RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI SUB LESPEZI

CUVÂNT ÎNAINTE

Volumul de faţă constituie o primă încercare făcută în ţară de a aduna la un loc mărturii despre detenţia a numeroşi clerici ortodocşi români sub autoritatea atee comunistă, de a le comenta şi organiza. Cercetarea martiriului clerical din România a fost deschisă de dl. Cicerone Ioniţoiu. Vieţuind în străinătate – deci având la dispoziţie mijloace anevoioase de informare şi, pe de altă parte, respectiva analiză fiindu-i sponsorizată de către Biserica Catolică -, lucrarea domniei sale enumeră nenorocirile abătute asupra Bisericii Unite şi lasă impresia că Biserica majoritară a neamului nostru a dat prea puţini mucenici – ceea ce, de altfel, marele truditor al istoriei nu afirmă niciodată, nici nu are în intenţie. Am specificat că este vorba despre o impresie şi am desemnat cauzele posibile. Aducându-i lauda cuvenită, autorul paginilor intitulate “Rugul aprins” – Duhovnicii ortodoxiei sub lespezi, în gherlele comuniste s-a hotărât să contribuie la eliminarea acestei impresii false şi la înlocuirea ei cu o cunoaştere cutremurătoare şi, în acelaşi timp, întăritoare pentru cititori, cunoaşterea unui martiraj extrem de numeros, de dureros, de înălţător, suferit de părinţii noştri duhovniceşti, preoţi, monahi, monahii, teologi şi, uneori, de laici în numele credinţei sau care, după eliberare, au pus început nou existenţei pământeşti, reorientându-şi vieţile spre dedicarea lor lui Dumnezeu.

Vom întâlni, în continuare, istorii sordide ale torturii individuale; dezvăluiri asupra modului cum întreaga familie a preoţilor ajungea în detenţie sau era scoasă în afara societăţii; consemnarea amănunţită a felului cum preoţimea ortodoxă română şi-a desfăşurat, fără întrerupere, activitatea misionară şi slujitoare în închisori şi lagăre; date privitoare la naşterea spontană aecumenismului local , încă din primul lagăr politic înfiinţat de tiranie, ecumenism al confesiunilor creştine, dar şi între religii osebite, născut prin marea frăţietate şi dragostea întru Hristos profesate de clericii ortodocşi, pomenirea unor stupefiante convertiri, ba şi minuni; şi, în final, evocarea rolului roditor al clerului nostru în a trezi conştiinţele laice până la auzirea chemării blândului Iisus către altar.

Apar aici figuri extraordinare ale credinţei noastre strămoşeşti, cărturari eminenţi, ca pr. prof. Dumitru Stăniloae, poetul Vasile Voiculescu, arhim. Benedict Ghiuş, prof. I.V. Georgescu; artişti cu realizări nemuritoare, ca pictorii bisericeşti arhim. Sofian Boghiu şi dirijorul arhim. Felix Dubneac; poetul ieroschimonah Daniil (Sandu Tudor); şi victime pentru iubirea de Divinitate, de adevăr, dreptate, mai puţin cunoscute, dar nu mai puţin tragice şi vrednice de închinăciune adâncă.

Această varietate de subiecte, ca şi modul diferenţiat de tratare a lor, mi-a impus împărţirea volumului în trei secţiuni, deosebirile dintre stilurile şi obiectivele literare ale cărora sunt atenuate de unitatea lui tematică.

Socotesc abia deschis dosarul a 50 de ani de martiriu al Bisericii Ortodoxe Române sub comunism, atât ca scriere literară (secţiunile II şi III), cât şi documentară (secţiunea I).

Dar până şi acest preludiu este cumplit de zguduitor şi extrem de necesar pentru studierea istoriei moderne a Bisericii noastre naţionale.

 

hai Rădulescu

 

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Câteva dintre textele din “Rugul aprins” – Duhovnicii ortodoxiei sub lespezi, în gherlele comuniste au apărut înAdevărul literar şi artistic , datorită osârdiei, ba chiar abnegaţiei publicistei Lelia Munteanu, studenta autorului şi – îndrăzneşte el s-o numească – prietena sa. Ea a creat pentru unele dintre aceste scrieri, în respectiva revistă, o rubrică amplă intitulată: “Persistenţa memoriei. «Tatăl nostru» cu căluşul în gură”.

Iată în ce ordine, în ce numere şi la ce date au văzut lumina tiparului (uneori titlul fiind uşor deosebit de acela selecţionat pentru acest volum):

– “Ecumenismul puşcăriei” – Anul III, nr. 125 / 19 iulie 1992, p. 6-7;

– “Slujbe divine cu căluşul în gură şi un botez răsunător” – ibidem ;

– “Inaniţia de gradul trei” – Anul III, nr. 126 / 26 iulie 1992, p. 9;

– “Învierea morţilor vii” – Anul III, nr. 127 / 2 august 1992, p. 8;

– “O listă a morţii” – Anul III, nr. 128 / 9 august 1992, p. 3;

– “Îngropaţi de vii la Baia Sprie” – Anul III, nr. 129 / 16 august 1992, p. 3;

– “Înţelepciunea şarpelui şi blândeţea porumbelului” – Anul III, nr. 130 / 23 august 1992, p. 3;

– “Bâta care schimbă faţa adevărului” – Anul III, nr. 131 / 30 august 1992, p. 8.

Pentru aceasta, autorul îi mulţumeşte.

De asemenea, aduce mulţumirile sale A.F.D.P.R. şi în special poetului Constantin-Aurel Dragodan pentru documentarea pusă la dispoziţia lui.

Dar mai ales mulţumeşte instituţiei ecumenice AIDROM, care a înţeles necesitatea apariţiei acestei cărţi şi a acceptat s-o sprijine; Prea Sfinţiei Sale Episcop Vicar Patriarhal Nifon Ploieşteanul, care a recomandat cu dragoste de ierarh acest sprijin; fostului student şi actual coleg al autorului, asistent la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, pr. Mihai Spătărelu, care a mijlocit aceste demersuri.

Şi, în primul rând, autorul mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a deschis inima şi mintea, că i-a dat puterea să poată pune început bun acestei scrieri, că a apărat-o şi că a condus-o până la cititori.

Tags

Related Posts

Share This

1. “M-am hotărât să nu-mi mai fie frică.”

În memoriile Adrianei Georgescu, secretara generalului Rădescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti (Humanitas, 1992), există un pasaj care conţine esenţa eliberatoare a experienţelor trăite de toate victimele detenţiei şi nu mai puţin de popoarele ce au gustat tirania comunistă sau fascistă:

“Ţi-am spus că m-am săturat să-mi tot fie frică. Altă mare descoperire a lor; frica! Frică să vorbeşti prea mult, frică să nu vorbeşti destul, frică să vorbeşti în somn, frică de străini, frică de copiii tăi, frică de tine însăţi. Asta-i cel mai grav: frica de tine însăţi. Am hotărât, după plecarea mea din Odessa, să nu-mi mai fie frică. Spun tot ce-mi trece prin gând. Tot, la toată lumea [.]. Am descoperit ceva: dacă nu mi-e frică, sunt liberă. Chiar şi aici, nu-mi pot face nimic, nimic. Dacă ieşi cândva de aici, poţi să spui la toată lumea că ai cunoscut-o pe Varvara, cea căreia nu-i mai e frică. O să devină ceva tot mai rar – un om căruia să nu-i mai fie frică. Poţi să le spui secretul meu. Spune-le: Varvara a descoperit secretul libertăţii” (p. 93).

Poate că nici un exemplu de vieţuire sub puterea dictaturii nu este atât de elocvent ca depoziţia preotului Emilian Băldescu (“Chinurile unei familii”, în Din documentele rezistenţei , nr. 3, p. 100-104), despre distrugerea familiei sale, pentru înţelegerea fricii generalizate pomenite mai sus. Mă refer la descendenţa preotului Ilie Băldescu şi a presviterei Maria, din comuna Mihăileştii de Sus, judeţul Olt, anume preotul Ioan, născut în 1886, protoiereu între anii 1919-1933 şi senator PNL de Teleorman din 1933 până în 1937, slujitor al Catedralei Sfântul Haralambie din Turnu-Măgurele; fratele său Radu, născut în 1888, ajuns general de divizie, decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul”, profesor de Istorie Militară şi autor al unor lucrări din acest domeniu, în două rânduri premiat de Academia Română, cuceritorul Sevastopolului în 1942 şi ales cetăţean de onoare al municipiului Sibiu în acelaşi an, pentru această faptă de arme; fratele lor mai mic, Marin, născut în 1894, rămas în comuna natală, în învăţământ, şi numit inspector şcolar pentru învăţământul primar; precum şi preotul Emilian, fiul celui mai mare dintre fraţi şi co-slujitor cu el.

Puţinul expus aici este suficient pentru a cuprinde statura spirituală a preotului Ilie, una dintre cele mai impunătoare, ne vine a spune, în epoca vieţuirii sale: bărbatul care dăruieşte ţării un senator, un general şi un inspector şcolar nu poate fi dotat decât cu un suflet de uriaş, celor trei personalităţi care şi-au lăsat, fiecare în felul şi după măsura proprie, numele înscris în cărţile de istorie ale neamului, adăugându-li-se şi figura autorului dezvăluirilor de la paginile căruia plec.

Ce a făcut din aceste nobile vlăstare ale unui sânge fără pereche tăvălugul ce a zdrobit Europa răsăriteană prin vânzarea de oameni de la Ialta?

În 1944, cuceritorul Sevastopolului, care comanda Corpul IV Armată, a preluat, în luna octombrie, comanda Corpului V Teritorial. Pe urmă, a dobândit comanda Corpului VI Teritorial Timişoara. În 1946, în vârstă de 58 de ani, a fost trecut în cadrul disponibil. Era momentul când Uniunea Sovietică ne-a desfiinţat armata, măsură de precauţie împotriva unei redeşteptări naţionale de aşteptat.

Cinci ani mai târziu, în 1951, pretextându-se un denunţ în conformitate cu care generalul ar fi ascuns arme, casa i-a fost percheziţionată. Atunci i s-au confiscat toate brevetele decoraţiilor, în lipsa obiectelor descinderii, de negăsit. Înaltul ofiţer a fost invitat la sediul Securităţii din Sibiu, condusă de colonelul Crăciun, acesta din urmă viitor comandant al penitenciarului Aiud. (“Ştii că mă sună Crăciun câteodată?” – mi-a spus scriitorul Marcel Petrişor. “E bolnav. Nu se poate mişca. Vai de capul lui. I-am zis într-o bună zi: “Ai dumneavoastră văd că v-au părăsit de tot. Când vă e dor de oameni, recurgeţi la a schimba o vorbă cu câte un fost deţinut.” – “Aşa e – a oftat -, aşa e.” “)

Soţia generalului Radu Băldescu l-a însoţit până la clădirea Securităţii. Acolo, bărbatul a rugat-o să se înapoieze acasă. Mi-l închipui strângându-i încurajator arătătorul, mijlociul şi inelarul şi rostind, ca şi când nu se întâmpla nimic, ca şi cum el ar fi rămas la coadă, să cumpere o pâine: “Du-te, dragă, acasă; pregăteşte masa. Nici prin gând să întârziu. Cum îmi vine rândul, sosesc şi eu. Nu mai trec pe la cizmar, cum vorbeam noi. Pe la 1, vreau să mănânc”. Iar dumneaei strângea buzele şi-l sorbea din ochi cu dragoste. Făcea toate eforturile să-l creadă. Se minţea că el ştia mai bine decât dânsa că nu se petrecea nimic grav. Se încorda pe dinăuntru să nu izbucnească în plâns, deşi lacrimile îi mijeau, şi-i frământa degetele groase şi puternice, agăţată de ele de parcă ar fi stat să cadă într-o groapă. Nu se ştia desprinde de mâna care o mângâiase cât nu fusese generalul pe front, de palma lui rămasă tânără şi hotărâtă: “Da, da. Da, da. Uite, mă duc îndată. Dar vii şi tu?.” – bâiguia; şi nu se hotăra să plece. I se strângea inima de teamă.

Şi n-a greşit: n-avea să-l mai vadă niciodată. Nici cu presimţirea n-a ajuns până la un adevăr atât de groaznic.

Şi s-a îndreptat spre casă.

Iarna cât a fost de lungă trebuie să fi bătut drumul către clădirea de care s-a îndepărtat atunci. Zi de zi s-a rugat să fie primită de comandant sau de unul dintre şefii mai mici. De obicei, vorbea doar cu santinela. Nu se alegea decât să fie alungată. De la un timp, adoptaseră altă tactică pentru a scăpa de ea: “Nu ştim unde este Radu Băldescu. Du-te, femeie, nu ne face să ne ieşim din sărite, c-o păţeşti şi dumneata!” el nu mai era “general” pentru ei; ea nu mai era “doamnă”; nu merita să fie nici “tovarăşă”. Îşi târa înapoi labele picioarelor umflate de atâta stat pe la uşă. Sufletul nici măcar nu-i mai era disperat; era secătuit, gol, pustiu. Se odihnea sprijinită cu umărul de un gard. Aştepta cât aştepta. Când i se limpezea mintea, pornea pe la cunoscuţi, pe la necunoscuţi, să se roage pentru o intervenţie. Era prea istovită să mai implore. O umilea până şi această sfârşeală datorită căreia abia de i se mai crăpau buzele să iasă un fir de voce tot mai anevoie de auzit. Oferea, într-o tăcere vrednică de milă, broşe, brăţări, inele, darurile dragostei de ieri, pentru ca cineva, oricine, să-şi facă pomană cu ea, să vorbească unde trebuia, cu Crăciun, ori cu altul care avea cuvânt pe lângă acesta, să i se îngăduie să-i ducă soţului un palton, un pulovăr, nişte bocanci, puţină mâncare. “Am încercat tot. E inabordabil! Şi când acceptă să te asculte altcineva, e la fel de inutil. Dacă nu ştiu nici ei unde este! Nici ei, săracii, că oameni sunt!. Cum să nu accepte să-i duc un pachet?. Dar dacă habar n-au pe unde a ajuns?!.” – i se dădea seama de eforturile depuse şi asupra rezultatului lor nul. “Fii înţelegătoare! Ai răbdare! O să vină singur acasă, că doar n-a băgat mâna în buzunarul nimănui, nici n-a sărit noaptea să junghie omul cu cuţitul. O să te-mbolnăveşti dacă o ţii tot aşa. Bine. Vino mâine. Mai încerc. Acum lasă-mă, că-mi trece rândul la marmeladă!”

În cele din urmă, generalul a fost transferat la Jilava. În aşa hal se purtaseră cu el “neştiutorii”, încât la 2 decembrie – ce puţine luni au trecut de la arestare! – a decedat. Bineînţeles că n-a apucat să fi fost judecat.

“Prin mijlocirea preotului Totolici, am putut identifica mormântul său, fără cruce ori alt semn, aflat în cimitirul parohiei Jilava”, scrie nepotul celui mort (p. 100). (Mă întreb fără răutate: isbutea preotul Totolici să ştie şi să memoreze cine se afla aici, dincolo, pretutindeni?) “În teribila noapte de 15-16 august 1952, au fost ridicaţi ceilalţi trei Băldescu: pr. Ioan Băldescu şi pr. Emil Băldescu, de la Turnu-Măgurele, iar Marin Băldescu, din comune Mihăileşti-Olt”, consemnează, în continuare, părintele Emil. (Cu o singură frază şterge de pe harta celor liberi o întreagă familie.) “Din Turnu-Măgurele, ne-au ridicat în două camioane pline. Era tot ce avea mai de preţ acest judeţ. De la Catedrala Sf. Haralambie, am fost ridicaţi toţi cei trei deservenţi, tatăl meu, eu şi pr. Metodie Popescu, care se afla la staţiunea Olăneşti” (ibidem ).

Căraţi în lagărul de la Ghencea, în barăci. Odihna? Lungiţi de-a dreptul pe ciment. Fără nici un fel de instalaţie sanitară. Preotul Ioan căzu bolnav. Ancheta se încheia după o canava unică: “Vinovat, nevinovat, / Canalul trebuie terminat”.

