RUGUL APRINS DE LA MÂNĂSTIREA ANTIM LA AIUD

Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim la Aiud

IERI DUPĂ AMIAZĂ mă plimbam cu paşi pierduţi pe un coridor al Facultăţii de Teologie unde sunt profesor. Furios că nu-mi găseam rostul, nu aveam stare să rămân în sala unde se cuvenea să mă fi aşteptat studenţii. Anul ultim dă totdeauna bir cu fugiţii.

O umbră mai densă decât întunericul din jur se proiectă asupra intrării culoarului. Se apropie de mine. După ce mă depăşi, mi se păru că o recunoşteam:

– Părintele Sofian?

Chipul blând, aureolat de păr, mustăţi şi barbă albă de Moş Crăciun, asprit de austeritate spirituală, adăstă în aer, ca şi când ar fi plutit lângă mine. Abia de-l zăream. Se roti, în suspensie, către cel care-l oprise şi rosti, cu o uşoară nuanţă interogativă în glas:

– Da?

– Sunt Mihai Rădulescu.

Era firesc să nu mă fi recunoscut, din pricina lipsei de iluminare, fie electrică, fie naturală, a locului. Dar nu era firesc să-şi fi amintit de numele meu cu căldura ce-i emana din voce; părintele Sofian este pictor bisericesc şi socotesc că e mai normal să reţină figurile decât silabele ce ne desemnează persoana.

Urmă unul dintre atacurile mele împotriva semenilor, de tipul gafei, în care sunt un specialist vrednic de milă:

– Părinte, ca editor, am fondat o colecţie de cărţi: “Demnitate Românească”. Primele opuscule au văzut lumina tiparului.

I-am explicat despre ce era vorba. Am încheiat cu:

– Mi-ar fi drag să public ceva din istoria închisorilor Sfinţiei Voastre, ceva despre “Rugul Aprins”, în aceeaşi serie.

Am tristul obicei de a călca în intimitatea oamenilor ca-n baltă, de a-i obliga, de la izbitura, ca de secure, a celei dintâi vorbe ce le-o adresez, să-şi reveleze ex abruptoamintirile. Îmi închipuiesc că aceia cu care stau de vorbă trăiesc o senzaţie foarte neplăcută. Însă nu izbutesc să mă conving a folosi mijloace temperate pentru ca să adorm instinctul de apărare al celuilalt. E ca şi când aş sări de gâtul conlocutorului, să-mi înfig dinţii-n beregata lui, să-i sorb sângele personalităţii.

Totuşi, dacă mă gândesc bine, cum n-am fost niciodată încă mustrat pentru această intruzie brutală, s-ar părea că metoda nu le este chiar atât de stânjenitoare celor aleşi pentru saltul meu de prădător în existenţa lor.

Şi de data aceasta, monahul interpelat de mine, după şoc, îşi revine degrabă. Îmi urmăreşte atent lămuririle, intenţiile, planul; mă înţelege şi-mi răspunde cu ceea ce, pentru logica mea, s-ar fi cuvenit să apară ca o concluzie a unor îndelungate şi numeroase convorbiri:

– Dacă pot zice aşa, mie mi-a plăcut în închisoare. Tare mult. Când am ajuns în penitenciar, am găsit o sumă de inşi în celulă: un căpitan, câţiva ţărani, nişte funcţionari, muncitori. Mă aşteptau; le eram necesar. Aveau nevoie de un preot, să le vorbească.

Cu aceste cuvinte mi-a schiţat o atmosferă. Bezna în care ne-am întâlnit susţine ca un decor de teatru sugestia imaginativă a scenei evocate. Intonaţia sa molcumă, vibrarea sunetelor joase ale rostirii călugărului, adâncimea sincerităţii simple desprinse din vocabulele sale, toate mă împrejmuiesc, se strecoară în mine, îşi găsesc în duhul meu, fără ezitare, un drum propriu menirii lor şi, pe o cale ce-mi rămâne încă de neînţeles, îmi fac inteligibile atât golul din piepturile secătuite de preocupări ale acelor deţinuţi, atât setea lor de mângâiere sufletească îndelung râvnită, cât şi bucuria noului venit de a constata că, în numele lui Hristos, era iubit înainte de a fi fost cunoscut. Şi cât merită să fie iubit clericul din faţa mea! cât de bogată în credinţă îi este inima nobilă, cât de plin de probleme artistice îi este cugetul, cât de brăzdat de nemulţumiri privitoare la propria-i înălţime îi este spiritul! Cum ştie să se dăruiască tuturora şi cum s-a agăţat pentru vecie de Piciorul Crucii!

– Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Ce făceam? Doar mâncam. Restul timpului nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… Câte probleme…

Este evident că i-a plăcut cu adevărat. Cele ce aud constituie o confirmare a modului cum judec eu însumi perioada corespunzătoare din viaţa mea. Pentru indivizi închinaţi meditaţiei şi care sunt conştienţi de rolul suferinţei în îmbunătăţirea morală a persoanei, temniţa – suportată şi fără vină – a reprezentat o şansă neegalată de orice altă şcolire a caracterului nostru.

Aduc în discuţie propria mea arestare. Am mai pomenit-o cândva, într-una dintre convorbirile noastre de odinioară. A uitat de aceasta. Mă întreabă când a avut loc. Menţionez perioada şi numărul de ani ai condamnării.

– Deci am fost acolo în aceeaşi epocă, face socoteala.

– Da, dar lotul Sfinţiei Voastre a ajuns la Aiud, pe când eu am fost dus la Gherla şi în lagărele de pe Dunăre.

– Şi eu am muncit prin ele.

Înşirăm taberele morţii. Facem calcule. Rezultatul lor arată că amândoi am împins roabele şi am înfipt sapele în lut prin aceleaşi meleaguri, însă la alte ceasuri.

– Poate ar trebui să vă adresaţi altcuiva, revine la solicitarea mea, cuiva care a suferit mai mult. Eu nu pot spune că am suferit.

Smerenia marelui duhovnic, satisfacţia lui de a coborî cu însuşi duhul său în ceea ce este mai mizer pentru semeni…

– Se cuvine neapărat să scrieţi despre părintele Daniel.

Se referă la poetul şi gazetarul Sandu Tudor – primul pamfletar al ţării după Pamfil Şeicaru, îmi spune -, ieroschimonahul şi stareţul schitului Rarău, ajuns, prin osârdia sa, un centru de duhovnicie şi intelectualitate ortodoxă celebru în rândurile studenţimii din generaţia mea. Am auzit ca s-a stins în temniţă, înţepenit din toate mădularele, nu cu mult înainte de eliberarea tuturor deţinuţilor politici.

– Am stat cu câţiva tineri din lotul Sfinţiei Voastre: Emil Mihăilescu, George Văsii… Am lucrat în aceeaşi grupă, la Salcia. Se numărau printre studenţii care-şi petreceau vacanţele la Rarău.

Am încercat în mai mult rânduri să reînviu în câteva nuvele torturile amândurora.

Căutam împreună, printre amintiri, alte persoane din grupul acestor muceniciţi dintre cei mai aleşi membri ai Bisericii Ortodoxe Române.

Apar nişte studenţi de-ai mei. Şi pe părintele Sofian îl grăbeşte timpul: susţine un curs despre pictura sacră.

Ne despărţim, fiecare pornind către sala îndatoririlor noastre, dar nu înainte de a hotărî să ne revedem.

2

AJUNS ACASĂ, cotrobăiesc într-o stivă de ziare şi reviste. Caut un articol ce mi-a apărut în urmă cu câteva luni. Îl găsesc: PAFNUTIE CEL CU GÂNDUL STRÂMB, al treilea din ciclul: CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ÎN PUŞCĂRIE. Simt nevoia să-mi confrunt personajul cu realitatea. Când personajele nu mi le deriv dintr-un prototip smuls experienţei de zi de zi, ci îşi iau viaţă din închipuire şi respiră de la sine, o nelinişte ciudată mă mână să le caut reflectarea în omenirea ce mă împrejmuie, până descopăr insul să le semene. Asta încerc şi acum, crezând că în părintele Sofian voi descifra unele trăsături ale celui imaginat de mine şi pe care aproape că l-am uitat. Recitesc prima parte a textului:

“Prea Cuviosul Pafnutie cel cu Gândul Strâmb, după cum îl porecliseră Prea Cinstiţii săi fraţi de chinovie, deschise uşa chiliei binişor şi, cu mii de fereli, încălcând opreliştile toate, izbuti să se strecoare tiptil în afara zidurilor mănăstirii. O privire întâmplată pe acolo ar fi mustăcit a zâmbire, cu răutate şi păcat, bănuindu-l de câte cele. Dar dacă stăpânul ei i-ar fi urmărit monahului grăbita îndemnare a paşilor, afla că nu la poarta iadului celui cu moliciuni şi pierderi de suflet în fierbinţeala nurilor s-a oprit Sfinţia Sa, ci la aceea a unei temniţe apropiate, spre înlemnirea, mai întâi a caraliilor mărunţi, mai apoi a celor mari şi umbroşi, Părintele a mărturisit că venise să spovedească şi să grijească năcăjiţii lui Dumnezeu cel Bunuţ, cum îşi alinta el tovarăşul de singurătate. Şi s-a împlinit, după aceea, să fie judecat şi condamnat, lucru nădăjduit în taină de către călugărul cel isteţ, căci el, într-adevăr, înăuntru voise să fie zvârlit, să stea în ajutor semenilor, în aceştia văzându-L pe Hristos însuşi, şi nu izbutise să ticluiască alt mijloc pentru a-şi atinge ţelul, decât a grăi adevărul

“Din păcate, nu l-am cunoscut pe Prea cuviosul Pafnutie cel cu Gândul Strâmb. L-am născocit pe când visam la câte poate face un slujitor al Domnului, din orice religie sau din orice cult creştin.

“Am întâlnit zeloşi ai credinţei, în litera ei, în lanţuri. Am întâlnit zeloşi ai credinţei, în fapta ei de într-ajutorare omenească, în lanţuri. Însă, n-am întâlnit încă zeloşi ai credinţei să-şi pună capul în juvăţ pentru a-şi atinge ţinta de a sta alături de năpăstuit, acolo unde mai multă sete de sprijin are; pe româneşte, n-am întâlnit slujitori ai lui Dumnezeu condamnaţi pentru a fi cerut să fie preoţi de închisoare…”

Nu. Pafnutie cel cu Gândul Strâmb e o sărmană şi tristă caricatură a unui posibil Don Quijote al altarului. Pricep de ce vaga amintire pe care o păstrez de pe urma acestei zămisliri a cugetului a tresărit după întâlnirea cu deplinătatea morală a Părintelui Sofian. Călugărul de la mănăstirea Antim, pe de o parte, sălăşluia în preajma centrului de anchetă şi tortură din Calea Rahovei; pe de altă parte, a conştientizat nevoia de cuvântători ai Bunei Vestiri în temniţe.

3

ÎN NOAPTEA de 26-27 aprilie 1962, o parte dintre deţinuţii politici din închisoarea Aiud a fost târătă în faţa comandantului penitenciarului în care îşi trăiau ultimile zile:

– Faceţi-vă bagajele, Dumnezeii mamei voastre de bandiţi!

Era fie semn de mutare în altă gherlă, fie…

– Vă eliberăm, ofiţerul muşcă a regret din afirmaţie, bălăcind-o în clăbucii scârnavi ai unui potop de înjurături dublate de ameninţări, pentru cazul în care victimile sale de până atunci ar fi pomenit cuiva de afară despre suferinţele îndurate.

Au fost transferaţi, împreună cu un grup de delincvenţi de drept comun care-şi ispăşeau pedeapsa la bucătărie şi-n alte locuri de muncă administrativă; şi aceştia datori aceleiaşi maladii cumplite. Destinaţia le era un dispensar din Turda.

Z

În ziua de 29 sau 30 aprilie, sună unul dintre telefoanele laboratoarelor Institutului Cantacuzino. Cercetătorul cel mai apropiat de aparat ridică plictisit receptorul. Ascultă glasul de la celălalt capăt al firului, intrigat că era vorba de un apel interurban cu o localitate ce nu figura printre acelea cu care avea comerţ frecvent instituţia. Când se lămuri că nu era o convorbire oficială, ci una particulară, cu un coleg al său, îl strigă pe acela:

– Radule, te cheamă provincia.

Medicul nu prea înalt, uşor măsliniu la chip, îşi înălţă sprâncenle mirat. Nici nu-i venea să-şi părăsească sca- unul, atât era de sigur că-l chema careva din greşeală, că numele său fusese indicat fără rost aceluia ce-l solicita, ori că omul pronunţase anapoda alt nume ce fusese confundat cu al său.

Prietenul care-l atenţionase să vină rămăsese cu receptorul în pumnul ridicat. Îl îndemă să se hotărească mai repede: în definitiv, pe solicitantul necunoscut îl costa bani această întârziere.

Cel care fusese numit “Radu”îşi lipi receptorul de pavilion. Se prezentă. La fel făcu şi conlocutorul său, dar bucureşteanul nu-i înţelese numele. Constată doar că era doctor, ca şi el. Din Turda.

– Fratele dumneavoastră, Vasile Voiculescu, se află internat la noi.

– E tatăl meu.

– Iertaţi. Oricum, vă roagă să-i transmiteţi cumnatului dumneavoastră să vină să-l ia cu o maşină.

Mâna doctorului Radu Voiculescu se lăsă, de la sine, în jos, încet. Era primul semn că tatăl său se mai afla în viaţă, cel dintâi semn după patru ani de când fusese arestat, cu prilejul căruia cineva din familia deţinutului des- coperea o denumire de localitate, să-l poată plasa în geografie pe dispărut.

Ruru Defour, soţul sorei Gaby, lucra la Ministerul Agriculturii. Avea o funcţie importantă, de aceea probabil că tatăl lor se gândise că ginerele era cel mai potrivit să se deplasese în Ardeal, să-l aducă de acolo. Medicul Radu Voiculescu l-a ferit: nu era bine să se afle la slujbă că socrul îi ieşea dintr-o închisoare pentru ‘politici'; şi-ar fi riscat pâinea; putea constitui o lovitură de graţie pentru toţi ai săi – desfacerea contractului de muncă; exmatricularea copiilor din şcoli; trimiterea tuturora ‘la munca de jos'; urmărirea fiecărui pas; interpretarea fiecărui gest; înregistrarea fiecărei replici. Fiul lui Vasile Voiculescu şi-a asumat sarcina şi riscul de a-şi aduce personal tatăl printre cei vii şi liberi (într-un anumit fel vorbind).

Nu se simţea doar abătut, ci şi încurcat peste poate. Era o persoană timidă, dezorientată, delicată, în care nu clocotea nici energia aventurii, nici chemarea acesteia. Nu era un bătăios. Dar mi-te într-o atare situaţie fără precedent, ce incumba o răspundere covârşitoare… Se pomenise preluând pe neaşteptate cea mai dificilă misiune, poate, din câte îi reveniseră în decursul existenţei de până atunci.

Coborî la biroul direcţiei. Îşi îngăimă păsul, cu jenă, timorare, neputând bănui nimic despre reacţia cu care urma să-i fie primită doleanţa. A fost extraordinar de neobişnuită, plină de înţelegere, de dragoste frăţească. La fel l-au întâmpinat şi cei de la Cadre şi directorul administrativ Simion, fost colonel de Securitate.

– Dumnezeu sau ştiu şi eu… oamenii…, încearcă să-mi explice, după atâţia ani, minunea care i-a adunat pe toţi în jurul său, dintr-un simţământ al solidarităţii umane atât de rar vizibilă în anii comunismului.

“A ieşit tata din închisoare. E bolnav. Trebuie să mă duc să-l aduc. O să lipsesc de la servici”, le repeta cu jumătate de glas, cu încredinţarea ce abia mijea că altceva nu avea de făcut, că o va săvârşi împotriva oricărei oprelişti. Apoi încerca să-i scoată din încurcătură, oferindu-le, cu delicateţe, o soluţie legală să se agaţe de ea pentru a-i da îngăduinţa: “Poate să-mi iau concediu …”Doctorul Mezrobeanu, directorul adjunct, i-a spus: – “Voiculescu, fă ce vrei. Vezi de treaba dumitale. Du-te şi scoate-l liniştit din spital”.

A plecat de la servici fără să fi fost limpede dumirit asupra a ce-i rămânea de făcut, încurcat ca vai de lume de cât de apăsătoare îi devenise ţinta îndrăgită…

*

În staţia de la Haşdeu, apăru pe uşa din urmă a unui troleibuz un prieten din copilărie: Denu Lascarov-Moldoveanu, fiul scriitorului, acesta din urmă unul dintre intimii propriului său părinte. Era tuns pe cap, galben ca ceara, cu o înfăţişare greu de definit. – “Ce-i cu tine? De ce arăţi aşa?”- “Păi, mai acum am ieşit din închisoare. De câteva zile. De la Craiova.”- “Denule!”, l-a luat doctorul în braţe, l-a sărutat; nu se mai sătura să-l strângă la piept.

Când li s-au temperat efuziunile, i s-a încredinţat amicului: – “A ieşit tata din puşcărie. Trebuie să-l scot. N-am nici un ban să iau trenul.”- “Nu-i nimica. Uite, am eu câteva sute de lei. Ne întâlnim după-masă la Capşa. Mai chem un prieten din detenţie: Dumitru Gherase. Ăsta s-a eliberat mai demult. Lucrează; e un fel de comis-voiajor. Se pricepe mai bine ca mine cum se ajunge la Turda: circulă tot timpul. O să-ţi dea toate explicaţiile necesare.”

Fericit de întâmplare, de faptul că nu se mai confrunta singur cu experienţa necunoscutului, medicul Radu Voiculescu se îndreptă spre locul unde lucra fratele său, Ion. Acesta, astenic în acea perioadă, după ce află povestea, se căută prin buzunare de pomană şi-i zise că n-a-vea nici el vreo leţcaie. Aşa că Radu nu se putu bizui decât pe cei doi foşti puşcăriaşi.

După-amiază, la ceasurile patru şi jumătate, Denu şi Mitică întocmiră un plan de bătălie pentru el, care din nou se descurajase. – “Lasă, mă, mergem la Poştă, ne informăm acolo. Ne descurcăm noi”, îl îmboldi ultimul numit.

În actuala reşedinţă a Muzeului de Istorie a României, iniţial Poşta Centrală, se adăpostea în acel timp Biroul de Voiaj C.F.R. Cei doi colectaseră o sumă; se aşteptau să fie suficientă pentru călătoria neprevăzută.

Din acea clipă înainte, Radu a folosit o parolă neschimbată, o formulă de tipul: “Sesam, deschide-te!’, pe care o şi verificase dealtminteri. Era: “A ieşit tata din închisoare”. La auzul acestor cinci cuvinte, toţi românii i-au sărit în ajutor, până ce a ajuns să-l vadă pe poetul Vasile Voiculescu întins în patul de acasă.

Trenul nu ducea decât până la Câmpia Turzii. Din acea gară urma să ia autobuzul la Turda. Casieriţa, când îl auzi rostind: “A ieşit tata din închisoare”, a făcut pentru el ceva nemaiauzit în cei aproape cincizeci de ani ai stăpânirii comuniste, când dispăruseră, pentru umilii de rând, biletele de tipul dus-întors. Nu numai că i-a dat unul, dar i-a oferit, pentru înapoiere, chiar şi cuşetă, de la Câmpia Turzii la Bucureşti.

4

ERAM STUDENT când m-am aşezat în satul Cheia pentru una dintre vacanţele de vară.

Din prima după-amiază am dat fuga la mănăstirea locului, să-i cunosc vieţuitorii. Stareţul, părintele Arsenie, mi se înfăţişă ca o siluetă fără pereche, după cum nepereche îi era şi duhul aprins de o dragoste pentru semeni rar întâlnită. De statură nu prea înaltă, cu mădularele firave şi mărunte, pielea ce-i îmbrăca puţina carne lăsa să se străvadă prin ea mai dihai decât hârtia de calc. Unghiile, la fel de transparente, atât de subţire îi acopereau vârfurile degetelor cât numai să schimbe roşul sângelui în trandafiriu. Ochii săi senini, luminoşi sau scânteietori, după simţământul tălmăcit, îngăduiau şi ei să i se urmărească lăuntrul, acela de nepipăit, de nepus în cuvinte, îndulcit ca mierea prea multului har, când zvâcnitor în înalt, când plutitor şi niciodată înecat în mâlul unde ne împleticim noi ceştilalţi.

Faţa, umerii, pieptul, ba şi pântecul, sub centura-i grea, cu însemnele lui Alfa şi Omega pe catarama de metal, îi erau adiaţi de o barbă de neimitat de vrun peruchier de pe pământ. Lată cât cuprinde, lungă cum nu s-a mai văzut, ezita între alb, negru şi cărunt; mereu o cutreiera boarea, o răsfira, o învolbura, o zvârlea către spate, o readucea înainte-i; tortul ei cânepiu avea un suflu propriu, o existenţă de sine, un mod de a petrece prin lume de o originalitate neturburată. Ea desena în văzduh întrebări îndreptate către neclintirea brazilor; ea şuguia cu norii nestatornici; ea se înduioşa asupra subţiraticelor ace verzi ale ierbii zdrobite; ea se mira de îndârjirea în nemişcare a stâncilor. Lucrurile stăteau ca şi când părintele Arsenie ar fi vieţuit dimpreună cu barba sa în acelaşi trup; dumneaei în dialog cu firea dimprejur; dumnealui adâncit în Rugăciunea Inimii, pe când schimba vorbe cu cei din faţa sa. Şi niciodată nu puteai jura care îl stăpânea, întrecându-l în tăria voinţei, pe celălalt, Măria Sa Barba sau smeritul ieromonah, şi de partea cui înclina mai plină de îndurare, de iertare şi de înţelegere Iubirea Divină.

Cât despre darul Prea Cuviosului părinte Arsenie de a cuvânta, de a încălzi sufletele, de a-şi împrumuta puţintica, însă atât de viguroasa lui energie aceluia cu care se confrunta, aceste puteri cu care era înzestrat îl distingeau între toţi iubitorii Sfintei Fecioare, tocmind din înfocatul Său slujitor un cavaler neasemuit şi nemaibănuit în zilele noastre.

Ca orice însingurat pentru Domnul, ajuns la o anumită treaptă a îmbunătăţirii de sine, şi mai presus decât oricare, stareţul îşi reducea trăirile la esenţe şi şi le modela în simboluri deschise tuturora şi grăitoare pentru toate urechile. Dacă sunt dator să îl caracterizez, tot la cele încredinţate de către el însuşi despre sine voi re- curge: – “Nu arareori slujeam în lăcaşul pustiu. Când treceam bine de începutul Sfintei Liturghii, intra cerşetorul orb care păzea zi de zi, pe dinafară, pragul de piatră al bisericii. Rămânea drept şi ţeapăn, la uşă. Iar eu ieşeam pe Uşile Împărăteşti. Se uita cu ochii săi fără vedere într-ai mei. Fiecare stăteam de strajă la câte o vamă – eu la aceea a Cerurilor; el la aceea a lumii. Eu îl priveam şi îl vedeam. El mă privea şi nu mă vedea. Adeseori îmi ziceam că, în schimb, vedea prin mine, mai departe, până-n sânul lui Avraam”. Sau: – “Am ajuns eu, păcătosul de Arsenie, un călugăr neştiut de nimeni, să-l pomenesc lui Dumnezeu pe Ştefan cel Mare, iar viaţa întru veşnicie a domnului fără prihană al Moldovei să atârne de rostirea rugăciunilor mele, că oricât de mic şi de netrebnic sunt, m-a înzestrat Dumnezeu cu darul Său şi m-a uns Preot peste vii şi peste morţi”. Precum se înţelege, părintele Arsenie mi se parea un stâlp al Înaltului.

Ei bine, anevoie de biruit, acest stâlp, după cum era, fără nici a se frânge, nici a se încovoia, a fost şi el zvârlit în strânsoarea umedă a gherlelor. Aidoma lemnului de stejar ţinut în apă, asemenea trunchiurilor prăbuşite sub Lacul Roşu, de fiece dată – deoarece în mult rânduri fu-sese arestat – a ieşit la faţa valurilor tot mai întărit; se ştie că lemnul piatră se face în undă.

Povestindu-mi el o dată despre “Rugul Aprins”şi despre înălţătoarele convorbiri purtate între membrii acestui grup, mi-a spus că primejdia ateismului atoate-stăpânitor i-a pus în faţa unei dileme: care se cuvenea să fie hotărârea mănăstirilor în acele vremuri ticăloşite? Erau ele îndatorate să-şi deschidă larg porţile către lume, ca aceasta să vină la tot ceasul să se adape cu învăţătura cea dreaptă; au dimpotrivă, monahii şi monahiile urmau să se retragă îndărătul straşnicelor porţi ghintuite şi zăvorâte de câte şapte ori câte şapte, să-şi caute mântuirea de inşi, ca şi a obştii? După îndelungate şi aprige sfătuiri şi mânii duhovniceşti, au ajuns a se încredinţa că deschiderea către lume era calea creştinească. Şi au trăit-o ca atare şi cu belşugul dragostei de fraţi.

Numai că Dumnezeu, pare-mi-se, le pregătea, lor anume, întâistătătorii cugetării ortodoxe române, un al treilea drum, de nepus în cumpănă şi necunoscut atunci lor: să fie afundaţi în temniţe, ca Iona în pântecele chitului, unde îi aştepta o altă lume – acea a jelaniei şi a scrâşnirii dinţilor. Iată de ce părintelui Sofian i se păruse atât de dulce veninul: îl condusese de mână Dumnezeu însuşi.

5

ÎN ZIUA ACEEA ‘LUCRĂTORII’, cum li se spunea ofiţerilor M.A.I., distinşi prin petliţele lor albastre ce-i scoteau din anonimatul uniformei militare şi le confereau un fel de personalitate de castă a ‘intangibililor’, au depus o intensă muncă de concentrare ‘intelectuală’.

Anumite formulare bătute la maşină trebuiau completate.

“MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
- Direcţia de Anchete Penale –
ORDONANŢA
- de reţinere -

Bucureşti, 1958 iunie 13

Lt. Maj. MOLDOVAN IOSIF, anchetator penal de securitate, Locţiitor şef Serviciu, din Direcţia de Anchete a M.A.I. al R.P.R., văzând actele de urmărire penală din care rezultă că numitul:

SANDU TUDOR, născut la 22 decembrie 1896 în Bucureşti, licenţiat în teologie, fost redactor al ziarului “Credinţa”, cu ultimul domiciliu la Schitul Rarău, este învinuit de uneltire contra ordinei sociale, fapt prevăzut şi pedepsit de art. 209 pct. 1 C. P.;

Având în vedere că numitul SANDU TUDOR se găseşte în situaţia prevăzută de art. 200 pct. 9 C.P., întrucât fapta constituie delict ce interesează ancheta penală şi este reclamată de interesele Securităţii Statului;

- DISPUN -

Reţinerea pe timp de 24 ore şi depunerea în arestul M.A.I. cu începere de la data de 14 iunie 1958 orele 2 până la data de 15 iunie 1958, orele 2 a numitului SANDU TUDOR.

Un exemplar din prezenta ordonanţă se va trimite locului de reţinere.

ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE
LOCŢIITOR ŞEF SERVICIU
Lt. Major Moldovan Iosif”

Împreună cu completarea hârtiei de mai sus, s-a întocmit o alta:

“MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
DIRECŢIA DE ANCHETE PENALE
ORDONANŢA

privind efectuarea percheziţiei domiciliare

Anul 1958, luna iunie, ziua 13, Bucureşti,

Eu, Locotenent Major MOLDOVAN IOSIF, anchetator penal de securitate din Direcţia de Anchete Penale a M.A.I. al R.P.R., având în vedere datele de care dispun organele de securitate privitoare la SANDU TUDOR, în conformitate cu dispoziţiunile art. 202 şi 205 Cod Procedură Penală,

DISPUNEM:

Efectuarea percheziţiei domiciliare la SANDU TUDOR, cu domiciliul la Schitul Rarău, întrucât din datele ce le posedăm rezultă că la domiciliul său deţine materiale ce interesează Securitatea Statului.

