SANGE PE RAUL DOAMNEI

Până când atâta suferinţă?

Colecţia “Demnitate Românească” – Nr. 3
Această colecţie a fost fondată de MIHAI RĂDULESCU în anul 1990.

Aceste pagini sunt închinate domniei sale domnului dr.ing. Barbu Piţigoi, pentru generozitatea cu care a pus la dispoziţia autorului casetele video realizate pe locurile tulburătoarei epopei cuprinse în cele ce urmează.

Tags

Related Posts

Share This

1. Sange pe raul Doamnei

În mai 1958, la Leagănul de Copii din Câmpulung a fost predată o fetiţă în vârstă de doi ani. O lună-două mai târziu, s-a depus şi certificatul ei de naştere, deşi procedura nu era regulamentară. L-a adus o persoană care nu-i era copilului nici rudă, nici apropiată în vreun fel.

În 1990, o tânără de treizeci şi patru de ani intră în acelaşi leagăn. Vine din Capitală. Este o profesionistă a viorii – de frunte. Poartă pe chip semnele muncii îndârjite (“Familie numeroasă, într-o casă mică. Exersam în baie, să nu le fac viaţa imposibilă celorlalţi”).

Bălaie şi cu apele irisurilor de culoarea seninului, linistea feţei îi este din când în când tulburată. Anumite reflexe ce-i străbat fără veste luminile ochilor evocă, în umbrele minţii privitorului, învolburarea înspumată a torenţilor. În alte momente, ele se condensează până la concentrarea orbitoare a metalului topit. La prima vedere, gingaşă, păstrează ceva din blândeţea şi dulceaţa laptelui matern ce a hrănit-o cândva. Totusi, trăsăturile sale acuză o încrâncenare a voinţei, precum şi neacceptarea cedării. Îmbrăcămintea, a cărei eleganţă se prefiră din adoptarea nonsalantă a spiritului sportiv, îi accentuează vâna unei decenţe ireductibile. Ceea ce nu înseamnă că nu simţi, în unele dintre miscările sale, acelea poetizate de lentoare, pulsând forţele unei substanţe incandescente bine tăinuite. şi impulsurile aceleiasi.

Ascunsă îndărătul tăcerii, sapă cu niste căutături lungi şi pătrunzătoare în semenul confruntat cu ea, îsi face loc fără putinţă de ferire si-l cântăreste adânc. Aceste săgetări contrastează cu structura trupului ce-i susţine capul prelung; deoarece corpul îi este înzestrat cu moliciuni, atât cât să-i vestească feminitatea şi latura sufletească înclinată spre visare şi melancolie. Dacă si-ar fi strunit muschii în direcţia efortului fizic şi al exerciţiului constant şi ritmic, ar fi putut înfăţisa astăzi deplinătatea frumuseţii clasice şi a sănătăţii explozive. Sugestia că nu puţini ar fi fost, în acest caz, sculptorii care s-o roage a le fi model pentru o Diană modernă poate grăi cititorului despre sentimentul că te aţinteste cu arcul întins, gata să asmută oarece ogari misteriosi lăuntrici asupra ideilor ce ţi-ar scăpa nechibzuit. Iar zvâcnetul reţinut al pomeţilor, sub cămasa subţire a pielii, dezvăluie o împletire din duhul său dintre căutarea teluricului cu a spiritualului, între care ai crede că domină cea dintâi. Dar viaţa o împinge pe căi rătăcite, în labirinturi de penumbre. Tot înaintând printre laţuri şi dileme, printre dorinţe şi capcane, călăuzită doar de necesitatea îndărătnică de a ajunge la adevăr, de a-l transsubstanţializa după canoanele creaţiei artistice mature şi de a-l exprima în faţa omenirii cu glasurile viorii, trăsăturilor sale li s-a adăugat şi un aer al asteptării, al temerii, al incertitudinii. A deschis usa Leagănului pentru a-si căuta obârsiile. În mod curios, vocea îi sună şi limpede şi înceţosat. Pe cât de de-a dreptul îi zboară silabele către ţintă, pe atâta o învăluiesc. Solicită fără ocolis; totusi ezită. Este întruparea omului trezit faţă-n faţă cu misterul, dar şi a Oţelului presimţind Focul ce-l asteaptă să-l înconjoare hulpav şi necruţător în a-i supune firea. şi mai este, tânăra acum sosită, Frăgezimea plantei pure şi delicate ameninţată când de viscole, când de secetă.

– Certificatul dumneavoastră, despre care vorbim, constituie al doilea act de acest fel pe care l-am îndosariat. Nu corespunde cu cel dintâi, care era. un proces-verbal, i-a răpsuns cineva, amintindu-si de aducerea ei aici, în urmă cu treizeci şi doi de ani.

– În ce fel se deosebesc cele două?

– De fapt, aveţi tată. Vreau să spun că numele lui era consemnat în procesul-verbal; staţi să-mi amintesc.

Încerc să-mi închipui cum arăta femeia în halat alb cu care vorbea tânăra. Nu mi-a menţionat nimic despre înfăţisarea acelei moase a noii sale identităţi (căci vizita pomenită i-a negat identitatea cunoscută până-n acea clipă), a identităţii sale autentice. Mă străduiesc să-i compun salariatei o faţă de fiinţă cumsecade, compătimitoare, cu acel ceva în timbru atât de rar întâlnit astăzi: inflexiunile solidarităţii omenesti. Oare frumuseţea tinereţii persista pe obrazul său? Era albită? Era îmbrăcată în chip căutat? Avea solicitanta înainte-i o învinsă, o învingătoare? Ce însemnătate să aibă? E foarte potrivit că nu stiu cum arăta: Moira n-are chip.

– Da, stiu: se numea Arnăuţoiu.

– şi mai cum?

– Asta nu vă pot spune. Am auzit şi niste vorbe despre tatăl dumitale. Erau doi fraţi. Au fost condamnaţi la moarte din pricini politice, nu stiu dacă mă-nţelegeţi.

– şi mama?

– Maria Plop, asa cum scrie în certificatul ce v-a fost înmânat.

Iscodirea arsă de nerăbdare a bucurestencei insistă fără cuvinte.

– A fost şi ea arestată, îi înţelege cealaltă setea de a afla. De-aia v-au trimis aici când aveaţi doi ani. Asta-i tot ce ţin minte. A, ia staţi! Există cineva în târg care ar putea să.

Îi dictează un nume şi o adresă.

– Dar procesul-verbal, acela conform cu adevărul, unde-l pot găsi?

– Va să zică ăla.?

Puţină neîncredere; puţină frică; puţină îndoială:

– Cred c-a fost distrus. În dosar n-a rămas decât până ne-au dat certificatul de era falsificat. Ce să vă zic.

– Pot vedea dosarul?

Dosarul dispăruse.

Privi încă o dată – a câta oară? – actul pe care-l ţinea în mână, în care vârsta mamei era înscrisă gresit: cu doi ani mai mulţi apăreau:

 

“REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ

Sfatul Popular al Orasului Pitesti

Starea Civilă

Certificat de nastere

Seria N.S. nr. 249560

 

Numele: PLOP

Prenumele: IOANA

Sexul: FEMEIESC

 

Data nasterii: Anul 1956 (una mie nouă sute cincizeci şi sase)

Luna: Mai

Ziua: 22 (douăzeci şi doi)

 

PĂRINŢII

Numele tatălui .

Prenumele tatălui .

Numele mamei: PLOP

Prenumele mamei: MARIA

Vârsta mamei: 31 ani

Locul nasterii copilului:

Localitatea: Pitesti

Raionul: Pitesti

Eliberat astăzi 9 iunie 1958

Cu nr. 2535

 

Semnătura

ss. indescifrabil

L.S.

 

pt. conformitate

ss. indescifrabil

 

Nasterea a fost trecută în Registrul Stării Civile la nr. 354, din anul 1958, luna iunie, ziua 9″.

2

– Sunt copilul căruia dintre cei doi fraţi? – se adresă tânăra bărbatului în vârstă către care fusese îndrumată.

– Al lui Tomiţă. Toma Arnăuţoiu. Locotenentul de cavalerie.

Află că tatăl său, unul dintre cei cinci copii ai lui Iancu (Ioan) Arnăuţoiu, directorul scolii din Nucsoara, la absolvirea Scolii Militare, în 1944, fusese trimis pe frontul din apus, în Ungaria. La capătul celei dintâi luni petrecute în prima linie, primise Coroana României cu Spadă şi Panglica de Virtute Militară. Grav rănit de inamic, la 26 decembrie, expediat în ţară, i-a fost necesară o îndelungată spitalizare. După restabilire, transferat în Regimentul de Gardă, unde a slujit vreo sase luni, mutat în altă parte, si-a continuat cariera militară până prin 1946, când a fost deblocat.

În anul 1949, împreună cu fratele său mai mic – Petrică (Petre), cu Virgil Marinescu, cu fiul acestuia, Ion – medicinist în anul VI, cu Constantin Popescu, cu Titus, Elisabeta şi fiul lor Tică Jubleanu, Benone Milea, Maria Plop, Ioan Chircă – zis “Dezertorul” – cu soţia acestuia, Marina, cu fiul lor, cu colonelul Gheorghe Arsenescu şi cu adjunctul său, plutonierul Gheorghe Mămăligă, cu Nicolae Ciolan, Aurica Costea şi alţii, printre care se crede că s-au numărat Nicolae Samoilă, Gheorghe Rizea, Luca Suţu – majoritatea din Nucsoara, iar câţiva din Domnesti sau de aiurea – şi cu cine stie câţi, persoana cu care stătea de vorbă nu aflase chiar toate detaliile, întemeiaseră un grup pe care-l denumiseră, după unii, “Haiducii Muscelului”, după cei mai mulţi “Partizanii Libertăţii”, în scopul eliberării patriei de trupele sovietice şi de regimul comunist. Grupul era afiliat la Miscarea Naţională de Rezistenţă, extinsă în toţi munţii României.

Depuseră jurământul în faţa preotului Ioan Drăgoi, în Nucsoara.

– Trăiau prin bordeie. Numai viaţă nu-i aia. Hăituiţi. Nesiguri nici pe ceasul următor. Mâncau ce puteau. Se-mbrăcau cum apucau. Aprindeau focul pe feritelea, preferând hrana rece, să nu le divulge fumul prezenţa.

– Ca să sfârsească-n închisoare. si-n faţa plutonului de execuţie, trase concluzia vizitatoarea, cu inima sfâsiată.

– Vorbesti cu păcat, domnisoară. Dacă li s-ar fi alăturat şi alţii, dacă se ridica lumea alături de dânsii.

– Nu le-a venit nimeni în ajutor?

– Nimeni?! Cum asa?! Peste o sută treizeci au fost judecaţi şi ăstia n-au fost toţi! Din opt sate! Dintre care numai o parte au fost lăsaţi în viaţă.

– Iar ceilalţi?

– Executaţi, decedaţi în puscărie ori din cauza ei.

Mai târziu, alergând din om în om pe urma informaţiilor, primise de la Nea Nae (Nicolae) Ionescu, cel mai frământat dintre toţi colegii tatălui ei (să nu le piară memoria), niste file cuprinzând o listă:

 

Miscarea naţională de rezistenţă

Valea Râul Doamnei

“Haiducii Muscelului”

(“Partizanii Libertăţii”)

Executaţi

1. Arnăuţoiu Petre (Nucsoara); 2. Locotenent Arnăuţoiu Toma (idem; iniţiator şi sef al grupului); 3. Pr. Andreescu Nicolae (Poenărei); 4. Băsoiu Nicolae (Stănesti); 5. Pr. Constantinescu Ion (Poenărei); 6. Pr. Drăgoi Ion (Nucsoara); 7. Jubleanu Titus (idem); 8. Mica Ion (Poenărei); 9. MILEA BENONE (Nucsoara); 10. Învăţător Moldoveanu Alexandru (idem); 11. Învăţător Niţu Nicolae (Petrosani); 12. Popescu Constantin (Nucsoara); 13. Învăţător Popescu Gheorghe (Poenărei); 14. Săndoiu Ion (Nucsoara); 15. Sorescu Nicolae (Poenărei); 16. Tomeci Gheorghe (Gales).

morţi pe munte

17. Chircă Elena (Nucsoara); 18. Chircă Ion (idem); 19. Jubleanu Maria (idem); 20. Jubleanu Tică (idem); 21. Plutonier Mămăligă (?); 22. Student medicinist Marinescu Ion (Nucsoara).

morţi în închisoare

23. Ardei Gheorghe (la Canal; Domnesti); 24. Arnăuţoiu Ioan (Nucsoara); 25. Arnăuţoiu Laurenţia (idem); 26. Comăndăsescu Justina (Stănesti); 27. Comăndăsescu Mucenic (idem); 28. Grigore Nicolae (Domnesti); 29. Preot M ănescu nicolae (Nucsoara); 30. Plop Maria (la Miercurea Ciuc; idem); 31. Sofan Ion (în anchetă, la Securitatea Pitesti; idem); 32. Susală Gheorghe (în anchetă, la Securitatea Pitesti; Domnesti); 33. Tomeci Elisabeta (Gales).

morţi după eliberare

34. Arnăuţoiu (Năstase) Victoria (Nucsoara); 35. Grigore Ion (Lepărău) (Domnesti); 36. Visoianu iosif (idem).

vii

37. adămoiu nicolae (Nucsoara); 38. alecu eugen (Gales); 39. alecu ion (idem); 40. Andreescu ioan (Poenărei); 41. Andreescu maria (idem); 42. Arnăuţoiu anton (Nucsoara); 43. Colonel Arsenescu Gheorghe (dispărut; Câmpulung); 44. Dr. Bănăţeanu (?); 45. Băncescu Veron A (Slatina); 46. Băsoiu Filofteia (Stănesti); 47. Băsoiu Gheorghe (idem); 48. Belu Gheorghe-Buizet (Brădet); 49. Belu Ion (Nucsoara); 50. Belu Laurenţia (măritată Rizea ; Nucsoara); 51. Belu vasile (idem); 52. Berevoianu titel ( Slatina); 53. Berevoianu Victor (idem); 54. Beria Petre (Nucsoara); 55. Buta gheorghe (idem); 56. Chircă aurel (idem); 57. Chircă Eugen (idem); 58. Chircă gheorghe (idem); 59 chircă ion (idem); 60 chircă marina (idem); 61. Chircă nicolae (idem); 62. Ciolan nicolae (Petrosani); 63. C oman Victoria (Nucsoara); 64. Constantinescu justina (Poenărei); 65. Costea aurica (Slatina); 66. Cujbescu toma (Nucsoara); 67. Derioiu simion (idem); 68. diaconescu andrei (idem); 69. Diaconescu nicolae (idem); 70. Diaconu ion (Poenărei); 71. Pr. Dragomirescu Ilie (Câmpulung); 72. Drăgoi corneliu (Nucsoara); 73. Dumitrescu luca (idem); 74. Dumitrescu mihail (Corbi); 75. Enescu nicolae (Petresti); 76. Grigore Ion-Podea (Domnesti); 77. Iacobescu nicolae (Petrosani); 78. Iliescu nicolae (Poenărei); 79. Ion elena ( Florea ; născută Arnăuţoiu ; Câmpulung); 80. Florea ion ( ion florea ; idem ); 81. Plutonier Ionescu nicolae (Nucsoara); 82. Ionescu Nicolae (Domnesti); 83. Jubleanu Ion (Nucsoara); 84. Lemnaru elena (idem); 85. Lemnaru Ion (idem); 86. Lemnaru Iulia (idem); 87. Luca Petrică (Domnesti); 88. Manolescu Nela (Nucsoara); 89. Manolescu Virgil (idem); 90. Marinescu alexandru (idem); 91. Marinescu Ecaterina (idem); 92. Marinescu virgil (idem); 93. Matei constanţa (idem); 94. Mica elena (Corbi); 95. Milea nicolae (Nucsoara); 96. Mihai gheorghe (idem); 97. Năstase ecaterina (Stănesti); 98. Niţu Iosif ( Petrosani); 99. Oproiu Ion (Nucsoara); 100. Pascu vasile (Slatina); 101. Pasol Constantin (Nucsoara); 102. Paticu gheorghe (idem); 103. Paticu nicolae (idem); 104. Paul Gheorghe (Brăduleţ); 105. Paul paul (Petrosani); 106. Păţitu Ion (Nucsoara); 107. petre nicolae-bălţel (Domnesti); 108. popescu Daniel (Nucsoara); 109. Popescu eugen (idem); 110. Popescu gheorghe (Poenărei); 111. Popescu Maria (idem); 112. popescu Petre (Musetesti); 113. Popescu victor (Nucsoara); 114. Preda Ion (idem); 115. Preduţ iuliana (născută Constantinescu ; Poenărei); 116. Radu Libertatea Justiţia (născută Preduţ, în detenţie); 117. Rizea elisabeta (Nucsoara); 118. Rizea gheorghe (idem); 119. Ruxandra Ion (idem); 120. samoilă constantin (idem); 121. Samoilă laurenţiu (idem); 122. samoilă nicolae (idem); 123. săndulescu constantin (idem); 124. simion ana (idem); 125. Sorescu gheorghe (Poenărei); 126. Sorescu Ion (Nucsoara); 127. Sorescu Maria (Poenărei); 128. Stăncescu gheorghe (Stănesti); 129. Suţu Luca (Domnesti); 130. Sofan elena (Nucsoara); 131. Stirboiu gheorghe-gel (idem); 132. Tache ion (Petrosani); 133. Tefeleu constantin (Slatina); 134. Tefeleu Ion (Brădet); 135. Tomeci ion (Gales); 136. Vasilescu nicolae (Domnesti); 137. Voicu raluca (născută Arnăuţoiu Ioana, arestată până la vârsta de doi ani).

 

3

Aceeasi listă o aveam şi eu în faţa ochilor. Fără să-i înţeleg prea bine criteriile, o aranjasem puţin, de dragul clarităţii. În timp, ajungând să cunosc lucrurile ceva mai bine, mi-am dat seama că existau în ea şi unele inadvertenţe, chiar lipsuri. Tot astfel, şi în altele similare s-au strecurat inexactităţi. Ba până şi unele flagrante, cum ar fi în revista Memoria (nr. 1), unde Petre Arnăuţoiu este declarat seful grupului de partizani, pe când, de fapt, fratele său mai mare – Toma – le fusese căpetenia. Folosindu-mă în documentare şi de o casetă video – după cum se va vedea mai târziu -, aflu de la Elisabeta Rizea că, din prea mare iubire, când si-a văzut soţul intrând pe usă, după eliberare, cumnata ei a căzut din picioare, murind pe loc datorită unui infarct. Minunata victimă a dragostei, dar şi a Securităţii, nu este înscrisă în lista de mai sus alături de ceilalţi morţi acasă. Că atât de importantul Colonel Arsenescu lipseste şi el poate fi argumentat prin aceea că a avut propria sa grupare de luptători. Dar copiii lui Petre Arnăuţoiu, ajunsi la căminul orfanilor, ca şi alţii cu un destin identic, despre care n-am aflat încă, că nu sunt menţionaţi e de mirare. De aceea mi-am permis s-o ordonez alfabetic, după rubrică, şi chiar să introduc unul-două nume. Cine stie, poate că, într-o bună zi, voi ajunge a mă edifica asupra întregii tragedii.

Revenind la listă, de Înălţare, Asociaţia Fostilor Deţinuţi Politici din România a organizat un pelerinaj la Jilava, unde se implantase o cruce monumentală în amintirea celor executaţi în locul numit Valea Piersicilor.

Vreo trei autobuze pentru turism şi câteva automobile.

Prima Înălţare de după Revoluţie. Ne-am oprit la Cimitirul Eroilor Revoluţiei, unde s-au depus câteva coroane de flori. Mă rodea regretul de a fi prea timid. Dacă eram altfel clădit, as fi luat din vreme legătura cu cei din conducerea Asociaţiei. Le-as fi sugerat ca, după încheierea slujbei de prohodire a martirilor din Decembrie, să-i fi invitat pe luptătorii de pe străzi şi familiile celor răpusi, să ne împărtăsească durerea, însoţindu-ne acolo unde urma să-i omagiem pe eroii nostri. Erau doar şi ai lor. Fără jertfele acestora, nu se ajungea la ridicarea celorlalţi împotriva comunismului. Acum era prea târziu să mai fi arătat cuiva că reculegerea fostilor deţinuţi ar fi putut avea altă amploare. Nu fuseseră şi tinerii de astăzi schingiuiţi de aceiasi securisti în aceeasi Jilava pe unde zăboviserăm noi toţi la vremea noastră?

La destinaţie, trecând pe lângă o brigadă de condamnaţi de drept comun care săpau o grădină, am zărit numerosi gardieni în uniformă de poliţisti (aceeasi de sub vechiul regim), iesiţi în faţa intrării penitencirului, excitaţi de spectacolul inedit al revenirii în acele locuri a fostelor victime, astăzi vizitatori.

Am ocolit prin dreapta îngrădirea fortului subpământean, pe un drum îngust şi prăfos. Între noi şi închisoare se adâncea o groapă mare, de fapt un vechi sanţ de apărare, parţial înfundat de stive imense de gunoaie în putrefacţie. Încercam să reconstitui harta amintirii împreună cu doi-trei fosti colegi de detenţie. Îmi aruncam privirile usor zăpăcit către sirul lung şi dezordonat al insilor de ambele sexe care păseau în pas nesilit de alt îndemn decât de al emoţiei. Fie căutam să recunosc pe chipurile îmbătrânite trăsături familiare altcândva, fie contemplam pe ele urmele caznelor, cicatrizate sub depunerile altor şi altor necazuri, de după eliberare, urme pe care, în condiţii normale de percepere, nu le-as fi stiut atribui ororilor evocate de prezenţa noastră acolo. Femei vârstnice, singure, în pâlcuri sau susţinându-si soţii. Un adolescent minunat prin prospeţimea sa feciorelnică (dar şi dârză) înmiresmându-i liniile armonioase ale obrazului. L-am întrebat uimit dacă şi el. “Nu. Tata.”

Ar fi putut să fi fost unul dintre noi. Aflasem câte ceva despre femeile însărcinate târâte aici. Era plauzibil ca flăcăul să se fi născut în temniţă. Ba, în cursul aceleiasi săptămâni, urma să port acest dialog revelator, cu privire la “Haiducii Muscelului”:

– Cam asta este tot ce stiu despre cei de pe listă. Doar pe Libertatea-Justiţia Preduţ, fiica Lilicăi, născută Constantinescu, Libertatea, care e nepoata preotului Ioan Constantinescu, executat, nu stiu cum s-o numesc. A fost închisă înainte de a se naste. A văzut lumina zilei în calitate de deţinut politic, bineînţeles că fără condamnare. Abia la câtva timp după nastere a dobândit statut de om liber, dacă libertate se poate numi ceea ce a trăit ea.

O privesc îndelung pe vorbitoare. Desigur că nu glumeste. Nici nu se poate glumi cu atari drame. Nu deslusesc pe figura sa nimic în plus faţă de cele rostite. Întreb, niţel enervat de incapacitatea mea de a înţelege:

– Cum vine asta: “arestată înainte de a se naste”?!

– Când a fost arestată, mama ei era însărcinată. A adus-o pe lume la spitalul penitenciarelor, Văcăresti. Toate nădejdile şi le-a pus în acel copil. De aici şi felul neobisnuit cum l-a botezat. Pe urmă, i-a fost luat pruncul de la sân. Până să fie depus la Casa Copilului nr. 1, cum l-or fi ţinut? E de mirare că nu l-au mâncat sobolanii.

– Ce vreţi să spuneţi?

Conlocutoarea mea, Ioana Raluca Voicu, tace. E adâncită în sine însăsi. Nu-i mai pot smulge nici un cuvânt.

4

Mult mai târziu, urma să-l văd pe o casetă video pe săteanul Ion Preda, condamnat ca susţinător al acestui grup din munţi. Caseta a fost filmată de către alţi cercetători ai zonei. De dragul adevărului, respect rostirea specifică celor intervievaţi. Odiseea din temniţă a lui Ion Preda este tipică şi dezvăluie suferinţele tuturor celor de pe listă.

Ion Preda este lung şi subţire ca oistea. În tinereţe trebuie că va fi fost o podoabă de bărbat, asa cum ne-au învăţat filmele că erau pionierii din Vestul Sălbatic, aceia semănând cu Gary Grant. Îsi poartă căciula peste ochi, într-o parte, spre deosebire de ceilalţi vorbitori adunaţi la un loc pe bandă. Figura nu-i mai este iluminată de priviri focoase, cum i le bănuiesc a-i fi strălucit odinioară. Tonusul vital i s-a risipit o dată cu sângele scurs în anchete. Sufletul i-a rămas zgâriat, zemuitor, cu rana niciodată închisă.

“Am fost învăţat de învăţătorul Iancu Arnăuţoiu. şi datorită felului cum ne preda la scoală, a vrut să fim patrioţi, să fim oameni ai Ţării Românesti, să ne iubim ţara. În 1949, am luat legătura cu Toma Arnăuţoiu, şi cu Arsenescu, şi cu preotul Bădoi, şi cu Aurica Costea, care-i lângă mine.”

Se referă, fără să se uite la dumneaei, la o participantă la discuţie, măritată Nanău.

“Si ne-am întâlnit acolo, unde stăm noi, la această clădire care e demolată, şi am stat de vorbă, întrucât erau toţi hotărâţi contra comunismului. Nouă ne-a plăcut s-avem proprietatea noastră.”

Sărmanii oameni. N-ar fi avut nici un petic de pământ dacă învăţătorul Iancu Arnăuţoiu nu s-ar fi împrumutat la bancă, pentru ei, să li-l cumpere pe numele lor, şi dacă n-ar fi făcut un nou împrumut, peste un an, să le plătească dobânzile.

“Ne-a plăcut s-avem proprietatea noastră, să fim liberi, să fim independenţi. Totusi, aveam sentimentul patriotic: să fim români şi să ne iubim ţara. Si, în ’49, prin anumite mijloace, unul a fost prins, din grup, şi am fost “turnat” că le-am dat de mâncare. Într-adevăr, le-am dat de mâncare, că aveam o grădină în marginea satului. Am dus mâncare acolo. şi am fost arestat. M-au dus la Pitesti, în perioada cea mai grea în închisoarea din Pitesti. De acolo, la Jilava, la Canal. Am lucrat şi la Canal, până în ’52, vara. Ne-au mutat de acolo la Gherla. Cu comandantul Goiciu, care se purta foarte asupra cu noi. Munceam de nu mai stiam de noi.”

Doamne, dacă acest bărbat, care a fost cu siguranţă un munte de om şi a crescut obisnuit cu toate greutăţile existenţei muntenilor, se plânge de dificultăţile muncii din lagăre şi penitenciare, cum se cuvin înţelese acelea întâmpinate de studenţi, de bătrâni, de femei, de orăsenii care nici nu stiau deosebi o sapă de o lopată?

“Am ajuns să fiu distrofic, de 45 de kilograme, la înălţimea de 1 metru 85. Am ajuns distrofic de gradul I, de m-au băgat la alimentaţie, să pot să mai trăiesc. În ’54, am venit acasă, eliberat.”

Si, pe neasteptate, intervine miracolul, vesnicul miracol al iubirii dintre oameni, împotriva fricii, împotriva suferinţei, împotriva morţii. Miracolul ce împiedică omenirea să se sălbăticească, să decadă printre animale, cum o voia împinge comunismul.

“Acasă, am luat iarăsi legătura cu Toma Arnăuţoiu, prin preotul Andreescu. şi am luat legătura cu ei, de îmi transmiteau pe unde erau ascunsi – nu stiam locul unde, pentru că erau la Poenărei, comuna mai departe de noi -, şi am luat legătura, dându-le tot felul de informaţii, să stie de unde să se ferească, unde să se bage.”

Omul să nu-si uite semenul, nici la bine, nici la rău. Să nu pierdem din atenţie nici o clipă că ceilalţi au nevoie de noi, că în tot ceasul există careva a cărui viaţă atârnă de gândul, de cuvântul, de gestul nostru. Oricât ne-ar ameninţa acestea propria-ne existenţă. Astfel de lecţii ar fi trebuit să primim la scoală. Săteanul pe care-l ascult mă formează mai adânc decât toţi fostii mei profesori universitari.

“Când au fost prinsi, ne-au luat iarăsi. şi am stat cât am stat la Pitesti. După aceea, ne-au judecat; şi la judecată mi-au dat încă douăzeci de ani. Îmi ceruseră condamnarea la moarte, cu articolul 207, în coroborare cu 284. şi atunci când mi-au dat douăzeci de ani – cinci făcusem -, am fost mulţumit că am scăpat de nu m-au împuscat.”

Va să zică, perspectiva sa era: douăzeci şi cinci de ani petrecuţi prin gherle – un sfert de secol; iar el îsi vieţuise demult întâiul sfert. Câţi oameni au asigurată o mult mai lungă vecuire?

“Ne-au luat de acolo şi ne-au dus la munci grele. Ne-au dus la Luciu-Giurgeni.”

Îsi dă seama că trece prea iute peste cea mai anevoioasă perioadă. Revine.

“Când ne-au dus la Jilava, ne-au băgat în lanţuri şi ne-au bătut în lanţuri câteva zile la rând, în lanţuri de de-abia puteam să facem pasul mare. şi ne băteau în fiecare zi. Veneau la noi la 9, la 10, după ce se făcea curăţenie prin Jilava, şi ne băteau în camere. Ne puneau pe jos, pe brânci, cu lanţurile legaţi, cizma pe gât, şi cu picioarele săreau pe noi, cu bâtele. Am stat acolo vreo mai trei săptămâni de zile, în această bătaie. După aceea, a venit procurorul si, când ne-a citit condamnarea, atuncea ni s-a dat drumul din lanţuri, ne-au scos din lanţuri.”

“Plimbarea” deţinuţilor: într-un ţarc, sub privirea tăioasă a mitralierelor, într-un ţarc cât o cameră mai măricică, unul îndărătul celuilalt, cu mâinile la spate, cu ochii în pământ, fără dreptul să deschizi gura.

“De aici ne-au luat şi ne-au dus la Salcia, ne-au dus la Luciu-Giurgeni. Am muncit acolo. Ne-au dus şi la Botosani. Peste tot, peste tot am muncit. şi muncă forţată! Dacă am muncit în agricultură, pe sirul care era de un kilometru de porumb, mai mult, dacă vedeau că a rămas un fir de iarbă pe lângă sămânţă, lîngă firul de porumb, ne puneau să-l mâncăm cu gura, nu să-l rupem. Asta era pedeapsa. Să nu gresim cu un fir ce să rămână nesmuls pe rândul de porumb! Deci am făcut perioada asta din a doua serie iarăsi greu, ca şi prima! A fost ceva ce nu ne putem închipui!”

Este interesant felul său de a nara. Îl mână tot înainte amintirile. Apoi se retrage iarăsi în trecut, când constată că a sărit o etapă.

“Perioada de la Canal, când am fost prima dată, munceam de nu mai vedeam praful în Canal, de ziceam că era iad, asa era de greu. şi muncă, şi muncă, şi mâncare, mde, ca la puscărie. şi am scăpat şi de acolo.”

Te întăreste să afli că este adevărata zicala: să nu-i dea Dumnezeu românului câte poate purta.

“Când am fost ultima oară, ne-au dus, pentru că se simţea ceva. Că or să dea drumul, ne-au dus la Botosani. Acolo erau peneţisti, liberali, mai mulţi care erau fruntasii acestor vechi partide.”

Îmi amintesc de legenda care circula prin închisori (sau o fi adevărul?), cu privire la moartea lui Iuliu Maniu, fie a unuia dintre Brătieni: s-ar fi stins de nesomn, cu un locotenent major alături, care nu se despărţea de el si, înarmat cu un ac, îl înţepa de cum constata că-i cădeau pleoapele.

În Puncte cardinale, anul I, nr. 1, 1991, am citit cele ce urmează. E vorba despre o relatare a preotului iezuit Han, reprodusă de Ion Paragină:

“M-au introdus în celula lui Iuliu Maniu când acesta era în comă, total inconstient. În încăpere mirosea îngrozitor. În două gamele asezate lângă pat, peste arpacas, mucegaiul era gros de un deget. Bucăţile de pâine aruncate pe jos erau uscate, amestecate printre gunoaie. Era vara. prin geamul deschis intrau şi ieseau roiuri de muste verzi ce bâzâiau neîntrerupt. În nările muribundului, şi la colţurile buzelor, mustele depuseseră grămezi de ouă. Mi s-a spus să fac curăţenie în celulă. Am dat pătura la o parte de pe trupul acelui om care abia mai sufla. M-a izbit mirosul de cadavru. Trupul încă viu intrase în putrefacţie. Bătrânul neputincios de multă vreme se scăpase pe el. Salteaua de sub el putrezise, ca şi hainele, ca şi pielea care îi mai învelea cu greutate oasele. L-am ridicat puţin. Sub el se miscau o mulţime de viermi albi. În rana din sold stăteau înfipţi, mari, grasi, unul lângă altul, sugându-i puţinul sânge pe care-l mai avea. Omul acesta fusese lăsat să moară mâncat de viermi. M-am cutremurat. O vreme am rămas năucit.

După ce m-am desmeticit, am bătut la usă şi am cerut o căldare cu apă şi cârpe. Tot eu l-am dus în braţe la infirmerie, unde curând a murit de bătrâneţe, că s-a bucurat de ‘o atentă îngrijire medicală’.

Am auzit, am citit despre felul barbar cum au murit oamenii: arsi pe rug, trasi pe sfoară, sfârtecaţi, sugrumaţi, smulsi din pat, de lângă nevastă şi copii, împuscaţi şi expusi în pieţe publice, torturaţi şi apoi aruncaţi de vii în crematoriu… Am citit despre piramidele făcute din capete tăiate, de marele cronicar Miron Costin, ridicat de lângă sicriul soţiei şi tăiat bucăţi cu hangerele, în faţa casei sale, pentru vina de a fi frate cu Veliscu, cel care aspirase la scaunul de domnie al lui Constantin Cantemir. Dar lăsaţi să fie mâncaţi de viermi nu mai auzisem. A-i tăia cuiva capul cu barda, a-i perfora ţeasta cu glontele, a-l sugruma pare floare la ureche pe lângă chinul de a fi dat viu viermilor”.

Ion Preda a întâlnit fruntasii ţărănisti, aceia de după ce fruntasii lor au fost mâncaţi de viermi.

“Ne-au dus la Botosani şi ne-au dat cărţi la dispoziţie. Citeam fel de fel de cărţi. Stiam totul.”

Nici o mândrie de intelectual agresiv şi neautentic în această afirmaţie. Privindu-l, îmi dau seama cum îi pot deosebi pe intelectualii din chemare de aceia ajunsi a se impune astfel împinsi de vanitate. Ion Preda s-a născut intelectual, ca atâţia ţărani, ca atâţia muncitori fără studii superioare. Să nu uităm că este unicul dintre toţi vorbitorii filmaţi pe casetă, care a simţit nevoia să se prezinte ucenic într-ale învăţăturii al lui Iancu Arnăuţoiu. Această calitate constituie, în mintea lui, trăsătura sa definitorie. Câţi dintre noi ne recunoastem elevi ai uneia sau alteia dintre gloriile culturii române?

“Aveam un lector care venea şi ne presa; şi ne punea să citim câte o carte, câte ceva de Mihail Ralea, de cutare, de cutare – în fine, de autorii nostri români.”

Insist: personajul profesorului reapare în constiinţa vorbitorului si, pentru înţelegerea agricultorului Ion Preda, se cuvine reţinut acest amănunt.