La 19 septembrie, tată şi fiu încap în acelaşi convoi de patru sute capete de vite de povară urnite cu trenul către Coasta Galeş, colonie ce abia atunci se forma. Debarcarea: în gara Dorobanţu. Pe jos, spre locul de muncă. Apelul. Când acesta luă sfârşit, un singur cuvânt explicativ: “Toţi care v-aţi auzit numele aveţi de executat o muncă de şaizeci de luni” (p. 101). În loc de judecată şi sentinţă. A doua zi, duminică – corvoadă: toţi, până la ultimul. Luni – pe şantier, la sapă, lopată şi roabă. Marţi – carte poştală de expediat acasă; obligatoriu doar opt rânduri. Deţinutul, dacă intenţiona să trăiască, cerea familiei haine de iarnă şi de muncă. Dormitul – pe scândură, fără saltea. Spălatul – interzis: nu se aducea decât un hârdău de apă pe zi, pentru băut; din experienţă proprie, pot afirma că asta înseamnă cam o lingură de om la douăzeci şi patru de ore. În aceeaşi marţi, părintele Emilian descoperi în ce brigadă fusese repartizat tatăl său, părintele Ioan. Se repeta nenorocirea doamnei general: fiul îşi vedea tatăl pentru ultima oară; părintele Ioan se stinse în noaptea de 23 spre 24, adică peste patru zile. În zori, un planton din Bucovina, Tocoliuc, îi îngăduie feciorului să-l mai mângâie o dată pe obraz pe acela care-i dăruise viaţa. Rămasul-bun avu loc într-un veceu, unde fusese zvârlit adormitul întru Domnul. Se împlinise visul tatălui: să nu-l părăsească rodul trupului său până-n ultima clipă.

Părintele Emilian nu se putea despărţi de el. Voi să-i aducă un ultim omagiu. Ieşi la raportul comandantului Petre Burghişanu. Solicită dreptul de a fi fost ales printre aceia care urmau să sape groapa preotului, socotit de el un fericit că scăpase din infern. “Doar n-o să piardă timpul de odihnă patru ostaşi, pentru un bandit ca tine!” Medic era un deţinut evreu. Când i se ceru să constate decesul, scăpă remarca: “În halul în care se afla, nu era cazul să fi fost scos la muncă!” Comandantul replică prompt: “Dacă până la primăvară nu am o mie în cimitir, n-am făcut nimic!” (p. 102). Autorul constată cu amărăciune că în colonie se aflau circa 3.000 de deţinuţi.

Două luni mai târziu, după ce au fost ţinuţi încolonaţi două nopţi şi o zi şi jumătate, fură în sfârşit mânaţi, la 17 noiembrie 1952, către colonia Valea Neagră – Peninsula, unde au găsit condiţii de supravieţuire cât de cât mai omeneşti.

Spre norocul povestitorului, nimeri în aceeaşi brigadă cu alţi doi fii de preot: Petru Zaharescu şi Ovidiu Papoiu. Alcătuiră un grup de trei, în vederea ajutorării acelora care nu-şi puteau îndeplini norma şi riscau să li se taie dreptul la pâine din pricina aceasta. Li se alăturase şi preotul Leonida Gavrilescu, din Fălticeni.

Între paranteze, îl voi pomeni pe unul dintre cei mai năpăstuiţi colegi din brigada lor: Dan Brătianu, redus de slăbiciune la a nu mai fi putut face faţă muncii. Comenduirea i-a ordonat să rămână în lagăr, cu sarcina de a sta pregătit, la poartă, ca, la înapoierea deţinuţilor, să şteargă de noroi cizmele caraliilor. Răspunsul său este vrednic să fie prezent în cărţile şcolare: “Împuşcaţi-mă, dar un Brătianu nu poate şterge de noroi cizmele securiştilor!” (ibidem).

Tags

Related Posts

Share This

2. Cuvant de folos despre studentii teologi in temnite

Teologii – adică studenţii, nu licenţiaţii în teologie – au avut parte de toate caznele imaginabile în penitenciare; şi de câteva în plus, cu prilejul “reeducărilor” de la Piteşti şi Gherla. Motivarea regimului aspru ce li se aplica, anume că se pregătiseră, liberi fiind, să slujească iubirii dintre oameni, nu ieşea totdeauna la suprafaţă. De altfel, gardienii şi ofiţerii care îl puneau în practică nu ar fi putut face faţă unor eventuale riposte verbale, stârnite dacă se apucau să acuze religia de-a dreptul, singurele lor “argumente” în “convorbirile” cu deţinuţii fiind bâta şi cizma, “neagra” şi ranga.

Exploziile de bestialitate erau, deci, provocate de ceea ce caraliul considera neregulă; încălcarea unui regulament rămas necunoscut pentru acei cărora li se impunea să-l respecte, inventat ad-hoc, pentru a unge cu un pospai de legalitate revărsarea furiei oarbe şi instinctuale asupra deţinuţilor. N. Stroescu-Şovarna citează, în acest sens, două cazuri petrecute la închisoarea Piteşti (dar nu în cadrul reeducărilor), tutelate de gardianul-despot Georgescu (erou al povestirii mele Slănină cu şoricioaică , apărută în volumulCaidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste , Bucureşti, Editura Divers-Press şi Editura Ramida, 1992).

Un alt gradat, Nistor Dumitru, poreclit “cel Mare”, spre a fi deosebit de un Nistor zis “cel Mic”, îl însoţea pe teologul bucovinean Mircea Vlad (Ciotică) la “program” – cum era denumit momentul în limbaj oficial -, adică la WC-ul şi chiuveta celularului de la parter. Folosirea acestora se făcea sub supraveghere vizuală neîncetată. Tânărul fu “descoperit” că folosea o periuţă de dinţi pentru igiena gurii. În concepţia zbirilor, oamenii nu erau aduşi dincoace de gratii pentru a-şi menţine sănătatea, ci pentru a şi-o pierde. Întregul sistem penitenciar era astfel conceput ca, pe parcursul detenţiei, ori după încheierea ei, şubrezirea echilibrului biologic să atingă pragul morţii. Datorită acestei “pregătiri fizice”, se executa, fără pericol de a fi vreodată acuzaţi călăii de crimă împotriva umanităţii, condamnarea la moarte lentă a tuturor acelora încăpuţi pe mâna lor, condamnare nepronunţată de tribunal, ci de regim, şi fără drept de recurs.

În clipa când a fost dat în vileag “corpul delict” – periuţa -, vinovatul de a-şi fi curăţat dantura fu trântit pe ciment şi călcat în picioare, până ce izbuti, într-un târziu, să se târească de-a buşilea, cu ultimele forţe, înapoi în celulă, cu faţa înecată în sângele scurs dintr-o sprânceană spartă. Aici, prezenţa numeroşilor inşi închişi constituia un zid de apărare în faţa dezlănţuirilor administraţiei temătoare de revoltă.

Urmă o percheziţie a încăperii şi a trupurilor locatarilor ei, scoşi în pielea goală pe coridor. S-au mai găsit alte două periuţe de dinţi! De unde se vede că năravurile civilizaţiei erau înrădăcinate în “duşmanul de clasă” şi nu puteau fi stârpite decât prin dispariţia acestuia.

A doua zi, veni şi rândul teologului poet Ion Apostol să sufere “aplicarea Constituţiei” – aflăm din aceeaşi sursă (” Nuda veritas . Mişcarea de rezistenţă anticomunistă “Piteşti” – fragment -, în Din documentele rezistenţei , nr. 6). Deşirat şi lung aproape cât acelaşi gardian citat, care se delectase în ziua precedentă cu disciplinarea învăţăcelului lui Dumnezeu, fu acuzat tot de el, cu ocazia reiterată a scoaterii la “program”, că-şi mişca prea lent picioarele. O lovitură după ceafă îi proiectă ochelarii pe ciment. Abia ieşitul din adolescenţă, aplecat să pipăie pardoseala cu degetele în căutarea lentilelor ce-i erau strict necesare, oferi ispita declanşării mecanice a cizmelor ce-l zvârliră de-a lungul spaţiului îngust unde se desfăşura scena ce va fi părut a avea haz pentru spiritul “educat” de comenduirea penitenciarelor.

Tot din partea nord-estică a ţării, studentul, când scăpă din bezmetica dezlănţuire matinală, la întrebările colegilor din cameră privitoare la incidentul a cărui victimă fusese, răspunse cu molcumă înţelepciune răzăşească: “Di şe să-mi pun mintea cu şel dobitoc?” (p. 192)

Conform glumei românului, ce caracterizează un anumit tip de agresiune, acestea constituiau “mezelicuri”. Ceea ce nu înseamnă că repercusiunile lor nu puteau întârzia pe durata întregii vieţi, cu un lanţ de nefericiri târât după ele. Cum este cazul unui felcer, pe nume Surdu, întâlnit de mine la Jilava, la acea vreme având înfăţişarea unui băieţaş, atât din pricina staturii sale de vreun metru-cincizeci, cât şi a slăbiciunii ce-i descoperea oasele. Moştenise chipul îndeobşte botezat de români “de cocoşel”, cu nasul ca un cioc gălbui încă nedeplin format, cu căutături vii şi curioase, cu gene necrescute, cu zâmbetul nevinovat însoţindu-i orice cuvânt, cu obrajii nu prea înghimpaţi de perii maturităţii, cu vocea subţirică şi ascuţită a nevârstnicului în privinţa desăvârşirii glandelor sexuale. Nu primise în anchetă decât o palmă peste ceafă. Rezultatul acesteia fu că-şi vieţui condamnarea de trei ani cu unul dintre picioare rămas agăţat de şold, pe jumătate paralizat datorită lovirii bulbului rahidian.

Domnul Aurel Obreja, erou al “reeducărilor” de la Gherla, mi-a povestit despre o astfel de îndârjire împotriva teologilor, de data aceasta aplicată întru smulgerea din dânşii a doctrinei creştine şi obligarea lor de a deveni călăi ai propriilor semeni, împotriva învăţăturii dragostei de om, pe care se pregătiseră să o propage şi să o susţină prin faptă:

– Cred că pentru prima dată l-am văzut pe Eugen Ţurcanu că a bătut în stilul ăsta, cum de altfel a făcut-o de multe ori la Piteşti. L-a adus pe unul Leşeanu Aurel. Era student la Teologie, la Sibiu, mi se pare. Un băiat micuţ, plinuţ. L-a băgat în camera noastră. “Vino-ncoace, banditule! Dumnezeul mă-ti, în noaptea asta te omorâm!” Domnule, eram îngroziţi toţi. Stăteam “în poziţie” şi aşteptam să vedem ce avea să se întâmple.

A sta “în poziţie” însemna să şezi pe prici cu picioarele alipite şi întinse în faţa ta, agăţat cu degetele de la mâini de degetele de la picioare, şi să priveşti neclintit în becul electric, orice s-ar fi întâmplat în cameră – şi se cam întâmplau unele lucruri! -, oricâte zbierăte ai fi auzit, fie chiar ale morţii. Dacă îndrăzneai să-ţi arunci căutăturile aiurea, să şopteşti, să te clinteşti, riscai chinuri pe care nici duşmanului cel mai aprig nu i le-ai fi dorit.

– N-aveai voie să te uiţi, şi-a reluat povestirea domnul Obreja. Dar ne uitam aşa, pe sub gene, că ei erau ocupaţi acolo cu teologul. Cred că şi pe bătăuşi – pe unii dintre ei – îi îngrozea. L-au luat pe acest student – deşi era sosit de la Piteşti, că şi de acolo au venit o serie de băieţi buni, care n-au cedat în faţa schingiuirii, care au fost torturaţi ca vai de lume, dar n-au acceptat să bată la rândul lor, au spus tot ce vrei, tot ce nu vrei, dar n-au voit să bată oameni, n-au putut! Şi l-au luat pe acest tânăr; şi l-au crucificat pe jos. L-au întins pe duşumea. Şi unul s-a aşezat pe un picior al lui; altul pe alt picior; unul pe o mână; şi altul pe altă mână. Şi unul îl ţinea de cap, să stea cu capul jos pe ciment. S-a apropiat Ţurcanu: “Ei, las’, că-n noaptea asta te aranjăm, te facem om”. Şi s-a urcat cu un picior pe burta lui şi cu unul pe piept. Şi aşa se balansa, când pe stomac, când pe coşul pieptului. Iar Leşeanu nici nu putea să răcnească. Nu ştiu ce se petrecea, că nu putea să scoată nici un răcnet. În orice caz, să-şi dea duhul acolo. “Declară, mă!” Şi din când în când, îi mai punea călcâiul pe gât, aici, pe beregată. Şi nu mai putea, bietul. Aproape să-şi dea duhul. L-a lăsat: “Ridică-te., tu-ţi Dumnezeul mă-ti; lasă că te-nvăţăm noi minte. Dacă ai scăpat la Piteşti, aicea mori!” Şi atunci am văzut ce cruzime avea acest Ţurcanu! Totuşi, a scăpat băiatul, pentru că, tot aşa ca şi cu noi, s-a terminat cu “demascările”. Altfel, cred că nu scăpam nici unul.

Pentru a mă face să înţeleg cât era de greu ceea ce suportau aceşti studenţi aleşi de generalul Nicolschi să devină uneltele-robot ale Securităţii, dar aleşi şi în alt sens, anume că nu acceptau să-şi murdărească sufletele, lovindu-şi colegii de detenţie, sculptorul în lemn al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, care l-a angajat după eliberare, cum a făcut cu atâţia alţi foşti deţinuţi politici, Aurel Obreja, îmi atrage atenţia:

– Trebuie să vă spun ceva foarte important. Cu cât rezistai mai mult, cu atâta aţâţai mai mult ura celor care căzuseră. Iar dacă noi am fost bătuţi în halul acela de sălbăticie, am fost atâta de chinuiţi şi pentru că am rezistat la aceste ordine. Am avut încredere unul în altul şi în Dumnezeu. Veneau cu o ură!. Nu ştiau cum să te mai tortureze ca să treci şi tu să baţi la rândul tău. Dacă o făceai, râdeau. Ce-şi spuneau? “Şi ăsta-i compromis!” Or, cei de care v-am vorbit sau noi cinci n-am dat nici o palmă. Nici măcar să-njurăm pe cineva n-am făcut-o. Dacă am destule păcate, ca orice om, sunt mândru de acest lucru – şi de prietenii mei. Vă spun, totuşi – o repet mereu -, am scăpat fără să batem şi noi, datorită faptului că s-au terminat “reeducările”!. Că, până la urmă, nu se ştie ce se mai întâmpla şi cu noi. Găseau ei o metodă. Dar eu am căutat să rezist chiar şi atunci când îmi dădeam seama că nu mai puteam. Rezistenţa însemna: să nu mă simtă cu vreo slăbiciune în tortură. Că, dacă te torturau întruna, într-o zi nu mai puteai. Puneai şi tu mâna pe ciomag sau pe altceva, ori te duceai să pălmuieşti! Îţi ieşeai din minţi, nu mai erai normal. V-am mai spus-o: nu mai era nici unul normal acolo. De aia nici nu mai aveau forţă. Săreau din “poziţie” şi începeau să bată şi ei.

A-L fi iubit pe Dumnezeu până la a deveni student teolog cerea cu adevărat, în temniţele comuniste, a-ţi jertfi viaţa, după cum s-a văzut din cumplita existenţă a lui Aurel Leşeanu.

Oare aceste pagini vor folosi cu ceva la îndreptarea morală şi a iubirii de semeni ale acelora care calcă în aceleaşi amfiteatre pe unde au învăţat cândva cei trei martiri citaţi aici, care şed în aceleaşi bănci unde au luat ei odinioară notiţe, necunoscători ai viitorului ce li se pregătea, în nici un caz tihnit, cuibărit în umbra altarului şi legănat de psalţii de la strană şi de corul obştii blânde a credincioşilor dinainte-le, oare vor folosi cuiva, ziceam, evocările acestea ale unei apocalipse prea binecunoscute românilor?.