Percheziţia va fi efectuată cu respectarea prevederilor art. 242, 243 şi 244 Cod Pr. Penală.

ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE

LOCOTENENT MAJOR

Moldovan Iosif”

Simultan, Lt. Mj. Blidaru Gheorghe, cu aceleaşi titluri ca precedentul, fără a fi şi Locţiitor de şef de Serviciu, ordonă reţinerea lui “BENEDICT GHIUŞ, născut la 23 oct. 1904, în com. Pufeşti – Bacău, licenţiat în teologie, de profesie preot călugăr la catedrala Patriarhiei – Bucureşti, cu domiciliul în Bucureşti, Intrarea Patriarhiei nr. 7″, pentru aceeaşi învinuire şi dispune “reţinerea pe timp de 24 ore şi depunerea în arestul M.A.I. cu începere de la data de 14 iunie 1958, orele 04 până la data de 15 iunie 1958, orele 04, a numitului BENEDICT GHIUŞ”. La fel, se dispune de către acelaşi “efectuarea percheziţiei domiciliare (…) întrucât din datele ce le posedăm rezultă că la domiciliul său deţine materiale ce interesează Securitatea Statului”.

Nici Şeful de Serviciu, Căpitanul Enoiu Gheorghe nu este scutit să completeze spaţiile punctate lăsate libere de către dactilografe, pentru orice nevoie. El ordonă reţinerea lui “ROMAN BRAGA, născut la 12 aprilie 1922, în Cernăuţi, fiul lui Cosma şi Maria, licenţiat în Teologie, în prezent preot diacon” (ceea ce este o imposibilitate, ori eşti preot, ori diacon! Dar nu i se poate cere unui anche- tator penal de tip ‘ciocănar’ să cunoască şi organizarea Bisericii, deşi acum se ocupă de hărţuirea Ei) “la Mitro- polia din Iaşi, cu ultimul domiciliu la Mitropolia din Iaşi” şi dispune “reţinerea pe timp de 24 ore şi depunerea în arestul M.A.I. cu începere de la data de 14 iunie 1958, orele 01, până la data de 15 iunie 1958, orele 01, a numitului ROMAN BRAGA”. Percheziţia domiciliară este ‘dispusă’ de acelaşi Gheorghe Enoiu, în baza aceloraşi temeiuri ca şi în situaţiile precedente.

Într-un caz anume, acela al părintelui Sofian Boghiu, ordonanţa de reţinere întocmită de Lt. Major Preda Dumitru, sună altfel decât precedentele – şi ne grăbim a spune -, foarte grav pentru epoca scrierii ei, deoarece îl numeşte pe stareţul Mănăstirii Plumbuita: “legionar”! Iar dispunerea de reţinere şi depunere în arestul M.A.I., dintr-o greşeală inerentă tensiunii acestui tip special de muncă, este “cu începere de la data de 13 iunie” (deşi prima încercare de completare a datei consemna: 14 iunie 1958, ca la restul ordonanţelor, iar orele nu sunt menţionate, după cum această reţinere este “până la data de 14″ (scris peste: 15) “iunie 1958″, fără precizarea orei de eliberare. Acelaşi locotenent major dispune în aceeaşi zi efectuarea percheziţiei domiciliare a P.C. Stareţului Sofian Boghiu.

Ordonanţele emise nu se mai isprăvesc. Lt. Maj. Marin Ioan o completează pe aceea privitoare la “DUBNEAC FELIX, legionar (sublinierea mea) , preot călugăr la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti, pictor bisericesc, cu domiciliul în incinta Mănăstirii Plumbuita”, urmând a fi reţinut şi depus “în arestul M.A.I. cu începere de la data de 14 iunie 1958, orele 24, până la data de 15 iunie 1958, orele 24″. Şi Prea Cuviosului părinte Felix urmează a i se face percheziţie domiciliară.

În ziua de 14 iunie 1958, “Eu, Căpitan GEORGESCU NICOLAE” ordonă reţinerea şi a lui “PAPACIOC ANGHEL ARSENIE, născut la data de 15 august 1914, în comuna Misleanu, regiunea Bucureşti, fiul lui Vasile şi Stanca, de cetăţenie şi naţionalitate română, de profesie desenator, în prezent călugăr la Mănăstirea Slatina, regiunea Suceava”. Reţinerea şi depunerea în arestul M.A.I.vor avea loc din 14 iunie 1958, orele 01, până la 15 iunie, orele 01. Se dispune şi percheziţia domiciliară.

Dar tot în ziua precedentă, 13 iunie 1958, Lt Maj. Ţîrlea Ion, şi el anchetator penal de securitate, ordonă reţinerea lui “MIRONESCU ALEXANDRU, născut la 10 iulie 1903, în Tecuci, profesor de chimie la şcoala medie nr.1 Buc. cu domiciliul în Bucureşti, str. Vasile Lascăr nr. 23-25″, care este reţinut pentru 24 ore şi depus în arestul M.A.I. “cu începere de la data de 13 iunie 1958″, orele nemenţionate, “până la data de 14 iunie 1958″, fără oră. Dispunerea efectuării percheziţiei domiciliare se face printr-o ordonanţă din aceeaşi zi: 13.

Dar ziua de 13 iunie 1958 nu şi-a încheiat surprizele; Lt. Maj. Brestoiu Horia ordonă reţinerea lui “VĂSÂI (scris, conform cu ortografia epocii: VĂSÎI GHEORGHE , născut la 23 iulie 1935, student la Facultatea de Arhitectură, domiciliat în Bucureşti, str. Levenţicăi nr. 8 (…), pe timp de 24 ore şi depunerea în arestul” citat, “de la data de 13 iunie 1958, orele 1, până la data de 14 iunie 1958, orele 1″. Curios lucru, pentru efectuarea percheziţiei domiciliare se indică altă stradă bucu- reşteană, după ce a fost şters numele celei de mai sus, anume: Aviator Zorileanu nr. 1.

Pe 13 iunie 1958, Lt. Maj. Mihăilescu Gheorghe, nu-l uită nici pe fiul profesorului Alexandru Mironescu, adică pe“ŞERBAN MIRONESCU, domiciliat în Bucureşti, str. Vasile Lascăr nr. 23-25″, a cărui reţinere şi depunere în arest începe cu data de 14 iunie 1958, ora 1, şi se încheie pe 15 iunie 1958, ora 1. Şi pentru domiciliul său se dispune percheziţia.

Lt. Maj. Urucu Nicolae a ordonat pe 13 iunie 1958 reţinerea lui “PISTOL GR. DAN, născut la 1 decembrie 1930, student la facultatea de stomatologie din Bucureşti, domiciliat în Bucureşti, str. Icoanei nr. 14″ începând cu“data de 14 iunie 1958, ora 1 până la data de 15 iunie 1958, ora 1″ şi dispune efectuarea percheziţiei domiciliare.

Înainte cu destul timp de declanşarea acestui val de arestări făcute într-aceeaşi noapte, avusese loc o alta. Cunoscutul nostru, Lt. Maj. Moldovan Iosif, a ordonat reţinerea, de la 25 februarie 1958, orele 9 00 până la 26 februarie 1958, orele 9 00 a lui “FĂGEŢEANU ALEXANDRU ADRIAN, născut la 16 noiembrie 1912, în Deleni – Cernăuţi – URSS, fiul lui Mihai şi Aurora, studii: posedă facultatea de drept şi teologie” (exprimarea incultă, împrumutată din fondul de cuvinte al altor domenii, vrea să consemneze încheierea unor studii universitare), “de profesie avocat, în prezent preot-călugăr, legionar, fost şeful siguranţei din oraşul Fălticeni – Regiunea Suceava, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Pţa Sft. Ştefan nr. 8″.

Iar după trecerea valului pomenit, mai avură loc câteva răbufniri ale febrei justiţiare. Astfel, la 29 iulie 1958, Lt. Maj. Urucu Nicolae, ordonă reţinerea lui “RĂDULESCU NICOLAE, născut la 3 februarie 1935, în Bucureşti, fiul lui Marin şi Florica, de profesie student, anul VI, la Institutul de Arhitectură, cu ultimul domiciliu în Bucu- reşti, str. Aurel Botea nr. 14″. Urma a fi reţinut şi el “timp de 24 ore” şi depus “în arestul MAI cu începere de la data de 29 iulie 1958, orele 3, până la data de 30 iulie 1958, orele 3″. S-a dispus şi percheziţia domiciliară ce pare inerentă.

La 4 august 1958, Maiorul Nicolau Ion, ordonă reţinerea lui “DABIJA GHEORGHE, născut la 28 septembrie 1915, în Iaşi, fiul lui Nicolae şi Maria, de profesie medic, de naţionalitate română, cetăţean al R.P.R., domiciliat în Bucureşti, str. Serghiescu nr. 6″ şi depunerea sa în arest de la 5 august 1958, orele 3, până la 6 august 1958 orele 3, ca şi percheziţia domiciliară.

În aceeaşi zi, prin Ordonanţa semnată de Lt. Major Mihăilescu Gheorghe, a fost reţinut “VOICULESCU VASILE, născut la 27 noiembrie 1884, în com. Pârscov – Buzău, fiul lui Constantin şi Sultana, de profesie medic, de naţionalitate română, cetăţean al R.P.R., domiciliat în Bucureşti, str. Dr. Staicovici nr. 34″, urmând a rămâne în arestul M.A.I. “de la data de 5 august 1958 orele 1 până la data de 6 august 1958 orele 1″. Se dispune şi percheziţia domiciliară.

Ultimele semne ale mâniei M.A.I.-ului împotriva acestei elite de intelectuali şi înalte chipuri clericale se fac simţite în luna septembrie a aceluiaşi an.

Astfel, pe data de 3, Lt. Maj. Blidaru Gheorghe dispune reţinerea lui “STĂNILOAIE DUMITRU, născut la 16 noiembrie 1903, în com. Vlădeni – reg. Stalin, fiul lui Irimie şi Reveca, profesor la Institutul de Teologie din Bucureşti, de naţionalitate română, cetăţean al R.P.R., domiciliat în Bucureşti Calea Moşilor nr. 36″, depus în arestul M.A.I. pentru 24 ore, din 4 august, orele 6, până la 5 august, orele 6, fără să deranjeze pe careva că transcrierea corectă a numelui său cunoscut în toată lumea creştină este: STĂNILOAE.

În sfârşit, la 17 septembrie 1958, Lt. Maj. Urucu Nicolae, ordonă reţinerea lui “MIHĂILESCU EMANOIL, născut la 16 decembrie 1937 în Bucureşti, fiul lui Constantin şi Maria, de profesie student la Institutul de Arhitectură Bucureşti, cu domiciliul în Bucureşti, str. Popa Savu nr. 22, Raionul I. V. Stalin”, cu dispoziţia de a fi reţinut în arest, de la 18 septembrie, orele 11, timp de 24 ore, fără să se mai menţioneze data şi ora eliberării. Se dispune şi percheziţia domiciliară.

Examinarea acestor ordonanţe şi dispoziţii trezeşte interesul deoarece ancheta pare că, la data valului de arestări, avea convingeri ferme cu privire la vinovăţia reţinuţilor, atât de ferme încât pe câţiva îi denumeşte ‘legionari’, deşi nu există încă nici o dovadă împotriva lor în sensul acesta (şi nu va apărea nici până la proces, nici cu prilejul lui, deşi învinuirea se va lăbărţa asupra tuturor celor judecaţi, atârnând greu la precizarea condamnărilor).

Faptele tuturora par foarte evidente, căci toţi sunt învinuiţi “de săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinei sociale, prevăzută şi pedepsită cu art. 209 pct 1 C.P.”

6

MEDICUL RADU VOICULESCU ajunse a doua zi dimineaţă la dispensarul din Turda. Fu îndrumat către etaj. O cameră plină de foşti puşcăriaşi. Le cercetă pe rând figurile triste, impasibile. Îşi descoperi tatăl. Era altul decât îl cunoscuse. Chipul nobil îi fusese zdrobit de pecetea mohorâtă a temniţei. Capul, chilug; faţa, smochinită. Vorbea foarte încet şi reţinut: îi era frică să nu tragă careva cu urechea. A plâns. L-a întrebat de surorile sale, de copii, de prietenii rămaşi în libertate. Fiul glăsuia firesc, cu ton nici prea tare, nici prea încet, ca omul slobod. Bătrânul se grăbi să-i facă semn să scadă intensitatea vocii. Îi şopti că o parte dintre cei de acolo erau hoţi şi turnători periculoşi. Extrem de prudent.

Pe la amiazi şi-a făcut apariţia directorul spitalului. Întocmirea formelor de externare. Feciorul şi-a părăsit părintele, să găsească un mijloc de transport până la gara din Câmpia Turzii. A străbătut târgul în dreapta, în stânga, uitând de masă, potopit de griji. Vlăguit.

În sfârşit, a răsărit o volgă, taxi. I-a făcut semn. Opri. Doctorul trase adânc aer în piept. Se încurajă singur şi se avântă cu: – “Domnule, a ieşit tata din închisoare”.

– Am rămas impresionat ce receptivi erau oamenii la suferinţa noastră, îmi mărturiseşte.

– Şi pe mine mă impresionează, repet după el, cu un nod în gât.

Îmi amintesc cu ce frică de oameni m-am eliberat şi mă acuz, ascultându-l, pentru neîncrederea mea de atunci; mi-au trebuit zeci de ani şi o revoluţie s-o anihileze.

Oare a pierit ea de tot?

Nu.

Deci şoferul a acceptat pe dată să-l ajute pe poetul mai mult infirm decât pe picioarele proprii. A şi cerut o sumă modică pentru transport: optzeci de lei. A pus mâna, alături de fiu, să-l care pe vârstnicul neputincios. De altfel era un fel de fulg articulat. Îl instalară cu băgare de seamă pe canapeaua dindărăt a automobilului.

Când coborau scara, fostul întemniţat, încercând să-şi scuze lipsa de puteri şi să mai aline mâhnirea băiatului său, i-a spus: – “Noi suntem longevivi. Mă fac eu bine şi o să dea Dumnezeu să trăiesc până la nouăzeci de ani…”. Nu-şi dădea seama, deşi medic – el marele diagnostician! – de gravitatea propriei sale situaţii: era plin de speranţă.

Poetul suferea grav de tuberculoză. Un morb Pott, o carie osoasă a vertebrelor; două erau masiv distruse.

La Câmpia Turzii, fiul şi-a aşezat părintele pe jos. Cu chiu, cu vai. L-a rezemat de zidul gării, pe peron, în aş- teptarea acceleratului. Îl îngrozea faptul că vagonul pu- tea trage aiurea de unde-şi depusese iubita povară ne- mişcată. Iar trenul urma să oprescă numai timp de două minute!

Într-un grup, nu departe de ei, nişte ceferişti; şedeau pe lădiţele de lemn, cu felinarele alături.

Se apropie de dânşii: – “Dom’le, l-am scos pe tata din închisoare. Uitaţi-vă în ce hal e! Trenul stă puţin. Trebuie să nimerim vagonul de dormit…”. Urmă până la capăt istoria ce-l tulbura; continuă cu rugămintea de a fi ajutat. – “N-ai grijă, domnule! Se face!”. Aşa a fost. L-au luat pe sus şi l-au suit fără dificultate. N-au vrut să primească nici un ban. A fost nevoie să le strecoare cu de-a sila-n buzunar o bancnotă.

Însoţitorul de vagon, când a ascultat la rândul său povestea, le-a oferit să ocupe compartimentul de lângă uşă, pe răspunderea lui. – “Mă descurc eu, vedeţi-vă de treabă! Îl băgăm aicia, că-i mai bine. Restu’, treaba mea!”.

– Deci şi el m-a ajutat, adaugă triumfător domnul doctor, cu o satisfacţie izvorâtă din recunoaşterea omeniei tuturora. Şi ce bine-l înţeleg! Câtă nevoie avem toţi să redescoperim întruna purtarea omenoasă, înţelegerea semenilor, sentimentul că nu ne mişcăm printre stane de piatră, ci printre fraţi, că în orice străin găsim un sprijin la nevoie, după cum noi înşine suntem gata să ne facem luntre şi punte pentru salvarea semenului nostru mai slab, împins din cale de către egoism şi răutate, gata să se prăbuşească.

Tonul conlocutorului meu este acela al victoriei împotriva unei doctrine antisociale, al superiorităţii iubirii dintre oameni faţă de ură şi glacialitate. E ca şi când mi-ar fi narat revelarea minunii: omul izbutea, până şi atunci, să rămână Om.

Înainte de a fi părăsit Turda, sprijinul propriului său părinte luase legătura prin telefon cu Denu, prietenul din Bucureşti eliberat din închisoare nu demult. I-a comunicat orarul călătoriei, numărul vagonului.

Acela i-a aşteptat pe neobişnuiţii călători în Gara de Nord, cu un căriucior de invalid.

Şi astfel odiseea luă sfârşit.

7

PĂRINTELE DANIEL m-a luat de mână şi m-a dus din om în om, să mă prezinte. Acestea se petreceau în curtea mănăstirii Antim, cu patru ani înainte de arestarea mea şi cu treizeci şi opt înaintea clipei când înnegresc filele de faţă.

Era o amiază luminoasă de început de vară. Razele, pătrunzând printre crengile înfrunzite, dezvăluiau sclipe- tul tremurător al broderiilor bogate, lucrate de păianjeni în înalt. Ai fi crezut că golurile din rămuret fuseseră împodobite cu operele unui giuvaergiu care nu-şi cruţase pietrele preţioase, ci le atârnase pretutindeni, la statul unei prăjini şi mai sus, deasupra creştetelor noastre, făgăduinţe ale cununilor viitoare ce-i aşteptau pe credincioşii cuminţi şi încărcaţi de fapte bune.

Se aflau de faţă doctori – dintre aceia fără răutate şi fără de arginţi -, scriitori, profesori, fizicieni şi câţi n-or mai fi fost. După cum am cunoscut şi liceeni şi studenţi, în fuste sau în pantaloni, împărţiţi şi adunaţi după simpatii, ori după atracţia către o temă dezbătută sau alta.

În ceea ce mă privea, prea puţin iniţiat în adâncile lor preocupări – veneam pentru prima oară între ei -, m-am aciuit pe lângă părintele Zaharia, un călugăr care, după părerea mea de atunci, arăta mult mai pântecos ca oricine. Părintele Daniel mi-l înfăţişa ca purtător al unor corzi vocale neîntinate, o gură de aur a Bisericii noastre. Se preumbla prin grădină cu o colivie cu uşiţa deschisă. Îşi muta căutătura prin frunzişul cu ape de soare şi fluiera o chemare. Creştea în chilia Sfinţiei Sale vreo optsprezece canari. Deobicei cuminţei, monahul se putea odihni cu ferestrele deschise, doar cu vălurile perdelelor subţiri trase în calea musculiţelor zumzăitoare. De data acesta, Ziua lui Dumnezeu – pentru că duminică era – îmbiase păsărelele mânjite în tot felul de vopseluri aurii să se scalde şi ele în incandescenţele filtrate din tării şi cernute peste lucrarea mâinilor Creatorului. O zbughiseră prin curte, iar în clipa aceea răspundeau cu triluri argintate trilurilor şuierate ce le ademeneau să se înapoieze în preajma inimii iubitoare a călugărului cel cu glas îngeresc.

Zăboveam să mă minunez de câte vedeam, de parcă aş fi pătruns în Rai pentru o clipită. Şi doream s-o preschimb în Eternitate.

Taman atunci m-a tras de braţ mentorul meu şi m-a îndrumat către clădirea cu un cat, din dreapta incintei, după care apărea, prindărătul unei cişmele cu o placă de piatră, ridicată întru pomenirea cuiva, părintele Sofian. Se oprise şi ne aştepta, trunchi de mesteacăn în voaluri negre, asupra căruia adăstase seninul.

8

ARESTAREA POETULUI Vasile Voiculescu avusese loc în seara de 4 august 1958. Percheziţia a fost un coşmar pentru cei ai casei. Acela în cauză, ca la orice emoţie mare, pentru un bătrân (şi nu numai…), îşi cerea mereu voie să meargă la toaletă. Securiştii îl urmăreau şi-l păzeau acolo, să nu carecumva să fi fugit sau să-şi fi luat viaţa.

Au plecat cu el către ziuă, pe la cinci dimineaţa. Au ridicat toate manuscrisele pe care le-au găsit. Spre ghinionul său, pe birou se afla textul LABA NEAGRĂ, ce conţinea aluzii la sovietici, şi o poezie religioasă. Acestea s-au întors împotriva lui, alături de celelalte capete de acuzare: presă clandestină (publicase unele versuri în străinătate, prin mijlocirea monahului Andrei Scrima); subminarea morală a Statului (fiindcă nu lua onorarii pentru consultaţii, da, da!); şi, la capătul unui şir mai lung, legionarism!

Vişinescu, avocatul său, prieten cu unul dintre fiii Voiculescu, Ion, i-a propus acestuia să mituiască grefierul pentru a-i îngădui să copieze referatul procurorului întocmit la încheierea anchetei, la care nu avea acces apărarea niciodată. Şperţul îşi făcu datoria. Dacă avocatul se temea să încalce interdicţia de a consulta dosarul, omului de la grefă nu-i era frică s-o ignore.

La toate întrebările procurorului răspunsul era permanent descris cu acelaşi cuvânt: NEAGĂ . În final, în legătură cu faptul că acuzatul ar fi fost legionar, el era astfel rezumat: RECUNOAŞTE.

– “De ce ai recunoscut, tată, când dumneata n-ai făcut nici un fel de politică?”, l-a întrebat Radu, fiul său. – “Mă ancheta un tânăr. M-a ameninţat cu bătaia, dacă nu recunoşteam. I-am răspuns că mie mi-ar fi ruşine să lovesc un bătrân, dar decât să mă bată, mai bine să fi scris el ce-i plăcea, că eu semnam tot.”

Într-o bună zi, apărătorul s-a speriat cine ştie de ce şi i-a cerut lui Ion Voiculescu să distrugă copia extrasă de la grefă. Aşa a dispărut dovada acuzaţiilor născocite.

Apoi a vestit familia asupra datei când urma să aibă loc procesul la Tribunalul Militar. Membrii ei s-au înfăţişat în păr în holul mare. Legitimaţi. Notate datele din buletinele de identitate. Au pândit dubele, să-l vadă cum cobora. Porţile mari, metalice, s-au deschis, să intre maşinile negre. Atâta s-a aşteptat pentru a fi izgoniţi.

– Doar că nu ne-au aruncat cu lovituri de cizmă pe trepte-n jos, îmi spune doamna Gaby Defour-Voiculescu, fiica celui care urma să fie judecat şi sora doctorului Radu. Strigau: – “Procesul e cu uşile-nchise!”. În ce hal ne-au evacuat n-am să uit niciodată… Ştiu doar atât: tata, când a auzit că i se confisca toată averea – mă rog, nu-l mai interesau lucrurile pământeşti -, la menţionarea bibliotecii de 10.000 volume, a şoptit: “De acum pot să mor…”

*

– Aţi primit veşti de la tata pe parcursul celor patru ani de absenţă?

Nu mă refer la cărţi poştale. Deţinuţii politici nu aveau dreptul la ele decât pe sprânceană, în condiţii speciale de muncă şi numai în anumite perioade ale jumătăţii de veac de dictatură. Dealtfel, după cunoştinţa mea, aceste mesaje scrise erau dictate de comandantul punctului de muncă, identice pentru toţi. Pe când hoţii, excrocii, chiar şi criminalii – copii alintaţi ai regimului trecut – se bucurau atât de ele, cât şi de pachete de alimente şi îmbră- căminte, ori de vorbitor. Conlocutoatea mea, doamna Gaby Defour-Voiculesu, îmi înţelege bine intenţia.

– N-am primit absolut nici o veste în aceşti patru ani. Am făcut nenumărate memorii în numele nostru şi al surorilor sale bătrâne, care avau 90 ani, memorii la care nu ni s-a răspuns niciodată în nici un fel. Nu a ieşit nimeni din închisoare să vină să ne comunice că mai trăia. Nimic. Chiar nimic. După eliberarea lui, au mai apărut şi ne-au mai povestit unii, sloboziţi şi ei odată cu toţi ‘politicii’. Am adunat de la aceştia informaţii privitoare la faptul că Vasile Voiculescu a fost un om de mare ţinută morală. Şi un blând. Şi un brav. Şi un timorat. Nu voia să fie bătut, alcătuieşte dumneaei un portret moral al poetului, în textura căruia se împletesc şi trăsături contradictorii, după cum stau lucrurile cu portretele morale ale noastre, ale tuturora, şi deaceea schiţa sa este şi mai vie.

Sunt cutremurat. De cum i-am întâlnit prin lagăre pe Emil Mihăilescu şi pe George Văsâi, studenţi la Arhitectură, pe asistentul universitar de la Medicină Gheorghe Dabija, am aflat prin dumnealor componenţa ce o avea lotul “Rugul Aprins”. M-am informat despre poetul Vasile Voiculescu. Şi iată că abia într-al treilea deceniu trecut de atunci izbutesc să descifrez câte ceva din existenţa membrilor lui.

În modesta ierarhie a poeziei române, stabilită de mine prezumpţios, cu naivitatea vârstei de sub 20 ani, când fusesem arestat, versul naţional oscila între doi poli de valoare magnetică egală pentru adolescentul ce eram. Pe de o parte: Mihai Eminescu. De cealaltă, greutatea sa în aur era contrabalansată de un grup, puterea creatoare a mădularelor căruia îmi era anevoie s-o diferenţiez: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Bacovia, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, fiecare dintre dânşii creator al unui univers propriu, toţi la un loc însemnând geniul poetic al neamului nostru, aşa cum se manifesta în prima jumătate a secolului XX.

A-i fi fost frică unuia dintre aceştia de bătaia promisă de un fârţângău de anchetator sau de o namilă de caraliu alcoolizată echivala cu a-i fi fost vârâtă în suflet aceeaşi frică lui Mihai Eminescu. Iar această idee nu o pot suporta. E mai trudnic s-o privesc în faţă decât să-mi aţintesc propria umilire în aceleaşi condiţii. Să fie supus loviturilor sau presat cu ameninţările un geniu al naţiei de către una dintre mlădiţele (ce grozăvie să i se aplice acest termen suav!…) poporului pe care-l iubeşte mai mult decât pe sine însuşi, pentru care îşi jertfeşte viaţa, a cărui cultură o ridică într-o singurătate absolută pe umerii săi firavi şi în acelaşi timp urieşeşti, este monstruos. Nici o minte sănătoasă n-o poate concepe. Sfinţenia care freamătă până şi-n cel mai păcătos dintre noi se revoltă doar şi la acest gând. Am certitudinea că dacă cel mai sălbatic dintre gardieni ar fi fost provocat la o discuţie şi i s-ar fi propus să-şi imagineze cum l-ar fi bătut pe Mihai Eminescu, dacă era în stare de un atare efort de concentrare creatoare, până şi el ar fi simţit cum i se punea o gheară în piept, ce-l împiedica să mai respire. Nu e uşor să-ţi închipuieşti că ţi-ai tortura mama, însă nici poetul naţional.

Ei bine, Mihai Eminescu, autorul DOINEI, dacă trăia să vadă cu ochii ţara invadată de comunişti, el, aprigul naţionalist, murea în condiţiile ştiute: înfometat, degerat, însetat, snopit, pus să lingă pardoseala stropită cu urină şi fecale, cizma ‘domnului majur’, ori bătut până-şi pierdea minţile şi îşi bătea la rândul său, la poruncă, cel mai bun prieten sau fratele.