“Si am venit acasă. Când am venit acasă, în ’64, cu Decretul, domnilor, nu stiam unde să apuc. Din informaţii, stiam de casa unde stau, adică unde am stat, că sunt miliţieni în ea. Soţia era scoasă afară de primarul din comună, Gheorghe Serban, scoasă afară pentru că o chema mereu la Sfatul Popular şi voia să profite de ea şi ea l-a refuzat. şi i-a zis: “Fir-ai a adracului să fii! Tu esti una cum n-am întâlnit în viaţa mea, o femeie care nu cedezi în faţa mea!” – asa a zis primarul Gheorghe Serban. şi a scos-o din casă cu o căruţă trasă de un cal. Si-a pus boarfele în căruţă şi a dat-o afară, toamna târziu, când şi recolta din an era culeasă, cum stiu băieţii acestia, nu i-a dat voie să ia nici o traistă de porumb sau de cartofi care au fost toată vara munciţi de ea. şi a dus-o de acolo. Copiii erau împrăstiaţi. A stat la soacră-mea, care şi soacră-mea era. Unsprezece ani am stat în temniţele comuniste, unsprezece ani exact.”

Istoria este reluată, de data aceasta în amănunte concrete:

“M-a anchetat căpitanul Cârnu, care m-a bătut pentru că aveam armă, care n-am spus de ea; şi m-au turnat că aveam armă; şi m-a bătut să spun de ea. Altul m-a anchetat căpitanul Bădicuţ, care nu m-a bătut; nu, nimica. Bădicuţ nu m-a bătut. Dar m-au bătut gardienii de la Pitesti: fraţii Guliman şi Ion Bâtă, asa-zis: ‘Bâtă’. Doi fraţi erau. Plus ce m-au bătut la Jilava. Veneau pe rândul şi băteau cu toţi; şi Stanciu”.

Memoria sa refuză să-si mai amintească numele acelor călăi.

“Soţia mea a avut doi copii. Am plecat cu un copil lăsat şi cu un copil în a opta lună gravidă. L-a născut şi pe al doilea şi i-am avut lăsaţi la Râmnicu-Vâlcea şi unul l-am avut lăsat la niste neamuri, la Domnesti, într-o comună mai departe; îl cresteau alte neamuri de-ale mele.”

Cât despre atmosfera din asezare, cu privire la cei din munţi:

“O parte din oamenii care erau din comuna Nucsoara i-au sprijinit toţi pe toate părţile. şi din comunele vecine i-au sprijinit. În afară de cei care au fost membri de partid. Ce am avut eu, trei pogoane şi jumătate, pe care le-am avut cu pruni, cu meri, cu nuci şi nu mai am nimica. Mi-au confiscat totul. Ceea ce am acuma, am din partea soţiei, că n-a fost condamnată şi am din partea ei. Acest pământ al meu l-au dat unui brigadier Ungureanu, care este chiar în faţă aciia, unde-i café-ul ăla bar; şi la un rudar. A avut şi el, brigadierul; l-a schimbat dintr-o parte într-alta; l-a adus aicea în casă şi până acum stăpâneste el; şi un pogon un rudar. Pământul era cu pomi, cu meri pusi de mine de când m-am căsătorit; nuci, pruni. şi era şi închis de jur-împrejur. Cu o casă şi un grajd pe el. şi grajdul nu mai e acum. L-a luat, i-a făcut ce i-a făcut şi l-a vândut. şi casa e părăsită, nu asa, lăsată-n voia.”

5

Pe Ioana am cunoscut-o atunci, cu prilejul vizitei la Jilava. Impresia pe care mi-a lăsat-o, cititorul a aflat-o din prima pagină a acestui text. Adevărul este că nu-mi era străină. Nici eu ei, mi-a mărturisit. Ocupând un pupitru central al viorilor, în orchestra filarmonică “George Enescu”, iar eu fiind un frecventator încăpăţânat al concertelor simfonice, avuseserăm destul timp să ne obisnuim reciproc cu înfăţisările noastre. Nu mică mi-a fost mirarea să remarc că vechea mea cunostinţă din vedere era de faţă printre nefericiţii care asteptau autobuzele la sediul Asociaţiei Fostilor Deţinuţi Politici. În tovărăsia a trei doamne îndoliate.

– Era o mătusă de-a mea. Mai era doamna Preduţ (mama Libertăţii) si.

– Era firesc să veniţi împreună, i-am întrerupt explicaţia aceasta pe care mi-a dat-o mai târziu, când ne-am împrietenit.

– Deloc. Nu ne cunosteam.

– Nu? – am fost uimit de ceea ce mi se părea o contradicţie în relatarea sa.

– Atunci ne văzuserăm întâia oară. Mă oprisem lângă panoul de afisaj. Stiţi, acela unde rudele unora dintre cei morţi în închisori cer, prin bileţele, informaţii despre condiţiile deceselor, cititorilor posibil a-i fi cunoscut în acele clipe din urmă. Da, citeam. O persoană în negru, doamna Preduţ, m-a întrebat dacă şi eu. I-am spus că eu nu, că tata a fost implicat. – “Cine a fost tatăl dumitale? Staţi, staţi, nu-mi spuneţi. Vă cunosc, vă cunosc atât de bine. Semănaţi. Doamne, ca două picături de apă. Sunteţi fata lui Tomiţă!.” Da, eram, sunt fata locotenentului Toma Arnăuţoiu. – “Mă numesc Ioana Raluca Voicu”, i-am spus. Părinţii mei adoptivi.” – “.se numesc Voicu, dar matale esti fata lui Toma Arnăuţoiu şi a Mariei Plop! Atât de mult îi semeni lui Tomiţă!. Sigur, Ioana. Eu îţi spuneam Oana. Tatăl meu te-a botezat.” – “Cine e tatăl dumneavoastră?” – “A murit. A fost executat. Părintele Ioan Constantinescu.” Apoi a zâmbit, m-a sărutat, m-a privit cald; din nou m-a îmbrăţisat. “Îmi pare rău că.” Din pricina mea îsi amintise nenorocirea. “Nu, draga mea. E firesc. Asta este. Ce putem face? Mai e ceva. De vreun an şi jumătate, doi, mi s-a clătinat niţel convingerea.” – “Ce convingere?” – am întrebat-o, neputându-i urmări ideile. – “Cineva, un necunoscut, a afirmat că este tatăl meu.” – “Cum?!” – m-au trecut fiori. – “Da, s-a comunicat la radio, la «Europa Liberă».” – “Adică?” – “Îţi spun, o persoană, nu stiu cine, a făcut o călătorie prin Siberia. A istorisit despre aceasta la microfon. A dat peste o asezare de români. Preotul lor s-a recomandat: Ion Constantinescu, din comuna Poenărei. Noi stim că a fost executat în 1959, împreună cu ceilalţi.” – “Trăieste! Ce lucru extraordinar!.” – “Cum s-o aflu? Am scris la «Europa Liberă». Mi-au expediat extrasul din reportaj. Nu conţinea nici un cuvânt în plus faţă de ceea ce ascultasem eu însămi. Cum pot să dobândesc certitudinea?. Nu, nu pricep ce să caute tata tocmai acolo.”

6

Doamnei Iuliana Preduţ i s-a expediat de la “Europa Liberă” o copie după următoarea scrisoare anonimă primită la redacţie:

“Mult stimate şi iubite domnule Director,

Mă folosesc de sederea mea în RFG, pe timpul-limită de 12 ore (viză de tranzit), pentru a vă aduce la cunostinţă, şi a-mi îndeplini o datorie de constiinţă, următoarele:

În comuna Poenărei, jud. Muscel, actualmente Arges, a slujit timp de 30 de ani Părintele Constantinescu Gh. Ion. În luna iunie 1958, a fost arestat (acuzat fiind că a ajutat pe partizani cu alimente şi îmbrăcăminte) şi condamnat la moarte cu alţi 14 insi, din care 7 erau preoţi. Sentinţa din 29 iulie 1959. [Este o greseală: sentinţa a fost dată la 19 mai 1959. Numărul celor executaţi fusese de 16.] Printre ei, partizanii Arsenescu şi Arnăuţoiu. Ulterior, am aflat că, prin intervenţia Patriarhului Iustinian, au fost salvaţi de la moarte, fiind însă ulterior deportaţi în nordul Siberiei.

Cu toate că autorităţile făcuseră cunoscut că au fost executaţi la Jilava, nu s-a găsit nici un mormânt şi nici o groapă comună care să justifice cele afirmate. De circa două luni, s-au întors de la lucru din Siberia niste muncitori români care au relatat că s-au întâlnit în Siberia cu un preot care slujea într-o biserică şi care, auzindu-i că vorbesc româneste, le-a împărtăsit faptul că a slujit timp de 30 de ani în comuna Poenărei, din jud. Muscel (Arges). Întrucât preotul spunea că are 80 de ani, avem convingerea că este vorba de părintele Constantinescu din Poenărei. Părintele are o fată în viaţă şi alţi membri ai familiei care ar fi fericiţi să-i sărute mâinile şi lacrimile suferinţei de pe obraji.

Avem speranţa şi convingerea că veţi face tot ce este cu putinţă pentru a sluji adevărul şi dreptatea. Cu sincere mulţumiri şi urări de bine şi succes în munca dumneavoastră neobosită.

Un excursionist grăbit”.

Din aceste rânduri s-a extras stirea radiodifuzată la 26 septembrie 1988. Cu un an înainte de cele rostite la radio, în satele de pe Râul Doamnei se răspândise zvonul că nici unul dintre cei condamnaţi la moarte nu fusese executat şi că toţi se aflau (se află) în Siberia. În cazul special al părintelui Ion Constantinescu, rumoarea publică menţionează chiar numele unei asezări de români din acele părţi, unde ar fi slujit el: Ciuta.

Doamna Iuliana Preduţ l-a identificat pe acela care semnase “Un excursionist grăbit”. Doar că i-a văzut chipul şi i-a aflat numele. N-a putut vorbi cu el niciodată. Se afla într-o biserică. Parohul îl spovedise înainte de moarte pe unul dintre oamenii legii implicaţi în condamnarea loturilor celor care luptaseră în munţi şi ale celor care-i ajutaseră. Fiica părintelui Ion Constantinescu venise în lăcas după anumite informaţii. Soptea cu preotul în faţa altarului, când acesta îi atrase atenţia că în spatele ei se găsea fiul personajului spovedit de el, însusi românul care transmisese nota stiută postului de radio în exil. Doamna se întoarse brusc, plină de nădejdi. Străinul băgase de seamă jocul privirilor celor doi. Dedusese conţinutul discuţiei lor. Cuprins de teamă, dispăruse. N-a mai reapărut niciodată.

Un alt preot o convinsese indirect că orice speranţă cu privire la neexecutarea tatălui dumneaei era zadarnică. Parohul comunei Jilava îi fusese prezentat de o rubedenie. Bărbatul în sutană, după ce-si isprăvi ea jelania, îi replică sec: “Cum puteţi crede, doamnă, că actuala guvernare ar repeta crimele trecutului? Numai sub regimul burghezo-mosieresc au fost împuscaţi comunistii. Pe când cei de la conducerea de azi practică umanismul socialist. Este absurd să vă închipuiţi că în penitenciarul Jilava pot fi pusi unul lângă celălalt saisprezece cetăţeni români şi să li se ia viaţa”. Totul suna atât de fals, semăna atât de mult cu propaganda din Scânteia . Doamna Iuliana plecase cu un gust al inutilului ce-i arsese buzele si-i amărâse cerul gurii cât timp o moralizase “slujitorul” lui Dumnezeu.

Peste vreun an, ruda ei, cunoscută cu acel fariseu, îi transmise un nou ecou al solicitării sale, parvenit prin gura aceluiasi prelat, trecut între timp printr-o criză de constiinţă: “Nu te amăgi. Cei împuscaţi la Jilava sunt aruncaţi vraiste într-o groapă comună. Se toarnă var peste ei, să nu poată fi recunoscuţi. Osemintele părintelui Constantinescu sunt definitiv pierdute.”

Dar blânda profesoară – căci aceasta îi era profesiunea – nu se hotăra să-si sugrume încrederea stârnită despeaker -ul de la radio. Avusese personal niste indicii că tatăl domniei sale nu pierise.

Cititorul va fi remarcat din listă că doamna Preduţ a fost şi dânsa condamnată. Arestată cu o zi înaintea tatălui său, la 21 iulie 1958, a fost anchetată la Pitesti de către ofiţerii Micuţelu şi Bădicuţ. Or, ajungând în 1959, spre toamnă, la fortul nr. 13, un gardian le întrebă pe noile sosite pentru ce erau pedepsite. Cum înaintea doamnei Preduţ se mai afla o femeie, poate chiar mai multe, din lotul său, când îi veni rândul să răspundă, scârbită să dea detalii insului, îi trânti scurt: “Idem”, referindu-se la cele rostite de precedenta. Furios că nu înţelegea cele auzite, caraliul îsi înălţă privirile către ea. Izbindu-i-se ele de chipul său, individul se întoarse către o altă uniformă din preajmă: “Uite, seamănă cu ăla din turn!” Acolo, în turn, se afla o “neagră” – o celulă de pedeapsă. La data aceea, tatăl ei ar fi trebuit să nu mai fi existat, conform sentinţei.

În 1960, doamna Vijulean, din lotul colonelului Arsenescu, a vorbit, folosind alfabetul Morse, prin perete, cu preotul Ion Constantinescu. Acesta se interesa dacă se stia să mai fi fost arestat careva din familia sa.

Se presupunea că atât sfinţia sa, cât şi alţii din lotul condamnaţilor la moarte, printre acestia şi Benone Milea, fuseseră păstraţi în viaţă până la încheierea anchetei colonelului Arsenescu, pentru a fi fost eventual utilizaţi în confruntări sau ca martori (“ai acuzării”, cum erau numiţi) în procesul celui din urmă.

Lucrurile, asadar, nu se arătau atât de simple cum le găsea timoratul preot din Jilava.

7

Până să-i răsară această nouă grijă legată de supravieţuirea preotului cărturar, autor al studiuluiMetoda practică a predării învăţământului religios în scoala primară, publicat în revista Tomis în iulie 1944, Iuliana Preduţ a purtat în suflet o povară mult mai grea.

Cărată la anchetă, observase într-o zi, pe unul dintre pereţii încăperii, o pată mare de sânge proaspăt încă. Anchetatorul zbieră la ea: “Vezi sângele ăsta? E al lui tat-tu! Asa stropesc camera şi cu sângele tău, dacă nu vorbesti!”

Tânăra îsi pierdu cunostinţa. Era însărcinată în luna a sasea. Îsi aminteste foarte vag că, trezită din lesin, a fost sfătuită să accepte avortul: “Ţi-l scoatem noi, bucăţi-bucăţi”. Se aude încă şi astăzi răspunzând: “Dacă mi-aţi luat libertatea fizică personală, n-aveţi dreptul să-mi interziceţi să hotărăsc eu asupra libertăţii copilului meu de a se naste!” Intervenţia “medicală” o afundă într-o nouă pierdere a cunostinţei.

A doua zi se afla la spitalul penitenciar Văcăresti, condusă de un căpitan care se dădea drept Constantinescu. Cel din urmă recomandase cadrelor locale: “Dânsa nu-i deţinută; e reţinută doar. S-o duceţi într-un loc unde să stea linistită”. A fost azvârlită, până seara, într-un closet de tip turcesc, cu cinci “găuri” ce debordau de murdărie; deasupra acesteia trona o porţie de mămăligă cu brânză. Înspăimântată îm continuare de puterea biologicului asupra spiritului, se îngrozeste încă de foametea sarcinii sale de atunci, de pofta înnebunitoare, pe care numai o femeie o poate înţelege, care a împins-o să întindă mâinile, să însface hrana de mălai aromitoare, în pofida a ce o înconjura, şi s-o mănânce.

Ajunsă în celulă, doctorul responsabil, Naftalis, a avertizat-o mârâit: “Să nu te prind că baţi în usă, până nu se vede capul copilului!”

Capul s-a văzut la 18 septembrie 1958, când a născut o fetiţă, înregistrată peste zece zile. i-a hotărât numele: Libertatea-Justiţia, cel din urmă şi în amintirea multor femei din neamul lor, botezate Justina.

O colegă de detenţie Nina, fiica generalului Dombrovschi, practica spiritismul. Folosindu-se de calea aceasta, i-a proorocit, înainte de nastere, că urma să aibă fetiţa cu pricina şi să execute doar jumătate din pedeapsă. Într-adevăr, Decretul din 1964 a scutit-o de a doua jumătate.

Copilul îi era adus de trei ori pe zi la alăptat. La pieptul său, îl acopereau într-o clipită zeci de plosniţe. Cu prilejul unei inspecţii, iesi la raport şi relată în ce condiţii îsi târau zilele. A fost necesară această dezvăluire ca doctorul Naftalis să ia măsuri de combatere a paraziţilor. S-a procedat sub semnul ameninţării: “Las’ că te satur eu de reclamaţii!” Paturile au fost unse cu o soluţie în cantitate atât de mare, încât timp de vreo două săptămâni s-a tot scurs din saltele. La ceasurile alăptatului, pruncul era scăldat în lichidul otrăvitor ce-l îneca.

Nouă iesire la raport. şi de data aceasta s-ar fi părut că i se făcea dreptate “recalcitrantei”. I s-a îngăduit să-si alăpteze fata în. closet, vechi privilegiu.

Curând, Iuliana Preduţ s-a îmbolnăvit de mastită. În ultima clipă înainte de a fi prea târziu, a fost dusă la medic, noaptea, către ceasurile 12. “Ce mi-o aduci pe asta acum, când trebuie să plec?!” Constatându-i starea, îi tăie sânii cu o lamă; o înjură că-l stropise cu puroi; i-a pus o fesă. “De-acum înainte, te descurci cum stii.”

Se răspândise credinţa în spital că femeia care-i dădea să sugă Libertăţii se elibera înainte de termen. Zilnic ciocănea pe ascuns la usa doamnei Preduţ câte o deţinută – şi ea cu plod – care-i soptea: “Aici e cutare; azi i-am dat piept Libertăţii!” fata a fost luată cam pe la trei luni jumătate. O femeie sergent-major i-a adus-o s-o privească: “Uită-te bine la ea, că n-o s-o mai vezi niciodată”. Gestul ei a fost contrabalansat de gestul altei paznice. Atunci când Iuliana Preduţ a părăsit Văcărestii, înainte de a fi suită în dubă, o gardiancă i-a spus unde i se afla copilul şi a linistit-o, asigurând-o că-l va vizita din când în când.

Despărţită de rodul pântecului său, mama îi susotea în gând următorul cântec de leagăn, intitulat: Ţie, Libertatea, singurele versuri concepute de ea în tot cursul vieţii. O făcea pe melodia romanţei S-au scuturat toţi trandafirii :

 

“Ai fost născută-n închisoare

Si-ntr-o celulă ai crescut.

Lumina razelor de soare

Printre zăbrele-o ai văzut.

 

Cuvinte dragi de mângâiere

Eu n-am putut să-ţi glăsuiesc,

Fiindcă acolo, -n închisoare,

N-am avut voie să-ţi vorbesc.

 

Cântec de leagăn niciodată

Mămica ta nu ţi-a cântat,

Ci numai lacrime amare

Pe trupul tău ea a vărsat.

 

Tu cresti, odorule, cresti mare

Si Domnul să te aibă-n pază,

Iar mângâierea Lui cea mare

Să-ţi lumineze ca o rază”.

 

Astăzi cântându-i-l surd unei codeţinute, mâine alteia, doamna Preduţ s-a pomenit că, până la eliberare, de câte ori era mutată dintr-o celulă în alta, după ce o identificau noile colege, cântau în cor, în surdină, Ţie, Libertatea .

Pentru a-si salva copilul, atunci când a fost întrebată dacă intenţiona să ceară recurs la proces, a scris pe coala de hârtie ce i-a fost dată, sub titlul: “În atenţia apărării”, povestea nasterii ei, numele şi când i-a fost răpită fata, în puţine vorbe. Pe această cale, soţul său a dobândit informaţiile necesare să-si poată relua pruncul.

8

Pentru a înţelege mai bine prin ce anume au trecut femeile din valea Râul Doamnei, acelea care au cunoscut închisorile comuniste, vom recurge iarăsi la caseta video document.

O persoană de peste saizeci de ani, cu trăsături tragice. Părul, acoperit cu broboadă, precum este cafeaua cu lapte, ieri negru, azi bătând spre argintiu, îi încoronează o figură smeadă, ornată cu ochelari cu ramă deschisă la culoare, cu buze rumen-tuciurii, bine desenate către în afară. Are o fire iute. Grăieste cu convingere, mânată de un foc lăuntric ce o grăbeste în exprimare. Încruntarea şi nasul puternic conturat, umbra dintre nări şi buza superioară îi împrumută un aer puţin masculin, confirmat şi de soluţiile radicale adoptate în cursul existenţei, cum le aduce la lumină istorisirea ei. E curios faptul că, orice gest ar face, revine la a-si strânge incomplet pumnul, ca şi când ar proteja ceva în palma-i îndoită (Cine stie? Poate simbolizează apărarea propriei soarte.). S-o ascultăm vorbind:

“Mă numesc Costea Aurica şi în prezent mă numesc Nanău Aurica. În această comună, începând cu anul 1949, am contribuit la această organizaţie, am transportat un aparat de radio, de la Câmpulung, şi câteva pistoale-mitralieră, le-am transportat în munţi, acolo. şi când am fost urmărită, şi ca să nu mă aresteze, am plecat şi eu împreună cu dânsii în această casă, unde am depus jurământul împreună cu dânsii, aicea. şi am fost acolo în munţi. În fine, foarte greu. De exemplu, ne făceam ascunzătoare într-o prăpastie, undeva adânc. şi astăzi ne depista cineva; un cetăţean care ne vedea. Noi trebuia imediat să părăsim această ascunzătoare. şi mergeam mai departe, în altă direcţie. Poate mergeam o zi întreagă până găseam iarăsi ascunzis, să nu ne poată găsi. şi iar făceam ascunzătoare acolo. şi asa mai departe. Cât am stat acolo, am schimbat locul, asa mi-amintesc, asa, de vreo sapte-opt ori.

Pentru că, văzând că situaţia era foarte grea, am plecat şi m-am dus; şi am stat acasă, îngropată sub podina grajdului, de la 15 august, în ’49, până la 10 noiembrie, tot în acelasi an. Am stat îngropată sub podina grajdului si, când venea Securitatea sau Miliţia să mă aresteze, să caute, că, deci, bănuiau că eu veneam pe acasă, coboram din podul grajdului acolo. şi până când, mă rog, m-a luat somnul, acolo în fân, în culcus, şi n-am putut să iau asupra mea, în ascunzătoare, tot ce aveam. şi atuncea m-au prins. Tot în ’49. M-au urmărit, că au văzut obiectele care au rămas acolo şi si-au închipuit că eu sunt. şi Ionescu, domnul ăsta Ionescu, de a fost sef de post şi a fost în legătură cu noi – şi au avut cei din munţi mare parte de dânsul -, care îi mort astăzi, pentru că a stiut situaţia, n-a dat voie la nimeni să mă maltrateze în noaptea aceea, cât am stat la postul de Miliţie, tot în casa dumnealor, a Arnăuţoilor, acolo, în jos. N-a dat voie la nimeni. Puteau să vie oameni din sat. Veneau care mă scuipau, care. Asaaa.

Până ce a venit Securitatea de la Câmpulung, două masini, care m-au luat şi m-au dus acolo, domnul maior Chicos, de care mi-amintesc. şi am fost maltratată şi bătută. şi pe urmă transportată la Pitesti, unde am intrat în mâinile domnului căpitan Cârnu şi ale altora, nu mai mi-amintesc. şi tot asa am fost bătută, maltratată, dar, de pe urma mea – am suferit tot -, dar de pe urma mea, poate să spună toată comuna asta, nimeni n-a venit la puscărie pe urma mea – am suferit tot. La Securitate şi la penitenciarul de la Pitesti, am stat împreună cu soţia domnului Petrică Arnăuţoiu, împreună cu mama, doamna Arnăuţoiu, cu mama lui. Am fost condamnată la opt ani închisoare. şi am executat la Pitesti, Jilava şi Mislea.

După ce m-am eliberat din închisoare, în luna martie, a venit Codreanu şi cu ăstia de la Securitate., Ploscaru şi alţii. şi m-au somat să li-i dau în mână; eu să-i urmăresc, să-i dau în mână pe cei din munţi. Eu ce-am făcut? Am cunoscut un băiat din Ploiesti imediat, care lucra pe aicea, care avea lipsă de memorie, asa, că nu eram căsătorită şi m-am cununat cu dânsul, de mi-am schimbat numele şi am părăsit comuna şi m-am dus de am stat treizeci de ani în judeţul Prahova, în comuna Posesti”.

9

“Morţii nostri, asezaţi temelii pentru România.” – cuvânta careva din conducerea Asociaţiei, atunci, cu prilejul vizitei la Jilava.

Fuseserăm întâmpinaţi, când ne-am apropiat de Valea Piersicilor, de fanfara Poliţiei. Mi se păruse extrem de caraghios. Nu stiu ce au gândit ceilalţi fosti deţinuţi. Ulterior, am înţeles că ni se aducea mare cinstire. “Bravo organizatorilor!” – i-am apreciat. “Si frumos lucru din partea conducerii de astăzi a Jilavei.” Se însiraseră cu glas puternic, funebru, câteva dintre numele importante ale celor executaţi acolo. Se recitaseră versurile unui fost deţinut politic, rămas anonim. Se ajunsese la cuvântare.

“Morţii nostri, asezaţi temelii pentru România.”

“Ce să caute tata în Siberia?.” – continua să se mire doamna Preduţ, urma să-mi povestească peste o săptămână, două, Ioana Raluca Voicu.

Eram năucit de cele auzite. Nu le puteam da crezare. Rămânea această întrebare zguduitoare: de ce necunoscutul din Siberia prelua identitatea unui preot împuscat în Jilava în 1959?

– Cine sunt acesti oameni, domnule Ionescu? – l-am întrebat la telefon pe cel care îmi dăduse lista victimelor adunate de Securitate cu prilejul evenimentelor de pe Râul Doamnei.

Atunci când rostitorul cuvântului de laudă şi pomenire pentru cei executaţi la Fortul nr. 13 ajunsese la “.Bobul rodeste numai dacă moare!”, acest necunoscut, domnul Nicolae Ionescu, se apropiase de mine, îmi întinsese foaia de hârtie pomenită, adăugând:

– Dacă aveţi nevoie de informaţii suplimentare, mi-am notat într-un colţ numărul de telefon.

Si se depărtase. Nu mă dumiream de ce mă alesese tocmai pe mine să cunosc dramele şi tragediile atâtor oameni. Urma să mi-o explice:

– Pentru simplul fapt că v-am văzut făcând însemnări într-un carnet, în timpul desfăsurării ceremoniei; am bănuit că era pentru un eventual reportaj.

I-am fost recunoscător că a socotit că as arăta a scriitor.

10

– Despre fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu v-am vorbit. Ei au participat la jurământ. Toma şi Ion Marinescu preluau conducerea grupului cu rândul, fiecare câte o lună. Părinţii celor doi fraţi Arnăuţoiu, Iancu şi Laurenţia, au fost arestaţi de prin 1950-1951. Ambii au decedat în detenţie, si-a continuat istorisirea la mine acasă, peste două zile, domnul Ionescu.

Mda, se referea la prima condamnare, aceea când Ioan Arnăuţoiu a fost pedepsit că “nu a denunţat un individ care a venit la el”, iar soţia învăţătorului, “pentru că nu si-a denunţat fiul urmărit de organe”.

Până să moară, mai aveau să se chinuiască mult. Astfel, Iancu Arnăuţoiu, în prima detenţie, a cunoscut temniţele Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Galaţi. Cu prilejul celei de-a doua condamnări, poate fi urmărit după cum se vede mai departe: apare la Botosani, la 2 noiembrie 1960; la Jilava, la 7 ianuarie 1962; la Pitesti, la 11 ianuarie 1962; iarăsi la Jilava, la 6 iulie 1962; de aici, este cărat din nou la Botosani, unde soseste la 12 iulie 1962, pentru a-si da duhul la 4 august, acelasi an. Este de bănuit – cum bine crede Ioana – cea care a făcut eforturi supraomenesti să ajungă la aceste date asupra sorţii unui bunic niciodată văzut de ea -, este de bănuit, spuneam, că revenirea la locul anchetei – Pitesti – s-a petrecut pentru identificarea acelui “individ care a venit la el” pe vremuri, pesemne colonelul Arsenescu.

– Arsenescu este tot din neamul Arnăuţoiu? – întreb stupid, nestiind nimic despre aceste nume, oameni, ori faptele lor.

Domnul Ionescu sare ca ars:

– Colonelul Gheorghe Arsenescu?! Nici vorbă! – mă măsoară cu milă, o milă pe deplin meritată de naivităţile mele. El a activat cu un grup al său, pe valea Râul Târgului. Când au fost înconjuraţi, a fugit la Bucuresti, unde credea că putea rezista în condiţii mai sigure. Mai târziu, s-a retras pe Râul Doamnei, la fraţii Arnăuţoiu. S-a înţeles cu ei. Au împărţit foame şi necazuri împreună vreun an şi jumătate, doi, după care s-a ascuns la un mos, cunoscut de-al său. Unui delapidator din avutul statului i s-a făgăduit că, dacă-l vindea, i s-ar fi iertat fapta. L-a vândut si. a fost condamnat politic la zece ani închisoare!

– Nu l-am văzut pe colonelul Arsenescu pe lista celor executaţi. (Mă refer la lista predată mie de domnul Nicolae Ionescu, asupra căreia am efectuat unele modificări, după cum am arătat.)

– Nu se stie ce soartă a avut. E dispărut. Odată arestat i s-a pierdut urma complet. Ba, mint. Am auzit că fosta sa soţie, cu vreo doi-trei ani înainte de căderea lui Ceausescu, a primit o scrisoare de la cel care i-a fost bărbat, expediată dintr-unul dintre acele ospicii – lagăre ale morţii -, destinate spălării creierelor, în care au încăput cei mai dârji dusmani ai regimului. Solicita un pachet de alimente. Doamna Arsenescu i l-a trimis. I s-a răspuns în altă caligrafie decât a lui că acel “bolnav” nu se afla acolo. A vizitat asa-zisul spital. Nu si-a putut identifica fostul soţ. Nu stie nici astăzi dacă trăieste sau nu. Va să zică, asa-i cum vă spuneam: marele luptător a fost vândut de un delincvent de drept comun, care, după ticălosie, a fost la rândul său condamnat, nici vorbă să-l fi iertat, cum îi făgăduiseră. N-am întâlnit încă trădător să-si primească răsplata celor treizeci de arginţi de la comunisti!

11

Am avut norocul ca, după ce am redactat două variante ale istorisirii de faţă, niste iubitori ai istoriei noastre contemporane, în frunte cu domnul dr. ing. Barbu Piţigoi, să viziteze comuna Nucsoara, în căutarea amintirii lăsate în cugetul locuitorilor ei de către martirii despre care scriu. Investigaţiile le-au făcut cu camera de luat vederi. Le-au continuat în satul Dragoslavele, unde a fost un fel de cartier general al colonelului Arsenescu. Aflând că avem acelasi obiectiv, mi-au pus la dispoziţie caseta video, folosită şi în paginile anterioare, pe care am transcris-o, respectând specificul rostirii sătenilor anchetaţi, toţi victime ale regimului comunist, ca implicaţi direct în luptă sau ca susţinători ai celor două grupe de acţiune.

Îmi voi întrerupe aici naraţiunea, pentru a da cuvântul bătrânului Longin Predoiu, căpitan al colonelului Arsenescu, înlesnind astfel cititorului o cuprindere a fenomenului, nefardată de pretenţiile scriitorului, nici contorsionată de ambiţiile sale stilistice. Am mai urmărit un scop, când am decis să nu intervin în exprimarea vorbitorilor, decât atât cât e necesar înţelegerii lor, din când în când. Aceasta pentru provocarea unor întrebări în sinea acelora care au contact cu textul de faţă; doresc ca dânsii să se întrebe: eu – care stiu deosebi genitivul de dativ, care ţin seama, când cuvântez, de concordanţa timpurilor, care construiesc corect acordurile gramaticale – am stiut oare deosebi binele de rău, ţine seama de concordanţa gândurilor mele cu faptele mele, construi corect un viitor cinstit şi drept pentru mine şi copiii mei? De greutatea răspunsurilor la aceste întrebări atârnă însăsi substanţa democraţiei din ţara noastră. A venit clipa ca fiecare român să se judece singur. Spusele citate ale ţăranilor mucenici pot deveni un criteriu al vieţii practice. Am preluat această sintagmă din titlul jurnalului redactat de către colonelul-erou Arsenescu: Ghid al vieţii practice . El a fost găsit la 1 februarie 1960, cu prilejul arestării sale, în cartierul Livadia, din casa familiei Postoacă. Acea zi nu se va uita niciodată, căci ziua morţii sale, dacă mort este, a rămas necunoscută. Reprezintă o datorie sacră pentru istoricii nostri să redobândească această scriere şi să cerceteze dacă nu cumva a făcut însemnări zilnice şi locotenentul Toma Arnăuţoiu, pentru luminarea posterităţii. Ministerul Afacerilor Interne nu mai are ce face cu ele: au slujit suficient Securităţii, aducând atâta moarte şi suferinţă.

Asa cum a caracterizat-o, în limbajul ei sărac, Florica Postoacă: era “luni de dimineaţă, senin, fără ceaţă. [.] Fiecare pom, cu stăpânul lui”, că avea câine-lup sau doar uniforma cu petliţe albastre. Nu este o băsmuitoare, cum se vor dovedi unii dintre cei ale căror povestiri urmează a fi inserate mai departe. Cuvintele ei simple au, însă, o mare însemnătate (după cum nimeni, oricât de pretenţios critic literar ar fi, nu poate nega aerul legendar îmbrăcat de acest debut presimţind tragicul). Colonelul Arsenescu s-a adresat celor veniţi să-l aresteze: “Să vie domnul comandant să mă ia în primire. Nu mă predau la oricine”. Si-a pus vesmintele militare, “.în colonel, cum era. S-a dus colea, la păr, şi la păr i-a pus cătusele la mâini”.

Întorcându-ne la Longin Predoiu, e un bărbat care să tot aibă între saptezeci şi optzeci de ani. Fruntea i se înalţă luminoasă. Părul, tuns scurt, sumeţit pe crestet, nu-i este alb de-a binelea. Poartă o vestă de lână gri, cu mâneci. Deasupră-i, o bundiţă îmblănită, de o culoare intermediară între precedenta şi aceea mai închisă a pantalonilor. Din bocanci îi urcă pe gambe sosete albe de lână, până la jumate drum către genunchi. În mâini susţine, între picioare, cum sade, o căciulă cu clape, maro deschis.

Cuvântarea îi este caracteristică; oscilează între tonul discursului evocator şi al predicii edificatoare; puţin pompos, de parcă vorbele ar fi rostite în faţa Istoriei, în umbra drapelului. Multă nobleţe se desprinde din vocea sa clară şi sonoră, o limpezime a cugetării, o îndelungată cumpănire a materiei de comunicat. Vocabularul îi este presărat cu numeroase cuvinte aparţinând unui statut superior aceluia ocupat de personaj în cursul existenţei, nu totdeauna reţinute în sensul propriu, dar niciodată pretându-se la provocarea zâmbetului înţelegător şi iertător. Are un aer profetic, întărit de o surzenie îndărătnică ce nu-i îngăduie să ia seama la nici o întrerupere, ceea ce favorizează desfăsurarea firului naraţiunii. A rămas vânjos şi dintr-o bucată, un brad de român cu judecată dreaptă, nepărtinitoare, respirând cinste, dârzenie şi credinciosie faţă de idealurile naţiei noastre.