Tags

Related Posts

Share This

3. Bita ce schimba fata adevarului

Înscenările politice nu constituiau doar privilegiile oamenilor liberi. Ele erau îndreptate şi împotriva celor închişi. Bucur Stănescu istoriseşte, în “O zi de pomină” (Din documentele rezistenţei, nr. 3), cum, pe când muncea la Canal, a fugit de sub escortă, ameninţat cu bătaia de un caraliu de la colonia Culme, şi cum s-a opus acestuia într-o luptă corp la corp, până ce gradatul şi-a tăiat palma în ascuţişul sapei cu care se apăra naratorul.

Pe parcursul acestei aventuri, de pe urma căreia i s-ar fi putut trage moartea, deţinutul a crezut că ea se născuse dintr-un hazard, dintr-o toană a subofiţerului renumit ca bătăuş, din propria sa temere de a fi lovit fără să răspundă, de a-i fi încălcată demnitatea. Evoluţia ulterioară a incidentului neaşteptat dovedi că acest prolog fusese impus, fără ca vreunul dintre muncitorii în zeghe martori ai lui, ori acela direct implicat, să o fi bănuit. Provocarea naratorului fusese necesară pentru incriminarea unui terţ. Ea era preludiul forjării artificiale a unei acuzaţii de instigare la rebeliune, îndreptată împotriva conferenţiarului universitar de la catedra profesorului de limba ebraică Gala Galaction, savantul teolog şi arheolog I.V. Georgescu, jenant pentru regim, în calitatea sa de promotor al spiritualităţii ortodoxe.

Cârdul fără capăt, colbuit, zdrenţăros, lihnit şi vlăguit, al hainelor vărgate şi bocancilor fără şireturi fu aşteptat la întoarcerea de pe câmp, în seara zilei respective, în poarta coloniei, de către comandantul ei adjunct, locotenentul-major Scarlat. Acesta îl scoase din rând pe domnul Bucur Stănescu, după cum era de aşteptat. Numai că, alături de el, fură opriţi încă alţi doi din aceeaşi brigadă: preotul Dumitru Mitoi (astăzi slujitor undeva prin judeţul Vaslui) şi cărturarul argeşean I.V. Georgescu (despre care se crede că ar fi murit prin 1972). Acesta fusese arestat odinioară, în 1945, în Piaţa Universităţii, de către agenţii poliţiei, şi predat ruşilor. A fost reţinut în URSS timp de doisprezece ani, fără nici o condamnare. Zăcea prin lagărele româneşti, în continuare, în lipsa oricărei sentinţe judecătoreşti. Relaţia dintre cei trei nu putea fi dedusă cu nici un chip. La muncă, nu se găsiseră alături, pentru a se fi bănuit vreo legătură între dânşii cu prilejul înfruntării caraliului. Rândul pe care lucrase clericul era al treilea de lângă cel al povestitorului; acela pe care trudea universitarul – al şaselea.

După cum se va vedea, acuzaţia formulată de adjunct era că I.V. Georgescu îi ordonase lui Bucur Stănescu să se jertfească, fugind de sub escortă, deruta stârnită de fapta sa îngăduind o evadare în masă! Acuzaţia adusă preotului Mitoi nu era deloc limpede, însă părea suficient de plauzibil ca un preot să fi fost vinovat oricum, oricând şi de orice, drept care n-avea importanţă că nu i se putea imputa o culpă precisă. Pesemne că tocmai de aceea a şi primit cel dintâi 25 de lovituri pe banca de execuţie, pentru a fi curăţată încăperea de prezenţa sa inutilă şi care îngreuia ancheta urmând a fi săvârşită – adică încercarea de a se smulge de la ceilalţi doi o mărturisire autoacuzatoare mincinoasă. Călăi erau sergenţii-majori Scarlat, Costea şi Başpalian; “operaţia” era condusă de locotenentul-major numit.

“”Deţinut Georgescu [.], recunoşti că i-ai dat ordin deţinutului Stănescu să fugă de sub escortă, pentru ca în felul acesta să puteţi evada voi ceilalţi?” – “Nu [.].” – “Atinge-l!” Şi urmară 25 de lovituri. “Recunoşti?” – “Nu!” Şi iar urmară 25 de lovituri, şi tot aşa, până la o sută.”

Veni şi rândul “provocatorului de dezordine”. Este interesant de remarcat că lui nu i s-a pus nici o întrebare legată de lupta sa cu caraliul, nici nu a primit vreo pedeapsă pentru ea. Din acest amănunt ni se întăreşte convingerea că scenariul ce o impusese urmărea doar găsirea unei vini juridice pentru ebraistul care, ca şi ceilalţi, nu se trezise aruncat în lagăr – am mai menţionat – în urma unei condamnări judecătoreşti, ci era “reţinut”, fără termen şi, bineînţeles, ilegal, situaţie ce se nădăjduia a fi remediată cu acel prilej.

“”Deţinut Stănescu, recunoşti că ai primit de la deţinutul Georgescu ordin să fugi de sub escortă?” – “Nu [.].” – “Recunoşti?” – “Nu.” Şi loviturile au căzut până la o sută.”

Urmă o izolare de şapte zile în condiţii crunte.

“Blânde reproşuri din partea lui I.V. Georgescu: “Ce ţi-a venit să faci asta?” Mă simţeam vinovat faţă de el, dar căutam să-l conving că ceva trebuia făcut. Deşi era un om superior, venise din Rusia cu convingerea că regimul comunist e “veşnic”. Îmi demonstra că “ei” au două principii care le furnizează tăria necesară pentru depăşirea oricărei crize: a) nici un om nu este de neînlocuit; b) nici o dificultate nu este de nedepăşit. Cu toată această convingere foarte fermă, niciodată nu s-a gândit să găsească un modus vivendi cu puterea comunistă. Avea cutremurătoarea forţă morală a omului care nu e preocupat de sfârşit, ci de comportamentul pe care-l va avea în drumul către acest sfârşit.” (p. 134-136)

Apoi o altă izolare, în tovărăşia unui provocator şi turnător. Finalmente, surveni o anchetă adevărată, condusă de maiorul Marinescu şi de alt ofiţer, bucureştean. Timp de trei luni, cât trecuseră de la bătaie, rănile nu se vindecaseră, dar nici acuzaţia nu-şi întregise argumentele. Drept care, cei doi fură readuşi în mijlocul colegilor lor, renunţându-se la intenţia de a li se intenta un proces care să legalizeze reţinerea lor în lagăr.

Acest caz este departe de a fi singular. Dacă s-a întâmplat ca un general rus să o fi condus pe Ţarină pe uliţele unui cătun prosper înălţat peste noapte în plină stepă, aşa cum ancorezi un decor pe scena unui teatru, şi populat cu mujici graşi, bine întreţinuţi şi veseli nevoie mare, figuranţi de operetă, “a schimba faţa lumii” a rămas un deziderat al aspiraţiilor slave, în două sensuri. Unul este de “a întoarce lumea pe dos” ca pe o mănuşă, după canoanele în armonie cu capriciile sufletului rusesc, atât de fidel suprins în bizareriile sale antonimice de pana lui Dostoievski. Al doilea, de a prezenta omenirii “o altă faţă a lumii” decât poartă ea în realitate, de obicei figurii disperate corespunzându-i masca bunăstării şi a entuziasmului contagios. Transmiţând comunismul ţărilor învecinate, ca pe o boală molipsitoare, ruşii au transmis şi acest simptom. Şi ne-am pomenit şi noi, un popor înţelept, cu un simţ al realităţii bine înrădăcinat în inimă, supuşi unui proces de falsificare a ei, de la cele mai mărunte detalii ale vieţii sociale şi spirituale, până la panorama întregii existenţe a naţiei.

Pervertirea imaginii adevărului a avut nenumărate chipuri. Mă aflam în cabinetul de lucru al Prea Fericitului întru Adormire Patriarhul Iustinian. Însoţeam ca translator un teolog laic sau vreun cleric străin. Acesta îl întrebă pe şeful Bisericii dacă era adevărat ce se colporta prin Occident, anume că bisericile ortodoxe româneşti zăceau pustii, închise de către comunişti. Capul Bisericii noastre zâmbi cu înţelegere pentru naivitatea pioasă şi înfricoşată a celuilalt. Se ridică de la biroul fastuos, străbătu distanţa mică ce-l despărţea de nedumerit, îl îndemnă, cu palma întinsă şi sprijinită de spatele lui, să-l însoţească un număr mic de paşi, către fereastră. Întinse celălalt braţ către Catedrala Patriarhală vizibilă în toată splendoarea ei, care strălucire bizantină parcă se răsfrângea asupra chipului său cu linii armonice, bărbăteşti, totdeauna bine dispus. Lăcaşul sfânt era înconjurat de mii de credincioşi, ţărani, monahi, târgoveţi, bucureşteni şi de pretutindeni, pelerini în Capitală cu prilejul sărbătorii zilei – Sfântul Dimitrie Basarabov. Moaştele acestuia atrăgeau întreaga suflare a neamului. “Iată răspunsul meu.” Starea de fapt grăieşte de la sine – presupunea gestul său. Vizitatorul avu o mimică penibilă de retractare a bănuielii scoase la iveală cu o clipă înainte.

Pentru inducerea lui în eroare, nu fusese necesară rostirea nici unui neadevăr. Lipsa de subtilitate a Apusului în descifrarea mecanismelor de poleire a realităţii purta vina că insul pleca amăgit şi, pe şleau, “îndoctrinat”. Bisericile nu erau închise, ca în URSS. Slavă Domnului! Slujitorii lor de drept, preoţii dedicaţi fără putinţă de tăgadă învăţăturii lui Hristos – ei erau cei închişi. Din păcate, pentru judecata copilărească a emisarilor din ţările civilizate, forma oculta conţinutul.

Cu alt prilej, schimbam câteva cuvinte cu un universitar englez în restaurantul Hotelului “Lido”, în aceeaşi calitate de tălmaci. Omul îşi lua micul dejun. Nu fusesem delegat pe lângă el. Prezenţa mea la masa lui fusese imediat receptată de securistul răspunzător de acţiunea în care era implicat şi cetăţeanul britanic. M-am pomenit că un altul dintre însoţitori, binecunoscut pentru atitudinea lui politică puţin lăudabilă, răsare de nicăieri şi-şi prăvăleşte pe al treilea scaun trupul scunduţ, dolofan şi bine hrănit. Cu duh onctuos, cu surâs ademenitor, cu frecatul mâinilor durdulii ce-i vădea dorinţa de a fi agreat, de parcă în cinstea distinsului oaspete şi le-ar fi curăţat de urmele infime ale unei murdăriri nemărturisibile, să i se înfăţişeze curat ca pana de înger, cu alte cuvinte acele degete grăsune dădeau semne nerăbdătoare că-l mâncau pe Prea Cucernicia Sa să fie utile în orice fel invitatului care onora Patriarhia – cu toate acestea înarmat, spuneam, se năpusti în conversaţia temperată, revărsă, printre surâsuri aurite şi îngustări dulci de pleoape, câtă doctrină comunistă putea fără să-şi păteze prea tare doliul reverendei călcate impecabil.

Nu avea de-a face cu un neştiutor în treburile Orientului. De aceea, concetăţeanul răposatului domn Winston Churchill – tarabagiul politic care ne vânduse Patria Seminaristului Roşu din Kremlin – îl întrebă de la obraz de ce n-avea dreptul decât la o chiflă, când ştia ce belşug de grâu stăpâneşte România.

Turuitul mieros şi pravoslavnic, ca de motor cu explozie întârziată, al preoţelului îl purtă de la Ana la Caiafa pe individul curios, pe căi tot mai întortocheate şi mai întuncoase, ca Asia însăşi, cu misterele ei – reprezentată în luxul sălii de propria-i persoană -, neuitând nici o clipă să-şi facă obrajii bucălaţi să-i radieze şi privirile să-i fie cît mai senine şi nevinovate. Cu viteză verbală de Simplon şi înaintare de melc, ajunse şi la explicaţia căutată: “Domnul Preşedinte Nicolae Ceauşescu abia a adresat un discurs plin de învăţăminte agricultorilor noştri şi i-a îndemnat din nou, părinteşte, să nu ignore necesităţile vitale ale patriei socialiste şi ale poporului muncitor. Dar ţăranii” – mărturisi profund îndurerat părinţelul, ca şi când cei numiţi i-ar fi adus o jignire personală, peste care numai o fiinţă caritabilă ca Sfinţia Sa putea trece cu vederea -, “dar ţăranii” – fu indignat popa cel simpatic şi patriot – “refuză să muncească!” La această afirmaţie, ochii i se încrucişară de câtă nedumerire îl invadase. “Dacă nu vor, ce le poţi face?!” Era atât de nefericit, încât mă întrebam de nu ar fost cazul să-i suflu, să-l salvez din dilema de nerezolvat în capcana căreia căzuse: “Să-i băgăm cât mai repede în puşcărie!.”

Cum provenea dintr-un vrednic sat românesc, desigur cunoştea mai bine ca mine, născut la oraş, încăpăţânarea de catâr a plugarului român. Era evident că acesta, lipsit de pământ, lipsit de unelte agricole, lipsit de banii necesari investiţiilor şi mai găsindu-se, pe deasupra, fie pe şantiere, fie prin fabrici, îşi făcea de cap!

Nu ştiu cât de convingător a fost agentul voluntar al dezinformării, deoarece, peste vreo trei săptămâni, s-a zvonit că britanicul a publicat un articol într-un ziar londonez, în care denunţa adevărata faţă a comunismului nostru. La circa două luni după această “imixtiune în treburile noastre interne”, el şi cu doamna lui au suferit un accident mortal pe o şosea. În urma lor au rămas patru copii orfani.

De la atari “talentate” măsluiri ale realităţii şi până la procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în care ministrul comunist al Justiţiei a simţit pe propria-i piele ce organism monstruos conducea, procesul ce i-a obligat pe demnitar şi pe prietenii săi să semneze un roman despre spionajul neefectuat de ei vreodată, semnându-şi astfel şi condamnarea la moarte, ori la o detenţie cvasi-nelimitată, România a fost acoperită de o reţea de întoarceri pe dos ale feţei sale celei adevărate.

Să ne mai mire suta de lovituri de bâtă primită de savantul ebraist I.V. Georgescu, pentru a recunoaşte că a dat un ordin pe care nimeni şi nimic nu-i permitea să-l dea, dar care, dacă l-ar fi rceunoascut, i-ar fi motivat prezenţa în puşcăria unde zăcea fără judecată, înlesnind astfel un somn mai uşor temnicerilor săi?

Tags

Related Posts

Share This

4. Intelepciunea sarpelui si blandetea porumbelului

Cercetarea pe care o întreprind s-a născut din imboldul de a restabili, cât mai stă în puteri astăzi, o parte din adevărul privitor la atitudinea păstorilor Bisericii Ortodoxe Române confruntaţi cu ateismul comunist exclusivist şi agresiv.

Această restabilire a adevărului este impusă de ţinuta discretă a respectivilor clerici care, deşi au fost victimele principale ale doctrinei înstăpânite în ţară şi ale metodelor ei de eliminare sângeroasă a adversarului de idei, nu şi-au făcut publice nesfârşitele amărăciuni zilnice, ori suferinţele şi nedreptăţile strigătoare la cer abătute asupră-le, ci le-au tăinuit cu pudoare, cu demnitate şi cu spaimă de câte ar mai fi putut pătimi, încredinţându-le doar Dumnezeului slujit în cămara lăuntrică. Astfel stăteau lucrurile când, după Revoluţia din Decembrie 1989, condeie gazetăreşti iubitoare de dreptate, dar neascultând întotdeauna de sfatul cel mai bun, s-au năpustit asupra Bisericii noastre mume şi au stârnit patimi uneori justificate, alteori rău-intenţionate, ce au tulburat multe cugete şi au adus apa la moara vrăjmaşilor Ei (dacă nu cumva aceştia au fost uneori spiritul tutelator al noilor disensiuni.).