Dovada acestei afirmaţii o am la îndemână. Când stabileam egalitatea valorică de mai sus, datorită unei şcoliri antieducativ-informative scornită de acelaşi regim, ignoram existenţa altor două genii ale poeziei noastre interbelice, a căror statură imensă, când le-am aflat stihurile învăţate pe de rost de către deţinuţi şi şoptite la ureche, m-a zdrobit. Este vorba despre Radu Gyr şi Nichifor Crainic. Or, aceşti doi titani ai cugetului şi simţirii române au fost aduşi, la capătul detenţiei Măriilor Lor, să slujească, robi condeieri, propaganda inventată de călăi pentru propria laudă, în revista Securităţii: “Glasul Patriei”. Îmi este uşor să deduc că Mihai Eminescu, de nerecunoscut în urma terorii, ar fi semnat o ‘Odă’ închinată lui Stalin şi scrisă de cine ştie ce tractorist veleitar promovat ciomăgar… Acela care mă acuză pentru aparentul cinism şi certa lipsă de pioşenie din aceste ultime cuvinte nu e suficient de inteligent pentru a pricepe despre ce vorbesc, adică ce a însemnat puterea frângătoare de personalităţi a inimitabilului univers concentraţionar realizat de comunişti.

Va să zică, lui Vasile Voiculescu, marelui Vasile Voiculescu, îi era frică să nu-l bată anchetatorul semialfabetizat; prefera să-şi depună nobilă iscălitură sub aberanta declaraţie că ar fi fost legionar, pentru simpla pricină că organele M.A.I. aveau nevoie să demonstreze o recrudescenţă a respectivei mişcări, să-şi motiveze înteţirea terorii.

9

UMBLAM ZIUA, umblam serile, pe la mănăstirea Antim; o bântuiam cât timp Prea Cuviosul Daniel, ieroschimonahul poet şi fost ziarist, stareţul Schitului Rarău, se afla în Bucureşti. El însuşi îşi petrecea a mai mare parte a timpului acolo; parcă ar fi fost cartierul lui general. Aici îl căutau oameni de cultură de vârstă mijlocie, care-L descoperiseră pe Dumnezeu odată cu el sau datorită lui, ca şi tineri pe care îi voia îndrepta către un monahism al cărturăriei, pe care îi îndemna spre studii clasice şi teologice, spre o viaţă de rugăciune intensă, spre coborârea în ei înşişi în căutarea glasului lui Iisus.

Printre cei din urmă, mai în vârstă decât mine cu cel puţin zece ani, nelegat de nici unul dintre aceste grupuri, răsărea câteodată, din întunericul serii, într-a cărui aco- perire parcă se simţea bine, fie din smerenie, fie pentru raţiuni ale prudenţei, cunoscute doar de el, şi un lungovan cu umeri laţi, nu viguroşi, ci mai curând deşiraţi, cu pomeţi marcaţi nu pentru că ar fi fost mongoloizi, ci deoarece era foarte slab, susţinuţi de brazde pe obraji prea puternic adâncate pentru anii lui, nu mai mulţi de treizeci, pe nume Bob Danciu (am reţinut eu, ca să aflu abia mult după moartea sa, lunile din urmă, că numele-i de familie era articulat) şi de cearcăne limpezi, nu prea mari, însă trădând o istoveală, în nici un alt fel de citit din gesturile ori cuvintele sale.

La început a venit din nimic, flacără neagră legănată de graba pasului, ca o pâlpâire a penumbrei din jur, s-a apropiat de părintele Daniel, numai suflet în privirile calde, şi s-a rupt în două, să-i sărute mâna cu dragoste. Călugărul şi-a odihnit dreapta eliberată dintre palmele sale pe creştetul lui. Străinul s-a înălţat iarăşi şi l-a privit plin de mulţumirea că-l reîntâlnea. Duhovnicul meu mă prezentă cu cuvinte calde, nemeritate, pe care Bob le-a înregistrat, subliniind aceasta prin căutăturile satisfăcute şi pe dată ocrotitoare cu care m-a învăluit. Părintele Daniel m-a încredinţat lui, ştiind că bine avea să-mi facă legătura cu un fervent iubitor al creştinismului ca acel absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie, apropiat de preocupările mele literare prin studiile sale, iar de cele religioase prin căutările lui.

Rămaşi îndenoi, vorbirea lui deveni foc de artificii; mă cerceta, dându-şi drumul firii entuziaste, cântărindu-mă cum ştiam a-l urmări. De fapt, continua excursul părintelui Daniel în lumea lui George Bernard Shaw, a lui Jean Cocteau, Jean Anouilh, Jacques Maritain, Aldous Huxley, Max Jacob, Hugo von Hofmannsthal, Paul Claudel, Charles Péguy, François Mauriac, l’Abbé Henri Bremond, Giovanni Papini şi a tuturor celorlalţi oameni de cuget şi condei care şi-au închinat lui Hristos talentul lor.

În toată adolescenţa şi chiar şi mai târziu, am avut o slăbiciune pentru prietenii cu mai vastă experienţă culturală şi de viaţă ca mine; îmi plăcea să învăţ de la cei frecventaţi. Ce spun! nu frecventaţi: bântuiţi… Bob însemna mult mai mult decât atât: devenea un iniţiator. Îl adoptam ca pe un le Grand Meaulnes , numai că teritoriul revelat lui era cu adevărat miraculos şi …voia să mă ia cu el în căutarea Graalului!

Nu ştiu dacă în aceeaşi seară sau cu alt prilej m-a în- trebat de acceptam să-l însoţesc la ‘Cineva’. Am scris termenul cu iniţială majusculă fiindcă înconjura acea persoană de atâta respect şi mister încât am dedus că trebuia să fie careva complet ieşit din comun. De la mănăstirea Antim am pornit-o pe jos pe şirul de bulevarde ce taie Bucureştii spre Nord. Ajunşi la Statuia Aviatorilor, zise: – Am sosit.

Ne aflam în dreptul catedralei Saint Vincent de Paul.

Am avut şi eu mica mea intuiţie, pe care numai un tânăr orgolios ca mine ar fi putut-o avea. Şi totuşi, nu greşeam.

Am văzut cu ochii minţii prelatul la care mă conducea, într-o formă de gips gigantică, cu schelet de şipci şi ziare, umplând sala Dalles prin dimensionarea ei cosmică, a la El Greco, la unica expoziţie retrospectivă a genialului sculptor Gheorghe Anghel, de după război, statuie intitulată: MONSENIORUL. Modelul ei era prelat catolic şi se putea prea bine să locuiască acolo. Cel puţin aşa-mi doream…

La Monseniorul Ghica mă introduse, într-o chilioară de lângă bisericuţă. Şi ce mic era pe lângă statura lui ce unea pământurile cu cerurile în opera menţionată, singura imagine accesibilă mie atunci a sa.

– Îl preocupă yoga, antroposofia şi-l caută pe Dumnezeu, cu ajutorul părintelui Sandu Tudor, ieroschimonahul Daniel, încheie Bob prezentarea mea.

Monseniorul râse încetişor, foarte încetişor:

– Şi eu am fost atras de yoga…

Bob se grăbi să i-o ia înainte, explicându-mi:

– A fost în India, în căutarea unui guru…

– Nu e o cale, mi se adresă cel întrerupt. Doi ani am stat la picioarele lui. Doi ani nu mi-a aruncat nici o privire. Parcă n-aş fi existat. Atunci am înţeles cât de orgolioşi sunt. Şi că în creştinism era drumul meu. Cu ei nu există comunicare.

– A primit o parohie în cea mai sordidă lume a săracilor de lângă Paris, iar sări Bob peste cal.

– După cum eu aveam nevoie de înţelegere şi de iubire, câtă nevoie aveau ei, nu?…, păru a-şi explica, ba chiar scuza gestul de atunci Monseniorul.

Gazda cu renume de sfânt mă privi subţire, să vadă de ajunsese căldura sa până la mine şi dacă mă convinsese. Apoi:

– Să ne rugăm.

Depuse pe un fel de trepied din faţa noastră un crucifix, zicând:

– Am în el moaşte de sfinţi.

Să recunosc adevărul? Eram uşor lezat că visul Indiei îmi fusese zdruncinat cu o clipă mai înainte. Mircea Eliade izbutise să-mi cucerească sufletul în atare măsură încât îmi spuneam că aveam să fac mai târziu toate eforturile posibile să ajung în continentul misterelor; iar dacă nu-mi era dat să mor acolo, intenţionam să plantez o piatră funerară pe care dalta să înscrie: AICI DOARME MIHAI RĂDULESCU.

Iar personalitatea uluitoare a părintelui Daniel zbura prea aproape de mine ca să îngăduie să fiu luminat de vreo altă personalitate a Altarului, fie ea şi a celebrului Monsenior. Drept care, rugăciunile sale m-au ajutat, mai târziu, să nu pier în puşcărie, să ajung cât de cât om de omenie şi iubitor de muncă şi de dragoste de semeni, dar în acele clipe, când se cădea să mă fi copleşit, nu mi-au spus prea multe.

Poate că Bob şi-a înţeles eşecul. Nu l-am revăzut.

Şi anii s-au scurs mocirloşi, peste temniţele mele, peste umilinţele însoţitoare, peste boli şi neputinţe. Am bănuit totdeauna că singure puşcăria sau moartea ar fi reuşit să stâmpere nevoia de misionarism (fie şi împotriva ortodoxiei neamului nostru) a prietenului meu pe atât de scurt timp. În închisoare n-am auzit de el. Acum, când i-am dat de urmă, pricep de ce: era canonit la Aiud. În propria-i adolescenţă fusese legionar. Şi nu unul neimplicat. Pe când eu nu meritasem o atât de sumbră puşcărie.

Atentatul lui Beza, din iulie 1930, împotriva ministrului Constantin Angelescu, al cărui apărător la proces a fost Corneliu Codreanu, deschide o serie de atacuri armate împotriva duşmanilor Legiunii, socotiţi de tineret ca nevrednici de misiunea pe care o aveau în a conduce destinele Ţării. În mai 1933, la începutul lunii, preotul Ion Dumitrescu, Nicolae Constantinescu, Sterie Ciumetti, Petre Ţocu, Constantin Savin, Bulhac, Constantin Popescu, Rusu Cristofor, Adochiţei, Iovin, Traian Clime, Iosif Bozântan, Gogu Serafim, Isac Mihai, Papuc şi Rădoi, alcătuiesc “Echipa Morţii”. La 29 decembrie 1933, N. Constantinescu, Nicolae Caranica şi Doru Belimace iau viaţa primului ministru I.G.Duca, pe peronul gării Sinaia, răspunzându-se astfel actului său de dizolvare a Gărzii de Fier. Executorii vor rămâne în istorie sub numele: “Nicadorii”. La 27 martie 1937 sunt judecaţi studenţii legionari: Viorel Trifa, Virgil Rădulescu, Vasile Popescu, Iordache Spânu, Ieremia Socariciu, Leon Ştefănescu, Ghiocel Dumitru, pentru sechestrarea şi pedepsirea unui legionar găsit vinovat faţă de Mişcare. La 16 iulie 1937, este ucis Mihail Stelescu de Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ştefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ştefan Georgescu şi Ion Trandafir, denumiţi “Decemvirii”. La 18 august 1937 şi 22 septembrie, acelaşi an, zece studenţi din Cernăuţi sunt judecaţi pentru a fi ‘aplicat o corecţiune’ unui ins ce profanase mormintele lui Ion I. Moţa şi Vasile Marin; ei vor fi achitaţi la 24 noiembrie. La 13 ianuarie 1938 se înfiinţează Corpul legionar Moţa-Marin, a cărui deviză este “gata de moarte”. La 1 februarie 1938, sunt judecaţi zece studenţi acuzaţi a-l fi rănit pe rectorul Traian Bratu şi sunt achitaţi. La 28 noiembrie 1938 e împuşcat rectorul universitar Ştefănescu-Goangă. În urma ordinului generalului Bengliu, inspectorul jandarmeriei, ca legionarii să fie împuşcaţi fără somaţie, un grup de tineri atentează la viaţa locotenent colonelului Cristescu, pe care îl rănesc. Tribunalul militar din Cernăuţi condamnă, în ziua de 17 decembrie 1938, pe Leonida Lututovici, şi Mihai Stănescu, la muncă silnică pe viaţă; pe Alexandru Rihmistriuc şi pe Zuz, la 25 ani; pe Agenor Danciul, la 15 ani; pe Ion Cohut, la 3 ani şi pe Frideric Exner, la 2 ani.

Am dat de urma primei tinereţi a lui Bob Danciul. Iar cele aflate explică marea lui chemare spre călugăria în care-şi căuta iertare, pacificare lăuntrică, reîntâlnirea cu Dumnezeu, mântuirea, după tensiuni ale tinereţii ce au devenit, în timp, poveri sufleteşti. Prins de iureşul ‘răzbunărilor’ şi ‘pedepselor’ ce abundau în epocă, reacţii la nenumăratele jigniri, dări afară din servicii, torturi, osânde, poprirea în lagăre, întemniţări, suspectări, împuşcări individuale şi în masă, şi tânărul Agenor îşi simte o chemare de ‘justiţiar’, pe care ulterior o regretă din adâncul sufletului. Aşa după cum Anghel Papacioc se călugăreşte (sub numele părintelui Arsenie), după cum părintele Adrian Făgeţeanu şi-a găsit liniştea în monahism, acesta îl cheamă şi pe Bob, hotărât să nu-şi mai dedice energiile şi zilele decât celui mai important scop: lui Dumnezeu şi, prin acceptarea poruncii Lui: iubirea de semeni.

10

AM DEVENIT CREDINCIOS ca reacţie la ateismul profesat în şcoală începându-se cu anul reformei învăţământului (1948), când împlinisem 12 ani. Am devenit credincios pe cale raţională, constatând şubrezenia argumentelor aduse de profesorii mei (majoritatea, de fapt, credincioşi, însă supunându-se poruncilor ce primeau, de spaimă că-şi pierdeau pâinea). Opuneam acestor argumente, în forul meu lăuntric, evidenţa prezenţei unei puteri colosale ce copleşea întreg Existentul.

Dascălii noştri substituiau Făcătorului a toate un alt termen: Natura. Nu-şi dădeau seama – sau poate da – că însăşi metoda lor de gândire avea să ne determine pe noi, elevii, a ne întreba care era cauza acestui efect denumit: Natura. Conştient că pe un astfel de teren nu puteam decât fi lăudat dacă îmi manifestam nedumerirea, prin asta dovedind că asimilasem ideea materialismului, anume că orice efect are o cauză, îl întrebam pe omul de la catedră care era cauza Naturii. Puţinilor colegi atenţi li se lungeau urechile în aşteptarea răspunsului; conteneau să-şi bâţâie picioarele sau să-şi stoarcă pielea frunţii de coşuri şi se repezeau să se agaţe de stilouri, să noteze grabnic răspunsul. Unii dintre adulţii care reprezentau ştiinţa, îşi căscau pleoapele, să-şi susţină cu priviri foarte inteligente cele ce se pregăteau să rostească, înghiţeau în sec o dată, apoi emiteau triumfător: – “Legile”. – “Dar legile cine le-a făcut?”, nu le dădeam răgaz să răsufle. – “Alte legi. Şi mai lasă-mă-n pace că am chestiuni mai importante de explicat acum. După oră, Rădulescu. Atunci vino cu ce întrebare pofteşti.”În sinea mea simţeam că învinsesem. Alţii se prefăceau că nu mă auzeau. Cum nu eram total eliberat de ştiinţa lor, continuam, în tăcere, să comentez: “Dacă este astfel, totalitatea Legilor constituie noţiunea tabu: ‘Dumnezeu’. Iar între ele se numără şi o lege a autoformării, pentru că Dumnezeu nu poate avea o cauză străină de El; dacă ar avea una, aceea ar fi un Dumnezeu superior, care s-ar cuveni să aibă o altă cauză; şi aşa n-am mai isprăvi-o niciodată”. Nu mă mulţumea nici asta, deoarece legile ce conduceau societatea erau făcute de nişte oameni; creatorii lor nu coincideau cu legile puse pe hârtie.

Timp de o clipă mă distram înghesuind cu închipuirea în Codul Penal, în Codul Familiei şi în celelalte colecţii de legi membrii Marii Adunări Naţionale şi pe miniştri; râ- deam de storcirea lor reciprocă, de ghionturile pe care şi le ardeau, de călcările pe picioare, de încruntările şi zbie- retele celor ce se socoteau mai marii adunăturii, de colcăiala sufocării lor; apoi, lăsându-i să se omoare unii pe alţii, îi părăseam, pentru a reveni la judecata mea cea copilărească.

“Deci nici Legile Naturii nu pot coincide cu Dumnezeu”,conchideam, după comparare. Astfel încât Dumnezeu se cădea să fie mai presus de Legi.

Nu-mi dau seama dacă logica desfăşurată de mine era cea mai potrivită. Niciodată n-am fost prea tare-n logică, taman din pricina reformei învăţământului ce eliminase logica dintre materiile predate: noul regim se temea de gândirea noastră şi se străduia să ne-o împuţineze cât mai radical. Dar logica mea, bună-rea cum era, mă arhi- mulţumea şi aţipeam cu capul proptit pe pupitru, senin.

Orgoliul meu a intrat şi el în joc, cu prilejul câştigării credinţei, pentru că slăbiciunea pledoariilor antireligioase ale şcolii îmi îngrăşa dispreţul mai vechi pentru prea mo- desta cultură a profesorilor mei – căci, dacă o aveau, le era interzis s-o mai manifesteze -, pentru lipsa lor de tact pedagogic şi de har oratoric (ce mult am spus! de fapt, câţi dintre dânşii vorbeau măcar la nivelul unor discuţii de salon, cum ascultasem deseori unele fascinante, în casa unde, la masa părinţilor mei iubitori de oaspeţi, luau loc pictori, mai ales, dar şi poeţi, critici literari, ro- mancieri, avocaţi, colecţionari de artă, persoane dealtfel nesofisticate şi iubitoare de conversaţii pe marginea gândirii şi creaţiei româneşti? Convorbirile acelea, poate, nu atingeau profunzimea ce să mă satisfacă şi astăzi; în schimb, s-au dovedit foarte necesare formării mele ieri, chiar dacă aceia nu erau intelectuali întocmai de prima mână).

Încheind paranteza, mă grăbesc să limitez numărul dascălilor ponegriţi mai sus, aceia care m-au (de)format, la numărul mediocrităţilor dintre dumnealor, oricât de nemajoritar era. Sunt dator să adaug că nici nu prea aveau cum fi convingători, sărmanii, deoarece nimeni nu-i instruise să demoleze dumnezeirea, ba nici măcar nu ajunseseră să pună în cumpănă existenţa sau nonexistenţa ei. Se canoneau să transmită o directivă sovietică parvenită lor prin filiera ministerului învăţământului din România. Şi cu asta basta. Mult mai tare îşi rodeau unghiile frământându-se cum să-şi păstreze postul, căci radierile cu temei politic curgeau gârlă, profesorii ni se schimbau săptămânal sau lunar, şi cum să facă rost de un kil de carne de cal sau de burtă nespălată şi duhnitoare, pentru hrana copiilor lor. Nici n-aveau timp să se mai informeze: şedintele se înlănţuiau zi şi noapte; când apărea “Scânteia”, varianta în limba română a ziarului sovietic “Pravda”, se apela la ei s-o vândă pe străzi; tot ei ţineau cursuri de alfabetizare; tot ei cursuri de şcolire rapidă pentru agitatorii de partid; tot ei făceau recensăminte peste recensăminte. În schimb, erau răsplătiţi cu dreptul la o cartelă de îmbrăcăminte, de pe urma uneia dintre acestea înhăţând şi eu un loden, să nu trec iarna în veston. Ce mai conta dacă izbuteau să ne for- meze de adevăratelea o conştiinţă atee?!

În ceea ce mă privea, făcând parte din generaţia prin excelenţă ţinută-n frâu de comunism, cu ajutorul fricii şi celelalte metode ale lui de des-creierare, m-am ştiut de la început orienta – fiindcă mă născusem cu un psihic sănătos, probabil – către polul opus învăţăturii sale îndobitocitoare.

Subiecte ca religia nu atacam în dialogurile cu părinţii – prea apăsaţi de grija zilei de mâine şi de răspunderea pentru viitorul meu. Ele rămâneau privilegiul şi desfătarea amiciţiilor, atât de frământate în anii de început ai tinereţii şi atât de doritoare să rezolve definitiv enigmele existenţei.

Ceva mai evoluat decât vârsta mea, prieteniile mi le căutam cu osebire în rândurile adulţilor. Iar unul dintre aceştia, asistând la forările ce efectuam în necunoscut, mă întrebă într-o bună zi dacă citisem BIBLIA.

11

ŞI, TOTUŞI, LUCRURILE nu stau întocmai cum le-am descris. Dumnezeu a pătruns în sufletul meu ca într-o cameră cu care era obişnuit, a cărei atmosferă şi configuraţie îi erau bine cunoscute. Nu ţin minte să-mi fi provocat nici o surpriză acele vizite de început ale Sale. Sigur, ele răspundeau cu curtoazie unei frecventări din partea mea a Bisericii, ce a avut loc de când mă ştiu, într-un ritm de care nu pot da socoteală. Mă văd, condus de mama sau vreo altă rudă, la sărbători, între credincioşii maturi. Mă impresionau veşmintele hieratice ale preoţilor, gesturile lor mistice, de neînţeles pentru mine, dar nu mai puţin atrăgătoare; penumbra interiorului odihnitoare; plăcuta mireasmă a fumului de tămâie; legănarea cugetului, provocată de psalmodieri, el fiind încă neformat să urmărească înţelesul cuvintelor unei cântări. Mai ales să particip la nopţile Vinerii Mari, copleşit de muzică, de mirarea că o întreagă omenire se asocia să plângă, de doliul prezent pretutindeni, căruia mă potriveam deîndată fără să mă fi întebat ce semnificaţie şi pricină avea. La Înviere exultam când poporul era chemat să ia lumină; apropiindu-mă de oarecine pentru aceasta, mă uluia bunăvoinţa necunoscuţilor de a-şi coborî lumânarea până la statul nasului meu, să am şi eu parte de simbolica împărtăşire a razei de sus.

Grav mi se pare, pentru îndemnurile inimii, neconcordante cu învăţăturile creştinismului, că …judecam, îmi judecam semenii, îmi judecam fraţii. Mişcările nevestite ale oilor Domnului ascunse-n haine cernite, repezirea lor înainte, să sugrume între vârfurile degetelor câte un muc de lumânare ce ticăia pe sfârşite şi revenirea victorioasă spre locul abia părăsit, mă enervau; strecurarea întârziaţilor printre rândurile strânse ale celor adunaţi să se roage, însoţită de cererea de scuze cu glas tare sau de folosirea mâinilor pentru a muta câte un trup din cale, mă irita; comentariul pe ton mai mult sau mai puţin scă- zut, indiferent la dreptul celorlalţi de a se adânci în cele trăite, mă dezgusta. Protestam, în sinea mea, că părintele nu-şi educa enoriaşii. Tare miraţi ar fi fost mama şi tata de dădeam pe faţă, într-o zi, cele ce mă preocupau în timpul Sfintei Liturghii, căci acestea dovedeau înseşi roadele educaţiei ce se străduiau să mi-o dea: aş fi vrut ca şi alţii să fie cuviincioşi, cum mă-nvăţau ei să fiu (fără să fac anume această relaţionare în acele vremuri).

Mă mai călca pe nervi câte un glas behăit sau nazalizat de cântăreţ, ori ‘primadonele’ hărtănite de viforele anilor, care i se asociau, să-şi vădească admiraţiei ob- şteşti darurile nevalorificate altminteri, sonurile rotunjite de ele în bel-canto, ca la Operă, acutele nu rareori piţi- găiate, notele împunse pe alături de partitură.

Drept este când ni se recomandă să nu judecăm! Acuzaţiile mele n-aveau alt rezultat decât că-mi făceau din slujbă o împestriţare de înălţări şi coborâri ale duhului, dăunătoare păcii pe care se cuvenea s-o deprind din ea; dar de unde să ştiu eu ceva despre menirea Sfintei Liturghii? Biserica Ortodoxă Română n-are nici un fel de grijă să-şi formeze vlăstarele, deşi pe timpul acela nici o interdicţie nu plana încă asupra funcţiei sale catehetice.

12

ŞI A MAI FOST CEVA; chiar la începuturi. Aveam patru ani. Noaptea m-am pomenit deşteptat brusc. Nu ţin minte să mă mai fi trezit din somn vreodată, în copilărie. M-a deşteptat cineva, cu dragoste (pentru că-mi amintesc a nu mă fi simţit deloc speriat). Am deschis ochii şi l-am văzut. Era întocmai ca-n pozele cu care mă delectam. Un înger, bust cu aripioare, blond, cu penaj rozaliu, cu chip de copil frumos, delicat, cuminte şi serios. Sprijinit, vertical, pe o cahlă cu bază lată şi rotunjită spre exterior, ieşită din suprafaţa feţii sobei de teracotă, pe la trei sferturi din înălţimea acesteia, să pui acolo vrun văscior cu flori. Dacă m-a văzut pregătit să-l înţeleg, mi-a spus: – “Să nu-ţi fie frică!”

Pe urmă mi-au apărut părinţii. – “E cutremur! Vino!”Tata s-a aplecat, m-a ridicat, m-a luat în braţe şi, cu mine la piept, a ieşit în pragul uşii de intrare. Abia ne-am strâns acolo unul într-altul că de pe acoperiş se rostogoli cu huiet mare coşul casei, la vrun metru de noi, spărgându-se parţial de pietrele curţii.

– “Am văzut un înger, mămico…”, nu conteneam să-i împărtăşesc fericirea. – “Da, da…”, îmi răspundea absent, înghiţită de spaimă, conştientă de pericolul prin care treceam tustrei şi cu siguranţă chinuită de temeri suplimentare, pentru părinţii şi fraţii săi, care locuiau aiurea, fiindcă despre ei nu putea avea ştire până să fi fost prea târziu să-i mai ajute. Iar eu ciripeam pe limba mea neformată, descriind viziunea bălaie ce-mi grăise cu atâta bunătate şi frăţietate, ca cel mai bun prieten de vârsta mea.

Era cutremurul cel mare, din ’40. S-au prăbuşit clădiri numeroase. Printre acestea, blocul Carlton, de pe colţul dintre strada Regală şi bulevardul Brătianu, iar nenorocirea a îmbogăţit literatura română cu un roman de Cezar Petrescu.

Pentru mine, fulgii alb trandafirii ai vizitatorului nocturn aveau o însemnătate ce a şters orice altă amintire despre eveniment.

N-am văzut alt înger în cei peste şaizeci de ani câţi am. De aceea, uneori mă-ncearcă o îndoială: de ce să fi meritat eu atunci această vedere îmbunătăţită? Cui să-i fi păsat de spaima mea posibilă? Lui Dumnezeu? El era mai preocupat de sufletele acelora pe care urma să le primească îndată, cei repausaţi între ruine. Din această pricină, mi-a trecut de multe ori prin minte că se putea să fi fost o interpretare a chipului mamei, elaborată de mintea mea somnoroasă şi neobişnuindu-se deîndată cu concretul realităţii, când a apărut dumneaei. Partea cea mai interesantă este că mama, care – ca orice mamă – îşi amintea, peste ani, toată prostia debitată de mine, n-a pomenit niciodată de propoziţiile ce gânguream atunci. Lucrul e explicabil datorită profundei sale tensiuni interioare, ce-i obnubila cele auzite de la mine. Nici eu n-am provocat-o vreodată la activarea insistentă a memoriei. Era o taină a mea, nedeconspirată decât de vreo două-trei ori până acum, cu mari reţineri, cu smerenie multă şi, cu siguranţă, pusă pe spinarea experienţei unui cu- noscut, dacă o menţionam. Cât ar fi meritat mama să întrupeze acel chip de înger! Însă mi-e teamă că era un înger adevărat, îngerul meu păzitor, de care am avut atâta nevoie, să mă-ncurajeze când am fost arestat, dar care n-a mai trecut pe la mine…

Acestea sunt premisele celor menţionate iniţial cu privire la năvala certitudinii despre existenţa lui Dumne- zeu, de care nu m-am îndoit niciodată, şi a unei ferme aşezări intelectuale şi afective întru argumentarea ei împotriva lecţiilor mişelnice a căror victime se presupunea că trebuia să devenim, cei din generaţia mea.