Există destule inadvertenţe şi incongruenţe în rândurile ce urmează. Mai ales în privinţa politicii internaţionale. Cititorul le va recunoaste şi nu se va opri, ironic, să le arate cu degetul, ci va sti să aprecieze excelenta clădire a comunicării, în care Longin Predoiu a simţit nevoia să facă, iniţial, o prezentare generală a condiţiilor ce au impus crearea unei armate nestiute, gătită să participe, pe căi oculte, la eliberarea patriei, ca abia ulterior să purceadă la dezvăluirea propriilor sale cazne. Ele, dacă erau înfăţisate singure, ar fi avut mai puţină valoare morală şi emotivă.

Asadar, cititorul neobisnuit cu vorbirea ţărănească să nu se grăbească să dea cu piatra. Să-si potolească refuzurile derivând din instruire şi să se dedice fondului chestiunii, cu toată seriozitatea impusă de jertfa de sine a celor care se spovedesc în faţa sa.

12

“Subsemnatul Predoiu Longin, din comuna Dragoslavele, judeţul Arges, aduc la cunostinţă diferite evenimente care s-au petrecut în miscările de rezistenţă pe care noi le-am pornit contra dictaturii staliniste.

În 1948, în martie, m-am întâlnit cu colonelul Arsenescu, care mi-a propus acest lucru şi am fost de acord imediat, fiindcă vedeam dezastrul ce mergea în ţară şi cunosteam sistemul comunist, stalinist, încă de pe front, din război. La 20 martie 1948, am plecat în munţi numai trei persoane pregătite. Să recunoastem terenul, să recunoastem locul unde ne puteam instala, să se formeze un stat major şi apoi să începem aprovizionarea şi recrutarea diferiţilor tineri care puteau să acţioneze în munţi alături de noi.

Pe parcurs, începuseră mari arestări în ţară, făcute de Stalin, de regimul stalinist. Dar, totdeodată, se coborâseră nu numai la mari intelectuali şi generali, se coborâseră si-n masele ţărănesti, de fruntasi ai comunelor, cărora li se zicea că erau «adevărat monstru la români» si-i arestau fără să aibă ceva la activul lor.

Am pornit peste munţi ca, rând pe rând, să înceapă miscarea, să se recruteze, să vie să recunoască locul unde trebuiau să se refugieze tineri care erau să fie pusi în situaţia de a pleca din faţa lor.

Printre acesti oameni au venit din comună negustori: fraţii Vasilestii, fraţii Cotenestii, fraţii Purnichestii, care au fost singuri pe poziţie când au venit. şi din Câmpulung diferite persoane: fraţii Săndestii, în fine multe cărora încă nu le mai reţin numele minte. Veneau de la Târgoviste diferiţi oameni care vorbeau limbi străine cu colonelul; eu nu stiam ce vorbeau. Între acestia, aveau nume conspirative, puse de nu cunosteam cu cine stăteam de vorbă. Au mers aceste timpuri în ’48.

Noi activam în munte întâi să recunoastem toate drumurile, ordinea de bătaie, toate drumurile care traversează Carpaţii în Ardeal, de la Fundul Dâmboviţei şi până-n Bucegi, unde trece drumul Bârsa – Valea Radului, drumul care trece pe tămasul de trece la Plaiul Foii, treceam la Valea Moeciului, către partea în Ardeal, şi unde coboram, să putem ataca Fienii, să putem ataca Târgovistea, Câmpulungul. Au mers timpurile aistea două luni mai bine.

Aprovizionarea o făceam din munţi. Luam brânză de la stâne. şi ne aprovizionam şi din comune. Cum au fost fraţii Catrinu, oameni înstăriţi care ne aduceau mălai şi alimente.

Le plăteam. şi fraţii Zichil ne-au adus miere şi alte bunuri de consum ca s-avem la munte, când începe lupta să fie.

În iunie ‘948, colonelul ne cere drapelul, cu tricolorul român şi crucea. Depunem jurământul în miscarea de rezistenţă. Ne-a ţinut o cuvântare şi ne-a spus: «Nu plecăm la luptă sub drapelul vreunui partid. Plecăm la luptă sub drapelul patriei. M-a făcut ţara ofiţer să lupt, să mor pentru ţară ; nu ofiţer de paradă. Să muriţi şi voi alături de mine. Tu şi cu Traian Marinescu sunteţi căpitanii mei. La momentul care va veni, veţi lua comanda la câte o companie». Eu i-am pus întrebarea: «Unde este compania?» El mi-a răspuns: «Nu te interesează pe tine. Am pregătit ofiţerii din Statul Major. şi pe ofiţerul Milea. Când vom porni, armata trece de partea noastră». N-am crezut. Nu i-am înfrânt voinţa. Că mă temeam c-o să mă ia de fals, dar în inima mea încă nu credeam să ajungem că armata o să treacă lângă noi.

Au mers treburile până toamna. Mi-a povestit situaţia care era în ţară, dramatică. Trupele rusesti umblau de colo până colo. Izolaseră graniţa de vest către Iugoslavia şi trupele le masau la frontiera Iugoslaviei. A început discordia între Tito şi Gheorghiu-Dej. şi mi-a spus colonelul, zice: «Au fost douăsprezece divizii de armată ale Uniunii Sovietice în Iugoslavia. Maresalul Tito i-a dezarmat şi i-a trimis fără arme în Rusia şi acu’ or să atace Iugoslavia. şi noi, în spatele frontului, să aruncăm trenuri, să aruncăm poduri, căi ferate, ca să îngreunăm miscarea lor de război pe teritoriul nostru».

Nu s-a întâmplat nimic. A venit toamna.

A venit toamna, a venit iarna. Toţi s-au retras din munţi, ca iarna să n-o facem în munţi, că era aprovizionarea grea de făcut. Miscarea noastră s-a simţit. Trupele rusesti n-au mai acţionat. Noi am rămas descoperiţi.

Atunci nu mai era Siguranţa, ci erau batalioane de intervenţie ale Securităţii, care acţionau în toate direcţiunile. Iar masinile, noaptea, «masinile negre», cum le numeam, ridicau diferite persoane.

Am stat puţin timp, vreo lună de zile, am stat tot ciucit, să nu pună mâna pe mine. Când a plecat urmărirea mea, eu am plecat în munţi din nou şi am pus mâna pe arme. M-am dus si, din depozitul de arme pe care-l aveam, am luat o armă zebeu, patru grenade, două mii cinci sute de focuri de zebeuri. Aveam un daimler german automat, aveam vreo optzeci de cartuse la el şi eram asigurat în orice moment că nu mă vor putea doborî cu una, cu două, că eu stam asa, ca la vânătoare, numai la pândă. Dacă mă vedeam constrâns, nu aveam un batalion în faţa mea şi îmi făceam socoteala că am o grupă, pe care în două minute am secerat-o si-mi fac drum de iesire din cercul lor.

A trecut timpul zi cu zi. Urmărit zi de zi în toate direcţiunile. Veneam din munte. Să mă pot aproviziona, nu mai puteam din sat, fiindcă toate drumurile erau închise. Familia arestată. Bătuţi, schingiuiţi şi fraţi, şi familie, şi mamă şi tot. şi nu mă mai primea nimeni.

Într-o singură noapte, când veneam să mă aprovizionez, veneam din muntele Prislopul. şi la un moment dat, m-am pomenit râzând. M-am oprit în loc şi am gândit: «Mai sunt sănătos sau nu? Sau mintea mea mi-a fugit?» M-am asezat pe un colţ de bolovan, am făcut o ţigară şi am gândit la situaţia în care mă găsesc: «Cum pot eu să râd?» M-am gândit: «Dacă Hristos, că a fost Fiul lui Dumnezeu, şi când s-a văzut urmărit, L-au lepădat toţi, şi Apostolii de El, dar de mine, om păcătos, să se mai uite mama, fraţi, prieteni, cineva la mine când se văd toţi încolţiţi din toate părţile?.» Am pus armele pe mine şi am plecat mai departe.

M-am oprit la un cetăţean, Petre Gancea, unde avea târla de oi în marginea satului, în Piatra Caselor, aici. şi m-au simţit câinii de la distanţă. Au început să latre câinii. A iesit omu’ afară. A dat un chiot. Dar când a dat chiotul, a şi strigat: «Domnule Gică, dumneata esti?» Bănuia, fiindcă câinii se dădeau a om, nu a fiară sălbatică. şi am răspuns a doua oară: «Da, nene Petre, eu sunt». – «Stai puţin.» A venit şi m-a invitat în hodăiţa lui, unde nu ploua, nu ningea noaptea. şi m-a întrebat dacă mi-era foame. I-am spus: «Am mâncare, nene Petre, dar am numa’ uscată». şi să-mi facă puţin de mămăligă. Mi-a dat omul mâncare şi am dormit în grajd noaptea. şi a doua zi. Dar m-am asigurat cu paza. În caz că sunt trădat, am dat blăni la o parte din calcanu’ grajdului, am asezat automatu’ şi zebeu': «Dacă chiar trec patrule de control, le las în liniste; dar dacă s-abat asupra mea.» Făcusem planul meu să-i secer imediat, să nu cad victimă. Fiindcă la orice moment mă puneam în situaţii grele şi luam anumite măsuri ca, în acele momente, la secundă să stiu ce aveam de făcut. Am stat două zile şi am plecat pe urmă.

Si m-am dus. şi dăduse soarele. Era zăpadă. Da, dădea soarele într-un pod, acolo la Fundul Neagului, unde m-am retras sub stânci, ca să nu fiu lovit din spate. şi să privesc numa-n faţă, să nu fiu surprins. Am adormit. Am adormit acolo. şi stând – pistolul pe piept, iar zebeul sub cap -, vine la mine un bărbat îmbrăcat în alb, frumos. şi mă privea cum dormeam. Si-mi face cu mâna: «V-am oprit, să propovăduiţi cuvântul lui Dumnezeu, dreptatea şi adevărul». Iar pe muchie mergeau soldaţi germani, asa cum călcau astronauţii pe lună, şi priveau de vale. M-am desteptat cu pistolul în mână. Dar. n-am văzut pe nimeni. şi am început să mă-nchin şi mi-am făcut Sfânta Cruce: «Doamne, n-am să mor!.» şi a durat timp si-ndelungat în această privinţă.

Eu am plecat să iau alt drum, să pot să mă aprovizionez. Am coborât, am traversat satul pe la fundul satului, am trecut Muntele Rosu, care era frecventat mereu de agenţi ai Securităţii.

Am trecut şi m-am dus la un coleg al meu care mă aproviziona şi era în miscare cu mine, Alexandru Catrinu. M-am dus pe la ora 9 naoptea. M-am dus la târla lui, la punctul numit “Între Vaduri”, mai jos un kilometru jumate de sat, unde-i un cătun de rudari. M-am dus la târlă. Nu era nimeni la târlă. Nu mai erau nici oile, nici vacile acolo. Asa, erau numai păsările şi lighioaile mărunte care le avea la târliţa lui acolo.

Aveam consemn cu el, în cazul că suntem urmăriţi, nu stiu ce, să ne recunoastem unde ne găsim, cu focuri de arme, cu gloanţe luminoase. Am tras un foc de armă să văd de unde răspunde. Nu mi-a răspuns de pe nicăieri. Am văzut că am făcut greseală, zic, că glonţul m-a descoperit, că glonţul s-a văzut însusi din sat. n-am rămas să mă hodinesc acolea.

Zăpada de pe jos era luată. Decât munţii erau încărcaţi cu zăpadă. Am plecat la altă târlă, care era pustie. Nu era nimeni. La Zaharia Albulescu. Am făcut focul. Da’ la douăsprezece noaptea, m-am desteptat. Am pus armele pe mine şi am plecat de la târla lui Zaharia Albulescu, pe la 24, cum ar veni, noaptea. Întuneric beznă. M-am apropiat de târla lu’ Catrinu. Văz lumină la hodaie. Bucuros că-l găsesc acolo, ca să poată să mă alimenteze şi să mă informeze cu ce se petrece prin sat în urmăririle mele.

Seara, când am fost, devreme, hodaia era încălzită, iar geamul, o ferestruie mică ce se găseste în spatele hodăii, era liber. Acu’, noaptea, când am venit, înfundat cu otavă. Am bănuit să fie ceva. Dar încă tot nu eram încrezător. şi să văd ce e.

Alexandru Catrinu avea încă un băiat, un copil de vro doisprezece ani, care mai stătea la târlă. Aranjez arma cu piedica dată, lângă fereastră, pistolul automat pus pe stânga – trăgeam pe stânga – şi stau lângă zid, să nu fiu împuscat, şi bat în fereastră şi strig copilul: «Tăsică!» Îl chema Năstase pe copil. «Tăsică!» Îmi răspunde din hodaie: «Da. da.» Mi-am dat seama că am căzut în baierele Securităţii.

Nu aveam altă posibilitate să plec. Am trecut repede la colţul hodăii. Camera avea patru metri. La colţul hodăii, în faţă, era portiţa care iesea din curte. Iese unul cu arma în mână: «Stai! Stai!» – mă somează. Iese al doilea: «Stai!» – mă somează. Eu, la somaţia lor, am deschis foc imediat cu automatu’. Flăcările din pistol s-au dus până în ochii lor. I-am somat şi i-am culcat. Fac trei pasi la dreapta înapoi, sparg geamul si-i somez să iasă afară. Trag un foc de armă înăuntru si-i somez să iasă afară, c-almintrelea trântesc grenade după ei. Au iesit încă sase insi. În timpul cât am făcut eu miscare la fereastră, unu’ din ăia care erau culcaţi a fugit. şi a rămas numa’ unu’. şi i-am pus sapte insi de au iesit cu mâinile-n sus, unu’ câte unu’, i-am pus în linie pe toţi şi i-am somat dacă miscă unu’ la dreapta sau la stânga, concluz': «Pe toţi vă secer!»

Nu mă cunosteau. Eram răgusit. Băusem apă rece şi nu mă cunosteau pe gură. Da’ nici eu nu-i cunosteam la distanţă, că era întuneric şi nu vedeam.

I-am dus până la marginea apei. I-am mai ţinut în apă. I-am somat şi au trecut Dâmboviţa, în partea ailaltă. La capul punţii, acolo, a fost un miliţian, unu’ Posedaru, din Rucăr, care era încadrat în Miliţie. S-a băgat sub punte, în apă, să nu carecumva să fie împuscat. Da’ el stia că sunt eu. Stia. şi mă cunostea, că era vânător cu mine. mă cunosteam de mic copil cu el si. Dar era fapt că trebuia să vie, că era sub ordin. şi trebuia să mă urmărească. Am plecat de acolo. M-am dus şi le-am luat două pistoale. Le-am aruncat pistoalele lor. Dar cartusele, amuniţia, am oprit-o. am venit până mai sus şi am trecut şi eu Dâmboviţa şi m-am ridicat la Muntele Rosu, sus.

Aveam benoclu. Un benoclu mare, pe care mi-l lăsase preotu’, călugăru’ de la schit, Pimen Bărbieru. Asa se numea pă cuvinte de-ale lor, popesti, că nu stiam eu cum lucrează ei.

Am iesit. Când am iesit pîn zăpadă, la vârful Muntelui Rosu, muntele Mateiasul îl văz împânzit de grupe de armată. Ei, cum au venit de acolo, au telefonat la batalioanele de armată de vânători, din Câmpulung, şi au şi plecat în urmărirea mea. Am stat şi am privit cu benoclu’ din Bot’ Rosu, asa cum îi zicem noi, peste Dâmboviţa-n parte-ailaltă, cum înaintau grupele, la distanţă câte o sută, o sută douăzeci de metri una de alta.

Am coborât p-urmă, sara, din vârfu Rosu-n Valea Casilor, la un văr al meu, unul Danilcă. I-am spus situaţia mea şi l-am trimes să vie la mine acasă, să-mi trimeată alimente să plec în munţi. Mi-a trimes soţia alimente la el. şi mi le-a adus şi eu m-am dus.

Obosit, m-am oprit la târla lu’ Victor Lixăndroiu, unde avea un băiat de vreo doisprezece ani, care trăieste şi astăzi. Era cu oile acolo. Mi-a povestit cum mă urmăreau comunistii, armata, în toate părţile. Să am grijă, că mă-mpuscă. Pă la ora 2, am plecat de la târlă. Am iesit la muntele Prislopul şi mă duc unde aveam niste rudari de lucra lucruri casnice, în munţii Prislopul, la Valea Stânii. M-am oprit pe la ora 4 dimineaţa: eram la ei.

În mersul meu din Valea Casilor către Pârâul Stânii, acolo, la distanţă, la Poiana Mărului, o haită de lupi urla. Da’ nu mă temeam, că eram înarmat şi vânător de mic copil, obisnuit cu munţii. Nu luam în consideraţie nimic, pericolul fiarelor sălbatice, că eram obisnuit cu ele.

Am stat la rudari – parcă mi se pare că era într-o joi -, am stat la rudari. Mi-aduceau pachete rudarii: Gheorghe Grancea, cu Dumitru Lăutaru, mi-aduceau alimente de acasă şi nu stiau nimic. Totusi, n-aveam încredere.

Când am plecat sâmbăta jos, în sat, eu n-am mai stat la târlicioarele lor, acolo, în cosmeliile lor, că mi-a fost teamă că mă trădează şi m-am retras în inima pădurii. Acolo am făcut, lângă un mare fag căzut, o setrucă, că umblam ca melcu’, cu casa-n spinare, nu puteam să-mi aranjez un adăpost.

Acolo, noaptea pe la ora zece, s-a pornit un viscol cu zăpadă şi cu ploaie şi a-nceput să rupă fagii şi să cadă. Era un calvar de nedescris, pe-ntuneric, noaptea, şi eu singur în creierii munţilor. Ziceam, în sufletul meu, că dacă nu mă-mpuscaseră comunistii până acum, în noaptea asta sunt făcut praf de copacii care se dezbină în vânturi şi de greutatea de zăpadă cu ploaie. Am stat până la ziuă, băgat sub fagul ăla mare, sub butură, în caz dacă v’un fag să cadă pe butura aia, poate mă fereste să nu mă lovească. S-a făcut ziuă. Am plecat.

Venii către bordeie. Un ţap căprior sare. Deschiz foc. Si-l împusc. Si-l agăţ. Îl tai, că aveam toporasul la mine şi tai o cracă de la un păusei si-l agăţ în cracă şi viu până la bordeiele lor, pe la 11. Veniseră. I-am trimes să ia ţapul de acolo şi să-l mănânce ei. S-au dus pe urmele mele şi au venit cu ţapul şi s-au pus să-l consume ei.

De atuncia am început, rând pe rând, să părăsesc din munte-n munte, asigurându-mi câte un mic adăpost. Cele mai bune adăpoaste care le aveam le aveam la brazii unde se ascundeau porcii. Erau brazi pătulaţi, că putea să plouă trei zile şi nu pătrundea la rădăcina lor. şi acolo făceam focul, în culcările porcilor, unde porcii mistreţi, unde găseau şi ei adăpost.

A trecut timpul continuu. Am cătat eu şi mă mutam când pe munţii de vest ai râului Dâmboviţa, până la Păpusa, când pe munţi mă îndepărtam, de la Leaota către Valea Neagră, către drumurile care merg la Predeal.

Si ziua stăteam numai pe goluri, ca să văd în toate direcţiunile. Da’ mă feream şi de avioane, când treceau, să nu carecumva să fiu observat, să aibă mitraliere la ei, să mă secere. A trecut acest timp, până s-a apropiat toamna.

Atunci am luat măsuri să trec, să mă duc la Râul Doamnei, să mă-ntâlnesc cu grupul Arnăuţoiu şi cu Arsenescu, acolo. În muntele Căpitanul, am fo’ rănit. Nu mi-am dat seama. Când am coborât din muntele Căpitanul pe Plăisorul, porţiunea Comanda, unde se-ntâlnesc munţii la Fundu’. (?), apar trei persoane. Eu nu mi-am dat seama ca să mă feresc să nu mă stie, nu mi-am dat seama, m-am forţat prea repede ca să mă eschivez. În momentul ăsta, au început focurile să se declanseze asupra mea şi vedeam cum sare ţărâna, că nu căzuse zăpadă, sare ţărâna pe lângă mine şi două gloanţe pătrund în piciorul meu, piciorul stâng. Eram îmbrăcat cu pantaloni de lână, ciorapi, jambier’ pân’ la genunchi, două perechi de izmene flanelate şi glonţul s-a domolit, n-a putut să. Da’ mi-au intrat în carne, de unde mi-au fost scoase din picior după ce m-au arestat. Doctorul Topa (?), fost Ministru al Sănătăţii, m-a luat noaptea şi mi l-a scos, că i-am raportat lui; era doctorul spitalului, şi i-am raportat că am două gloanţe în picior şi au început să mă supere rău, să-mi facă operaţie. Pe viu mi-a tăiat pulpa şi mi le-a scos cu magnetul, în spital, şi mi-a dat patru zile învoire, să nu mă prezint la muncă.

Atunci am venit eu să mă-ngrijesc, să mă pansez aici; şi aicisa m-au descoperit, m-au trădat; aveam gloanţele în picior. M-a trădat femeia gazdei. Era bătrân şi luosese o fată tânără. şi muierea s-a pus în slujba Securităţii şi a spus că sunt acolo. şi am bănuit imediat că am fost trădat şi de aia am fost prins. Fiindcă mi-a propus asa: să nu vin cu armele pe mine, că se gândeste la pericolul lor.

Dar eu tot aveam un revolver la mine, tot aveam. Da’ nu l-au găsit când m-au prins, nu l-au găsit. N-am mai putut, că am văzut că sunt încercuit şi trag, mă-mpuscă. Durase timp şi suferinţe. Videam că războiul nu-ncepea, asa cum prevedeam, şi se lungea boala şi trebuie să caz mesa până la urmă. şi să nu mai sufăr atâta; şi ce-am să fac.? După ce m-au arestat, am fost dus la Câmpulung.

La Câmpulung, aicia, m-a anchetat căpitanul Cârnu, un japlău cât toate zilele. Am fost bătut de sus, ca să spun. Am refuzat să dau orice declaraţie. Dar aici a venit unu’ Achim Szeller (?), de origine germană, care divulgase toate secretele miscării. Am negat totul. N-am vrut să recunosc nimic.

După ce m-au dus la Câmpulung, m-au bătut încă vreo treisprezece-paisprezece zile, la Pitesti, de m-au stins.

Si au venit Toma Burtea, maior în rezervă, şi cu Pimen Bărbieru, să recunosc toate, că se stiu, se cunosc, «c-a venit căpitanul la noi şi ne-a spus că i-e milă să te mai bată. ‘Si nu vrea banditul să recunoască nimic!’», ca în urmă să vie zeci de persoane din Dragoslavele în puscărie. şi zic: «Nenorocesc atâtea familii. Mai bine mor eu şi nu spun nimic». Hotărât în sufletul meu asa eram. Au venit la mine pe urmă Toma Burtea şi cu Pimen şi m-au rugat să recunosc, să spun totul: «I-e milă căpitanului să te mai bată, că tot nu scoate nimic de la tine. Nu mai suporta, Longine, şi spune asa cum s-au petrecut treburile».

S-au strâns socotelile astea până a fost arestat colonelul. Eu am plecat de la Pitesti, după asta. Repede a venit procesu’ şi m-au înaintat la Bucuresti, la Secţia a II- a, judecat de generalul Petrescu. Acolo eram încadrat în Legea 16, lege specială ca să fiu executat. Alături de mine era un băiat, Benone Milea, de la Rugu’ Domnesti. Amândoi eram băgaţi în aceeasi lege. A venit un domn avocat şi s-a prezentat la mine şi întreabă: «Care-i Predoiu Longin?». M-am ridicat si-i răspund: «Eu sunt, domnule avocat». şi i-am pus întrebare: «Sunteţi apărătorul meu?» – «Nu, am venit să te văd, să-mi rămâi în ochi.» Mi-am dat seama că mă găseam într-o situaţie foarte grea. Dar nu mă speriam. «Asta au fost soarta şi zilele mele. Asa a fost scris de la Dumnezeu. Asa că mă voi duce.» A venit încă unu’, avocatu’ Iliescu, care era angajat de fraţii mei, apărător. A venit şi mi-a spus; zice: «Nu pot să fac nici o miscare. Că dacă vorbesc să-ţi iau apărarea, sunt şi eu alături de dumneata». M-am lămurit.

Am venit acolo, asa. M-au judecat. Am vrut să pun niste întrebări, da’ n-am mai răspuns la nimic. Zic: «Sunt zadarnice toate. De ce să mai vin cersind o dreptate şi un adevăr? Mă las cum mă va duce soarta». Am fost judecat şi condamnat.

Înăuntru, la puscăria C.M.C., închisoarea militară din Bucuresti, era Iancu Arnăuţoiu, tatăl băieţilor. şi m-a îmbrăţisat şi mă-ncuraja în fiecare zi să nu mă tem. «Nu mă tem, nene Iancule. Tot o moarte avem.» Într-o bună zi, pe 9 sau 11 mai, îmi comunică hotărârea: «Esti condamnat douăzeci şi cinci de ani muncă silnică, confiscarea averii şi interdicţie civică unsprezece ani». În total, pedeapsa mea era: patruzeci de ani! Eu nu mă bucuram de nici un drept în statul român. Încă unu’ din ei îmi spune, procurorul sau cine o fi fost ăla: «Mai bine te-mpuscai, ticălosule!» Da’ eu îi răspund: «Da’ voi n-aveţi gloanţe?! De ce să mă-mpusc eu?» – «Tot al dracului esti?!» N-am mai răspuns nimic.

Ne-a dus la Jilava. Am stat la Jilava vreo zece zile. Zece zile şi ne scoate la Reduit, asa cum îi spune acolo. Poate erau aproximativ opt-nouă sute de persoane, deţinuţi politici, care se triau. şi citeste acolo şi numele meu:

– «Predoiu Longin!» Erau trei persoane din Interne care comunicau. Când au zis: «Predoiu Longin!», odată aţintesc câtesitrei ochii pe mine. Când am răspuns: «Eu», zice: «Treci colo., tu-ţi mama ta de bandit, de criminal!» La aceste cuvinte parc-a tras un trăznet peste toţi deţinuţii. Am rămas muţi. «Ce o fi Predoiu, de-i atât de vizat?» Mi-am dat seama că situaţia mea e foarte grea. Toate veneau, aceste necazuri, din comună, de la diferiţi indivizi, după note informative. Că-mi spusese căpitanul Cârnu, în ancheta care am avut-o la Pitesti, că nu poate să mă salveze de la nimic, decât să-mi schimbe calificativul. Eu cădeam în partea a treia. Eu, în gândul meu: «Mi-a da v’o cinci ani». Da’ prima parte era: executarea; a doua: pe viaţă; şi a treia: douăzeci şi cinci de ani. şi mi-a spus că condamnările nu le dau ei; şi vin de la ăstia, de la consilierii sovietici din Bucuresti, p’în notele informative, că nu te condamnă de faptele de care ai fi vinovat, ci te condamnă de felu’ cum esti. Adică, «o judecată de prezumpţii» – asa pomeneau ei. A trecut timp. Toţi erau nepusi în lanţuri, numai eu singur eram pus în lanţuri când ne-am deplasat. Ne-am prezentat la puscăria de la Aiud. La puscăria din Aiud nu m-au ţinut decât zece zile la celulă, fiindcă m-au scos în fabrică, la lucru. Fiindcă autobiografiile noastre erau luate; şi te stiau că esti muncitor sau meserias; sau cine a fost tata, mama, ce politică au făcut; şi toată starea materială era cunoscuta după fisele care le aveau pentru fiecare deţinut. şi m-au scos la lucru şi m-au întrebat: «Ce meserie ai?» Eu stiam că se lucrează căruţe, rotărie. «Sunt rotar» – «Bagă de seamă că te duc în lucru, în fabrică. Dacă-ţi dau să faci o roată, dacă n-oi face-o, la Zarea te bag!» – «Acolo să mă băgaţi!» – zic eu. Eu cunosteam meseria. şi nu numai aia. Cunosteam toate meseriile, că eram constructor, antreprenor de lucrări. şi acum îs fotografiile p-acilea, de când am făcu’ santieru’-n Dragoslavele, poduri, tot. şi eram cunoscut din acte. Ei.”

13

Ce a fost viaţa lui Longin Predoiu, în bejenia lui din creastă-n creastă? Dar a colonelului Arsenescu? A fraţilor Arnăuţoiu, a familiei Jubleanu, a studentului Ion Marinescu, a Mariei Plop, a tuturor acelora numiţi în listă?

Despre cei doi dintâi aici însiraţi după Longin Predoiu, mai nimic altceva n-am putut afla încă, desi epopeea lor – ca a tuturor rezistenţilor din restul ţării – se cade stiută pe de rost în însiruirea ei zilnică.

Socul declaraţiei lui Longin Predoiu devine exemplar pentru cititor, în frazele sale sunt cuprinse nopţile cu stele mari cât oul de gugustiuc, netulburate de nici o sfâsiere provocată de civilizaţie, petrecute în creierul nebănuit al tăriilor, departe de orice altă tovărăsie decât a lui Dumnezeu, în ele se dezdoaie zile răvăsite de soare orbitor, cutreierate, ca de strecurarea lunecată a sângelui dătător de căldură, de zumzetul albinelor cu muncă rodnică; spălate de ploi mocănesti; linse de ceţuri miscătoare; lovite de grindini şi trăznete. Zile şi nopţi ale contemplării, ale împărtăsirii din Facerea Celui mai presus de toate.

Asa la prima vedere. Însă adevărul este altul. Scurgerea lor este zdruncinată de spaimă, de veghea dureroasă, de foame, de clănţănitul de nepotolit al dinţilor, de ură, de recunostinţă, de disperare, de gândul la moartea proprie şi la aceea a hăituitorilor. Ea se opinteste în hohotele de râs ale nebuniei câstigate în singurătatea cea mai neagră. Se împiedică de gloanţele ce muscă pământul lângă tine. Scrâsneste din pricina rănilor dobândite, sângerânde, nelecuite. Se prăbuseste istovită, să se-mpărtăsească din culcusul porcilor sălbatici, fericită de ascunzisul găsit.

Longin Predoiu se constituie pildă pentru cât de puternic era răsunetul psihologic al unor personalităţi ca a colonelului Arsenescu, a locotenentului Toma Arnăuţoiu şi ale celorlalţi conducători ai luptei din rezistenţă. El nu era un subordonat orb, nu asculta de ordin ca un robot. Punea întrebări ironice, ca atunci când se interesa unde i se afla compania ce-i era destinată. Judeca situaţia politică generală. Refuza să se înregimenteze în lupta politică a vreunui partid, în schimb socotea că patria merita orice sacrificiu.

Observa fiece miscare, o interpreta, îi căuta substratul practic şi etic. şi totusi, nu admitea pentru nimic în lume să lase să-i scape măcar un cuvânt, pe parcursul unei torturi de neînchipuit, ca să arunce vina asupra colonelului ori a acelora care l-au hrănit şi adăpostit. şi întreagă această admiraţie pentru forţa morală a sefului său, întreagă această încredere în el cresteau în continuare în solitudinea vânătorii a cărei pradă fără sansă era. Rămas singur, nici o clipă nu i-a trecut prin minte că lupta lui s-a încheiat, că se putea preda, ori, nespus mai grav, că ar fi fost avantajos pentru el să fi pactizat cu inamicul neamului.

Pentru acesta nu are decât cuvântul scârbit: de ce nu m-aţi ucis, dacă moartea mi se cuvine după constiinţa voastră? Căci după constinţa mea, eu n-o merit.

În lumina noilor cunostinţe dobândite asupra a ceea ce însemna vieţuirea printre sălbăticiuni animale şi umane, să înaintăm încă un pas către intimitatea tragediei de pe Râul Doamnei.

Experienţa noastră este de pe acum bogată. E posibil să ajungem a fi în stare, furând ceva din trăirile lui Longin Predoiu, puţin dintr-ale Auricăi Nanău, o fărâmă dintr-ale lui Ion Preda şi ale tuturor acelora citaţi, să ne imaginăm prin ce au trecut sufletele oamenilor din munţi, cu care nimeni nu mai poate niciodată tăinui.

14

•  Văd şi niste preoţi cuprinsi în listă, i-am spus domnului Nae Ionescu.

– Mda. Despre părintele Ion Constantinescu v-am povestit destul. Mai este părintele Ion Andreescu. Ce mai, domnule, tuturor preoţilor li s-a cerut condamnarea la moarte.

– Ambii executaţi?

– Amândoi. Uite, Ion Marinescu. Despre el merită să vorbim.

Mi se pare nefiresc să nu “merite să vorbim” la fel de mult despre orice fiinţă care si-a pierdut viaţa în munţi si, mai abitir, în faţa plutonului de execuţie. Dar nu am insistat. Îmi era limpede că domnul Ionescu nu cunostea întâmplările acelea direct. Se zbătuse intens în timpul detenţiei – şi permanent după graţiere – să afle el însusi câte ceva despre fiecare, într-o sete nebună de a cunoaste întregul din care fusese o rotiţă mai mult sau mai puţin însemnată. Datorită acestor eforturi, astăzi tinde să devină motorul nestiut al Istoriei, ca şi când un duh al Memoriei s-ar fi întrupat în dumnealui, ar fi pus stăpânire pe el şi l-ar fi împins să cotrobăie prin cotloanele tuturor aducerilor-aminte, să se înstăpânească asupra tuturor zilelor şi nopţilor acelor numeroase familii implicate fie de-a dreptul în lupta celor din munţi, fie indirect, în ajutorarea acestora într-un fel sau altul.

– Hai să vă spun, totusi, ceva despre părintele Constantinescu. Mi-a venit în minte acum. Fugarii se aflau într-o iarnă – să fi fost 1956, să fi fost ’57? – în munţii Făgăras, în judeţul Dâmboviţa. Aveau şi acolo un bordei. Carevasăsiză Securitatea se interesa asupra prezenţei lor în acele meleaguri. L-au înhăţat pe Costică Tefeleu, zis Haracciu, din comuna Slatina, să conducă ostasii la ei. O rudă de-a lui Aurel Chirca. Urmăritorii erau mai mult ca siguri c-o putea face. Omul, când a văzut că nu mai avea scăpare, i-a călăuzit de la cabana Voina în sus. Însă, în loc s-o ia pe drum cotit şi ascuns, a pornit-o pe o cale descoperită şi pe unde stia el că nu se putea trece fără a fi zăriţi. Pe la jumătatea urcusului, zăpada având o crustă prea subţire, companiei i s-au înfundat schiurile. Au trebuit să se întoarcă, să-si ia “rinichii”.

– Ce să ia?

– “Rinichii”. rachetele, astea, cum le zice? Prin părţile noastre “rinichi” le spune, că au forma lor. Până au revenit, până au dibuit locul cu pricina, cei din bordei au sters-o în Poenărei, la părintele Constantinescu, unde s-au ascuns o bucată de vreme. Când au sosit soldaţii la locul lor de iernare, au găsit mămăliga caldă încă.

– Tefeleu i-a salvat.

