se răzbune. Voiau să mă omoare pentru că le-am întors spatele. Noroc că nu mă mai aflam în ea.
– Acolo a fost arestat Antonescu, povesteşte doamna.
– Da, aici. Şi reţinut până a doua zi la 4 dimineaţa. După arestare, am plecat la orele 2. M-am dus la Dobriţa, în zona muntoasă  a Olteniei. În zorii zilei următoare, Bodnăraş – inginerul Ceauşu, aşa îşi zicea – zâmbeşte, şi cu Pătrăşcanu, l-au ridicat. Nu ştiu ce anume au făcut cu el.
Intervin:
– L-au dus în strada Sighişoara.
– Nu ştiu. N-am mai ştiut nimic.
– Şi s-a afirmat că El l-a predat ruşilor! e mânioasă soţia Sa.
– Da. Cum să-l fi predat Eu?! Când au aflat comuniştii că-l arestasem, au venit cei doi la mine. Erau albi de tot. “Ne-aţi nenorocit! Ce aţi făcut?” erau furioşi şi înfricoşaţi.
– De ce? Nu voiau acelaşi lucru?
– Ba da, dar să fi avut loc abia în 26 august. Aşa era planul sovieticilor. Le-am luat-o înainte şi nu erau pregătiţi. Se albiseră la faţă, v-am spus. Dacă am plecat, l-au furat pe 24.
– Cine îl păzea?
– Nimeni. Brătianu n-avea oameni. Cât despre Maniu, îl trimisese în Transilvania pe Ilie Lazăr, să aducă luptători.
Era atât de tânăr pe atunci… Şi îşi asumase sarcina de  a răsturna întreaga situaţie de pe mapamond… Astăzi, omul care a grăbit atât de mult sfârşitul războiului şi înfrângerea Germaniei, poartă un nume de familie unic pe pământ: de România. Regelui Ferdinand, prin contractul de căsătorie – îmi spune – i s-a retras dreptul de a i se mai spune: de Hohenzollern. Nu cunoaşte niciun alt amănunt. Descins în străinătate, Regele Mihai nu se putea  legitima; nu avea alt nume în afara aceluia de botez. A cerut  să fie înscris la poliţie ca Mihai de România. Ce alt nume ar fi putut îndrăgi? Popescu? Dumitrescu? Dupont? Johnson? Nouă ani s-a judecat până i-a fost acceptată solicitarea. Ambii îmi explică situaţia. Soţia Lui citează câţiva regi lipsiţi de nume de familie. Majestatea Sa, cu o urmă de regret melancolic, citează alţii care au nume de familie.
E trist să aflu că noi toţi avem îngăduinţa să afirmăm că ne tragem dintr-o familie sau alta. Numai Regele, nu. Să fie oare, deoarece tronul României a ales, în timpul primului război mondial, să lupte în fruntea poporului român, alături de aliaţi, împotriva neamului din care descindeau Regii noştri? Regele de atunci şi-a iubit ţara mai mult decât sângele. Din aproape invizibila ironie cu care pomeneşte regele din faţa mea, castelul de la Siegmariengen, înţeleg că Majestatea Sa împărtăşeşte aceleaşi simţăminte.
De aici, se trece cu uşurinţă la amintirea conacului principesei Ileana, de la Herăstrău, de lângă Muzeul Satului. Regina (care o fi numele său de familie? Probabil l-a păstrat pe acela de Bourbon – Savoya sau Parma. Ea nu cred că l-a adoptat pe al Majestăţii Sale, cules din amintirile dragi şi triste ale Regelui…) Doamna Sa  a auzit că acea clădire unde a locuit şi Majestatea Sa, unde Vâşinsky a bătut cu pumnul în masă, unde Groza şi cu Dej i-au cerut să-şi părăsească patria, a devenit restaurant. Şi că li se arată muşteriilor locul unde a fost botezat pruncul regal, astăzi, soţul ei.
– Dar el n-a fost botezat acolo, ci la Sinaia!
Nici nu se ştie unde a fost botezat acela care ne-a readus Transilvania, prin actul Său de la 23 august 1944… “Şi căruia i s-a conferit un exil egal cu temniţele noastre, cele de toate zilele…” rostesc în sinea mea.
Privesc încă odată ceasul. Am avut dreptul la o audienţă de o oră. Au trecut două, deşi în alte trei rânduri, am vrut să mă ridic. Îi reamintesc:
– Majestate, spuneaţi că doriţi să transmiteţi prin mine un mesaj scriitorilor români.
– Daaa…
Mă pregătesc să-l scriu sub dictare:
- Admir curajul scriitorilor români, dovedit în opera lor, opunându-se tiraniilor totalitare succesive. Le urez ca, pe viitor, să continue a merge pe calea începută, fără să se lase intimidaţi, nici de teroare, nici de dezinformări, pentru ca împreună cu întregul popor român, să construim România democrat liberală, aşa cum i se cuvine să fie şi o dorim toţi. 
Să ne iubim ţara aşa cum este şi să ne luptăm să devină aşa cum trebuie să fie.
Înainte de a-mi dicta ultimul paragraf, a avut o scurtă ezitare:
– Aş vrea să adaug ceva important, dar nu ştiu dacă o pot face. Am declarat-o cu acelaşi prilej… E o idee care…
Are mimica ce susţine însemnătatea cugetării.
– Credeţi că o pot repeta?
Eu, confirmând, mi-a încredinţat şi acest gând, prin care patria, indiferent cum e organizată şi cât de puţin ajunge să răspundă viselor milenare şi credinţei atât a strămoşilor, cât şi a contemporanilor, rămâne cea mai de seamă valoare pentru români. Am dedus din această frază de încheiere şi un răspuns dat tuturor concetăţenilor noştri care, fără să fi fost alungaţi, precum Regele, au renunţat şi renunţă să contribuiască la edificarea unei reînnoiri, în favoarea unor meschine strategii pecuniare sau politice personale.
Schimb o privire cu domnul Dumitru Ionescu. A sosit momentul să plecăm. Ne oprim o clipă în automobilul, staţionar încă. Ambii suntem entuziasmaţi.
– Nici eu n-am ştiut multe dintre aceste lucruri, îmi declară călăuza mea. Dacă aţi bănui câţi oameni aduc aici… Parcă niciodată n-a fost atât de… Mă tot întrebam cum de făceaţi faţă întocmai ca să…
Regele apare în poartă. Cobor, imaginându-mi că intenţionează să ne spună ceva. Zâmbeşte, face un gest cu mâna, de liniştire.
– Nu… Trebuie să plec.
Dispare şi reapare la volan. Îl revăd ca în copilărie, pe aleea Peleşului.
Privesc în urma mea le ceea ce mi-aş fi închipuit că era firesc să fie o limuzină şi rămâne  doar o maşină. O nouă lecţie de democraţie… Adevărul este că Mejestatea Sa era grăbită. Dar a prelungit întâlnirea cu încă un ceas.

Am mai scris-o: am vizitat modestia însăşi, la ea acasă.

Tags

Related Posts

Share This

- Victor Hugo “Bug-Jargal”

Traducere de Mihai Radulescu

Autorul acestei cărţi era în vârstă de şaisprezece ani în 1818; a pus pariu că va scrie un volum în cincisprezece zile. Redactă Bug-Jargal. La şaisprezece ani ai vârsta când pariezi orişice şi improvizezi orice .
Această carte a fost scrisă, deci, cu doi ani înaintea lui Han de Islanda. Şi, deşi, cu şapte ani mai târziu, în 1825, autorul l-a refăcut şi rescris în bună parte, rămâne totuşi, prin fond şi multe detalii, întâia lucrare a autorului.
El cere iertare cititorilor săi că îi face să îşi irosească timpul cu amănunte atât de puţin imporatnte; a socotit însă, că micul număr de persoane cărora le place   să orânduiască operele unui poet după rangul valorii şi în ordinea naşterii, nu vor fi nemulţumite aflând vârsta Bug-Jargal-ului; cât despre autor, aidoma călătoriilor ce adastă la jumătate de cale, străduindu-se să mai descopere, în undele brumate ale zării, locul de unde au pornit, el a voit să facă loc aici amintirii acelor vremi de seninătate, îndrăzneală şi încredere, când se năpustea făţiş asupra unui subiect atât de mare: revolta negrilor din San-Domingo, din 1971, luptă între uriaşi, trei lumi interesându-se de ea, Europa şi Africa, drept potrivnici. America, drept câmp de bătălie.
24 martie 1832

Episodul ce urmează a fi citit şi al cărui fond este împrumutat din revolta sclavilor din San-Domingo, din 1791, are un aer de circumstanţă1, suficient pentru a-l împiedica pe autor să îl publice. Totuşi, deoarece o schiţă a acestui opuscul a fost publicată şi distribuită într-un număr restrâns de exemplare, în 1820, într-o epocă în care politica vremii era prea puţin preocupată de Haiti, pare limpede că dacă subiectul tratat a stârnit un interes mărit de atunci încoace, aceasta nu s-a întâmplat din vina autorului. Evenimentele au avut loc în funcţie de carte, iar nu cartea a fost cea redactată în funcţie de evenimente.
În orice caz, autorul nici nu visa să smulgă această lucrare semiobscurităţii în care era învăluită; dar, înştiinţat că un librar din capitală îşi propunea să retipărească schiţa sa anonimă, a socotit a fi de datoria lui să preîntâmpine această retipărire, scoţând el însuşi la lumină lucrarea sa revizuită şi, într-o oarecare măsură, refăcută, prevedere ce cruţă amorul propriu al autorului de un necaz, şi pe librar de o speculaţie murdară.
Mai multe persoane distinse, care au fost amestecate în tulburările din San-Domingo, fie în caliatte de coloni, fie în calitate de funcţionari, aflând în apropiata publicare a acestui episod, au avut bunăvoinţa de a comunica spontan autorului materiale cu atât mai preţioase, cu cât sunt aproape inedite. Autorul, cu acest prilej, le vădeşte via sa recunoştinţă. Aceste documente i-au fost deosebit de folositoare pentru îndreptarea a ceea ce povestirea căpitanului d’Auverney înfăţişa incomplet, cât priveşte culoarea locală, şi nesigur, în privinţa adevărului istoric.
În sfârşit, autorul este dator să îşi prevină cititorii că povestea lui Bug-Jargal nu e decât un fragment dintr-o lucrare mai întinsă, ce urmează să fie compusă cu titlul: Povestiri în cort. Autorul presupune că, în timpul războaielor purtate de revoluţie, mai mulţi ofiţeri francezi se înţeleg să scurteze, fiecare la rând, lungimea nopţilor bivuacului, istorosind câte una din aventurile lor. Episodul publicat aici făcea parte din această serie de naraţiuni; poate fi detaşat fără nici un neajuns şi, de altfel, lucrarea în care urma să fie inclus nu este sfârşită, nu va fi niciodată şi nici nu este vrednică să fie.

BUG-JARGAL

I.

