– Oare o fi descoperit adevărul adevărat în cele din urmă? – îl întrerupse Iachint Cupşa. Când te gândeşti că a ajuns în India, că a studiat toată viata şi, până la sfârşit. – Da. Sunt sigur că Mircea Eliade a cunoscut acelaşi adevăr în care cred şi eu. Mă întemeiez pe spiritul tolerant, pe înţelegerea frăţească de care a dat dovadă scriind despre cele mai mărunte religii şi credinţe cu câtă dragoste a fost în stare. Însă pe Dumnezeu nu l-a cunoscut. A rămas până la capăt în căutarea Lui, reluă cuvântul Năstase Grimbaş. – Oare de ce René Guenon s-a aşezat, iar el nu? După ce a frământat şi franţuzul întreaga ştiinţă a lumii, a lunecat în mahomedanism. Acolo să fie cheia.? – se amestecă şi al treilea, să nu pară străin de ceea ce îi preocupa. – Credinţa cea dreaptă? Despre ea voiai să întrebi, domnule Radeţ? – Petru. De câte ori să vă rog, domnilor, să nu mă eliminaţi din intimitatea dumneavoastră cu acest exces de politeţe de care nu am nevoie.? – Mda. S-a consumat tare multă energie şi hârtie pentru a se găsi răspunsul la întrebarea: care este religia autentică? – medită domnul Cupşa. – Dacă ţii neapărat să te îndoieşti şi insişti să alegi, poţi purcede prin a-ţi canoni sufletul cu cele dintâi file ale Noului Testament. – Doar n-or fi şi acolo afirmaţii neadevărate. Asta ne-ar mai lipsi., râse discret Radeţ. – Nu despre aceasta este vorba, îi cenzură intervenţia domnul Năstase Grimbaş, cu o uşoară asprire a glasului. Discutam despre numirea acelei religii ce se află mai presus de toate celelalte. – Păi, în Noul Testament, doar una. – Ba două, nu vă fie cu supărare. Despre două religii este vorba, dacă la asta vă...

Apele luminii nu se mai revărsau peste senin ca mai adineaori. Altiţele ciripitului nu mai sunau pe piepţii cerului. Zurgălăii frunzarelor încremeniseră. Aripile străvezii ale insectelor nu mai zumzăiau. Ochiul soarelui se înceţoşase fără pricină. O clipită lungă cât o zi de post aşternuse peste toate o tăcere, o amorţire şi o orbire ce vesteau ceva neobişnuit. Furtuna se stârnise din nimica. O pală. Alta. A treia. Fiecare sugrumată pe neaşteptatelea, ca de un sughiţ. Apoi vântul se aşeză, suflare neîntreruptă, să măture de pe uliţe uluci şi ţigle de pe case. Zburau foile pomilor, hârtii sfâşiate, gunoaie. Păsări întârziate luptau cu împotrivirea văzduhului, singuratice, funebre. Gemea pământul. Albastrul părea bătut de vine de bou, aşa se învineţise fără de veste, se umflase şi crăpase pretutindeni. Ziceai că nu mai avea sânge să curgă din el. Te aşteptai să zemuiască fiere şi clăbuci. Nourii iţiţi din pântecele-i ivit privirii cu deşănţare mugeau, fornăiau şi tropoteau pe loc, parcă deasupră-le s-ar fi cutremurat burguri şi cetăţi de granit, gata să se surpe. Un alt univers sta să se prăvălească peste al nostru. Numai pe Golgota s-ar fi închipuit o atare întunecare şi mânie a tăriilor. Funia şerpui şfichiuitoare din vârful turlei până-n curte. Tabla răsună sec de descolăcirea ei sălbatică. Sărise-n salturi şi suspendări năpraznice până pe pietrele de pe glod, de unde o înşfăcase pumnul aspru al omului. O ţinea zdravăn. Se depărta destui paşi s-o întindă între sine – care se afla jos – şi drugul de fier de sus, în jurul căruia fusese strânsă în mai multe noduri suprapuse. Bărbatul şi-o petrecu şi pe după pulpă, s-o tragă cu vlaga întregului trup, nu numai a braţelor. – Aţi prins-o cum trebuie, domnule locotenent? – se auzi de pe acoperiş. – Ca pe...