– Poţi salva un om şi când ţi s-a pus cuţitul în gât!

Mămăliga despre care cuvântează îmi aminteste exclamaţia de mai ieri-alaltăieri a doamnei Iuliana Preduţ: “Le era cumplit de foame! Uneori făceau terci din coajă de fag zdrobită!”.

Tot de la dumneaei am aflat că fugarii au dat într-o zi, pe nevestitelea, de Ion Diaconu, un tinerel, pe când tăia un fag în pădure. Nu stiau mai nimic despre el, nici ce gândea, nici ce hram purta. Se temură că, odată ei plecaţi în drumul lor, el avea să alerge în sat, să dea de stire în ce regiune se aflau. Pentru a-si apăra retragerea, îl legară de un copac si-l lăsară astfel pînă-n seară.

Unul dintre dânsii coborî, la adăpostul întunericului, la părintele Constantinescu. Îi ceru informaţii despre Ion Diaconu, cel părăsit acolo. Preotul îl încredinţă asupra onestităţii şi lealităţii băiatului. Partizanul reveni la locul cu pricina si-l dezlegă. De atunci înainte, nici c-au avut om de legătură mai credincios şi mai entuziast. Se lupta cu toţi din sat să-i încredinţeze lui alimente şi informaţii, să urce cu ele la ascunzători. Acelasi lucru s-a petrecut şi cu Nicolae Iliescu.

– Apare aici încă cineva din familia Arnăuţoiu, am remarcat, fără a-i da răgaz domnului Ionescu să-si tragă sufletul.

Privi şi el pe copia listei dinainte-i. Între timp, ea se îmbogăţise şi prin contribuţia fratelui în viaţă al studentului Ion Marinescu.

– Da, Victoria, soţia lui Petre. I se spunea Toia. Copiii lor, în 1949, când au arestat-o întâia oară, aveau, unul un an jumătate, celălalt trei ani. Au ridicat-o de îndată după retragerea în munţi a soţului ei. De atunci şi până la graţierea din ’64, a fost închisă mai tot timpul; în perioada asta, dacă i-au dat drumul vreo doi ani, în total. O luau, o slobozeau. Puneau iarăsi mâna pe ea, iar o eliberau.

– De ce n-a divorţat să scape de ameninţare?

– Cum să nu?! A divorţat imediat după prima detenţie. La nimic nu i-a folosit.

– şi copiii ?

– Crescuţi la Leagăn. Unul dintre ei suferă şi astăzi de pe urma condiţiilor în care se dezvoltă acesti prunci lipsiţi de supravegherea şi dragostea mamei. Mata de ce crezi că Occidentul acordă atâta atenţie Leagănelor şi Scolilor speciale de la noi? Au aflat cei de acolo că sunt pline de urmasii luptătorilor anticomunisti şi că guvernul comunist le-a transformat în mini-lagăre de concentrare unde, mai ales în ultimii zece ani ai lui Ceausescu, bântuia foamea permanentă, frigul fără sfârsit, lipsa de apă şi de lumină.

– Ca-n toată ţara. Desi. Să ucizi cu încetinitorul acesti copii. Pe cei pe care nu-i poţi vinde.

Discutând despre Petre, îmi amintesc de demnitatea linistită a altuia dintre fraţii Arnăuţoiu, filmat şi el de domnul deputat Barbu Piţigoi, deoarece este singurul rămas în viaţă.

15

Din patru fraţi şi o soră, unul a fost împuscat pe front, doi executaţi în patrie, tot ca urmare a războiului -, al patrulea îsi poartă rănile din sanatoriu în sanatoriu şi povara de a fi de un sânge cu cei doi luptători împotriva comunismului, din colţ de ţară în colţ de ţară.

Alături de drama invalidităţii şi a bolii, alături de aceea a rar întreruptei sale claustrări medicale, alături de cea psihologică, a nerealizării unei poziţii cărturăresti în lume, alături de multe altele greu de bănuit din afară, acest om, practic vorbind, de când a fost chemat să lupte pe front, n-a mai avut o casă a sa, un acoperis familial, nu s-a mai putut lega de ideea căminului părintesc ce ar fi trebuit să continue a fi locuit de el şi de copiii săi. Cincizeci de ani de pribegie, de goană a hăituitului, de spaime. Oare evoluţia României îi va acorda măcar în ultimii ani dreptul inalienabil de a se aseza în vatra copilăriei, după care tânjeste?

“Sunt Anton Arnăuţoiu, fiul învăţătorului Iancu Arnăuţoiu şi al Laurenţiei Arnăuţoiu; frate cu Toma Arnăuţoiu, cu Petrică Arnăuţoiu, care au fost partizani, şi cu căpitanul Neluţ Arnăuţoiu care, după doi ani şi opt luni de la plecarea pe front, a murit în Rusia.”

Pare ciudată insistenţa sa asupra numelui de familie. Există la toţi membrii acesteia o mândrie a neamului din care provin, sir îndelungat de preoţi şi învăţători. Îl vom vedea, nu peste mult timp, pe Anton Arnăuţoiu, la iesirea dintr-un iad pentru a fi zvârlit în altul, tresărind de bucurie că era tocmai un Arnăuţoiu. Dar nepoata lui, Ioana Raluca Voicu, Pădurea, Floarea de Colţ, cum îi spuneau în pruncie oamenii satului, nu-si desfiinţează singură vechea personalitate în căutarea uneia ce să răsară sub soarele Arnăuţoilor? şi are dreptate. Acest soare este printre astrii rari ce au luminat istoria României în cea mai târzielnică luptă de partizani, din Europa, împotriva comunismului. Ioana Raluca perseverează să-si dobândească locul datorat în familie, în recunoasterea neamului şi în urma de sânge lăsată în viitorul ţării, mereu vie şi de fericită amintire între dezastre anevoie de închipuit.

“Fiind invalid de război, sănătatea m-a obligat ca, în toamna lui ’48, să mă internez în sanatoriu, ca să mă tratez de un lichid purulent rămas în urma rănilor care-mi perforaseră cei doi plămâni în diagonală. Am venit de Paste, în ’49, pentru câteva zile, acasă şi am asistat la arestarea tatălui meu de către căpitanul Cârnu, care mi-a impus să mă întorc imediat în sanatoriu, din motive de securitate; pentru mine sau pentru ei, nu stiu. Na, m-au obligat să. Într-adevăr, a doua zi mi-am făcut bagajul şi m-am întors în sanatoriu.”

Odată cu această plecare, suferinţelor sale datorate sănătăţii şi recuperării ei, li se adaugă, de acum înainte, o nouă povară de purtat.

“Fiind primăvară, am plecat în ţinuta de vară, cu un balon. şi asa, în ianuarie 1950, în 26 ianuarie 1950, am fost arestat din sanatoriul Toia (?), într-o noapte, Doamne, cumplită pentru mine, că eram şi suferind. Veniseră treisprezece Gaz-uri – că le-am şi numărat -, cu Securitate, cu sube şi căciuli, cu pâslari. Eu, în ţinută de vară, cu pantofi, asa. şi m-au transportat la Securitatea Brasov. Ajungând, după treizeci şi cinci de kilometri de mers, la Securitatea din Sfântu-Gheorghe, securistii se plângeau c-au îngheţat: să mai intre undeva, să se-ncălzească. Ei erau cei care-ngheţaseră! Eu, care eram cu pălărie, nu-ngheţam. şi am stat o jumătate de oră acolo şi mai departe am plecat la Securitatea din Brasov. Acolo, în cele trei săptămâni de zile, au fost anchete şi torturi sălbatice, cu curent electric, al căror efect ei îl stiau precis, pentru că atunci când eu le spuneam: «Domnule, împuscaţi-mă!» – «E sigur că şi asa o să mori, căci cum te ‘tratăm’ noi acuma.» Stiau că or să-mi distrugă plămânii şi că o să mă curăţ.”

În schimb, aveau simţul umorului: se autoasimilau profesiei medicale.

“În sfârsit, mă duceau, mă coborau la anchetă, mă aduceau iarăsi.”

Trăind eu însumi caznele anchetelor, ascultând povestirile altora, citind, observând, mă întreb ce anume avea preponderenţă în personalitatea anchetatorilor: sadismul sau, pur şi simplu, incapacitatea profesională? Deoarece este atât de greu de înţeles cum de au putut fi chinuiţi zeci şi sute de mii de nevinovaţi, ca la abator, când profesionalismul îţi cere să-ţi domini anchetatul prin inteligenţă şi nu transformându-ţi aproapele într-o masă de carne vie de nerecunoscut; nu ucigându-l sau grăbindu-i moartea, sfârsitul unei vieţi la a cărei aducere pe pământ n-ai nici un merit şi nici asupra ei vreun drept; nu zdrobind creierii – cel mai uluitor sistem viu existent în cosmos. Crime împotriva semenului, ca aceea îndreptată împotriva lui Anton Arnăuţoiu, care nu stia nimic despre jurământul de luptă al fraţilor săi, nici despre pătimirea lor în munţi, rămân o enigmă a Creaţiei (deoarece şi securistii sunt tot din unica plămadă Divină, nu?). Astfel de atentate împotriva umanităţii se cuvine să stârnească interesul stiinţific al psihiatrilor penalisti sau legisti – cum se vor fi numind! -, bineînţeles, nu aceia a căror activitate a fost dedicată înnebunirii cetăţenilor români sănătosi, dar anticomunisti. Ar trebui să se petreacă aceasta pentru ca omenirea să scape, în urma tămăduirii celor în discuţie, să scape definitiv de ameninţarea ucigasilor plătiţi din propriile ei impozite, că poartă uniformă vizibilă sau nu. şi să nu uităm că obsesiile lor măcelăresti, nespus de nocive pentru societate, sunt, pe deasupra, consfinţite, ba chiar impuse de legiuiri izvodite de minţi la fel de bolnave.

“A trecut şi perioada aceasta. De acolo m-au dus la Pitesti, însoţit de patru insi. Nu mai eram probabil, acuma – sigur – periculos, în urma atâtor anchete. Intrând la Securitatea din Pitesti, m-au băgat în biroul unde erau toţi sefii ăia ai lor. Am avut satisfacţia ca, totusi, atunci când au pronunţat numele meu, toţi cinci ofiţerii ăia care erau să sară în picioare, cu pistoalele îndreptate asupra mea.”

Cu ironia tristă care îi colorează din când în când rememorarea, adaugă:

“Mă rog, eu am reţinut doar gestul de a onora prezenţa Arnăuţoilor, de a se ridica-n picioare în faţa lor.”

O mică pauză.

“S-au continuat anchetele, probabil în direcţia a ceea ce nu scriseseră cei de la Brasov. Si, când am plecat de acolo, vărsam sânge. Norocul meu a fost că, ducându-mă la Bucuresti, sigur, pe banii mei, nici măcar o foaie de drum nu mi-au dat, m-am internat în sanatoriul Dobriţa-Gorj, unde devenisem «netransportabil». şi asa, în zece zile, pierdusem optsprezece kilograme în greutate. Mă ţineam de pereţi să pot ajunge la grupul sanitar.”

A nu avea locuinţă proprie în altă parte a ţării decât aveau ai săi se preschimbase în blestem pentru povestitor.

“Încet-încet, mă rog, după vreo jumătate de an, m-am transferat de acolo la alt sanatoriu. Acasă nu mai puteam veni. Norocul meu a fost că mă însoţea în acest timp fata care mi-a devenit soţie şi pe care o cunoscusem în sanatoriu. Apoi au venit copiii, însă acasă n-am putut să vin. Scriam; nu sosea nici un răspuns, din nici o parte. şi am revenit la Nucsoara, în anul ’56, când, aflând adresa mea, părinţii, care fuseseră închisi între ’49 şi ’56, fuseseră eliberaţi. şi atunci am revenit şi eu la Nucsoara, pentru prima dată din ’46. şi am stat câteva zile. Părinţilor le luaseră casa. Era o casă aicia, unde-i Căminul Cultural, lângă lac. Jumătate o ocupa Securitatea şi jumătate o ocupau părinţii mei: stăteau împreună.”

Sănătatea morală a lui Anton Amăuţoiu – descifrabilă şi în umorul ce răzbate mereu din narare – dovedeste robusteţea acestei familii asupra căreia ne aplecăm. Zâmbetul său lăuntric, usor tăios, continuă să mă mire.

“Si am lăsat pe unul din copii, pe Tomiţă, pe care îl numisem în amintirea fratelui meu, în casă. şi îmi amintesc, strigându-l în grădină: «Măi, Tomiţă, nu veniţi pe lac?» Securitatea, în naivitatea sau prostia lor, crezând că vorbesc cu fratele cel mare, au dat buzna în grădină, să-l vadă. Zic: «Fiţi linistiţi că nu vă face nimic. Ăsta e». De trei ani era sau doi şi jumătate avea. Mă rog, apoi mi-au spus să nu rămân în comună. Am plecat.”

Peregrinarea sa mohorâtă reîncepu.

“Am lucrat pe un santier, în Ardeal. şi am încercat să revin, adică am revenit chiar, în ’58, chiar la câteva zile după ce au fost arestaţi fraţii mei. Printr-o telegramă trimisă de sora mea, în care scria: «Vino urgent. Tata grav bolnav». Eram tocmai la Oradea Mare. Am venit la Brădet. De la Brădet am trecut dealul şi am venit direct acasă. Securitatea, care era şi ea în casă şi în tot satul, la o jumătate de oră au venit şi mi-au pus în vedere să părăsesc imediat comuna. Desi m-am opus: «Acum nu mai aveţi nici un motiv. Aţi arestat tot grupul» – «Plecaţi că altfel vă arestăm.» Zic: «Atuncia e altă treabă. Dar de plecat, nu plec. Am venit opt sute de kilometri. Sunt invalid de război. Sunt suferind», si. în sfârsit. Mi-au spus să plec a doua zi dimineaţă. N-am plecat nici a doua zi dimineaţă, pentru că tata, într-adevăr, făcuse o pneumonie şi eu i-am făcut niste injecţii. şi am plecat a doua zi după-amiază, când iarăsi au venit să insiste. Au venit cu o masină. şi zic: «Mă rog, acuma singurul avantaj ar fi fost dacă m-ar fi dus cu masina». Dar nu mă duceau la domiciliul meu, ci la Securitate.

Pentru cititor, acest trai de du-te-vino a şi intrat în firesc. I se cade să-si închipuie ce însemna el de fapt. Câte angoase, peste puterile nervilor, presupunea.

16

Pentru a înţelege mai bine ce însemna o arestare “de acasă”, ne deplasăm în mahalaua Livadia a Câmpulungului, în ziua arestării colonelului Gheorghe Arsenescu, care şi el, tare de demult, sălăsluise dimpreună cu fraţii Arnăuţoiu pe culmile ce domină Râul Doamnei. Vorbeste fiica celui numit:

– Era într-o zi de luni: l februarie ’60. A venit bunica mea şi a zis: “Casa este încercuită şi trebuie să se predea”.

– Ce vârstă aveaţi, doamnă?

– Cinci ani şi jumătate. M-au îmbrăcat, în sfârsit, am iesit eu prima. Tatăl meu s-a îmbrăcat ca ofiţer.

Îsi cususe aceste haine cu mâna lui.

– Mătusa, mama sau nu stiu care a cumpărat materialul şi el si-a făcut o uniformă. Si-a confecţionat trese din cutii de conservă. El, când a venit la noi, era îmbrăcat în zdrenţe, după cum ajunsese stând în munţi. Probabil că s-a gândit la momentul ăsta al arestării şi si-a făcut o uniformă militară. Deci am iesit afară. E o verandă mare. Bunicul meu stătea în stânga; tatăl meu la mijloc; şi eu în dreapta. Vasăzică, de la nivelul ochilor, vedeam dincolo de marginea verandei foarte multe trupe, Securitate, Miliţie şi asa mai departe. şi mulţi câini. Cineva a strigat de undeva, cu porta-voce, să se predea. şi taică-meu a cerut să vină un superior. Să vină cineva probabil egal în grad cu el, cineva “mai mare”. A venit un tip; i-a pus cătusele. Iar un soldat l-a lovit cu patul armei peste faţă. Acesta a fost ultimul lui moment de libertate.

Ce curios – eram pe punctul să exclam -: colonelul, după atâţia ani de luptă, bejenie şi ascundere, încă mai credea că cei de la putere puteau purta respect uniformei militare regale. Naivitatea românilor dinaintea prăbusirii ţării mă înduiosează. Brusc m-am oprit, pentru că am înţeles: colonelul Arsenescu nu astepta respect, ci intenţiona să-l impună. şi a avut dreptate încă o dată în ceea ce a gândit. Cât timp a rămas o fiinţă cu fruntea sus, si-a impus demnitatea: s-a înfăţisat dusmanului în ţinută de colonel şi nu s-a predat decât aceluia din hoardă care s-a dat drept grad superior. Apoi comunistii, avându-l în mână, au folosit puterea faţă de un om dezarmat, după obicei, pentru a demonstra ceea ce înţelegeau ei din “purtarea onorabilă” – i-au zdrobit dinţii cu patul armei.

– Am coborât în curte. Era o scară cu zece-douăsprezece trepte. Acolo o băteau pe maică-mea. Am zis: “N-o mai bateţi pe măicuţa, lua-v-ar naiba de comunisti!”

– Aveaţi de la vârsta aceea noţiunea comunismului?

– Daaa! Asta mi-a marcat viaţa pentru mai târziu! O mătusă spune că m-as fi dus să mă trântesc pe capul mamei mele, dar eu nu-mi aduc aminte. Ceea ce stiu este că m-au luat de acolo şi m-au dus în spatele casei, de unde n-am mai văzut nimic. M-au întins pe zăpadă şi au asezat un câine lup cu labele pe umerii mei. Erau cel puţin -20°, un ger cumplit.

La cinci ani şi jumătate, o fetiţă înspăimântată, smulsă de lângă mama şi tatăl său, de lângă bunici, ruptă de tot ce cunoscuse până atunci, de gingăsie, de blândeţe, rămasă fără ocrotire, si-a văzut părinţii bătuţi. Apoi a fost trântită cu burta şi obrajii uzi de lacrimi în zăpadă şi o namilă de fiară, dresată s-o sfâsie, o apăsa cu greutatea ei de nesuportat şi pentru un adult, să-i împiedice orice miscare. As repeta la nesfârsit informaţia şi n-as mai scrie niciodată altceva, deoarece literatura nu-si mai află locul, nici rostul pe pământ, în lumea aceasta a noastră fără pereche, dacă nimeni nu pricepe cele ce am pus acum pe hârtie! Este cu putinţă să nu fi fost de faţă, printre călăi, nici un tată, nici un tânăr care să fi visat a ajunge tată, fratele nici unei fetiţe de cinci ani, nici un unchi, nici un cumnat, NICI UN OM!!! E cu putinţă să o fi uitat Dumnezeu în ghearele “savante” ale câinelui instruit în vederea crimei de care e mândru şi inconstient?! Da, pesemne Dumnezeu avea alte treburi.

– Nu mă mai puteam ridica să văd ce se întâmpla cu mama. I-au luat pe toţi. Am înţeles că, după ce i-au pus lui taică-meu cătusele, i-au băgat amândouă mâinile într-o singură mănusă. Fiind la noi un loc foarte abrupt, cum era atunci gheţus mare, n-au putut băga masina chiar aproape de casă. L-au dus până pe undeva lângă scoală. Se pare că ar fi plecat în masină cu câinele pe picioarele lui.

O scurtă pauză.

– După ce au luat câinele de pe mine, am fost dusă în casă. Era ceva cumplit. Pardoseala era smulsă cu baioneta, în pod – deci după ce tăiaseră ai mei porcul – nu mai era nimic. Mâncaseră tot sau luaseră, făcuseră un dezastru. Pe sacul cu mălai puseseră benzină. Nu stiu: cu intenţia să dea foc sau nu, dar nu stiu care a fost, însă, intenţia; bănuiesc că aia, din moment ce au pus benzină. Au luat toate cărţile: au lăsat o nenorocire cumplită. În beci aveam niste cufere mari cu cărţi; ce au adus şi el, tata, şi un unchi care stă la Brasov. Au tras cu arma-n cufere. Unele cărţi au fost distruse, altele furate de ei, de vecini, nici eu nu stiu de cine.

– Unchiul era frate cu el?

– Nu. Frate cu mama. Rudele lui le-am cunoscut numai aseară. Asaaa. Am intrat în casă. În fine, nu mai era nimic. Era un dezastru groaznic. Totul spart. Rămăsesem numai eu cu bunica: o bătrână de 73 ani. Se ivise o situaţie cumplită: lăsaseră şi o poartă deschisă. Iesise vaca. Ea rămăsese singurul nostru mijloc de trai. Si-a rupt picioarele. Mai aveam şi un vecin care ne făcea morală. Este şi acuma: Vlad. Că “de ce aţi ţinut hoţul, criminalul şi banditul?!”, şi asa mai departe. Asemenea remarci m-au urmărit toată viaţa. Asa mi s-a spus şi mie. Am ajuns în situaţia în care eram muritoare de foame.

– Deci atunci au fost luate mama, bunica.

– Nu! Nu bunica. Eu cu bunica am rămas. Mama, două mătusi şi cu bunicul, luaţi din casă; unchiul ăsta care e la Brasov şi încă un unchi. Sase persoane, plus taică-meu sapte.

– Pe loc?

– Pe loc pe toţi i-a luat. Pe unchiu-meu l-a luat de la Brasov, dar în acelasi moment.

– Cum de s-a aflat că tata era ascuns la dumneavoastră?

– S-a aflat. Vă închipuiţi că eu aveam cinci ani şi n-am spus la nimeni. Lumea mă-ntreba: “Cine-i taică-tău?”, mă rog. şi eu răspundeam: “Tata Gică, de la Vlasca”. Deci îl numeam, dar locul îl spuneam cu totul altul.

Nu a fost singurul copil dator să ţină cu dinţii o taină mare. Dar când ne gândim câte atârnau de discreţia lui, nu se poate să nu ne înspăimântăm. şi dacă ar fi vorbit? Dacă arestarea întregii familii i s-ar fi datorat? Ce viaţă ar mai fi putut duce această femeie?

– Uitaţi cum s-a aflat. A venit un tip care, probabil, a mai lucrat la bunicu’, la tăiatul lemnelor, uneori, sau la mai stiu eu ce. Cunostea locul. Ăsta a evadat. Fusese gestionar la un aprozar şi a făcut o fraudă de. – nu stiu. -, pare-mi-se nouăzeci de mii, dar nu stiu sigur. Ăsta, deci, fusese arestat pentru fapta făcută şi a evadat, crezând că, dacă-l vinde pe taică-meu, va scăpa el. Deci a venit şi s-a ascuns în pod. Casa fiind mai lăturalnică, s-a ascuns în fân undeva. Peretele de la pod era comun cu camera unde locuia tata. Mai era şi cosul sobei. şi l-a auzit. După aceea, s-a dus şi l-a trădat, crezând că el va scăpa.

– Nu l-au scutit de restul pedepsei?

– L-au arestat în continuare.

– Să ne întoarcem la arestarea tatei şi a celorlalţi.

– A venit o boală cumplită peste mine. A durat cel puţin un an de zile. Mijloace de trai nu mai existau; se confiscase totul. Eu am făcut un soc. Nu stiu de ce boală am suferit. Dar, categoric, am fost foarte bolnavă atunci. Aproape un an de zile mă ducea în spate la doctor şi eram destul de mare.

– Nu puteaţi merge?

– Nu puteam merge. Dar nu stiu ce boală am avut. A fost un soc. Un an de zile am făcut tratament. Era cumplit. Nici nu vreau să-mi aduc aminte. În seara de după arestare, cred că am lesinat, pentru că încercam să-mi amintesc ce mi se întâmplase după ce am intrat în casă, după ce bunică-mea i-a spus vecinului ăla să plece. Era frig. N-aveam lemne să facem foc. Era un miros groaznic de băutură, că exista un butoi de ţuică sub masă. Toţi se îmbătaseră. Băuseră. Asa că seara ne-am trezit că n-am avut ce să mănânc. Mălaiul din care putea să-mi facă o mămăligă era plin de benzină. Carne nu mai era: rămăsese chiar doar o coadă; coada porcului – undeva în pod. A stat acolo foarte mulţi ani, aruncată ca o ironie: “Iată ce ne-au lăsat comunistii” – asa-mi spunea bunica. După ce ne-au confiscat tot, a fost răscumpărat de bunica; când au fost scoase la licitaţie, pământ şi casă. Am deviat de la subiect. În seara aia, asadar, bunica, se ruga la icoană. O văd şi acum. A jurat: “Jur în faţa lui Dumnezeu că, atâta timp cât voi mai trăi, acest copil nu se va mai culca nemâncat”. A avut foarte mare grijă de mine. Si, cu toate că era o bătrânică simplă, care abia dacă stia să se semneze sau nu stiu ce altceva, a fost atât un om intransigent, cât şi foarte iubitor.

– Ce noroc pentru dumneavoastră.

– Vreau să vă mai povestesc ceva despre ea, ca s-o înţelegeţi mai bine. Au venit niste oameni la mine, să-mi aducă, probabil, ceva haine, stiindu-mi situaţia foarte grea. Bunica mi-a spus: “Du-te şi îmbracă-te de duminică şi spune-le domnilor ce ai mâncat”.

– Erau orăseni?

– Da, orăseni. În orice caz, eram îmbrăcată frumos şi le-am zis: “Am mâncat carne dintr-un borcan”. La care, ăstia au zâmbit. I-a luat bunica pe indivizii ăia – erau un bărbat şi două femei – şi i-a băgat în pivniţă şi le-a arătat: “Uite, acolo, acolo; şi acolo; şi asa mai departe”. După care, bunica le-a spus: “N-avem nevoie de nimica, de pomana nimănui. Indiferent cine v-ar fi trimis. Dacă auziţi pe cineva, să-i ziceţi că n-avem nevoie de nimica. Mi-a spus: “Du-te şi adu jurnalul şi adu ceasul”. şi m-a pus să le citesc pe ziar, că am adus un ziar pe care l-am găsit acolo. şi zice: “Arată-le domnilor ce stii tu”. Era foarte mândră de mine că stiam să citesc, desi nu eram la scoală. M-a învăţat taică-meu cât a stat cu noi.

– Cum se numea bunica?

– Elisabeta Postoacă.

– şi bunicul?

– Apostol Postoacă.

– şi mama?

– Elena Stanciu.

– A fost adoptată cumva?

– Nu. Bunicul, când a declarat nasterea mamei, s-a îmbătat. El era Postoacă a lui Niţă al Stanciului, deci bunicul lui a fost Stanciu. Tatăl lui a fost şi Stanciu. şi cine stie de ce s-o fi supărat că era tot fată şi i-a zis: Stanciu.

– Rudele dumneavoastră au fost condamnate pe termen lung?

– Toţi au avut peste zece ani. Numai mama n-a putut fi condamnată, pentru că s-a îmbolnăvit de nervi. A fost bătută oribil în curte. Din ceea ce spune, a fost bătută şi la Securitate. Era nebună când a venit.

– După cât timp?

– După trei ani. A stat în spitalul Văcăresti.

– N-a fost judecată?

– Nu. A stat trei ani fără să fie judecată. I-au dat drumul, scriindu-se în actul de eliberare: “Iese de sub urmărirea penală”. Dar nu spune acolo că era bolnavă, nici că s-ar fi ajuns la vreo concluzie. “Iese de sub urmărirea penală.” Atât.

– De când a revenit acasă nu s-a vindecat?

– În proporţie de 80-85% doar. Probleme nu ne-a creat, nu, n-am avut necazuri cu ea. Eu mă-nţeleg foarte bine cu ea. Am o mamă foarte bună. Ca şi bunica. Ca şi mătusile mele. Nu-mi pot aduce aminte ceva rău despre ele. Nu m-au învăţat niciodată ceva de rău sau, să zic, să aibă ceva şi să nu-mi dea.

– Cum de a ajuns tata în casa bunicilor, de s-a stabilit acolo?

– Prin unchiul meu de la Brasov. Au fost colegi. Nu de facultate, că unchiul a făcut Economia. Dar au rămas foarte buni prieteni. Unchiul ăsta l-a adus. În perioada procesului, s-a întâlnit cu unchiul acesta. A fost ultimul om din familie care l-a văzut în viaţă pe tata. Au stat unul lângă celălalt, iar tatăl meu, despre care am aflat că a fost un om foarte energic, un om foarte lucid, în momentul acela, când stia că-l asteaptă moartea, îl bate pe umăr pe unchiul meu si: “Nu te speria – zice – lasă c-o să fie bine”. A găsit în clipa aceea posibilitatea să îmbărbăteze pe cineva. După aceea au fost despărţiţi.

– Va să zică, au fost judecaţi împreună?

– La primul proces, la ăla – da. Împreună cu toţi din familie şi cu alţii.

– Numai cu gazde de-ale sale?

– Da.

– Ce înseamnă “primul proces”?

– Deci a fost un proces în care tatăl meu a fost condamnat la moarte, iar rudele au primit între doisprezece şi optsprezece ani. şi gazdele. După care, (din oficiu i s-a făcut un recurs. În vară a avut loc. După câte am înţeles, între timp se abrogase pedeapsa cu moartea. şi lui i s-a comutat pedeapsa la douăzeci şi cinci de ani. Toate rudele au scăpat, desi bunicul şi încă un unchi au murit la timp foarte scurt după ce s-au întors. Numai tatăl meu n-a scăpat.

– Stiţi ceva despre caietul de însemnări zilnice ale colonelului Arsenescu?

– Am auzit de el, dar nu stiu nimica. Vă-nchipuiţi că n-a rămas nimic în urma securistilor. Eu n-am stiut timp de treizeci şi doi de ani cum arată măcar tatăl meu. Până ce doamna Raluca Voicu nu mi-a trimis ceva apărut într-un ziar, eu nici n-am stiut măcar cum a arătat tatăl meu.

Mă impresionează legătura afectivă formată între aceste două femei străine până cu mai puţin de un an în urmă, apropiate de revelaţia tardivă că părinţii lor – într-un caz, tatăl complet uitat, în celălalt, abia rememorat -, că părinţii lor, scriam, au fost apropiaţi, au luptat împreună o scurtă bucată de timp, au împărţit foametea pe din două, fără ca aceasta s-o micsoreze, au împărţit frigul pe din două, fără să-l resimtă mai puţin, au împărţit spaimele pe din două, iesind din ele de două ori mai curajosi, unul dintre ei – Toma Arnăuţoiu- rezistând, în cele mai grele condiţii în munte, celălalt izbutind să-si înjghebeze o nouă familie şi târându-si zilele ocrotit de ea. Cele două orfane încearcă acum să se informeze una pe cealaltă, să se ajute pe calea descoperirii trecutului iremediabil pierdut.

– N-aţi avut nici o poză?- o întreb pe fata colonelului.

– Nu mi-a rămas nimic, nici măcar fotografiile de copii. Orice copilas are o poză, o amintire, un nu stiu ce. Eu n-am mai avut nici de la bunica, nici de la bunicul. N-am stiut cum arăta maică-mea până a venit din puscărie. Mi-aminteam vag; exact cum mi-l aminteam si pe tata. Dar pe ea n-am mai recunoscut-o. Bunicu’, săracu’, a murit foarte curând după ce s-a întors – trece vorbitoarea la alta dintre obsesiile de care nu va scăpa niciodată.

– Ce condamnare a avut?

– Saisprezece ani.

– şi cât a stat?

– Patru ani şi trei luni.

– Dar tata? Ce s-o fi întâmplat cu el?

– Cumnatul lui mi-a spus că a făcut o cerere la Direcţia Penitenciarelor. I s-a răspuns oficial – asta după Revoluţie, bineînţeles – că nu apare în nici o închisoare, pe lista decedaţilor, colonelul Arsenescu.

17

“Am plecat” – povesteste Anton Arnăuţoiu în continuare. “Si am rugat-o pe mama să ia legătura cu sefii Securităţii, când vor veni cei mari de la Pitesti sau de la Arges, să le spună că eu vreau să mă-ntorc acasă cu familia mea; am soţie, copii; să mă-ntorc aicia. şi la începutul lui august, primesc o scrisoare de la mama mea, în care spune că da, au fost de acord, îmi permit să mă întorc în comună.”

În sfârsit, odihna. Pacea.

“M-am întors spre sfârsitul lui august ca, la numai trei zile – de data aceasta venisem cu copii, cu soţia -, ca la trei zile numai să vie Securitatea, să mă oblige să părăsesc imediat comuna, cu toata familia. Am plecat.”

Mai iau cuvântul unii, mai narează alţii din câţi sunt cuprinsi pe această casetă video, şi iarăsi îi revine lui Anton Arnăuţoiu să lămurească metoda Securităţii aplicată în cazul familiei sale, aceea a “pământului pârjolit”, trăită de Cartagina, după înfrângerea ei.

“Fosta gospodărie a părinţilor mei se compunea din trei corpuri de clădire. Aici odaia aceasta în care suntem acuma şi o cameră alăturată – era chiar camera băieţilor, în corpul de clădire de trei camere, unde stăteau părinţii, era o bucătărie şi o cameră a sorei mele. Nu mai există, pentru că au fost demolate după ce au fost arestaţi părinţii. şi în amonte era iarăsi alt corp de clădire, cu etaj, corp cu cinci încăperi, cu pivniţă la subsol. În faţă, în curte, aici, erau două grajduri, care nu mai sunt deloc. şi această magazie de fructe, magazie de mere. În spate, în grădină, era povarna. Povarna, cu două cazane de ţuică, cu toate cele necesare unei familii de oameni gospodari. Revenind, am mai avut în comună două corpuri de casă. Unul unde este astăzi Căminul Cultural şi care a fost demolat în timp ce părinţii mei se aflau în prima detenţie. A fost ras şi în locul lui s-a clădit Căminul Cultural, desi era loc suficient să se facă şi cămin cultural, să rămână şi casa. Iar casa unde este acuma postul de poliţie, casă tip vilă, sapte camere, cu instalaţie de baie, closet cu apă, în sfârsit, pivniţă mare, construită din cărămidă, acoperită cu ţiglă, casă splendidă, a fost ocupată în timp ce părinţii mei erau închisi. În afară de un hol şi camerele din faţă, era ocupată de Securitate sau de Miliţie.”

Apăs butonul. Opresc sunetul, imaginea, încerc să reconstitui cu ochii minţii, să visez la ce va fi fost gospodăria învăţătorului Iancu, îmbogăţită de prezenţa vajnicilor săi flăcăi.

“În timpul acela, în comuna Nucsoara, nu erau numai doi-trei securisti; era un pluton, probabil mascaţi în civili, în militari, în sfârsit; şi ajutoare prin apropiere. şi întrucât această casă de care vorbesc acuma, această vilă, reprezenta pentru regimul comunist din comună şi din ţară simbol de luptă contra comunismului, au căutat să o radă. O casă splendidă! În timp ce comuna Nucsoara nu avea dispensar medical, ei au găsit de cuviinţă, ca nu cumva eu să mă-ntorc, stiind că fraţii mei fuseseră condamnaţi la moarte şi executaţi, părinţii în închisoare – nu stiau dacă mai vin sau nu mai vin, singurul care să mă întorc eram eu, pe care ei îl alungaseră de câteva ori -, au găsit această soluţie. La două săptămâni după alungarea mea – în 29 august -, în octombrie i-au dat foc; în 1958. Deci, la două săptămâni după ce mă alungaseră pe mine. Acuma, este explicabil, era imposibil să ia foc, că-n octombrie nu e gerul Bobotezei, să zici să facă un foc enorm. şi acel foc se făcea numai în birourile Miliţiei, dacă numai ei ocupau această casă.”