…Venind rândul căpitanului Léopold d’Auverney, acesta deschise ochii mari şi mărturisi acelor domni că adevărul adevărat era că nu ştia nici o întâmplare  din viaţa sa, care să preţuiască într-atât, încât să le reţină atenţia.
– Dar, căpitane, îi vorbi locotenentul Henri, se spune că totuşi aţi călătorit şi că aţi văzut lumea. Nu e adevărat că aţi fost în Antile, în Africa şi în Italia, în Spania?… Ah, căpitane, iată câinele dumneavostră şchiop.
D’Auverney tresări, lăsă să-i cadă ţigara de foi şi se întoarse brusc spre intrarea cortului, în clipa în care un câine imens alerga spre el, şchiopătând. Trecând, câinele stinse ţigara căpitanului; acesta nici nu băgă de seamă. Câinele îi linse picioarele, dădu bucuros din coadă, lătră, se zbengui cât ştia de frumos, după care se întinse lângă el. Căpitanul, emoţionat, întristat, îl mângâia absent cu mâna stângă, desfăcându-şi cu cealaltă cureaua caschetei şi repeta din când în când: “În sfârşit, ai apărut, Rask! Ai apărut!” În cele din urmă, exclamă: “Dar cine te-a adus?”
– Cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane…
De câteva minute, sergentul Thadée ridicase pânza cortului şi stătea în picioare, cu braţul drept înfăşurat în redingotă, cu ochii în lacrimi, contemplând în tăcere încheierea odiseei. La urmă, îndrăzni să spună: “Cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane…” D’Auverney ridică privirile.
– Tu, Thad? Şi cum dracului ai fost în stare?… Bietul câine! Îl credeam în tabăra englezilor. Unde ai izbutit să-l găseşti?
– Slavă Domnului! Sunt, căpitane, la fel de vesel ca domnul, nepotul dumneavoastră, când îl puneaţi să decline cornu-coarnă; cornu-al coarnei…
– Dar, spune-mi odată, unde ai izbutit să-l găseşti?
– Nu l-am găsit, căpitane; m-am cam dus să-l caut.
Căpitanul se ridică şi întinse sergentului mâna, dar mâna sergentului rămase mai departe înfăşurată în redingotă. Căpitanul nu luă seama la asta.
– Vedeţi că.. adică, de când s-a pierdut Rask ăsta, săracul, am priceput, cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane, că vă lipsea ceva. Ca să n-ascund nimica, îmi vine să cred că în seara în care n-a venit, ca de obicei, să-mpart raţia de pâine cu el, n-a lipsit mult ca bătrânul Thad să-nceapă să se smiorcăie ca un plod. N-am făcut-o, slavă Domnului; n-am plâns decât de două ori în viaţă: întâia oară când… în ziua în care… Şi sergentul îşi privi cu îngrijorare superiorul. A doua oară, când i-a dat prin minte nepricopsitului ăluia de Balthazar, caporalul dintr-a şaptea semibrigadă, să mă pună să curăţ o legătură de ceapă.
– Pare-mi-se, Thadée, izbucni în râs Henri, că nu ne-ai spus cu ce prilej ai plâns întâia oară.
– Fără îndoială, bătrâne, când te-a îmbrăţişat Latour-d’Auvergne, prim grenadier al Franţei? întrebă cu dragoste căpitanul, mângâind câinele mai departe.
– Nu, căpitane, dacă sergentul Thadée a putut plânge, asta nu s-a putut întâmpla, cred că sunteţi de părerea mea, decât în ziua în care a strigatfoc! asupra lui Bug-Jargal, numit şi Pierrot.
Un nor trecu peste chipul lui d’Auverney. Se spropie iute de sergent şi voi să-i strângă mâna; dar, în ciuda acestui exces de cinstire, bătrânul Thadée o ţinu mai departe ascunsă sub mantie.
– Da, căpitane, continuă Thadée, dându-se înapoi cu câţiva paşi, pe când d’Auverney îşi aţintea supra lui privirile pline de o expresie penibilă; da, am plâns cu prilejul acela; şi, pe cinstea mea, dacă nu era vrednic de asta! Era negru, e adevărat, dar şi pulberea tunului tot neagră este şi… şi…
Bunul sergent ar fi dorit să încheie victorios bizara sa comparaţie. Se poate să fi existat ceva adevărat în această apropiere ce părea să aibă preţ în gândirea sa, dar se strădui în van să-i dea o formă şi, ca să spunem aşa, după ce îşi atacă ideea în mai multe rânduri şi din toate poziţiile, aşa cum face un general ce nu izbuteşte să cucerească o cetate, ridică pe neaşteptate asediul şi urmă, fără să se sinchisească de zâmbetul tinerilor ofiţeri ce îl ascultau.
– Spuneţi, căpitane, vă mai amintiţi de păcătosul ăla de negru, cum a venit abia trăgându-şi sufletul, tocmai în clipa în care fuseseră aduşi cei zece camarazi ai lui? Trebuise să-i legăm… eu comandam. Şi îi dezlegă el însuşi, ca să le ia locul, deşi ei nu voiau; dar nu s-a lăsat. Ah! Ce mai om! Solid ca Gibraltarul! Şi, ce spuneţi, căpitane, cum stătea acolo, ca şi când l-aş fi poftit la dans; şi câinele lui, Rask ăsta, care a-nţeles ce urma să-i facem şi mi-a sărit în piept…
– Thad, de obicei nu laşi să treacă partea asta din poveste fără să-l mângâi pe Rask; ia te uită cum te priveşte!
– Aveţi răbdare, spuse Thadée stânjenit; se uită la mine, săracul Rask, dar… bătrâna Malagrida-mi zicea că poartă ghinion să mângâi cu mâna stângă.
– Şi de ce nu-l mângâi cu dreapta? îl întrebă d’Auverney surprins, băgând de seamă pentru întâia oară mâna înfăşurată în redingotă şi paloarea de pe chipul lui Thad. Tulburarea sergentului păru să sporească.
– Cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane, eu… Câine şchiop aveţi; mă tem c-o s-aveţi şi sergent ciung.
Căpitanul sări ca ars de pe scaun.
– Cum? Ce? Ce spui, bătrânul meu Thadée? Ciung!… Arată-mi mâna. Ciung, Doamne, Dumnezeule!
D’Auverney tremura; sergentul îşi dădu binişor la o parte mantaua şi înfăţişă privirilor superiorului său, braţul legat cu o batistă însângerată.
– Doamne, Doamne! Şopti căpitanul, dezlegând pânza încetişor. Dar spune-mi, bătrâne, cum…
– Ei, simplu. V-am mai spus că băgasem de seamă necazul dumneavoastră de când ni-l luaseră ticăloşii de englezi pe Rask, dogul lui Bug… Mi-a fost de ajuns. Azi am hotărât să-l aduc înapoi, chiar şi cu preţul vieţii, iac-aşa, ca să pot cina cu poftă. D-aia, după ce i-am lăsat vorbă lui Mathelet, ordonanţei dumneavoastră, să vă perie bine uniforma de câmp, că mâine luptăm, am şters-o pe nevăzutelea din tabără, înarmat numai cu sabia, şi am luat-o peste garduri, ca s-ajung mai degrabă în tabăra englezilor. Nici n-atinsesem primele linii de apărare, când, cu îngăduinţa dumneavoastră, căpitane, am zărit dintr-o pădurice de pe stânga o ceată de ostaşi roşii. Am înaintat să adulmec ce făceau şi, cum nu luau seama la mine, l-am văzut pe Rask, în mijlocul lor, legat de un copac, pe când doi milorzi, goi ca nişte păgâni, pân-aicişa, îşi tot cărau la pumni de sunau ca toba mare a unei semibrigăzi. Erau doi englezi particulari care, dacă nu vă supăraţi, se băteau în duel pentru câinele dumneavoastră. Numai că Rask m-a zărit, li s-a smucit o dată din zgardă că i s-a rupt laţul şi m-am pomenit cu şmecherul pe urmele mele. Înţelegeţi că ceilalţi din şleahtă nu s-au lăsat mai prejos. Mă năpustesc asupra pădurii. Rask mă urmăreşte. Primele gloanţe îmi şuieră pe la urechi. Rask lătra: din fericire nu-l puteau auzi din pricina strigătelor lor – câine francez, câine francez! Ca şi cum câinele dumneavoastră n-ar fi un câine bun şi voinic din San-Domingo. Dar, ce contează! Străbat lăstărişul şi tocmai mă găteam să ies din el, când doi roşii se proţăpesc în faţa mea. Scap de unul cu ajutorul sabiei şi aşa m-aş fi descotorosit şi de celălalt dacă n-avea pistolul încărcat… Asta-i cu braţul drept. Nu face nimic! Câinele francez i-a sărit la beregată, ca şi când l-ar fi cunoscut de mult; englezul a căzut sugrumat, că, pe cinstea mea, a fost o îmbrăţişare cam tare… Păi, dar de ce se încăpăţâna dracul ăla şi se ţinea de capul meu, ca săracul de seminarist? Ei, şi iată-i şi pe Thad şi pe Rask din nou în tabără. Nu-mi pare rău decât că n-a vrut bunul Dumnezeu să-mi dăruie asta mâine, în luptă. Asta e!
Chipul bătrânului sergent se înnegrise la gândul că nu fusese rănit în plină bătălie.
– Thadée!… strigă căpitanul pe un ton iritat. Apoi adăugă mai blând: cum poţi fi  atât de nebun ca să te expui în halul ăsta pentru un câine?…
– N-a fost pentru un câine, căpitane; era pentru Rask.
Trăsăturile lui d’Auverney se înseninară iar.
Sergentul continuă:
– Pentru Rask, dogul lui Bug…
– Destul! Destul! Bătrânul meu Thad, strigă căpitanul, acoperindu-şi ochii cu mâinile. Hai, sprijină-te de mine, adăugă după o scurtă tăcere, să mergem la ambulanţă.
Thadée îl urmă după ce rezistă cât se cuvenea respectului datorat. Câinele ce, în timpul acestei scene, rosese cu mare plăcere frumoasa blană de urs a stăpânului său, se ridică, luându-se după ei.

II.

Episodul acesta atrăsese puternic atenţia şi curiozitatea veselilor povestitori. Căpitanul Léopold d’Auverney era unul dintre acei oameni care, oriunde i-ar aşeza hazardurile naturii sau mişcările sociale, inspiră întotdeauna o oar ecare cinstire împletită cu interes. Deşi, poate la prima vedere, nu avea nimic izbitor; purtarea sa era rece, privirea indiferentă. Soarele tropicelor, bronzându-i chipul, nu îi împrumutase acea vioiciune a gesturilor şi a cuvântului ce se uneşte la creoli cu o nonşalanţă, deseori plină de graţie. D’Auverney vorbea puţin, asculta rareori şi era oricând gata să acţioneze. Întotdeauna întâiul pe cal şi ultimul în cort, părea să caute în oboseala trupească o înşelare a gândurilor. Gândurile acestea ce îşi săpaseră trista lor severitate în brazdele timpurii ale frunţii sale, nu făceau parte dintre  cele de care scapi împărtăşindu-le, nici dintre acelea ce se pot îmbina, într-o conversaţie uşuratică, cu ideile altcuiva. Léopold d’Auverney, al cărui trup nu se încovoia sub poverile războiului, părea să sufere însă de o oboseală de nesuportat, ca urmare a războiului nevăzut al duhului. Fugea de discuţii cu aceeaşi energie cu care căuta bătăliile. De i se întâmpla, când şi când,  să se lase ispitit de un schimb de cuvinte, rostea două sau trei vorbe pline de bun simţ şi de adâncă înţelepciune; apoi, în clipa când urma să îşi convingă adversarul, se oprea, tam-nesam, spunând: La ce bun?… şi ieşea să îl întrebe pe comandant ce era de făcut în aşteptarea ceasului şarjei sau al atacului.
Camarazii îi treceau cu vederea obişnuita răceală, rezervă şi tăcere, pentru că îl vedeau în schimb, fiind viteaz, bun şi binevoitor cu orice prilej. Salvase viaţa multora dintre ei, punând-o în joc pe a sa şi era lucru ştiut că, dacă îşi deschide arareori gura, punga lui, cel puţin, n-avea niciodată baierele legate. Cei din armată îl iubeau şi era iertat chiar şi pentru faptul că izbutea să se facă oarecum venerat.
Şi totuşi, era tânăr. Îi dădeai treizeci de ani, deşi era departe de a-i avea. Lupta de o bună bucată de vreme în rândurile republicanilor, dar peripeţiile sale nu erau cunoscute. Singura fiinţă cu care, împreună cu Rask, îi putea smulge vreo manifestare mai vie de prietenie, bătrânul şi bunul sergent Thadée, ce venise odată cu el în acel corp de armată şi nu se despărţea de el pentru nimic în lume, mai povestea câteodată, câte ceva, de departe, din viaţa sa. Se ştia că d’Auverney trecuse prin mari nenorociri în America; că, însurându-se în San-Domingo, îşi pierduse soţia şi întreaga familie în timpul masacrelor ce marcaseră invazia revoluţiei în această colonie. În acea epocă a istoriei noastre, nenorocirile de felul acesta erau atât de obişnuite, că li se făcea faţă cu un soi de milă generală din care fiecare lua cât socotea că i se cuvine şi îşi aducea propriul prinos. Căpitanul d’Auverney era aşadar, plâns mai puţin pentru pierderile avute, cât pentru felul său de a suferi. Asta deoarece într-adevăr, dincolo de indiferenţa sa glacială, se putea întrevedea câteodată, o rană lăuntrică de nevindecat.
De îndată ce se isca vreo luptă, fruntea lui părea că se înseninează. Se dovedea întreprinzător în acţiune, ca şi cum s-ar fi străduit să ajungă general şi, după izbândă, modest, ca şi cum n-ar fi voit să fie decât ostaş de rând. Camarazii săi, băgând de seamă dispreţul ce arăta pentru cinstiri şi grade, nu înţelegeau de ce părea, înaintea luptei, a nădăjdui ceva şi nu ghiceau că, dintre toate şansele războiului, d’Auverney nu-şi dorea decât moartea. Reprezentanţii poporului în misiune în rândurile armatei îl numiră, într-o bună zi, şef de brigadă pe câmpul de bătaie; refuză, deoarece, despărţindu-se de companie, ar fi trebuit să-l părăsească pe sergentul Thadée. Peste câteva zile se oferi să conducă o expediţie hazardată şi reveni viu şi nevătămat, în pofida părerii tuturora şi a propriilor sale nădejdi. Atunci fu auzit pronunţându-şi părerile de rău de a fi refuzat gradul acela.
– Asta, spuse el, pentru că tunul vrăjmaş, cruţându-mă într-una, ghilotina ce izbeşte pe toţi cei ce se înalţă, m-ar fi voit, poate.

III.