Jurnaliştii respectivi nu greşeau în toate, însă nici nu erau suficient de informaţi, nici suficient de pregătiţi să elucideze poziţii atât de subtile, atât de dibace amestecate, ca acelea pe care a fost datoare Biserica noastră naţională să le adopte pentru a-şi menţine cât de cât stăpânirea spirituală între hotarele Patriei, putere absolut necesară în vederea susţinerii fiinţei noastre etnice. Ea a fost datoare să acţioneze cu înţelepciunea şarpelui şi cu blândeţea porumbelului, comportament ambiguu a cărui judecare are nevoie de o îndelungată scrutare şi analiză premergătoare acuzării lui.

Fiind principala victimă religioasă a partidului comunist român, singura, împreună cu două-trei dintre cele în jur de douăzeci de secte din perioada dată, căreia îi era interzisă catehizarea şi activitatea misionară, Biserica Ortodoxă Română îşi risca pieirea. A evitat-o în două chipuri. Pe de o parte, s-a străduit ca, oficial, să ducă, pe cât posibil, un trai de bună înţelegere cu stăpânirea – armistiţiu ale cărui exagerări, datorate fie interesului personal, fie prostiei capitale a colaboraţioniştilor, fie răutăţii psihopate a multor indivizi, au condus Biserica în situaţia menţionată anterior, de a fi pusă la stâlpul infamiei; dar de ce numai Ea să fi suferit oprobriul public, când politica Sa a reprezentat politica tuturor cultelor şi denominaţiunilor recunoscute de Stat, ca şi a tuturor religiilor profesate pe teritoriul nostru? Pe de altă parte, Biserica s-a întrecut pe sine însăşi, prin acele persoane angajate, cu seriozitate şi necruţare faţă de comodităţile lor, să slujească Adevărul, Iubirea, Dreptatea, sub acoperământul Ei; astfel, Biserica şi-a continuat misiunea de priveghere a demnităţii şi de pilduire vie a învăţăturii Sale. În concluzie, fiece jertfă individuală a unui teolog, a unui preot, a unei monahii, a unui călugăr, a răspândit mai multă lumină decât a izbutit să înceţoşeze întreg corpul administrativ, şcolar şi politic al Bisericii, printr-o abdicare sau printr-o încuviinţare vinovată, printr-o tăcere laşă sau printr-o laudă cinică.

Nesugrumarea Ortodoxiei românilor se datorează faptului că flacăra credinţei poporului a fost întreţinută zi de zi şi ceas de ceas prin purtarea creştinească şi apostolicească a unui mare număr de clerici, sub obrocul prudenţei sau în raza crudă a opoziţiei nete. Mă străduiesc să limpezesc afirmaţia precedentă prin argumentul însuşi al experienţei concentraţionare, suferită de unele atari chipuri nobile vrednice de cea mai pioasă evocare.

Am muncit cot la cot, într-unul dintre lagărele pentru deţinuţii politici ascunse de ochiul cetăţenilor ţării în stuful de pe lângă Dunăre, cu preotul doctor în teologie şi filosofie Gheorghe Chiriac, care şi-a încheiat slujirea altarului, după eliberare, la biserica Sfânta Vineri, din bulevardul Titulescu. La solicitarea unui credincios, a participat cu o sumă nici însemnată, nici neînsemnată, la ajutorarea unui proaspăt slobozit din hăul închisorii, să-şi ţină acesta zilele până îşi găsea un mijloc fix de hrănire. Preotul cu studii teologice strălucite în Germania, filosoful împătimit cu căldură pură pentru tot ceea ce însemna cunoaştere şi dispută de idei, o mândrie a intelectualităţii române, a ispăşit ani îndelungaţi facerea sa de bine. Pe parcursul detenţiei, nu a contenit să îndrepte, în duhul Sfintelor Evanghelii, cugetele clătinate de disperare, să combată ereziile şi ateismul cu ştiinţa logică şi cu bunul simţ, să întărească verticalitatea gândirii arestate şi condamnate.

Părintele Chiriac, conştient de treptata sa ratare ca gânditor căzut în clocotul înspumat al bolborosirilor intelectuale prea binecunoscut de noi toţi, ce a caracterizat epoca pe cale de a-şi trăi astăzi ultimele zvîrcoliri, supus la a se servi, pentru supravieţuire, de înjositoarea şiretenie de rând, dar obştească; interzicându-i-se sistematic porţile afirmării în învăţământul universitar de către pigmei care-şi apărau neştiinţa şi păzeau ideologia propulsatorilor lor; fiind obligat să se otrăvească zilnic cu blasfemiile existenţei noastre comune, a sosit în temniţă însoţit de nevralgii cefalee cronicizate, figura de stil îngăduindu-mi să afirm că a luat de acasă, în clipa arestării, un geamantan de antinevralgice. Conştiinţa exultantă a eliberării de comunism prin condamnarea politică l-a făcut să nu folosească nici un hap cât timp i-a durat săvârşirea pedepsei. Nu l-am văzut îndoindu-se vreodată de una, oricare, dintre valorile creştine, ori umane, ori culturale. Nu l-am remarcat abătut. Nu l-am surprins scăzându-i forţa lăuntrică. Nu l-am observat nici trist, nici morocănos, nici abulic. Şi trebuie ştiut că nu era vesel din fire, nici îndatoritor în vreun chip artificios, nici entuziast pentru treburile omeneşti. Era un cuget ce ardea perpetuu, o energie cerebrală pipăibilă, un focar al erudiţiei şi al combativităţii în domeniul esenţelor. Era copilul ideilor, iar trupu-i, tot mai slab, nu constituia decât un suport al dansului lor.

Convorbirile sale înşirau înaintea ta întreaga Sofie a veacurilor. Sau, dimpotrivă, îţi deşirau plăpânda ţesătură cu care-ţi apărai naivităţile raţionamentelor slăbănoage. Prin el, Gymnasium -ul antichităţii se mutase într-o colonie de muncă silnică, ceea ce era propice cât se poate închipui tineretului studios zvîrlit, prin noroc, alături de el, în noroaie. Iar, dintre câţi ne înghesuiam să ne lămurească o mie de întrebări, cel mai zelos şi limbut, cel mai îndrăgit de învăţătorul nostru, se numea Alexandru (Saşa) Ivasiuc. Este uşor de înţeles cât de adânci i-au fost dezamăgirea şi durerea, părintelui Chiriac, după eliberarea amândurora, la constatarea că atâta prisos de inteligenţă cu care fusese înzestrat viitorul romancier – pe atunci doar medicinist – s-a putut irosi într-o răsucire cu 180 de grade a caracterului şi credinţelor de ieri, în căutarea unei glorii mincinoase şi, mai ales, a puterii, dorită într-un mod bolnăvicios.

În continuare, îmi voi pleda cauza pomenind una dintre figurile anonime ce a impus stima memorialistică a lui Ion Ioanid. Ea joacă un rol fundamental în salvarea a doi dintre cei treisprezece evadaţi de la mina Cavnic, în lucrarea Închisoarea noastră cea de toate zilele (Bucureşti, Editura Albatros, 1991, vol. I).

Este vorba despre un preot din Iacobeni, localitate din Bucovina, unde autorul şi soţul său de rătăciri căutau un cunoscut care să-i ajute a-şi duce peregrinarea mai departe. Acela fusese arestat cu două zile înainte de sosirea lor. Cei doi se treziră într-o situaţie disperată.

Învinşi de năruirea speranţelor nutrite îndelung, un dangăt de clopot îi trezi din prostrare, îi chemă către ultima lor şansă. Se traseră în umbra bisericii, să-şi liniştească zbuciumul, să-şi odihnească mintea, încercând să nu bată la ochi nimănui, ceea ce era foarte probabil a se fi întâmplat, ei fiind străini de târg.

Îmbrăţişaţi de atmosfera fierbinte a Sfintei Liturghii – era sărbătoarea Naşterii Sf. Ioan Botezătorul -, inspiraţi de valul duhovnicesc al iubirii ce urca din inimile celor prezenţi şi revenea înzecit dinpre Nevăzut asupra lor, împrăştiindu-se în fiinţele tuturor celor de faţă, când glasul din Uşile Împărăteşti îndemnă credincioşii să se spovedească, Ion Ioanid ajunse la convingerea că altă soluţie nu mai aveau, el şi cu camaradul său, decât să solicite ajutorul omului din altar, sub pecetea tainei impuse de patrafir. Îşi îndemnă tovarăşul de pribegie să se aşeze în rândul celor ce se pocăiau. Când acela reveni, povesteşte autorul, “.era evident peste măsură de tulburat. Când a ajuns lângă mine, am văzut că avea lacrimi în ochi. Cu vocea tremurând de emoţie, abia a putut articula: “E un om extraordinar!”” (p. 217).

Aflându-le drama, preotul i-a invitat acasă, deşi conlocuia cu un membru de partid care-i spiona toate gesturile. I-a îmbiat să se spele şi i-a omenit. I-a informat, le-a dat ziarul zilei. De descusut, a făcut-o cu măsură. “Cu toată figura lui senină şi deschisă, nu era un om vorbăreţ şi nici nu încuraja la vorbă.” (p. 218) În schimb, era un preot nebănuit de hotărât în a-şi sprijini semenii la ananghie, pe tăcutelea; cu discreţie, dar cu fermitate; fără să ceară nici păreri, dar nici permisiunea s-o facă; făptuind sub acoperământ, însă cu eficienţă desăvârşită. Revenind, le comunică oaspeţilor că s-a dus la gară; s-a interesat de mersul trenurilor spre Bucureşti, de costul (destul de mare) al biletelor necesare lor. Le înmână banii, specificând că-i lua din daniile enoriaşilor pentru reparaţia bisericii. Perechea înmărmurită îl încunoştinţă că nu erau siguri a-i putea înapoia împrumutul. Le răspunse: “”Banii sunt daţi pentru fapte creştineşti şi ajutorul la nevoie este tot faptă creştinească, aşa că luaţi-i şi mulţumiţi lui Dumnezeu” [.]. La uşă, preotul ne-a îmbrăţişat cu vorbele: “Dumnezeu să vă ajute!” ” (p. 219)

Cu aceasta, evadaţii socotiră că se despărţeau definitiv de binefăcătorul lor necunoscut. N-a fost să fie astfel, deoarece “când trenul a pornit, staţia a rămas goală. Numai în poarta dinspre stradă, un om cu mâna ridicată făcea un semn de salut către vagoanele care se puseseră în mişcare. În afară de noi, nimeni nu ştia cui erau adresate semnele, căci omul care le făcea nu era altul decât preotul din Iacobeni” ( ibidem ).

Odată prinşi, suflul nenorocirii îl îndemnă pe Titi Coşereanu, al doilea din cuplul lor, să pomenească în anchetă a fi primit de la slujitorul lui Dumnezeu suma necesară călătoriei. Adăugă, spre salvarea prelatului, că el nu-i ajutase ca pe nişte deţinuţi politici evadaţi, ci ca pe nişte muncitori rămaşi în pană bănească, variantă stabilită cu protectorul lor. “Din fericire, aşa cum am aflat-o 11 ani mai târziu, când am ieşit din închisoare, preotul fusese cercetat timp de câteva zile de Securitatea din regiune, fără să aibă altceva de suferit” (p. 305).

Se pot cita milioane de atari gesturi şi atitudini. De câte ori a fost nevoie, preotul vrednic de numele său şi-a dat obolul de participare la dragostea faţă de aceia în necesitate, cu atât mai mult cu cât aparent toate le stăteau împotrivă celor din urmă – spun “aparent”, fiindcă mulţimea laicilor a făcut faţă, în acelaşi anonimat generalizat, la punerea în practică a samarineanismului recomandat de Hristos.

Constatăm că, în ambele cazuri propuse, clericii în cauză au fost datori să-şi plătească poziţionarea creştină activă. Iar cei mai mulţi dintre clericii închişi au trecut prin faţa instanţei tocmai pentru a nu-i fi denunţat pe cei fugiţi de urmăritori, pentru a-i fi adăpostit, pentru a-i fi hrănit. Acei purtători de rasă care nu au făcut aceasta – şi nu neg existenţa lor, după cum nu neg multitudinea cozilor de topor cu haină lungă şi înşelătoare – au timp acum să-şi scruteze conştiinţa şi, lepădându-se de mizeria ce le-o înăbuşe, s-o pornească pe calea cea strâmtă – uitată sub steaua râncedă a comunismului, din pricina spaimei, a zăngănitului celor 33 de arginţi binecunoscuţi, ori a altor motivări – şi să-şi câştige statura morală aşteptată de la ei. Învăţătura faţă de care au rămas datori le dezvăluie că trecutul de care te desparţi pe totdeauna nu mai are nici o greutate când îl înlocuieşti cu un prezent închinat exclusiv binelui. Singurele ce au însemnătate sunt traiul drept de astăzi şi pregătirea unui viitor la fel de curat.

Tags

Related Posts

Share This

5. Inanitia de gradul trei si mamona cu ciorapul in dinti

Una dintre cele mai grele sarcini ale unui cronicar decis să încerce a pune pe hârtie ororile trăite de preoţimea ortodoxă în temniţele comuniste este să evoce clericii decedaţi în cursul săvârşirii condamnării sau detenţiei fără condamnare. Pentru că, de omiţi să evoci victime rămase în viaţă şi astăzi, ele îşi pot face singure dreptate, acuzând informarea incompletă ce stă la baza scrierii tale şi revelându-şi singure suferinţele. De omiţi victimele trecute în lumea cealaltă după eliberare, mai rămân rude, prieteni, vecini, recipienţi ai unor fragmente de nenorociri communicate lor şi şansa de a le face publice pe acestea subzistă. Însă, precum a dedus cititorul din câte cunoaşte până în prezent despre represiune sau cum intuieşte când se străduieşte să se strecoare în pielea unui închis din acele vremuri, numărul imens al deţinuţilor, slăbirea memoriei datorită hranei mizerabile şi traumelor fizice şi psihice, loviturile ulterioare ale sorţii în condiţiile luptei pentru existenţă când târai după tine obezile unui dosar de cadre în care sta scris negru pe alb că ai fost condamnat politic şi celelalte necazuri ale vieţii: boli, schimbarea caracterului celor dragi – modificare ce-ţi impune o tensiune surdă, dar nu mai puţin ameţitoare – şi în care ai încredere, oscilarea dintre disperare şi speranţă, mizeria comună, toate acestea la un loc şi câte altele i-au făcut pe foştii puşcăriaşi să-şi piardă, nu rareori, ţinerea de minte a dezastrelor dintre gratii şi să lase să se scurgă în canalele uitării cele mai de seamă amintiri – acelea privitoare la morţii neamului în condiţiile ferecării alături de viaţă.

Acolo unde eu citez, în aceste pagini, un caz, cititorul trebuie să-l înmulţească cu o sută; unde citez două, el se cade să le multiplice de o mie de ori. În definitiv, acesta şi este scopul rândurilor de faţă: să stârnească simţul realităţii în fiecine le parcurge, pentru ca singur să ajungă s-o cunoască, prin mijloace proprii, de dragul de a şti în ce lume a respirat şi respiră, de dragul adevărului.

Idealul sistemului comunist a fost ca deţinuţii să nu moară atâta timp cât se aflau în custodia Ministerului de Interne. Aceasta putea fi socotită crimă împotriva umanităţii, la o eventuală liberalizare a sistemului. Or, experienţa aliaţilor – iniţial – nazişti constituia un semnal de alarmă: nu te puteai juca atunci când democraţia hotăra că ai întrecut măsura în încălcarea drepturilor omului. De aceea, strădania acestui minister era îndreptată către a se găsi calea suficient de îndemânatică pentru a-l termina pe om înainte de eliberare, urmând, totuşi, să-şi dea suflarea de pe urmă abia când ajungea în sânul familiei. Se va ivi prilejul să amănunţesc această tehnică subtilă de distrugere a semenilor.