Monstruos impulsul comunistilor de a distruge martorii şi mărturiile trecutului: uciderea intelectualităţii în puscării – stăpânitorii cunostinţelor culturale şi istorice; desfiinţarea formelor social-politice vechi; demolarea oraselor, satelor, monumentelor, statuilor, bisericilor, ajunsă la apogeu sub dictatura paranoică a lui Ceausescu, o culme firească a evoluţiei acestei doctrine a luptei pentru menţinerea puterii, a luptei de clasă. Falsificarea memoriei şi a cugetării urmărea să facă generaţiile următoare să creadă că România, în 1948, si-a început existenţa de la zero. Înversunarea lor, ca indivizi, împotriva a tot ceea ce a fost bun în această ţară continuă. Ieri, încă, o fostă provocatoare şi denunţătoare dintre vecinii mei îmi spunea, la mai bine de un an de la Revoluţia din Decembrie, că tot cartierul de clădiri vechi, boieresti, urmează să fie demolat, o spunea uitând că ea însăsi era proprietăreasa unui micuţ apartament acolo. Spre stupoarea mea, a zis triumfător: “Sistematizarea există!” De atâta “sistematizare”, însusi poporul român a ajuns de nerecunoscut.

Să-l lăsăm pe Anton Arnăuţoiu să-si încheie prohodirea:

“Am găsit un proces-verbal la primărie, privitor la lucrurile confiscate. Totul s-a confiscat şi paradoxal că procesul-verbal întocmit despre lucrurile pe care le-au găsit în casă s-a întocmit în 1959, deci la un an după ce luase foc casa. şi nu se arată despre nici un lucru că a fost atins de foc. Poate casa a fost golită înainte sau poate că au provocat incendiul la o parte din ea, la care au fost siguri că nu se stricau lucrurile. şi după această dată, mă rog, în ’62, au demolat-o din dispoziţia Consiliului Popular. Ca nu cumva eu, totusi, să mă-ntorc, să o repar, să intervin mai sus ca s-o repar. Si, după zece ani, au construit actualul post de poliţie. În casa de aicia – se referă el la aceea cu două camere, singura în picioare – locuia fratele meu Petre, care avea doi copii şi soţia, în sfârsit; şi lui îi lăsaseră părinţii gospodăria, ca să zic asa, bătrânească, cu tot ce era în ea şi toate aceste corpuri care erau aici. Casa de pe lac, unde e Căminul Cultural, se demolase între timp, mă rog. Iar cea despre care spun că a incendiat-o Miliţia, asa, era ocupată de mine, cu părinţii.

18

După câtva timp de îngândurare, i-am spus domnului Nae Ionescu:

– L-aţi pomenit pe Ion Marinescu, i-am atras atenţia asupra celui de-al doilea sef al grupei din munţi.

– Ei, prin ce a trecut şi el. El este eroul luptei de la Vâlsan! Nu v-am vorbit de ea?

Încerc să-mi descifrez notiţele. Pe memorie nu mă mai pot bizui. Informaţiile din ultimele săptămâni m-au coplesit. S-au adunat în dezordine, una peste cealaltă, şi s-au încâlcit, s-au întrepătruns, s-au amestecat între ele, de nu mai stiu a le descurca. Mă vede căutând febril.

– Nu-i nimic. Ce mă costă s-o iau de la început?

El însusi scoate un carnet din buzunar. Remarc că filele acestuia sunt despărţite câte cinci – câte cinci, să-i fie mai la îndemână să se orienteze.

– Asaaa. Va să zică, erau trei când i-au surprins securistii. Tică Jubleanu, sergentul-major Mămăligă – adjunctul colonelului Arsenescu, asta era – şi cu medicinistul. Cel dintâi se aruncase într-un făgas de torent sau ce o fi fost, vreo potecă adâncită. Pe burtă. Trăgea. Rafalele celor care-i atacaseră îi măturau spinarea. Stiţi cum? Mirosea a carne friptă! I-au ars, domnule, pielea şi muschii. Nu mai era om. Mămăligă a murit. Ce credeţi că a făcut “Doctorul”, cum i se zicea studentului? Nedându-si seama că sergentul-major se dusese pe ailaltă lume, i-a însfăcat pe amândoi, adică pe Tică Jubleanu şi pe mort, amândoi năclăiţi de sânge, şi i-a târât pe coastă-n sus, cu treizeci de trăgători pe urmele lui. I-a cărat după el, să-si dea sufletul, până a scăpat de hăitasi. şi dus a fost. Îţi închipuiesti dumneata ce-semnează să fugi încărcat cu greutatea a doi bărbaţi care nu mai clintesc, însoţit de sute de gloanţe?!. A murit şi el, săracu’.

– Sandu Marinescu era rudă cu el? – am întrebat cu ochii pe listă.

– Frate. El a completat lista mea. Om de mare suflet. A stat şi el prin munţi câtva timp. Nu era făcut pentru asta, spuse fără vreo nuanţă a incriminării; dimpotrivă, cu multă înţelegere. Mai gingas, mai puţin cunoscător al oamenilor şi al vieţii. Odată, când se mutau dintr-un loc într-altul şi fiecare-si purta-n spinare calabalâcul şi arma-n mâini, Maria Plop.

– Mama Ioanei Raluca Voicu?

– Ea. Era-ncărcată peste puteri, cu un sac mai lung ca dânsa. Se misca voiniceste, dar tare anevoie. Toma Arnăuţoiu o strunea scurt şi des. Se ţinea de capul ei să nu-ncetinească mersul. Sandu Marinescu, cu inimă blajină, l-a tras de-o parte: “Ce te porţi asa de aspru cu ea? E femeie. Să nu ajungă să te urască” – “Mai bine să mă urască, decât să moară împuscată; şi ceilalţi din pricina ei.” – “Si dacă se duce să ne denunţe, când n-o mai putea suporta?” Adică Maria Plop! Nu se dumirise cu cine avea de-a face. V-am zis: el stia ce se cade şi ce nu se cade. Însă legile muntelui nu-i intraseră-n sânge.

 

*

 

– Dar mama? – se interesase, îngrozită, Ioana Raluca Voicu, atunci când, la timpul său, aflase despre măcelul suferit de familia ei după sânge.

Era şi Maria Plop înscrisă în lista aceea a monstruosului aplicat asupra fraţilor nostri: decedată în închisoarea de femei de la Miercurea-Ciuc.

– A fugit în munţi, împreună cu cei care depuseseră jurământul. I s-a cerut condamnarea la moarte, dar nu s-a admis. A fost condamnată pe viaţă. S-a stins în 1962. Dacă ar mai fi putut trăi puţin., prindea decretul din 1963, ar fi fost eliberată şi si-ar fi căutat fetiţa., zâmbi înduiosat de acest gând domnul Ionescu.

– Ce fel de femeie era?

– Toţi au fost minunaţi, o linistise acelasi prin care am aflat şi eu despre existenţa lor.

– Dar mama?? – insistase violonista, flacără pâlpâind zbuciumat.

– Săraca de tine, o mângâiase cu privirea conlocutorul său.

Nae Ionescu nu este un bărbat prea înalt. Croit cu nerv, inimos foarte, se arată iute, stăpân pe sine, se simte oriunde ca acasă. Optimist, îsi evocă anii de întemniţare (pentru nedenunţare şi ajutorare a celor care, fără el şi fără toţi ceilalţi din acele opt sate extraordinare, ar fi murit de foame): “Eu le spuneam în fiecare zi: «Mâine ne eliberează!» Nu mă credeau. Tot eu am avut dreptate. Am fost sloboziţi înainte de termen, cei care am rămas vii. Acel «mâine» a venit”.

De sorginte sălisteană, familia sa a descins cândva în părţile Muscelului, coborând din Mărginimea Sibiului, fugită de acolo de spaima catolicizării forţate, prin 1772. Au întemeiat sate paralele cu cele existente în zona lor de bastină: Berevoiesti, Pământeni şi Ungureni. Îmi atrage atenţia asupra numelui de botez al lui Jubleanu, tatăl: Titus, specific transilvan. Locuitorii din Domnesti provin toţi din aceeasi stirpe.

I se adresase cu înţelegere tinerei Ioana – cea numită de sătenii de pe Râul Doamnei: Floare de Colţ.

– Ce-ţi pasă de noi ceilalţi?. Mama! Ai dreptate. Nimeni nu ne este mai aproape ca mama.

– Ba da. Tata, îi tăiase dumneaei vorba grăbit, zvârlind din pupile aschii de oţel, desi nu stia să aleagă între părinţi: nu-l cunoscuse pe nici unul.

“Pădurea” – după un alt nume cu care o alintaseră ţăranii locului în pruncie – se opri din relatarea pe care mi-o făcea. Zâmbi imaginilor din sinesi, cotropită de o dragoste pe care o îndrepta adânc înlăuntrul său:

– Zilele trecute m-a sunat la telefon domnul Ionescu. “Ioana – zice -, am stat de vorbă cu unul dintre aceia care l-au văzut pe Tomiţă pe munte.” Domnul Ionescu este plin de bunăvoinţă. Aleargă pe la toţi cei care i-au cunoscut pe tata, pe mama, îi iscodeste. Apoi îmi dă de stire. “Când era nevoit să-si schimbe ascunzătoarea, te ţinea la piept, în cămasă; atâta erai de mică. Asa urca şi cobora. Cu zebeul într-o mână, cu raniţa la spinare şi cu tine la sân.” Închipuiţi-vă., repeta Ioana, mă ţinea la piept ca o mamă şi risca moartea pentru că mă ocrotea.

O ascult în tăcere, supus de valul cald al unui sentiment sufocant de piosenie: care tată si-a mai ascuns astfel fiica de fiare?

Oana – cum îi spune fata părintelui Ion Constantinescu – continuă să surâdă în faţa scenei închipuite. Chipul ei pare o fragă în rază. După jumătate de minut, adaugă:

– Mama.

Aflase despre o zi călduroasă de toamnă târzie. Iesiseră toţi la un pârâu să se scalde. Elisabeta Jubleanu spălase rufele tuturora, înnodaseră o funie de trunchiurile a doi brazi nu prea grosi şi începuse să le care la întins. Taman când se afla cu mâinile înălţate şi ridicată-n vârful degetelor de la picioare, un sclipet metalic dintr-o tufă îi luă ochii. “Fugiţi! Ne-au încercuit!” – a urlat femeia ca din gură de sarpe. Ceea ce văzuse era o armă. Rotindu-si privirile într-o fracţiune de secundă, numărase o haită întreagă de securisti. Atât a apucat să strige, că au şi secerat-o. Din rafală, i-au retezat capul. L-au luat cu ei, după ce i-au îngropat trupul decapitat acolo chiar. Ceilalţi tovarăsi ai săi au rupt-o la fugă, risipindu-se ca potârnichile care-ncotro, numai în izmene.

Frigul a venit pe neasteptate. Nu aveau cu ce întâmpina iarna. Nu le-a rămas decât să năvălească în cabana Bâlea-Lac, să facă rost de haine, medicamente. După ce au luat cele trebuincioase, Maria Plop fu aceea care le-a acoperit retragerea.

19

Din nou privesc caseta video. Bărbatul scund, cu chipul marcat de suferinţă, îţi grăieste prin fiecare brazdă a obrajilor acelasi lucru, de parcă întreaga sa figură, aidoma unei plăci zgâriate de gramofon, nu ar putea înainta dincolo de întrebarea nerostită, dar chinuitoare: “Cui i-a folosit atâta suferinţă absurdă?” Este tragic, în acest context, timpul verbal utilizat în fraza de debut a declaraţiei sale, perfectul compus, acela desemnând acţiunile desfăsurate în trecut şi tot în trecut încheiate fără de întoarcere:

“Am fost ginerele lui Titus Jubleanu, fugar în pădure”.

Vorbitorul nu si-a mai putut ajuta cu socrii nevoilor. Definitiv pierduţi. Plecaţi dintre noi acolo unde nici iubirea, nici stima, nici recunostinţa nimănui nu-i mai poate ajunge. Repetă:

“Am fost ginerele lui Titus Jubleanu, fugar în pădure. Pe Titus Jubleanu l-au prins.”

Ar trebui să adauge: l-au executat în Valea Piersicilor, la Jilava.

“Soacră-mea a ţinut rezistenţă cu ei, împotriva armatei si-a împuscat-o domnul. (si-a răscrăcărat el degetele dreptei înălţate, să atenţioneze asupra celor rostite.) care este acum general. Ăsta a făcut treaba asta.”

Omul mic şi slab, cu căciula neagră lăsată pe spate, spre dreapta, în cămasă albă, neferită de nimic altceva de aerul rece al iernii, purtând peste umeri o scurtă tot neagră, cu mânecile clămpănindu-i pe de lături, mai jos de solduri, încearcă să expliciteze situaţia în care se afla soacra sa, aceea rămasă într-o baltă de sânge datorită solidarităţii umane în faţa pericolului. Reia descrierea, pe care abia am făcut-o, eliptic, sugrumat, a scenei ce l-a urmărit necontenit de când a aflat despre ea, i-a chinuit somnul şi nesomnul.

“Au fost Tică Jubleanu şi cu Marinescu Ion, că erau desfăcuţi de organizaţia Arnăuţoiu, ei erau separaţi atuncia, un timp” – si-a clătinat capul într-o parte, să susţină cele spuse. “Tot partizani în munţi.”

Victor Berevoianu intervine. Este un bărbat de statură potrivită, lat în spate, cu piept croit să întâmpine multe nevoinţe, cu umeri neclătinaţi. Toate acestea i se ascund într-un pulovăr ca cenusa şi sub un trenci de culoare deschisă. Căciula neagră de miel, cu blană măruntă, tesită la vârf, si-o ţine mult lăsată pe spate şi înclinată către urechea stângă. Capul, mai curând rotund, prezintă privitorului o frunte înaltă tare. Pe sub sprâncenele-i stinse izvorăsc priviri hotărâte, ce-ţi încearcă firea, nu lipsite de oarecare undă a unui haz (cam pierit printre nevoile trecutului). Buzele îi lunecă spre interiorul gurii; pesemne incisivii şi i-a lăsat amintire anchetatorilor, colecţionari ciudaţi, ca de pildă de măsele, de degete de-ale oamenilor (cum vom afla mai departe de la altcineva), de gemete, de scrâsniri, de urlete şi de blesteme. Această înclinare a buzelor conferă dicţiei sale ceva metalic, mult îndulcit de bunăvoinţa cu care orânduieste să limpezească toate câte le spune. Grumajii puternici îi ies dintre aripile cămăsii deschise, cu pătrăţele castanii şi albe, fără să le pese că pe glod, în juru-i, se află zăpadă, iar că sus soarele si-arată dinţii. Îsi dă seama că celălalt nu expune prea clar. Temându-se că Eugen Popescu lasă impresia unei despărţiri definitive dintre luptători, zice:

“N-au stat împreună, că erau prea mulţi şi atunci s-au despărţit în două. Unii luptau pe Valea Vâlsanului.”

Lui Popescu îi displace că i s-a luat cuvântul. Îi taie vorba cu o ridicare a degetelor adesea folosite pentru a întregi înţelesurile:

“În Vâlsan. şi ei se spălau acolo, când i-a înconjurat Securitatea” – si-a adunat palmele către brâu, una peste cealaltă, învinse, să arate neputinţa acelora. “Si ăstia doi au scăpat fără nici o armă, fără nimic-nimic, au scăpat asa cum s-a nimerit” – braţele sale cosesc aerul din jur, disperate. “Au fugit unde s-a-ntâmplat, Dumnezeu stie.”

Încă se mai miră cumnatul (fostul cumnat) al lui Tică Jubleanu de cum s-au pierdut cei doi prieteni.

“S-au dus la domnii Arnăuţoiu – deapănă el mai departe – şi s-au întâlnit cu ei” – un pumn pătrunde în receptacolul celeilalte mâini, deschise, să ilustreze cât de strâns uniţi erau membrii celor două grupuri.

Urmează explicaţiile dispariţiei lor aproape miraculoase:

“Soacră-mea era împuscată”.

Berevoianu intervine:

“Dânsa a ţinut rezistenţă, să se poată ei retrage”.

Gândul lui Eugen Popescu revine la făptasul acestei morţi cumplit de violente:

“E căsătorit cu o fată de aici. A fost sef de post aici. Este general de poliţie”.

Mânia lui creste abia stăpânită, surdă încă; deodată, tună:

“Ăsta, domnule, în putere! şi ăsta si-a bătut joc de femeile noastre, cât am stat noi în puscărie! Se ducea la ele noaptea”.

Nici Victor Berevoianu nu mai rabdă să se abţină. Desi un om tare potolit, izbucneste:

“La femeia mea s-a dus şi i-a spart usa! C-a spus să vadă cine e în casă, că face organizaţie!. Că zicea că voia să vină la refugiul nostru cu nevasta lui” (adică a lui Popescu).

Fierberea stârnită de revenirea în constinţă a unor atari mârsăvii trebuie stinsă, de dragul pudorii.

Deoarece există controverse în presă asupra acestor afirmaţii, nu am citat numele celui în cauză.

Sunt întrebaţi pe rând când au fost arestaţi.

“22 iunie ’58”, răspunde Popescu.

“22 iunie” – e prompt în a accepta schimbarea firului discuţiei Berevoianu.

Eugen Popescu detaliază:

“Am fost dus la Pitesti, la Securitate. Am stat la Securitate un an şi jumătate. De acolo, m-au dus la Jilava; am stat un an de zile. De aici, m-au dus la Luciu-Giurgeni. Am stat acolo, la colonia de muncă, şi acolo m-am îmbolnăvit şi m-au dus la Văcăresti o dată şi nu m-au primit, că au zis că nu mai aveau camere pentru deţinuţi politici. şi de aici m-au dus la Gherla”.

Îsi umezeste mereu cu vârful limbii buzele arse.

Toate acestea în cursul a sase ani, din cei sapte la care a fost condamnat pentru omisiune de denunţ. Cititorul din zilele noastre nu se poate cutremura pe măsură în faţa acestei afirmaţii. Dacă torturile anchetei nu au izbutit să treacă dincolo de acuzaţia omisiunii de denunţ, este limpede că Eugen Popescu era absolut nevinovat A suferit extragerea pe viu a sase ani din unica sa viaţă, smulgere efectuată cu barbarie, deoarece, constatând că socrii şi cumnatul său, de la un moment dat înainte, nu se mai aflau acasă, nu s-a dus de bună voie să vestească Miliţia că-i bănuia a fi fugit în munţi; pentru că nu i-a denunţat pe părinţii şi fratele soţiei sale!

Victor Berevoianu se înstăpâneste mai bine pe bucata de pământ ocupată de labele picioarelor sale ce s-au smuls voiniceste, la vremea potrivită, din mlastinile învecinate cu moartea ale detenţiei. A fost condamnat la paisprezece ani de claustrare, pentru tăinuire şi favorizare a organizaţiei, aceasta însemnând că-i cunostea existenţa şi nu a denunţat-o la timp, din propriu-i imbold, şi că, din când în când, a contribuit cu hrană la supravieţuirea rătăcitorilor de prin munţi. Spune:

“La Pitesti, am stat un an şi patru luni în anchetă în Securitate. Am fost anchetat de Micutelu Constantin, Diţă Gheorghe şi Bădicuţ. şi am fost arestat de Ploscaru, de Codreanu şi de Ispas. Ancheta a decurs în teroare. Cu ciomege, cu bătăi, cu. să spunem ce stim şi ce nu stim.”

În legătură cu prinderea căpeteniilor de pe Râul Doamnei, îi numeste pe consătenii care s-au înhămat la vânzarea lor, ridică puţin braţul drept; miscă niţel arătătorul şi degetul mijlociu, ca şi când i-ar număra:

“Fostul brigadier Ungureanu, care este şi acuma. e aici. Asaaa. membru al partidului comunist şi omul Securităţii. şi actualmente e pensionar. E «fesesist». şi alţii. şi Pasol Constantin”.

Acest nume din urmă revine pe buzele tuturor supravieţuitorilor. Principalul profitor material al arestărilor. S-ar spune că întreaga sa prosperitate se întemeiază pe pământurile dobândite de pe urma dispariţiei temporare sau definitive a proprietarilor de drept. Totusi, transcrierea de faţă a casetei nu se cuvine luată drept un probatoriu, nu acesta este rolul nostru, ci de a crea o atmosferă, de a îngădui cititorului să parcurgă niste ani ai dezolării şi să descifreze niste suflete definitiv rănite. Restul ţine de aplicarea dreptăţii; şi nu cum suspină abătut Hamlet “Restul e tăcere”.

“Si ce as vrea să vă mai spun. Teroristii numărul unu, în comuna Nucsoara, au fost familia Serban şi cu Costică Pasol, zis Chită. Ăla e stăpân pe toate locurile astea pe aicia.”

Se referă la proprietatea Arnăuţoiu.

“Si-au împărţit pământurile care cum au vrut!. Serban Gheorghe ăsta a fost primarul comunei, presedintele – cum se spunea pe atunci. Ăsta a făcut fel de fel de nelegiuiri: ne-a luat pământul, ne-a demolat casele, ne-a terorizat familiile. Nu aveam nici un drept pe nicăieri.”

Dacă nominalizarea persoanelor o lăsăm în răspunderea vorbitorilor, adevărul constatării asupra realităţii kafkiene a epocii tulbură: asa este, românul nu si-a găsit dreptul pe nicăieri. Nu se poate uita şi nu e bine să o facem: au fost destule cazuri individuale de persoane care s-au străduit să repare mizerabilele “indicaţii de la centru”, acelea uimărind distrugerea nobleţei umane, a cumpănirii, a raţionării asupra diferenţierii dintre situaţii – pe scurt, a spiritului justiţiei. De nu ar fi fost acelea, nici a respira nu i-ar mai fi fost dat românului. Berevoianu exemplifică cum se petreceau lucrurile cu familiile deţinuţilor politici:

“Dacă se duceau la Cooperativă sau să facă o cerere la primărie, la Consiliul Popular, cum se zicea pe atunci, soţiile noastre, care nu eram – eram arestaţi -, nu aveau nici un drept. Copiii nostri, pe la scoală, erau tot persecutaţi, spuneau – nu? – că erau copii de «bandiţi», ai unor oameni. «dusmani ai poporului»!”

Poate că este momentul să privim această stare de fapt mai de aproape. Nici o realitate a comunismului nu a fost mai odioasă decât răzbunarea împotriva celor lipsiţi de vină şi apărare în absolut: copiii.

Fata colonelului Arsenescu se instituie pildă vie a numărului impresionant de necazuri ce i-au însoţit în viaţă pe cei apropiaţi deţinuţilor politici, pe rudele care n-au avut nici umbra de vină necesară şi suficientă măcar pentru o reţinere la Securitate în vederea cercetărilor, chit că ea ar fi fost urmată de o încetare imediată a urmăririi şi de punerea în libertate.

Referindu-se la zona natală, dumneaei îmi încredinţează:

– Am plecat de acolo fiindcă, pentru mine, nu exista loc unde să lucrez. Indiferent unde m-as fi dus şi prin cine sau cu ce as fi intervenit, când era vorba despre fata colonelului Arsenescu, nu era loc pentru ea. Deci pentru mine – nimic nicăieri.

– V-au contactat vreodată cei de la Securitate? – am întrebat stupid; lucrul era foarte puţin probabil, ţinând seama de vârsta copilei când fusese arestat părintele său; însă experienţa a jumătate de veac înecat în absurd mă îndeamnă spre convingerea că de negânditul este mai firesc pentru niste stăpâni ca aceia care ne-au condus destinele – care ne-au frânat destinele -, decât logicul şi bunul simţ.

Să nu se mire cititorul că am nimerit în plin cu întrebarea pe care o şi regretam. Asa este, prunca de cinci ani şi jumătate, când a crescut niţel, n-a rămas uitată de gărzile groazei.

– Bineînţeles. Cel puţin cât am fost copil, în foarte multe rânduri.

– Ce-i interesa?

– Să vă spun ce i-a interesat cu prilejul ultimului contact pe care l-am avut cu ei direct. Era unul care zicea că-l chema Uncioiu. A venit când aveam vreo saisprezece-saptesprezece ani; eram prin clasa a X-a – a Xl-a, nu mai reţin chiar atât de bine. Zice: “Spune-mi ce scrii tu!” Era foarte informat de cineva probabil de la scoală. Scriam o grămadă de versuri, mici nuvele – mă rog, scriam o grămadă de chestii. Era hobby-ul meu în perioada aia. Să-i arăt tot ce scriu. Lucrurile astea erau scrise pe toate cărţile şi caietele mele. La orice sfârsit de carte scriam ori câteva versuri, ori câteva rânduri, ce-mi treceau mie prin cap în momentul ăla. Deci ei erau informaţi până şi de la scoală, că n-aveau de unde să stie că scriu în orice oră sau mâzgălesc ceva.

– Si?

– şi am arătat două-trei cărţi: “Cam asta scriu”. Zice: “Nu-i adevărat. Scrii mult şi o faci şi în caiete”. Am refuzat să i le dau. Atunci a lăsat-o moale. şi mă-ntreabă: “Cu distracţia cum stai?” Zic: “Despre ce vorbesti dumneata? Ce-i aia: «cu distracţia»?”

Splendidă inconstienţă a adolescenţei!

– “Îţi propun să-ţi dau o cheie a unei camere din oras. Acolo o să venim şi eu şi colegii mei.” Deci eu trebuia să devin ceva foarte urât. Am fost cât pe ce să-i dau cu oala-n cap! Tipul n-a mai venit. Asta s-a-ntâmplat acasă la noi, de unde a fost arestat taică-meu. Asa m-am hotărât în cele din urmă să plec.”

Ce putea fi mai decisiv eliminatoriu din piosenia ţării întregi faţă de numele colonelului Arsenescu decât să se probeze, cu fotografii şi celelalte mijloace, că fiica sa era, cum s-a exprimat singură, “ceva foarte urât”? A fost o tactică permanentă a vechiului regim să pângărească renumele moral al caracterelor ce riscau să-l pună în primejdie. Am denunţat procedeul încă din acele timpuri, în pofida cenzurii, în piesa mea Beaumarchais la Saint-Lazare sau Ceasornicarul Revoluţiei .

Dar încercările adolescentei nu luaseră sfârsit.

– M-am dus la Brasov, să muncesc acolo. La un moment dat, mă cheamă seful meu: “Ia spune-mi, de ce te caută de la Moravuri?” – “Există două motive ce-i împiedică pe cei de la Moravuri să mă caute. Trotuarul nu-l fac; pe de altă parte, lucrez. Asa că n-au de ce să mă caute. Ăstia care spuneţi că m-au căutat sunt de la Securitate.” A rămas foarte impresionat: “Îi stii pe cei care te caută?” – “Nu-i stiu anume, să spun cum îi cheamă. Dar stiu că sunt de la Securitate.” – “Si eu am înţeles că sunt de la Securitate; dar ei ziceau că sunt de la Moravuri. La plecare, mi-au atras atenţia să fim foarte precauţi cu tine, că esti un element periculos.”

Stătea Statul să se clatine că avea şi fiica lui Arsenescu serviciu si-si câstiga pâinea cinstit!. Nu s-au mulţumit s-o ispitească pe când se bănuia că avea prea puţină experienţă şi minte pentru a nu călca gresit; nu s-au mulţumit nici cu răspândirea zvonurilor pe socoteala ei -cu cât mai neprecizate, cu atât mai perfide, ca şi cu crearea unui halou în jurul său, al suspiciunii. Ceva mai târziu, au trecut la provocarea soţului ei, doar-doar ar fi muscat nada. Că, oricât de corect ai fi vieţuit, dacă displăceai Securităţii, cum-necum erai împins cu orice preţ să joci rolul “dusmanului de clasă” pentru a ţi se motiva arestarea şi distrugerea.

Când bărbatul ei se afla în schimbul III, s-a apropiat de el un coleg, i-a făcut pseudoconfesiuni, despre o asa-zisă organizaţie de spionaj economic, din care, pasămite, făcea parte el însusi, şi i-a propus să i se ralieze. E suficient să menţionez că încercarea s-a soldat cu introducerea unui microfon în locuinţa lor, descoperit de cei doi soţi şi înapoiat Securităţii, să nu carecumva să iasă păgubită din ditamai deconspirarea planurilor ei. Dezvoltarea aventurii este mult mai amplă, ba chiar palpitantă, dar nu aici se află locul acesteia.

Acum suntem cât de cât edificaţi asupra riscurilor ce ameninţau linistea, ba şi libertatea copiilor unor deţinuţi politici. Să întoarcem urechea către agricultorul Berevoianu, tocmai întrerupt de noi. După ce a pomenit modul cum vieţuiau familiile lor, ale celor arestaţi, el trece la progeniturile primarului din perioada dată.

“Copiii lui au fost instruiţi şi au făcut tot felul de nelegiuiri. De exemplu, era unul care a fost activist al uteceului, fiu-su Nae. P-ormă a intrat în Consiliul Popular cu. propaganda asta, cum îi spunea, tot cu problemele cu propaganda, asa. Nevastă-sa era cu Starea Civilă, tot la primărie, la Consiliul Popular, asa. Când te duceai după ceva, “mai stai, mai asteaptă.” Noi n-aveam nici un drept. Toate pământurile care le-au confiscat le-au luat ei. Si-a împroprietărit copiii lui întâi, asa, la pământurile noastre. Pământurile noastre le-a dat numai la cunoscuţi.

“Pământurile” lor, săracele pământuri necesare întreţinerii familiei.

Te întrebi cum era cu putinţă ca un om singur să-si fi făcut de cap, înconjurându-se de o mică mafie locală. Ca şi când ţi-ar fi ghicit gândul, Victor Berevoianu extinde panorama asupra relaţiilor din comună, lămurind cum de a fost posibil să se aplice atât de strict doctrina: “Dreptul meu este puterea mea”.

“În perioada aceea, la Miliţie conducea căpitanul Ispas, de la Securitate, care, sub formă de sergent-major de Miliţie, era pe post de sef de post, dar în schimb era căpitan de Securitate. şi avea agenţii lui care ne urmăreau pas cu pas, doar or depista pe cineva să afle de urma organizaţiei ăsteia a «Partizanilor Libertăţii». Nu stiai cu cine stăteai de vorbă. Aicea putea să fie şi o companie de la Securitate, în comuna Nucsoara, da’ îi stia cineva? După arestarea noastră, căpitanul a mers la Securitate. Pe urmă, nu ne-a anchetat el pe noi, acolo? Asa. şi în locul lui a venit altul, cu grad de sergent-major, plutonier de Miliţie, ce grad o fi avut, care actualmente este general, avansat pentru «virtuţile» care le-a făcut.”

Revine la drama sa personală:

“Am fost susţinătorul acestei organizaţii a «Partizanilor Libertăţii», cu alimente şi îmbrăcăminte. şi am fost condamnat paisprezece ani, din care am executat sase. Am fost anchetat de colonelul Micutelu Constantin, de Diţă Gheorghe, de Bădicuţ, nu stiu cum îi mai spune, de Ispas. şi am stat un an şi patru luni în Securitate. Pe urmă m-au dus la Jilava; de la Jilava, la Luciu-Giurgeni, la Strâmba; de la Strâmba m-am ‘liberat. Pe 22 iunie am fost arestat; pe 22 iunie ’64, exact la sase ani, am fost pus în libertate”.

Se vede că Eugen Popescu nu a apucat să vorbească de mult timp despre astfel de lucruri. Ele îl năpădesc, nu-i dau stare. Cuvântează ca pentru sine:

“S-a-ntâmplat greu. Mi-au confiscat tot. N-a mai rămas nimic. Femeia era a nimănui, că era tat-su «bandit», soacră-mea împuscată, cumnatu-meu împuscat şi el, şi a fost a mai amărâtă. Pe copil îl executau toţi, că ziceau că e fiu de puscărias. şi mai ţinea un învăţător la el; şi ăstilalţi, comunistii: «Ah, că ţine la copilu’ ‘banditului’». Copilu’, nici la facultate, nici. N-a reusit nicăieri din cauza mea, c-am fost deţinut politic”.

Totusi, o lumină caldă pătrunde în vorbele lui:

“Este bine cum este, că tot, până la urmă, a intrat la subingineri, la Arges.”

Acestea îi amintesc lui Victor Berevoianu cazul similar al celor lăsate şi de el în urmă:

“După ce am fost arestat, familia mea a fost dată afară din casă. Au locuit la socru-meu până am venit eu. Am avut o fetiţă – pe care o am şi acuma. În fine, după ce am venit eu, fata a învăţat, a făcut liceul postliceal din Bucuresti, apoi a ajuns asistentă la spital, la Curtea de Arges. Am un nepoţel”.

Eugen Popescu n-a isprăvit de lămurit tot greul îndurat:

“Atuncia, după ce m-au arestat, am avut casă şi eu, am avut pământ, am avut căruţă, am avut tot. Au venit să-mi dea femeia afară din casă; a plătit chirie, ca s-o lase-n casa făcută de mine! şi mi-au luat pământul. N-am nici în ziua de azi nici o palmă de pământ. Mi-au luat cal, mi-au luat căruţă, mi-au luat tot. N-avem colectiv în sat şi nu mi l-a dat, pământul, înapoi.”

Îmi vor fi îngăduite două întrebări. Cea dintâi: a sesizat cititorul sensul tainic al perfectului compus folosit de Victor Berevoianu când a explodat “AM AVUT O FETIŢĂ!”? Acest bărbat este un mare iubitor de copii, iar exclamaţia sa trădează inexorabilul pierderii dreptului de a-si mai fi văzut “fetiţa” crescând sub ochii săi beţi de uluire. Acea fetiţă a pierit pe totdeauna; la eliberare, el a întâlnit o fată de altă vârstă; iar pe precedenta nicicând nu o va mai cunoaste. A doua întrebare este: a fost atent cititorul la faptul că toate gândurile lui Eugen Popescu roiesc în jurul soţiei sale şi al familiei ei? Câţi bărbaţi stiu să-si iubească nevasta atât de frumos ca acest ţăran? Dar el n-a avut parte să se bucure de tinereţile ei; nu i-a rămas răgaz decât să deplângă suferinţele femeii lângă care i-ar fi plăcut să i se însiruiască anii cei mai plini de vitalitate.

Valul indignării se umflă în pieptul lui Berevoianu:

“Pământul nostru îl stăpânesc fostii comunisti!”

“Comunistii ăstia!” – face Popescu un ocol cu privirile, să-i indice pe cei asezaţi în gospodăriile victimelor.

“Fostii comunisti! Care şi actualmente sunt tot comunisti!”

“Pământurile noastre, care au fost ale mai bune – uite, cum sunt ale domnului Arnăuţoiu, de aicea -, ei le-au luat, le-au luat comunistii toate – uite, cum sunt domnii ăstia icisa şi alţii.”

20

“Maria Plop, bolnavă, s-a retras la mine vreo două săptămâni”, îi povestise doamna Preduţ Ioanei Raluca Voicu. «Bâzule» – îi spunea tata, că plângea tot timpul. Ar fi vrut s-o adopte, dacă se schimbau vremurile. Uite, s-au schimbat; dar sunt morţi amândoi.”