Acesta era omul despre care începuseră să tăinuiască când ieşi din cort.
– Pun rămăşag, strigă locotenentul Henri, ştergându-şi cizma roşie, pe care câinele, trecând, lăsase o pată mare de noroi, pun rămăşag că dom’ căpitan n-ar da, pe cele zece coşuri de Madera, pe care le-am văzut zilele trecute în furgonul  generalului, nici piciorul rupt al câinelui său.
– Ssst! Ssst! făcu vesel aghiotantul Paschal, ar fi un târg prost… Coşurile sunt goale; am aflat eu ceva; şi, adăugă serios, treizeci de sticle deschise nu merită, cred că eşti de aceeaşi părere, locotenente, cât laba câinelui ăstuia, din care, fie vorba între noi, se poate face măcar capătul unui cordon de sonerie.
Ceilalţi se puseră pe râs văzând tonul grav cu care rostise aghiotantul aceste ultime cuvinte. Tânărul ofiţer al husarilor basci, Alfred, care era singurul să nu râdă, păru nemulţumit.
– Nu văd, domnilor, ce poate stârni bătaia de joc în cele ce au avut loc. Câinele şi sergentul acesta, pe care de când îl cunosc pe d’Auverney, i-am văzut nedespărţiţi de el, îmi par a fi în stare să ne atragă interesul. În sfârşit, scena asta…
Paschal, fiind înţepat de nemulţumirea lui Alfred, cât şi de buna dispoziţie a celorlalţi, îi tăie vorba:
– Scena este dulceagă. Să fim serioşi! Un câine regăsit şi un braţ rupt!
– Căpitane Paschal, n-aveţi dreptate, spuse Henri, azvârlind din cort sticla pe care tocmai o golise, acel Bug, numit şi Pierrot, îmi stârneşte în chip deosebit curiozitatea…
Paschal, gata să se înfurie, se potoli iarăşi, băgând de seamă că paharul său, pe care îl credea gol, era de fapt, plin. D’Auverney reintră; se îndreptă spre locul pe care şezuse, fără să spună nici un cuvânt. Avea un aer gânditor, dar chipul îi era mai calm. Părea atât de preocupat încât nu auzea nimic din ceea ce se spunea în jurul său. Rask, care îl urmase, se culcă la picioarele sale, uitându-se la el cu o privire îngrijorată.
– Paharul dumneavoastră, căpitane d’Auverney. Gustaţi dintr-acesta…
– Ei, slavă Domnului! spuse căpitanul, crezând că astfel îi răspunde lui Paschal, rana nu este periculoasă, braţul nu e rupt.
Stima involuntară pe care o inspira căpitanul tovarăşilor săi de arme, fu singura piedică ce îl făcu pe Henri să nu râdă.
– Deoarece nu mai sunteţi atât de îngrijorat în legătură cu Thadée, spuse, şi cum am căzut la învoială să ne istorisim pe rând aventurile pentru a scurta nopţile bivuacului, nădăjduiesc, dragă prietene, că n-ai nimic împotrivă de a-ţi ţine cuvântul, povestindu-ne întâmplarea câinelui celui şchiop şi al lui Bug… nu mai ştiu cum, numit şi Pierrot, despre care spuneaţi că era solid ca un Gibraltar!
La această rugăminte, făcută pe un ton pe jumătate serios, pe jumătate în glumă, d’Auverney n-ar fi răspuns, dacă nu interveneau şi ceilalţi de partea locotenentului.
– Vă voi da ascultare, domnilor; dar nu vă aşteptaţi la altceva decât la istorisirea unei anecdote foarte simple în care rolul meu este foarte mărunt. Dacă prietenia ce există între Thadée, Rask şi mine v-a făcut să nădăjduiţi ceva deosebit, vă atrag atenţia că greşiţi. Să începem.
Toţi tăcură. Paschal dădu peste cap plosca cu rachiu şi Henri se înveli în pielea de urs roasă pe jumătate, să se apere de răceala nopţii, Alfred isprăvi cu fredonatul cântecului galician de mataperros. D’Auverney rămese o clipă pe gânduri, ca şi când ar fi voit să-şi amintească nişte întâmplări demult înlocuite de altele; în cele din urmă luă cuvântul, vorbind rar, cu glasul scăzut şi cu dese întreruperi.

IV.

– Deşi născut în Franţa, am fost trimis de timpuriu la San-Domingo, la unul dintre unchii mei, un colon foarte bogat, cu a cărui fiică urma să mă însor. Locuinţa unchiului meu se învecina cu fortul Galifet şi plantaţiile sale se întindeau în cea mai mare parte a câmpiei Acul. Această aşezare nenorocită, a cărei pomenire vi se pare, desigur, fără interes, fu una dintre primele pricini ale dezastrelor şi ruinei familiei mele.
Opt sute de negri cultivau domeniile imense ale unchiului meu. Trebuie să vă mărturisesc că starea tristă a acestor sclavi era cu atât mai înrăutăţită de lipsa de sensibilitate a stăpânului lor. Unchiul meu se număra printre acei plantatori, din fericire nu mulţi, a căror inimă se împietrise datorită unui despotism absolut, îndelung practicat. Obişnuit să se  vadă ascultat de la prima privire, cea mai măruntă ezitare din partea unui sclav, era pedepsită în chipul cel mai crunt şi intervenţia copiilor săi, adesea, nu făcea decât să-i sporească mânia. Deci, în cele mai multe rânduri, ne vedeam nevoiţi să ne mărginim la uşurarea năpastelor pe care le puteam preveni.
– Ce spui! O ţine tot în fraze mari! spuse Henri, cu jumătate de glas, aplecându-se spre vecinul său. Sper că n-o să treacă peste nenorocirile bieţilor negri fără să facă şi o mică dizertaţie asupra datoriilor impuse de spiritul umanitar, et caetera. La clubul Massiac2 nu scăpai fără asta.
– Îţi mulţumesc Henri, că mă cruţi de ridicol, spuse cu răceală d’Auverney, care îl auzise. Urmă. Dintre toţi acei sclavi, unul singur izbutise să intre în graţiile unchiului meu. Era un pitic de culoare, spaniol gheară3, ce îi fusese dăruit de lordul Effingham, guvernatorul Jamaicăi. Unchiul  meu, care locuise îndelung în Brazilia, dobândise obişnuinţa fastului portughez şi îi plăcea să fie înconjurat de toată morga corespunzătoare bogăţiei sale. Numeroşi sclavi, învăţaţi să slujească precum nişte servitori europeni, împrumutau reşedinţei sale o strălucire de tip seniorial. Pentru a nu-i lipsi nimic, preschimbase sclavul dăruit de lordul Effingham în nebun, imitându-i pe străvechii părinţi feudali ce ţineau bufoni la curţile lor. Trebuie să subliniez că alegerea era făcută de minune. Gheara Habibrah (acesta era numele său) era una dintre  acele fiinţe a căror conformaţie fizică este atât de stranie, încât ar părea monştri dacă nu ne-ar face să râdem. Acets hidos pitic era gras, scund, pântecos şi se mişca cu o repeziciune neobişnuită, pe cele două picioare subţirele şi fără vlagă, ce, atunci când şedea, se adunau sub el ca braţele unui păianjen. Capul enorm, adâncit greoi între umeri, acoperit ca un arici, de o lână roşie şi creaţă, avea drept tovăraşe, două urechi atât de mari, încât cei de o seamă cu el aveau obiceiul să spună că se slujea de ele pentru a-şi şterge ochii când plângea. Chipul îi era necontenit o strâmbătură şi niciodată aceeaşi; ciudată mobilitate a trăsăturilor ce acordă urâţeniei sale avantajul variaţiei. Unchiul meu îl iubea datorită diformităţii lui şi a veseliei de neînfrânt. Habibrah era favoritul său. Pe când ceilalţi sclavi erau aspru încovoiaţi sub muncă, Habibrah nu avea altă grijă decât să care un evantai mare, din pene ale păsării paradisului, să alunge muştele şi ţânţarii. Unchiul meu îl punea să mănânce la picioarele lui pe o rogojină de papură şi totdeauna îi dădea, în propria sa farfurie, câte un rest din bucatele preferate. Şi Habibrah îşi dovedea recunoştinţa faţă de atâtea bunătăţi; nu se folosea de privilegiile bufonului, de dreptul de  a face şi spune orice, decât pentru a-şi distra stăpânul printr-o serie de cuvinte îmbinate cu scălâmbăieli şi, la cel mai mărunt semn al unchiului meu, alerga cu agilitatea unei maimuţe şi supunerea unui câine.
Nu îmi plăcea acest sclav. Exista ceva prea slugarnic în servilitatea sa; şi, dacă sclavia nu dezonorează, slugărnicia înjoseşte. Resimţeam milă binevoitoare pentru negrii nenorociţi pe care îi vedeam ziua întreagă muncind aproape fără nici un vestmânt pe ei ca să le ascundă lanţul; dar saltimbancul diform, sclavul acesta puturos, cu straiele bălţate de galoane şi încărcate cu clopoţei, nu îmi inspira decât dispreţ. De altfel, piticul nu folosea creditul pe care îl dobândise, prin josniciile sale în faţa stăpânului comun, ca un frate adevărat. Niciodată nu i s-a întâmplat să ceară îndurare stăpânului care pedepsea atât de dese ori; şi, într-o zi, când se credea singur cu unchiul meu, fu chiar auzit îndemnându-l să se poarte mai înverşunat faţă de nefericiţii săi camarazi. Sclavii ceilalţi, care ar fi trebuit să îl privească cu neîncredere şi gelozie, nu păreau totuşi că îl urăsc. Le inspira un fel de teamă, plină de respect, care nu aducea cu duşmănia; şi, când îl vedeau trecând printre colibele lor, cu cuşma sa ascuţită, împodobită cu clopoţei, pe care pictase cu cerneală roşie, figuri ciudate, îşi spuneau unul altuia, în taină:
– Este un obi4!
Aceste amănunte, asupra cărora vă reţin acum atenţia, aveau prea puţină importanţă atunci pentru mine. Dăruit în întregime emoţiilor curate ale unei dragoste ce nu părea sortită să întâmpine nici o oprelişte, unei dragoste încercate şi împărtăşite, din copilărie încă, de femeia ce îmi era hărăzită, nu îmi îngăduiam decât priviri foarte distrate la tot ce nu era Marie a mea. Obişnuit din cea mai fragedă vârstă să o socotesc ca pe viitoarea mea soţie pe aceea care, într-o oarecare măsură, îmi era soră, se  legase între noi o prietenie ce n-ar putea fi înţeleasă nici dacă aş spune că iubirea noastră era un amestec de devotament fratern, de exaltare pătimaşă şi încredere conjugală. La puţini oameni le-a fost dat să îşi petreacă cei dintâi ani într-o fericire mai mare ca a mea; puţini oameni şi-au simţit sufletul înflorindu-le sub un cer mai frumos, într-un acord mai armonios dintre  fericirea prezentului şi nădejdea viitorului. Înconjurat, încă de la naştere de toate satisfacţiile avuţiei, de toate privilegiile rangului, într-o ţară în care culoarea era suficientă pantru a ţi-l conferi, petrecându-mi zilele alături de fiinţa care îmi subjugase dragostea toată, văzând că amorul nostru era pe placul părinţilor, singurii care l-ar fi putut împiedica, toate acestea la o vârstă când sângele este fierbinte, într-un ţinut în care  vara este veşnică şi natura  uluitoare, ce îmi mai lipsea pentru a mă face să cred orbeşte în steaua mea norocoasă? Mai este nevoie de ceva pentru a putea afirma că puţini oameni au avut parte de tinereţe mai fericită?… Căpitanul se opri o clipă, ca şi când n-ar mai fi avut glas să preţuiască aceste amintiri ale bucuriei. După care urmă, cu un accent foarte trist: adevărat este însă, că acum am dobândit şi dreptul de a adăuga că nimeni nu îşi va petrece ultimele zile mai nenorocit.
Şi ca şi când ar fi dobândit vlagă, meditând la nefericirea sa, continuă cu o voce sigură.

V.