Până una-alta, s-o vedem în acţiune în linii mari. Preotul Ioan D. Arbore, născut în martie 1889, în comuna Corlăţeni, judeţul Dorohoi, a fost arestat în 1947 din comuna Dimăcheni, acelaşi judeţ. Aşa şi-a început odiseea ce a durat până în 1953: arestat, eliberat, arestat, eliberat, arestat, eliberat – Rahova, Jilava, Botoşani, Suceava, Gherla, Canal. În trei rânduri a fost slobod de tot: câte o lună-două. Când i s-a dat drumul a patra oară, n-a mai putut rezista şi şi-a încredinţt sufletul Domnului, în martie 1954. De ar fi fost tânăr şi viguros, de câte ori mai vizita beciurile ţării până să fie lichidat?

Precum se prevede, şirul mucenicilor din rândurile clerului este lung. Din păcate, astăzi el este foarte puţin cunoscut – am mai spus-o. Cineva a fost martor al unei morţi, altcineva al alteia. Greu pui la un loc toate aceste mărturii. Însă nimeni nu-i va face o vină începătorului de drum în investigarea unor astfel de decese, că sapă anevoie, pe apucate şi nu arareori greşit: e singur în pustia lui, iar aceasta pare nesfârşită.

Ion Ioanid, în Închisoarea noastră cea de toate zilele , desfăşoară înaintea ochilor minţii ultimele zile ale unui preot pe nume Şerban, despre a cărui soartă neagră a auzit prin deţinuţii transferaţi de la Baia Sprie la Cavnic. Acesta, ajuns la capătul puterilor, grav bolnav de ficat, distrofic, abia mai ţinându-se pe picioare, ieşea mereu la raport, fie în faţa comenduirii, fie a diferiţilor inspectori sosiţi de la centru, cu rugămintea de a fi transferat într-un penitenciar de execuţie, deoarece nu mai făcea faţă condiţiilor cumplite ale muncii în mină. Făgăduinţe a tot auzit, dar lunile se scurgeau cenuşii, una aidoma alteia, fără să se fi ivit vreun semn că se găsea cineva să-i ia în serios cererea.

Ceea ce nu însemna că nu s-a alcătuit un lot de inapţi pentru muncă destinaţi revenirii în penitenciare. Cum nu se afla pe lista oficială, preotul Şerban, începând cu ziua următoare, nu s-a mai învoit să coboare în galerie. S-au întreprins câte încercări sunt de bănuit, de la promisiune la ameninţare şi la vârârea în carceră, pentru a fi convins să renunţe la poziţia adoptată. Clericul, în cele din urmă, a învins, luându-se hotărârea să fie lăsat la suprafaţă şi folosit la munci uşoare, rezervate îndeobşte pentru colaboraţionişti.

Nu peste multe zile, paznicul i-a poruncit să verifice poziţia ţăruşilor de sprijin al firului de sârmă ghimpată ce despărţea incinta curţii de zona interzisă. După un timp, caraliul l-a lăsat singur. Cum a dispărut, o rafală trasă dintr-un prepeleac l-a secerat pe slujitorul Domnului. A doua zi, un altul dintre ostaşii de pază, chiar şi unii caralii, au şoptit deţinuţilor că uciderea lui “spontană”, pentru culpa că ar fi voit să evadeze – la vârsta şi la neputinţele sale! – fusese aranjată de ofiţerul politic cu gardianul şi cu soldatul respectiv. Rostul acestei crime era pedepsirea deţinutului care se opusese cu atâta îndârjire la a mai coborî în mină. În urma unei anchete posterioare, ofiţerul a fost mutat aiurea, după ce el însuşi îl transferase pe ostaş, chiar de a doua zi după îndeplinirea ordinului primit.

Cu privire la crima săvârşită împotriva aceluiaşi preot, mai există o variantă. Ea îi aparţine lui N. Guli ( Din documentele rezistenţei , nr. 3)

Deosebirile dintre cele două povestiri nu este cazul să mire pe nimeni. Am arătat mai sus de ce e firesc să apară atari variaţiuni pe aceeaşi temă. De altfel, fără ca aceasta să scadă cu ceva autenticul dramelor şi tragediilor din temniţele politice, să nu uităm că, odată arestat, cel mai obişnuit dintre oameni păşeşte într-o lume a incredibilului, într-un tărâm al legendei.

Va să zică, din relatarea lui N. Guli aflăm că se acceptase de către administraţia minei rămânerea în suprafaţă a trei mineri: preotul Radu Şerban, paroh în Nazarcea (judeţul Constanţa), fostul plutonier de jandarmi Constantinescu şi naratorul. De fapt, ceea ce am numit acceptare rămânea sub semnul ambiguului. Căci, dacă povestitorul urma să lucreze la atelierul de croitorie, preotul a primit porunca să alcătuiască nişte trotuare din piatră în spatele barăcilor, locotenentul-major Alexandru necontenind să-i ameninţe zilnic cu împuşcarea dacă persistau să refuze a coborî cu şutul.

În ceea ce-l privea pe cleric, în fiece dimineaţă doi brigadieri, deţinuţi şi ei, Cantemir şi Ursache, îl târau, să-l oblige a-şi însoţi ortacii. Într-una dintre acestea, izbutind încă o dată să li se împotrivească, după ce fu lăsat în plata Domnului, părintele veni la atelierul de croitorie, să se mângâie, alături de N. Guli: “Astă-noapte, am visat un vis frumos. Parcă stăteam în mijlocul unor trandafiri albi” (p. 40). Curând ieşi. Şi, nu peste mult timp, se auziră două focuri de armă. “Santinela fusese schimbată, fără a fi ora de schimb, şi soldatul nou-venit l-a împuşcat pe părintele Radu Şerban. Acelaşi ofiţer îi impută, după moarte, că ar fi vrut să evadeze. Argument fără temei. Ziua în toată puterea ei. Câmp liber, nici măcar un muşuroi să te poţi ascunde” (p. 41).

Urmărind nişte liste de deţinuţi întocmite de A.F.D.P. – Filiala Dolj şi încheiate la data de 30 noiembie 1990, deci atunci când înscrierea în Asociaţie era departe de a fi fost închisă şi cu atât mai puţin adunarea de informaţii privitoare la foştii deţinuţi decedaţi, aflăm că apăreau dosarele a 291 de foşti condamnaţi, însumând 2.652 de ani şi 3 luni închisoare şi două condamnări la moarte, comutate în muncă silnică pe viaţă. Acestei liste i se adaugă una cu 53 de persoane reţinute administrativ, adică fără judecată, care au executat, la un loc, 157 de ani. Al treilea tabel înşiră 203 persoane închise şi decedate în timpul detenţiei sau după eliberare.

Mă voi opri asupra acestuia din urmă pentru a cântări ponderea clericilor victime. 43 de clerici şi 1 licenţiat în teologie laic, din 203 morţi care au suferit detenţia politică, adică foarte aproape de o cincime. Mi se pare extrem de semnificativ pentru definirea politicii anticlericale şi antiortodoxe a statului comunist.

Din numărul de 44 de teologi pomeniţi, 27 au decedat în lagărul de muncă forţată de la Periprava, majoritatea în anul 1961. Specializarea în exterminarea preoţilor pare să fi aparţinut, în mod deosebit, acestui iad. Restul de 20 şi-au dat obştescul sfârşit după eliberare.

Mă voi opri asupra cazului părintelui Ioan F. Calotă, din comuna Cetate, judeţul Dolj, stins după treizeci şi patru de ani de slujire a altarului şi după ce a dăruit ţării nouă copii. Acest preot nu a făcut niciodată politică. Arestat în 1952, a fost reţinut până în 1954 fără condamnare, deoarece denunţul împotriva sa era neîntemeiat. La 15 iunie 1959, a fost rearestat, pentru că cine trecea o dată prin anchetă, rămânea suspect până la sfârşitul zilelor sale. Peste mai puţin de şase luni, la 6 octombrie 1959, a murit datorită “miocarditei” – după cum se specifică în certificatul de deces eliberat în comuna Ostrov, raionul Măcin.

Un alt prelat, supus muncii forţate în acelaşi lagăr al morţii prin care a trecut şi subsemnatul, provenea din judeţul Vâlcea: preotul Ion Răducanu, din Făureşti. El a fost arestat în noaptea de 6-7 iulie 1959. A decedat patru luni mai târziu, la 27 noiembrie. Acelaşi punct sanitar eliberează un certificat acuzând “insuficienţă cardio-renală” şi “distrofie de gradul III”.

Ambele certificate povestesc mult mai multe despre hrana deţinuţilor, despre eforturile lor fizice şi despre stresul de nesuportat îndurat, despre ritmul muncii lor, la care cordul nu putea face faţă, decât spun la prima vedere cele două-trei cuvinte înscrise pe ele. Sunt suficiente pentru a se înţelege cum au fost exterminaţi preoţii pomeniţi şi toţi cei nemenţionaţi nominal de mine.

Aşadar, doar 17 clerici au supravieţuit muncii silnice, înfometării sistematice, torturilor, absenţei de îngrijire medicală şi au răposat după eliberare, ca urmare a chinurilor trecute. Numai 6 preoţi din totalul clericilor arestaţi – fie condamnaţi de tribunal, fie administrativ – au izbutit, până în 1990, să învingă moartea ce le-a fost sortită tuturor în detenţie.

Holocaustul anticlerical este evident. O atare crimă în masă împotriva unei categorii sociale i-a scos din rândurile omenirii pe făptuitorii ei, declaraţi duşmani ai omului în cazul similar al nazismului, aliatul comunismului. Iar exemplul oferit aici spre atenţionarea justiţiei române este departe de a fi unicul.

Fără a mai insista asupra unor grozăvii de acest gen, îmi îndrept gândul asupra rezultatelor exterminării în masă a preoţilor. Ateismul, ucigând apostolii iubirii dintre oameni, L-a ucis sau nu L-a ucis şi pe Dumnezeu, scopul său final?

În loc să-L ucidă pe Dumnezeu, comuniştii şi-au omorât vrăjmaşii plauzibili şi, culmea ridicolului, s-au ucis şi se ucid între ei! Iar Dumnezeu a rămas neatins, viu în sufletele tuturor, chiar şi ale ateilor, împotriva lor înşile şi nerecunoscut de orbirea lor, să susţină mai departe lumea în cadrul unui plan al Său tainic.

Dar cu românii ce s-a întâmplat? Fiindu-le decapitată credinţa tradiţională, au fost împinşi către secte şi s-au dezbinat; pe de altă parte, şi-au pierdut morala, încrederea în eficienţa financiară a muncii, s-au agăţat de minciună, de înşelătorie, de furt, iar frica i-a azvârlit în braţele urii.

Dependenţi exclusiv de stomac, românii au ajuns sclavii responsabililor de magazine alimentare şi birturi, care le-au supus voinţa cu mirajul mâncării vândute pe sub mână, la preţuri de speculă.

Pentru a duce până la capăt desenul acestui laţ ce sugrumă cu încetinitorul neamul nostru păgânizat de crimă şi în vederea crimei, voi atrage atenţia că înşişi membrii CC-ului şi miniştrii comunişti au fost prinşi în hora nebuniei colective, declanşată tot de ei, şi au jucat după cum le-au cântat stăpânii meschini, avizi, semianalfabeţi, ai hranei naţionale, năpustiţi asupra foştilor creştini, din golul apocaliptic lăsat în urmă prin pieirea învăţătorilor lui Hristos.

Urmele dezastrului provocat prin înlocuirea Crucii cu un Stomac gol şi fără stăpân spiritual le citim în anarhia ce bântuie existenţa noastră astăzi, planificată de aceiaşi tejghetari care străbat Istoria României în marş triumfător, strângând în dinţi ciorapul lui Mamona doldora de aur.

Tags

Related Posts

Share This

6. Una dintre listele mortii

În cadrul cercetării asupra victimelor clerici ale închisorilor comuniste, unul dintre obiective este întocmirea unor liste complete care să cuprindă datele de stare civilă ale celor reţinuţi nejudecaţi (pentru anchetă, după care au fost eliberaţi, sau cu pedepse administrative); ale celordeţinuţi (în urma unei condamnări); ale acelora decedaţi(în anchetă; la locul efectuării pedepsei administrative sau condamnării; după eliberare, ca urmare a vieţii nefireşti trăite în perioada precedentă); ale acelora încă în viaţă . Pentru ca oglindirea suferinţelor abătute asupra lor să fie şi mai fidelă, aceste liste se cade să cuprindă o dare de seamă privitoare la pierderea locuinţei, chiar şi a dreptului de a mai rămâne într-o localitate sau regiune, la bunurile confiscate prin hotărâre judecătorească sau cu prilejul arestării (când nu mai poţi distinge ce a fost luat pentru a fi folosit de anchetă sau a fost însuşit în interes personal de către participanţii la arestare), cât şi consemnarea tuturor repercusiunilor ridicării unui membru al familiei asupra rudelor şi prietenilor (în cele mai multe rânduri, şi asupra unor cunoştinţe ocazionale. Citeam deunăzi despre întâmplarea unei doamne. Gătea în bucătăria a cărei fereastră stătea deschisă spre stradă. S-a oprit în dreptul acesteia un necunoscut. A rugat persoana în capot de dincolo de pervaz să aibă amabilitatea de a-i da câteva beţe de chibrit. Dorinţa i-a fost satisfăcută cu o politeţe firească. Omul era urmărit. Femeia a fost arestată şi condamnată pentru gestul său normal, interpretat ca un ajutor dat cuiva despre care – ATENŢIE! – nu se dovedise încă a fi încălcat legea! Gestul omenesc a fost interpretat, în termenii juridici ai epocii, ca ofavorizare .). Printre repercusiuni, trebuie enumerate din nou: arestări, anchete, reţineri abuzive, condamnări; dar şi pierderea serviciului, neangajarea în slujbe potrivite pregătirii, pierderea dreptului la studii, divorţuri şi, bineînţeles, bolile şi moartea subsecvente.

Întocmirea unor atari liste este aproape imposibilă, ceea ce nu înseamnă că n-a fost încercată parţial. Rezultatul acestei strădanii este incomplet şi nu arareori conţine date eronate. La ce mă refer? Unele au fost redactate în exil, de către un refugiat politic plin de bunăvoinţă sau altul, toţi dedicaţi menţinerii în stare de trezvie a memoriei martiriului românilor. Dintre aceşti truditori, acela care şi-a sacrificat întreaga existenţă petrecută în străinătate evocării personalităţilor şi persoanelor supuse la pierderea statutului civil în România este binecunoscutul autor, printre alte lucrări, al volumelor masive intitulate: Morminte fără cruci , domnul Cicerone Ioniţoiu. Pentru abnegaţia sa, i se datorează un omagiu maxim.

Însă ştirile, datele, până şi numele precise (sau complete) câte le-au parvenit cronicarilor epocii la care mă refer, sunt departe de a fi culese la prima mână, cu prilejul propriei treceri prin închisori a râvnitorilor documentarişti. Să nu uităm că ubicuitatea penitenciară şi concentraţionară nu le-a aparţinut. Nici măcar nu au suportat rigorile tuturor sediilor Securităţii, ale tuturor lagărelor, ale tuturor puşcăriilor şi caselor conspirative etc. În majoritate, informaţiile lor au fost consemnate apelându-se la amintirile altora, nu totdeauna oameni cu pregătirea ştiinţifică necesară pentru punerea bazelor unei istorii exhaustive a unei perioade atât de întinse şi de încercate ca aceea a ultimilor cincizeci de ani ce au zdrobit ţara noastră. Aşadar, condiţiile întocmirii destul de rarelor liste publicate în Occident nu întrunesc şansele exactităţii şi completitudinii necesare unor documente istorice definitive.

Alte liste, rămase pentru moment de uz intern, constituie rezultatul analizei cererilor de înscriere în diversele filiale ale Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, cât şi a altor documente însoţitoare. Acestea prezintă, la rândul lor, diverse neajunsuri. Primo, cuprind numai persoane în viaţă în momentul înfiinţării Asociaţiei. Secundo, puţini dintre solicitanţi şi-au specificat profesia, în cea mai mare parte fiind vorba despre pensionari care şi-au declarat exclusiv această situare în anonimatul ieşirii din activitatea socialmente recunoscută. Tertio, nu li s-a cerut să atingă în răspunsurile lor decât foarte puţine dintre obiectivele socotite de mine utile informării publice şi pe care le-am menţionat mai sus.