Maria Plop nu era din Nucsoara. Se refugiase din satul natal de pe Prut, din faţa armatei invadatoare rusesti, ea singură din toată familia sa. Asa ajunsese protejată în casa învăţătorului Iancu Arnăuţoiu, că s-ar fi zis a nu mai fi avut pe nimeni pe lume. Dădea o mână de ajutor la gospodărie, prelua o parte din grijile coanei Laurenţia, găsise acoperis şi grijă părintească. Inima, linistită cât despre nevoile traiului, îi dădea ghes către frumosul şi neînduplecatul fiu al gazdelor sale, proaspăt divorţat, Toma. Nici acesta nu rămase insensibil la întunecoasa ei frumuseţe sălbatică.

Atunci când el înclină către lupta fără întoarcere, Maria nu suferi să rămână mai prejos. şi ea cunostea povara stăpânirii străine: fusese martoră crimelor săvârsite în Moldova, în numele “eliberării”. Iubirea lor se logodea cu moartea, cu o moarte dimpreună, pe care, dacă n-o primea de la acelasi glonţ ca şi Toma, Maria simţea că si-ar fi pierdut minţile. Trupul ei mărunt şi iute se înhăma la cea mai cumplită vieţuire, la lipsurile cele mai fără de scăpare, la imposibilul renăscut din sine însusi clipă de clipă, de dragul de a nu se despărţi de bărbatul adorat cu disperare.

Oricât i se părea de năzdrăvană hotărârea de a o lua cu sine, la jertfire, nici Toma nu se încumetase s-o părăsească în sat. Mână în mână, au urcat pe rugul ce le-a ars sufletele nouă ani, cei mai frumosi ani de dragoste purtată vreodată de pământenii ţării noastre.

Poate că părintele Constantinescu, dacă vorbea de “adoptarea” Mariei Plop, gândea că se afla ca o orfană în satul lor, uitând că acum ea era a lui Toma şi a fiicei lor.

“Când s-a mai înzdrăvenit, intru-ntr-o zi în camera mea”, îsi reia amintirile doamna Preduţ, pentru încunostinţarea fiicei lor. “Îmi găsesc toate rochiile risipite pe pat şi scaune. Mama ta le încerca în faţa oglinzii. «M-am săturat să fiu bărbat!» – mi-a spus. «Vreau să devin iarăsi femeie!.»

“Mama.”, repetase Ioana vocabula pe care n-o putuse rosti adresându-se Mariei Plop, decât până la doi ani. După scurgerea acestora, urmă o înecare a mamei în uitare, lungă de treizeci şi doi de ani.

 

*

 

– Maria, mi-a istorisit domnul Nae Ionescu despre aceea care i-a dat viaţă tinerei din faţa mea, se ruga în fiecare seară în celula din Jilava. Apoi îsi săruta copilul şi si-l binecuvânta. La încheiere, striga din rărunchi: “Noapte bună, Toma!” – pentru care era bătută cumplit înainte de a se-ntinde să moţăie. Dacă Toma Arnăuţoiu, zăcând şi el pe acolo, la celula O, a condamnaţilor la moarte, nu o auzea când îi ura somn usor, o va fi auzit când se văita, zdrobită sub cizme, din dragoste pentru el. Dar lucrurile acestea le istoriseste cu mult mai multă căldură următorul personaj de pe casetă.

*

Elisaveta Rizea este o femeie bătrână tare, dar cea mai tânără dintre toţi cei filmaţi, căci e “neastâmpărată” ca un copil de patru-cinci ani. Nu în înţelesul ostenitor; dimpotrivă, e atrăgătoare cât se poate închipui. Serviabilă cât încape – nu cu vorba, ci, pe dată, cu gestul ce-ţi poate fi de folos, sare – zvârlugă – să-ţi potrivească un scaun mai la îndemână, să-ţi arate unde te-ai aseza mai comod, să te facă să te simţi mai acasă. Ai o idee ce nu i-a trecut ei prin minte? Cade de acord cu tine înainte de a-ţi încheia tu rostirea şi a şi trecut la faptă. Cuvântarea i se întemeiază, pas cu pas, pe câte o miscare însoţitoare. Dacă ai privi-o când vorbeste, fără să auzi nici un sunet, şi dacă ai cunoaste dinainte tema abordată, ai înţelege tot ceea ce comunică, deoarece jumătate din sens îl transmite cu mâinile care mereu zdrumică aerul expresiv, indică, subliniază, pedepsesc, ogoiesc, frământă, ameninţă, alintă şi aduc între tine şi ea toate simţămintele grăbite să-i manifeste trăirea.

Hotărâtă până-n pânzele albe; încrezătoare în zodia proprie, fără ezitare; umplută de optimism, ca sacul ce stă să pleznească de boabe de porumb; cu umorul mlădios şi sprinţar, cu trecerea de la înduiosare la haz şi de la haz la mânie, abruptă şi captivantă; cu chipul aidoma unui ecran pe care sunt proiectate toate aventurile sale lăuntrice, cu zâmbetul îmbietor şi dătător de ghes, Elisaveta e drojdia pâinii, e sarea pământului, este aurul din adâncul propriilor ei întâmplări. Pe scurt, este asa cum a văzut-o şi o iubeste România toată, de când si-a mărturisit păsul, credinciosia şi revolta pe micul ecran.

Dăruită cu toate aceste haruri, cine s-ar putea îndoi că, îndrumată la timpul cuvenit şi încăpută pe mâinile unui mester bun cunoscător într-ale artei, ajungea cea mai strălucită interpretă de pe scena românească? A fi fost reţinută pe peliculă, în serialul Memorialul Durerii, sau, anterior cu mult, pe caseta privită de noi, constituie nu numai mărturii istorice, ci şi merite culturale ale autorilor, de cea mai mare însemnătate. Urmăresti Arta în procesele cele mai intime ale facerii ei, cum ai urmări ţâsnirea izvorului din măruntaiele pământului, cu sute de kilometri înainte de a se preschimba el în fluviu, unul dintre acele izvoare ce te lasă să-i intuiesti măreţia ulterioară.

Si lipicioasă, Elisabeta Rizea, ca mierea!.

“Am luptat şi lupt pân-oi muri!” – e fraza ei iniţială şi definitorie; în ea se cuprinde pe sine însăsi mai bine ca-n orice portret as înjgheba, se cuprinde cât îi este fiinţa de carne de mică sau mare şi cu tot sufletul ei generos cât încape sub Soare. “M-a pus căpitanul, legată de mâini la spate, în casa lui domn’ Arnăuţoiu. M-a legat. M-a suit pe un scaun. De pe un scaun, pe masă. De pe masă, pe altu’ scaun. Legată, cu mâinile la spate, şi m-a ridicat sus.”

Fiece verb e lovit în aer cu o repezire a braţului. De fapt, era spânzurată de încheieturile bietelor sale mâini hăt, sus, deasupra crestetului.

“Spune unde e bărbat-tu? Unde sunt bandiţii lui Arnăuţoiu?” Nu m-a-ntrebat de Arsenescu. “Bandiţii, bandiţii lu’ Arnăuţoiu!” Asta a strigat întruna. “Nu stiu, dom’le! Tăiaţi-mi capu’! Scăteţi-mi ochii! Tăiaţi-mi limba! Faceţi-mi-i ce vreţi, nu stiu de nici un bărbat; nu stiu nici de bandiţi. Eu nu stiu nimic!”

La fiece negare, s-a lepădat cu mâna de respectiva idee.

– Dar dumneavoastră stiaţi, comentează persoana care-i dă ghes la povestit.

– Aoleu! Doar sara venisem!, strânge coatele pe lângă coaste, să arate că traistele cu alimente ori muniţii destinate partizanilor fuseseră grele.

– Le căraţi armament.

– Aveam «căsuţă postală», unde le puneam scrisori. Aveam gropi, unde le puneam mâncare. Da’ nu stia nimeni decât eu. Pă astea nici lui nu-i spuneam toate, se referă ea cu dragoste, ca faţă de un copil, la soţul ei care râde pe neauzite, ca de o glumă bună. Că, dacă, zic, să-nsală! L-a bătut, dom’le, de a rămas izmenele cu sânge şi le-a băgat sub saltea; l-a bătut căpitanul Cârnu şi l-a mânat câte două săptămâni pe munte, să cioplească (izbeste-n palmă cu o bardă imaginară), să se iscălească; să facă cioplitură în fag sau brad, să se iscălească. Bietul Gheorghe se întâlnea cu ei – Elisaveta îi desemnează pe luptătorii ascunsi – da’ nu le spunea lor, nu le spunea (de data aceasta este vorba despre securisti). Pân’ l-a bătut de l-a întărâţit rău, de n-a mai venit, s-a ascuns. şi a stat la fie-mea, într-un grajd la câmp, numa’ asa, uite (se ciuceste dânsa; îl imită cu tonul zdrobit; pe când el, jenat, îsi caută altă poziţie pe pat), în fân, băgat pe de-a rândul. Uite asa. Întrebaţi numa': asa a stat.

Auzindu-se pomenit, mosuletele, numai zâmbet, mosuletele de soţ al ei s-a intimidat. Si-a potrivit gulerul cămăsii. Si-a verificat cum îi erau încheiaţi bumbii vestei groase de lână. S-a aplecat şi si-a încercat de mai exista dunga pierită de un car de ani a pantalonilor. Ea, între timp, îl însfacă de mânecă din când în când si-l scutură de parcă e lucru şi nu omul său drag.

– Nu vă era frică?

E indignată peste puterile ei de înţelegere, căci se cunoaste bine pe sine însăsi:

– Eu?! Păi, eu. pe min’ mă lua, mă bătea, mă lega, mă bătea.

– Nu vă era frică?

– Nu l-am spus, dom’le! – se repede dumneaei, pe deplin edificată. Uitaţi-l!

Adică: dacă-i tot viu şi e cu mine, înseamnă că nu l-am spus. Brusc, i se înmoaie inima:

– Îl am şi azi lângă mini. Am stiut eu unde se ţinea. Da’ nu l-am spus! Am făcut, uite fac Crucea şi Dumnezeu.. Să nu-mi apuc ziua de mâine!

Urmează exemplificarea a cum s-a ţinut de tare.

– Făcusem patru ani şi aveam încă doi. şi a venit în Mislea, la mine, şi m-a luat de la atelier, de la război. Lucram la persane.

– La închisoare, nu?

– La închisoare, dom’le, asa, la închisoare, rosteste, de parcă l-ar încuraja pe orăseanul cu care discută şi parcă ar adăuga: ‘Am stiut eu că nu esti prost de tot’. şi am văzut că mă scoate. Vine un locotenent si-mi spune asa, zice – mă scuzaţi, că eu sunt simplă, sunt o ţâră asa, emoţionată. Zice: “Rizea, ce aparţine de dumneata ia şi dă-i drumu’ afar'”. – “No, unde m-oi du’?”, îsi împreună ea mâinile în poală, a nedumerire. Aveam zeghea de puscărie, vărgată. Vărgată, să vă scape Dumnezeu să n-o cunosti. Legată asa (arată cum), că m-a pus la război drept în usă (lămureste prin gest cum se deschidea şi se închidea aceasta; cu alte cuvinte, se apăra de curent legându-se cu haina). Mă duce, mă scoate, mă scoate din puscărie. “Vai de mine, unde mă duc?”, că nu era vorba de împuscat. Acu’, la urmă, am fo’ condamnată la moarte; da’ înainte, nu la moarte.

Deci cele relatate se petreceau după cei dintâi patru ani ai primei sale detenţii.

– Aţi fost condamnată la moarte?

– Vaai! Si-n lanţuri!. Să nu moară cine m-a legat până n-o sta pe unde am stat eu până mi-a iesit sentinţa a doua oară: în apă.

Brusc, constată că cei care o ascultă se amuză de vivacitatea gesturilor ei.

– Asa vorbesc, dom’le, fac, fac din mâini să vă spun.

Îsi dă seama că se zbănţuie prea mult. Vrea să se cuminţească. Zice:

– Asaaa. şi mă cheamă. “Dă-i drumu’!” Mă duc încolo; mă duce. Mă duce, domnule, încolo, în câmp, pe cuvântul meu. ‘Unde mă duce?’ – îsi citează ea frământarea, cu tonul interiorizat de atunci. Zăpada până aicea. Pe o potecuţă mică. Când colo, un domn borţos asa (bineînţeles că împresură aerul cu ambele braţe, cât de departe de sine poate, s-arate ce burtă mare avea); să fiu a dracului, asa, evreu (a spus ea altfel, adică pe sleau) era ăla! Arăta mutră de evreu (repetă termenul lipsit de simpatie), cu burta mare. Îi! Degera de-l lua dracu’! şi mie mi-era frig, da’ el cu câteva cuvinte m-a-nfierbântat! Asa. O măsuţă mică si-o sobiţă numa’ atât: godin. Lângă porci, acolo, pe câmp. Dosarul mieu pe masă. Când trecea cu spatele, mă uitam. Am văz’t că-i dosarul meu. ‘E anchetă!’ – în gândul meu. Asaaasa. ‘Mă, nu m-am prostit eu atâţia ani. Nici acu’.! Fir-ar al dracu’. Mor în puscărie şi nu spun nimic’ – îsi reproduce ea gândul, scurtat. Mă duc acolo. “Uite ce faci dumneata. Dumneata mai ai doi ani de făcut. Noi îţi dăm drumu’-acasă. Te duci acasă”, zice, “si ne dai bandiţii-n mână”. Dom’ne, m-a-ncălzit! Să fi fost soba de teracotă de-o zi întreagă arsă şi nu mă-nfierbânta cum am transpirat atunci. Da’ eu zic: “Domnule! Eu sunt bolnavă! Sunt păpusă de cârpă!” Da’ el către mini: “Cum esti păpusă de cârpă?!” – “Mă vezi legată cu zeghea aici? Sufăr de mijloc. Sufăr cu inima. Când oi vedea masina la poartă, cu alea rosii aici.” – se referă ea la emoţiile stârnite de petliţele ofiţerilor din respectivul automobil, a căror culoare o încurcă. Uite, să nu mă misc de pe pat dacă vă mint. Zic: “Am căzut jos şi am murit. şi dumneavoastră m-aduceţi îndărăt. Că eu n-am de un’ să vi-i dau în mână, că nu stiu de ei. Nu i-am văzut niciodat’ şi nu stiu nimic”. M-a sucit şi m-a luat pe toate. “Te-nvăţăm noi.” Auzi, ai dracului! Să dau eu băieţii-‘n munţi?! (adoptă ton de bocet, sfâsietor). Băieţi, domnule, ca bradul!. Si-au luptat!. Si-au flămânzit!.

Amintindu-si de flămânzirea acelora, se opreste la o seară anume:

– Când m-am dus o dată si-a venit Maria Plop la gard, la mine, la câmp. “Tanti, tu, ţaţă, suntem nemâncaţi de două săptămâni. Numa’ urzici şi apă; fără mălai.” N-au avut mălai nici să mănânce. Si-aveam doi insi cositori în grădină, drept lângă lacul lui Jubleanu, dacă stiţi unde e. Am zis vorba asta căt’ă ea: “Mario, Mario, eu îţi dau, da’ să nu mă bagi la puscărie!” Cosasii-i aveam acolo, domnule. şi le-am dat, domnule. M-am dus, uite-asa, pe brânci, să nu mă vadă cositorii. Doar damigeana cu ţuică n-am luat-o că, zic, să nu cumva să bea să-i. Asa, nu erau beţivi, da’ tot nemâncaţi. Îmi era frică. Am luat dăsagii, cum se pune la noi la spinare, şi i i-am dat peste gard (tot ce rosteste, închipuie şi cu miscările trupului). Am luat o oală. Am dat-o peste gard. Am luat oala-‘laltă. Am dat-o peste gard. Aveam într-un cos o casă, cascavală, că, mde, nu era cum e acuma – săracă şi grădina casei confiscată -, dom’le, cum e. Casa, atât mi-a dat-o şi fără nimic. Am muncit uscăturile astea (îsi arată degetele noduroase) de mi-am pus şi eu câte ceva. Cu ziua. Săracă, vezi, că mi-au luat tot. Asa, confiscare la amândoi. Ei, asa. I-am dat. “Mario!” Apuca prin gard şi pleca prin brad, prin pădure, că era pădure dincolo de grădina mea, cu dăsagii. “Mario, Mărio, să nu mă bagi, mamă, -n puscărie.” Nu m-a băgat, săraca, a stiut.

E uluitoare capacitatea sa de a-si schimba timbrul vocii după personaj ori simţământul necesar istorisirii.

– Dar soţul era tot acolo, cu partizanii?

– Ai, era! Soţul îmi bătea numai pe munte! Eu n-aveam zor. Soţul era undeva, da’ eu alimentam d-alanţi, că pe ăsta avea cine, că aveam fata la Brădet, aveam pe ginere-meu. Era în altă parte, în alt grup de partizani. Eeee! Păi, noa! Era urmărit, îi bătea si-l mâna după ei.

Adică Securitatea.

– Se-ntâlnea cu ei.

Deci cu fugarii.

– şi le spunea tot.

Pe nepusă masă, revine la cele ce au urmat după acea propunere de la Mislea, de a fi eliberată înainte de termen, cu învoiala de a deveni spioană.

– şi mi-au dat, după sase ani, drumu’. Adică, patru şi doi zicea că-mi dau ei şi cu doi dinainte. Da’ eu am refuzat. Am zis asa: “Dom’le colonel, dacă trăiesc, dacă trăiesc, dom’le colonel, mă duc acasă, îmi daţi drumu’-acasă. Dacă mor, mă-ngropaţi dumneavoastră aici, dacă mor.”

– La-nchisoare.

– La-nchisoare! – îl confirmă ea pe bucuresteanul căruia îi povesteste în faţa camerei de luat vederi. În Mislea. “Dacă trăiesc, dumneavoastră îmi daţi drumu’ şi mă eliberaţi. Eu n-am unde.”

Vrea să spună că n-are unde-i căuta pe cei fugiţi.

– “Si mă aduceţi îndărăt.”

Sărmana, şi acuma, când istoriseste, i se încurcă vorbele, înghesuite de emoţii. Intenţiona să explice că, neavând cum dobândi vestile solicitate, ar fi fost adusă iarăsi la închisoare, să-si termine executarea pedepsei.

– “Si mai bini să mor aicea, decât să mă aduceţi odată îndărăt.” Colonelul ascultă, ăla de era evreu, n-ar mai trăi, m-a ţinut trei-patru ore. şi când mă duce îndărăt – ofiţerul a plecat -, când mă duce, dom’le, -ndărăt, văz că mă bagă la clubul militar. Dom’le, ziua de mâine să n-o apuce care minte, asa sta capetele la ăia cu d-alea rosii, în altă cameră, ca să mă vadă. Ca să mă vadă, el m-a băgat numai asa oleacă şi pe urmă m-a scos. Da’ eu, el mergea înainte, domnu’ ăla, da’ eu – ochii ca de drac! – mă uitam în toate părţi’, i-am văz’t cum sta, galoanele şi alea, ‘trestili’ (tresele) -alea.

S-a ridicat. S-a aplecat înainte. Duce degetele încârligate mai sus de tâmple, parcă ar imita corniţele dracilor. Continuă:

– Băgaseră acolo ‘lufţi’ în casă, dom’le, pernii mari dă fulgi. şi noi unde dormeam şi cum dormeam! şi ce mâncam! şi cum făceam închisoarea care-i acuma! Nu vă supăraţi, că nu stiu eu de ce parte sunteţi, da’ domnu’ Iliescu le-a da’ şi televizor, le-a dat şi aparat de radio, le-a dat tot ce au vrut acolo!

Soţul i se prăpădeste de râs. Îsi petrece palma peste faţă, să nu-l vadă cum chicoteste.

– Păi, dacă-s comunisti, dă-i dracului să-i ia! Dă-i dracului să-i ia! Mâine s-aud c-au murit! Păcat c-acum îs schioapă! Păcat că nu mai pot! Nu e, domnule, ăsta nu e, domnule, om, ca să faci o treabă cu el.

Ceea ce îi îndreaptă gândul către colegii de partid ai presedintelui numit, cei din Nucsoara, cu o vehemenţă de nebănuit până în clipa aceasta:

– Toţi comunistii sunt la fel în sat la noi! Toţi! Câte n-am putut să vorbesc. “Bandito, fire-ai a dracului!” Mi-au luat şi grădina casei şi tot ce am avut. Îmi pare rău că au murit unii din ei (reia apostrofa privitoare la membrii nomenclaturii), că mă ducea careva cu masina. Făceam rost de un pistol, să fiu a dracului dacă nu-i împuscam şi pe ei (le înlătură de lângă sine, cu pumnul, făpturile închipuite). Dar au murit.

Ce deosebire între această femeie vârstnică, îndârjită până la un ridicol usor iertat, şi aceea cu care am luat contact iniţial pe casetă. Domnul Barbu Pitigoi, iniţiatorul filmărilor, ceruse cameramanului să nu omită din imagine fota înflorată a Elisavetei Rizea. Prezentă la tot ce se petrecea în jurul său, încântată că îi era apreciat straiul, se grăbi să-si ridice un colţ al fotei, să se laude în faţa străinilor cu ea. Le atrase atenţia că pe dos avea alt model de ţesătură. Văzându-l preţuit, cu o cochetărie frustă, se şi decise pe loc s-o îmbrace pe cealaltă faţă, ceea ce, fără ezitări, făcu, încântată că avea să fie “filmată”.

Ca acum să urmeze întrebarea:

– Dar cum de aţi fost condamnată la moarte?

– Asa. Mă eliberează, dom’le. şi fără să., vă spun fără să ocolesc nimic, poate să mi se şi audă. Vine şi mă ia din celulă, din celula de la Pitesti, ca şi când i-a prins; m-a adus îndărăt pentru Arsenescu, asa. M-a adus pentru Arsenescu acolo. Când m-a dus, domnule, mă cheamă, le-a chemat pe toate – eu eram cu pedeapsă mare – asa – douăzeci şi cinci de ani. Le spune la toate – nu mi-a spus nici una, numa’ una condamnată: “Eu plec acasă”. Da’ eu – friiică! -, că era băgată si-n celulă spioană.

Cu alte cuvinte, n-o cunostea pe aceea care i-a vorbit, fiind o deţinută introdusă în celulă de curând – după cum socotea -, pentru a le provoca pe mai vechile locatare.

– ” Să te duci sănătoasă”, zic, că n-am spus nimic să le spuie la copiii mei, că aveam şi eu doo fete, mă durea sufletu’ de ele, da’ n-am putut, că mi-o fo’ frică de ea. Atuncia, domnule, îmi spune unu’ Popa, să-i dea Dumnezeu sănătate, asa securist cum o fi, da’ el m-o luat din celulă. şi mă duce la un domnu’ colonel. Era o băncuţă şi cu aia unde pui călimara, parc-o văd şi azi. “Cum te nume’?” – “Rizea ‘lisabeta” – “Pentru ce esti aicia?” Zic: “Pentru partizani.” – “Care partizani?” – “Arnăuţoiu, Rizea.”

Râde că l-a numit şi pe soţul ei alături de numele atât de temut de Securitate.

– Păi, nu l-am pus? Ce eram să.? Să nu mint! Asa, da, de Arnăuţoiu am zis. Zice: “Si câţi ani esti condamnată?” şi i-am spus: “Domnule – zic -, m-a arestat şi m-a băgat în lanţuri, că mi-a dat să fiu executată, unu’. un domn care era procuror c-un ochi”. şi să dea Dumnezeu să nu-l mai aibă nici pe ăstălalt, că cerea cu sete mare, cerea cu sete mare să fiu executată, asa. Asa şi eu, cu mâinile în jos am stat. (Ia poziţia smirna. Nu mă pot împiedica să constat că această femeie atât de agitată, ale cărei braţe constituie un mijloc suplimentar de comunicare, se dovedeste pentru a doua oară pe parcursul vorbirii ei constientă de faptul că ea grăieste şi prin postură, ca şi prin gestică.) Parcă spuneam o poezie, bre, nu mă tenta viaţa. nimic.

Si-si leagănă mâinile pe deasupra poalei, dintr-o parte într-alta.

– ” Mi-a cerut douăzeci’cinci de ani. şi m-a băgat – zic – m-a dus la Jilava, m-a băgat în lanţuri.” Am stat cu Maria Plop. Maria Plop era într-o rochiţă lunguţă, cu o basma în cap. şi zice ăla – că m-a băgat pe niste scări în jos şi m-a băgat subsol, acolo: “O cunosti?” – “N-o cunosc, dom’le!” (Cele două glasuri se înfruntă de moarte.) – “O cunosti?!” – “N-o cunosc, dom’le!!” A treia oară a dat din picior la mine: “O cunosti?!!” – “N-o cunosc, dom’le!!!”

Este suficient acest fragment al relatării pentru a înţelege mutaţia insensibilă prin care trece faptul trăit când se preschimbă în act de creaţie. Elisaveta Rizea ne ajută să asistăm la modificarea ce are loc în cugetul scriitorilor, când acestia efectuează metamorfoza respectivă. Pentru a ne lămuri cum stau lucrurile în cazul de faţă, să ne amintim de genul basmului popular. Întrebarea, în acesta, este repetată în trei rânduri, ceea ce se petrece şi în relatarea bătrânei şi atât de simpaticei ţărănci din Nucsoara. Răspunsul revine tot de trei ori, cu stereotipia menţionată. De ce oare s-a petrecut în psihicul povestitoarei respectiva adoptare inconstientă a unei structuri specifice unei recreări ce ascultă de niste reguli precise şi străine trăirii cotidiene? Bănuiesc că răsărirea în semiumbra înceţosată din celulă a nesperatei eroine din munţi i-a sugerat naratoarei mutarea în lumea nefirescului, fiindcă numai într-aceasta poate fi acceptată o bucurie atât de mare ca cea a întâlnirii cu Maria Plop, pentru care Elisaveta îsi dăruise sufletul, durerea, zilele şi pe cei dragi. În urma respectivei sugestii, ea a fost invadată de elementul de formă fixă al povestilor, de unde cele trei întrebări, cele trei încăpăţânări.

– Da’ nici ea n-a spu’. Da’ cum era să n-o cunosc, când ei îi dasem de-atâtea ori mâncare? N-o cunosteam eu pe Maria Plop?! – exclamă ea indignată. Asa: “Să ai grijă că asta te omoară – ‘ce – cum si-a omorât copchiii pe munte”. Da’ eu: “Nu este adevărat!” – izbucneste deodată. Adaugă smechereste, să arate că a doua oară a fost mai inteligentă decât atunci când a sărit să-si apere prietena; deci, zice despre sine: ‘Hoţu’ de mine. “Că ni s-a spus la proces că copilu’-l are.” Asa i-am zis. Eu i-am luat apărarea şi acolo, bre, că mă condamnase la moarte. Muream, bre; dacă muream, mă mai amăram şi acuma terminam.

Înduiosarea stârnită din senin de ideea că a apucat să îmbătrânească alături de bărbatul ei, în mizerie, după atâtea nenorociri, o copleseste.

– Că acuma, uite, suntem amândoi vai de lume, suntem amândoi. Asa. (Ochii i se luminează. E uluitor câtă plăcere îi face să povestească. Plină de bucurie, reia:) şi mă duce, mă bagă la Jilava, mă scoate. Când mă scoate de acolo, dom’le, era părul grămadă lângă pat. Dinţii iesise din gură. M’-iesea ei singuri (miscă de câteva ori din mână, să dovedească cele spuse) – am protiză, numai unu-i de-al meu; încolo mi-au iesit acolo cât am stat – şi păru’ din cap grămadă, că n-aveam pe nimeni lângă mine, decât pe Maria. Când au scos-o pe Maria, am rămas singură. Mi-a scos-o pe Maria de acolo. Aoleo, domnule – încearcă ea să descrie atmosfera celulei -, pe unde băga mâncarea, nu era geam, nu era nimica decât un bec. Când stingea becul, era noapte. Eu, să-ntorc rogojina, că numai rogojină era. Când să-ntorc, praful pe partea ailaltă; ruptă praf. Zic: ‘Ăstia au uitat-o afară când a plouat.’ Ce să stiu eu, domnule, că pe la douăsprezece, cân’ m-a băgat, s-a udat păru-n cap şi hainele pe mine. Nu că sunteţi bărbat, nu stiţi, da’ care a făcut copii, Dumnezeu să nu-mi ajute dacă mint, cum suge copilu’ de trage (demonstrează cu trei degete ce face pruncul), simţi. Asa simţeam eu de-mi intra umezeala în corpul meu. M-a dezbrăcat, dom’le, putoarea aia de miliţiancă. Mai rele ca bărbaţii, dă-o dracului, c-as strânge-o de gât s-o prinz! Mi-a luat tot de pe mine. şi cârpa, basmaua, betele de tot, să mă omor. Am stat acolo, dom’le.

Urmează o nouă lovitură de teatru:

– Si-ntr-o zi se deschide usa . S-a dat usa la părete. şi intră. “A venit sentinţa Mariei Plop!” şi eu n-am spus că nu e Maria Plop. Am tăcut. şi am lăsat de a citit-o ca să văz eu (râde satisfăcută de ‘poznă’). Am tăcut şi a citit. După ce a terminat, am văz’t că e condamnată pe viaţă ea. Asa. şi atuncia îi spui: “Domnule, nu vă supăraţi – zic – da’ pe mine mă cheamă Rizea Elisaveta”. Vai, domnu’, doar nu m-a bătut; că de ce n-am spus, că să nu-mi citească mie sentinţa ei. şi a plecat, încuiată am fost până m-a scos, de mi-a venit sentinţa mea. Când mă scoate, dom’le, de acolo. Nu mai puteam merge, că n-am mâncat. şi cu feliuţa atâta (se referă la cele 125 de grame de pâine) de trei ori pe săptămână. şi mâncarea o băgam în tinetă (este vorba despre hârdăul pentru necesităţile fiziologice). Era o tinetă, de când o fi fost acolo, dom’le, mare, să ne scape Dumnezeu să nu.

– Cu capac deasupra. – o ispiteste cu o glumă careva dintre ascultători.

– Nu mai avea nici un capac, dom’le! N-a avut capac, n-a avut. Si-un butoias asa, de alumin’, cu apă-n el. Atâta era, de când o fi fost apa aia caldă. As-am trăit eu până mi-a venit sentinţa. Asaaa. – revine ticul verbal ce indică încheierea unei paranteze în cadrul naraţiunii. şi am stat. Ce era să fac? Deschide usa. Îmi cădeau asa măselele din gură. Păru-mi iesea din cap. Deschide usa şi strigă: “.ceea ce aparţine de dumneata şi dă-i drumul afa’!” Zdrang – zdrang, zdrang – zdrang (îsi imită ea zgomotul lanţurilor), încet după el, săracu’ ăla! şi nici nu am putut să-i mulţumesc eu la ăla, că mi-era frică de putoarea de miliţiancă. Ce zic? ‘Să nu-i fac rău.’

Tot deţinutul să se gândească la apărarea caraliilor.

– Mă duce, domnule, şi mă bagă într-o carceră, cu niste blebe (zăbrele, asa). şi zice: “Uite, bagă-te cu faţa aicea. Bagă-te.”

Întâmplarea este întreruptă brusc de firea prietenoasă a povestitoarei care, constatând că au intrat în încăpere alte câteva persoane şi că au rămas în picioare, strigă:

– Aurică, nu mai e nici un scaun dincolo, în casă?

Cineva protestează că s-a rupt firul povestirii, dar ea:

– Lasă, bre, că le dau dumnealor!

Ei, asta a fost tot.

– Asa. Si. mă duce acolo, mă bagă în cutia aia de lemn, asa. Pân’ s-a dus ăla de a anunţat. Cân’ a venit, eu am crezut că mă-mpuscă. Rămânesem cu un soc, domnule: făceam din umărul ăsta asa.

Ridică în mai multe rânduri umărul stâng.

– Stii c-aici e inima. Si-mi trage-n inimă. şi am rămas c-un.

Explică originea ticului: teama de a fi împuscată în cord.

– Doi ani de zile am făcut asa uite. Rusine îmi era. Da’ de frica aia că mă-mpuscă, mde, că asa-mi spun ei (cu alte cuvinte, că n-o împuscă). Când mă duce şi mă scoate de acolo: “Da’ de ce es’ dumneata asa?” (adică atât de speriată) – “Căci dacă mă-mpuscaţi, daţi-mi prin spate, nu mă-mpuscaţi prin faţă!” – îi spun eu la ăla. Da’ el: “Da’ nu te-mpuscă nimenea – zice – te duc în altă parte. Nu te-mpuscă nimeni”, mi-a spus, să-i dea Dumnezeu sănătate. Da’ eram pe ducă. Când intru acolo, domnule, era plin d’-ăstia mari. Da’ a vinit Dumnezeu cu mini, că am cunoscut grefieru’, cunoscut grefiera’ de la judecată. şi a-nceput să-mi citească: “Dumneata ai fost condamnată la moarte. şi noi ne-am gândit, am fost oameni buni şi ne-am gândit să mutăm pedeapsa la douăzeci şi cinci de ani muncă silnică. şi degradare civică. Asa. Cu drept de recurs.” Da’ eu, cu mâinile-n jos, cu capu’ sus (ia poziţie de ‘drepţi’, fără să se miste de pe marginea patului), ‘bine că nu m-a-mpuscat’, în gându’ meu. Da’ eu când m-am dus, eu nu am stat să nu-mi fac cruce cu limba-n gură. De un’ m-a luat şi pân’-acolo, limba mea în gură numa’ Sfânta Cruce a făcut, să nu mă vadă. Asa. şi îmi spune asa, dom’le: “Si ne-am gândit să-ţi dăm asa – zice -, cu drept de recurs”. Da’ eu am stat: “Să trăiţi, Onorată Instanţă şi Dom’ Presedinte, Dom’le Colonel, sunt mulţumită de pedeapsa care mi-aţi dat-o. Adică nu mai fac recurs”. Eram mulţumită de douăs’cinci de ani, decât să mă-mpuste. Stiam numa’ că mor.

Si astăzi, când relatează, adresează un gând de bine aceluia care i-a hotărât să nu i se ia viaţa:

– Să trăiască ăla care mi-a dat drumu’! Sănătate să-i dea Dumnezeu! şi am plecat. Ei au văzut cum sunt şi mi-au făcut o ijecţie. Mi-au făcut o ijecţie. A venit unu’-mbrăcat în alb, un sanitar, şi mi-a făcut o ijecţie. (S-a ciupit de pulovărul negru, la încheietură,) Asa, şi p-ormă am văzut că-ncepe, stii, parcă mai îmi veneam o ţâră (ticăie mâna). şi m-a luat, dom’le, şi m-a dus afară şi m-a pus cu piciorul drept întâi pe un trunchiuleţ asa, cu un de ăla de mi-a tăiat nitu’ – că au fost nituite.

– Eraţi în lanţuri?

– În laaaanţuri, domnule, în lanţuri!. La Jilava. şi unde?! Unde-i condamnatu’ de moarte, nu vă mint!.

– Lângă Reduit.

– Vai, domnule, să nu mai întâlnesti ce este pe unde am stat, că pe-acolo, vai, domnule, că nu-i părete, nu-i nimic. Auzi, da’ pe domnu’ Petrică îmi pare că atunci l-au. (vrea să spună: executat) şi pe urmă, nu i-am mai auzit vocea. şi pe domnu’., că.

– E vorba de domnul Petrică Arnăuţoiu.

– Da. şi pe domnu’ Tomiţă.

– Pe domnul Tomiţă. Erau în celulă lângă dumneavoastră?