Am ajuns la douăzeci de ani, legănat  de aceste iluzii şi nădejdi oarbe. Ziua mea de naştere era în august 1791 şi unchiul meu hotărâse ca atunci să mă căăsătorească cu Marie.
Înţelegeţi că gândul atât de apropiatei fericiri îmi absorbea toate facultăţile şi cât de vagă, deci, mi-a rămas amintirea dezbaterilor politice ce agitau în perioada aceea, colonia noastră, de doi ani. N-o să vă vorbesc aşadar, nici de contele de Peinier, nici de domnul de Blanchelande, nici despre acel nenorocit de colonel de Mauduit, al cărui sfârşit a fost atât de tragic. Nu vă voi descrie rivalităţile adunării provinciale din Nord, nici ale acelei adunăricoloniale, care luă numele de adunare generală, socotind că numele de colonială mirosea a sclavie. Nimicurile acestea ce atunci întorceau toate spiritele pe dos, azi nu mai prezintă nici un interes decât prin dezastrele provocate. Cât despre mine, în privinţa geloziei reciproce ce despărţea capul de Port-au-Prince, dacă ar fi fost să am şi eu o părere, aş fi optat cu siguranţă pentru Cap, pe al cărui teritoriu locuiam şi din a cărui adunare provincială făcea parte şi unchiul meu.
O singură dată mi s-a întâmplat să iau parte mai activă la dezbaterile zilei. Asta, cu prilejul acelui decret dezastruos din 15 mai 1791, prin care adunarea naţională a Franţei îngăduia oamenilor de culoare liberi participarea egală cu albii, în privinţa drepturilor politice. La un bal oferit de guvernator în oraşul Capului, mai mulţi tineri coloni discutau vehement despre această lege ce rănea cu cruzime amorul-propriu, fondat poate, al albilor. Nu participam la conversaţia lor, când am zărit apropiindu-se de ei un plantator bogat pe care albii cu greu îl primeau în tovărăşia lor şi a cărui culoare îndoielnică îi făceau să îi suspecteze originea. M-am îndreptat brusc spre acel om şi i-am spus cu glas tare: “Treceţi mai departe domnule; se spun aici lucruri neplăcute pentru dumneavoastră, ce aveţi sânge amestecat în vine”. Această imputare îl irită într-atât, încât mă provocă la duel. Ne-am rănit unul pe celălalt. Mărturisesc, greşisem jignindu-l; dar e probabil că prejudecata culorii singură, n-ar fi fost suficientă pentru a mă împinge la asta; omul acela avea de câtăva vreme îndrăzneala de a-şi ridica privirile asupra verişoarei mele şi atunci, când l-am umilit într-un chip atât de neaşteptat, tocmai dansase cu ea.
În pofida a toate, vedeam cu nespusă bucurie, apropiindu-se clipa în care Marie avea să fie a mea şi rămâneam departe de fierberea tot mai mare, ce făcea pe atâţia din jur să îşi piardă capul. Având ochii aţintiţi asupra fericirii ce se apropia, nu zăream norul înspăimântător care începuse deja să acopere aproape în întregime orizontul nostru politic şi ce urma, spărgându-se, să dezrădăcineze toate existenţele noastre. Nu că spiritele, chiar şi cele mai prompte în a intra în alarmă, s-ar fi aşteptat cu seriozitate, încă din acea vreme, la revolta sclavilor; erau prea dispreţuiţi pentru a fi temuţi; dar exista chiar şi între albii şi mulatrii liberi destulă ură pentru ca acest vulcan, îndelungă vreme astupat, să nu răstoarne cu faţa în jos colonia, în momentul temut când ar fi izbucnit. Încă din primele zile ale acelui august atât de dorit de firea mea lăuntrică, un incident straniu adăugă o neprevăzută îngrijorare nădejdilor mele liniştite.

VI.

Unchiul meu clădise, pa malul unui râu frumos ce îi uda plantaţiile, un mic pavilion din crengi, împrejmuit de arbori bătrâni şi deşi, în care Marie venea zilnic să respire dulceaţa acelor brize de mare care, în cursul lunilor celor mai călduroase ale anului, adie cu regularitate la San-Domingo, din zori şi până seara, şi a căror răcoare creşte sau scade odată cu temperatura zilei. Aveam eu însumi grijă să împodobesc acest loc de retragere, cu cele mai frumoase flori pe care le puteam culege. Într-o zi, Marie alergă spre mine înspăimântată. Întrase ca de obicei în cămara sa de verdeaţă şi văzuse acolo, surprinsă şi îngrozită, toate florile cu care o înfrumuseţasem, rupte şi călcate în picioare; un mănunchi de gălbinele sălbatice, proaspăt culese, era proptit pe locul unde avea obiceiul să şadă. Nu îşi revenise încă din uimire, când auzi sunetele unei ghitare izvorând din desişul ce înconjura pavilionul; apoi, un glas ce nu îmi aparţinea, porni să cânte cu gingăşie un cânt ce i se păru spaniol şi din care tulburarea şi, de bună seamă, pudoarea sa de fecioară, o împiedică să priceapă altceva în afara numelui său, deseori repetat. Atunci o luă la goană şi, din fericire, nimeni n-o împiedică să fugă. Povestirea ei mă umplu de indignare şi gelozie… Primele mele deducţii m-au dus spre acel sânge-amestecat liber cu care avusesem nu de mult, o altercaţie, dar, în uluirea în care mă aflam, am hotărât să nu întreprind nimic cu uşurinţă. Am asigurat-o pe biata Marie, şi mi-am făgăduit să veghez necontenit asupra sa, până-n clipa în care-mi va fi dat s-o apăr cu adevărat.
Presupunând că îndrăzneţul, a cărui obrăznicie o îngrozise pe Marie, nu avea să se oprească la această primă tentativă de a-i face cunoscută, după cum bănuiam, dragostea sa, am început să stau la pândă începând chiar din seara aceea, pe lângă corpul de clădire în care se odihnea logodnica mea, de îndată ce se duseră la culcare toţi cei de pe plantaţie. Ascuns în desişul trestiilor de zahăr, înarmat cu pumnalul, am început să aştept. Nu fu în zadar. Către mijlocul nopţii, un preludiu melancolic şi grav, străpungând tăcerea la câţiva paşi de mine, îmi atrase pe neaşteptate, atenţia. Zgomotul mă cutremură: era o ghitară; sub fereastra Mariei! Furios, înălţându-mi cuţitul, m-am azvârlit asupra locului de unde ieşeau sunetele, rupând sub paşi tulpinele trestiei de zahăr. Deodată m-am simţit înşfăcat şi dărâmat cu o putere ce mi se păru prodigioasă; pumnalul îmi fu smuls cu violenţă şi îl văzui lucind deasupra capului meu. În aceeaşi clipire, sticliră în umbră, în imediata apropiere a ochilor mei, doi ochi de foc şi două şiraguri de dinţi albi, pe care îi întrevedeam prin beznă, se întredeschiseră pentru a lăsa să scape cuvintele următoare rostite cu accentul furiei: Te tengo! Te tengo!5
Mai mult mirat decât speriat, mă zbăteam în van să scap de  formidabilul meu adversar şi vârful de oţel începuse să îşi facă drum prin îmbrăcămintea mea, când Marie, pe care ghitara şi zgomotul paşilor şi al cuvintelor o trezise, apăru pe neaşteptate la fereastră. Îmi recunoscu glasul, văzu pumnalul strălucind şi ţipă de groază… Ţipătul acela sfâşietor paraliză, într-o oarecare măsură, braţul antagonistului meu victorios; se opri ca împietrit de o vrajă, plimbă cu nehotărâre timp de câteva secunde, vârful cuţitului pe pieptul meu apoi, azvârlindu-l, spuse, de data aceasta în franceză:
– Nu! Nu! Ar plânge prea mult!
Rostind aceste cuvinte ciudate, dispăru între pâlcurile de trestie şi, înainte chiar să mă ridic, rănit de această luptă inegală şi neobişnuită, nici un zgomot şi nici o urmă nu mai rămăsese din prezenţa sau trecerea sa.
Mi-ar fi greu să spun ce s-a petrecut cu mine în clipa în care, pierind prima stupoare, mi-am revenit în braţele dulcei mele Marie, căreia în mod atât de bizar, îi fusesem păstrat chiar de acela ce părea să-mi fie rival. Eram cu atât mai indignat împotriva acestui vrăjmaş neaşteptat şi eram ruşinat să îi datorez viaţa. De fapt, îmi sugera vanitatea mea, lui Marie i-o datorez, deoarece glasul ei a făcut să cadă pumnalul. Totuşi, nu puteam nega că exista o generozitate în simţământul de îl făcuse pe necunoscutul meu rival să mă cruţe. Dar rivalul acesta, cine să fi fost? Mă încâlceam în bănuieli ce se dărâmau una pe cealaltă. Nu putea fi plantatorul cu sânge-amestecat pe care îl desemnase la început gelozia mea. Era departe de a avea forţa aceea extraordinară şi, de altfel, nu era glasul său. Insul cu care mă luptasem mi se păruse gol până la brâu. Numai sclavii coloniei erau despuiaţi pe jumătate. Dar nu putea fi sclav; simţăminte de felul celui ce îl făcuse să arunce cuţitul, nu mi se păreau să ţâşnească din pieptul unui sclav; de altfel, tot adâncul meu se răzvrătea împotriva presupunerii revoltătoare că aş fi avut un scalv, drept rival. Cine să fi fost deci? Am hotărât să aştept şi să pândesc.

VII.

Marie o trezise pe bătrâna dădacă ce îi ţinea locul mamei, pe care o pierduse încă din leagăn. Am petrecut ce mai rămăsese din noapte alături de ea şi, de îndată ce se ivi ziua, îl încunoştiinţarăm pe unchiul meu asupra întâmplărilor acestora inexplicabile. Fu foarte surprins; dar orgoliul său, ca şi al meu, îl împiedică să se oprească asupra gândului că acel om îndrăgostit de fiica sa, putea fi un sclav. Dădaca primi ordinul de a nu o mai părăsi pe Marie; şi cum şedinţele adunării provinciale, grijile pe care le aveau colonii cei mai de seamă din pricina situaţiei tot mai ameninţătoare a afacirilor coloniale, şi munca de pe plantaţii, nu îi lăsau unchiului meu nici un răgaz, el îmi îngădui să o întovărăşesc pe fiica  sa în orice plimbare, până la ziua căsătoriei mele, hotărâtă pentru 22 august. În acelaşi timp, presupunând că noul adorator nu putuse veni decât din afară, ordonă ca incinta domeniilor lui să fie, de atunci înainte, păzită zi şi noapte, cu mai multă stricteţe ca oricând.
O dată luate aceste precauţii, am vrut să fac o încercare, fiind de acord cu unchiul meu. M-am dus la pavilionul de la râu şi, îndreptând dezordinea din ajun, l-am împodobit iar cu florile cu care  obişnuiam să-l împodobesc pentru Marie.
Când sosi ceasul la care ea avea în obicei să se odihnească, m-am înarmat cu carabina pe care o încărcasem, şi i-am propus verişoarei mele să o întovărăşesc la pavilion. Bătrâna dădacă ne urmă.
Mariei, căreia nu îi spusesem că făcusem să dispară urmele ce o speriaseră deunăzi, intră prima îm umbrarul de frunze.
– Uită-te Leopold, îmi spuse, leagănul meu se află în aceeaşi stare de pângărire în care l-am lăsat ieri; toată munca ta este irosită, florile tale rupte, veştede; ce mă uimeşte, adăugă, luând un mănunchi de gălbinele sălbatice de pe banca de gazon, ce mă uimeşte e că buchetul ăsta urât nu s-a veştejit de ieri până astăzi. Uită-te iubitule, pare cules de curând.
Rămăsesem nemişcat din pricina uluirii şi mâniei. Într-adevăr, munca acelei dimineţi îmi fusese distrusă; şi florile acelea sărăcăcioase, a căror prospeţime o mirase pe biata Marie, luaseră cu neobrăzare locul trandafirilor pe care îi împrăştiasem.
– Linişteşte-te, îmi spuse Marie, văzându-mi agitaţia, linişteşte-te; e un lucru trecut, insolentul acela nu va reveni, bineînţeles; să dăm uitării toate astea, aşa cum facem şi cu acest buchet odios.
M-am păzit să-i dezvălui adevărul, de teamă să nu o înfricoşez; şi fără a-i spune că cel care după părerea mea, nu avea să mai revină, revenise, am lăsat-o să calce gălbinelele în picioare, plină de o inocentă indignare. Apoi, nădăjduind că sosise vremea să îmi cunosc rivalul misterios, am pus-o să stea între dădaca sa şi mine.
Abia ne aşezasem, că Marie îşi puse degetul pe buzele mele; auzise nişte sunete, slăbite de vânt şi de şuşotirea apei. Am ascultat şi eu; acelaşi preludiu trist şi lent ca şi cel care în noaptea precedentă îmi stârnise furia. Am voit să sar de unde şedeam; un gest al Mariei mă reţinu.
– Leopold, îmi spuse încet, abţine-te, poate o să cânte, şi ceea ce o să spună ne va face  să înţelegem cine este.
Într-adevăr, un glas al cărui timbru avea în acelaşi timp, şi ceva bărbătesc şi ceva plângător, se făcu auzit peste o clipă din adâncul pădurii şi împleti notele grave ale ghitarei cu o romanţă spaniolă, ale cărei cuvinte  îmi răsunară profund în urechi, astfel încât memoria mea poate şi azi să le refacă aproape în întregime.
“De ce fugi de mine, Maria?6De ce fugi de mine, copilo? De ce te temi când m-auzi? Cu adevărat sunt îngrozitor! ştiu să iubesc, să sufăr şi să cânt!
Când văd lunecând trupul tău pur şi uşor printre trunchii cocotierilor de pe râu, o vrajă îmi tulbură vederea, o, Maria, şi cred că văd cum trece un duh!
Iar de aud, o, Maria, cuvintele fermecate ce trec de buzele tale ca o melodie, îmi pare  că inima o aud bătându-mi în ureche şi că îmbină un zumzet înlăcrimat glasului tău armonios.
Vai, glasul tău mai dulce-mi e ca trilul însuşi al păsăretului tânăr ce aripa-şi bate în cer, venind dinspre patria mea;
Din patria mea în care rege am fost, din patria-n care-am fost slobod!
Slobod şi rege, copilo, toate acestea le-aş uita de al tău drag; tot aş uita, regat, familie, îndatoriri, răzbunare; da, chiar răzbunarea, deşi clipa culegerii fructului acestuia amar şi gustos, ce se coace atât de târziu, curând va veni!”
Glasul cântase strofele acestea cu pauze dese şi dureroase; dar rostind aceste ultime cuvinte, dobândise un accent cumplit.
“O, Maria! Semeni palmierului zvelt şi molcom legănat pe tulpină şi te-oglindeşti în ochiul tânărului ce te iubeşte, precum palmierul în apa străvezie a izvorului.
Dar n-o ştiai? se-ntâmplă, din adâncul deşertului, să se  stârnească un uragan gelos pe fericirea izvorului iubit; aerul şi nisipul se-amestecă sub zborul aripilor sale grele; învăluie copacul şi izvorul într-un vârtej de foc; izvorul secătuieşte, palmierul simte chircindu-se sub răsufletul morţii cercul verde al frunzelor sale ce avuseseră măreţia unei coroane şi graţia unor plete.
Tremură, o, albă fiică a Hispaniolei7! Tremură de teamă să nu se preschimbe totul în jurul tău, curând, în uragan şi pustiu! Atunci, părea-ţi-va rău după dragostea ce te-ar fi putut mâna spre mine, aidoma zglobiei Katha, pasărea mântuirii, ce îndrumă prin nisipul Africii, călătorul spre cisternă.
Şi de ce mi-ai respinge iubirea, Maria? Rege sunt şi fruntea-mi e mult mai presus de alte frunţi omeneşti. Eşti albă, sunt negru; dar ziua de noapte nevoie are, unindu-se, aurora să nască şi-apusul, ce mult mai frumoase sunt decât ea!”