Ieri după-amiază, mă plimbam cu paşi pierduţi pe un coridor al Facultăţii de Teologie, unde sunt profesor. Furios că nu-mi găseam rostul, nu aveam stare să rămân în sala unde se cuvenea să mă fi aşteptat studenţii. Anul ultim dă întotdeauna bir cu fugiţii. O umbră mai densă decât întunericul din jur se proiectă asupra intrării culoarului. Se apropie de mine. După ce mă depăşi, mi se păru că o recunoşteam: – Părintele Sofian? Chipul blând, aureolat de păr, mustăţi şi barbă albă de Moş Crăciun, asprit de austeritatea spirituală, adăstă în aer, ca şi când ar fi plutit lângă mine. Abia de-l zăream. Se roti, în suspensie, către cel care-l oprise şi rosti, cu o uşoară nuanţă interogativă în glas: – Da? – Sunt Mihai Rădulescu. Era firesc să nu mă fi recunoscut, datorită lipsei de iluminare, fie electrică, fie naturală a locului. Dar nu era firesc să-şi fi amintit de numele meu cu căldura ce-i emana din voce; părintele Sofian este pictor bisericesc şi socotesc că e mai normal să reţină figurile decât silabele ce ne desemnează persoana. Urmă unul dintre atacurile mele împotriva semenilor, de tipul gafei, în care sunt un specialist vrednic de milă: – Părinte, am fondat o colecţie de cărţi: “Demnitate românească”. Primele opuscule s-au epuizat; unele demult, altele mai de curând. I-am explicat despre ce era vorba. Am încheiat cu: – Mi-ar fi drag să public ceva din istoria închisorilor Sfinţiei Voastre, ceva despre “Rugul aprins”, în aceeaşi serie. Am tristul obicei de a călca în intimitatea oamenilor ca-n baltă, de a-i obliga, de la izbitura, ca de secure, a celei dintâi vorbe ce le-o adresez, să-şi reveleze ex abruptoamintirile. Îmi închipui că aceia cu care stau de vorbă trăiesc o senzaţie foarte neplăcută, însă nu izbutesc să...

În paginile ce urmează, apar destui preoţi şi monahi care şi-au irosit vieţile prin puşcării, uneori chiar până la suflarea de pe urmă. Dar nu ei reprezintă, de data aceasta, obiectivul autorului. El a plecat în căutarea unei atmosfere născătoare de preoţi. Cu acest prilej, s-a întâlnit cu una dintre cele mai rizibile forţări ale logicii: crearea lotului de la Târgu-Ocna sau “al tuberculoşilor”, cum pare mai conform cu adevărul a fi numit. * “Tuberculoza mi-a salvat viaţa.” Preot Constantin Voicescu În anul 1950, Ministerul de Interne a luat cea mai umanitară hotărâre: reactivarea unei închisori cu caracter de sanatoriu T.B.C., în localitatea moldovenească Târgu-Ocna. Meditând cu atenţie asupra acestui fenomen, în cele din urmă îi vom dibui adevărata faţă diabolică. Până atunci, se cade să dau glas unor mărturii deosebit de călduroase privitoare la atmosfera din acest loc de detenţie în anumite cazuri propice vindecării sau măcar temporizării progreselor cumplitei boli. Preotul Constantin Voicescu îşi aminteşte: – Pentru că mi s-a redeşteptat o tuberculoză mai veche, am scăpat de iadul de la Piteşti (Sfinţia Sa face aluzie la reeducările la care erau supuşi acolo studenţii) şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că sufeream de T.B.C. Şi am ajuns în primăvara lui ’50, în mai, la Târgu-Ocna. La început, am avut un regim mai bun, mai blând. Faptul că puteam să circulăm prin curte, că iniţial nu existau nici gratii la ferestre, că ni se dădea o mâncare mai consistentă, asistenţă medicală, că doctorii noştri deţinuţi s-au putut organiza oficial, că au apărut o asistenţă medicală – insistă povestitorul – şi un ajutor medical, cu ştirea oficialităţilor – repetă el, să înţeleg bine că această “minune” s-a întâmplat cu adevăratelea; iar mie-mi place să-l aud repetând, ca şi cum ar fi cel mai frumos basm...