– ‘ai di mini! Ce oameni au fost. Păi, acolo au fost băgaţi, săracii, şi ei! Da’ ce, puteam lua legătura cu ei? Unde au stat acolo, vai di mini! Au fost condamnaţi la moarte, daaa. Asa. şi m-a scos de acolo, dom’le, şi m -a dus şi mi-a luat şi de la piciorul ălălalt. şi când mi-au dat drumu’, uite aici am simţit, domnule, aicia-n cap. Asa a plecat sângele. Că cum oi fi fost eu de mi le-a strâns asa de trecuse umflătura prin fiarele alea.?

Revine la momentul când fuseseră bătute lanţurile adineaori scoase:

– Erau grămezile-n Jilava (este vorba despre grămezile de lanţuri dotate cu câte un inel pentru fiecare picior), care cum e purcoaie, cum le spunem noi, de fân. şi a spus unu’ comandant d-ăla – asa să-i spuie şi lui! -: Alege-le care sunt mai groase!, să mi le puie de picioare. şi m-a pus, dom’le, asa, pe spate (se lungeste de-a-ndăratelea), dom’le, pă aia şi mi l-a nituit şi p-ormă mi-a pus şi p-ăstălalt (întinsă, a înălţat picioarele pe rând) şi mi l-a nituit şi pe ăla. “Scoal’-te!” Acu’, legată de picioare si-asa, n-am putut. Ce mă fac? M-am dat într-o parte, dom’le, m-am dat asa, câte-o ţâr’, câte-o ţâr’, m-am dat într-o parte. şi m-am ridicat. şi pe urmă am pus mâna pe caldarâm, în curte, câte oleacă, câte oleacă. M-am pus pe picioarele mele.

Toate miscările le-a executat încă o dată, ca Atunci, în ziua cutremurătoare.

Ascult întruna acest fragment al casetei. Nu mă pot desprinde de imaginile evocate, de femeia trântită pe spate, pe ciment, încercând să se conformeze ordinului zvârlit, neizbutind să-si găsească echilibrul, punctul de sprijin pentru a se ridica iar, rostogolindu-se, să-si proptească palmele şi coatele, genunchii. Apoi o văd în celula umedă, cu smocuri de păr căzute la picioare, cu măselele scuipate pe jos, cu carnea gambelor umflată de-i atârnă peste inelele groase ale lanţului. Mă întreb: cititoarele mele, cititorii mei îsi pot imagina ce se petrecea în sufletul ei? Pot prelua o parte din durerea ei? Pentru ca scrierea aceasta să-si atingă ţelul: să dispară tortura bestială din închisorile pământului. Pot ele, pot ei oare?

– şi a venit o scârbă de miliţiancă şi mi-a luat toate hainele, de nu mi-a lăsat nimica pe mine. şi cu fota şi cârpa din cap, tot, şi acolo m-am nenorocit. Că acolo era umezeala aia. Să nu moară pân’ n-o sta acolo! Asa. şi am stat, dom’le, acolo. Când mă bagă, dau de Maria Plop. Pe ea a scos-o. A dus-o în altă cameră. şi m-a ţinut acolo, pân’ a venit de m-a scos. Ce am făcut? M-a scos; după aia m-a băgat şi pe mine-ntre femei. şi era o fată, domnule, că dumneavoastră sunteţi din Bucuresti. Dac-aţi auzit de un Stupcaru nu-mai-stiu-ce. A avut o fată. şi era-n Jilava. Făcuse un cadou la unu’ din ambasadă. Asa, şi i-a făcut cadou’ şi au arestat-o. şi când m-a dus din lanţuri, fata aia a stat de a plecat miliţianca, m-a spălat, m-a spălat fata lu’ generalu’ Stupcaru. Doina o chema. N-o pot uita nici cât oi trăi. Erau de ministri acolo, erau de tot felu’ de femei; d’-aia mai îndrăzneaţă fată! N-am vrut să primesc mâncare, dom’le! “Nu mănânc!” Ca să mor, să termin. “N-o luat mâncarea! îi dau eu cu lingura pe gât.” Că dacă am stat asa acolo, n-am mai putut. C-am zis ca să mor. şi fata aia nu bea surogatul ăla de cafea. şi mi-l turna mie pe gât şi mâncare ce era. Zic: “Mâncaţi care vrea; luaţi mâncarea, că eu nu mănânc.” O săptămână, două, după aia-mi da fata. Când să ne scoată cu păturile, colo-sa, domnule, eu am căzut jos. Că n-am mai putut să duc nici păturica, că n-am mai fost în stare să mai duc. Asa. Miliţianca mi-a dat, asa, cu piciorul. Asa. şi fata aia mi-a luat-o ea. Asa. Nu mă scotea din ‘bandită* (se referă ea la miliţiancă). Ne-a băgat. Am stat în Jilava, acolo. Când o putoare de miliţiancă o pune pe Maria Plop, Dumnezeu s-o ierte, săraca, să mănânce! Auzi! O pune pe aia să mănânce pe tinetă. Ea ce făcea? “Noapte bună, Ica! Noapte buna, Tomiţă! Poftă bună, Ica! Poftă bună, Tomiţă!”

Ica era diminitivul de la Ioana, copilul de doi ani al lui Toma Arnăuţoiu şi al Mariei Plop, numele acestei tinere a cărei strădanie de a-si face recunoscută obârsia nu-mi dă tihnă până ce nu voi afla tot adevărul despre martirii de pe Râul Doamnei. Izolata Maria Plop nu stia că fetiţa sa de doi ani ajunsese într-un orfelinat, pradă unei potenţiale handicapări psihice, soartă ce le astepta pe majoritatea progeniturilor nevârstnice ale celor căzuţi in mâinile Securităţii.

Cu foarte puţin timp înaintea apariţiei acestei cărţi – şi nu în perioada când a fost scrisă, de care publicarea se distanţează cu doi ani -, Elisaveta Rizea si-a mai amintit un amănunt. Iar Ioana Raluca l-a aflat abia acum. Înainte de a părăsi puscăria, unde prunca a fost zvârlită fără judecată, nici sentinţă, a fost dusă să o vadă tatăl său. Cine stie în ce fel a fost chinuit locotenentul şi cu ce tărie s-a îndârjit să nu semneze un proces-verbal de anchetă sau alt document strict necesar călăilor, de s-au milostivit să-i aducă fetiţa. Revenită în celula femeilor, maica ei s-a repezit la ea să descopere cum arăta Toma Arnăuţoiu. Se pare că a obţinut informaţia că avea capul înfăsurat în fese. Pieptul de asemenea. Atât. Cât n-ar da astăzi doamna Voicu să poată smulge din beznele memoriei acea imagine fulgurantă a chipului tatălui său.

Lupta de clasă îsi alesese dusmani vrednici de comunism: plozi de câteva luni şi de câţiva ani. Maria Plop striga din răsputeri cuvintele dragostei ei de mamă, să străpungă zidurile de beton ale Jilavei, de un metru grosime şi mai bine, să năruiască, prin iubirea ei, piedicile puse-n calea celei mai frumoase trăiri de care am stire.

– şi a auzit-o una, la fereastră. Ai văzut că e fereastră la camera 4 Femei – se adresează Elisabeta Rizea aceluia dintre ascultătorii săi care a trecut şi el prin Fortul nr. 13. La camera 4 am stat după ce m-a scos de acolo, de pe unde erau ăi ‘de la moarte’. şi a auzit-o. şi ea să primească mâncare, să mănânce pe tinetă! Cum să stai, domnule?! Nu era capac. Să stai asa cu picioarele pe tinetă, să mănânci? Nu. “Maria, refuză mâncarea! Că trebuie să se rezolve.” Da’ tot ea să spuie, că mi-era frică mie. Zice: “Păi, pe tinetă nu pot să mănânc.” Si, domnule, cum i-a spus şi a venit anchetă şi a spus ce miliţiancă a pus-o, nici n-a mai venit miliţianca aia. O condamnase, bre, să mănânce.! şi a scăpat Maria. M-am dus cu ea la Miercurea-Ciuc, am stat cu doamna Arnăuţoiu. După aia pe noi ne-a luat de la Miercurea-Ciuc. Am plecat eu, că pe noi ne-a dus la Arad, la lucru. Doamna Arnăuţoiu, cu Ana Chirca şi Maria Plop au rămas la Miercurea-Ciuc. De-atunci nu ne-am mai întâlnit, dom’le, cu ele, dom’le. M-am sărutat cu coconiţa; mi-a spus multe de toate; mi-a spus de domnul Tomiţă, de fata ce are. şi eu am stiut, c-o văzusem. Eu o văzusem pe fata Mariei după ce am venit (din prima detenţie, se subînţelege).

– În munte?

– Eee, aici, la pâinărie, am văzut-o. Păi, pe Maria Plop de sute de ori, şi pe ăilalţi, i-am văzut. Acum, vă spui cum i-au prins, cum stiu.

Dar este prea ostenită povestitoarea ca să se mai poată antrena într-o nouă dezvăluire. Nu i se cunoaste oboseala. La fel de iute, la fel de plină de suflet în rostire. Doar că sirul i se dezlânează. Sare prea repede de la o întâmplare la alta. Le crede pe toate stiute. Uită că cei de faţă, aceia care vor să reînvie istoria neamului, nici prin închisori n-au prea fost – majoritatea -, nici tragedia aceasta, desfăsurată nu departe de Câmpulung, n-o cunosc prea bine. Vorbeste ca între ai ei. Si, de fapt, are dreptate. Toţi, oriunde şi oricând am vieţui pe pământul românesc, ai ei suntem şi ni se cade să fim familiarizaţi cu destinul acestor fraţi mai mari, minunaţi.

– Am trac. Daţi-mi dumneavoastră (‘o armă’ – ar vrea să adauge, revoltată la amintirea prinderii eroilor) şi duceţi-mă cu masina; să fie a dracului care iartă! Mâna nu mă doare. Mă dor genunchii şi picioarele, domnule; nu pot să merg. Mâna nu mă doare. Eu stiu cine a făcut rău în sat! Eu stiu cine a făcut rău în sat! Cine-a luat tot! Nu mâncare, nu nimic (‘nu ne-a rămas’ – adică). Dom’le, să vă mai spun de un domn. Poate şi să mi se audă şi să mă lege mâine. Să audă! Când mă scoate să-mi dea drumu-acasă, tot cu vorbe bune mi-a spus domnu’ colonel: “Ia, doamnă, masina, să te duci să-ţi ie’ bagaju’, calcă-ţi hainele, că nu mai e ce afară ai lăsat.” şi un domn, că nu l-am văzut niciodată, n-am stiut cine e, ‘ce: “Vezi când îi trece pe lângă casa ta, asa să faci capu’!” Suci-i-ar Dumnezeu şi lui capul, cum l-a sucit el să nu mă uit eu!

Îsi întăreste blestemul apăsându-si pe frunte un semn mare al Crucii asezat cu greutate şi cu nădejde.

– Mincu, de la Pitesti. Fost colonel – îsi dă seama careva că mai auzise istoria despre cel pomenit.

– Domn’, e din Brădet! Eu nu l-am cunoscut!

Pentru a invoca un martor mai presus de orice bănuială, tot asa cum ai face apel la icoană, ori din alt motiv, pentru a face o comparaţie între lipsa de semnificaţie a insului menţionat şi un om vrednic să fie luat în consideraţie, se întoarce către fotografia înrămată, a lui Toma Arnăuţoiu, îmi vine să cred, agăţată pe perete, şi exclamă cu toată puterea convingerii:

– Uite-l, cineva împuscat de comunisti! Uite-l, ăsta a luptat niţel, îl stie ţara-ntreagă cine-a fost şi lumea-ntreagă!

Si se aruncă iarăsi asupra individului din pragul temniţei, parcă anume venit să-si bată joc de ea cu prilejul eliberării şi să-i menească de rău. Se repede asupra lui ca asupra unui gândac dăunător, să-l strivească:

– Si-a sucit capul, domnule, să nu mă uit spre casa mea. Ce am făcut eu, domnule?!!

Urmează cea mai cutremurătoare dovadă de nesupunere la interdicţia ofiţerului originar din cătunul alăturat:

– Ce am făcut eu, domnule?! După câteva zile, noaptea, domnule, când a-ntunecat, a luat omul meu – nu era nimeni aici -, si-a luat pălăria din cap, s-a închinat şi a pupat scările. şi ne-am uitat pe fereastra asta, că era încuiat. şi dincoace era dispensar. Dincolo făcea doctorul vizită. şi m-am închinat. Mincu nu stie că eu m-am uitat în casa mea. A sucit capu’, eu să nu mă uit! Om din comună aproape de Domnesti, dom’le, să-mi spună el mie să nu mă uit, după atâţia ani de puscărie, să nu mă uit şi eu în dreptul casei mele, cât e casa mea!.

O întrebare îi mută cugetul către fiinţe mai nobile, pentru care merită să trăiesti şi merită să mori.

– Domn’ Iancu era om! – răspunde ea despre învăţătorul Arnăuţoiu. Avea trăsură cu cai. şi era un copil bolnav. Eu nu vă mint! şi te lua în casă. “Ce e?” – “Am copchilu’ bolnav.” – “Fuga!” – îţi spunea. Pleca, îi dai bani să salveze copilul; sau om; sau femeie. Domnu’ Iancu! Păi, eu de-as fi murit şi pe domnu’ Iancu şi copchiii lui domnu’ Iancu nu-i lăsam! Că au fost oameni de omenie! Muncitori! Coseau, domnule! Făceau fân! Nu erau din ăia cu sa mare! Aveau vite! Parcă-i văd.

Îi trec prin minte cei vinovaţi de arestarea neamului pomenit:

– Au murit câţiva, că le-as trage eu. Da’ s-au dus dracului, au murit. Că ne-au luat boii, caii, vacile, şi curcile, şi gâstile mele, douăzeci de gâsti, mi le-au tăiat în beci la domnu’ Iancu! Că au zis că-s ale lu’ domnu’ Iancu. Aveam doi gâscani. şi coconiţa ‘ce: “Lasă-le cu ale mele.” Veneau de la lac. Asa. Le-a luat cu totul. Uite, asa treceau pe aici. Da’ i-a luat Dumnezeu. S-au curăţat, fir-ar ai dracului! Că mă duceam, uite, cu masina, că trag! Trag cu mâna. Pot şi stiu!

– Când ai venit acasă, fetele unde erau?

– Acolo. Când am venit acasă, i-a murit nevasta la un frate al meu. Că atunci când am fost, am avut şi fraţi, domnule, fraţi şi cumnaţi arestaţi, am avut gineri, copchil, pe Leanţa, băiat, cuscru. Noi am fost toată familia adunaţi. şi de pe la Brădet, ginere-meu ăla. Luau şi pe ailaltă, da’ născuse atunci, că ne-o luau şi pe asta. Asa, cu toate neamurile am fost. Când a venit bietu’ frate-meu, Luca, când i-a dat drumu’ si-a auzit (se referă ea la soţia aceluia), el nu i-a dat telefon, domnule, şi a murit femeia de bucurie. A căzut peste. şi a murit femeia. Uite lume; stie toată lumea. Luluca. I-a murit femeia, când a venit, de bucuria aia mare, a făcut d-aia la creier, infarct, asa. şi a murit femeia. Nae e pe ducă şi el acum. (se referă la propriul său soţ). Tot din puscărie. Bătut. I-au tăiat degetele. L-au chinuit. L-au bătut. El n-a spus nimic, nu le-a dat pe mână. L-am ‘brăcat femeie, cu fotă, cu iie şi cu sac în spinare, că-l duce la moară; şi l-am mutat dintr-o parte-ntr-altă parte, că-l căta ăla să-l împuste, că a văz’t că nu mai erau iscălituri pe munte. C-ăi din munte se-ntâlneau cu el, da’ nu-i pâra.

În sfârsit, apucă şi soţul ei să strecoare prima vorbă în această după amiază atât de bogată şi cumplită:

– Am stat multă vreme lângă Securitate. Eu aici şi Securitatea peste drum.

– Îmbrăcat femeie?

Confirmă, smerit, din cap.

Soaţa lui, însă, nu si-a întrerupt mitralierea cu informaţii. Apucă noul episod din mers şi goneste înainte cu el:

– A stat în butie! Într-o butie. şi cânepa deasupra. şi o scară pentru el băgată, să iasă. şi ce am făcut? Să vă spui cum am luat legătura iar.

N-o mai rabdă rememorările. Se-nghesuiesc peste cele glăsuite. O smucesc. O frământă. O trag. O împing. Nu-i dau tihnă.

– Mă dau jos din rată (e numele de odinioară al curselor locale). Ăia m-au rugat, că-mi dau drumul cu doi ani înainte. şi am refuzat. Haida că după anii ăstia mi-au dat drumu’. Ce credeţi, dom’le! Un picior în rată.

Vrea să exemplifice “pe viu”, însă nu-i este cu putinţă să-si păstreze echilibrul, cu un picior în aer, asa, fără trepte la îndemână.

– .nu pot. Un picior în rată şi unu’ jos.

Renunţă să le mai arate celor prezenţi poziţia de atunci.

– Mă-ntâlnesc cu popa Constantinescu. ‘Ce: “Băieţii.”, vezi, asa a vrut Dumnezeu s-aud de ei. A pus mâna pe mâna mea, ‘ce: “Băieţii din munte sunt bine sănătosi”. Atât mi-a trebuit. Cum e azi; cum e mâine, m-am dus la Băsoiu. Am trimis vorbă la el cu bănisori, cu hăinuţe îmblănite.

– În munte?.

– Unde au v’nit ei; au v’nit ei sara, la Băsoiu. Haine căptusite care le-oi fi găsit eu acolo în bordei. Da’ dacă eu n-am vorbit.

Îsi flutură arătătorul în dreptul buzelor, s-arate că i-a slujit în credinciosia aspră a muţeniei.

– N-am vorbit. Bietu’ frati-mieu a murit. Da’ cât i-a îmbrăcat şi cât a stat arestat.! În fine, am fost cu tot neamu’. Nu e nimic, dom’le! Să-mi dea pamântu’! Să-mi dea pământu’, dom’le, că toată grădina casei, trei prăjini am. Dom’le, eu n-am pământ aciia. Pământ n-am deloc.

– Pământul dumitale unde e?

– L-au luat. L-au luat şi dat cui au vrut ei. L-au dat la comunisti. Eu n-am, domnule! Că atât mi-au dat: casa goală. Nu mi-au dat nimic. Mă duceam cu ziua de lucram. Cu mânile astea uscate am muncit de făceam şi eu câte ceva.

– Dar pământul ăsta din jur e al dumneavoastră?

– Nuuu! E la altu’ acu’!

– Dar a fost al dumneavoastră?

– Al mieu! Trei prăjini. Da’ mi le-au luat şi pe alea. Le-au dat. Daaa! Tot. Tot. N-am o palmă de pământ. Luptaţi cât oţi putea! Domnule, luptaţi! Luptaţi să.!

Asa se încheie sfântul testament al Elisavetei Rizea din Nucsoara.

21

Pe când îl ascultam pe domnul Nae Ionescu, în ziua în care ne-am cunoscut, în dreptul crucii celei noi de stejar implantată în Valea Piersicilor, am auzit comenzi militare şi pasi cadenţaţi. Am întors capul peste umăr, la dreapta, dincotro proveneau sunetele. “Plutonul de execuţie.” – am pufnit în râs în sinea mea. Poliţistii înarmaţi mărsăluiau unii în spatele celorlalţi, câte doi. Faţă de cel care avea cuvântul, ar fi fost nepoliticos să-i urmăresc pe tot parcursul. Ajunsi îndărătul nostru, ofiţerul de a cărui poruncă ascultau, nemulţumit de cum se orânduiseră, făcea diverse manevre cu ei. Discursul luă sfârsit. Fanfara se lansă într-un mars funebru nou. La încheierea lui, răsunară porunci scurte şi ne pomenirăm că “plutonul” dă onorul. Câtă mulţime ne aflam acolo ne răsucirăm către drum, urmărind gestul protocolar al gradaţilor. Ispita umoristică ce mă încercase îmi trecu fără stire. Morţii nostri, simbolizaţi de întrunire, putrezind la capătul cimitirului sătesc ce nu-l puteam zări de unde ne aflam, primeau cel mai solemn omagiu de la urmasii acelora care-i uciseseră. Alături de ei, ni se vădea şi nouă, acelora rămasi vii, dreptul la recunostinţă şi cinstire. Nu, gândul era prea îndrăzneţ. Nu mă stiam să merit asa ceva. Am mutat întreaga impresie şi grandiosul clipei asupra numelor rostite grav, spre aducere aminte, cu osebire asupra celei dintâi victime impunând reverenţă, Maresalul Antonescu.

Oamenii înarmaţi se depărtaseră. Instrumentistii la fel. Ne îndreptarăm către temniţa noastră. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că as fi putut reveni în ea în aceste condiţii; pe când în ‘celelalte’, da.

*

– Eh, cu Aurel Chirca şi cu ai săi a avut loc o altă tragedie. Domnule, ţi se rupe sufletul când te gândesti la câte s-au petrecut în aceste opt sate de pe Râul Doamnei şi pe culmile ce le umbresc., urma să-mi povestească la mine acasă, mai târziu, Nicolae Ionescu. Chirca se poate să fie singurul român din epoca noastră care a stat fugar în munţi mai bine de cincisprezece ani. Gândiţi-vă că “Haiducii Muscelului” au rezistat aproape zece ani. Cine a mai atins astfel de recorduri?

– Nu a fost arestat o dată cu ceilalţi?

– La arestarea noastră era mort. Executat de altcineva dintre ai lor. Acela a murit la rândul lui până la arestare. Văd că nu vreţi să mă opresc. Bine. Mergem mai departe.

Oaspetele meu se delecta cu surpriza pe care mi-o făcea. Citeam aceasta în sclipetul privirii sale albastre. Erau într-adevăr întâmplări cum nu mai întâlnisem niciodată decât prin cărţi. N-as fi crezut să fiu tocmai eu cel ales drept recipient în care să se adune atâta suferinţă omenească.

– Chirca a trebuit să-si facă urma pierdută încă de prin 1939. Nu era un “politic”. Omorâse un jandarm, mi se pare. I se zicea “Dezertorul”.

– De ce s-au unit luptătorii cu el, dacă nu le împărtăsea crezul?

– Nu aveau de ales. Întâi, împărţeau acelasi teritoriu. El era stăpânul mai vechi al locurilor. Nu puteau risca să-l aibă dusman şi pe fugar. Destul cei din vale. În al doilea rând, el cunostea tainele codrului şi ale supravieţuirii în sălbăticie; ei, nu.

– Va să zică, primii lui tovarăsi i-au venit abia la zece ani după ce se bejenise prin pustie.

– “Pustie” este un fel de a vorbi. Cobora destul de des în sat. Ca şi ceilalţi, mai târziu. Fie după hrană, fie după nevoia înselării urmăritorilor, fie de dorul celor dragi. Omul avea nevastă: Marinica; surori; familie. Îl avea, nu departe, şi pe cumnatu-său, poreclit Haracciu.

– Costică Tefeleu, asa e? – mi-am amintit.

– Întocmai. Avea copii, făcuţi şi de când îsi părăsise gospodăria. Casa îi era asezată chiar la poalele codrului. Cu viaţa n-o rupi cu una cu două. Surorile lui, cele nemăritate, au pătimit cel mai rău; mai ales Anica. Desi, dacă judecăm lucrurile, au scăpat cel mai ieftin din câţi aveau legături cu ei.

– Anume?

– Un maior M.A.I. din Bucuresti – parcă-i zicea Linie – s-a dat drept muncitor. S-a angajat magazioner la I.P. I. L., s-a strecurat în sufletul uneia dintre ele, a făcut-o să se-ndrăgostească de el, i-a cerut mâna şi le-a invitat pe ambele să-l însoţească în Ardeal, să-i cunoască familia. La Sibiu, au fost însfăcate, vârâte la Securitate şi a-nceput chinul.

Maiorul sedea în camera de alături şi dirija tortura. Ele, mute. Bărbate, nu alta. Au fost datori să le dea drumul, neizbutind să le împricineze. Revenind la Nucsoara, s-au ascuns în podul unor rudari, la doi kilometri de satul natal, în Slatina. Au zăcut acolo sase ani, până la decret. După aceea au iesit în lume; nu li se mai putea face nimic. De altfel, nu tot într-un fel de închisoare liber aleasă se ofiliseră?

– Înţeleg că de pomană le-a fost cazna. Aurel, fratele lor tot s-a prăpădit.

– Da. Căpitanul care răspundea la faţa locului de prinderea de vii a tuturora a izbutit să ia legătura cu el. Au avut o întâlnire. I-a făgăduit bani mulţi şi iertarea pentru faptele sale. Dar Marinica i-a avertizat pe partizani. Nevasta lui Chirca. Ce femeie cinstită! Gura lumii zice că bărbatu-său şi securistul au stabilit să îndemne grupul să taie muntele printr-o trecătoare dinainte fixată de cel din urmă. Armata o ocupase din vreme. Sergentului major Mămăligă i se năzări că prea insista Chirca mult asupra căii de apucat. Porni în recunoastere. La cele ce văzu, se învineţi. Soldaţi, câtă frunză, câtă iarbă. Reveni. “Chirca, ne-a fost jurământul că trădătorul îl omorâm?” – i-a aruncat în obraz, năpustindu-se asupră-i şi smulgându-i zebeul pe care-l ţinea între picioare şi de care nu se despărţea. De atâta judecată a avut parte şi l-a împuscat Cum a fost împuscat Mămăligă.

– Stiu. Mi-aţi povestit.

Privirile îmi rătăcesc pe listă, înecate în amărăciune. Nu-l mai întreb de fiecare nume în parte. Mă urmăreste ce fac. Intuind prin ce treceam, nu mai insistă nici el cu istorisirea. Gustul trădării îmi provocase o stare de rău, îmi întorsese stomacul pe dos, mă asprise. Îl aud rostind:

– Bietul învăţător Ion Popescu. Lucra la Poenari. A ascuns în corul bisericii părintelui Constantinescu, fără stirea acestuia, o căruţă de armament rămas din război. Printre arme, şi o puscă dintre cele cu lunetă. I-a vestit pe fraţii Arnăuţoiu de comoară. Mai ales arma din urmă le-a fost de mult folos. Pentru această faptă a fost şi el executat. Iar acesta, puse domnul Nae Ionescu degetul pe un nume din listă, a ajuns în faţa plutonului de execuţie, nevinovat; Nicolae Niţu era doar tatăl primei neveste a lui Toma Arnăuţoiu.

– A fugit şi dânsa cu ei?

– Nu. A refuzat să plece. Au divorţat. S-a remăritat.

– În acest caz, tatăl ei.

Conlocutorul meu ridică din umeri, cu înţelesul: ce poţi pricepe din logica Securităţii?.

– Pe Maria Plop de ce o menţineţi cu numele de fată, dacă i-a fost şi ea soţie?

– I-a fost! – mă întrerupe categoric. Dar dacă astea erau condiţiile şi nu se puteau căsători şi la Starea Civilă! Ea i-a dăruit un copil. şi ce copil!. I-a fost nevastă!

E vehement. Iubeste tare mult amintirea acelor oameni fără pereche.

Gândul îmi fuge la Ioana Raluca Voicu. Pe coridoarele reduitului şi ale fortului Jilava, cu ocazia acelui pelerinaj, pasii ni se încrucisau din când în când. Nu vorbeam decât arareori. Acum sunt curios să-i descifrez impresiile. Atunci nu resimţeam decât invazia propriilor mele năluciri. Oriunde îmi parveneau fragmente de conversaţii, nu auzeam alta decât întrebări privind identificarea celulelor în care se risipiseră zilele şi anii vorbitorilor. Astăzi, cele două întreprinderi ale groazei sunt aproape pustii. Câteva magazii cu vesminte vărgate, cu gamele şi castroane metalice, cu saltele. Paturile de fier n-au dispărut din celule. Într-unele sunt zvârlite în dezordine, într-altele astfel dispuse astfel încât dovedesc o folosire destul de recentă. De ce as crede caraliii, cu aerele lor paternaliste, de operetă, când se laudă că aceste corpuri ale fortului nu mai găzduiesc pe nimeni, că nu mai funcţionează decât penitenciarul nou, umplut cu condamnaţi de drept comun? De când să fie serviciile de reprimare atât de rele cu hoţii? Doar e ţara în care hoţii de sus sunt prieteni buni şi rude cu cei de jos. Nemţii şi sovieticii stiau să pregătească, pentru vizitele Crucii Rosii Internaţionale, adevărate hoteluri, în unul, două colţuri ale lagărelor lor de exterminare, pentru uzul naivităţii occidentale şi a dorinţei apusenilor de a nu-si crea prea mare bătaie de cap. Românii n-au fost cei mai silitori elevi ai lor?

S-au introdus godine. S-au instalat chiuvete; până şi closete turcesti. Sau te pomenesti că au existat şi pe vremea mea şi n-am fost eu privilegiatul care. Oroarea “tinetelor” rămâne actuală, în majoritatea lor camerele nefiind dotate cu aceste inovaţii. Tinetele sunt hârdaie utilizate pentru excremente şi urină. Le căram cu rândul, câte doi, ele având o greutate prea mare. Cei cu experienţă de închisoare ne-au învăţat, pe cei proaspăt culesi, să le cărăm fără să le vărsăm pe noi. Cu o mână apucai de mâner, cu cealaltă te propteai în umărul tovarăsului de corvoadă. Te împingeai în acesta cu toate puterile şi zbucneaţi amândoi într-un pas pripit de însăsi greutatea mânată prin aer cu viteză maximă, altfel ea riscând să te tragă în jos şi să te arunce în fecale. şi câţi bătrâni n-au trecut şi prin asta! Sau câte femei, îmi închipui.

O doamnă de vreo 65 de ani istoriseste unor curiosi politicosi cum, abordată insultător de o gardiancă, pe când ea, fosta deţinută de pe vremuri, se găsea întâmplător în mână taman cu cana de apă, de enervare a strâns-o ca-ntr-o menghine, între degete, până a boţit-o. Ca pedeapsă, paznica a vârât-o la “neagra”. De-abia vizitasem această încăpere lipsită de orice deschizătură în afară de usă. Cu apă pe jos. Cu cimentul de pe pereţi siroind. Aici erai aruncat doar în indispensabili şi cămasă. Rogojina-pat era putredă, zemuia. Primeai mâncare doar la trei zile. Bătaie de câte ori aveau chef caraliii.

22

– Când au venit părinţii să mă ia de la Leagăn, mi-a mărturisit doamna Voicu, după împrietenire; constatând că nu mă dumiream, reluă: când au venit părinţii mei adoptivi, dormeam. Mi-au spus să mă îmbrac, că plecam cu dumnealor. Eram atât de supărată că mă treziseră din somn încât, îmbufnată, le-am retezat-o scurt că nu voiam să mă duc nicăieri.

– Cum v-au ales?

– M-au ales sfătuiţi de bunicul, pe nebăgate de seamă. El singur stia de ce m-a vrut pe mine şi nu alt copil. Mare noroc am avut cu el. L-am iubit foarte tare. Dacă nu se lupta dânsul, n-as mai fi fost niciodată adoptată.

– De ce?

– Mai încercase să mă adopte şi un medic. Cineva din Câmpulung. Poate tocmai fiindcă era de acolo nu i-au dat voie.

– Credeţi că putea interveni un motiv legat anume de părinţii dumneavoastră de sânge?

– Sigur. Ar fi fost posibil ca medicul să-mi fi cunoscut părinţii adevăraţi. Cred că Securitatea îl bănuia că voia să le crească fata, din spirit de solidaritate cu dânsii.

Îmi amintesc spovedania domnului Nicolae Ionescu:

– Cât am fost închis, m-am gândit adeseori că, eliberându-mă, o voi căuta pe fata lui Tomiţă, s-o adopt. La iesire, nu i-am dat de urmă. N-am putut afla nici măcar unde fusese dusă după arestarea Mariei Plop. şi ce să vezi, domnule! La ani şi ani de zile, doi colegi de-ai mei, de la serviciu, discută între ei. Nu prea eram atent. Lucram ceva. Deodată îmi dau seama că se înflăcăraseră taman asupra nenorocirilor noastre. Când funcţionara mea a pomenit-o pe fiica lui Toma, nu m-am mai putut abţine. M-am amestecat în discuţie, am recunoscut – ceea ce n-as fi făcut pentru nimic în lume în alte condiţii -, că fusesem condamnat pentru a-i fi ajutat pe cei din munţi – şi m-am interesat de Ioana. Ce părere aveţi?! Locuia – e de neconceput o astfel de coincidenţă! Dar de ce s-o numesc coincidenţă?! Joc al destinului, domnule! Joc al inteligenţei universale! – locuia la al treilea bloc de mine, adică la familia Voicu. O văzusem crescând; o întâlnisem la coadă la pâine, la farmacie, în staţia de tramvai, tot timpul, de când fusese măruntă cât o gâză şi până s-a făcut mare domnisoară şi mai apoi s-a măritat. şi eu să nu fi stiut nimic! Eu care, fără s-o cunosc, am iubit-o ca pe copilul meu.

– Părinţii de acum, vreau să spun familia Voicu, nu aveau cunostinţă de trecutul acelui copil ce aţi fost? – am întrebat-o iar pe Ioana Raluca, referindu-mă la ea însăsi când au retras-o de la Leagăn.

– În mod sigur nu. Poate bunicul. Dar el n-a pomenit nimic niciodată până s-a stins.

– Nici dumneavoastră nu vă aminteaţi nimic?

– Absolut nimic, aduse ea acelasi cuvânt al zădărniciei între noi. Cel puţin, nu eram constientă de a-mi fi amintit ceva. De fapt, se întâmpla cu mine un lucru. Odată bunicul se pregătea să se ducă la vânătoare. Când l-am văzut curăţindu-si arma, m-am repezit la el, m-am agăţat de poalele hainei sale: “Nu te duce! Nu te duce! La vânătoare se-mpuscă!. doare. curge sânge. plângi.!”

– Era desigur o amintire subconstientă, uciderea vreunui animal, la care aţi asistat – ceva ce văzuserăţi şi v-a impresionat.

– Nu! Amintirea prinderii tatei şi a mamei. Tata care sângera. Zgomotele împuscăturilor. aruncarea în aer cu dinamită a. Dar nu despre asta vorbeam. Mai ţineţi minte de unde am plecat?

– Când aţi început să vă daţi seama că ceva nu era în regulă cu trecutul dumneavoastră?

– Ah, foarte târziu. La moartea bunicului. Mama m-a pus să caut o hârtie printre actele sale; nu putea, săraca, s-o facă singură. Durerea îi era prea mare. Am dat din întâmplare peste actul de adopţie. şi am rămas uluită.

– Până atunci niciodată, chiar niciodată nu v-a surprins nimic?

– Niciodată. Totusi s-a petrecut ceva ce i-a dat de gândit mamei.

– Voiaţi să spuneţi.?

– Mi-a povestit mama, după descoperirea mea din sertar. Pe timpul când eram copil, a sunat la usă o necunoscută. A întrebat-o dacă stia a cui era fetiţa adoptată cu câţiva ani în urmă. Atâta a insistat, încât misiunea ei apărea cu evidenţă. Mi se pare că a pomenit şi numele: Arnăuţoiu. Mama nu avea cunostinţă că tata murise secerat de plutonul de execuţie. Numele lui nu-i spunea nimic. Dar scormonirea străinei era dubioasă şi înspăimântătoare. Nici eu, nici părinţii care mă cresteau n-am bănuit adevărul cumplit.

– A fost un noroc extraordinar că mama era total neiniţiată asupra adevărului. Cine stie ce aţi fi putut păţi, dacă ar fi mărturisit a fi stiut că eraţi fiica lui Toma.