VIII.

Un suspin prelungit pe coardele fremătătoare ale ghitarei, întovărăşi aceste ultime cuvinte. Îmi ieşeam din fire: “Rege-negru-sclav!” O mie de idei fără nici o legătură, trezite de cântecul inexplicabil pe care tocmai îl auzisem, se învârtejeau în creierul meu. Am fost cuprins de o dorinţă violentă de a isprăvi cu fiinţa necunoascută ce îndrăznea să lege în felul acesta, numele Mariei de cântecele de dragoste şi ameninţare. Cu o mişcare convulsivă, mi-am apucat carabina şi m-am năpustit afară. Marie, înspăimântată, rămase cu braţele întinse pentru a mă reţine, când eu mă şi adâncisem în desişul dinspre care venise galsul. Am scotocit pădurea în toate direcţiile, am vârât ţeava puştii în toate tufişurile, am dat  ocol tuturor copacilor groşi, am mişcat din loc toate ierburile înalte… Nimic! Nimic şi iar nimic! Căutarea aceasta fără rezultat, împletită cu reflecţii inutile asupra romanţei pe care o ascultasem, strecură o mare confuzie înăuntrul mâniei mele. Acel rival neobrăzat va izbuti aşadar, să scape mereu braţului meu precum şi gândirii mele. Nu voi putea deci, nici să îl ghicesc, nici să îl întâlnesc!… În acea clipă, un zgomot de clopoţei mă trezi din meditare. M-am întors. Piticul Habibrah era alături de mine.
– Bună ziua, stăpâne, îmi vorbi şi se înclină cu respect; dar privirea lui saşie, ridicată pieziş spre mine, părea să remarce, cu expresia unei şiretenii de nedefinit şi de triumf, grija însemnată pe fruntea mea.
– Vorbeşte, i-am strigat brusc, ai zărit pe cineva în pădure?
– Pe nimeni altul decât pe dumneavoastră, senor mio, îmi răspunse liniştit.
– N-ai auzit un glas? reluai.
Sclavul rămase tăcut o clipă, căutând parcă ce să îmi răspundă. Fierbeam.
– Repede, i-am spus, răspunde repede, nenorocitule, ai auzit un glas aici?
Îşi aţinti cu îndrăzneală privirile asupra privirilor mele; avea ochii rotunzi ca ai unui tigru.
– Que quiere decir usted 8 printr-un glas, stăpâne? Există glasuri pretutindeni şi pentru orice; există glasul păsărilor, glasul apei, glasul vântului printre frunze…
L-am întrerupt, scuturându-l cu brutalitate.
– Bufon ticălos! Încetează de a mă lua drept jucăria ta sau te fac să auzi pe pielea ta glasul care iese din ţeava unei puşti. Răspunde în două cuvinte. Ai auzit în pădure un om cântând o melodie spaniolă?
– Da, senor, îmi răspunse fără a părea emoţionat şi avea şi cuvinte melodia… Iaca, stăpâne, o să vă povestesc cum a fost. Mă plimbam pe liziera acestui boschet, ascultând ce-mi şopteau clopoţeii de argint ai acestei gorra9 a mele. Deodată, vântul adăugă concertului meu câteva cuvinte dintr-o limbă pe care o numiţi spaniolă, prima în care am gângăvit, când mi se socotea vârsta cu lunile, nu cu anii, şi când mama mă atârna în spinare, cu fâşii de lână roşie şi galbenă. Îmi place limba aceasta: îmi aminteşte de timpul când eram numai mic şi nu eram încă pitic, când eram un copil, nu încă un nebun. M-am apropiat de glas şi am auzit sfârşitul cântului.
– Şi, asta-i tot? am reluat cu nerăbdare.
– Da, stăpâne hermoso, dar, de voiţi, vă voi spune cine e omul ce cânta.
Am crezut că aveam să-l îmbrăţişez pe bietul bufon.
– Ah, vorbeşte, am strigat, vorbeşte! Uite punga mea, Habibrah! Şi ai zece pungi şi mai înţesate dacă îmi spui cine este omul.
Luă punga, o deschise şi zâmbi.
– Diez bolsas mai înţesate ca aceasta! Dar, demonio! Astat înseamnă o fanega plină cu scuzi buni, cu chipul del rey Luis quince, cam cât ar fi trebuit ca să însămânţezi câmpul magului Altornino din Grenada, ce cunoştea meşteşugul de a cultiva buenos doblones; dar, nu vă supăraţi, tinere stăpân, ajung la ce vă interesează. Reamintiţi-vă, senor, ultimele cuvinte ale cântului: “Eşti albă, eu sunt negru; dar ziua de noapte nevoie are, unindu-se, aurora să nască şi apusul, ce mult mai frumoase sunt ca ea!” Or, dacă acest cântec spune adevărul, gheara Habibrah, smeritul domniei voastre rob, născut dintr-o negresă şi un alb, e mai frumos decât sunteţi, senorito de amor. Eu sunt produsul unirii dintre zi şi noapte, sunt aurora şi apusul despre care vorbeşte cântecul spaniol, iar dumneavoastră sunteţi numai ziua. Aşadar, sunt mai frumos decât sunteţi, şi usted quiere10, mai frumos decât un alb…  Piticul amesteca această divagare cu hohote lungi de râs. L-am întrerupt iarăşi.
– Unde vrei să ajungi cu aceste extravaganţe? O să aflu din ele cine este cel care a cântat în codru?
– Exact, stăpâne, reluă bufonul, cu o privire şireată. E limpede că el hombre care a putut cânta aceste extravaganţe, cum le numiţi, nu poate fi şi nu este decât un nebun ca mine! Am câştigat las diez bolsas!
Mâna se ridică spre a pedepsi gluma insolentă a sclavului emancipat, când un ţipăt înfiorător răsună pe neaşteptate în boschet, înspre pavilionul de lângă râu. Era glasul Mariei. Mă afund în desiş, alerg, zbor, întrebându-mă dinainte îngrozit, ce nouă nenorocire mă putea paşte. Ajung gâfâind la chioşcul cu frunze. Un spectacol înspăimântător mă aştepta. Un crocodil monstruos, al cărui trup era ascuns pe jumătate sub trestiile şi rădăcinile de pe ţărmul râului, îşi băgase capul enorm printr-una dintre arcadele de verdeaţă ce susţineau acoperişul pavilionului. Botul său întredeschis şi hidos ameninţa un negru tânăr, de o statură colosală, ce, cu un braţ o susţinea pe tânăra fată speriată, iar cu cealaltă vârâse  între fălcile de oţel ale monstrului vârful de fier  al unei unelte. Crocodilul se lupta cu furie împotriva acestei mâini îndrăzneţe şi vânjoase ce îl ţinea la distanţă. În clipa în care am apărut în pragul frunzarului, Marie a scos un ţipăt de bucurie, se smulse  din braţele negrului şi căzu într-ale mele, strigând: “Sunt salvată!” La mişcarea sa, la aceste cuvinte ale lui Marie, negrul se întoarse pe neaşteptate, îşi încrucişă braţele pe pieptul bombat şi, privind-o pe logodnica mea cu tristeţe, rămase nemişcat, fără a părea să-şi dea seama că crocodilul se afla acolo alături, că scăpase de unealtă, că avea să îşi înfigă colţii în el. Acesta ar fi fost sfârşitul curajosului negru dacă, lăsând-o repede pe Marie pe genunchii dădacei sale, ce şedea pe aceeaşi bancă, mai mult moartă decât vie, nu m-aş fi apropiat de monstru şi n-aş fi descărcat toată încărcătura carabinei mele în gura lui, de la un pas. Animalul, fulgerat, îşi deschise şi îşi închise de câteva ori botul însângerat şi ochii stinşi, dar nu mai avea decât o mişcare convulsivă. Pe neaşteptate se răsturnă pe spate, cu zgomot puternic, înţepenindu-şi cele două labe mari şi solzoase. Murise.
Negrul pe care îl salvasem, din fericire, îşi întoarse capul şi privi ultimele tresăriri ale monstrului; după aceasta, îşi aţinti ochii în pământ şi, ridicându-i încet spre Marie, care mi se  sprijinea de piept, luându-şi astfel ultimele asigurări că primejdia trecuse, îmi spuse, accentul vocii sale fiind mai mult decât deznădăjduit: Porque le has matado?11După care se îndepărtă cu paşi mari, fără a mai aştepta răspunsul şi se adânci iar  în tufiş, unde se făcu nevăzut.

IX.

Această cumplită scenă, acest deznodământ neobişnuit, emoţiile atât de variate ce precedaseră, întovărăşiseră şi succedaseră căutărilor mele zadarnice prin pădure, îmi lăsaseră în cap un haos. Marie, din pricina terorii, rămăsese gânditoare şi trecu o vreme destul de îndelungată fără ca noi să ne comunicăm gândurile, incoerente de altfel, decât prin mijlocirea privirilor şi a strângerilor de mână. În cele din urmnă, am spart tăcerea:
– Vino, i-am spus Mariei, să ieşim de-aici! Locul ăsta are ceva funest în el!
Se ridică cu grabă, ca şi când nu ar fi aşteptat decât încuviinţarea mea, îşi sprijini braţul de al meu şi ieşirăm.
Am întrebat-o atunci cum se întâmplase că primise  ajutorul miraculos al negrului în clipa primejdiei cumplite prin care trecuse şi dacă ştie cine era acel sclav, deoarece pantalonii lui de pânză aspră, ce abia îi acopreau goliciunea, vădeau suficient că aparţinea acestei ultime clase de locuitori ai insulei.
– Omul acesta, îmi spuse Marie, e fără îndoială unul dintre negrii tatălui meu şi muncea prin preajma râului în clipa în care ivirea crocodilului m-a făcut să scot ţipătul care te-a anunţat că mă aflu în primejdie. Tot ce îţi pot spune e că, în aceeaşi clipă, a ţâşnit din pădure să mă ajute.
– Din ce parte a venit? am întrebat-o.
Din cea opusă direcţiei în care se auzise glasul de mai înainte şi încotro ai pătruns tu în desiş.
Acest amănunt dăună apropierii pe care mintea mea nu putuse să nu o facă între  cuvintele spaniole pe care mi le adresase negrul la plecare şi romanţa pe care o cântase rivalul meu necunoscut în aceeaşi limbă. Se mai stabiliseră în mine şi alte legături. Negrul acesta de o talie aproape uriaşă, de o forţă prodigioasă, putea fi foarte bine adversarul dur  împotriva căruia luptasem în noaptea precedentă. Circumstanţa nudităţii devenea, de altfel, un indiciu izbitor. Cântăreţul din boschet spusese: “Sunt negru…” Similitudine în plus. Se numise rege, iar acesta era numai un sclav; dar îmi aminteam, nu fără mirare aerul dur şi majestuos întipărit pe chipul său, indiferent de semnele caracteristice rasei africane, strălucirea ochilor, albul dinţilor, şi negrul strălucitor al pielii, fruntea lată, surprinzătoare pentru un negru, rotunjimea dispreţuitoare ce acorda grosimii buzelor şi nărilor sale ceva atât de semeţ şi plin de putere, nobleţea ţinutei, frumuseţea formelor ce, deşi slăbite şi degradate de truda muncii zilnice, erau dezvoltate herculean; recompuneam în închipuire întregul aspect impunător al sclavului şi îmi spuneam că s-ar fi potrivit unui rege. Atunci, făcând socoteala unei mulţimi de alte incidente, presupunerile mele s-au oprit, cu o cutremurare de mânie, asupra acestui negru insolent; voiam să spun să fie căutat şi să îl pedepsesc… După care, redeveneam nehotărât. În realitate, care era fundamentul  atâtor bănuieli? Insula San-Domingo, fiind în mare parte posesiune spaniolă, mulţi negri, fie că aparţinuseră la început colonilor din San-Domingo, fie că se năsuseră acolo, amestecau spaniola cu jargonul lor… Şi, deoarece sclavul acesta rostise în faţa mea câteva cuvinte în spaniolă, aveam în asta o dovadă suficientă pentru a-l socoti autorul unei romanţe în acea limbă, lucru ce presupunea în mod necesar un anumit grad de cultură, după mine, complet neatins de negri? Cât despre  ciudatul reproş pe care mi-l făcuse, de a fi ucis crocodilul, el sublinia la sclav un dezgust de viaţă explicabil prin însăşi poziţia lui, fără să mai fie necesar să apelezi la ipoteza unei dragoste imposibile pentru fiica stăpânului său. Prezenţa sa în tufişurile din preajma pavilionului putea fi absolut întâmplătoare; forţa şi statura lui erau departe de a fi  destul pentru constatarea identităţii antagonistului meu nocturn. Oare, cu indicii atât de şubrede, l-aş fi putut acuza atât de cumplit în faţa unchiului meu şi să las pradă răzbunării implacabile a orgoliului său, un biet sclav ce dovedise atâta curaj în ajutorarea lui Marie?… În clipa în care aceste idei se ridicau împotriva mâniei mele, Marie o împrăştie pe de-ntregul, spunându-mi cu glasul său dulce:
– Leopold, îi datorăm recunoştinţă acestui negru de treabă; fără el, aş fi fost pierdută!… Ai fi ajuns prea târziu.
Aceste puţine cuvinte avură un efect hotărâtor. Nu îmi schimbară intenţia de a pune să fie căutat sclavul ce o salvase pe Marie, dar scopul acestei căutări fu altul. Fusese în vederea unei pedepsiri, era în vederea unei recompense.