13

BIBLIA NU MI S-A DESTĂINUIT după cum mă aşteptasem, de la prima lectură, nici la a doua, nici la următoarele. De la început am fost izbit de simplitatea stilului, de înţelepciunea ce respira din fiece pagină a cărţii sfinte. Unele pasaje mă emoţionau, altele îmi stârneau admiraţia literară. Totuşi, o priveam ca pe o lectură obişnuită; deşi îmi dădeam seama că se cuvenea s-o iau altfel; dar nu ştiam cum.

Eram dezamăgit de mine însumi, de incapacitatea mea de a şti să citesc într-un chip nemaiîncercat până atunci, de pildă dincolo de rânduri, dincolo de cuvinte, dincolo de anecdotă, dincolo de înţelesurile obişnuite. Să mă las pătruns de forţa ce-mi putea veni prin Ea. Mă simţeam rătăcit printre slove, precum copilul care, după ce a învăţat să silabisească în abecedar, e pus să lege fragmentele în întreguri semantice, apoi vorbele în propoziţii şi propoziţiile în fraze, ca, finalmente, să ajungă la cuprinsul unui capitol şi al unei cărţi, oricât de mici, dar al unei cărţi complete, cu un mesaj definit şi irepetabil. Sufeream de slăbiciunea mea. Mă îndârjeam tot mai tare şi cu cât mă încontram mai mult, cu atât mai puţin mă săltam. Până când, într-o noapte, am abdicat. Mi-am re- cunoscut că mai mult nu puteam

Fu prima lecţie de smerire.

Am purces să cer ajutorul altcuiva. Astfel, m-am trezit într-o duminică dimineaţa pândind uşa bisericii din incinta Mănăstirii Antim, cu gândul să opresc întâiul călugăr ce urma să iasă de la Liturghie şi să-l întreb: “Care-s înţelesurile de taină ale Bibliei, părinte?”.

Ulterior, am aflat că Biserica este simbolizată de viţa de vie, de o barcă sau de un turn. Abundenţa celei dintâi, înaintarea statornică pe valurile lumii a celei de a doua, siguranţa şi atotcuprinderea celui de al treilea grăiesc multe despre Biserică, în totalitatea Ei, bineînţeles nu în calitate de clădire.

Totuşi, Biserica, luată ca o unitate, se îmbină cu biserica, luată ca o clădire sacră, în viziunea lui Hildegard von Bingen, mistica din veacul al XII-lea. Pentru ea, Biserica era o femeie uriaşă, semănând cu o cetate, cu creştetul încununat. Pe braţe-i coborau razele Slavei, ce uneau cerul cu pământul. Pântecul Ei era o plasă de pescar cu ochiuri nenumărate, dintre care ieşea şi prin care intra liotă de inşi. Înveşmântată-n lumină, dintr-o auroră aflată-n preajma pieptului Său ţâşneau focuri roşii.

Iată-mă pregătit să pătrund, la rândul meu, şi să pier în sânul Ei, înghiţit de strălucire.

Presupuneam că lectura BIBLIEI, făcută de mine până atunci, era una exoterică şi că monahul necunoscut avea să-mi înlesnească alta, esoterică. Asta subînţelegea trepte de iniţiere, cum citisem în câteva scrieri despre yoga, budhism, teosofie, că se petreceau lucrurile în acele discipline cu care, în neştiinţa mea, confundam Ortodoxia.

Bănuiam că nu astfel se vorbea cu un călugăr ortodox. Însă altcum nu ştiam. Şi n-aş mai fi fost eu însumi dacă renunţam. Din moment ce simţeam că VECHIUL şi NOUL TESTAMENT constituiau mai mult decât nişte coduri etice şi doctrinale, cui să mă fi adresat? Unui musulman?! Singurii care le cunoşteau în adâncime şi m-ar fi putut ajuta să le descifrez nu erau decât slujitorii Bisericii.

Cum s-au petrecut lucrurile?

Era o zi cu şoapte, caldă, de început de primăvară timpurie; iar eu aveam …16 ani, etatea când mi-am asumat existenţa ca pe ceva ce-mi aparţinea în exclusivitate. Nu am mai acceptat să vieţuiesc la voia întâmplării, nici la îndemâna părinţilor, profesorilor, prietenilor. A nimănui. Atunci a avut loc maturizarea. Şi ştiţi ce este curios? S-a manifestat prin apariţia conştiintei păcatului. Au mijit cele dintâi întrebări legate de cât era de bine cum trăiam. Remuşcări? Nu, nu pot zice că aveam. Am trecut direct la luptă, lupta cu ispita. Uneori până şi cu îngerul, ceea ce-mi seamănă tare mult şi acum. Nu neapărat lupta cu îngerul. Nu. Lupta. Mai ales lupta cu mine însumi. Deci cu diavolul, în măsura-n care accept să coincid cu el; măcar să-i semăn.

Nu eram conştient de faptul că războiul pe care-l pornisem îl duceam împotriva păcatului. Atât noţiunea, cât şi cuvântul, îmi erau străine. Ce ştiu e că mă zbăteam din răsputeri să nu-mi îngăduiesc plăceri. Le uram atât de tare încât îmi falsificam simţămintele. Deoarece nevoia de plăceri este de neînlăturat, dacă nu eşti născut ascet… Nici măcar nu cred că asceţii izbutesc să-şi curme setea de plăcere. Dacă o fac, ce merite să mai aibă după înfrânarea ei?

Instinctul rămâne instinct, oricât de înaintat ai fi, da, da…

Ei bine, atât de tare-mi uram plăcerile, încât le-am dat alt nume – numai pentru a le putea practica! Le spuneam experimentarea vieţii. Va să zică, mă consideram plecat într-o cruciadă al cărei scop era cucerirea cunoaşterii.

Eram un adolescent imposibil. Observam tot. Absolut tot. Nimic nu mi se putea ascunde. Mai ales slăbiciunile. Şi nu cruţam nimic. Eram necruţător în numele lepădării măştilor.

Nici astăzi nu-mi scapă nimic. Numai că astăzi cruţ mai toate. Am deprins decenţa de a nu mă mai amesteca în viaţa altora, pe cât cu putinţă. Cum m-am dumirit în puşcărie: nu trebuie să mai calc în destinul nimănui.

Dar nu despre asta era vorba, ci despre cel dintâi monah cu care am discutat.

Aşadar, era o zi caldă… O zi a cărei temperatură îţi modela gândurile, preschimbându-le în ceva asemănător gliei ce se dezveleşte-n soare sau pieptului unei soţii sub privirile bărbatului iubit. Ardeam de tăişul dorinţei de a comunica de-a dreptul cu Absolutul. Dârdâiam în pridvorul cu coloane masive de piatră al bisericii, în dreptul icoanelor mari din mozaic ce străjuiau uşa ca două aripi de oţele. Dârdâiam nu de frig, ci de fiorii emoţiei.

Din penumbra pronaosului am văzut făcându-şi loc spre ieşire, printre trupurile înghesuite ale credincioşilor, o siluetă înaltă ce plutea între faldurile semeţe ale rasei negre, cu pletele albe, ondulate, acoperite de un fes din dimie, ce ţinea loc de felon. Călugărul era puţin lăsat de spate, trecut de şaizeci de ani, cu barba nu prea lungă, ca tăciunele, pomeţi osoşi mânjiţi cu o pieliţă trandafirie, nas coroiat şi vânjos, gură mobilă şi plină de haz în sinuozităţile ei, cu pupile inteligente, şirete, dar, revin, mai presus de orice, inteligente. Ochii aceia care-ţi dau convingerea că ştiu să-ţi urmărească pe figură limbajul secundar al trăsăturilor, cheie fa ce consemnează-n contrapunct şi lămureşte cuvintele rostite-n cheia sol.

M-a impresionat aerul stăpânitor cu care despica, din trecere, ciorchinele uman, siguranţa de sine respirată de fiece modulare a trupului, precum şi respectul cu care i se făcea loc, ca unui bine cunoscut frecventator al acelei biserici. Deîndată ce ieşi, m-am adresat lui:

– Nu vă supăraţi, părinte, aş vrea să-mi explicaţi ce se ascunde-n BIBLIE, dincolo de textul pe care-l citim.

Sau cam aşa ceva. În orice caz, ceva confuz şi strigător la cer de îndrăzneţ. Probabil şi ceva neobişnuit din partea unui mucos necunoscut şi insolent, înalt cât un măgar şi cu pantaloni scurţi, cafenii, croiţi din pielea dracului, căci astfel m-am purtat vreo două veri şi ierni la rând, pe atunci.

Mă ispiteşte să mă străduiesc a repeta acel dialog cuvânt de cuvânt. Cât timp l-am frecventat pe părintele Daniel, am trăit cuvintele sale. N-am avut răgaz să-l observ – cum mă lăudam adineaori că obişnuiam – pentru că-l iubeam.

Poate că asta arată măsura în care ne contopim cu obiectul dragostei noastre.

Ceea ce-mi pot aminti este că vorbele părintelui Daniel mă cercetau cu multă delicateţe şi cu atâta perspicacitate încât nu-mi rămăsese decât să mă las pradă deliciilor propriei mele dezghiocări. Subliniez că n-am folosit termenul: blândeţe. Nu era un monah blând. Dădea dovadă, poate, de durităţi. Dar erau cele de care tocmai aveam nevoie. Era tonul aspru şi drept al…, iată că nu găsesc termenul potrivit comparaţiei; ba da; e tonul duhovnicului. Şi nu al oricărui duhovnic, ci al celui obişnuit cu viaţa în singurătate. Nu sălbăticit acolo, ci dedat suferinţei, rugăciunii şi luptei datorate incapacităţii celorlalţi de a fi fericiţi. O atitudine de iubire vizibilă, atotînţelegătoare, însă încrâncenată să îndrepteze obiectul asupra căruia se revarsă. Mai presus de orice, distingeam în felul cum purta convorbirile, cum punea în- trebările, cum răspundea la ale mele, o capacitate perfectă de a înţelege din frânturi de propoziţii sau de cuvinte meandrele sufleteşti în întreaga lor complexitate, labirintele căutărilor sau experimentărilor. Risipea negura in- conştienţei caracterizându-mi vârsta, descifra temeri pe care nu le ştiam arăta cu degetul, dar care nu mă oprimau mai puţin, se pricepea să strecoare la locul potrivit exclamaţia de îmbărbătare şi să-şi puncteze fraza cu râsul îngăduitor. Cu un singur sunet vesel ştergea dintr-un condei păcatul ‘monstruos’ cu care-mi simţeam con- ştiinţa încărcată.

Nu pot reedita nici ordinea întâlnirilor noastre, nici conţinutul lor. Asta nu înseamnă că nu voi încerca să pun pe hârtie străfulgerările ce-mi străbat memoria când şi când şi fără legătură între ele.

14

AM COBORÂT DINSPRE STRADA 11 IUNIE, lăsând în urmă gardul cu romburi de sârmă ce desparte oaza verde a parcului de pe dealul Patriarhiei de linia de tramvai. Înainte de a trece de Calea Rahovei, am zărit turla unuia dintre cele două paraclise ale mănăstirii. Pe atunci încă nu se ridicau blocurile în calea privirilor. Străbătând mai departe strada Justiţiei, am ajuns în dreptul unei grădiniţe publice cu doi-trei pomi costelivi, o bancă de piatră şi una de lemn vopsit în culoarea frunzelor vara, împrejumuită de un ocol de ciment ce lăsa loc de acces prin mijlocirea câtorva trepte

Acestea erau paralele cu intrarea în incinta Antimului. Am pătruns sub bolta răcoroasă, pictată în întregime în frescă, cu scene din parabole, de mâna călugărilor sau a candidaţilor la titlul de zugrav bisericesc. Stilul bizantin al trupurilor alungite (în cursul dimineţii nu le văzusem, nu zărisem nimic din câte mă atrăgeau acum să le buchisesc cu pupilele înfometate, fiindcă emoţia întâlnirii cu necunoscutul îmi fusese prea mare), ascetismul pri- virilor îndreptate de pretutindeni asupra mea, mă purtară de la bun început într-un ţinut al păcii, despărţit de oraş prin numai câţiva metri.

În faţă-mi exulta moştenirea Ivireanului, clădirea de piatră şi cărămidă aparentă a bisericii. Era un monument vârtos, pornit să-L strângă pe Dumnezeu în braţe. În sânul lui, pe timpul acela, ţinea locul inimii catape-teasma dantelată în marmură de însuşi Antim Sfântul. Astăzi este mutată într-o capelă românească din Londra (cel puţin asta a fost rumoarea ce i-a însoţit plecarea de pe pământul natal, sub comunişti). Spre miazăzi se desfăşurau chiliile; spre miazănoapte – Palatul Sinodului, cu biblioteca lui. Chiliile din răsărit erau dăruite cu coloane, după moda epocii de început a lor; o parte dintre cele de la miazăzi fuseseră preschimbate în reşedinţe de vlădici.

Dar până să-mi ajungă la ele uitătura, mi-o atrase, din dreapta, cişmeaua ancorată-n piatră. Ea-mi reţinuse atenţia şi-n cursul dimineţii. Agăţată de trunchiul ei, odihnea aceeaşi cană metalică, zgâriată de vremi, la îndemâna însetaţilor.

Reveneam, nerăbdător. Era şase după-masa. La despărţire, înainte de amiazi, Părintele Daniel îmi arătase uşa chiliei unde să-l caut, la catul întâi. Am luat o gură de apă să-mi potolesc arşiţa gâtlejului uscat. Deîndată de l-am dibuit, ne-am îndreptat către paraclisul ce continua verigile reşedinţelor episcopale. Era cu desăvârşire întunecos.

Monahul aprinse feştila unei lumânări. Am îngenunchiat. El avea să mă-ndrume în tot ce urma să fac. Nu mă spovedisem niciodată. Mă întreb de nu-şi pierdea bună parte din mister, părintele Daniel, dacă aş fi fost obişnuit cu spovada. Astăzi mă miră că, gelos cum eram să-mi păstrez intimitatea, nu m-a deranjat că s-a interesat de o sumă de fapte nemărturisibile ale mele, deşi abia de-l cunoscusem. Cert e că am simţit de la bun început că n-o făcea nici din curiozitate, dar nici cu indiferenţă. Nu ştiu cum, alesese o cale de mijloc ce-mi impunea nu numai sinceritate, ci şi simţământul că-mi priia să vorbesc, că de asta aveam nevoie. Acordându-mi mai mult credit decât meritam – căci eram în absolută ignoranţă a ceea ce reprezintă o mărturisire – nu m-a prevenit că nu mă adresam lui, ci lui Dumnezeu prin mijlocirea sa. Totuşi felul său de a ma lua întocmai într-acolo mă conducea, către acest simţământ al prezenţei Altcuiva, odihnitor, a cărui dragoste mă-nvăluia, care era interesat de trăirile mele.

Poate că bezna din jur, pâlpâirea acelei feştile unice, faptul că eram îngenunchiat – poate că toate acestea la un loc ţesuseră-n jurul meu stranietatea pe care o resimţeam… Poate. Dar nu astă trăire era esenţială; alta precumpănea, izvorâtă din mine fără ajutor dinafară. Aceea că, pentru prima oară, cineva era dispus să-mi cunoască trăirile şi nu întâmplările, cum stăteau lucrurile de câte ori relatam unui prieten ori părinţilor ceva ce mă surprinsese. Că şi alea sunt mărturisiri, nu? Doar că la un nivel extrem de redus şi total lipsit de perspectivă.

În spovedanie, mărturisirea deschide un drum. Celor apropiaţi le vorbim pentru a ne face înţeleşi. Atunci grăiam ca şi când cuvintele mi se preschimbau pe dată-n paşi şi mă îndepărtau de mine însumi. Dacă părintele ar fi arătat vreo curiozitate pentru cele se suspinam, mai tare m-ar fi înşurubat în mine însumi.

Pesemne că am acceptat cu uşurinţă propunera de a mă spovedi deoarece conştiinţa păcatului îmi apăruse anterior; exista de la sine acel simţământ că ceva nu era-n regulă în felul în care vieţuiam.

I-am spus tot. Tot. Călugărul mi-a făcut o catehizare esenţială şi, cu curajul specific oamenilor de spirit, m-a şi iniţiat în Rugăciunea lui Iisus. Îl caracteriza temeritatea.

Ţin minte că vorbindu-mi despre Sfântul Duh mi-a explicat:

– Închipuieşte-ţi că te afli pe vârful unui munte şi că la picioarele tale se desfăşoară marea. Pentru a te lăsa cuprins în braţele Sfântului Duh îţi trebuie acelaşi curaj ca şi atunci când te-ai lăsa să cazi de acolo, din vârf, în valuri.

El o făcuse. El cunoştea Adevărul.

15

ULTERIOR, AM ÎNTÂLNIT un scriitor interbelic, eseistul Pericle Martinescu. De la el am aflat despre un Părinte Daniel foarte deosebit de acela văzut de mine. Nu în contrazicere flagrantă – cum îl pictau unele bârfe strecurate pe furiş. Totuşi, nu coincidea cu imaginea dragă mie. Iată textul pe care mi l-a înmânat colaboratorul său de altcândva.

Alexandru Teodorescu, după certificatul de naştere, Sandu Tudor, ca poet şi gazetar, Părintele Daniel, ca monah şi stareţ – purtătorul atâtor nume diferite a fost şi un personaj mai puţin obişnuit, cu tot atâtea – dacă nu şi mai multe – ipostaze profesionale. Fiu de magistrat (bucureştean) a făcut studii universitare, între care şi Dreptul, ca să se pregătească să urmeze cariera tatălui său. Dar steaua lui ocrotitoare i-a hărăzit alte destinaţii. În prima tinereţe, la anii când şi-a îndeplinit datoria către Ţară (a serviciului militar) şi-a ales ca stagiatură uniforma de navigator, fiind ofiţer de marină, apoi pe aceea de zburător, servind în cadrele aviaţiei şi sfârşind prin a fi profesor secundar – iar din toate aceste experienţe, abordate deliberat, s-a ales cu o structură fizică şi morală bine consolidată ce i-a călăuzit în permanenţă existenţa, de la vârsta elanurilor lirice până la sentinţa finală de martir pentru credinţele sale. Din totdeauna s-a dovedit o entitate intelectuală ce şi-a precizat de la început destinul şi l-a dominat prin proprie voinţă, fără să eşueze în gesturi sau atitudini extravagante, ostentative ori pândite de aberaţii, aşa cum se întâmplă de obicei în lumea intelectualilor, la anii tinereţii. Căci, încă din pragul vieţii Sandu Tudor s-a simţit atras către vocaţia religioasă – ce şi-a pus pecetea pe unicul său volum de versuri, intitulat COMORNIC (un cuvânt din vocabularul patristic), publicat în 1925 şi ilustrând o tematică axată pe fond mistic – iar această vocaţie a rămas principala lui chemare, în ciuda avatarurilor aleatorii intervenite în viitorul desfăşurării procesului de trăire şi afirmare. Demn de reţinut în această ordine de idei este amănuntul că preotul s-a alăturat şi a rămas fidel curentului de la revista Gândirea, care promova o spiritualitate de sorginte ortodoxă, iar mai pe urmă, când el însuşi a vrut să intre în rolul de conducător de opinie, a înfiinţat şi tutelat publicaţiile prin care îşi exprima opţiunile artistice şi ideologice: revista Floare de Foc şi ziarul Credinţa, despre care va fi vorba mai la vale. Ambele periodice aveau ca titlu tocmai însemne ce denotau aspiraţiile lui teologice, chiar şi pe planul exerciţiilor literare laice.

Ca om însă, ca individualitate socială, Sandu Tudor s-a relevat prin singularitatea modului de a trece prin lume. Devenise cunoscut în cea mai largă parte a obştei bucureştene prin faptul că în fiecare zi el putea fi văzut străbătând Calea Victoriei prin mulţimea de plimbăreţi sau de spectatori postaţi prin faţa vitrinelor, ce se mul- ţumeau să-l remarce şi să-l admire de la distanţă. În fiecare zi, spre orele amurgului, în anii aceia de departe, mai ales primăvara şi toamna, Calea Victoriei, între Cercul Militar şi Teatrul Naţional, se transforma într-un fel de salon public unde orice bucureştean cu pretenţii aşa zis mondene se simţea obligat să iasă din cotloanele metropolei şi să facă un ‘tur’, două sau mai multe pe principala arteră a Capitalei, între cele două instituţii amintite mai sus. Acolo se lua contact cu cele mai sedu- cătoare exemplare de frumuseţi feminine, cu etalarea de toalete sclipitoare, se schimbau ochiade cu înţelesuri subtile, se produceau acroşeuri sentimentale şi toate acestea constituiau jocul şi comportamentul de la capătul zilei de lucru pentru fauna de ambe sexe ce invada atunci până la refuz mica porţiune din marea Cale a Victoriei.

Exact în acele ore de intensă aglomeraţie stradală, Sandu Tudor apărea prin şuvoiul de oameni, totdeauna de unul singur, cu un aer nobiliar şi detaşat, fără să lase impresia că ar avea o legătură cu cei din jurul lui, fără să acorde vreo atenţie vreunuia dintre cei ce-l urmăreau din ochi. Devenise o prezenţă zilnică obişnuită şi totuşi o figură aproape legendară. Bărbat bine legat, chiar frumos la chip, foarte corect îmbrăcat, într-un costum elegant de o tăietură impecabilă, cu capul gol, de regulă, şi cu o nelipsită carte la braţ, el păşea prin mijlocul străzii, impertubabil şi impunător ca un dandy, sau ca un prinţ, venind dinspre cafeneaua Corso, de lângă Ateneu, şi îndreptându-se spre Capşa, unde găsea mediul necesar pentru schimbul de idei sau de impresii cotidiene. Câţiva ani, în perioada aceea, drumul său se oprea la redacţiile publicaţiilor pe care le conducea şi care îşi aveau sediul chiar acolo, pe Calea Victoriei, în cadrul cărora se comporta, deasemeni, ca un mare domn, în aparenţă distant, însă afectuos şi bun camarad în realitate.

Fondase mai întâi revista Floarea de Foc, apărută în anii 1932-1933. Aceasta avea ambiţia de a fi expresia climatului literar de atunci şi de a reprezenta ‘generaţia tânără’ cu fervorile sale clocotitoare, fără să cadă în mrejile avangardismului incorformist şi iconoclast, ca multe alte publicaţii din acea vreme. Revista afişa, în prima ei serie, un eclectism nedisimulat, îmbinând stilul inovator cu valorile tradiţionale de bun gust. Situându-se pe o linie de modernitate, găzduind în paginile sale (de două ori pe lună, în format de ziar) mai ales scriitori tineri, cu predilecţie debutanţi din ultimele eşaloane, care dovedeau un anumit grad de cultură şi de responsabilitate a cuvântului scris. Tipărea multe poezii şi articole de critică literară, întrunind semnăturile unor mari poeţi şi eseişti ale căror nume intraseră deja în circuitul public, ca: Ion Biberi, Virgil Gheorghiu, Petre Manoliu, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Octav Şuluţiu, Ovidiu Papadima, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Barbu Brezianu etc. Printre debutanţi se numărau Emil Botta, Horia Stamatu, Arşavir Acterian şi mulţi alţii.

Prima serie – strict literară – a rezistat doi ani, în 1932 şi 1933, după cum am amintit. După o pauză de un an şi ceva Floarea de Foc a reapărut, într-o nouă serie, în acelaşi format şi cu aceeaşi periodicitate, dar schimbându-şi profilul. Acum a renunţat la poezie şi a abordat terenul dezbaterilor teoretice, cu ample contribuţii datorită unor tineri politologi ce încercau să explice natura şi complexitatea fenomenelor politico-sociale specifice momentului 1934-1936. Prin acest nou program, revista lui Sandu Tudor voia să dea o replică revistei Criterion ce apăruse cu puţin mai înainte (1934-1935) şi avusese o viaţă tot aşa de scurtă, dar se impusese ca o manifestare de mare forţă spirituală a grupării de scriitori şi gânditori strânşi în jurul unor personalităţi ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran etc. Criterion era creaţia unui colectiv de scriitori şi eseişti. Floarea de Foc, având deasemeni colaboratori cu pregătire ideologică şi filosofică, era condusă personal de Sandu Tudor, care dădea tonul cuvenit, fără să-şi arate neapărat titlul de prim combatant.

Combatant cu adevărat el s-a dovedit în scurtul interval dintre cele două serii ale Florii de Foc, când a înfiinţat şi a îndrumat ziarul Credinţa (1933-1934), organ cotidian, independent, aruncând pe piaţă, la orele prânzului, ultimele ştiri din lumea politică, socială, culturală, internă şi internaţională, redate într-un limbaj vehement, uneori chiar agresiv, cultivând cu aplomb polemica şi pamfletul. Ziarul era alimentat de pana unor publicişti de profesie recunoscuţi prin nervul lor recrudescent, ca: Zaharia Stancu, Geo Bogza, Petru Manoliu, Constantin Clonaru, Al. Mironescu şi alţi colaboratori mai mult sau mai puţin constanţi.

Dar şi Credinţa a avut viaţa scurtă. După dispariţia ei, Sandu Tudor n-a mai simţit nevoia să se manifeste în publicistică. Probabil că îşi satisfăcuse acest ‘hoby’ şi ajunsese la concluzia că destinul îi dicta să îmbrăţişeze adevărata vocaţie ce-i era ursită – cea de pretendent religios. Sub aspect scriitoricesc, el se retrăsese în anonimat, în schimb avea să se consacre unui alt tărâm de trăire: monahismul. S-a călugărit la o vârstă când alţii lepădau haina monahală şi a rămas credincios acestei chemări până la sfârşitul vieţii. N-am avut relaţii cu el în perioada respectivă şi nu i-am urmărit activitatea spirituală sau literară (căci a continuat totuşi să scrie, însă de data asta lucrări de inspiraţie bisericească, acatiste, condace, irmosuri, dar nu numaidecât pentru uzul ritualului sacru, ci din vechiul impuls al creaţiei artistice). Deveni- se locatar al mănăstirii Antim din Bucureşti.

Târziu, după încheierea celui de-al doilea război mondial, Sandu Tudor s-a retras cu totul în viaţa monahală, întemeind un schit propriu al cărui stareţ şi-a luat însăr- cinarea să fie. E vorba despre Schitul Rarău din munţii Bucovinei. Printr-o întâmplare pur turistică, în cadrul unui periplu de excursionist prin părţile locului, am avut prilejul să-l revăd pe Sandu Tudor, acum în calitate de stareţ, sub numele de Părintele Daniel, şi să fiu pentru o noapte oaspetele său.