După ştirea mea, numai domnul Cicerone Ioniţoiu a publicat o listă cuprinzând clerici din toate confesiunile reprezentate în temniţele noastre – dar cu o preponderenţă jenantă a catolicilor. Nimeni nu a elaborat încă una referitoare la martirii Bisericii Ortodoxe Române, de pe întreg teritoriul Patriei [Lucrul era adevărat în epoca apariţiei acestei prime ediţii a cărţii. Astăzi, afirmaţia nu mai este valabilă].

Adaug că, în clipele când redactez paginile de faţă, numărul filialelor Asociaţiei care să fi pus ordine în arhive şi să fi comunicat la centru rezultatele investigaţiei lor este aproape egal cu zero, ceea ce dovedeşte o dezinteresare blamabilă, oricât este ea de explicabilă prin vârsta majorităţii foştilor deţinuţi politici şi, eventual, prin lipsa de şcolire a celor lăsaţi în viaţă. Va să zică, în scopul listării efectuate personal de către semnatarul cărţii prezente, el ar avea datoria să săvârşească, de la un judeţ la altul, cantitatea enormă de muncă necesară aducerii la lumină a datelor ce-l interesează. Presupunând că ar conduce la bun sfârşit o atare sarcină imensă, tot nu ar acoperi întreaga realitate, din lista sa lipsind seminariştii şi teologii cu studii incomplete tocmai datorită întreruperii lor prin intervenţia Securităţii sau fără de ea, ori prin hiatul dispariţiei din societate.

Presupunând că Ministerul de Interne şi al Justiţiei, ca şi Departamentul Cultelor, ar dori, printr-o minune, să colaboreze la o astfel de plată a unei datorii sfinte faţă de Istoria Modernă a României, dosarele constituite cândva nu cuprind altceva decât falsificări ale realităţii; deci, rămân absolut inutilizabile altfel decât ca mostre ale modului cum poate fi distorsionat adevărul de către totalitarim şi cum îşi poate acesta bate joc de legalitate. Nu mai punem la socoteală că ele nu grăiesc şi despre repercusiunile arestărilor.

Singura instituţie ce avea datoria administrativă şi, mai ales, morală de a ţine o evidenţă ca aceea propusă aici este însăşi Biserica Ortodoxă Româna – Patriarhia, Mitropoliile, Arhiepiscopiile, Episcopiile şi Protopopiatele. Este evident că această instituţie naţională nu şi-a descoperit chemarea; nici grija maternă, ori patriotică, impuse de specificul său, de a se preocupa de victimele din rândurile slujitorilor ei, ale comunismului ateu – acoperit de ea, într-un mod deconcertant, dar nu mai puţin diplomatic -, pentru ca ea să aibă încă o brumă de libertate necesară proteguirii şi însufleţirii în continuare a credinţei poporului român, în totalitatea lui.

În pofida piedicilor înălţate în faţa cui doreşte să înainteze cât de cât pe un teren virgin atât de anevoie de cunoscut, nu voiesc să trec cu vederea listele de deţinuţi ce mi-au parvenit, deoarece nimic nu se cuvine dat la o parte; oriunde găseşti o fărâmă de adevăr, o ridici, o ocroteşti şi o faci cunoscută.

Mă voi opri asupra listei elaborate de A.F.D.P.R. – Filiala Dolj, deja citată, repetând, unde este cazul, cele câteva date comunicate cititorului în capitolul anterior.

Iată conţinutul documentului explicativ însoţitor adresat A.F.D.P.R. – Filiala Bucureşti:

“1) Tabelele noastre cuprind 291 de foşti condamnaţi asupra cărora s-au pronunţat 2.652 ani şi 3 luni de închisoare; precum şi 2 condamnări la moarte transferate în muncă silnică pe viaţă.

Din acest total s-au executat 1.309 ani şi 10 luni de închisoare efectivă.

2) În continuare, înaintăm un tabel cuprinzând deţinuţi administrativ, în număr de 53 de deţinuţi, care au executat un număr de 157 de ani.

3) Lista decedaţilor cuprinde 203 persoane din judeţul Dolj [.].

4) Menţionăm că au fost cuprinşi în materialele noastre numai deţinuţii care au luat contact cu Asociaţia noastră până la ora actuală”.

Or, textul este datat 30 noiembrie 1990!

Urmează rezultatul propriei mele selectări, reclasificări, extrageri şi procentualizări a acestui material.

Decedaţi din Judeţul Dolj şi altele limitrofe:

1. ALBEANU PANTELIMON: preot; jud. Gorj; decedat la Periprava. 2. ANGHEL NICOLAE: preot; jud. Romanaţi; decedat după eliberare. 3. ANTONEANU GHERASIE: preot; com. Gingiova, jud. Dolj; deţinut între 1958-1964; decedat după eliberare. 4. ARNĂUTU MARIN: preot; jud. Romanaţi; decedat după eliberare. 5. BARBU PANTELIMON: preot; jud. Dolj; decedat după eliberare. 6. BĂDESCU MIRCEA: preot; com. Slătioara, jud. Romanaţi; decedat după eliberare. 7. BAZILESCU DUMITRU: preot; -; decedat la Periprava, 1961. 8. BERBESCU VIRGIL: preot; jud. Romanaţi; decedat după eliberare. 9. BOIANGIU GHEORGHE: teolog; Craiova; decedat după eliberare. 10. CAZACU GHEORGHE: preot; jud. Romanaţi; decedat după eliberare. 11. CĂLĂREANU LUCIAN: preot; -; decedat după eliberare. 12. CALUGĂRU ILIE: preot; -; decedat la Periprava, 1961. 13. CHILEA SEBASTIAN: preot; -; decedat după eliberare. 14. CINCIU DUMITRU: preot; Craiova; decedat la Periprava, 1961. 15. CIOCAN CONSTANTIN: preot; jud. Gorj; decedat la Periprava, 1961. 16. COLIŢĂ ION: preot; jud. Dolj; decedat la Periprava, 1961. 17. CORLĂŢEANU GHEORGHE: preot; -; decedat la Periprava, 1961. 18. DILĂ CONSTANTIN: preot; com. Bărboi, jud. Mehedinţi; decedat la Periprava, 1961. 19. DINESCU NICOLAE: preot; jud. Dolj; decedat la Periprava, 1961. 20. ENCULESCU MARIN: preot; com. Vârbor, jud. Dolj; deţinut între 1959-1964; decedat după eliberare. 21. GHIŢĂ FLOREA: preot; com. Tapeziţa, jud. Dolj; deţinut între 1944-1945 şi 1959-1964, la Periprava; decedat după eliberare. 22. LUNGĂNOIU VICTOR: preot; -; decedat la Periprava, 1961. 23. MAZELESCU ION: preot; jud. Romanaţi; decedat după eliberare. 24. MĂRĂŞESCU VIRGIL: preot; jud. Mehedinţi; decedat la Periprava, 1961. 25. MIRESGU TEODOR: preot; -; decedat la Periprava, 1961. 26. MITROI FLOREA: preot; -; decedat la Periprava, 1961. 27. NANCĂ EUGEN: preot; -; decedat la Periprava, 1961. 28. NICOLESCU AUREL: preot; jud. Dolj; decedat după eliberare. 29. OCHIŞOR SMARAND: preot; Balş, jud. Olt; decedat ? 30. PAN PETRE: preot; jud. Gorj; decedat la Periprava ? 31. PÂRÂIANU CONSTANTIN: preot; -; decedat la Periprava, 1961. 32. PETCULESCU NICOLAE: preot; -; decedat la Periprava, 1961. 33. PLEŞOIANU IORDACHE: preot; -; decedat la Periprava, 1961. 34. POPESCU FOCA: preot; jud. Gorj; decedat la Periprava, 1961. 35. POPESCU ION: preot; com. Bulgeşti; decedat la Periprava, 1961. 36. POPESCU MARIN: preot; com. Vulpeni, jud. Dolj; decedat la Periprava, 1961. 37. POPESCU F. MARIN: preot; -; decedat la Periprava, 1961. 38. RADU GHEORGHE: preot; com. Dănciuleşti, jud. Dolj; deţinut între 1958-1964; decedat după eliberare. 39. RĂDUŢOIU ION: preot; jud. Gorj; decedat la Periprava, 1961. 40. RUSU RADU: preot; com. Gogoşu, jud. Dolj; deţinut între 1959-1964; decedat după eliberare. 41. SÂRBU CONSTANTIN: preot; -; decedat la Periprava, 1961. 42. SMĂRANDESCU ŞTEFAN: preot; -; decedat la Periprava, 1961. 43. STĂNILĂ ŞTEFAN: preot; -; decedat la Periprava, 1961. 44. STOIAN ION: preot; -; decedat la Periprava, 1961.

Nu pot să nu adaug acestor slujitori ai altarelor din Oltenia şi numele ţăranilor din satul Hunie, comuna Maglavit, judeţul Dolj. Acei eroi s-au opus colectivizării forţate, au fost condamnaţi cu sentinţa nr. 302, din 29 iulie 1959, la pedepse între 20 şi 26 de ani muncă silnică şi la confiscarea integrală a gospodăriilor. Focarul religios de la Maglavit – că îi acceptăm sau nu orientarea – le-a insuflat cu siguranţă curajul necesar unei atari acţiuni patriotice. Ei sunt:

1. GHIORGHIŞOR CONSTANTIN. 2. GHIORGHIŞOR ION. 3. GHIŢĂ ION. 4. LAZĂR ION. 5. LĂPĂDAT ION. 6. MIREA GHEORGHE. 7. MOREANU ŞTEFAN. 8. ORĂŞEL VASILE. 9. ŞERBU FLOREA. 10. TOMESCU ION. 11. TOMIŢĂ VASILE. 12. VLĂDAIA ŞTEFAN. 13. ZĂVĂLAG PETRE. 14. ZGLIMBEA PETRE.

Examinând, în continuare, tabelul cu deţinuţii condamnaţi şi cu anii executaţi în închisorile comuniste (Filiala A.F.D.P.R. – Dolj) – al celor încă în viaţă! – extragem următorii clerici:

1. MIHAI IOAN: preot; născut la 7.XII.1907; condamnat la 8 ani; executat 5 ani 1/2. 2. POPESCU C. DUMITRU: preot; născut la 24. IX. 1919; condamnat la 2 ani; executat 2 ani. 3. TUDOR ILIE: cantor, născut la 3 III 1923; condamnat la 22 ani; executat 6 ani.

Ne-a rămas să constatăm câţi clerici în viaţă încă în 1990 au fost reţinuţi fără proces, din câţi s-au înscris la respectiva Filială A.F.D.P.R.

1. NICA C. IOAN: preot; născut la 6.VII.1912; reţinut 7 ani. 2. PETRESCU FLOREA: preot; născut la 25. IX. 1915; reţinut 5 ani şi 10 luni. 3. STOICA ŞTEFAN: preot; născut la 19. IV. 1907; reţinut 4 ani o lună.

A sosit momentul să încerc a trage nişte concluzii pe marginea acestor oţioase înşiruiri de nume proprii şi date.

Repet: la un total de 203 persoane arestate şi decedate, din judeţul Dolj (şi câteva din alte judeţe, intrate în atenţia Filialei A.F.D.P.R. locale), un număr de 55 reprezintă preoţi (doar un teolog laic). Adică aproape o cincime. Dintre aceştia, 27 au decedat în detenţie, în acelaşi lagăr al morţii: Periprava. Doar 17 au supravieţuit muncii silnice, înfometării sistematice, torturilor, absenţei de îngrijire medicală şi au răposat după eliberare, ca urmare a chinurilor trecute. Numai 5 preoţi şi un cantor, din numărul total al clericilor arestaţi – fie condamnaţi de tribunal, fie administrativ – au izbutit să învingă moartea ce le-a fost menită tuturora în detenţie.

Holocaustul anticlerical ortodox este evident, după cum am mai scris.

Voi continua să o dovedesc.

Tags

Related Posts

Share This

7. Preotii ingropati de vii la Baia Sprie

Opiniile privitoare la numărul deţinuţilor politici care au lucrat la minele de plumb de la Baia Sprie oscilează între un total de 800 până la 1.000 de condamnaţi. După obiceiul de a căuta cât mai multe surse de informare, am confruntat două liste alcătuite din memorie de către foştii mineri silnici. Nici una nu izbuteşte să depăşească decât cu puţin jumătatea celui dintâi număr citat. Deosebirea dintre ele e nesemnificativă:

Una a fost publicată în memoriile lui Ion Pantazi: Am trecut prin iad (Sibiu, Editura Constant, 1992, vol. I). A fost întocmită de George Sarry, arestat la vârsta de 15 ani. A doua mi-a parvenit prin dl. Vasile Boaru, fost aviator, care a participat la toate pregătirile evadării celor treisprezece conduşi de Ion Pantazi, dar nu a putut fugi cu ei, aceia fiind mutaţi de la mina Baia Sprie, unde se născuse planul evadării, la mina Cavnic, tocmai când erau gata să-şi forţeze ieşirea de sub pământ spre libertate. Dl. Vasile Boaru a rămas pe loc datorită înaltei sale specializări ca perforator, ce-l făcea indispensabil la Baia Sprie. Aceasta nu înseamnă că n-a fost şi el supus unei pedepse de un an de zile de chinuri în lanţuri, pentru a nu fi denunţat intenţia fraţilor săi de suferinţă. Lista sa constituie rezultatul rememorărilor unui grup dornic să nu fie uitată Istoria. În ea se adaugă câţiva preoţi greco-catolici absenţi din precedenta, precum şi două-trei nume de sectanţi, suferitori pentru credinţa lor. Citez, alături de preoţii şi dascălii ortodocşi, care mă interesează în cercetarea de faţă, şi reprezentanţii deservenţilor altor culte şi denominaţiuni, pentru a scoate în evidenţă contrastul dintre numărul impresionant al slujitorilor ortodocşi şi acela al concetăţenilor lor altfel închinători. Bineînţeles că lista prezentată aici judecăţii cititorilor, rezultat al contopirii celor două menţionate, ordonează alfabetic doar clerici şi predicatori, smulşi din masa celorlalte profesiuni reprezentate la Baia Sprie şi prezente în cele două liste de bază:

1. ANCA DUMITRU: preot. 2. ANTAL VALERIU: preot (în lista Sarry, e socotit greco-catolic). 3. BARBĂLATĂ CONSTANTIN: preot. 4. BEJ TEODOR: preot. 5. CODILĂ TEODOR: preot (decedat în mină). 6. ELINESCU ION: diacon. 7. GLĂVAN PAVEL: preot. 8. GRAUR ION: preot (decedat). 9. GREBENEA NICOLAE: preot. 10. IONIŢĂ CONSTANTIN: preot. 11. IORGA ?: preot. 12. JUNCU DUMITRU: preot. 13. LAZAROV DUMITRU: preot (decedat). 14. MUREŞAN PĂTRU: preot. 15. NEACŞU ION: preot. 16. NECŞULESCU CONSTANTIN: preot. 17. PARFENIE ?: monah. 18. PÂRVU JUSTIN: ulterior preot (azi episcop; trecut la greco-catolicism). 19. PÂSLARU NICOLAE: preot 20. ŞERBAN GHEORGHE: preot (împuşcat în lagăr). 21. UNGUREANU VASILE: dascăl.

PREOŢI GRECO-CATOLICI

1. BLĂJUŢ EMIL. 2. DUMITRAŞCU ? (decedat). 3. LELUŢIU ION. 4. MIHOC ION (decedat). 5. MUNTEANU NATANAILĂ. 6. MUREŞAN GHEORGHE. 7. ROTARU ION (decedat). 8. TĂTARU ŞTEFAN.

CLERICI ROMANO-CATOLICI

l. DAVID ?: preot. 2. DREZDAVSCHI GHEZA: preot 3. JAKOB ANTAL: Epicop de Alba Iulia. 4. IOSIF ?: locţiitor de episcop.