Unchiul meu află de la mine că datora viaţa fiicei sale unui sclav şi îmi făgădui libertatea lui dacă îl puteam regăsi în turma acelor nenorociţi.

X.

Până la acel prilej, firea mea mă ţinuse departe de plantaţiile pe care munceau negrii. Mă durea prea mult  să văd suferind nişte fiinţe pe care nu le puteam ajuta. Dar începând cu ziua următoare, unchiul meu, propunându-mi să-l însoţesc în rondul său de supraveghere, am primit de îndată, nădăjduind să întâlnesc printre muncitori pe  izbăvitorul iubitei mele Marie. Am avut prilejul să văd, datorită acestei plimbări, câtă putere are asupra sclavilor privirea stăpânului, dar în acelaşi timp, cât de scump te costă această putere! Negrii, tremurând în faţa unchiului meu, îşi înzeceau eforturile şi activitatea, la trecerea sa; dar câtă ură se ascundea în spatele terorii acesteia!
Irascibil din obicei, unchiul meu era pe punctul de a se supăra tocmai pentru că nu găsea temei de mânie, când bufonul Habibrah, care îl urma întotdeauna, îi atrase atenţia asupra unui negru ce, doborât de oboseală, adormise într-un boschet de curmali. Unchiul meu se năpusti asupra nenorocitului, îl trezi cu brutalitate şi îi porunci să îşi reia munca. Negrul, înspăimântat se trezi şi dezvălui ridicându-se, o trestie tânără de Bengal, pe care se culcase din nebăgare de seamă, specie pe care unchiului meu îi plăcea să o cultive. Planta era pierdută. Stăpânul, gata iritat de ceea ce numea puturoşenia sclavului, se înfurie acum de-a binelea. Ieşindu-şi din fire, îşi smulse de la brâu biciul cu curele împletite cu sârmă pe care îl purta cu sine când se plimba şi ridică braţul să lovească negrul căzut în genunchi. Biciul nu căzu. Nu voi putea uita niciodată clipa aceea. O mână de fier oprise pe neaşteptate mâna colonului. Un negru (acela însuşi pe care îl căutam!) îi strigă în franceză:
– Pedepseşte-mă, deoarece te-am jignit, dar nu face nimic fratelui meu care a atins numai trestia ta!
Acest amestec neaşteptat al omului căruia îi datoram mântuirea lui Marie, gestul său, privirea, accentul imperios al glasului, mă uluiră. Dar imprudenţa sa generoasă, departe de a-l face să roşească pe unchiul meu, nu făcură decât să mărească furia stăpânului şi să i-o întoarcă de la cel răbdător, asupra celui ce îi lua apărarea. Unchiul meu, exasperat, se smulse din braţele negrului vânjos, potopindu-l cu ameninţări şi din nou ridică biciul, de data asta în dorinţa de a-l lovi pe el. Acum biciul îi fu smuls din mână. Negrul sfărâmă mânerul împodobit cu ţinte, aşa cum rupi un fir de pai, şi călcă în picioare această ruşinoasă unealtă a răzbunării. Împietrisem de surprindere, iar unchiul, de furie; era ceva nemaipomenit pentru el să îşi vadă astfel înjosită autoritatea. Ochii i se  mişcau gata să îi iasă din orbite; buzele albastre, îi tremurau. Sclavul îl privi calm o clipă, apoi pe neaşteptate, îi spuse, întinzându-i cu demnitate o secure pe care o ţinea în mână:
– Albule, dacă vrei să mă loveşti, ia cel puţin această secure.
Unchiul meu, care nu mai ştia de sine, cu siguranţă i-ar fi ascultat sfatul şi s-ar fi năpustit asupra securii, dacă nu aş fi intervenit, la rândul meu; am apucat cu sprinteneală securea şi am azvârlit-o în puţul unei noria din preajmă.
– Ce faci? tună unchiul meu.
– Te izbăvesc de nenorocirea de a-l lovi pe apărătorul fiicei tale. O datorezi pe Marie acestui sclav: e negrul a cărui libertate mi-ai făgăduit-o. Momentul era prost ales pentru a-i reaminti promisiunea. Cuvintele mele abia de atinseră duhul ulcerat al colonului.
– Libertatea! replică întunecat. Da, şi-a meritat sfârşirea sclaviei. Libertatea! O să vedem ce fel de eliberare îi vor dărui judecătorii curţii marţiale.
Aceste cuvinte cumplite mă îngheţară. Marie şi cu mine l-am rugat stăruitor, în zadar. Negrul a a cărui neglijenţă pricinuise  această scenă fu pedepsit cu bastonada, iar apărătorul său fu vârât în temniţa fortului Galifet, ca vinovat de  a fi ridicat mâna asupra unui alb. De la sclav la stăpân, crima era capitală.

XI.

Înţelegeţi domnilor, cât îmi stârniseră curiozitatea şi interesul aceste circumstanţe. M-am informat în legătură cu deţinutul. Am aflat particularităţi neobişnuite. Mi s-a spus că tovarăşii săi păreau să poarte acestui tânăr negru un mare respect. Deşi sclav ca şi ei, îi era destul un singur semn ca să se facă ascultat. Nu se născuse în colibe; nu se ştia cine sunt tatăl şi mama sa; un vas ce transporta negri îl azvârlise în San-Domingo, de puţini ani. Acest amănunt îi mărea şi mai mult imperiul pe care îl exercita asupra tuturor camarazilor săi, fără a fi exceptaţi nici măcar creolii, care o ştiţi, domnilor, desigur, aveau de obicei, cel mai crunt dispreţ pentru negrii congo, expresie improprie şi prea generală, ce denumea în colonie, toţi sclavii aduşi din Africa. Deşi părând cufundat într-o adâncă melancolie, forţa sa extraordinară, împerecheată cu o minunată îndemânare, îl făceau să fie de mare preţ pentru cultura plantaţiilor. Roţile norias-ului el le putea întoarce mai repede şi mai îndelung decât ar fi făcut-o cel mai bun cal. Deseori i se întâmpla să săvârşească într-o zi munca a zece tovarăşi de ai săi, pentru a-i sustrage pedepselor aplicate neglijenţei sau ostenelii. Şi de aceea, era adorat de sclavi; dar veneraţia cu care era înconjurat, complet deosebită de teroarea superstiţioasă provocată de nebunul Habibrah, părea să ascundă şi altceva – era un fel de cult.
Ceea ce era  straniu, era să-l vezi atât de blând, atât de simplu cu cei de o seamă cu el, ce îşi făceau o glorie din a-i fi supuşi, pe cât era de mândru şi de trufaş faţă de vechilii noştri. Şi este cazul să menţionăm că aceşti sclavi privilegiaţi, inele de legătură între lanţul servituţii şi cel al despotismului, împerechind josnicia stării lor cu neobrăzarea autorităţilor, se distrau împovărându-l cu muncă şi vexându-l la tot pasul. Se pare că totuşi nu se putuseră împiedica de a respecta simţământul mândriei ce îl făcuse să îl jignească pe unchiul meu. Nici unul dinntre ei nu îndrăznise vreodată să îl umilească cu vreo pedeapsă. Dacă s-ar fi întâmplat să o facă, douăzeci de negri se ridicau să sufere pedeapsa în locul său; iar el, neclintit, privea executarea ei cu gravitate, ca şi cum şi-ar fi îndeplinit simpla datorie. Acest om ciudat era cunoscut în lumea colibelor, sub numele de Pierrot.

XII.

Toate detaliile acestea exaltară închipuirea mea încă tânără. Marie, plină de recunoştinţă şi milă, mă aplaudă şi fu cuprinsă de acelaşi entuziasm; Pierrot devenise într-atât centrul interesului nostru, încât hotărârăm să îl vedem şi să-l ajutăm. Visam la descoperirea unor mijloace de a-i vorbi.
Deşi foarte tânăr, ca nepot al unuia dintre cei mai înstăriţi coloni ai Capului, eram căpitan al miliţienilor din parohia Acul. Fortul Galifet era încredinţat pazei lor şi a unui detaşament de dragoni galbeni, al cărui  şef, de obicei un subofiţţer al companiei acesteia, era şi comandant al fortului. Întâmplarea făcea ca comandantul din acea perioadă să fie chiar fratele unui biet colon căruia avusesem fericirea să îi fac foarte  mari servicii şi care îmi era devotat pe de-antregul.
La acest punct, întregul auditoriu îl întrerupse pe d’Auverney, numindu-l pe Thadée.
– Aţi ghicit, domnilor, reluă căpitanul. Vă e uşor să înţelegeţi că nu mi-a fost greu să îl înduplec să îmi dea permisiunea de a pătrunde în celula negrului. Aveam dreptul să vizitez fortul, în calitate de căpitan al miliţiei. Totuşi, pentru a nu trezi bănuielile unchiului meu, a cărui mânie era încă aprinsă, am avut grijă să nu mă duc decât la ora când îşi făcea somnul de după-amiază; toţi ostaşii dormeau, cu excepţia celor de gardă. Îndrumat de Thadée, am ajuns la uşa celulei; Thadée o deschise şi se  retrase. Am intrat.
Negrul şedea, neputând sta în picioare din pricina staturii sale. Nu era singur; un dog enorm se ridică, mârâind la mine. – “Rask!” strigă negrul. Tânărul dog tăcu şi se reînapoie să se culce la picioarele stăpânului său, unde se puse pe înfulecatul unor rămăşiţe de mâncare  proastă.
Eram în uniformă; lumina răspândită de răsuflătoare în celula strâmtă era atât de slabă, încât Pierrot nu putea distinge cine eram.
– Sunt gata, mi se adresă pe un ton calm. Rostind aceste cuvinte, se pregăti să se ridice. Sunt gata, repetă.
– Credeam, i-am spus, surprins de libertatea mişcărilor sale, credeam că eşti în lanţuri.
Glasul îmi tremura de emoţie. Deţinutul nu păru să mă recunoască. Împinse cu piciorul nişte resturi ce răsunară.
– Lanţuri! Le-am fărâmat.
În accentul cu care spusese asta, exista ceva ce părea să spună: nu sunt făcut să port lanţuri.
Am reluat:
– Nu mi s-a spus că ţi-a fost lăsat câinele.
– Eu i-am dat drmul.
Eram din ce în ce mai mirat. Uşa celulei era închisă pe dinafară cu trei zăvoare. Răsuflătoarea dacă avea şase degete lăţime, era dotată cu două bare de fier. Păru să înţeleagă unde îmi băteau gândurile; se ridică, pe cât îi îngădui bolta joasă, desprinse fără efort o piatră enormă aşezată sub răsuflătoare, scoase cele două bare şi făcu astfel drum unei deschideri prin care doi oameni ar fi putut trece cu uşurinţă. Această deschidere dădea de-a dreptul asupra pădurii de bananieri şi cocotieri ce acoprea muntele ascuţit pe care  se spijinea fortul. Amuţisem; pe neaşteptate, o rază îmi lumină chipul. Deţinutul se ridică ca şi cum ar fi călcat din nebăgare de seamă un şarpe şi fruntea i se izbi de pietrele bolţii. Un amestec de nedefinit a o mie de simţăminte contradictorii, o expresie stranie a urii, bunăvoinţei şi inimii îndurerate, îşi făcură loc în privirile sale. Dar, redevenind stăpân pe gândurile, pe fizionomia lui, în mai puţin de o clipă, redeveni calm şi rece şi îşi aţinti cu indiferenţă ochii asupra ochilor mei. Mă privea drept în faţă, ca pe un necunoscut.
– Mai pot trăi două zile fără să mănânc, spuse.
Am făcut un gest de oroare: abia atunci mi-am dat seama de slăbiciunea nenorocitului. Adăugă:
– Câinele meu nu mănâncă decât din mâna mea. Dacă n-aş fi putut lărgi răsuflătoarea, săracul Rask murea de foame. Decât să moară el, mai bine mor eu; şi-aşa trebuie să mor.
– Nu, am strigat, nu, n-o să mori de foame! Nu mă înţelese.
– Bineînţeles, reluă, surâzând cu amărăciune, aş mai fi putut trăi două zile fără mâncare, dar sunt gata, domnule ofiţer; cu-atât mai bine azi, decât mâine; să nu-i faceţi rău lui Rask.
Atunci abia am priceput ce însemnase acel sunt gata. Acuzat de o crimă ce era pedepsită cu moartea, bănuia că venisem să îl duc la supliciu; şi omul acesta, dotat cu o forţă colosală, atunci când avea toate mijloacele la îndemână pentru a fugi, blând şi liniştit, repeta ca un copli: Sunt gata!
– Să nu-i faceţi rău lui Rask, spuse din nou.
Nu m-am putut abţine.
– Cum! am exclamat. Nu numai că mă iei drept călăul tău, îţi şi închipui că sunt atât de lipsit de omenie, încât să-i fac vreun rău acestui câine care nu mi-a făcut nimica!
Se înduioşă, glasul i se schimbă.
– Albule, spuse întinzându-mi mâna, albule, iartă-mă, îmi iubesc câinele şi… adăugă după o scurtă pauză, ai tăi mi-au făcut mult rău.
L-am îmbrăţişat, i-am strâns mâna şi l-am întrebat:
– Nu mă cunoşti?
– Ştiam că eşti alb şi, pentru albi, oricât de buni ar fi, negrul înseamnă atât de puţin!… de altfel şi de tine mă plâng.
– De ce? am spus mirat.
– Nu mi-ai dat  viaţa de două ori?
Această ciudată vină mă făcu să zâmbesc. O remarcă şi urmă cu amărăciune:
– Da, ar trebui să-ţi port pică. M-ai salvat de un crocodil şi de un colon; şi, ceea ce este şi mai rău, mi-ai luat dreptul de a te urî. Sunt foarte nenorocit!
Ciudăţenia limbajului şi ideilor sale aproape că nu mă mai surprindeau. I se potriveau.
– Îţi datorez mult mai mult decât tu mie, i-am spus, îţi datorez viaţa logodnicei mele, Marie.
Parcă l-ar fi trecut un fior electric.
- Maria! spuse cu glasul înăbuşit; şi capul îi recăzu în palmele ce se crispau cu violenţă, în timp ce pieptul său larg era scuturat de suspine. Mărturisesc că bănuielile mele adormite se treziră iarăşi, dar fără mânie, nici gelozie, de data asta. Eram prea aproape de fericire şi el prea apropiat de moarte, pentru ca un astfel de rival să poată stârni în mine altfel de simţămite decât bunăvoinţa şi mila. Îşi înălţă capul:
– Du-te! îmi spuse. Nu-mi mulţumi!
După un răstimp, adăugă:
– Să nu crezi că sunt dintr-un rang inferior ţie!
Cuvintele acestea păreau să lumineze ceva ce îmi trezea curiozitatea; l-am rugat să îmi spună cine era şi ce suferise. Se întunecă. Tăcea. Demersul meu îl mişcase; serviciile pe care i le ofeream, rugăminţile mele părură să zdrobească dezgustul său de viaţă. Ieşi şi aduse nişte banane şi o nucă enormă de cocos. Reastupă deschizătura şi începu să mănânce. Discutând cu el, am băgat de seamă că vorbea cu uşurinţă franceza şi spaniola şi că nu părea lipsit de cultură; ştia romanţe spaniole pe care le cânta cu expresie. Omul acesta era  atât de inexplicabil sub nenumărate alte raporturi, încât nu mă mai izbise şi puritatea limbajului său. Am încercat încă o dată să aflu cauza ei; tăcu. În sfârşit, l-am lăsat, ordonându-i credinciosului meu să îl menajeze şi să fie atent cu el, pe cât îi stă în putinţă.