Era într-o vară pe la începutul anilor ’50. Mă aflam cu soţia mea în vacanţă la o pensiune din localitatea Pojorâta, pe valea Moldovei, dincolo de Câmpulung, şi pe traseul spre Vatra Dornei. Într-o zi ne-am hotărât să facem o excursie prin munţii din jur, străbătând crestele Giumalăului şi Rarăului, cu intenţia de a ajunge în cealaltă parte a masivului, la satul Chiril, de pe valea Bistriţei. Nu prea umbla lumea pe acolo, ci doar câte un cioban cu turma de oi stăpânea vastele singurătăţi de pe coama munţilor. După un scurt popas la Cabana Rarău, situată cam la jumătatea itinerariului nostru, am pornit, în soarele după amiezii de August, pe drumul de căruţe ce ducea spre Chiril. Un drum splendid, prin pădurea deasă de brazi, măreaţă şi încremenită în tăceri adânci, oferindu-ne senzaţia că ne aflam pe un tărâm de basm. Deodată, în stânga noastră, se făcea o deschidere largă, luminoasă, cu o pajişte întinsă, acoperită de iarbă şi flori, o adevărată ‘gură de rai’, ce ne-a surprins şi ne-a stârnit admiraţia. La un moment dat, la marginea drumului, un stâlp stingher purta o indicaţie modestă: “Schitul Rarău”, arătând direcţia unde se afla vestitul lăcaş. Auzisem de existenţa lui, însă nu ştiam cum arată, din ce se compune, unde putea fi găsit. Şi iată că acum ne-am pomenit, fără să ne aşteptăm, la poarta sa. Am părăsit drumul şi am apucat pe o cărare croită prin mijlocul frumoasei pajişti spre locul indicat. Nu se zărea nici o construcţie în jur, însă după vreo două sute de metri ne-am trezit în dosul unui pâlc de copaci, chiar în curtea Schitului. Totul era învăluit într-o atmosferă paradiziacă – linişte deplină, vegetaţie proaspătă şi imaculată, o luminozitate dulce ce se revărsa cu generozitate din cer, o ambianţă fermecătoare cum numai în poveştile din copilărie mai cunoscusem. De fapt, nu exista acolo un schit propriu-zis, ci locul avea mai mult aspectul unei gospodării montane, o stână s-ar fi zis, bine orânduită şi bine îngrijită. Câteva coşmelii mărunte ţineau loc de ‘ca- să de oaspeţi’ (în ea am dormit şi noi în noaptea aceea), de arhondaric, de altar pentru rugăciune, de ‘chilii’ pentru cei 6-7 tineri ‘ucenici’ aduşi aici de stareţ să-i iniţieze în probleme de ortodoxie, în predici mănăstireşti, apoi o cameră a stareţului, iar în curte un şopron pentru doi cai şi căruţa folosită la aprovizionarea cu cele necesare de la Câmpulung. Toate erau înfiripate pe buza muntelui, căci dincolo de ele se adâncea prăpastia unde erau aruncate deşeurile din incintă.

Părintele Daniel ne-a primit cu multă bunăvoinţă şi mai ales cu surpriza de a-i cădea oaspete tocmai un fost colaborator de la Floarea de Foc şi de la Credinţa – prilej de evocări despre oameni şi vremuri trecute. O seară întreagă am stat de vorbă în odăiţa lui minusculă, căptuşită cu cărţi şi chilimuri ţărăneşti, unde abia aveau loc un pat îngust, un jilţ pentru gazdă şi două scaune pentru musafiri. Amfitrionul era îmbrăcat în strai călugăresc, cu o sutană neagră, lungă, cu mâneci lungi, din material fin, lucios şi foarte curat. Masa am luat-o în încăperea rezervată acestui ceremonial şi ea s-a desfăşurat după tipicul solemn de rigoare: rugăciune la început şi la sfârşit şi binecuvântarea stareţului adresată ucenicilor şi celor doi oaspeţi. Meniul, pregătit de tinerii învăţăcei, era sobru şi patriarhal: mămăliguţa caldă, cu brânză de vaci şi câte o farfurioară de smeură proaspătă.

După cină am trecut în cămăruţa plină de cărţi şi am depănat până târziu noaptea amintiri din lumea de altădată, stareţul fiind dornic să afle cine şi cum se mai descurca dintre cunoscuţii de odinioară, aruncaţi în vârtejul unor vremuri tulburi şi potrivnice. Totuşi, nu atingeam laturi politice şi nu făceam aluzii la evenimentele zilei. Părintele Daniel era, de altfel, la curent cu tot ce se întâmpla în lume (se părea că avea acolo şi un aparat de radio), dar evita să abordeze asemenea probleme. El făcea dese călătorii la Bucureşti, pentru treburi ecleziastice şi pentru a lua contact cu atmosfera urbană ce-i era sădită în sânge, iar iarna se retrăgea cu întregul clan la oraş, căci la Rarău nu era de stat decât în anotimpurile călduroase.

În dimineaţa următoare am părăsit schitul, ducând cu noi impresii cât se poate de vii despre nişte oameni – toţi intelectuali – ce-şi aleseseră un asemenea mod de viaţă. Îi admiram şi puteam înţelege ce-i determinase să trăiască în schimnicie, în mica lor comunitate, fie ea situată şi într-un colţ de paradis, departe de vuietul şi frământările lumii. Era un exil intern!

Nu peste mult, în acea perioadă de groază din anii cincizeci, am aflat că Schitul Rarău a fost desfiinţat de orga- nele de Stat, intolerante şi vrăjmaşe vieţii spirituale, iar stareţul a fost arestat şi întemniţat la Aiud, unde s-a săvârşit din viaţă prin anii şaizeci. Aşa s-a încheiat destinul unui om care a început ca un Cavaler al eleganţei şi al condeiului şi s-a săvârşit ca un martir, la fel ca mulţi alţii din aceeaşi epocă şi din aceleaşi generaţii cu dânsul.

Fie-i binecuvântată amintirea!

Nici vorbă ca la cei şaisprezece ani ai mei să fi cunoscut aceste aspecte spectaculoase ale existenţei ieroschimonahului…

Atunci, în mintea mea, îndrumată de cuvântul său, se rostuia, încă nelămurit, dar pulsând a zori de viaţă, ideea că în izolarea chiliei puteam găsi cheia oricărei întrebări din domeniul duhovnicesc.

În izolarea chiliei.

Fără să ştiu cum, fără să ştiu când, răsărise o aspiraţie, răsărise un dor, răsărise o nevoie de ceva de care parcă mi-aş fi amintit în mod extrem de vag, de ceva depărtat, o nostalgie a unui necunoscut ce mi se părea, în acelaşi timp, nu numai cunoscut, nu numai familiar, ci însăşi parte din fiinţa mea.

16

DACĂ STAU SĂ MĂ GÂNDESC BINE, nu în paraclis, ci în chilia sa mi-a lămurit ce este isihasmul. Adică tehnica Rugăciunii lui Iisus. Îl revăd acolo, înveşmântat în negru, aşezat pe un scaun, cu o mână moale-n poală, cu palma întoarsă către tavan, relaxat. Arătătorul şi de- getul mijlociu ale dreptei punctau pieptul undeva deasupra inimii. Bărbia şi-o îndrepta către cuibul acesteia. Cu pleoaple aproape complet coborâte, murmura: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnzu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, piatra unghiulară a isihasmului athonit.

Ceva mai târziu, m-a condus în biblioteca Antimului. A căutat o broşurică: o revistă editată în limba engleză de o mănăstire catolică. Să se fi chemat: “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”? Nu-mi mai aduc bine aminte. În interiorul ei se desfăcea o planşă ce reprezenta un desen al trupului uman. Câteva flori de trandafir schematice indicau diverşi centri energetici. Mai văzusem aşa ceva în nişte planşe prezentând anatomia subtilă conform sistemului yoga. Numai că-n loc de trandafiri, centrii aceia îi consemnau nişte lotuşi. Îmi pomeni similitudinea, pâ- nă la un punct, dintre o tradiţie şi cealaltă. Similitudinea nu era de întrevăzut decât în aspectul practicii concentrării.

Era o introducere potrivită pentru mine, care aveam imaginaţia încărcată cu puţine, dar incitante lecturi din ocultism, teosofie, doctrina indiană. Pomeni controlul respiraţiei , comun şi el ambelor şcoli, ortodoxă şi indică. Jubilam: găsisem întocmai omul de care aveam nevoie – şi pe care, sub influenţa învăţăturilor dobândite până atunci, îl numeam în sinea mea: un guru . Mă aflam pentru prima oară-n faţa unui învăţător care cunoştea “ştiinţa secretă”, de la sursă şi nu din cărţi, mă amăgeam eu cu o terminologie împrumutată ocultismului şi folosită anapoda în creştinism, după cum mă tăia capul. Şi, oricât mă simţeam de nepregătit, ştiam că era recomandabil să recurgi, în treburile spirituale, la izvoare şi nu la mijlocitori pe a căror înţelepciune nu te puteai bizui; adică, un monah era oricum mai aproape de surse.

Se folosi de marcarea centrului inimii, pe desen, pentru a mă ajuta să intuiesc de ce vârfurile celor două degete urma să le îndrept asupra lui. – “Aici e plasată cămara lăuntrică “, îmi zise. “Aici ne retragem când ne rugăm. Din acest loc ne rugăm. Inima, aşa cum ai învăţat la liceu despre ea, constituie centrul fiinţei umane. Prin sângele pe care-l pompează, ea hrăneşte întreg organismul şi-l curăţă de otrava bioxidului de carbon. Dar mai există o inimă: locul întâlnirii fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu, Domnul care hrăneşte sufletul nostru şi-l curăţă de toată otrava.

Acolo ne surprindem chipul cel adevărat şi surprindem şi chipul lui Hristos. Numai acolo se săvârşeşte depăşirea de sine, depăşirea Eu-lui. Inima este hotarul dintre umanitate şi Divinitate, e şansa noastră de îndumnezeire. Inima are un aspect vizibil şi unul invizibil. Acum vorbim despre aspectul ei nevăzut”.

Părintele Daniel, nelocuind în Capitală, se grăbea să-mi facă o introducere cât mai completă, oricât de pripită, la rugăciunea la care intenţiona să mă înhame, ca fiind mai de-a dreptul, odată cu plecarea lui să rămân înarmat pentru întreaga viaţă cu cea mai sigură unealtă de cucerit Raiul încă de pe pământ. Părintele mă îndrăgise şi-mi dăruia ceea ce alesese mai bun din întreaga-i experienţă duhovnicească. Dealtfel, aşa cum mă îndemnase să fac şi singur, mă arunca din vârful stâncii în talazuri, conştient că Sfântul Duh avea să mă înveţe să înot. Cu o încredere desăvârşită în Dumnezeu, dintr-un brânci spera să mă vadă prins în braţe de-a dreptul de Domnul (zic şi eu, ca să glumesc). A încheiat cea dintâi expunere cu: – “Există trei feluri de rugăciune -Rugăciunea buzelor, Rugăciunea minţii şi Rugăciunea inimii. Cea dintâi este orală. A doua se face în secretul minţii, deci a părţii cugetătoare. A treia este aceea despre care-ţi vorbesc. Pentru a o atinge, unim mintea cu inima prin voinţă. Această rugăciune o vom căuta.”

17

TOT PRIN ACEEAŞI MAHALA cu mănăstirea Antim se înălţa şi Schitul Maicilor. Perseverentul părinte Daniel, în pragul porţii acestuia, m-a îndemnat să sărut mâna părintelui Andrei Scrima cel roşu la păr.

Nu l-am mai întâlnit altcândva. Dar tare mândru mă simţeam că l-am cunoscut. Voi trece degrabă peste faptul că era plăcut la vedere adolescentului din mine şi prin aceea că număra mult mai puţini ani ca ceilalţi. Ceea ce a atârnat greu tare în sufletul meu iubitor de carte fu că părăsise un post universitar – de logician al matematicilor – pentru a-şi închina lui Dumnezeu zilele rămase. I se dusese vestea că se scălda în limbile vii şi moarte ca ţigănuşii în undele Săbărelului, că – tobă de ştiinţă – nu dovedea mai puţină înţelepciune şi cuminţenie, că avea atât haz cât şi spirit, că din om de lume şi saloane, se repezise în goană judecată de-a dreptul în braţele deschise ale lui Hristos. După informaţiile doctorului Nicolau, în afară de sanscrită, cunoştea opt dintre limbile vorbite astăzi în India.

Mai târziu, balerinul Petre Bodeuţ, chemat în India să întemeieze un ansamblu de dansuri populare, scos la plimbare de către o binecunoscută poetă indigenă, l-a zărit pe stradă. Intima muzelor s-a oprit, spunându-i: – “Pe omul acesta noi îl socotim sfânt. E român de-al dumitale: părintele Andrei Scrima. Predă filosofia la Universitatea din Calcuta”.

Iar dacă numele altui aşezământ de învăţământ superior a fost menţionat atunci, vina de a-l fi expediat aiurea decât unde îşi iniţia ciracii o poartă numai memoria mea săritoare peste multe. Cu alte cuvinte eu sunt acela care greşeşte. (Acelaşi medic Nicolau consemnează în însemnările sale inedite: “La Benares, unde rămâne timp de doi ani, Andrei Scrima devine lector universitar de limba franceză, la catedra de filosofie europeană.”) Însă reverenţa cu care îi rostise numele femeia de seamă este adevărată.

Ajunsese atât de departe fostul asistent al profesorului Anton Dumitriu, dintr-un părelnic hazard a cărui necesitate – în iconomia lui Dumnezeu – va sări în ochii tuturora când voi adăsta asupra sa, mai către capătul istorisirii de faţă.

Un Preşedinte al Indiei ne vizitase ţara prin anul 1955.

El a mijlocit ca părintele Scrima să plece cu o bursă în peninsula asiatică dragă lui Mihai Eminescu, Haşdeu şi Eliade.

Occidentul s-a familiarizat şi el, în timp, cu scrisul, cu silueta, cu iscusinţa şi cu numele monahului bucureştean. Îi întâlneam articolele în reviste teologice de răsunet mondial, procurate pe sub mână, cu riscul de a fi fost acuzat de colportare a unor ‘materiale mistice şi duşmănoase’. Patriarhul ecumenic Athenagoras îl folosea drept sol pe lângă scaunul papalităţii, în chestiunile reunirii bisericilor, după ce a fost şi reprezentantul său personal la Conciliul II Vatican. Ba, prin lumea bună a Parisului se răspândise legenda – nedesminţită de el – că părintele Andrei descindea, vlăstar al amurgului, din spiţa împăraţilor Bizanţului. Cu atât mai mare îmi era vanitatea de a-i fi fost cândva prezentat.

Cam aceştia erau ‘craii’ în sutană care-mi binevestiseră despre bucuria naşterii permanente a blândului Iisus în cămara lăuntrică a fiecăruia dintre noi, deci şi în sufletul smeritului tânăr ce am fost, abia cocoţându-mă din copilărie.

18

CINE ERA, TOTUŞI, ieroschimonahul Daniel? Pentru edificarea cititorilor asupra gazetăriei practicate de Sandu Tudor, voi cita articolele VEACUL UCIGĂTORILOR DE DUMNEZEU şi CUVÂNT, apărute în “CREDINŢA”. Le-am găsit – unicele – în dosarul cu probe materiale întocmit pentru judecarea lotului “RUGUL APRINS”, sub numele de “probe materiale – corp delict”, cu următoarea caracterizare făcută de Lt. Cenuşă Constantin, anchetator penal de Securitate din Direcţia de Anchete Penale a Ministerului Afacerior Interne:

“Din ziarul “Credinţa”au fost fotocopiate un număr de nouă articole scrise de TEODORESCU ALEXANDRU (SANDU TUDOR) în perioada 1933-1938, care au un vădit caracter anticomunist, prin intermediul cărora învinuitul a căutat să dezorienteze şi să abată mişcarea comunistă şi muncitorească din ţara noastră de la lupta ei împotriva orânduirii burgheze.”

VEACUL UCIGĂTORILOR DE DUMNEZEU

Fără voia noastră, de la o vreme, politicul capătă o mai mare însemnătate, cere din partea noastră o mai mare luare aminte.

Aşa lupta politică a câştigat o asprime, o putere, un caracter de seriozitate, în care se angajează întreaga fiinţă a luptătorilor.

Aşa lupta politică a ajuns să aibe un sens adânc social, uman, şi prin aceasta şi religios. Lupta aceasta e, acum, de fapt, lupta între bine şi rău, între lumină şi umbră, între dragoste şi ură, între Dumnezeu şi Diavol. Trecerea de o parte sau de alta e hotărâtoare, pentru fiecare din noi şi pentru biruinţa totală. Dar nu numai atât. Lupta politică din fiecare ţară e legată acum de viaţa politică a Lumii întregi, are un răsunet universal, ceea ce adăugă la caracterul acesta spiritual şi religios, al ei.

În Rusia, unde zdruncinarea şi preschimbările sociale au fost mai totale, mai neobişnuite, acest caracter religios al luptei politice se vădeşte mai mult ca oriunde.

Nu fără rost partidul comunist a accentuat latura antireligioasă a luptei în care s-a angajat. Cu întreaga seriozitate diabolică de care e mânat, a deschis făţiş lupta. Principiul său e ura, mijlocul său lupta de clasă, arma sa violenţa şi teroarea, toate, zice-se, pentru binele omenirii.

Frăţia aceasta cu diavolul pentru a trece puntea spre ţărmul fericirilor omeneşti, iată secretul comunismului şi al tuturor celorlalte metode de ultimă oră, cum e fascismul, hitlerismul sau altele asemenea.

O mână de oameni, un partid, o fascie, un nucleu oarecare sau mai bine, o bandă, se strânge la un loc, se organizează, fac între ei jurăminte, şi pornesc la luptă pentru a pune mâna pe putere prin orice mijloace, fără scrupul, cu teroare, cu crimă, cu trădare, cu blestem, însă cu deviza ademenitoare: Pentru fericirea tuturor oamenilor, chiar împotriva lui Dumnezeu.

Ieri, o telegramă anunţa o nouă mare ofensivă antireligioasă în Rusia. Direcţia pentru propagandă antireligioasă a început punerea în aplicare a unui nou plan de activitate.

Toate mijloacele tehnice vor fi utilizate pentru a face din Ruşii pravoslavnici nişte adevăraţi atei comunişti.

Prima manifestare din programul de lucru va fi executată cu ajutorul aviaţiei. Pentru aceasta, s-a hotărât ca o flotilă să execute un sbor deasupra pieţii Uricki din Moscova, împânzind bolta cerului cu un fum dens şi alb. Pânza de fum, lansată de avioane, are proprietatea de a nu putea fi împrăştiată de nici un fel de vânt, timp de două ore.

Pe acest ecran de fum alb se vor proecta diferite filme şi inscripţii, cari vor exemplifica inutilitatea credinţelor religioase.

Am ales acest mic exemplu proaspăt pentru a arăta câtă însemnătate dau cei din tabăra urii şi nelegiuririi propagandei pentru schimbarea antireligioasă a sufletului omenesc. Mistica urii nu cunoaşte margini. Altă dată vom analiza mai mult de ce se dă atâta însemnătate acestei lupte antireligioase.

Încheiem, acum, atrăgând atenţia celor ce suntem de partea cealaltă a baricadelor, adică în tabăra dragostei şi a lui Hristos, asupra seriozităţii clipei. Vântul urei şi nebuniei bate şi peste noi, şi faptele din ultima vreme sunt o pildă. Să ne dezmeticim, cât mai este vreme.

(semnat: SANDU TUDOR )

CUVÂNT

La ceasul acesta de tulburare şi violenţă e o cerinţă formală “Declaraţia de comisariat”. S-o facem şi noi.

Nu suntem nici “fascie”, nici “echipă”, nu slujim nici dreapta, nici stânga. Nu le putem tăgădui însă, în parte, îndreptăţirea lor. Fiecare va fi având o frântură de adevăr; dar nu putem sta strâmb numai într-o margine, o lature extremă a vieţii, pentru bunul plac al ciudăţeniei de poziţie

Noi ne-am hotărât să ne ridicăm întreg şi puternic, cu toată fiinţa noastră, pe amândouă tălpile, drept în inima realităţilor noastre de aci. Nu ne atrage, prin urmare, echilibristica clownilor de ultimă oră ideologică, şi mai ales aceea a mutilaţilor după catehismul alb sau roşu, acele idolatrii tâmpe care se închină la zei veniţi de aiurea.

Ce este această barbarie de semne străine, cari au năvălit peste noi de la o vreme: cruci încârligate, cămăşi colorate, ciocane şi steaguri roşii sau alte ciudăţenii? Nu le recunoaştem ale sufletului nostru. Simbol pentru noi poate fi o cruce de pe evanghelia lui Neagoe Basarab sau cea a muceniciei lui Brâncoveanu Voevod.

După o căutare de sine tragică şi milenară neamul acesta şi-a aflat trupul. Pământul şi apele româneşti sunt acum numai ale noastre. Numărul nostru e acum zeci de milioane. Trupul acesta al românismului însă, plămădit cu atâta greutate trebuie să fie locuit şi de un suflet. Ritmul unei singure inimi trebuie să-l mişte unitate vie.

Acest gând e urmarea simplă a viziunei realităţilor noastre, dincolo de orice teorie, Şovinism sau internaţionalism, rasism sau umanism, aceste formule rămân pentru noi numai ecouri străine cari ne stânjenesc, ne rătăcesc şi, altoite minţii noastre, ne schilodesc.

Nouă ne trebuie altceva. Să ne trezim. Dragostea de moşie, de neam şi lege, nu are nici o legătură cu ab- stracţiile veacului al XVIII-lea apusean. Horia, Cloşca şi Crişan, cei trei ţărani din ţara Moţilor, au murit mai înainte decât Danton, Robespierre, Marat, cei trei advocaţi şi burghezi de provincie franceză. Iată deosebirea.

Trebuie să ne înfăptuim pe noi înşine, ca neam. Ne trebuie să înfăptuim o unitate vie şi românească, a sufletelor, care să ne fie izvor de faptă adevărată, generos creatoare. Ce însemnează unitate vie? Lucru rar aci, pentru noi cei ai ţării acesteia, stăpâniţi de un individualism barbar şi anarhic. Să nu uităm că la acest ceas problema socială se ridică ameninţătoare şi că dacă ea nu-şi află o deslegare, fiinţa noastră ca neam e ameninţată să piară. Fiecare simte nelămurit că întovărăşirea, asocierea, sobornicirea, făcută cu înţelepciune, e condiţia oricărui mers mai departe, social şi că de această parte se află soluţia. O unitate vie e sforţarea unui mănunchi de oameni complecţi; adică în stare de a se întovărăşi cu semenii lor, într-o credinţă.

Credinţa noastră e să înfăptuim “”Ţara slobodă şi duhovnicească””. Credinţa aceasta, a noastră, e chezăşia viitorului, în ciuda politicianismului care ne sfâşie. Slujirea patriei cere răbdare, jertfă şi îndrăzneală spirituală.

Spunem tare că numai învăţând şi râvnind “”zelul apostolilor, jertfa mucenicilor şi simplitatea călugărilor””, vom birui.

Poate să zică cineva nu?

(nesemnat)

19

CEA DINTÂI ÎNTÂLNIRE cu părintele Mihai Avramescu a avut loc sub semnul unui smochin, după ce ne-am despărţit de părintele Andrei.

Smochinul – pom al abundenţei, alături de măslin şi de viţa de vie… Dar şi al sterpului, al Sinagogii ce nu l-a ştiut recunoaşte pe Hristos! Simbolizează cunoaşterea religioasă. Una dintre menţionările sale din VECHIUL TESTAMENT avea pentru mine o mare însemnătate: cu frunzele lui şi-au acoperit brâul Adam şi Eva, ruşinându-se de semnele bărbăţiei şi al feminităţii – de unde trăgeam concluzia că între acestea şi legătura cu Dumnezeu se căsca o prăpastie. În UPANISHADE, în BHAGAVAD GÎTA, smochinul reprezintă Arborele Vieţii, uneşte cerul cu pământul. Buddha a fost iluminat sub un smochin, deaceea uneori pomul îl înlocuieşte pe Buddha în iconografie. E simbol al nemuririi, al forţei şi al vieţii, al fecundităţii. Remus, Romulus, Vishnu, s-au născut sub un smochin. În cazul meu, ambele aspecte, pozitiv şi negativ, urmau să-şi spună cuvântul.

Iar dacă nu era smochin era alt pom mediteranean care, crescut lângă poarta incintei, când mi-a atras atenţia asupra lui părintele Daniel, mă umplu de o sfântă uimire, fiindcă nu ştiam că puteau creşte smochini şi-n Bucureşti; aşa că l-am considerat semnul iubirii lui Dumnezeu pentru acele locuri. Câte erau legate de acea biserică se vesteau prin el, pentru nevinovata mea naivitate, ca o promisiune a unui miracol viitor. Dacă mă gândesc bine, cred că era smochin şi că proorocea nerodirea mea fiinţială.

Am fost prezentat numeroasei familii a parohului: trei sau patru fete, o soţie, o soacră. Feciorul se afla la seminarul de la Neamţ. Copiii, nevasta, preotul însuşi, aveau ochi migdalaţi, mari ca-n icoane, miraţi, candizi şi străbătuţi de veselie.

Presvitera, străvezie de post şi curăţie lăuntrică, licărindu-i sucuri de afine pe sub pielea subţire, ce dădeau culorii sale nativ închisă un aspect de smirnă umanizată şi umblătoare. Era îmbrăcată cu modestie. Îşi risipea suflarea zilei în spatele tejghelei cu lumânări de la intrarea bisericii umbroase. Restul de putere ce-i mai rămânea şi-l cheltuia gătind pentru oştirea de plozi cu codiţe şi sandale prea largi.

Deşi nu voiesc să insist asupra descrierii copiilor, trebuie înţeles că arătau ca nişte duhuri, unii ţigănoşi, alţii bălăiori, unduind de ici-colea, cu nestatornicie de fluturi şi inconsistenţă de pastel. Nu îndrăzneau să apară-n ‘lumea oamenilor mari’, unde eu eram admis, dar nici nu renunţau s-o contemple şi să se străduiască s-o-nţeleagă. Le zăream creştetele doar prin crăpături de uşi. Sau în biserică, frunţile prosternate pe preş.

În vestibulul casei parohiale, înţesat cu rafturi de cărţi, ne adunam după vecernii. Înceţoşat la suflet, mă aşezam pe taburet şi deschideam urechile mari, mari, doar oi pricepe şi eu ce se vorbea. Dar nu mă lămuream cu nimic. Mereu înconjurat de aceleaşi persoane serioase întâlnite-n pragul Antimului. Veneau cu întrebări îndelung rumegate, să se muncească a le mistui împreună cu toţi cei de faţă. Parohul şedea la biroul său de înţelept. Glăsuia rar, adânc, cu multă pondere. Cuvintele lui aveau gustul tainei şi al revelaţiei divine.

Era foarte înalt. Măsliniu. Această nuanţă a pielii o moşteniseră fetele şi de la el, nu numai de la mamă. La fel şi cu ochii. De antracit. Ca nişte luntri grele şi smolite, pe unda zorilor. Nas subţire, prelung, nazarinean – cum mi se părea mie. Păr, barbă, musteţi, după chipul nopţii. Degetele fildeşii ale părintelui Mihai legau şi dezlegau porţile Raiului şi ale iadului. Ele cuprinzându-mi palma abia atins, am înmânat slujitorului lui Dumnezeu în multe rânduri cădelniţa fumegândă, cu mireasmă de tămâie şi cărbune de viţă de vie. Asta pentru că părintele Mihai, privind aplecarea mea spre monahism cu seriozitatea adoptată faţă de orice lucru cu care se confrunta, mă luase ucenic la Sfânta Liturghie. Acolo am întrevăzut osatura lumii, eu – dezvertebratul. Şi o proiectare a acelei osaturi mi-a îndreptat cocârjarea pentru tot restul anilor. Acolo am muşcat din roadele cunoaşterii celei spre viaţă.

În vacanţa îngăduită de seminar, a venit în altar şi fiul său. Ioan avea obrajii ca poamele pârguite şi voce de fată-băiat. Purta pantaloni scurţi; eu renunţasem la ei. Pe acest flăcăuaş, cu care la maturitate am fost prieten, nu l-am putut suferi atunci (cât îmi era permis, creştin fiind şi dator să-mi iubesc semenii), deoarece se găsea mult mai aproape de Dumnezeu şi de tatăl său decât mine (Cain, zice-se, a suferit de o boală similară).

Mai coborau probabil şi îngeri alături de noi. Însă nu-i vedeam.

În jurul parohului plutea un duh al misterului provocat de zvonul creştinării sale târzii, de experimentarea hipnotismului şi de legăturile întreţinute în tinereţe cu sufismul căruia maestrul său, René Guénon, îi jertfise propriu-i botez. Iar această taină atrăgătoare dar şi cumplită mă zăvora şi mai straşnic în leagănul duhovnicesc în care eram alăptat.