MARTORI AI LUI IEHOVA

1. ALBU TOADER PAMFIL: şeful credinţei; 2. BIRO IOSIF.

BAPTIŞTI

1. AVRAM ILIE.

Prezenţa în această listă a adormitului întru Domnul preot Şerban Gheorghe, cunoscut cititorului din paginile precedente, mă îndeamnă să revin asupra tragediei sale. Anterior, am consemnat două variante descriindu-i moartea violentă, nemeritată, crimă prejudecată şi punct culminant al unui scenariu menit a fi exemplar întru îngrozirea celor o mie de colegi ai săi. Ea este istorisită altfel de către acelaşi căpitan Ion Pantazi, fiul fostului ministru de război din guvernul Antonescu.

Ca şi în cazul memorialistului Ion loanid – a cărui istorisire am folosit-o anterior – avem de-a face cu prezentarea unei mărturii indirecte. Ambii autori au aflat de la terţi amănuntele crimei, când se aflau în lagărul minei de la Cavnic, deoarece ea s-a desfăşurat la Baia Sprie. Cel care i-a relatat-o lui Ion Pantazi este acelaşi George Sarry, copilul crescut îndărătul gratiilor.

Preotul Gheorghe Şerban, din comuna Corbu de Jos, judeţul Constanţa, a avut îndrăzneala rară, dacă nu unică, de a se ridica într-o adunare generală a deţinuţilor pentru a cere aplicarea unor hotărâri internaţionale ce-i priveau pe condamnaţii politici. Anume, înfruntând orice risc, preotul-erou a decis, într-o singurătate disperantă, să impună comunismului respectul faţă de legalitate, atunci când principiul acestuia de stăpânire era tocmai încălcarea ei sistematică îndărătul unei măşti ce pretindea apărarea omului şi a drepturilor sale. “Preotul Şerban a anunţat că refuză să mai intre în mină, pe baza hotărârii de la Geneva, prin care deţinuţii politici nu pot fi trimişi la munci forţate şi în special în mine” (p. 264).

Dacă astăzi suntem tot mai des martori ai modului în care O.N.U. şi diverse alte organizaţii mondiale sau continentale îşi impun punctele de vedere politice, economice sau umanitare cu ajutorul forţelor armate multinaţionale, al restricţiilor economice duse până la embargo, cu felurite mijloace suplimentare la care participă într-un fel sau altul numeroase puteri, în frunte cu cele mai mari ale lumii, cu atât mai cutremurător este gestul neşovăielnic al popii dintr-un sat dobrogean necunoscut, poate nici măcar teolog, ci simplu seminarist, care, neînsoţit de nimeni, neîncurajat de nimeni, lipsit de apărarea oricărei fiinţe de pe pământ, faţă-n faţă cu întregul sistem al represiunii din România, a avut tăria să se ridice în două picioare şi, cu simplitate, să enunţe în câteva cuvinte dreptul deţinuţilor politici, aşa cum a fost cântărit şi promulgat de cele mai luminate minţi juridice ale omenirii, un drept formal acceptat şi de URSS şi de ţările-satelit, să-l enunţe şi să hotărească a-i impune aplicarea.

Stingher şi măreţ!

Temeritatea evadaţilor de la Cavnic – de care se ocupă lucrările ce însumează mii de pagini: Închisoarea noastră cea de toate zilele , de Ion loanid şi Am trecut prin iad , de Ion Pantazi – rămâne un simbol al datoriei împlinite a deţinutului politic de a nu accepta o condamnare inumană şi mai ales pronunţată de o justiţie ilegală şi potrivnică Patriei. Subsemnatul, cel mai neînsemnat dintre foştii deţinuţi politici, îi admiră din adâncul inimii şi-i preţuieşte după cuviinţă. Dar nu-i este îngăduit să nu remarce că evadarea, această formă de luptă împotriva autorităţii, rămâne una marginală, indirectă, care, pe deasupra, la capătul ei, dacă este izbutită, poate aduce şi câştigul libertăţii personale.

Pe când înfruntarea faţă către faţă săvârşită de preotul Gheorghe Şerban este echivalentă cu deschiderea unui front cu un combatant unic împotriva tuturor armatelor vrăjmaşe, la sfârşitul luptei neputându-se închipui altă concluzie decât moartea luptătorului, în numele unei cauze interesând întreaga omenire şi nicidecum urmărind un scop personal. Căci clericul român nu cerea punerea în practică a unui drept care să-i privească doar pe cetăţenii români. El amintea de un drept al tuturor deţinuţilor politici din orice ţară de pe glob (puteau fi chiar comunişti, închişi cine ştie unde).

Preotul Gheorghe Şerban a învins. De a doua zi nu a mai fost scos la muncă. Prin el au triumfat principiile de la Geneva. Dar victoria solitară nu a durat mult timp. În ziua următoare, locotenentul politic al minei Baia Sprie l-a însărcinat să adune pietrele risipite prin curtea coloniei. Gardian de serviciu era sergentul Gheorghiţă Unguroiu, paznic caracterizat printr-o purtare omenoasă faţă de deţinuţi. Acesta a părăsit locul de lângă sârma ghimpată unde lucra slujitorul altarului. A fost chemat aiurea de către cineva rămas necunoscut. De îndată ce s-a depărtat, deţinutul a fost secerat de un glonte. Caraliul a revenit în goană, strigând spre turela de unde provenise plumbul: “Nu trage, tovarăşe!” Arma a perseverat să scuipe foc în câteva rânduri.

Minerii schimbului de noapte, treziţi, alergară spre micul spaţiu însângerat. Descoperiră că soseau prea târziu. Omul murise. Sentinela răcnea la ei: “Nu vă apropiaţi de popă!” De data aceasta, îşi îndrepta ţeava pistolului automat către pâlcul des format într-o clipită. “Ucigaşul a fost imediat avansat la gradul de sergent şi a beneficiat de un concediu special de o lună” – ne informează, în loc de concluzie, Ion Pantazi (p. 265).

APEL CĂTRE A.F.D.P.R.

Cazul preotului Gheorghe Şerban, din comuna Corbii de Jos, judeţul Constanţa, deţinut politic, ucis mişeleşte, ca urmare a unui scenariu întocmit anume în vederea acestui scop, deci pregătind o crimă premeditată, nu numai că depăşeşte cadrul naţional românesc, ci interesează categoric istoria dreptului internaţional şi lupta generală pentru impunerea normelor O.N.U. în lume.

Preotul Gheorghe Şerban a fost singurul deţinut care şi-a înfruntat moartea pentru a face să se aplice un drept esenţial al deţinuţilor politici de pretutindeni. El a fost executat fără judecată pentru curajul său de a apăra democraţia mondială, în condiţiile subumane de existenţă la care era supus la mina de plumb Baia Sprie, unde îşi executa condamnarea dată împotriva unei legislaţii internaţionale încălcată de comunismul românesc.

Deoarece moartea sa şi-a închinat-o exclusiv apărării omenirii, fără nici o şansă de a beneficia în vreun fel de pe urma atitudinii conştiente adoptate, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România are datoria de a face cunoscută jertfa preotului Gheorghe Şerban forurilor ale căror hotărâri el le-a impus, plătind cu viaţa proprie, şi de a cere înălţarea – la Geneva -, a unei statui care să amintească umanităţii sacrificiul suprem închinat ei de către acest cleric român, victimă a tiraniei.

 

Apel adresat Bisericii Ortodoxe Române

Preotul Gheorghe Şerban, ostaş desăvârşit al lui Hristos, apărător al iubirii dintre oameni, al dreptăţii şi al adevărului, luând pilda Fiului lui Dumnezeu, al cărui slujitor era, a înfruntat tirania pentru a uşura viaţa semenilor săi deţinuţi politici, victime ale ateismului. Drept urmare, a fost martirizat.

Este o datorie elementară a conducerii Bisericii Ortodoxe Române să delege o comisie pentru cercetarea vieţii Sfinţiei Sale, în vederea posibilităţii canonizării preotului Gheorghe Şerban, de pe urma jertfii căruia şi a altora, astăzi Biserica Ortodoxă Română se bucură de libertatea de a cuvânta şi făptui în numele lui Dumnezeu, fără teama că Statul ateu îi va pune oprelişti şi-i va ameninţa existenţa. În lipsa unor atari mucenicii, Biserica Ortodoxă Română ar fi rămas în dependenţa oponentului ei – ateismul. Astfel de martiraje îi îngăduie să-şi menţină fruntea sus şi să-şi afirme răspicat dreptul de a împărtăşi neamului nostru Vestea cea bună, ca o vrednică fiică a lui Iisus Hristos, Judecătorul cel fără de prihană.

Tags

Related Posts

Share This

8. Invierea mortilor vii

Care este oficiul acela care, din tot calendarul Bisericii Ortodoxe Române, ne umple sufletele de mai multă bucurie, de mai adâncă pace şi de mai temeinică acceptare a restriştilor existenţei noastre pământene atât de lipsită de rost – după cum ne apare – decât minunata slujbă a învierii Domnului?! Cu cât este ea mai zguduitoare pentru bieţii deţinuţi politici – ei, singurii lipsiţi de orice nădejde dintre toţi condamnaţii pseudo-justiţiei comuniste. De ce aceasta? Deoarece le aminteşte de făgăduinţa lui Dumnezeu de a dărui morţilor învierea întru o viaţă fără suferinţă. Or, cine poate fi mai mort decât înlănţuitul fără vină, fără cuvânt, fără apărător, acela mai prejos decât câinii şi decât gândacii pământului? De aceea ni se cuvine să adăstăm o clipă asupra evocării acestei slujbe fără seamăn, aşa cum a fost servită în condiţiile interdicţiei totale din beciurile regimului trecut.

Începând cu anul 1944, denunţurile abuzive au provocat autorităţile să smulgă oamenii din sânul familiilor şi să-i arunce în lagăre, fără vreo cercetare şi nici o judecată prealabilă. Acuzaţia cea mai gravă în acele vremuri – şi ea n-a încetat să plutească asupra poporului român cât timp puterea străină şi-a rezervat dreptul ultimului cuvânt asupra destinului nostru – este aceea de “naţionalism”, echivalată, cu o pripire de neiertat, “fascismului”.

Una dintre acele victime de început a ţinut un jurnal intim intitulat Ziar de lagăr – Caracal – 1945 (Bucureşti, Editura Albatros, 1991). Este vorba despre Onisifor Ghibu. Autorul îşi mărturiseşte emoţia provocată de frecventarea, seară de seară, a slujbelor precedând Vinerea Mare. “Cele 12 evanghelii m-au tulburat mai mult decât în alţi ani. E şi pentru mine aceasta o veritabilă săptămână a patimilor, cu nedreptăţi strigătoare la cer; care niciodată nu vor putea fi răzbunate. Pe Christos l-au judecat numai cu ură şi pasiune şi i-au aplicat cea mai odioasă pedeapsă. [.] Pe mine cine mă va judeca drept?” (p. 20-21).

Într-o stare de tensiune a aşteptării duhovniceşti, efluviile slujbei Învierii îl fac să exulte: “Serviciul divin al Învierii la ora 5, în interiorul lagărului, cu o participare imensă de lume cucernică. Servesc şapte preoţi, printre care şi arădeanul Cornel Felea şi bucovineanul Jacotă, de pe la Suceava. Şi ceilalţi vreo treizeci de preoţi colaborează, cântând răspunsuri. Deşi era greu de procurat lumânări, zeci şi zeci de inşi au făcut ce au făcut şi au venit cu lumânări. Serviciul divin, sub un cer senin ca lacrima, văzduhul fiind spintecat mereu de zborul uşor şi minunat al unui cârd de porumbei albi, cu nădejdile şi cu credinţa în liberare, care nu mai poate întârzia mult” (p. 24).

De acum înainte, această slujbă, o repet, devine principalul izvor viu al tuturor speranţelor omului, pentru deţinuţii politici. Doar că ea nu mai poate fi oficiată slobod, ca în lagărul de la Caracal.

Fostul aviator Vasile Boaru mi-a povestit despre Învierea de la minele Baia Sprie, slujită de părintele Antal din Topliţa.

– A avut loc în 1952, mi se pare, mda. La un semnal stabilit dinainte, bătutul clopotelor, care au fost înlocuite cu sfredele de diferite dimensiuni, ne-am adunat absolut cu toţii în galeria de la orizontul 12 – din care nu mai exista decât rampa. Era cel mai greu loc de muncă, plin de umezeală şi de noroi. Aveam lămpile la noi. S-a făcut slujba şi când părintele Antal a rostit: “Lumină din lumină, veniţi să luaţi lumină”, ne-am aprins lămpile, am cântat împreună “Hristos a înviat”. Eram un schimb, mulţi, mai mulţi de o sută. După terminarea slujbei, ne-am îndreptat spre corfă – aşa se spune, spre lift -, în grupuri de câte doisprezece, am ieşit la suprafaţă cântând “Hristos a înviat”. Acolo ne-au auzit miliţienii care n-au putut să spună nimic. Au rămas înmărmuriţi. Noi am intrat la baie şi pe urmă în colonie. Am continuat cântecul până a doua zi dimineaţa, când au intervenit autorităţile şi nu prea ne-au mai lăsat.

– După mărturia pe care o deţin, mă refer la un manuscris al preotului Ilie I. Ţintă, profesor la Seminarul Nifon, desfiinţat între timp, s-a dat o masă mai bună a doua zi.

Conlocutorul meu mă priveşte puţin pieziş, dar îmi răspunde cu vocea dreaptă care-l caracterizează la fel de bine ca şi accentul ardelenesc:

– Masă de puşcărie.

Cu acel prilej, împreună cu părintele Antal, au slujit mai mulţi preoţi; însă vorbitorul nu şi-l mai aminteşte decât pe părintele Ilinca.

Sistemul de imitare a clopotelor s-a răspândit (între paranteze se cuvine subliniat că inventivitatea civilizatorie a deţinuţilor reprezintă cea mai elocventă dovadă că nimic nu mai poate reţine elanul omului de a se desprinde din stadiul animalităţii, oricât l-ar împinge tirania către primitivitate. Ion Ioanid, în Închisoarea noastră cea de toate zilele , narează şi el nişte Paşti de neuitat, de la mina Cavnic. Dă detalii asupra improvizaţiei tehnice menţionate: “Atârnaseră cu sârmă de una dintre conductele de aer comprimat de pe galerie mai multe sfredele de oţel de diferite lungimi. La momentul potrivit, lovindu-le pe rând cu un alt sfredel, realizaseră întocmai sunetul clopotelor” (p. 146).

Este cutremurătoare descrierea valurilor de puşcăriaşi ce coboară din abataje spre galeria principală, a fricii gardienilor provocată de comportamentul neobişnuit al sclavilor, a ameninţărilor proferate de cei dintâi, “crezând probabil că era vorba de o revoltă”, a liniştirii lor când au constatat indiferenţa minerilor faţă de ei, a halei imense din faţa corfei, abia iluminată de un bec unic şi chior, în haloul înceţoşat al căruia tresăreau straniu umbrele imense ale minerilor lăsate să se caţere pe pereţi.

Slujeau preoţii Costache (despre el voi mai avea ocazia să scriu), Sebastian Popescu, Lazarov şi alţii doi-trei. Spaima de mină reducea numărul paznicilor la acel minim necesar ca simbol al autorităţii. În acest caz, de pildă, doar doi se aflau de faţă. Unul a tot dat înapoi până s-a izolat de masa pioasă: intenţia evidentă îi era să vădească prin poziţie sa singularizată că n-avea nimic comun cu cele ce se petreceau şi că, dacă nu le combătea, nici nu le conferea legalizare prin asocierea lui fizică. În schimb, pe al doilea îl uitase Dumnezeu în sânul obştei credincioase. Îşi alimenta indiferenţa factice, menţinându-şi capul acoperit – când toţi ceilalţi se descoperiseră -, continuând a trage ostentativ din ţigară şi rămânând cu o mână în buzunar. Era felul său de a-şi exprima neaderarea la atitudinea “represibilă” a condamnaţilor. Îşi regiza ţinuta arborată pentru ca, în spatele ei, să profite de prilejul neaşteptat de a se purifica.