– Da, de bună seamă că nu mai eram în viaţă, dacă Securitatea s-ar fi edificat că taina nasterii mele fusese deconspirată. Urma Arnăuţoilor trebuia să piară. Uite, însă, că Dumnezeu n-a vrut astfel.

– Cum au căzut părinţii dumneavoastră după sânge?

– Toma şi cu Petre Arnăuţoiu se aflau la casa unui vechi prieten. Urmau să urce muntele, cu baciul Ion Sorescu. Au băut o ţuică. Probabil că fusese amestecată cu vreun drog. Asa bănuiesc cei care i-au cunoscut şi le stiau puterea de a reacţiona vijelios la orice semn de pericol. După câtva timp de mers, nu departe de bordeiul de lângă Poenărei, au fost atacaţi. Eu mă aflam cu mama şi cu Tică Jubleanu în bordei. Tata, adică Toma, a fost curând rănit. Petre a izbutit să fugă. O babă din Corbsori, unde a ajuns, a indicat urmăritorilor ascunzătoarea. A fost prins pe când se pregătea să-si ia viaţa. Între timp, soldaţii îl târâseră pe tata la pârâul deasupra căruia se înălţa o stâncă de vreo opt metri. Locului i se spunea: “Râpele cu brazi”. În vârful stâncii se căsca o deschizătură de intrare în refugiul lor. O acoperea un chepeng cu latura de jumătate de metru, bine dosit sub muschi, iarbă şi vreascuri lipite pe el. Unul dintre ofiţerii atacanţilor îi strigă lui Tică Jubleanu să se predea cu toţi cei dinăuntru. Acela le răspunse că li le trimitea pe Maria Plop şi cu fetiţa, singure. Lansă scara de funie necesară pătrunderii şi coborârii în şi din ascunzis. Mama apăru cu mine sub braţ. Când ajunse la vreo doi metri de apă, Tică tăie mijlocul de acces şi începu o luptă disperată, Cu ultimul glonţ ce i-a rămas si-a zburat creierii. Târziu, căci le era teamă, securistii au trimis un ostas să verifice dacă mai era viu. Când se constată decesul, au dinamitat stânca, a doua zi, cred. S-a făcut praf şi pulbere locul odihnei lor fără de odihnă.

– Despre aceasta pomeneaţi, poate, fără să stiţi, bunicului, când îsi pregătea arma de vânătoare, să plece prin codri.

– Posibil. Desi nu am păstrat nimic în memorie, acum, că am aflat povestea, mi-o închipui ceasuri întregi la rând, încercând să smulg ceva din bezna vârstei mele inconstiente de atunci. Totul rămâne în întuneric.

– Cumplit spectacol pentru copilul ce eraţi.

Printre nesiguranţele violonistei mature se numără şi aceea că nu-si cunoaste vârsta decât cu aproximaţie, la fel şi ziua nasterii. O altă situaţie specială a sa este că a fost botezată în două rânduri, numele Raluca provenindu-i ca urmare a celui de-al doilea botez, dăruit de familia adoptivă, aceasta neavând stire de cel dintâi, săvârsit de preotul martir Ion Constantinescu, în leagănul stâncilor. Actul sacru a constituit, de altfel, cum am mai scris-o, unul dintre capetele de acuzare în urma cărora a fost executat.

– Fie că au participat de-a dreptul la luptă; fie că i-au ajutat pe cei din munţi cu arme, ca învăţătorul Ion Popescu; ori cu hrană, ca profesoara Iuliana Preduţ; sau dându-le adăpost; nedenunţându-i; ori arătându-se ‘complice’, pentru că le-au cedat unica ţigară din buzunar – asa a făcut baciul Petre Bălţel -, groaznic si-a răzbunat Securitatea cei câţiva morţi din cursul bătăliilor.

– Mi-e milă şi de aceia. Vremurile au fost cumplite. Dacă soldaţii erau trimisi să-i împuste pe cei fugiţi, acestia îsi apărau viaţa, nu?

Chipul ei caută o confirmare, un sprijin. Ce greu trebuie să-i vină unui suflet adult, cum este tânăra doamnă din faţa mea, să i se dezvăluie atât de târziu că părinţii ei au fost hăituiţi ca niste fiare sălbatice, că ea însăsi, când abia de gângurea, căuta lumina soarelui mângâietor, zi după zi, prin coclauri vitrege, fără cămin, fără pace, fără surâsuri fericite.

Ioana Raluca Voicu – Oana, Ica, “Pădurea”, “Floarea de Colţ” – se străduieste, astăzi, fără s-o poată nimeni lămuri pe ce cale să apuce, să dovedească legal că este fiica lui Toma Arnăuţoiu. Nu o face pentru sine. Reverenţa faţă de familia sa, de care o leagă întreaga ei existenţă, reusitele şi bucuriile – am numit familia Voicu – o împiedică să intenţioneze a-si relua numele de drept. Cel puţin astfel simte astăzi. Însă apariţia unui roman poliţist care a stilizat vag procesele verbale ale anchetelor privindu-i pe eroii din grupul “Haiducii Muscelului”, roman în care personajele poartă numele persoanelor, prea puţin modificate, iar caracterele celor din urmă sunt nămolite şi relaţiile interumane josnic terfelite, o obligă să înfrunte toate aceste demersuri birocratice, exasperante şi cu puţine sanse de izbândă. Morala însă i-o cere. Cartea la care fac aluzie se înscrie într-o serie de măsluiri ale adevărului, scornite de Securitate în scopuri propagandistice, de murdărire a idealurilor rezistenţei române.

Este rusinos că editurile noastre, ce se refuzau unor scriitori câteodată de talia unui George Călinescu, a unor Vasile Voiculescu, Ion Vinea, Ion Barbu şi alţii la fel de însemnaţi, reducând la tăcere şi constinţa neamului, s-au dedat la atari acte de colaboraţionism antiromânesc.

Tânăra artistă nădăjduieste să fie hărăzită cu un copil. Vrea ca acest copil să cunoască adevărul asupra neamului său, să nu dea crezare minciunilor puse în circulaţie de acea maculatură a represiunii, vrea ca el să preţuiască puritatea de cristal a vitejiei şi imensa şi vrednica de laudă jertfă patriotică a bunicilor lui. De aceea luptă pentru dreptul de a fi recunoscută fiică a tatălui său, Toma Arnăuţoiu, ucis încă o dată când a fost eliminat din certificatul de nastere al copilului său, eradicându-i-se dreptul la posteritate. Pustile plutonului de execuţie, romanul de trei parale cu pricina, acest certificat de nastere fals au constituit armele ce i-au luat viaţa în trei rânduri şi în trei chipuri osebite.

Paginile de faţă se străduiesc să i-o redea şi să o dăruiască, în toată nobleţea ei, fiicei sale însetate după adevăr şi dreptate.

*

Pe strada Mântuleasa nr. 10, în curtea Asociaţiei Fostilor Deţinuţi Politici din România, se află un panou de afisaj cu ramă de lemn decolorată de ploi. Este unul dintre acelea ce adăposteau ieri odioasele şi inutilele ‘gazete de perete’, penibile scorniri ale propagandei stradale comuniste. Acestuia i s-a găsit un rost cu înţeles şi necesar. Aici am zărit-o întâia oară pe Ioana Raluca Voicu, la începutul acestei odisee. Citea bileţelele scrise de câte un membru al familiei unui dispărut fără urmă prin temniţele dictaturii; văduve, orfani, fraţi, veri, care doreau să afle măcar cum le-au murit cei dragi, să rămână fie şi cu atâta dintr-o viaţă ce n-a fost să fie trăită.

Printre ele şi următoarele rânduri: “Cine l-a cunoscut pe preotul Constantinescu Gh. Ioan, din satul Poenărei, din comuna Corbi, judeţul Arges, condamnat la moarte de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a, la 19 mai 1959, Bucuresti, vă rog să anunţe familia la telefonul: 44.19.88. Vă mulţumesc. Iuliana Preduţ”.

Am vizitat cândva comuna Corbi. Ba, am şi mâncat la iarbă verde, pe malul Râului Doamnei, cu mama, cât mai trăia. Comuna respectivă este celebră datorită bisericii. Pe unul dintre zidurile sale exterioare există un ornament reduplicat în numeroase rânduri; el reprezintă pasărea cobitoare pe când zboară în stol ameninţător. Precum se vede din cele precedente, opţiunea pentru motivul decorativ arhitectonic a fost de rău augur: corbii si-au dus menirea până la capătul ei funebru. Asupra întregii regiuni clănţănesc crengile uscate, stresinile desprinse muscă din cărămizile putrede şi dezgolite de tencuieli şi var, plesnesc sec porţile rămase deschise, trântite fără pricină aparentă, la îndemâna crivăţelor aducătoare de nouri şi grindină, mugesc straniu culmile încremenite. Zgomotele misterioase se adună în dezordine, dând glas, ca din întâmplare, unor silabe confuze, şi reiau vesnic croncănitul refren din inimitabilul poem al lui Edgar Allan Poe: Nevermore (Niciodată iar ). Este glasul morţii. E glasul irecuperabilului.

Ce cosmar de prooroci să fi avut mesterii de altcândva, atunci când au hotărât să pună satele acelea sub semnul macabru al corbilor?

Si totusi.

Gândul îmi fuge la părintele de optzeci de ani, din cătunul Ciuta, din Siberia, care afirma: “Eu sunt preotul Ioan Gh. Constantinescu, din Poenărei.”

Si totusi, reiau, o legendă populară povesteste că Sfântul Ilie, pustnic, era hrănit, în desert, de către corbi. Străbătând pământul ocol, păsările negre îi aduceau bucăţi de pâine în cioc. Corbii din comuna sa argeseană, aceia de piatră, nu se desprind oare, nopţile, de pe arca bisericii, să-l cuminece pe părintele pierit acolo, departe, unde tânjeste el după plaiul românesc, tocmai la capătul pământului?

Sopotul lacrimilor din curgerea tulburată a Râului Doamnei stie răspunsul, dar eu nu m-am născut a-l înţelege.

Rămâneţi cu bine, ostasi fără uniformă şi ostence cu dinţii şi părul căzut. Dragostea Ioanei Raluca Voicu – “Floarea de Colţ” – reprezintă ultimul chip al existenţei voastre, înscrisă cu cerneală de ceţuri în aceste file.

Corbii ne dau ocol din Vesnicie.

Tags

Related Posts

Share This

2. Epilog

Epopeea grupului de rezistenţi “Haiducii Muscelului”, ce a activat pe Valea Râul Doamnei, din martie 1949 până în 1958 – cea mai prelungită opoziţie armată la dictatura comunistă, din toată lumea dominată de fascismul roşu – pătrunde treptat în conştiinţa publică.

De la bun început, legenda nutrită de viaţa eroică a membrilor săi vibrează în sufletul tuturor locuitorilor zonei. Din cuvintele lor emană lumina dragostei neîntinate.

Autorul cărţii de faţă, fondând colecţia “Demnitate românească”, a intenţionat să pună la dispoziţia neamului său – cu cât mai mult a tineretului anti-educat şi anti-instruit din rândurile acestui popor orbit de minciună – temeiuri pentru întărirea sentimentului, frustrat timp de jumătate de secol, al demnităţii personale şi naţionale. El nădăjduieşte că a izbutit să apropie de cititori, prin mijloacele investigaţiei literare – şi evitându-le cu grijă pe acelea ale reportajului ziaristic, ca şi pe ale interviului sec şi incolor, – modestia şi buna-credinţă copleşitoare ale unui luptător mult prea puţin cunoscut, Majestatea Sa Regele Mihai I al României, când a publicat prima carte despre Monarhul nostru, de după Revoluţia din Decembrie 1989, anume cu prilejul sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din 1990, în chiar tipografia din subsolurile Palatului Regal: O vizită la Regele Mihai I .

Acelaşi efort l-a depus pentru a ilumina în faţa poporului nostru neştiutor beznele în care a fost înfundat prestigiul eminentei personalităţi politice române, aceea a urmaşului lui Iuliu Maniu, domnul Corneliu Coposu, despre care a scris: “Unii vor să impună ideea că domnul Corneliu Coposu este doar umbra celui mai nobil trecut al neamului nostru; ei nu-şi dau seama, dar va veni vremea să fie siliţi de împrejurări a o recunoaşte, că Domnia Sa reprezintă plămada în care a şi început să strălucească soarele viitorului” ( Tragedia lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Convorbiri cu omul politic Corneliu Coposu , în colecţia “Demnitate românească” – 2).

Pe parcursul unui an de cercetări, scriind Sânge pe Râul Doamnei , autorul s-a confruntat cu o dificultate insurmontabilă, pentru moment, în descifrarea caracterelor deosebit de impunătoare ale personajelor sale: 16 participanţi la existenţa “Haiducilor Muscelului”,cei de frunte, cei aflaţi în permanenţă în cătarea armelor, au fost împuşcaţi cu mai bine de treizeci de ani în urmă; ca să nu vorbim de eroii care au adus prinosul sângelui şi sufletului lor, murind de moarte violentă în munţi. Cu osebire, locotenentul Toma Arnăuţoiu s-ar fi cuvenit a fi focarul demnităţii românilor, focar iradiind din aceste pagini. Cu toate acestea, figura marelui martir rămâne una dintre nedelimitatele pete albe de pe harta psihologică, afectivă şi evenimenţială schiţată mai sus. Toţi aceia cu care a tăinuit el, în nopţile când hăitaşii Ministerului de Interne îi îngăduiau acest răgaz, au pierit. Personal, ne-am interzis să imaginăm gândurile acestui om al cărui statut moral şi a cărui inteligenţă strategică au depăşit uimitor normele obişnuite; dacă am fi făcut-o, rezultatul constituia o penibilă încătuşare a dimensiunilor sale spirituale în haina prea strâmtă a banalităţii. Repetăm ceea ce am scris anterior: sperăm ca patriotismul natural al celor câteva dintre victimele care-şi grăiesc amarul în filele noastre, după ce au suferit mucenicia înveşmântate în straiele iubirii pentru Toma Arnăuţoiu şi soţii săi, să înlăture o parte dintre vălurile negre ce împiedică intuiţia să perceapă trăsăturile acelui Făt-Frumos înfruntător, în Muscel, al miasmelor şi otrăvurilor după care cunoşteai căpcăunii din România.

De fapt, alături de povestirile celor situaţi la marginile lucrării sale de refuz al unei societăţi intrate în descompunere, nici un document nu ne rămâne la dispoziţie decât Sentinţa nr. 107, pronunţată “astăzi 19 mai 1959 de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară – Colegiul de Fond. Dosar nr. 1220/59″. Unui atare “document” nu i se poate acorda nici un credit. Autorul paginilor de faţă, fiind el însuşi victimă a anchetelor, a ofiţerilor Securităţii şi a instanţei judecătoreşti militare, cunoaşte prea bine măsluirea la care a fost supus adevărul faptelor, intenţiilor şi coloratura lor de jertfă pentru neam în acea epocă, schingiuirea realităţii, deformarea ei în sensul schimonosirii, întru instituirea unor acuzaţii false, menite să acopere ilegalitatea “justiţiei” distribuite de către un regim la fel de ilegal, în temeiul unor legi redactate peremptoriu împotriva omului.

Nu e vorba, liniile mari ale evoluţiei în spaţiul geografic şi acela al luptelor pot fi deduse şi dintr-o astfel de sursă coruptă.

Dimpreună cu Nicolae Niţu, fostul socru al locotenentului Toma Arnăuţoiu, cu Iosif Niţu, Maria Plop, Ioan, Gheorghe şi Eugen Chirca, fiul directorului şcolii locale, l-am numit pe acelaşi Toma Arnăuţoiu, a optat pentru Izvorul Grosului ca prim adăpost în munţi. Li s-au asociat: Titu, Constantin şi Maria Jubleanu, Benone Milea, Constantin Popescu, Elena Chirca şi Aurelia Costea. Ei păstrau legătura cu Virgil Marinescu, Ioan Săndoiu, Cornel Drăgoi, Ioan Paticu, Ioan Oproiu, Gheorghe şi Elisabeta Rizea, Alexandru Moldoveanu, Luca şi Gheorghe Suţu, Ioan Sorescu, Marina Chirca, Ana Simion, Aurel Chirca, Verona Băncescu şi cu alţii. Aurelia Costea, Marina Chirca şi Ana Simion au fost printre primele femei curajoase care transportau alimente şi muniţii celor care-şi părăsiseră satele.

Aflându-se în casa părintească a învăţătorului Iancu Arnăuţoiu, Toma, dimpreună cu colonelul Gheorghe Arsenescu, cu Ion Chirca şi cu Benone Milea au fost atacaţi prin surprindere de trupele Securităţii, în zorii zilei de 19 iunie 1949. Aidoma cu cele petrecute în nenumăratele reînnoite lupte viitoare, care le-au fost impuse de către vânătorii de oameni în haine kaki, cei patru au scăpat strălucit din încercuire, provocând în rândurile inamicului moartea plutonierului major Constantin Apaveloaiei şi rănirea plutonierului Horea Lungu.

După această primă probă a focului, în iulie, colonelul Gheorghe Arsenescu s-a despărţit de grupul locotenentului Toma Arnăuţoiu, în scopul de a reînvia propria sa mişcare, activă doar din primăvara până-n toamna anului 1948. În jurul lui Toma Arnăuţoiu s-au strâns numeroşi alţi săteni; dintre aceştia îi cităm pe: Nicolae Ciolan, Mihai Gheorghe, Nicolae Paticu, Alexandru Marinescu, Nicolae Adamoiu. De pe acum ni se cuvine să atragem atenţia cititorului că toate aceste aşa-zise precizări ale actului de acuzare rămân nesigure, argumentul meu, când afirm aceasta, fiind că numele celor antrenaţi în rezistenţă revin în acest act, în etape succesive distincte, cu o lipsă elementară de scrupulozitate, ce trădează un penibil amatorism în treburile intelectuale şi ale justiţiei, din partea organelor de anchetă şi justiţie – revin, spuneam, ca şi când n-ar mai fi fost înscrise şi anterior, revin ca nişte noi incriminări, atitudine de-a dreptul criminală, căci ea aglomerează unele şi aceleaşi persoane ca pe nişte noi convertiţi la cauza patrioţilor. Mi-am asumat eliminarea celor deja citaţi în text, pentru introducerea unei oarecari ordini în acest document oficial.

Partizanii îşi schimbau întruna ascunzătorile, bântuind în această primă etapă mai ales munţii Borţiu şi Oticu. La sfârşitul anului, li se alăturară Gheorghe Mămăligă – până atunci sub ordinele colonelului Arsenescu -, iar în martie 1950, medicinistul Ion Marinescu.

Ultima informaţie este, la rândul ei, îndoielnică, deoarece imediat în continuare textul oficial spune: “La începutul anului 1949, teroriştii [în original se practică dezacordul de număr, după cum e de aşteptat – n.n. ] Marinescu Ioan şi Marinescu Gheorghe, din însărcinarea inculpatului Arnăuţoiu Toma, au luat legătura cu fostul plutonier de miliţie Ionescu Nicolae, din comuna Nucşoara, care urma să dea pentru bandă armament, muniţii şi informaţii. Cu acel prilej, cei doi terorişti au tras focuri de armă împotriva organelor de securitate care i-au surprins. Aceasta s-a întâmplat în luna aprilie 1949″. Socotim că e limpede pentru oricine că judecătorii nu erau interesaţi nici măcar de înşiruirea logică a faptelor ce le judecau. Atari contradicţii abundă în paginile sentinţei.

În iunie 1950, ciobanul denunţător Gheorghe Săndoaia a fost avertizat cu focuri de armă asupra riscurilor pe care şi le asuma pactizând cu forţele de asuprire, aceasta la stâna din Valea Lungă. Peste o lună, la 7 august, Ioan Marinescu şi Constantin Jubleanu au fost forţaţi la un schimb de focuri, la încheierea căruia au căzut din rândurile vrăjmaşilor locotenentul major Alexandru Ghişă şi căpitanul Băloiu. La 2 septembrie, Toma şi Petre Arnăuţoiu, Ioan Marinescu şi Constantin Jubleanu au dat peste un grup de securişti în haine civile, dintre care plutonierul Pais Ghervase nu-şi luase măsura de prevedere de a-şi lăsa legitimaţia la unitate. Patru din cei cinci au plătit cu viaţa tentativa de doborâre a celor din munţi.

În 1951, preoţii Nicolae Andreescu şi Ioan Constantinescu pun la dispoziţia fugarilor o puşcă semiautomată, una Z.B., una Mauser, o carabină, cinci pistolete, o puşcă de vânătoare şi circa 1.000 de cartuşe.

Aflând că în jur de o sută de “turişti” au ales cabana din muntele Padina ca sediu al unor incursiuni de urmărire (se ştie prea bine că în perioada respectivă era interzisă practicarea turismului montan, ca şi acela pe malul Dunării cât lungeşte Iugoslavia sau în zona litoralului maritim, fără o aprobare specială ce nu se elibera oricui), în noaptea de 17-18 august 1952, oamenii lui Toma Arnăuţoiu au înconjurat-o. A fost o simplă demonstraţie de putere; partizanii, nefiind atacaţi, n-au tras nici un foc de armă. S-au mulţumit să părăsească locul, luând cu ei doar alimente, îmbrăcăminte şi medicamente.

Aici vom cita o declaraţie publicată în revista 22 . Ea aduce o lumină şi în privinţa incursiunii efectuate la cabana mai sus menţionată.

“Dată şi citită în şedinţa publică astăzi 19 mai 1959 la Bucureşti.

Serafim Pâslaru (medic): “Într-o bună zi, am fost anunţat telefonic de către medicul şef al raionului Muscel că trebuie să plec pe Valea Dâmboviţei, împreună cu o echipă sanitară, ca să-i îngrijim pe muncitorii forestieri care nu puteau coborî jos, la consultaţii. De la Rucăr am plecat călare, cu rucsacii cu medicamente, însoţit de responsabilul politic. A doua zi, spre seară, am ajuns la un centru de adunare a tuturor lucrătorilor forestieri de pe toată Valea Dâmboviţei, de la izvoare până la Rucăr. Fuseseră adunaţi toţi muncitorii, urmând să li se citească un referat despre cum trebuie exploatate pădurile după sistemele sovietice.

La un moment dat, s-a stins lumina şi responsabilul politic a hotărât să se continue la lumina felinarelor. Când, dintr-odată, uşa de la sală s-a deschis şi a apărut ţeava unei puşti-mitralieră.

Toată lumea ştia că în munţi activează partizani. A intrat înăuntru un tip cu barbă şi mustăţi care a zis: ‘Bună seara, tovarăşi. Continuaţi-vă şedinţa, că noi stăm la uşă, afară’. Şi pe urmă, cel cu mitraliera: ‘Rugăm pe domnul doctor Pâslaru să vină afară’. Am ieşit, mă temeam să nu mă împuşte. Şi, afară, mă ia de braţ şi zice: ‘Mă cunoaşteţi?’ – ‘Nu.’ – ‘Sunt Cutare.’ Era vărul meu, plecat în munţi, dar acum avea barbă şi eu nu-l mai văzusem de ani de zile. El fusese locotenent de cavalerie la Casa Regală. Mi-au cerut medicamente: aspirine, piramidoane, alcool, vată, feşe – au luat din rucsacul cu care venisem numai ce le-a trebuit Şi mi-au dat un bilet: ‘Materialele următoare. au fost ridicate de noi de la dr. Pâslaru’. Şi au semnat: ‘Partizanii Libertăţii’.Pe urmă, m-au dus înapoi în sala de şedinţe. Responsabilul politic credea că m-au luat afară să mă împuşte, dar oamenii, muncitorii forestieri au început: ‘Ei nu împuşcă pe nimeni. Păi, ăştia vin prin pădure, pe la noi, dar nu ne fac nimic, noi stăm de vorbă cu ei. Ei nu au nimic cu noi. Dacă au cu cineva, atunci cu dumneavoastră au.’

Era vorba de responsabilii politici. Deci, intrăm înăuntru şi partizanul care era cu mine începe să le vorbească: “V-aţi vândut ţara. Tăiaţi pădurile ca să le trimiteţi ruşilor. Asta nu e o faptă românească” – şi multe, şi multe. Şi, la sfârşit, adaugă: “Continuaţi-vă şedinţa, dar să nu iasă nimeni afară timp de jumătate de oră, că nu răspundem de ce se poate întâmpla”. Responsabilul politic şi cu inginerul se băgaseră sub masă, pentru că pe fereastră se vedea cum se plimba unul cu puşca-mitralieră.

Pe urmă, am fost arestat A început ancheta. Ce legătură aveam cu cei din munţi. Şi pe urmă. Jilava. Din ’56 până în ’64.

În 1957, eram la Văcăreşti, la spitalul penitenciar. Şi, la un moment dat, a venit în inspecţie un general de securitate cu medici după el. Cu noi în celulă era şi Ionică Suciu, nepotul mitropolitului Ardealului. L-au întrebat ce condamnare are. “20 de ani.” – “Pentru ce fapte?” – “Pentru acţiune în munţii Făgăraşului.” Eu eram în al doilea an de închisoare, iar el, Ionică Suciu, în al şaptelea. Şi generalul zice: “Ei, vezi unde-ai ajuns dacă nu ţi-ai văzut de treabă?” – “Da, domnule general.” – “Aşa e că regreţi?” – “Da, domnule general.” Şi cu tonul ridicat: “Regret, îmi pare rău: atâta timp cât mai puteam să fac ceva, trebuia să fiu acolo, în munţi, nu aici.” ”

Cititorul l-a recunoscut, desigur, în şeful partizanilor, pe locotenentul Toma Arnăuţoiu, cel mult iubit de popor.

În 1953, după executarea, a cărei motivare a rămas necunoscută, a lui Ioan Marinescu, grupul şi-a săpat în stâncă adăpostul de la “Râpele cu Brazi”. Simpatizanţilor lui li s-au adăugat Nicolac Ticu (Sorescu) şi Gheorghe Tomeci. Aici au rămas până în mai 1958, când au dat lupta finală.

Acestea ar fi, în mare, etapele cunoscute din existenţa luptătorilor de pe Râul Doamnei.

În sentinţă sunt menţionate numeroase stâne, amenajări silvicole şi stupine de unde partizanii se aprovizionau, ca şi pedepsirea unor colaboraţionişti. Incriminările aduse fugarilor acuză intenţia unor atacuri împotriva Securităţii sau a activiştilor din conducerea satelor, dar, cum acestea nu au avut loc, sugestia nu trebuie luată în seamă.

Concluzia generală ce poate fi dedusă din cele relatate mai sus este că “Haiducii Muscelului” s-au retras în munţi deoarece nu acceptau normele de viaţă aduse de comunism în România, fiind pregătiţi pentru eventualitatea când forţa lor ar fi fost necesară unei ridicări în masă a ţării. Ei niciodată n-au atacat, ci totdeauna s-au apărat. Victimele lor – ATENţIE!, niciodată SOLDAţII, ci doar ofiţerii şi gradaţii – au fost victimele de drept ale Securităţii care şi-a mânat permanent batalioanele de reprimare împotriva acelora o dată pentru totdeauna optând pentru libertatea de cuget şi de vieţuire în sălbăticie, ca opusă temniţei noastre comune, extinsă cât cuprindeau hotarele patriei.

Astfel de bărbaţi şi femei au pregătit, în Muscel şi pretutindeni, treptata conştientizare a necesităţii opunerii armate la dictatura comunistă. Ei au risipit frica din România, au întreţinut flacăra demnităţii naţionale, au învins până şi în faţa plutonului de execuţie.

Revoluţia din Decembrie 1989 a dovedit că ei au fost înaintaşii jertfei obşteşti şi, mai presus de toţi, locotenentul Toma Arnăuţoiu, mesagerul fără egal al democraţiei române înecate în sânge.

***

Nici un comentariu nemaifiind necesar, aducem la cunoştinţa românilor următoarele două documente.

“Prefectura Jud. Argeş

Direcţiei Administraţiei locale de Stat

nr.2478724 – III – 1991

 

Către Primăria Comunei Nucşoara

 

Vă trimitem alături în xerocopie adresa Camerei Deputaţilor şi cererea unui grup de veterani ( sic din com. Nucşoara privind modul de aplicare a Legii fondului funciar şi unele aspecte legate de aplicarea Decretului lege 118/1990 spre soluţionare.

 

DOMNULE PREŞEDINTE,

Mai mulţi cetăţeni din comuna Nucşoara, judeţul Argeş, am avut foarte multe de suferit din cauza unor necazuri ce au avut loc pe aceste meleaguri în perioada dictaturii comuniste. Datorită grupării anticomuniste din această zonă, am fost arestaţi şi condamnaţi politic pe diferite perioade de timp, în funcţie de felul cum am fost încadraţi de tribunalele de atunci. Ne-au fost confiscate bunurile, fără a fi toate menţionate în procesele verbale, torturate familiile, iar cei consideraţi pe nedrept vinovaţi au căzut în temniţele comuniste. Pământurile confiscate au fost atribuite altor cetăţeni care au posedat terenuri în satul Slatina unde s-a constituit o fermă.

În urma apariţiei legii fondului funciar, am sperat cu toţii că ne vom reîntoarce la terenurile noastre. Nu mică ne-a fost mirarea când am constatat că, în loc a ni se atribui pământurile pe nedrept confiscate, am fost trimişi ca acţionari în fermă, la unii fără a le repartiza cel puţin suprafaţa de 5.000 m 2 cât prevedea legea. Comisia a fost lipsită de un jurist cum se cerea şi, mai mult, au făcut parte din comisie persoane implicate în împărţirea terenurilor. Aşa a fost cazul numitului Popescu Gheorghe, care stăpâneşte pământ confiscat de la deţinuţii politici.

Noi dorim cu toţii a ni se repartiza terenurile pe care le-am posedat, nu să devenim acţionarii unei ferme care de ani de zile a fost anti-agricolă. Considerăm că şi pământul acestei ferme a fost o victimă a regimului trecut, deoarece, găsindu-se într-o zonă de munte şi fiind greu de lucrat, a făcut ca respectiva fermă să meargă numai pe pierderi.

Ne durea inima văzând iarba rămasă necosită, iar cea cosită înnegrindu-se pe teren, iar iarna pentru oile fermei se cumpăra fân de la cetăţenii din comună, plătindu-se sume neînsemnate.

Foarte mâhniţi eram şi când vedeam elevii celor două şcoli generale din comună scuturând livada cu mere şi pere sub privirile conducerii fermei, care nu vroia să le culeagă, deşi fructele, în marea lor majoritate, erau de bună calitate.

De fapt, pe aici se vorbeşte că livezile cu pomi nici nu figureză în inventarul fermei respective. Nu ştim care este adevărul, dar vrem a se cerceta aceste lucruri. Cerem de asemenea să fie măsurată întreaga suprafaţă de teren a fermei pentru a vedea dacă ea corespunde realităţii.

Am aşteptat ca, o dată cu apariţia legii fondului funciar, această fermă să se desfiinţeze, iar pământul posedat să fie înapoiat celor care l-au posedat. Credeam că prin desfiinţarea ei să rămână pământ disponibil şi pentru o serie de familii, în special de rudari, care doresc pământ pentru a putea să crească animale. Nu ştim cine doreşte a mai menţine această fermă, dar noi credem că în continuare va fi greu de lucrat. Îşi asumă cineva răspunderea că va funcţiona bine această fermă? Dacă o face, înseamnă că nu e bine intenţionat.

Noi credem că ar fi necesară desfiinţarea lor ca ferme, cele care sunt nerentabile, şi ne referim în special la cea din Slatina.

Prin aceasta s-ar rezolva problema pământului, mergând fiecare la proprietatea lui. Ştim că cei ce stăpânesc pământurile noastre nu vor, pentru că au pământuri rele şi au primit în schimb pământ foarte bun. Unii dintre ei, imediat după revoluţie, de frica luării pământului de proprietari, au tăiat o serie de pomi fără a-i împiedica cineva. Mai mult decât atât, au făcut o sesizare Parlamentului, în care ne-au blamat, denaturând adevărul şi fiind apăraţi de primărie, care nu vrea să ne prezinte copia de pe reclamaţia trimisă spre analiză de la Parlament. Au fost unii care au cumpărat nişte terenuri rele în jurul fermei, le-au predat acesteia şi au luat livezi de la cei condamnaţi pe nedrept.

Sperăm că nu vom rămâne tot noi în continuare victime ale nedreptăţii.

Credem că a sosit timpul adevărului şi al dreptăţii.

Redăm în continuare semnăturile acelor ce doresc dreptate şi adevăr:

1. Săndulescu Constantin; 2. Chirca P. Aurel; 3. Simion Ana; 4. Popescu Verona; 5. Moldoveanu Ion; 6. Izbăşescu Ecaterina; 7. Berevoianu Victor; 8. Popescu Eugen; 9. Rizea Gheorghe; 10. Rizea Elisabeta; 11. Lemnaru Elena; 12. Cujbescu Ion; 13. Preda Ion; 14. Preda Aurelia; 15. Drăgoi Elena; 16. Drăgoi Ion; 17. Chiriţă Laurenţia; 18. Stăniloiu Ion; 19. Berja Petre; 20. Oproiu Ion; 21. Ion I. Elena; 22. Arnăuţoiu Anton; 23. Arnăuţoiu Doru; 24. Arnăuţoiu Ion.

 

26 Iunie 1991

Domnului Preşedinte al Parlamentului”

*

“Parlamentul României

Adunarea Deputaţilor

Comisia pentru Cercetarea Abuzurilor

Înregistrată la nr. 2478 / III 19

 

În ziua de 13 III 1991, la Parlamentul României s-a prezentat un grup de cetăţeni din com. Nucşoara, jud. Argeş, care a depus un memoriu cu privire la modul de aplicare a Legii fondului funciar şi unele aspecte legate de aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990.

De asemenea, au mai sesizat că se exercită presiuni asupra cetăţenilor de către diferite persoane, pentru a lăsa libere actualele terenuri deţinute legal, pentru a fi distribuite.

Pentru evitarea unor situaţii deosebite, cu implicaţii sociale, vă rugăm să luaţi măsuri în vederea restituirii pe baze legale a Comisiilor şi supravegherii lucrărilor acestora.

În baza articolului II din Decretul-lege nr. 118/1990, persoanele condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau cele care s-au dovedit că au desfăşurat o activitate fascistă în cadrul unei organizaţii sau mişcări de acest fel nu beneficiază de prevederile legale, cuprinse în actul normativ mai sus menţionat.

În consecinţă, Direcţia de muncă şi protecţie socială a judeţului Argeş este necesar să revizuiască unele dosare ce beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, la sesizarea celor interesaţi sau a procurorului.

Faţă de aceste aspecte, vă rugăm să dispuneţi în sarcina Comisiilor Comunale şi Judeţene de aplicare întocmai a prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 şi să ne comunicaţi modul de soluţionare.

 

Preşedinte

Deputat – Ioan Dumitrescu

Secretar

Sandu Nichita – Deputat”

*

Lotul “Haiducii Muscelului” n-a fost acuzat în nici o sentinţă ca “fascist”, deşi sugestia de a se aplica legea în acest fel există în răspunsul Comisiei.

 

P.S. Cu prilejul înaintării acestei cărţi tiparului, aflăm de la dl. Deputat dr. ing. Barbu Piţigoi că tribunalul a început să facă dreptate acestor jefuiţi. Când îşi vor primi pământul înapoi, vor ajunge la capătul chinului lor.

Tags

Related Posts

Share This