Cuvintele rostite în continuarea vecerniilor pomeneau despre sihaştri din pustia Egiptului, acei avva încununaţi cu toate luminile înţelepciunii dumnezeieşti, postitori de o viaţă şi dârji vrăjmaşi ai ispitirilor cu care nu precupeţeau să se ia la trântă şi să se tăvălească-n colbul de pietre scumpe al rugăciunilor. Ele comentau istorisiri din PATERIC.

Ardea în acea bisericuţă a smochinului – pe numele ei romantic: Schitul Maicilor – focul nematerialnic al unei pravile mai înalte.

Dar pentru mine, nepotrivit acelui loc şi acelor preocupări, au ars şi irisurile unei maici.

Nu departe de biserică, în aceeaşi curte, se afla un metoc la care trăgeau, pentru o noapte-două, după cum le chemau în Bucureşti treburile mănăstirii de unde descindeau, monahíi. Acestea obişnuiau să bată metanie şi preotului local, cerând binecuvântare. Serile. Cu lună, fără lună, serile, se furişau pe lângă ziduri, să se prosterne în faţa lui. Am întâlnit şi eu una-n odăiţa părintelui. Şi am plecat biruit. Pierdusem armătura şi pariul cu mine însumi, de la prima încercare la care am fost supus. Nu eram bun de ascetism: vedeam ochii femeilor, am constatat cu asprime întoarsă în batjocură împotrivă-mi.

Ceea ce urmă se dezlegă de la sine în câteva zile. “”Nu-mi rămâne decât să cunosc viaţa””, mi-am zis. ““Şi dacă sunt cu adevărat chemat, Dumnezeu o să mă scoată la liman la timpul cuvenit.””

Până atunci, ce ruperi de nori şi ce sori negri în juru-mi! Părinţii, alarmaţi peste măsură, băteau drumul către biserică, dimineaţă şi după-amiază. N-ar fi minciună dacă aş spune că dădeau acatiste să nu mai cred… Păreau stafiile propriilor lor lacrimi. De nu soseau împreună, să se plângă părintelui Avramescu şi să-l implore, apărea numai mama, devenind practicantă aproape asiduă, făcând eforturi supraumane să-şi smulgă sufletul din tunelul în care se afunda, eu numindu-l: beatitudine; ea: oroare.

Dacă ieşeam împreună, să-mi cumpere ciorapi sau cămaşă, profitam s-o atrag într-o biserică, preferabil Stavropoleos, unde intimitatea veacurilor covârşite de timp materialnic mă suprima ca fiinţă de carne, dându-mă pradă unui preot gâjâit şi feroce. (Cât greşeam aplicându-i acest atribut din pricina glasului său neplăcut! Ulterior am aflat că rămăsese fără glas din timiditate şi trac, la un concurs pentru ocuparea unui post de asistent în învăţământul teologic universitar…) Încă slujea până mai anii trecuţi, iar când cânta “Sus să avem inimile!”tuna.

20

ÎN TOT ACEST TIMP, rugăciunea învăţată de la părintele Daniel era odihna mea. Că mă aflam acasă, la liceu, în biblioteca publică, pe stradă, de vorbă sau tăcând, rosteam în adâncul meu: “”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!””. Căutam cu mintea lăcaşul ascuns al inimii duhovniceşti, de parcă m-aş fi folosit de pseudopode, ori după cum unele insecte pipăie din vârful antenelor mediul în care evoluează. Concentrarea mea înăuntru se izbea de o beznă mată, dar nu renunţam, nu-mi pierdeam curajul, nici nădejdea de a sparge întunericul într-o bună zi, de a sfredeli coaja ce mă despărţea de acea vizuină a luminii unde mi se spusese să mă aşed în aşteptare.

Mă vedeam îmbrăcat călugăreşte, adunat pe un taburel, mic, mic de tot, în chenarul inimii, cum o ştiam simbolizată în desene, eu însumi profilat în tuş, dintr-un vârf de peniţă, preschimbat într-o modestă miniatură alb/negru de manuscris. Ca şi când aş fi devenit operă de artă.

Aici a răsunat un semnal de alarmă, anume tras pentru mine. Precum o păţisem şi cu budhismul, arta juca un rol prea mare în atracţia mea spre contemplaţie. De câte ori am auzit un preot denigrând literatura, ori pictura, i-am replicat că atunci când ele ating şi un subiect pios, devin nu numai utile, ci mijloc de apropiere de Dumnezeu. Arta poate fi o treaptă către sfinţenie, afirm. Dar poate fi şi o treaptă-n jos…

Adică tocmai ce se petrecea cu mine: priveam doar prin prisma ei. Esteticul îmi întuneca aspiraţia de a urca mai sus de el, spre Divinitate. Mulţi călugări, fără s-o ştie, mi-au întărit această părere că arta e un fel de poartă către Rai. Cum? Lăudându-mi din adâncul sufletului frumuseţile de aflat în împrejurimile mănăstirii unde vieţuiau.

Din fire sunt un adorator al naturii, Constatând entuziasmul monahilor pentru aşezarea mănăstirii lor, fără să vreau am ajuns a socoti că Frumosul este calea. CALEA spre Dumnezeu. Singura. Pe drumul acesta nu mă mai puteam opri decât la ideea că relaţia cu Dumnezeu nu numai că e una estetică, ci că reprezintă materia dar şi rezultatul creaţiei artistice. Este una dintre ideile periculoase pe care le poţi adopta când practici Rugăciunea lui Iisus.

Nu bănuiam cât trebuie să ne ferim de închipuire când ne adâncim în Rugăciunea Inimii. Tot ce ne aduce imaginaţia este fals. Ne îndepărtează de scopul rugăciunii. Provoacă dezechilibrul. N-avem voie să căutăm altceva decât golul. Curăţim mintea. Curăţim inima. Facem curăţenie generală şi totală. Nimic nu trebuie să ne bucure. Nici să ne-ncânte. Nici să ne atragă. Renunţăm la tot. Murim, în sensul că tot ce-i lumesc şi pământesc dispare. Rămânem doar o aşteptare, repet, un gol ce aş- teaptă să fie umplut. Fără gând. Fără simţământ. Dra- goste nesusţinută de raţiune, nici de sensibilitate. Dra- goste pură. Pură.

Va să zică, dacă mă vizualizam pe mine însumi, aşezat pe scăunel, ca gravat în inimă, greşeam. Era un început de adorare de sine. Îmi făcusem chip cioplit din imaginea mea proprie. Eram încântat cât de cuminte şedeam, cât de frumos mă rugam, cum îl aşteptam eu pe Dumnezeu. Amator de artă, am metamorfozat aşteptarea într-o exprimare plastică a ei şi credeam că, odată realizată, starea mea atinsese o culme. Prin asta îmi anulasem rugăciunea; mai grav nici că se putea.

Şi, neîncetat, rosteam: “”Doamne, Iisuse…!””. Şi nu izbuteam să impun tăcere nici măcar în sfada inimii.

21

“”DOAMNE, IISUSE HRISTOASE, Fiul lui Dumnezeu…””, am încercat să-mi înalţ duhul într-o inspirare puternică. Nu ca forţă fizică folosită de plă- mâni, ci puternică în aspiraţie, adică tinzând sus, foarte sus; cel mai sus. Ba nu. Nu cel mai sus. Interveni ruşi- nea. Ruşinea de Dumnezeu. Nu cel mai sus, adică până la El… Aspiraţia mi se oprea undeva în afara hotarelor Împărăţiei Sale, mai jos de ‘Aşternutul Picioarelor Lui’, cum îmi aminteam a fi citit o metaforă, într-o rugăciune.

“Ce e ‘Aşternutul’? Firesc, este vorba despre nori. Dar n-am voie să cred asta. E prea concret. Trebuie să intru în domeniul abstractului.” Aici se iţi mirarea: a fost deajuns să-mi zic aceasta, că m-am şi aflat în domeniul abstractului, de unde abia plecasem, dealtfel, când îmi întrerupsesem starea de rugăciune, abstractul unde mă proiectase invocarea numelui lui Iisus. “E o prostie! Cum pot afirma că mă aflu în domeniul abstractului? De unde ştiu? Ce-mi confirmă c-am ieşit din domeniul concretului şi am intrat în alt domeniu, cum ar fi al abstractului? O altă întrebare e: de unde ştiu că-i acela al abstractului? Când discutăm despre domenii prin care umblă mintea, nu mai avem nici un criteriu. Curios: mintea nu are nici o ezitare; ea se simte acolo, iar acel acolo nu e numai altundeva, ci e cu precizie teritoriul abstractului. Deşi n-a apărut încă nici un gând specific abstract. Altă prostie! Toate gândurile sunt abstracte. Cum o să existe ‘gânduri concrete’?! Pe care din ele pui mâna, să-i verifici concreteţea?! Nu, aşa-i vorba. Ce vreau să zic”, continuai de parcă nu eram deloc singur în mine, ci m-aş fi disputat cu altcineva, “e că gândim cu gânduri despre lucruri concrete şi cu gânduri despre lucruri de-ale abstractului.”

Fu cât pe ce să mă străduiesc a defini cele două tipuri de gând, dar mi-am dat seama că operaţiile gândirii, chiar când lucrează cu gânduri despre cele mai concrete obiecte, rămân abstracte. Răsări o nouă revelaţie:“Unele se desfăşoară-n planul concret, iar altele în cel simbolic. Eh, ‘concret’! Un plan în care concretul e evocat e reduplicat sub formă de imagini. De pildă, văd cu închipuirea două surori gemene. Asta s-ar putea numi o operaţie în planul concret. De ce-i spun: concret? Pentru că ‘văd’ două fiinţe de parc-ar fi în carne şi oase. De ce-i spun operaţie a gândirii? Pentru c-am judecat extrem de rapid că asemănarea fizică, a staturii, identitatea de vârstă, îmi impun să le bănuiesc gemene. De fapt, sunt mai multe operaţii înlănţuite; acelea de comparare, de cântărire, de a trage o concluzie, de a căuta noţiunea ce să cores-pundă cu ceea ce socotesc a fi concluzia meditaţiei mele asupra a ceea ce văd. Simultan a avut loc şi o operaţie în planul simbolic: adunarea unei făpturi cu cealaltă. Sigur că n-am socotit: o fată şi cu altă fată fac două fete – una şi cu una fac două. Lucrurile astea se produc cu o viteză atât de mare încât adunarea nu e percepută ca desfăşurare-n timp.”

Gândirea, într-un respiro de o miliardime de secundă, îşi dădu seama că plecase de la a se ruga şi că ajunsese la a încerca să priceapă cum gândea. “Eşti supid! Nu pentru asta ai tras jaluzelele! Nu pentru asta ai ales acest ceas al nopţii, când părinţii tăi s-au culcat, când vecinii au stins luminile, când traficul străzii s-a rărit încât aproape nu mai rişti să te deranjeze. Hai, fă un efort! Concentrează-te asupra lui Iisus…”

“”Doamne Iisuse Hristoase!”” Am inspirat, fericit de locul unde îmi adăstase mintea: “Totuşi, aveam dreptate adineaori! Mă aflu-n domeniul abstractului! O simplă apăsare pe un buton, nu numai invizibil, ci chiar inexistent, şi m-am pomenit aiurea! Aici, în abstract. Dar eu caut un Iisus concret!”, îmi venea să urlu. Mi se strânsese inima de parcă m-ar fi durut. Adevărat că mă durea incapacitatea de a provoca apariţia unui Iisus concret. Îl iubeam pe Iisus pentru că era conret, “mai concret decât eu însumi! O persoană! Nu mă-nvaţă aşa părintele Daniel?” Rosteam: “o persoană”, însă simţeam: “PERSOANA!”prin excelenţă, izvorul tuturor persoanelor de pe pământ şi din toate timpurile, matricea, prototipul, pântecul ce ne naşte… “Ia te uită: nu pot gândi la El decât cu metafore! Iarăşi am ieşit din planul abstract. Ce însemnează asta? Înseamnă că, de cum încep să raţionez, ies din domeniul abstractului? Raţiunea nu acţionează-n domeniul abstractului? Aşa este: oamenii po- menesc despre un domeniu al raţionalului. Acum mă aflu-n domeniul raţionalului; iar acesta nu e tot una cu domeniul abstractului. Dar câte domenii avem în cap? Suntem mari latifundiari?!”, glumeam istovit.

Am rămas – era să scriu: ‘pe gânduri’, dar nu e cuvântul potrivit -. am rămas într-o stare de contemplare – parcă nici acesta n-ar fi cuvântul -, am rămas… simţindu-mă bine în situaţia de a sta pe limita… abstractului, …’la picioarele Aşternutului Lui’… Pătrunsesem iar Acolo. “Aici, lângă El…, lângă Iisus…” Simţământul acesta mă smeri. Fumurile psihologului îmi dispărură fără nici un efort. Îmi ‘gustam’ trăirea. Nu resimţeam nevoia vreunui comentariu suplimentar.

Însă raţiunea nu-mi dădu prea lung răgaz. Îmi zise:“Asta-i pacea minţii…”. Şi cum am rostit cele patru cuvinte, în tăcere, pacea dispăru. “Oare voi izbuti vreodată să trăiesc fără să gândesc?” Am surâs: “De mi-ar şti un marxist auzi gândul, ce ar mai râde… “Să cobori în inimă, eliminând orice gând”, aşa mi-a recomandat părintele Daniel. Ceea ce am simţit acum a fost ca o dezvăluire infinitesimală a ceea ce ar trebui să fie ea: cuibul odihnitor al golului minţii şi inimii…” În continuare, parafrazai titlul unei broşuri citită-n copilări:e “La picioarele lui Iisus…” Am contenit brusc să mă joc cu mintea deoarece îmi dădui seama ce lucru necesar spusesem – fără să fi intenţionat să rostesc ceva anume potrivit cugetării mistice:“”Stăteam de vorbă cu Mântuitorul…”Asta se cuvine să obţin: să stau de vorbă cu Hristos, Prietenul meu…”.

“- “La ce chemi tu numele Meu? Că el e minunat””, am construit răspunsul pe care aş fi voit să-l aud. Odată pornit motorul asociaţiilor de idei, fără să vreau, cum se petrec totdeauna întâmplările în minte, mi se oferise o nouă parafrază: “- “La ce mă întrebi tu de numele meu? Că el e minunat”“. Aşa-i grăise lui Manoc îngerul. O citisem în JUDECĂTORI, în VECHIUL TESTAMENT, şi acum o atribuisem posibilului Iisus care ar fi coborât să stea de vorbă cu mine. “‘Emanuel’ este numele lui Dumnezeu; el înseamnă: “cu noi este Dumnezeu””. Am izbucnit într-un muget sonor:

– Emanuel! Emanuel!…

Îmi stăpânii vocea, însă ea continua să geamă surd, sugrumat, în corzile vocale: “Emanuel!…”, preschimbându-se-n hohote de plâns uscate, însoţite de o durere-n dreptul inimii.

Am reintrat în gol. Nu mai era unul al tihnei agreabile. Era un pustiu. Eram singur. Singur.

22

PE ACEASTĂ NOTĂ discordantă s-a încheiat trecerea mea fizică pe lângă un focar de cultură şi mistică fără precedent, nici imitare, aflat sub privegherea unor reprezentanţi de frunte ai clerului ortodox român, cei adunaţi în jurul “Rugului Aprins”.

Firea mea pătimaşă – ascunsă de decenţa cititorului, în paginile de faţă, unde nu am scos la iveală decât o fărâmă din acţiunea forţelor răului, acţiune ce nu m-a implicat direct -, întinzându-mi o mână înşelătoare, numită: “cunoaşterea vieţii”, firea mea, ziceam, m-a împins să mă sustrag influenţei benefice a părintelui Daniel şi a celorlalţi mari duhovnici, ca şi a cărturarilor mireni adunaţi de prestigiul Mănăstirii Antim, din al cărui renume de ieri astăzi n-a rămas decât amintirea. În anii care au urmat (şi ce puţin îi pot astăzi desena în cuget…), m-am pomenit rostogolit într-o cădere din care niciodată nu m-am mai înălţat la înălţimea atinsă la vârsta celor şaisprezece ani. Orgoliul îmi şopteşte că putea fi şi mai rău; anume, să fi lunecat în cea mai crasă banalitate a trăirii; pe când eu am avut parte de mult din ceea ce este urât în omenesc (a nu se înţelege greşit: vreau să spun în omenescul meu – nu dau vina pe urâtul ce mi-a fost dat să-l suport de la alţii, deşi nici acela nu a fost de dispreţuit…). Pentru a scurta o poveste lungă cât viaţa mea de până acum, necazurile şi şoapta îngerului m-au învăţat două-trei reguli de vieţuire după care am încercat să-mi conduc existenţa ulterioară:

¨Să nu calc în destinul altuia. E o regulă pe care am ţinut-o cât am putut. Deobicei, îndrăgostirea şi rugămin- tea celorlalţi – cu toate avertismentele mele -, m-au făcut să trec peste rigoarea ei, la care ţineam atât de mult. Că rar să nu greşeşti când te amesteci în viaţa celorlalţi!

Să ascult de legile esenţiale din VECHIUL şi NOUL TESTAMENT: să-mi orânduiesc zilele, după pilda lui Dumnezeu, Creatorul, muncind până la cea mai neagră istovire şi să mă străduiesc a-mi iubi aproapele ca pe mine însumi (pe care regulă din urmă am ţinut-o cu încordare mare a voinţei – fiind slab tare în această privinţă -, iar când mi s-a părut că nu eram în stare s-o practic, am optat să acţionez de parcă mi-aş iubi aproapele, cum ni s-a spus).

Cea dintâi lege e prima poruncă dată omului desprins din Rai. Măcar dacă aş putea dovedi că n-o uit până la reîntoarcerea de pe pământ…

Să iert.

O condiţie pentru propria-ne iertare (“Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”).

Că mai ţin şi alte porunci n-are importanţă pentru cântărirea eforturilor mele de a rămâne creştin şi nu este spre lauda bunei mele voinţe. Nu fur. Mint mai ales pentru a nu provoca suferinţă altora. Îmi iubesc părinţii. Îl iubesc fără margine pe Dumnezeu. Nu sunt legat de cele materiale. Respect copiii până la a-mi jertfi viaţa pentru formarea lor. Iubesc mai presus de toate Adevărul, Dreptatea şi Frumosul, Blândeţea; înţeleg Neputinţa celorlalţi, cultiv Toleranţa. Dar acestea şi celelalte le datorez cu prisosinţă educaţiei pe care mi-a dat-o mama şi lecţiei primite de la scriitorii lumii; personal, n-am făcut decât să întăresc şi, eventual, să dezvolt ceea ce ei au zidit în mine. Doar că m-am agăţat de acest fel de a trăi şi, împotriva tuturor deprinderilor rele dobândite pe măsură ce am înaintat în ani, n-am slăbit încleştarea pumnilor cu care stam agăţat în gol de traiul meu cinstit şi civilizat, neîndrăznind să socotesc că interesul meu ar avea vreodată întâietate asupra interesului altcuiva, chiar dacă s-a întâmplat să mă port şi ca atare.

De trăit am trăit cum nu se cădea.

În continuarea celor istorisite până aici, nivelul dăunător al învăţământului sub comunişti, falsificarea istoriei şi a criteriilor culturale, lipsa de orientare a tineretului studios, comparate cu setea mea de informare şi de profunzime (fără a scoate din asta un merit deosebit – era o simplă datorie tinerească), m-au condus la alăptarea unui orgoliu nesăbuit şi sterp, ce mi-ar fi ucis sufletul, de nu înclinam să urmez şcoala smeritoare a închisorilor pentru politici, ca să învăţ omenia şi demnitatea românească, de la aceia care se jertfiseră pentru acestea.

Decizia de a respecta legile divine menţionate mai sus a luat naştere ca urmare a meditaţiei din temniţă la ce fusese viaţa mea până la arestare, la capacităţile şi limitele mele, la ce sunt şi nu sunt în stare să aplic din învăţăturile Domnului, la şansa de a mă mântui şi eu prin mila din Ceruri.

Drept urmare, atât de puţin mă simt pregătit să împlinesc îndatoririle mele de om încât cu adevărat numai de această milă depinde veşnicia mea. Şi în ea nădăjduiesc.

Atunci când am pornit-o pe drumul lung al irosirii sănătăţii, tinereţii, studiilor şi bucuriilor, conştient încotro mă îndreptam cu de la mine putere, vreau să zic: spre puşcărie, n-am ştiut că membrii cercurilor de studiu de la Mănăstirea Antim urmau să fie, la rândul lor, condamnaţi, nici că placul lui Dumnezeu era să mă confrunt iarăşi cu buna lor vestire.

Era a treia Chemare. Slavă Domnului că acesteia i-am dat crezare şi m-am supus Ei. Era o Chemare pe măsura pregătirii mele sufleteşti şi a aspiraţiilor mele verificate prin întreaga-mi experienţă. Prin această afirmaţie spăl toată ironia cu care am îmbrăcat în paginile precedente “cunoaşterea vieţii”, a celor către care mă atrăsese când mi-am dat seama că nu eram plămădit pentru voturile monahale. Acea “cunoaştere”către care aspirasem mă instruise suficient ca să recunosc pe dată adevărul “Rugului Aprins”, o recunoaştere prin negativ, dacă cititorului îi este clară această formulare.

23

OARE CUM se depănaseră zilele şi nopţile vegetării lui Vasile Voiculescu în temniţă?

– La câţiva ani de la moartea lui, un preot, Popescu, l-a căutat pe tata la adresa mea, îmi povesteşte doamna Gaby Defour-Voiculescu. Îmi pare rău că nu l-am întrebat mai multe despre el, dar ne era aşa de teamă încât suflam şi în iaurt atunci. Vai de mine, am fost urmăriţi de Securitate, am fost chinuiţi şi noi… Mi-a spus că tata îi dăduse adresa mea, să se folosască de ea dacă nu mai locuia nimeni dintre ai noştri în casa din strada Dr. Staicovici. L-am vestit că cel pe care-l căuta se stinsese. L-am reţinut la masă. Mi-a vorbit foarte mult de tata. Mi-a povestit că-n fiecare zi, pe-nnoptatelea, doctorul îl ruga să-i pună mâinile pe cap şi să-i facă rugăciunea de seară, că rămăsese creştin din tot sufletul. Mi-a zis că l-a-ntrebat o dată: – “Doctore, ce ţi-a dat cele mai mari satisfacţii în viaţă? Religia? Cultura? Lectura? Medicina? Dragotea?”. Şi tata i-a răspuns: – “Un lucru pe care nu l-ai pomenit: familia.”Eu am rămas nu ştiu cât să spun de minunată şi de mirată, fiindcă nu părea un familist.

Ce ciudat mi se pare să mă găsesc în casa acestei doamne abia cunoscută de mine, abia gustând nobleţea ce respiră din mobilele vechi, din icoanele pe sticlă pictate de dumneaei, din aquariumul ce desparte – în loc de perete – living-room-ul unde discutăm de sala de baie, să mă aflu aici în căutarea fostului deţinut politic, poetul Vasile Voiculescu, acela ucis cu încetinitorul timp de aproape cinci ani şi, în locul său, să întâlnesc un părinte iubitor, extrem de viu în amintirile fiicei sale, dar revelându-şi dragostea faţă de proprii lui copii doar după ce s-a retras din lume.

Doamna din faţa mea, atât de tânără prin vioiciunea sa, prin veselie, este bunică; iar peste dânsa, după cum au trecut apele unor fericiri rar întâlnite, s-au năpustit şi prigoane şi suferinţe dintre cele pomenite în aceste pagini – arestarea şi moartea poetului -, care nu au constituit cele mai cumplite; această gazdă prietenoasă, caldă, cu o purtare ce-ţi îngăduieşte să te simţi pe dată o veche cunoştinţă, nu-şi reprimă stânjeniri resimţite în primii ani ai existenţei şi le mărturiseşte cu o candoare care-i trezeşte aerul juneţii transparente prin fiece gest, zâmbet, cuvânt.

– Ni s-a devotat, dar nu a avut tandreţe; a avut o sobrietate cam vetustă. Adică pe mine, copilul cel mai mic, nu m-a sărutat niciodată în viaţa lui. Şi eram o fetiţă reuşită. Nu m-a luat de mânuţă să mă ducă la o biserică. Nu m-a învăţat o rugăciune. Eram puţin contrariată auzind ce-mi spunea preotul Popescu. Pe urmă am înţeles. Din ce scria tata şi din câte am auzit despre el, am priceput că gândea: “”Există liberul arbitru; vocaţia nu se învaţă; vocaţia vine, te naşti cu ea.”” Ţinând seama de asta, el n-a vrut să ne dirijeze în acest sens. Ceea ce prima, în schimb, în casa noastră, au fost: morala, omenia, bunătatea. Dacă veneam revoltaţi de la şcoală, totdeauna ne spunea aşa: – “Să întorci şi obrazul celălalt”. Altfel zis, ne-a dat o educaţie formidabilă. N-am avut voie s-o strigăm pe nume pe femeia care o ajuta pe mama. Eram crescuţi în respect faţă de tot. Nu ne era permis să-i cerem femeii un pahar de apă sau să ne facă ghetuţele. N-am avut pom de Crăciun în viaţa noastră. Iar tata ne explica: – “Nu putem face pom, că trebuie să vă dau cadouri la toţi şi n-avem bani.”Şi atunci ne bucuram de pomii de Crăciun ai tuturora de pe stradă: “cei cinci copii Voiculescu…”, surâde înduioşată povestitoarea.

Rememorări bogate în pofte neîmplinite, în stingheriri, în nerealizări.

– La şcoală, continuă dumneaei, am suportat umilinţe. Ghetuţele ne erau rupte, hăinuţele ponosite. Mâncam foarte bine, petreceam vacanţa la mare; ne trimitea la o mătuşă, la o soră a lui – săraca, închipuiţi-vă, cu cinci copii şi cu toate pe cap… Deci nu-l interesau aceste aspecte. Şi nici banii. Absolut un doctor fără de arginţi! Puţini cred că sunt ca el, puţini…

Tac, intimidat de modestia în care a înţeles acest medic să trăiască el şi familia sa.

Iar aceia care se băteau cu pumnul în piept că ucideau în numele celor săraci, pe el s-au găsit să-l omoare?…

*

Respectul liberului arbitru nu apărea doar în practicarea neimplicării – în general – în viaţa celorlalţi, ci precumpănea şi în clipele de mari dificultăţi paterne, când în alt om decât doctorul Voiculescu ar fi izbucnit preju- decăţile, amuţind cu orbirea lor agresivă dicteul raţiunii şi al spiritului de toleranţă.

Fiica sa cea mai mare, pe la vârsta de 14 ani, elevă la Institutul Pompilian, când a fost pusă în faţa obligaţiei de a se spovedi şi împărtăşi, obligaţie condiţională pentru a trece din cursul inferior în cel superior, a refuzat s-o facă. La şcoală a izbucnit un adevărat scandal. Relaţiile dintre familia sa şi directoarea Vlăsima erau calde. Copiii familiei Voiculescu erau duşi la Mamaia, verile, de către conducătoarea instituţiei. Erau aproape intimi, de n-ar fi fost marele respect cu care o tratau cei mici.

În urma incidentului, a fost convocat un consiliu profesoral la care fu invitat părintele să răspundă de purtarea fiicei sale. După ce a ascultat cuviincios raportul, opiniile şi incriminările celor din jur, a luat cuvântul şi a spus: – “Eu nu pot s-o oblig. Dacă vrea s-o facă, bine; dacă nu vrea, nu vrea”. Aceste vorbe, cu fermitatea şi seriozitatea lor, au închis ‘cazul’.

Atitudinea publică a poetului lui Dumnezeu arată limpede că, împotriva oricărei opţiuni spirituale personale, iubirea pentru libertatea semenilor, fie şi proprii săi copii, triumfa în sine până şi asupra celor mai nobile idei ce-i îndrumau paşii, chiar şi asupra credinţei în Tainele Bisericii.