XIII.

Îl vedeam zilnic, la aceeaşi oră. Procesul său mă îngrijora; în pofida rugăminţilor, unchiul meu se încăpăţâna să îl urmărească. Nu îi ascundeam lui Pierrot temerile pe care le aveam; mă asculta cu indiferenţă. Adeseori, pe când discutam împreună, sosea Rask, purtând în jurul gâtului o frunză mare de palmier. Negrul o detaşa, citea semnele necunoscute ce se aflau scrise pe ea, apoi o rupea. Mă obişnuisem să nu îi pun întrebări. Într-o zi am intrat fără să mă bage în seamă. Era întors cu spatele la uşa celulei şi cânta cu un ton melancolic melodia spaniolă: Yo que soy contrabandista12.Când isprăvi, se întoarse spre mine pe neaşteptate şi îmi strigă:
– Frate, făgăduieşte-mi că dacă te vei îndoi vreodată de mine, vei alunga orice neîncredere, când mă vei auzi cântând melodia aceasta.
Privirea sa avea ceva impunător; i-am făgăduit să-i îndeplinesc dorinţa, fără a pricepe prea bine ce înţelegea prin cuvintele: dacă te vei îndoi vreodată de mine…
Apucă coaja mare a nucii pe care o culesese cu prilejul primei mele vizite şi o păstrase de atunci, şi o umplu cu vin de palmier, mă îndemnă să îmi înmoi buzele în ea şi o dădu peste cap. Începând din ziua aceea, nu mă mai numi decât fratele său.
Între timp, dobândii oarecare nădejdi. Unchiul meu nu mai era atât de pornit. Bucuria apropiatei mele nunţi cu fiica sa îi îndrumase mintea spre gânduri mai blânde. Marie se alătura rugăminţilor mele. Îi explicam, zi de zi, că Pierrot nu voise să îl jignească, ci numai să-l împiedice să săvârşească un gest poate prea sever; că negrul acesta o salvase pe Marie, printr-o curajoasă luptă, de la o moarte sigură; că îi datoram, el – pe fiica sa, eu – pe logodnica mea; că de altfel, Pierrot era cel mai vânjos sclav al său (căci nu mai visam eliberarea lui, ci numai să îl scap cu viaţă) că, de unul singur, făcea faţă muncii a zece, şi că braţul său era de ajuns pentru a pune în mişcare cilindrii unei mori de zahăr. Mă asculta şi îmi da de înţeles că punerea sub acuzare, nu urma să aibă poate, nici un rezultat. Nu îi destăinuiam negrului nimic din schimbarea unchiului meu, voind a mă bucura de plăcerea veştii eliberării sale, dacă aş fi dobândit-o. Ceea ce mă mira era să văd că, deşi se ştia sortit morţii, nu se slujea de nici unul dintre mijloacele de fugă ce îi stăteau la îndemână. I-am vorbit despre aceasta.
– Trebuie să rămân, mi-a răspuns cu răceală; s-ar putea crede că m-am temut.

XIV.

Într-o dimineaţă, Marie veni la mine. Radia, şi pe chipul  său citeam ceva mai îngeresc decât bucuria unei dragoste curate. Era conştiinţa unei acţiuni bune.
– Ascultă, îmi spuse, 22 august este peste trei zile şi atunci va fi nunta noastră. Curând…
– Marie, am întrerupt-o, nu spune “curând”, din moment ce mai sunt numai trei zile.
– Nu mă întrerupe, Leopold; mi-a venit un gând ce te va ferici. Ştii că ieri am mers în oraş cu tata, să-mi cumpere podoabele pentru nuntă. Nu ţin la aceste bijuterii, la diamante, că doar n-o să-ţi par mai frumoasă datorită lor. Aş da perlele din lume pentru una, măcar una dintre florile pe care mi le-a rupt ticălosul acela cu buchetul de gălbinele; dar nu asta voiam să spun. Tata vrea să mă copleşească cu lucrurile acestea şi eu mă prefac că le doresc pentru a-i face plăcere. Ieri ne-am oprit în faţa unei basquina de satin chinezesc, închisă într-un cufăraş din lemn aromat; m-am uitat lung la ea. Era foarte costisitoare. Tata a băgat de seamă că rochia mă atrăgea. Ajungând acasă, l-am rugat să îmi făgăduiască un dar, după obiceiul străvechilor cavaleri; ştii că îi place să fie comparat cu cavalerii de demult. Îmi jură pe cinstea sa să îmi dea orice i-aş fi cerut. Socoteşte că e vorba despre acea basquina din satin chinezesc; nici prin gând: e vorba de viaţa lui Pierrot. Va fi darul meu de nuntă.
Nu m-am putut împiedica să nu strâng îngerul acela în braţe. Cuvântul unchiului meu era sfânt; şi, pe când Marie se îndreptă spre el să-i ceară împlinirea făgăduinţei, eu am dat fuga la fortul Galifet să-i vestesc lui Pierrot slobozirea sa, pe deplin sigură.
– Frate! i-am strigat, pe dată ce am intrat. Frate! Bucură-te! Viaţa ta nu mai este în primejdie. Marie a cerut-o tatălui său drept dar de nuntă!
Scalvul tresări.
– Marie! Nunta! Viaţa mea! Cum se pot îmbina aceste lucruri?
– Simplu, am continuat. Marie, căreia i-ai salvat viaţa, se mărită…
– Cu cine? exclamă sclavul; şi privirea sa părea rătăcită şi cumplită.
– Nu o ştiai? am răspuns încet; cu mine.
Formadabilul său chip redeveni binevoitor şi resemnat.
– Ah, e adevărat, spuse, cu tine! În ce zi?
– 22 august.
– 22 august! Ai înnebunit? reluă cu o expresie chinuită şi îngrozită.
Se opri. Îl priveam uluit. După o clipă îmi strânse mâna cu tărie:
– Frate, îţi datorez atâtea, încât trebuie să primeşti un sfat de la mine. Ascultă-mă, du-te la Cap şi căsătoreşte-te înainte de 22.
În zadar m-am străduit să aflu înţelesul acestor cuvinte enigmatice.
– Adio, îmi spuse solemn. Am vorbit poate prea multe; dar mai tare urăsc nerecunoştinţa decât sperjurul.
L-am părăsit foarte nehotărât şi neliniştit, aceste simţăminte pierzându-se treptat în faţa amintirii fericirii mele. Unchiul meu îşi retrase plângerea în aceeaşi zi. M-am reîntors la fort pentru a-l vesti pe Pierrot. Thadée, ştiindu-l liber, pătrunse cu mine în temniţă. Nu se mai afla acolo. Rask, ce era singur, se apropie de mine, gudurându-se; o frunză de palmier era agăţată de gâtul său; o luai şi citii următoarele cuvinte: Mulţumesc, mi-ai salvat viaţa pentru a treia oară. Frate, nu-ţi uita făgăduiala. Drept semnătură, se aflau dedesubt cuvintele: Yo, que soi contrabandista.
Thadée era şi mai uimit decât mine; nu ştia nimic despre taina răsuflătorii şi îşi închipuia că negrul se preschimbase în câine. L-am lăsat să creadă ce voia, mulţumindu-mă să îi cer să păstreze tăcerea supra celor văzute. Am vrut să îl iau pe Rask cu mine. Ieşind din fort, sări peste gardurile vii din preajmă şi se făcu nevăzut.

XV.