Timpul înainta. Ion Ioanid observă degetele gardianului din urmă depărtându-se unul de celălalt şi lăsând ţigara nefumată să cadă pe jos. Apoi, cu uluire, sesiză privirile lui Marinică Dumitrescu, student care trecuse prin “reeducările” de la Piteşti, cu alte cuvinte printr-un iad a cărui menire specială fusese “uciderea lui Dumnezeu”. Acesta, încordându-şi aţintirea şi conferindu-i câtă putere semnificantă era în stare, îl determină pe caraliu să înţeleagă cât de necuviincios îi era chipiul de pe frunte. Omul nu putu suporta reproşul mut; şi-l scoase. Faptul că, în torturile din Centrul de reeducare studenţească abia numit, după cum i se spunea pompos penitenciarului crimei, i se frânsese falca şi abia putea vorbi nu influenţă trăirea de mare omenie din clipa următoare. Îmblânzirea concentrării pupilelor, arătată lui de fosta victimă a unui masacru la Piteşti, fu răsplata bunei-cuviinţe vădite de securist; bunătatea cu care fu recunoscută şi primită aceasta de către cenzorul său fără grai îi înfrăţi pe cei doi oameni aruncaţi de politică în două tabere adverse.

Conform mărturiei în manuscris a fostului deţinut politic Vasile Cristea, o atare apropiere dintre purtătorii de cătuşe şi deţinătorii cheilor acestora s-a repetat. “Imediat după Revoluţia din Ungaria, din 1956, toată secţia de deţinuţi politici de la Târgu Ocna a fost îmbarcată într-o noapte în trenul-dubă şi dusă la penitenciarul Jilava-Bucureşti. Toţi au fost transportaţi cu lovituri de picioare până la Reduit, unde am fost încarceraţi în trei camere care comunicau între ele. Nu pot uita Paştele din anul 1957. Fiind de serviciu un miliţian mai cumsecade, am participat la slujba divină a Învierii, deservită de toţi preoţii mai sus menţionaţi.”

Caracterul ecumenic al acestei co-slujiri ne atrage atenţia: părintele Sinesie Iota, dintr-o comună din Ardeal; episcopul greco-catolic Iulius Hârţea, de la Beiuş; preotul greco-catolic Sălăjan; diaconul Popescu-Mozăceni. “Dintre dânşii, desigur, nu a lipsit părintele Pimen.” Este stareţul schitului de la Cetăţeni, cunoscut cititorilor din lucrarea mea Sânge pe Râul Doamnei(Colecţia “Demnitate românească” – 3, Editura Ramida, 1992). Asupra sfinţiei sale voi mai reveni. “Făcuserăm un cor care ne-a ridicat moralul, simţind, fiecare dintre noi, că orice se întâmpla, Dumnezeu nu ne va părăsi şi într-o zi vom fi din nou liberi. L-am văzut pe miliţianul care era de serviciu cum îşi făcea cruce. Ne ruga să cântăm mai încet, că se auzea la poartă şi ne implora să nu-l nenorocim. Frumuseţea este că dimineaţa, miliţianul, înainte de a ieşi din tură, ne-a spus în şoaptă: “Hristos a înviat!””

Plătind datoria de recunoştinţă faţă de astfel de purtări omenoase, româneşti şi creştineşti, ale celor doi paznici citaţi, prin specificarea lor aici cu toată lauda cuvenită, nu aş vrea să se creadă că ele reprezentau cumva atitudinea administraţiei sau a Securităţii. Dimpotrivă, erau nişte cazuri particulare, izolate, rătăcite şi cu atât mai preţioase. Pentru întărirea acestei afirmaţii, voi aminti moartea părintelui Petru I. Focşeneanu, născut la Podu Turcului, unde a şi fost deservent, care s-a stins la 17 iunie 1953 în închisoarea Gherla, ca urmare a schingiuirilor din carcera unde a fost pedepsit pentru a fi slujit Învierea.

Oprea Tărăban istoriseşte, în “Strigătul Golgotei în noaptea de Înviere din 1957, în închisoarea din Gherla” (Din documentele rezistenţei, nr. 5, 1992), despre represaliile ce au urmat îndârjirii celor 7-8.000 de deţinuţi de a cânta o noapte întreagă “Hristos a înviat!” A doua zi, au fost aruncaţi la “neagra” 18 deţinuţi aleşi dintre aceia cu condamnările cele mai mari şi socotiţi cei mai periculoşi prin demnitatea purtării lor, inflexibilitatea caracterului, hotărârea de a nu ceda. Patruzeci şi cinci de zile au răbdat, câte trei în celule abia luminate, cu ferestre oblonite, de 15/15 cm, acoperite pe jos de un strat de 6-7 cm de apă, cu pături găurite, pentru a-l fi slăvit pe Dumnezeu într-un cor cu până la opt mii de voci, răsunând de “se cutremurau zidurile, simţeam cum parcă întreaga închisoare se mişcă, gata să se dărâme. Erau strigătele acestor disperate fiinţe care chemau în ajutor puterea Divină” (p. 184-185).

Tags

Related Posts

Share This

9. Ecumenism local in temnite si un sfant ateu

Suferinţa are o acţiune binefăcătoare asupra sufletului omenesc. Îl dezleagă. Îi deschide înţelegerea sufletului suferitor al semenelui. Îi împrumută toleranţă, generozitate. Îi amplifică dorinţa de a cunoaşte. Îi stimulează curiozitatea. Şi în multe alte feluri îl fecundează.

Lucrul nu este de mirare. Cel care suferă devine mai conştient de propriile sale limitări şi neputinţe. Orientarea către aproapele său îi poate confirma generalitatea hibelor personale, deci îi poate procura o împăcare cu sine. Ori îi poate sugera o cale de depăşire a sa însuşi, deci de eliberare din situaţia nepropice în care se află.

Astfel de motivări au condus la un fenomen pe puţin neaşteptat în temniţele şi lagărele pentru reţinuţi şi deţinuţi politici din “era” de jumătate de veac recent abolită. Mă refer la apropierea – tocmai pe cale religioasă – a credincioşilor unor religii, confesiuni sau denominaţiuni aflate, în lumea liberă, într-o concurenţă nu totdeauna loială şi nu rareori antagonică (dusă chiar până la ură). Astfel, deţinuţii politici au ajuns să descopere, fără a şti ce făceau, “ecumenismul local”, cu aceeaşi superbă dezinteresare ca şi personajul lui Molière care vorbea în proză fără a fi fost conştient de aceasta.

Ideea ecumenismului local, practicată în locurile de detenţie politică în mod natural a fost observată “de cine se cuvenea” şi sugerată Departamentului Cultelor care, spre cinstea lui, a dezvoltat-o la nivelul întregii ţării (fără a-i menţiona însă sursa tabu, dacă i-o fi cunoscut-o cumva), ca un mijloc admirabil de apropiere între concetăţenii de credinţe deosebite.

Printre alte exemplificări ale tezei enunţate, voi încredinţa tiparului aici cele aflate de la preotul profesor Gheorghe Drăgulin, arestat pe când era student în anul II al Facultăţii de Teologie, anume că în colonia de muncă forţată Năvodari, de la Canal, profitând de relaxarea disciplinei aspre de până atunci, provocată de moartea lui Stalin, sugrumătorul popoarelor, încurajaţi de aerul proaspăt adus de bănuita apropiată eliberare în masă, deţinuţii au început a se aduna pe o pajişte duminicile dimineaţa. Ortodocşi – clerici şi laici -, protestanţi – pastori şi laici -, neoprotestanţi – predicatori şi membri ai cultelor -, rabini – da! şi credincioşi ai mozaismului! – se strângeau la un loc să se roage lui Dumnezeu împreună, ca apoi să discute în duh frăţesc chestiunile, fie ale suferinţei lor comune, fie litigioase, ale confesiunilor sau religiilor reprezentate acolo şi atunci. Nu participau romano-catolicii.

Printre aceia care se remarcau prin statornicia prezenţei în dialog se numărau: preotul ieşean Gheorghe Dimitriu, profesorul Gheorghe Godinescu, de la Liceul Internat din acelaşi oraş, avocatul Victor Clonaru din Bucureşti, pastorul luteran evanghelic Weingartner, pastorul Misiunii Protestante Suedeze Milan Haimovici, evreu bucureştean botezat, astăzi activând în Germania, adventişti.

La vreun kilometru şi jumătate de acel spaţiu, se afla un sat a cărui biserică putuse fi şi văzută de către deţinuţii provenind din colonia Castellu (sic!). Sunetele înălţătoare ale clopotelor ei ajungeau până la osteniţii lui Dumnezeu care căutau pacea dintre dânşii. Unul dintre cei prezenţi, indiferent de numele purtat de credinţa sa, se ridica în picioare să-L slăvească pe Dumnezeu şi se ruga cu glas tare, în numele tuturora şi în auzul lor, rostind invariabil “Tatăl Nostru”.

După încheierea rugăciunii obşteşti, era dezbătută de către toţi cei care se simţeau atraşi s-o facă, azi o temă religioasă, peste o săptămână alta, şi aşa mai departe. Nu neapărat teme edificatoare, ci, în multe rânduri dogmatice sau cultice. De pildă: descifrarea rolului suferinţei în existenţă în general, şi în situaţia specială a deţinutului politic victimă a ateismului, temă de frontieră între preocupările teologice şi cele filosofice existenţialiste. Nu rare au fost cazurile când, după expunerea poziţiei fiecărei denominaţiuni sau religii în legătură cu o problemă, s-a ajuns la concilieri ale lor care, lucrul nu este deloc surprinzător, erau spre lauda obştei ortodoxiei. Neaşteptat era că, dacă evreii recunoşteau frumuseţea cultului ortodox – care este greu de negat -, în chip voalat, dar cu o sensibilitate metafizică indiscutabilă, ajungeau şi să accepte, cu bună voire discretă, o “oarecare” mesianitate a Mântuitorului. La fel, pastorul Weingartner, mai glumind, mai în serios, afirma că adevărata credinţă este aceea majoritară a românilor şi a lumii bizantine şi postbizantine, fiind aceea din vechime a tuturor creştinilor, ortodocşii rămânând fideli posturilor, ceasurilor, înfrânării, mătăniilor, ascezei, icoanelor, cu care s-au ajutat urmaşii lui Hristos în vremurile de început.

Printre acei care găseau răspunsul potrivit la toate nedumeririle era preotul basarabean Pavenko, slujitor al altarului în ţinutul Făgăraşilor. El îşi culegea întotdeauna ştiinţa dintr-o temeinică lectură zilnică a Filocaliei , săvârşită înainte de arestare. Îl seconda, de pe poziţii raţional-intelectualiste, preotul Constantin Crişan din Bacău, care se dedicase formării omului şi ca învăţăor, iar mai apoi ca inspector şcolar.

Repet: acestea se săvârşeau în 1953, atunci când mişcarea ecumenică mondială era departe de a fi avut ponderea ulterioară, necesară pătrunderii până în colţurile uitate ale Europei, cum era cazul acelor Năvodari pierduţi pe litoralul, pe atunci însângerat, al Mării Negre. Suferinţa deţinuţilor politici, suferinţă ce nu îi deosebea după confesiuni, îi condusese la dragostea frăţească, la acceptarea ideii că toţi oamenii sunt una în faţa Părintelui Ceresc, că datoria le este să-şi recunoască drepturile egale, să se cunoască, să se înţeleagă unii pe ceilalţi şi între dânşii, să se apropie unii de alţii, să devină, în sfârşit, fiii aceluiaşi Creator, cum sunt de fapt.

Nu pot să nu dezvălui aici un concept, poate şocant pentru gândirea teologică, emis în mai multe rânduri de către părintele Gheorghe Drăgulin, în discuţia purtată – conceptul sfântului ateu .

Conlocutorul meu era cel mai tânăr din cei cinci mii de deţinuţi din colonia Midia. Fusese reţinut într-un mai însorit. Sosise toamna, cu pâclele ei înecăcioase, cu ploile ei reci şi pătrunzătoare, cu bolile ei respiratorii sau dăunătoare oaselor. El tot în cămaşă cu mâneci scurte şi sandale se afla. Numai că cea dintâi ajunsese ferfeniţă, iar cele din urmă abia îi mai păzeau labele picioarelor de colţurile ascuţite ale pietrelor de pe jos.

Într-o seară, reveniţi de la munca silnică, dispuşi în rânduri şi grupe fără număr, în picioare, înfriguraţi şi chinuiţi de oboseală şi neputinţe fizice, aşteptau condamnaţii să se încheie corvoada numărării lor de către caraliii mai mult decât analfabeţi, care o reluau de trei şi patru ori, socoteala aritmetică neintrând în pregătirea lor profesională.

I s-a făcut milă de proaspătul ieşit din adolescenţă unuia dintre chinuiţii alăturaţi şi i-a adresat cuvântul. Era profesorul universitar ieşean de logică Petru Botezatu.

Prin acesta, curând, tânărul cunoscu toţi cărturarii moldoveni cu care împărtăşea lipsa de libertate. Dintre dumnealor, poetul, filosoful, sociologul ateu Alexandru Claudian i-a lăsat amintiri de neşters şi i-a răsturnat întreaga concepţie despre sfinţenie. I-a dat cămaşa sa, i-a dat haina sa – ce mai, l-a îmbrăcat pe de-a-ntregul, astfel încât, dacă astăzi convorbitorul meu este în viaţă şi-i educă pe alţii de vârsta lui, de atunci se datorează acelui om minunat care, pe deasupra, era de o cinste desăvârşită, bărbat al propriului cuvânt cum nu mai găseşti, bunătatea şi bunul simţ întruchipate.

Deşi ateu, niciodată nu-i combătea pe credincioşi. Cu smerenie îşi recunoştea această stare sufletească folosind termenii: o infirmitate personală.

Impresia lăsată de el a fost de aceeaşi intensitate cu cea generată de cuplul format din profesorul dr. Simion Radu, de la Facultatea de Teologie din Sibiu, şi profesorul universitar Laurian Someşanu, activând în Braşov.

Pe aceştia, Gh. Drăgulin îi urmărea la Capul Midiei unde, cu prilejul reorganizării, fusese azvârlit în cabana 5 – vestită datorită faptului că peste fiece noapte numărul acelora care dormeau în ea scădea cu cinci-şase suflete, fie din pricina nehrănirii, fie a bolilor, fie a degerării. Nu rezistau decât tinerii sau curajoşii care, favorizaţi de beznă, se furişau să fure câte un morcov, câte un cartof, câte o varză împuţită.

Alături se înălţa o cabană şi mai tristă, cea a distroficilor; majoritatea erau intelectuali. Perechea numită abia se mai târa în cârje sau beţe, oferind o privelişte dezolantă. Dar – uluitor pentru cine n-a trăit în atari condiţii – şi o privelişte încurajatoare. Căci, în mizeria lor, în degradarea lor fizică (nu se puteau mişca decât împreună, susţinându-se unul pe altul), în faţa propriei lor morţi ce se apropia vertiginos, erau înconjuraţi de un aer de demnitate inegalabil. Dumnezeu se făcea văzut printre urmele de lut ale făpturilor Sale care străluciseră cândva de pe culmile intelectualităţii naţiei noastre.

Legaţi printr-o mare prietenie, îşi treceau zilele grele în discuţii teologice, străduindu-se permanent să le explice tuturor de ce exista Răul, cum putea acesta fi folosit spre Bine, care îi are necesitatea în planul Creaţiei. Prin astfel de luminări participau la aşezarea echilibrului lăuntric al acelora care îi ascultau, la alungarea disperării, la întărirea, la prelungirea vieţii lor în pofida nemerniciei administraţiei criminale.

Toate aceste întâlniri şi altele asemănătoare au constituit o şcoală creştinească şi ecumenică mult mai formativă pentru tânărul student, decât doxa universitară Deoarece sufletul e modelat cu osebire de pilduirea vieţii prin trăire, şi nu prin litera moartă a tiparului, nici prin severitatea examenului.

Afirmaţia de imediat mai sus are o extindere mult mai largă decât s-ar părea la prima vedere: proba de foc pentru orice scriere sau discurs rămâne tot aceea asupra căreia ne-a atras atenţia Iisus – smochinul îl cunoşti după roadele sale.

Tags

Related Posts

Share This