Există o altă exemplificare, şi mai elocventă, a acestei atitudini de a nu-şi impune celorlalţi crezul, o întâmplare cu adevărat zguduitoare.

La un an de la moartea soţiei sale, poetul i-a vizitat mormântul, însoţit de fiul său Radu şi de un monah. Feciorul răposatei i-a destăinuit călugărului că mama sa s-a stins nespovedită şi neîmpărtăşită. – “Radule”, i-a spus acela cu blândeţe, “eşti băiatul cel mai mare. Datoria dumitale este să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti. Aceasta se va revărsa asupra sufletului mamei.”O rostise în faţa tatălui său şi la picioarele mormântului aceleia care-i dăduse viaţă. Îndemnul era grav; de el părea să atârne eternitatea răposatei, tihna ei de Dincolo; sau dimpotrivă…

Copiii Voiculescu au crezut în Dumnezeu, dar n-au fost legaţi de slujitorii Lui pământeni. S-ar putea afirma că îndoielile faţă de caracterul acestora erau dublate de o ispită de frondă, câteodată de luare în derâdere. Doctorul din a doua generaţie, tânăr fiind, n-a ascultat de sfatul feţei bisericeşti.

Oricare părinte nu numai că l-ar fi obligat să-l pună în practică, ci l-ar fi îndemnat şi grăbit către aceasta. Dar nu tatăl său. Nici măcar nu l-a întrebat vreodată dacă a dat curs actului de care atârna trecerea întru pace a sufletului atât de iubit de el încât după repauzarea lui, poetul intenţionase să se călugărească.

E limpede cât îi era de mare discreţia privitoare la intimitatea celor cu care purta orice fel de comerţ.

*

Cât a fost închis poetul Vasile Voiculescu, n-a venit nimeni să aducă familiei veşti din închisoare. Nici în perioada cât a fost bolnav, până să moară, nici unul dintre foştii colegi de detenţie nu l-a vizitat. Abia după ce s-a petrecut, prin 1974, la amiazi, a sunat la uşa doctorului Radu Voiculescu un domn în tenul cadaveric al căruia gazda a recunoscut pecetea tipică a fostului puşcăriaş. Stătuse cu părintele său la Jilava, demult, în primul an de privare de libertate a celui din urmă. Era un economist târgoviştean: Nicolae Chivulescu, întretimp şi el decedat.

Din păcate şi stăpânului acestei case i-a fost frică să insiste cu întrebările asupra impresiilor din gherlă ale oaspetelui. Poetul fusese acela care – ferindu-se să le încarce memoria şi conştiinţa cu trăirile sale disperante, păzindu-şi membrii familiei de a şti fie şi cât de puţin despre animalitatea existenţei în spatele gratiilor, pacti- zând, astfel, prin acoperirea nelegiuirilor, cu călăii săi, apărându-şi neamurile de cunoaştere, pentru ca acestea să nu scape ceva din luminile ei în conversaţii cu persoane insuficient cântărite, ceea ce ar fi condus la riscarea propriei lor libertăţi -, poetul fusese acela care şi-a obişnuit copiii să refuze a-i descoperi tragedia. Dealtfel, mereu căutaţi de Securitate, supuşi la diverse presiuni, copiii săi şi celelalte rude au ajuns să înveţe singuri că numai omul care nu ştie nimic nu riscă nimic (decât capete de acuzare integral inventate, lucru oricând rămânând posibil).

Străinul ispăşise şaptesprezce ani de răpire a libertăţii. Iar în aceste aproape două decenii afirma a nu fi întâlnit o altă inteligenţă atât de ieşită din comun şi o fire atât de atrăgătoare ca ale lui Vasile Voiculescu.

Totuşi, oricât de puţine informaţii oferea despre poetul care refuza cu obstinaţie să se hrănească din lăturile destinate bărbaţilor în zeghe, una este fundamentală, deşi nu-mi e clar, din câte ascult narându-mi-se, dacă evocă Jilava menţionată sau Aiudul ulterior. Marele poet român devenise ţinta insistenţelor ofiţerului politic pentru a accepta să devină ‘turnător’.

Sfătuindu-se cu amicul prezent în casa doctorului Radu Voiculescu, recunoscându-i că nu era în stare să mintă – deci situaţia de om care refuza pactizarea cu zbirii era cu atât mai grea -, ajunse să se izoleze de bună voie, pe tot parcursul detenţiei, de ceilalţi colegi, pentru a-i împiedica să i se destăinuiască – pedeapsă suplimentară pe care şi-o aplica singur, închisoare voluntară în interiorul închisorii, tot acest chin scornit fiind de spai- ma insistenţelor cu care se nădăjduia să i se dinamiteze şi fărâmiţeze caracterul fără fisură. Pentru a scăpa de bănuiala că-şi acoperea colegii, începu să se prefacă a fi surd. A mai născocit explicaţia: – “Sunt mistic, deaceea stau de-o parte de ceilalţi”.

Cu prilejul unui puseu acut de tuberculoză, fiindu-i deosebit de rău, la bătăile în uşă ale celorlalţi din came- ră, locotenentul cu pricina apăru. Când se dumiri despre cine era vorba, zise: – “Tu eşti ăla misticul? Să te vindece Dumnezeu!”. Şi a trântit vizeta la loc, depărtându-se pe dată. Lui Dumnezeu nu i-a rămas decât să-şi arate mila. Şi şi-a arătat-o.

Un alt coleg de închisoare, publicistul Gheorghe Penciu, îşi aminteşte: – Timp de un an nu am mai ştiut nimic despre el. Aveam să aflu mai târziu, prin 1961, că marele poet nimerise în celulă cu un huţul de prin părţile Sucevei, străin de orice sentiment şi afecţiune, hoţ şi lacom, mâncându-i până şi cele 80 gr. de pâine, raţia la care aveam cu toţii dreptul, pentru a ne prelungi agonia.

În vederea surprinderii în toată fineţea lor a relaţiilor complexe închegate între Vasile Voiculescu şi colegii săi de celulă, un nou amănunt, furnizat de către fiica sa: la eliberare, tatăl a apărut în ochii stupefiaţi ai familiei cu fluierele picioarelor strânse într-un fel de ‘burlane’ lucra- te din căpeţele de lână, bumbac, aţe, făcând pretutindeni numai moaţe de toate culorile. Murdare aflându-se ele, fata lui i le-a dezbrăcat şi s-a mirat ce puteau fi. – “Oooh, băieţii, când erau scoşi la plimbare, găseau bucăţi de sârmă şi, reîntorşi înăuntru, îşi lucrau cu ele pulovere. Aşa mi-au făcut şi mie astea, că mi-era tare frig…”

Respectat, iubit, protejat, chiar …răsfăţat – dacă termenul poate fi utilizat în acest context, cum face povestitoarea, deşi am mari îndoieli că o noţiune atât de familiară intimităţii şi-ar găsi aplicarea în cazul acelei dezumanizări şi morţi lente ce se numeşte ‘închisoare’…

Revin iară şi iară asupra întrebării mele:

– Ce aţi mai aflat despre el de la ceilalţi deţinuţi?

– Prea mult nu. A fost o figură ştearsă. Modest, interiorizat. Alţii mi-au spus că era un focar de cultură, dar plin de smerenie. – “Câte putea şti Vasile Voiculescu şi ce cultură vastă avea şi cât de amplu era informat în istoria muzicii…”, ziceau. “A fost o binecuvântare pentru noi să-l cunoaştem.”Dar n-a mai putut asculta muzică. I s-a aplicat un tratament greşit, după ce i s-a dat drumul în halul ăla; şi a surzit de-adevăratelea…

24

ÎNTR-UNUL DINTRE PROCESELE VERBALE de interogatoriu, semnat nu mai ştiu de care dintre membrii lotului “Rugul Aprins”am dat de urma neaşteptată a lui Agenor Danciul.

“Întrebare: Arată ce activitate ai desfăşurat după plecarea stab.(ilită?) din oraşul Suceava în anul 1947.

Răspuns: În februarie 1947 subsemnatul am plecat la Bucureşti, unde m-am înscris pentru a urma cursurile Facultăţii de Filosofie.

Aici, la Facultatea de Filosofie, printre alţi studenţi, l-am întâlnit pe Danciu Geno [de fapt: Agenor] , zis: Bob, care urma şi el cursurile acestei facultăţi. Pe acesta îl cunoş- team încă din Cernăuţi, îl ştiam ca legionar, el îmi cunoştea sentimentele mele legionare şi îl vizitam în Cernăuţi chiar şi la domiciliu. (Nici n-a apucat sărmanul anchetat să-şi depene povestea că anchetatorul a şi început să i-o falsifice pe când i-o punea pe hârtie. Care ar fi fost prostul să vorbească pe şleau la Securitate despre ‘sentimentele sale legionare’?!)

În discuţiile pe care le-am avut atunci, Danciu mi-a spus că locuieşte în Bucureşti, la un legionar originar din Cernăuţi, anume Gramatovici Adrian, pe strada Principatelor Unite nr. 4, invitându-mă să-l vizitez acasă.

Într-adevăr, într-una din zile, l-am vizitat pe Danciu la locuinţa sa. Aici, printre altele, l-am întrebat ce alţi legionari cunoştinţe comune mai ştie că se află în Bucureşti şi ce anume ştie despre ei.

Danciu mi-a spus că în Bucureşti se află Ştefan Tcaciuc Delavale. Mi-a indicat şi adresa acestuia, pe care acum nu o mai reţin şi împreună chiar i-am făcut acestuia o vizită.

Nu pot să redau acum exact discuţiile pe care le-am avut atunci cu Delavale, asupra conţinutului lor urmând să mai revin în cursul anchetei. În orice caz, cu acel prilej am discutat negreşit şi chestiuni cu caracter legionar.

Este limpede din acest paragraf că discuţii cu caracter legionar nu s-au purtat. Afirm asta fiindcă bănuiesc că anchetatorul s-a străduit cu toate mijloacele ce le avea la dispoziţie să stoarcă măcar o informaţie utilă pentru acuzarea lui Delavale; cum nu a izbutit, nu-i rămâne decât ‘făgăduinţa’ (de aşa ceva n-am mai auzit în lumea anchetelor!) de a reveni anchetatul (când va ‘binevoi’ el să le socotească sosit momentul…) cu istorisiri noi!

Întrucât pentru pregătirea mea la facultate simţeam nevoia să fiu ajutat de cineva mai pregătit ca mine, continuam să-l vizitez acasă şi să mă întâlnesc cu Danciu, cu care prilej desigur aveam şi discuţii legionare.

Cu prilejul acestor discuţii, Bob Danciu susţinea întotdeauna că dânsul a continuat şi continuă să se menţină pe poziţii legionare [la ce bun persistenţa aceasta menţionată? doar anchetatul nu era înapoiat mintal, să fie necesară repetarea întruna a ‘rămânerii pe poziţie’…] şi făcea diferite aprecieri asupra situaţiei organizaţiei legionare.

Astfel, îmi amintesc că într-una din aceste discuţii, venind vorba despre Visarion Puiu, dânsul aprecia că activitatea acestuia la Vatican va avea drept urmare firească atragerea simpatiei cercurilor conducătoare catolice pentru organizaţia legionară şi deci, în mod implicit, sprijinirea organizaţiei legionare de către aceste cercuri.

Altădată, vorbind despre posibilitatea revenirii în ţară a legionarilor fugiţi peste graniţă, Danciu îşi exprima părerea că – cu toate posibilităţile pe care le acordă regimul [atare laudă a comunismului se aşteaptă anchetatorul să fie crezută a proveni de la un legionar fanatic, cum e prezentat Bob Danciu?! Păi, dacă regimul era atât de darnic, cum îşi explica Bob rămânerea agăţat de doctrina sa?] - legionarii aflaţi peste graniţă nu se vor reîntoarce în ţară. El îşi întemeia această părere pe considerentul că comandanţii legionari din străinătate se ocupă acolo cu organizarea unor formaţiuni militare legionare, sprijinite de englezi, cu care gândesc să lupte la momentul potrivit împotriva regimului din R.P.R. El îşi susţinea părerea şi pentru că unii dintre legionarii aflaţi în străinătate şi-ar fi exprimat dorinţa reîntoarcerii în ţară, iar englezii – după cum spunea dânsul – le-ar fi refuzat aceasta, asigurându-i că se vor reîntoarce odată cu formaţiunile militare despre care am declarat mai sus, în cadrul cărora vor lupta împotriva regimului de Stat de la noi. [De unde să fi cunoscut atât de intim, studentul la Filosofie, planurile legionarilor din Germania, acelea ale conducerii Vaticanului, ale guvernului englez şi ale Intelligence Service -ului, dacă nu împrumutându-se din bănuielile înspăimântate ale securistului însuşi, ale cărui coşmaruri erau populate de ‘răzbunători’ ce tăbărau peste el în pat să-l întreb ce băuse în seara respectivă?]

Tot cu ocazia acestor discuţii, Danciu afirma că întrucât Biserica Ortodoxă i-a (în text: “ia”dovedit a fi alături de Biserica slavă, înstrăinându-se în felul acesta – după părerea sa – de latinitate, sarcina legionarilor este de a sprijini catolicismul pentru a ne feri astfel de o eventuală slavizare. În acest sens şi în spijinul acestei păreri, Danciu îmi dădea ca exemplu cazul comandantului legionar Horia Cosmovici, care trecuse la catolicism.

Menţionez că în tot acest timp, respectiv în perioada februarie-octombrie 1947, cu unele întreruperi cât am lipsit din Bucureşti, subsemnatul mă întâlneam cu Danciu(indescifrabil; de bună seamă: Agenor) şi discutam diverse chestiuni cu caracter legionar.

Întrebare: Ce altă activitate ai mai desfăşurat în acest timp în Bucureşti?

Rog cititorul să urmărească, pe parcursul celor de mai jos, firul preocupărilor specifice unui monah, dar răstălmăcite de scribul în solda creerii, cu orice chip, de ‘duşmani’.

Răspuns: În iunie 1947, odată cu vacanţa de vară a studenţilor, subsemnatul am obţinut permisiunea stareţului Vasilache, de la mănăstirea Antim din Bucureşti, de a fi găzduit la această mănăstire. Menţionez că, întrucât nu aveam pe nimeni la care să-mi petrec vacanţa şi deoarece la căminul Facultăţii nu puteam rămâne pe timpul vacanţei, a trebuit să-mi caut adăpost aici.

La mănăstirea Antim, am cunoscut pe: Sandu Tudor, preot scriitor, acum călugărul Daniil, stareţul schitului Rarău, din regiunea Suceava, Benedict Ghiuş, arhimandrit, pe atunci asistent la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Tit Simedrea, fostul mitropolit al Bucovinei, generalul Tetrat, din Bucureşti, Roman Braga, student pe atunci al Facultăţii de Teologie în Bucureşti, Andrei Scrima, student al Facultăţii de Teologie în Bucureşti, Virgil Stancovici, student al Facultăţii de Teologie, gen. (? n-a fost niciodată general, dar face bine să laşi a pluti şi această umbră asupra viitorului arestat!) Alexandru Mironescu, profesor universitar din Bucureşti, Paul Leca, era pe atunci traducător al unor lucrări din limba rusă în limba română, Neofit Nica, în chilia căruia şi stăteam, Sofian Boghiu, lucra la cancelaria mănăstirii şi era de fapt ajutorul stareţului, dânsul conducea treburile mănăstirii, Damian Stoglu, era duhovnicul mănăstirii şi alţi călugări.

25

ATUNCI AM VOIT să-l urmez pe părintele Daniel la schitul Rarău, unde obişnuia câţiva ciraci cu asprimile vieţii în sălbăticiile piscurilor, dar şi cu mângâierile rugilor şi, în deosebi, cu pacea isihastă, adică aceea dăruită prin Rugăciunea Inimii. Nu este aici locul să intru în amănuntele acestei căi solitare către Dumnezeu.

Nu bănuisem că-i voi întâlni pe unii dintre acei ucenici în focul de gheenă al puşcăriilor. Însă, după cum este limpede, dacă n-am urcat după ei până la adăpostul lor ascuns dincolo de creste, dat ne-a fost să vieţuim împreună; şi au coborât ei în vizuinile unde m-a tras pe mine firea mea nestăpânită şi bolnavă nu din lipsa sloboziei celei cereşti, din păcate, ci dintr-a libertăţii lumeşti de a cuvânta după conştiinţă şi de a vieţui după canoanele civilizaţiei în care credeam.

Nu numai cu doi studenţi de la Institutul de Arhitectură mi-am împărţit, cum spuneam mai înainte, înjosirile, murdăria, înfometarea, prin lagăre, ci şi cu un me- dic, fost asistent universitar, asociat deasemeni, alături de poetul Vasile Voiculescu şi de alţi cărturari laici, “Rugului Aprins”.

A fost o întâlnire stranie. În cursul acesteia, am avut sentimentul că am ieşit din tărâmul obştesc, pentru întinderea câtorva ceasuri, şi că, adăstând alături de poteca vieţii, cineva îmi răsfoia cartea sorţii. Era o întrerupere, o falie, era golul dintre două file.

Dealtfel şi împrejurările momentului, deşi extrem de banale, îi confereau un caracter unic. Numai acela care a fost internat într-un lagăr poate înţelege ce însemnează să n-ai şansa de a izbuti măcar o dată să te sustragi de la silnicia ieşitului la muncă. Doar inconştienţa febrei, membrele zdrobite, moartea, aveau crezământ în favoarea odihnei.

Ei bine, am gustat fericirea o dată, o singură dată, o absolut singură dată, de a rămâne în curtea împrejuită de sârmă ghimpată. Mi-e cu neputinţă să-mi reamintesc ce raţiune i-a convins pe paznici să-mi îngăduiască a vecui acea zi fără să plătesc birul autodistrugerii cotidiene. De bună seamă va fi fost vreo plagă la laba piciorului, atât de săritoare-n ochi încât nici împietrirea lor n-ar fi dezis-o. Pentru a rămâne între hotarele celor de neînţeles petrecute în ziua aceea nu voi scormoni prin zgura îndesată peste ţinerea de minte, ci constat doar că atât de miraculoase erau orele ce mi se pregăteau încât până şi modul cum m-am apropiat de ele s-a înceţoşat datorită unei puteri de dincolo de contingent.

De rămas în dormitor nu era îngăduit. Rătăceam prin ograda vastă, de la o clădire la alta, până când clanţa uşii uneia dintre ele cedă sub apăsarea mâinii.

Nu pătrunsesem niciodată în alt dormitor decât al nostru. Era interzis s-o faci. Dacă, de când se îndreptaseră coloanele deţinuţilor către câmp, încercasem, din dezabuzare, intrările în pavilioane, în nădejdea că aş fi întâlnit vrun deţinut, să schimb o vorbă cu cineva, acum, că simţeam mica bară metalică extrăgându-şi limba din refugiul interior al broaştei, apăru între coastele mele alt impuls, de data aceasta unul meschin, pe care nu concepeam să mi-l recunosc. Intenţionam să cântăresc cu ochii mei cât mă defavorizase norocul, cu cât se dovedeau mai bune condiţiile de trai ale celorlalţi în raport cu cele impuse brigăzilor noastre, căci sălăşluiam într-un bordei vechi şi dărăpănat, pe când restul condamnaţilor beneficiau de clădiri noi, înălţate de echipe de zidari desemnaţi dintre deţinuţi înşişi. Aveam posibilitatea să-mi observ pentru întâia oară fizionomia invidiei – fiindcă multe păcate având, de acesta unul fusesem ferit până atunci.

Analizei de sine nu-i fu dat să se lăfăiască îndelung în mintea mea năucă de neodihnă, de nepregătire, de neexersare, deoarece îndată m-am şi pomenit în hală. Patu- rile se orânduiau unul înghesuit în altul, despărţite de coridoare înguste. Le dezamăgea aceeaşi privelişte, dezumanizantă ca şi locul unde se afla propriul meu culcuş. Simultan, exultam că nu fusesem străbătut de nici o un- dă de bucurie răutăcioasă stârnită de gândul că şi ceilalţi aveau parte de o mizerie egală cu a mea, de unde am tras concluzia că starea mea de invidie fusese una pasageră, străină de forul meu, nici măcar o invidie, ci dorinţa de a găsi pricină să mă tânguiesc că soarta era mai crudă cu mine decât cu alţii – o nevoie inexplicabilă a noastră, la destui semeni permanentizată dealtfel.

Deodată am sesizat…

Panica mă sufocă un fragment de secundă. Însă inima, ce brusc se decisese să-mi bată mai repede, se potoli îndată, pentru că acel ceva remarcat de mine şi care mă alarmase nu era kaki, ci tărcat. Văzusem o spinare sumeţindu-se de sub fiarele unui pat, ca a unui delfin din ape. Cum zic, spinarea era zăbrelită; deci aparţinea unui alt nenorocit de teapa mea şi nu unui caraliu. Dacă ar fi fost a unui gardian, acesta m-ar fi condus de-a dreptul la poartă, adică în cămăruţa unde se împărţeau cu dărnicie loviturile de rangă.

De cum mi-am dat seama cu ce stare socială aveam de-a face, se ivi o altă dilemă. Individul o fi fost bolnav, ca mine, sau vrun turnător privilegiat? Dacă ar fi fost careva reţinut în lagăr pentru un supliment de anchetă, nu căuta sub saltea atât de liniştit. Pe de altă parte, eu mi-aş fi dat seama până atunci că plutea o stare de anxietate printre cei care ne păzeau. Şi aceştia, ca şi noi, intrau în alarmă când sosea inopinat cineva de la ‘centru’, indiferent că cel din urmă era amplasat pe hartă în miezul Brăilei sau al Bucureştilor. Încercând să mă retrag pisiceşte, după cum şi pătrunsesem acolo, era posibil să mă simtă insul şi să mă fi denunţat că încălcasem regulamentul de ordine interioară. Dar el nu-l în- călca? Am preferat să-i câştig bunăvoinţa. Dealtfel, atât de nesăţioasă îmi era nevoia de contacte umane şi speranţa că mi-ar fi ieşit în cale între puzderia de figuri a- noste şi o personalitate pe lângă care să mă cuibăresc, încât nici nu aveam tăria să fi dat înapoi.

În concluzie, am înaintat către mâna pe care mi-o întindea Destinul.

– Sunteţi bolnav?

Ghemuit în patru labe, se sprijini anevoie de bara de fier şi-şi scoase capul la vedere. Oasele chipului său, dispuse pe o lăţime mică, până şi cele ale ţestei acoperite cu doi centimetri de păr cărunt, i se alungeau peste aşteptări pe verticală. Aşa fiindu-i conformaţia craniului, îţi era greu să remarci vreo scobitură în obrajii săi, căci, într-un fel, era un om scobit pe de-a-ntregul. În schimb, scofâlcirea pielii sale mă izbi. Ca şi albeaţa ei nenaturală, accentuată de ochii nemăsurat de extinşi, cu lichefieri de albastru spălăcit pe margini, pe când la mijloc culoarea era concentrată într-o tensiune aproape materială, de oţel. Obrajii, foarte neraşi, păreau crispaţi de frică, im- presie lăsată şi de zgâirea lui la mine. Cel puţin alt nume n-am găsit atunci pentru expresia lor. Greşeam total în interpretarea mea. Se holba cu pupilele mărite ale unui personaj dintr-o frescă ruinată de neîngrijirea a două-trei veacuri ce au călcat-o inexorabil cu carul zdrumicător de vieţi al Timpului, sub roţile lui greoaie şi indiferente la Frumos.

I-am zâmbit, să-i ogoiesc panica:

– Şi eu.

Adică, nici eu nu mă simţeam bine.

– Nu sunt bolnav, răspunse limpede şi fără urmă din temerea pe care mă aşteptam să i-o recunosc în tremurul vocii.

Dimpotrivă, glasul, ce părea să-i fie obişnuit cu cânta- rea, avea ceva luminos; în orice caz nu-l umbrea nimic, ceea ce era în contradicţie flagrantă cu situarea noastră sub talpa Răului. Parcă mi-ar fi parvenit sunetele originare, neemise de corzi vocale, ci aşa cum ar fi emanat de-a dreptul din Cosmos. Rosti, să mă lămurească:

– Sunt plantonul lagărului.

Nu avusesem cunoştinţă până atunci despre existenţa unei atari atribuţiuni pentru un purtător de zeghe. Datorită acestei recomandări am priceput cu ce se ocupa pe lutul ce podea dormitorul, fiindcă, după cum am menţionat, răsărise cu o mătură în mână, ca un Neptun purtător de trident.

Se ridică în picioare. Mă uluia cum răzbea să suporte povara hainelor vărgate. Era o faţă de bătrân. Doar mijlocul ochilor, cum am mai declarat-o, pâlpâia viu în el. Îmi făcea rău să-l contemplu. Atinsese ultimul grad de distrofie. Respira gâfâit pe marginea propriei sale gropi. Mă miram că nu-i auzeam horcăitul sfârşitului.

– Doctorul Dabija, se apropie târşâit de mine şi-mi întinse mâna numai sgârciuri şi beţe.

Mă înconjura cu un surâs cald ce nu aparţinea trupului său fantomatic, ci era împrumutat acestuia, de la distanţă, ca şi când sufletul i-ar fi bâtuit pe deasupra şi-i folosea corpul pentru a păstra legăturile cu pământul. Dacă glăsuirea nu-i era atât de logică şi la obiect, nu mi-ar fi venit peste mână să-l socotesc strigoiul unui puşcariaş mort prin acele locuri, uitat de toţi şi revenind să cerşească o rugăciune de dezlegare. Dar nu; am aflat cu- rând, fără nici o reţinere din partea sa – obişnuită la noi ceilalţi, cât încă nu ne încredinţam asupra caracterului conlocutorului -, fără nici un ascunziş, că fusese arestat în afacerea “Rugul Aprins”. Am schimbat cu dragoste idei despre fericirile credinciosului, despre zumzetul încălzitor al inimii iubitoare de Dumnezeu, despre viaţa de du- pă moarte şi despre lucruri de mult mai măruntă însemnătate, precum studiile mele din trecut, nesiguranţa asupra a cum avea să-mi arate traiul, după eliberare, şi asupra incertitudinii privitoare la profesia sau meşte- şugul meu viitor, că – bănuiesc a o mai fi scris – mi se întrerupsese frecventarea cursurilor universitare în anul al doilea, abia pornit.

Timpul se abstrăsese din preajma noastră şi dialogam pe o gură de rai mică după măsura costelivilor visători ce eram. Când se vesti un început de forfotă din direcţia bu- cătăriei, am tras cortina de stele ce ne despărţise de realitate şi mi-am luat rămas bun, să mă feresc de căutăturile celor care mi-ar fi putut pedepsi revenirea de câteva ceasuri la starea firească a omului, adică nimbată de iubirea dintre fraţi.

– Voiam să-ţi spun ceva…

Eram nerăbdător să ies, strâns cu uşa de instinctul de conservare redevenit activ.

– Nu-ţi mai bate capul cu nimic din câte te frământă. Dumnezeu te pregăteşte să scrii spre lauda Sa. Vei fi un izvoditor de cărţi închinate Lui. Ele vor răspândi credinţa, vor îmblânzi sufletele, vor îndemna la frăţietate. Fii binecuvântat!

“Totuşi, este bolnav…”, am regretat să constat în ultima clipă a agapei intelectuale la care luasem parte, oaspete mai cinstit ca oricine. Şi nu mă refeream la o maladie trupească, ci la una a sufletului plecat prea departe în ţinuturile fără de margine ale închipuirii şi care nu-şi mai găsise calea de întoarcere.

Niciodată până la capătul ispăşirii mele nu am mai avut prilejul să-l întâlnesc. Aceasta a fost cea dintâi pe- deapsă pentru asprimea cu care-l judecasem. A doua pe- deapsă a constat în a-l întâlni în libertate. La câţiva ani buni după revenirea mea în familie.