Evadarea condamnatului îl indignă la culme pe unchiul meu. Dădu poruncă să fie căutat şi scrise guvernatorului să i-l încredinţeze pe Pierrot, de va fi găsit.
Sosi şi 22 august. Căsătoria fu oficiată cu pompă la parohia din Acul. Ce fericită fu ziua aceea ce urma să vestească începutul nenorocirilor mele! Mă ameţea o bucurie pe care nu o poate înţelege cine nu a simţit-o. Îl uitasem cu desăvârşire pe Pierrot, precum şi înştiinţările sale sinistre. Se lăsă seara, aşteptată cu atâta nerăbdare. Tânăra mea soţie se retrase în camera nupţială, unde nu am putut-o urma pe cât de repede voiam. Mai aveam de îndeplinit înainte o datorie plictisitoare, dar indispensabilă. Slujba mea de căpitan al miliţiei îmi cerea să efectuez o rundă pe la postul din Acul; în perioada aceea, această prevedere era absolut necesară, din pricina turburărilor din colonie, din pricina zavistiilor locale ale negrilor, care, deşi înăbuşite cu promtitudine, izbucniră în lunile iunie şi iulie, chiar şi în primele zile ale lui august, în aşezările Thibaud şi Lagoscette şi, îndeosebi, din pricina proastei dispoziţii a mulatrilor liberi, pe care recenta executare a răzvrătitului Ogé, o înăsprise.
Unchiul meu fu întâiul care îmi reaminti de datoria mea; am fost dator să mă resemnez. Mi-am îmbrăcat uniforma şi am plecat. Am trecut pe la primele gărzi fără vreo pricină de îngrijorare: dar, către miezul nopţii, pe când mă plimbam în apropiere de bateriile golfului, văzui întinzându-se de-a lungul zării o licărire roşiatică ce cuprindea părţile dinspre Limonade şi Saint-Louis du Morin. Ostaşii şi cu mine o puserăm pe seama  unui incendiu întâmplător; dar, peste o clipă, incendiul fu atât de evident, fumul, purtat de vânt, se îndesi într-atât, încât m-am reîntors degrabă spre fort, să dau alarma şi să trimit ajutoare. Trecând prin dreptul colibelor negrilor, am fost surprins de agitaţia neobişnuită ce domnea acolo. Mai toţi erau treji şi vorbeau cu înflăcărare. Un nume ciudat, Bug-Jargal, rostit cu cinstire, revenea adesea în argoul lor de neînţeles. Am desprins totuşi, câteva cuvinte, al căror sens păru să fie că negrii din câmpia de miază-noapte se răzvrătiseră şi dădeau foc locuinţelor şi plantaţiilor aşezate de cealaltă parte a Capului. Străbătând o mlaştină puţin adâncă, am izbit cu picioarul pe fundul ei, o grămadă de securi şi de târnăcoape ascunse sub trestii şi arbuştii de mango. Îngrijorat pe bună dreptate, am alarmat miliţia din Acul şi am ordonat să fie supravegheaţi sclavii; totul reintră în calm.
Între timp, ravagiile păreau să se înmulţească, clipă de clipă, şi să se apropie de Limbé. Se părea chiar că puteau fi distinse în depărtare, zgomotele canonadei şi ale puştilor. În jurul orei două dinspre zi, unchiul meu, pe care îl trezisem, nemaistăpânindu-şi grija, îmi porunci să las în Acul o parte dintre miliţieni, sub comanda unui locotenent; şi, pe când biata mea Marie dormea sau mă aştepta, eu unul, ascultând de unchiul meu care era, după cum am mai spus-o, membru al adunării provinciale, am luat cu mine restul de ostaşi, conducându-i pe drumul Capului. Nu voi uita nicicând cum mi se înfăţişă acest oraş, pe când mă apropiam de el. Pălălaia, ce devora plantaţiile din jurul ei, răspândea o sumbră lumină, întunecată de torente de fum, pe care vântul le gonea de-a lungul străzilor. Vârtejuri de scântei, alcătuite din rămăşiţele mărunte ale trestiilor de zahăr, arzând şi mânate cu putere, aidoma zăpezii dese, asupra acoperişurilor caselor şi a agrementului corăbiilor ancorate în radă, ameninţau în orice clipă oraşul Capului cu un incendiu nu mai puţin important ca acela căruia împrejurimile sale îi căzuseră pradă. Era o privelişte îngrozitoare şi măreaţă în acelaşi timp, să vezi pe de o parte locuitorii livizi continuând să-şi expună vieţile, încercând să smulgă incendiului unicul acoperiş ce avea să le rămână singurul bun din atâtea bogăţii şi, pe de altă parte, navele temându-se de aceeaşi soartă şi, cel puţin favorizate de vântul acela atât de funest nenorociţilor de coloni, ce se îndepărtau cu toate pânzele sus, pe marea  boită de focul însângerat al incendiului.

XVI.

Năucit de tunurile fortului, de strigătele fugarilor şi de mugetul îndepărtat al prăbuşirilor, nu mai ştiam încotro să îmi îndrum ostaşii, când îl întâlnii, în piaţa garnizoanei pe căpitanul de dragoni galbeni ce ne sluji de ghid. Nu voi adăsta, domnilor, pantru a vă descrie tabloul oferit de câmpia cuprinsă de flăcări. Mulţi alţii au descris începutul dezastrului Capului şi simt nevoia să trec repede peste aceste amintiri încărcate de foc şi sânge. Mă voi mărgini la a vă spune că sclavii rebeli erau stăpâni, se spune, la Dondon, la Terrier-Rouge, în burgul Ouanaminte şi chiar pe nenorocitele de plantaţii din Limbé, lucru ce mă umplea de îngrijorare, din pricina vecinătăţii cu Acul. M-am repezit spre hotelul guvernatorului, domnul de Blanchelande. Toate erau întoarse pe dos, inclusiv capul stăpânului. I-am solicitat ordine, rugându-l să mediteze cât putea de iute la siguranţa lui Acul, ce  se bănuia a fi ameninţat. Alături de el se afla domnul de Rouvray, general de brigadă, şi unul dintre  proprietarii cei mai de seamă ai insulei, domnul de Thouzard, locotenent-colonel al regimentului Capului, câţiva membri ai adunărilor coloniale şi provinciale şi o  seamă dintre  colonii cei mai vestiţi. În clipa în care m-am prezentat, acest neobişnuiit consiliu era în pline dezbateri tumultoase.
– Domnule guvernator, spunea un membru al adunării provinciale, acesta este tristul adevăr; sunt sclavii şi nu metişii liberi; de mult am prorocit-o şi am atras atenţia asupra acestei posibilităţi.
– O spuneaţi fără s-o credeţi, comentă acid un membru al adunării coloniale, numită generală. O spuneaţi ca să dobândiţi credit în defavoarea noastră; şi eraţi atât de departe la a vă aştepta la o răzmeriţă autentică a sclavilor, încât intrigile adunării voastre au simulat, încă din 1789, acea faimoasă şi ridicolă revoltă a trei mii de sclavi din munţii Capului, revoltă cu prilejul căreia nu a fost ucis decât un singur voluntar naţional, şi acela de către proprii săi camarazi!
– Vă repet că noi am văzut situaţia mai limpede decât voi, reluă provincialul. Era simplu. Noi am rămas pe loc, pentru a purta de grijă treburilor coloniei, pe când adunarea dumneavoastră s-a deplasat în masă în Franţa, pentru a dobândi acolo batjocoritoare ovaţii a căror încheiere fu cu prilejul admonestărilor reprezentanţei naţionale. Ridiculusmus!
Membrul adunării coloniale răspunse cu un amar dispreţ:
– Concetăţenii noştri ne-au reales în unanimitate!
– Voi, replică celălalt, exagerările voastre au făcut ca să fie plimbat capul acelui nenorocit ce apăruse într-o cafenea fără cocardă tricoloră şi ele au dus la spânzurarea mulatrului Lacombe, din pricina unei petiţii ce începea cu cuvintele neobişnuite: “În numeleTatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh!”
– Minciuni! strigă membrul adunării generale. E vorba de lupta dintre  principii şi privilegii, dintre cocoşaţi şi încârligaţi!
– Mi-am dat demult seama, domnule, că sunteţi un independent!
La acest reproş al membrului adunării provinciale, adversarul său răspunse triumfător:
– Asta înseamnă că mărturisiţi a fi un pompon alb; vă las sub povara unei astfel de mărturisiri.
Cearta poate că ar fi continuat, dacă nu intervenea guvernatorul:
– Ei, domnilor! Ce legătură au lucrurile acestea cu pericolul ce ne ameninţă? Sfătuiţi-mă şi nu vă insultaţi. Iată rapoartele ce mi-au sosit. Revolta a izbucnit în cursul nopţii acesteia, la orele zece seara, în sânul negrilor din Turpin. Sclavii, comandaţi de un negru englez, pe nume Bouckmann, au antrenat atelierele din localităţile Clément, Trémes, Flaville şi Noë. Au incendiat toate plantaţiile şi au masacrat colonii cu o cruzime nemaiîntâlnită. Veţi înţelege pe deplin grozăvia, citindu-vă un singur amănunt. Steagul lor reprezintă un trup de prunc purtat în vârful unei suliţe…
Domnul de Blanchelande fu întrerupt de un freamăt.
– Iată ce se întâmplă în afara zidurilor oraşului, continuă el. Înlăuntrul lor, toate sunt răvăşite. Mai mulţi locuitori ai Capului şi-au ucis sclavii; frica îi face cruzi. Cei mai blânzi sau mai curajoşi s-au mărginit la a-i închide cu zeci de zăvoare. Micii albi13 pun aceste dezastre pe seama mulatrilor liberi. Mai mulţi mulatri au fost cât pe ce să cadă victima furiei populare. I-am adăpostiti într-o biserică păzită de un batalion. Acum, pentru a face dovadă că nu sunt de conivenţă cu negrii revoltaţi, mulatrii mi-au cerut arme şi un post întărit pe care să îl apere.
– Pentru nimic în lume! strigă un glas pe care îl recunoscui; era al plantatorului bănuit de a fi metis, cu care mă bătusem în duel. Să nu faceţi una ca asta, domnule guvernator, nu daţi arme multarilor.
– Nu doriţi să vă bateţi? fu întrebat pe neaşteptate de către un colon.
Celălalt păru să nu audă şi continuă:
– Cei cu sângele amestecat sunt vrăjmaşii noştri cei mai de seamă. Numai de ei trebuie să ne fie teamă; era de aşteptat o revoltă a lor şi nu a sclavilor. Oare sclavii pot reprezenta ceva?
Bietul de el nădăjduia că prin aceste invective la adresa mulatrilor, să pună zid definitiv între ei şi sine şi să năruiască opinia albilor care îl ascultau, ce îl  azvârlea în casta aceasta dispreţuită. Dar această combinaţie se bizuia pe prea multă laşitate pentru a izbândi. Se auzi un murmur de dezaprobare.
– Da, domnule, spuse bătrânul general de brigadă Rouvray, da, sclavii reprezintă ceva; sunt patruzeci împotriva a trei; şi am fi de plâns dacă nu le-am putea opune negrilor şi mulatrilor decât albi ca dumneavoastră.
Colonul îşi muşcă buzele.
– Domnule general, reluă guvernatorul, ce părere aveţi despre cererea mulatrilor?
– Daţi-le arme, domnule guvernator! răspunse domnul Rouvray; să folosim orice mijloc! Şi, întorcându-se spre colonul suspect, adăugă: Aţi înţeles, domnule? Mergeţi să vă înarmaţi.
Colonul umilit ieşi, purtând pe chip semnele unei furii abia stăpânite.
Între timp, răsunau din când în când, ajungând chiar până aici, la guvernator, zgomotele disperate ale oraşului, reamintind celor ce participau la conferinţă, subiectul pentru care se  adunaseră. Domnul de Blanchelande înmână unui adjunct un ordin scris în fugă cu creionul şi întrerupse sumbra tăcere în care adunarea asculta rumoarea înspăimântătoare.
– Mulatrii vor fi înarmaţi, domnilor; dar mai avem de luat multe măsuri.
– Trebuie convocată adunarea provincială, spuse membrul acestei adunări ce vorbise  în clipa în care eu am intrat.
– Adunarea provincială! reluă antagonistul său din adunarea colonială. Ce este adunare aprovincială?
– Vă este ciudă pentru că sunteţi membru al adunării coloniale! replică cel numit pompon alb.
Independentul îl întrerupse: Nu există nici colonială, nici provincială. Nu există decât adunarea generală, pricepeţi odată, domnilor!
– Ei, na! izbucni pompon alb, aflaţi de la mine că nu există decât adunarea naţională de la Paris.
– Să convocăm adunarea provincială! repeta râzând independentul; ca şi când nu ar fi fost dizolvată odată ce generala a hotărât să îşi ţină şedinţele aici.
Auditoriul izbucni în imprecaţii generalizate, plictisit de această discuţie fără rost.
– Domnilor deputaţi, strigă un arendaş, în timp ce vă ocupaţi cu aceste fleacuri, ce se întâmplă cu culturile mele de bumbac şi de coşenilă?
– Şi cu cele patru sute de mii de răsaduri de indigo pe care le am la Limbé? adăugă un plantator.
– Şi cu negrii mei, plătiţi cu treizeci de dolari de cap, unul peste altul? spuse un căpitan de galere pentru negri.
– Fiecare minut pe care îl irosiţi, continuă un alt colon, ,mă costă, cu ceasul şi cu tariful în mână, zece chintale de zahăr, adică, socotind şaptesprezece piaştri buni la chintal, asta face o sută treizeci de livre şi zece cenţi în bani peşin francezi!
– Coloniala, pe care o numiţi generală, e aceea ce uzurpă! reluă celălalt oponent, dominând tumultul cu puterea glasului; să rămână la Port-au-Prince să fabrice decrete valabile pe o întindere de două mii de leghe şi timp de două zile, şi să ne lase în pace. Capul aparţine congresului provincial de miază-noapte şi numai lui!
– Pretind că, reluă independentul, Excelenţa Sa, domnul guvernator, nu are dreptul de a convoca o altă adunare generală a reprezentanţilor coloniei, decât acea prezidată de domnul de Cadusch.
– Dar unde este preşedintele dumneavoastră, domnul de Cadusch? întrebă pomponul alb; unde este adunarea dumneavoastră? Lipsesc încă patru membri, pe când provinciala se află în întregime aici. Sau, poate doriţi să reprezentaţi singur întreaga adunare ori chiar toată colonia?
Rivalitatea dintre aceşti doi deputaţi, ecouri fidele ale adunărilor respective, necesită încă odată intervenţia guvernatorului.
– Domnilor, unde voiţi să ajungeţi cu aceste eterne provinciale, generale, coloniale şi naţionale?… Ajutaţi cu ceva hotărârile acestei adunări, invocând altele trei sau patru?
– Morbleu! tună vocea generalului de Rouvray, care izbi cu violenţă în masa consiliului; vorbăreţii naibii! Aş prefera să trag cu umerii un tun de două zeci şi patru. Ce ne pasă de aceste două adunări ce îşi dispută întâietatea ca două companii de grenadieri ce merg la atac? Ei bine, convocaţi-le pe amândouă, domnule guvernator, o să le pre