Era zi de sărbătoare: Sfântul Dimitrie Basarabov. Mă târâsem ca melcul într-o coadă lungă şi stufoasă de persoane doritoare să sărute Moaştele în racla lor din Catedrala Patriarhiei. Mă aşezasem la rând pe la şapte di- mineaţa şi se făcuse trei şi jumătate când am pornit-o în josul dealului, spre Hala de carne din Piaţa Unirii. Alături de mine cobora fostul asistent universitar la Facultatea de Medicină. Nu apucase să se îngraşe. Îmi amintesc că mi-a reţinut atenţia lărgimea neretuşată a pantalonilor săi negri. Din vechea lui înfăţişare nu mai rămăsese decât privirea-i neobişnuită. Era ras proaspăt şi îşi tăiase obrajii în mai multe locuri; se pregătise cu neîndemânare să-l întâlnească pe Sfânt. Plutea în jurul său un aer jovial şi ingenuu, ca de Paşti sau de Crăciun şi, nu ştiu de ce, extrem de balcanic.

L-am condus pe străzile acelea sugrumate ce se vărsau, după numeroase cotituri, printre căsuţe cu curte, pendulând peste veacurile al nouăspreecelea şi al douăzecilea, în Calea Rahovei. Încrengătura celor discutate de noi acum contrazicea ultima mea impresie, ce mă însoţise după despărţirea de el de odinioară. Şi-mi părea rău că mă dovedisem necruţător faţă de felul său oareşicum mai fantezist de a mă fi încurajat. În definitiv, cu ce-mi greşise? Doar că încercase să mă îndemne pe un drum pe care m-ar fi dorit angajat, folosindu-se de tonul unei certitudini, adevărat – lipsită de acoperire. Numai că eu eram atât de copleşit de propriile mele întrebări şi disperări privind sfera practică imediat următoare eliberării ce se apropia, încât lumina folosită de el în călăuzirea mea mă jenase şi în loc să o fi luat drept ceea ce era şi să-i fi depus opinia alături de câte altele se războiau în mine, pentru o evaluare ulterioară, o întunecam cu neîncrederea mea.

Abia de-mi trecură acestea prin minte că firul monologului său o apucă pe noi cărări sinuoase ce tindeau să mă smulgă din aceeaşi realitate ocolită de noi şi altcândva. Pleca, în dezvoltările sale, de la fapte aparent fără însemnătate, ale căror martori eram – cum păşeam fără zgomot -, ori de la făpturi întâlnite în cale. Un cocoş, pe un gard prăpădit, îşi fâlfâi roşul de sânge şi curcubee, ce-ţi luau ochii, peste sărăcia grădinii şi răceala uliţi, ca şi când ar fi scuturat două bogat înflorate covoare olte- neşti. Îşi însoţi mişcările ample de trâmbiţa puternică a cucurigului desfăşurat din note numeroase, atât grave, cât şi ascuţite.

– Auzi, ne cheamă să ne trezim!, îmi atrase atenţia medicul. Tre-zi-ţi-văăă, proş-ti-looor, că s-a fă-cuuut zi de-muuult… Iisus vă aşteaptă după colţ.

O salcie pletoasă, pe sub şiragurile dese cu ciucuri ai frunzuliţelor verzi prelungi, ale căreia treceam aplecându-ne, îşi împinsese rădăcinile cu fruntea pe sub asfalt, bombându-l şi spărgându-l cu o tăietură neagră, să iasă şi ele niţel la căldura lumii acesteia, ne obligă, va să zică salcia, la un mic ocol. Doctorul Dabija adăstă, privi în jos, privi în sus, privi la mine. Zâmbi cu dragoste:

– Nu mă evitaţi, ci staţi sub umbrela Sfântului Duh, pruncilor. În afara ei plouă cu păcate!…, imită el mesajul copacului tortuos …sub “umbrela”căruia rămăsesem!

Ce poet inegalabil aveam alături de mine şi cum nu ştiusem a-l cunoaşte! Pedeapsă îmi era chiar această descoperire. Şi cu atât mai osândit mă simt astăzi, că n-am ştiut fi la înălţimea dragostei sale pentru mine şi n-am apucat, până în pragul bătrâneţilor mele, să scriu un rând întru lauda lui Dumnezeu…

26

ANCHETA PE CARE AM LĂSAT-O în urmă îşi continua cursul ei firesc. Doar că ofiţerul ostenise să-l tot împingă pe nenorocitul dinainte-i spre declaraţii despre legionarismul lui Bob Danciu. Îi dădu oarecare slobozie din frâie să mai spună adevărul şi cum îl ştia el. Sau, poate, dându-şi seama că acest adevăr ar putea chiar şi el fi materie pentru un proces militar, în loc să-l măsluiască după cum o făcuse până atunci, decise să-l măsluiască altfel. Oricum, procesul-verbal aduce elemente noi şi interesante până şi pentru noi.

Răspuns: În octombrie 1947, privind oferta ce mi s-a făcut din partea episcopului Stamate Duca, subsemnatul am plecat din Bucureşti, stabilindu-mă la mănăstirea Govora.

Întrebare: Arată în continuare ce activitate ai (în text: “a-i”) desfăşurat?

Răspuns: La 14 octombrie 1947, m-am stabilit la mănăstirea Govora, unde am stat până în martie 1950.

În această perioadă de timp m-am deplasat o dată la Bucureşti, în 1948, pentru a mă opera. La Bucureşti, m-am întâlnit cu Danciu Agenor, cu prilejul unei vizite pe care i-o făcusem la locuinţa sa. Cu prilejul discuţiilor purtate atunci, Danciu mi-a făcut cunoscut faptul că a trecut la catolicism.

Întrebându-l asupra cauzelor care l-au determinat să facă acest pas, Danciu mi-a spus că Biserica Ortodoxă s-a dovedit a fi inactivă, că misionarismul ei este slab, că de acum Ortodoxia nu-l mai satisface, nu-l mai mulţumeşte şi că a trecut la catolicism pentru “a lupta în vederea unirii Ortodoxiei cu Catolicismul”. Aici sunt scoase în evidenţă adevăratele preocupări (religioase şi nu politice) ale lui Bob Danciu.

Întrucât fusese la o mănăstire catolică de la Bicsad, unde se călugărise de altfel, mi-a povestit despre viaţa de aici. Spre deosebire de Ortodoxie unde, după cum spu- nea el, nu există duhovnici pregătiţi, la mănăstirea de la Bicsad fiecare candidat are câte un îndrumător spiritual. A rămas captivat de felul cum se face aici educaţia, cu meditaţii, ore de tăcere, confesiuni şi toată rânduiala în general.

Obiectându-i faptul că dacă într-adevăr ideea unirii l-a alarmat, atunci când s-a hotărât să treacă la catolicism putea să facă aceasta şi din cadrul Bisericii Ortodoxe, Danciu mi-a răspuns că Biserica Ortodoxă este dezorganizată, în timp ce în catolicism a găsit posibilităţi superioare de a activa.

El spunea că Monseniorul Ghica are nişte relicve [în text: ‘velicne’] pe care le-a obţinut pe când se afla la Paris, de la arhiepiscopul Parisului, şi că, prin acestea, reuşeşte să atragă mulţi adepţi la catolicism. L-am întrebat dacă va intra în cler sau nu şi ce va face dacă nu va fi primit în cler, la care mi-a răspuns că va munci orice, chiar ca simplu lucrător, numai pentru a satisface cerinţele misiunii pe care şi-a luat-o.

Danciu Agenor mi-a mai spus că Biserica Catolică practică sistemul hirotonisirii unor preoţi cari nu se îmbracă în haina preoţească, obţin diferite locuri în producţie, ca simpli muncitori de fabrică, în mine etc. unde predică dogmele catolice, sustrăgându-se astfel de sub urmărirea şi cunoaşterea activităţii lor de către organele de stat. În felul acesta, preoţii respectivi duc activitate misionară, atrăgând mulţi aderenţi la Catolicism.

Danciu se găsea în acel timp foarte multă vreme la biserica catolică Sf. Iosif din Bucureşti, afirmând că este foarte ocupat şi are puţin timp disponibil. Încă o dată atrag atenţia asupra autenticelor ocupaţii ale celui pe care ancheta îl voia legionar îndârjit: stătea în biserică.

Oare când m-a dus la Monseniorul Ghica să fi fost în taină călugăr? Nu, n-ar mai fi sperat în pragul Antimului. Dar el încă mai avea nădejde şi la duhovnici ca Părintele Daniel, apoi – cine ştie… – o răcire, o chemare… Şi totul se încurcă în destinul său. Iar ce-l aştepta era departe de a bănui.

27

ÎN TOT ACEL TIMP se strecurau, printre călugării mei şi printre mirenii iubitori ai Părintelui Daniel şi ai Antimului, suspecţi. Asta o ştiu acum. Atunci nici măcar înţelepţii care aspiram să mă îndrume şi formeze habar n-aveau ce act de adulmecare săvârşeau aceia. De bună seamă nici astăzi nu le cunosc oficiul de trădare operat odinioară şi, probabil, îi mai primesc cu drag în chilii şi prin casele lor.

Întâmplarea a făcut să se rătăcească în dosarele anchetei şi ale procesului nişte note informative. Grosul acestora lipsind, bănuiesc că locul lor nu era în conţinutul final al dosarelor în cauză ci, după examinare şi utilizare de către anchetatori, trebuiau să se întoarcă într-un fond secret unde se găsesc încă. Una dintre ele mă luminează asupra felului cum, cu mult timp înainte de reţinere, grupul ce avea să fie arestat peste aproximativ cinci luni era umărit de un ‘prieten’, aşa cum am fost cu toţii supravegheaţi prin mijlocirea acelei plăgi a comunismului, cunoscută sub numele popular de ‘turnători’, în general inşi apropiaţi de noi cărora le arătam nu numai încredere, dar chiar şi dragoste (există o atare dramatică mărturisire mai jos). E bine de ştiut că aceşti provocatori şi vânzători care au făcut mai mult rău decât Securitatea însăşi (a cărei meserie, în definitiv, era să facă răul) continuă să ne frecventeze, cum ziceam adineaori, şi că le acordăm aceeaşi nezdruncinată încredere.

Va să zică, înainte de reţinerea viitorilor membri ai lotului “RUGUL APRINS”, ancheta mai avea la dispoziţie următoarele, redactate de un ‘lucrător’ M.A.I., specializat în meşteşug, după notele informative produse de turnătorul “Marcel Traian”:

“341/27 febr. 1958 [deasupra e scris cu cerneală: 39]

Ex. nr. 1

STRICT SECRET 9

[Dedesubt e scris cu cerneală: 8]

[În stânga paginii, scris cu peniţa: La acţiune]

NOTĂ

Materiale furnizate de agentul

“Marcel Traian”.

În ziua de 10 ianuarie 1958, sursa l-a vizitat pe GHIUŞ BENEDICT [aici şi pretutindeni mai departe unde urmau să apară nume proprii, dactilografa a lăsat spaţii libere ce au fost completate de mână, probabil pentru ca nici ea să nu cunoască despre cine era vorba în notă, eliminându-se astfel posibilitatea deconspirării turnătorului şi a ‘acţiunii’ sale] , cu care ocazie i-a prezentat nişte plan [ş?] e desenate de sursă. Sursa şi-a exprimat părerea că va întâmpina dificultăţi la editură din cauză că acolo sunt prea mulţi evrei. [S-a remarcat provocarea făcută de către artistul plastic sosit în vizită la monah. Acesta se lasă antrenat:] GHIUŞ răspunde că evreii sunt un rău împotriva căruia nu se poate face nimic.

GHIUŞ BENEDICT spune sursei că lucrările sale sunt un început bun şi îi aminteşte că el l-a găsit pe VALERIU STRĂINU, de la Biblioteca de Stat, la MIRONESCU ALEXANDRU şi a vorbit cu el pentru cartea de care are nevoie sursa (Basmul românesc), sfătuind pe sursă să ţină legătura cu VALERIU STRĂINU, căci ar mai putea avea nevoie de el. [Altă remarcă necesară: pe când ‘sursa’ pregătea cele mai mari nenorociri din viaţa părintelui Benedict Ghiuş, arestarea şi condamnarea subsecventă, acesta îi făcea binele de a interveni pentru el pe lângă Valeriu Străinu, care-l putea ajuta.]

După aceasta, sursa a plecat de la GHIUŞ B.

*

În ziua de 18 ianuarie 1958, la orele 8 30 , sursa a fost vizitată de PISTOL DAN GRIGORE. Acesta din urmă şi-a arătat afecţiunea faţă de sursă şi că doreşte să-l vadă mai des. A arătat că s-a angajat la Administraţia Patriarhală, tot atunci au stabilit ca să se întâlnească a doua zi, adică luni 19 ianuarie 1958, la sursă acasă. Dar a doua zi, DAN GRIGORE nu a mai trecut pe la sursă.

În ziua de sâmbătă 1958, sursa s-a dus la serviciul lui DAN GRIGORE şi-l găseşte la registratură şi informaţii. La acest serviciu, DAN GRIGORE arată că este mulţumit nu atât de ocupaţie, cât de mediu, numindu-l “excelent; numai intelectuali”. [Nevoia de a pune între ghilimele afirmaţia celui urmărit ne indică gravitatea pe care o avea pentru Securitate faptul de a purta admiraţie intelectualilor şi cât de periculoşi erau aceştia socotiţi de către ea. Iată pe ce cale, fără să vrem, ne amintim de lozinca urlată pe bulevarde şi mai ales în Piaţa Universităţii de către invadatorii barbari ai acesteia, aşa-zişi muncitori la I.M.G.B., de fapt securişti travestiţi: “Noi muncim, nu gândim”, lozincă ce a constituit ruşinea Revoluţiei din Decembrie 1989 şi a pătat frumuseţea clipelor de purificare.] Povestea că acolo nu se ţin şedinţe, nu este organizaţie de bază, iar şeful serviciului personal este un fost membru de partid. Acesta i-a susţinut angajarea însuşi directorul care îi cunoştea familia. [E regretabil că această frază este astfel compusă încât n-are nici un înţeles.]

În timpul discuţiilor, au fost întrerupţi deseori de persoane care cereau informaţii. După aceasta, sursa s-a scuzat că nu mai are timp şi stabilindu-şi [forma reflexivă este inutilă şi greşită] amândoi să se vadă săptămâna următoare, sursa a plecat.

În seara zilei de 6 februarie 1958, sursa l-a căutat acasă pe Dr. DABIJA, dar nu l-a găsit. Apoi s-a dus la PISTOL DAN GRIGORE. Acesta tocmai pleca de acasă, spunând că merge la un cunoscut al său, căruia i-a găsit serviciu şi vrea să-l anunţe. Acesta se numeşte Nelu, de meserie electrician.

Au plecat împreună până în str. Radu de la Afumaţi nr. 68, dar nu l-au găsit acasă. Plimbându-se pe stradă, sursa aminteşte de GHIUŞ BENEDICT, la care PISTOL DAN spune că nu a mai fost demult. Sursa aminteşte de problema care îl preocupa pe GHIUŞ BENEDICT, adică contopirea ortodoxismului cu catolicismul. [Ceea ce este cules mai gros e subliniat în creion în Notă. Aceasta se repetă şi mai jos.]

La acestea, PISTOL DAN spune că el e de părere că este absolut necesară crearea unui front unic spiritual, invocând prestigiul Bisericii şi efectul binefăcător pe care respectivul act l-ar avea asupra lumii creştine. Dar el consideră că atâta vreme cât interesele spirituale sunt amestecate cu cele materiale, nu se va putea realiza nimic.

După ce au fost la un film, PISTOL DAN mai invită pe sursă la el.

*

În ziua de 16 februarie 1958, sursa a vizitat pe VĂSÎI GEORGE. Acesta l-a primit în camera sa unde are loc un pat şi o masă. VĂSÎI GEORGE îi arată sursei o copie după o icoană a lui SANDU TUDOR, explicând semnificaţia fiecărei figuri. Icoana are un fond verde care domi-nă tot desenul. VĂSÎI GEORGE explică că acest verde este ales ca simbolul dumnezeirii.

VĂSÎI GEORGE având unele treburi cu vecinii, îi”

Din păcate aici se întrerupe a doua coală pe care este dactilografiată nota, iar următoarele lipsesc din dosar. Nu voi părăsi nota înainte de a atrage atenţia asupra in- sinuării incriminatorii că atât Văsâi, cât şi părintele Daniel, ar fi fost legionari; mă refer la insistenţa asupra culorii verde , singurul element din icoană comentat.

28

TOT ISCODIND despre deţinutul Vasile Voiculescu, îl întâlnesc pe medicul Vasile Voiculescu, care l-a precedat. Îmi sunt menţionate diagnostice de neuitat, ajunse de domeniul legendar pentru familia sa.

O doamnă, de pildă, suferea de o alergie ce părea incurabilă. Nici un specialist nu izbutise să identifice pricina acesteia, nici s-o curme. Doctorul Vasile Voiculescu s-a interesat dacă simptomele se manifestau pe tot parcursul anului sau doar în anumite perioade ale lui. A aflat că se produceau doar iarna. Şi-a întrebat pacienta cu ce se îmbrăca în acel anotimp. Primi răspunsul că adăuga veşmintelor obişnuite un palton cu guler de blană negru. Medicul ceru să-l vadă. Constată că era vopsit. Recomandă să nu fie folosit o bucată de timp. Alergia dispăru: provenea de la vopseaua respectivă.

Un alt caz a rămas proverbial. A fost chemat să vadă un prunc. Pierea fără să se ştie de ce. Sugea, dar era veşnic înfometat. Slăbea continuu. Nu numai că se făcu- se apel la tot soiul de specialişti, dar participaseră şi sumă de somităţi la un consult comun.

Doctorul Voiculescu, după ce l-a cercetat, a cerut să fie alăptat de faţă cu el, lungindu-se copilul pe un cântar special pentru cei mici. A remarcat că oricât sugea, laptele ingurgitat nu i se adăuga la greutate, să coboare talerul. Şi-a dat seama că o pieliţă de sub limbă împiedica mişcările acesteia, că procesul suptului se rezuma la o simplă strădanie, însă rezultatul nutritiv era nul, fiindcă băieţelul nu înghiţea decât ce i se scurgea întâmplător pe lângă limbă.

Cu această constatare medicul l-a salvat, recomandând intervenţia grabnică a chirurgului.

Vasile Voiculescu refuza onorariile. Îşi întreţinea familia sprijinindu-se exclusiv pe salariul primit pentru activitatea depusă la dispensarul de cartier de pe Bulevardul Ardealului, unde funcţiona. Astăzi acesta îi poartă numele.

*

A fi ‘doctor fără de arginţi’ deriva din preocupările spirituale ale poetului. Foarte vechi, ele n-au devenit evidente pentru familie decât odată cu moartea soţiei sale, în 1947. După despărţirea de ea, scriitorul s-a adâncit în asceză şi simţea tot mai imperios chemarea călugăriei.

– Noi, copiii, îmi mărturiseşte doamna Gaby Defour-Voiculescu, aproape că plângeam: – “Cum, tată, să ne laşi şi să te închizi în mănăstire…?”, îmi repetă cu glasul disperat de atunci.

Pentru a-şi desăvârşi penitenţa, poetul refuza să i se mai încălzească odaia la vreme de iarnă. Reacţia copiilor la cererea lui a fost una de opoziţie categorică. Intenţionând să-i împiedice cu orice chip a mai face focul, mută cu trudă, fără ştirea nimănui, un corp al bibliotecii în dreptul sobei; îl rezemă de ea. Dacă nu s-ar fi ţinut seama de dorinţa sa, se risca provocarea unui incendiu.

Un geam spart al ferestrei din acea cameră îngăduise unui păianjen cu cruce să se tragă mai la adăpost decât în bolta de viţă din curte, unde sălăşluise până atunci.

Veneau pe rând în vizită prietenii toţi: Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Barbu Slătineanu. Prima privire o aruncau către ungherul păianjenului. Îl regăseau acolo de fiecare dată, în dreptul locului de comunicare cu exteriorul. O rugau pe doamna Defour: – “De ce nu faceţi ceva? De ce nu chemaţi geamgiul? Vreţi să moară tata? Nu vă daţi seama cine este? E un geniu! Trebuie îngrijit. Dumneavoastră nu ştiţi ce scrie!”. După ce le explica lupta permanentă pe care o ducea pentru acea fereastră, doamna Defour ajungea la ceea ce o durea mai tare: – “…Aşa este. Nu ştiu ce scrie, că nu ne citeşte în veci…”.

După plecarea lor, intra la tatăl ei; îl implora s-o lase să cheme geamgiul. – “Uite ce e, măi copii – până n-o muri păianjenul ăsta de moarte bună, nu-i stric casa. Şi lăsaţi-mă-n pace!”, răspundea hotărât, adevărat Francisc din Assissi, mirean şi ortodox, care, fiind friguros, alesese să-i clănţănească lui dinţii decât să stânjenească o altă făptură a lui Dumnezeu.

Nu-l mai interesa mâncarea. Se hrănea numai cu nuci, mere, lapte, miere, griş. Nu-l preocupa îmbrăcămintea. Familia, de ruşine, îl obliga să pună pe sine haine bune, temându-se de judecata lumii.

Singurul lucru ce-l atrăgea era frecventarea mănăstirii Antim.

În 1952, cu osebire, Andrei Scrima nu lipsea din casa Voiculescu. Poetul şi-a dus familia la călugărirea sa, ca şi la a poetului şi pamfletarului Sandu Tudor. Preţuirea lui Vasile Voiculescu pentru cultura lor era nemărginită; mai ales pentru a celui dintâi.

*

Viaţa lăuntrică a deţinutului Vasile Voiculescu a căpătat, odată cu schimbarea condiţiilor de trai, o direc- ţionare nouă, uluitoare pentru amatorul de literatură. Cel din urmă, dacă este suficient de informat, s-a obişnuit cu ideea că medicul, poet şi publicist dintre cei mai activi în perioada interbelică, făcuse jertfe dureroase ale libertăţii personale, ale timpului său, că-şi sacrificase nu rareori familia, dedicându-se scrisului. În ceea ce pri- veşte epoca ce a urmat, a amuţirii obşteşti datorată tero- rii, autorul LUPTEI CU ÎNGERUL e de presupus a fi fost cel mai prolific dintre literaţii interzişi tiparului. A lăsat, cantitativ vorbind, cea mai abundentă literatură de sertar din domeniul poeziei.

Mai mult decât atât, în cadrul acesteia şi-a depăşit incomensurabil propriul nivel artizanal, ideatic, al sensibilităţii, imagistic, umplând cu spiritul său un gol în istoria noastră literară şi este ridicol de presupus că un alt om de litere l-ar fi putut împlini în condiţiile cenzurării nelimitate a exprimării scriitoriceşti din perioada precedentă. Temerea de a nu mai ajunge vreodată să fie editat în cursul vieţii – ceea ce s-a şi petrecut – l-a confruntat cu apăsătoarea răspundere a judecăţii critice post-mortem, perspectivă ce, în mod categoric, ridică probleme esenţiale inşilor care şi-au educat simţul răspunderii personale faţă de opera lor, faţă de cultura neamului. La capătul acestei confruntări, creaţia sa a ajuns pe culme.

Va să zică, cititorul încunoştinţat asupra acestei evoluţii, a acestor metamorfoze şi eforturi încununate de succes, ale duhului, se aşteaptă ca, aidoma lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu să se fi depăşit încă o dată, pe parcursul celor peste patru ani de detenţie şi să fi urcat mult mai sus – dacă este de închipuit aşa ceva – în căutarea Frumosului. Există alţi scriitori, de pildă Valeriu Anania, care s-au manifestat sub lespezile tăcerii – prin cenacluri oficial socotite subversive (în cazul respectiv trebuie citat cenaclul nuvelistului Barbu Slătineanu, frecventat, dealtfel, şi de mai vârstnicul său amic doctorul în cauză) şi care, după arestare şi cuvenita eliberare (pentru cine nu ştie: şi autorul dramei în versuri GREUL PĂMÂNTULUI a fost condamnat politic) au stupefiat amatorii de literatură prin vigoarea talentului lor, când au ajuns a fi publicaţi. Alţii au irumpt în literele române exclusiv în puşcărie, ca inegalabilul Sergiu Măndinescu, mult chinuitul Costache Oprişan, Constantin Aurel Dragodan, cel cu gamă neobişnuit de colorată şi de variată (editat de subsemnatul) şi atâţia alţii, prea tineri în clipa când au gustat pentru prima oară fierul rece al cătuşelor, prea tineri pentru a fi avut răgazul să se fi cultivat pe măsura nevoilor meseriei, să-şi fi amplificat cunoştintele în materie de limbaj şi fondul de trăire şi de originalitate necesare unor realizări cutremurătoare cum s-au dovedit poemele lor din gherle şi lagăre.

Surpriza cititorului la care ne referim va fi mare. S-ar zice că Vasile Voiculescu n-a mai fost interesat de izbânda asupra lui însuşi în domeniul autoexprimării. Personal, nu a adus dindărătul gratiilor, înregistrate în memorie, după obiceiul eliberaţilor, lucrări elaborate în minte şi repetate până la definitiva învăţare pe de rost. Nici colegii săi de prin celulele călcate nu au scos de acolo atari mărturii memorate din şoaptele autorului. Lupta lui cu îngerul, prezentă în titlul citat, a avut un alt ţel decât exprimarea de sine (insist). Ea s-a desfăşurat în domeniile cunoaşterii de sine şi al înstăpânirii Sinelui asupra lui însuşi şi a Lumii Nevăzute!

Cât de departe a ajuns Vasile Voiculescu în depăşirea condiţiei umane o va lămuri următorul dialog transcris de pe casetele reportofonului ce au surprins convorbirile mele cu fiica poetului.

– Doamnă, mi-a pomenit domnul Stroe Slătineanu că, printre alte mărturisiri ale tatălui dumneavoastră, s-au numărat unele privitoare la nişte mutaţii, în corpul astral, făcute din închisoare acasă, de către Vasile Voiculescu. Se pare că poetul a susţinut autenticitatea acestora, enumerând, drept dovadă, cele ce aţi făcut în anumite zile precise, gesturi şi activităţi. Am mai aflat că v-a explicat a fi venit în căminul dumneavoastră folosindu-se de vehicolul concentrării. Vă rog să-mi vorbiţi despre aceste lucruri.

– Curând după ce a sosit de acolo, mi-a spus că, o dată pe zi – textual – “îmi rezervam plăcerea să vin la tine. Făceam să sune clopoţelul.”Aveam un clopoţel mic, ca de sanie, agăţat în balcon: – “Nu sunam la uşă. Intram şi mă închinam la icoana mare a lui Iisus Hristos pe care o ai aici.”N-am înţeles ce-mi spunea, vă rog să mă credeţi.

Cât de ciudat este că această convorbire cu gazda mea, desfăşurată de-a lungul mai multor ceasuri, a fost întreruptă doar de două-trei ori de apelul telefonic şi niciodată de alt sunet. În schimb, tocmai acest fragment straniu, privitor la deplasările în spaţiu ale celui închis, a fost dublat, în depărtare, de un lătrat aburit de distanţă, vesel, amical, al cine ştie cărui câine din vecini. Ca şi cum patrupedul, cu un al şaselea simţ al dobitoacelor, ar fi adulmecat o prezenţă ciudată în acea zonă a Bucureştilor, în acele secunde când evocam poetul decedat, stăpân al unor forţe oculte inexplicabile.

– N-am înţeles, continuă doamna, până ce, mai târziu, am avut ocazia să stau de vorbă cu un iniţiat. I-am destăinuit că tata practica Rugăciunea Rugului Aprins , lucru confirmat de mai multe persoane care m-au asigurat că ajunsese la o treaptă atinsă de prea puţini osârduitori. Acel domn m-a lămurit că tata nu mi-a vorbit de-a dreptul; socotea că nu-l puteam înţelege. Însă el realiza detaşarea din trup. Am discutat lucrurile acestea şi cu cineva care a stat cu tata în puşcărie. Persoana în cauză mi-a istorisit că Vasile Voiculescu se căţăra într-un pat de la nivelul cel mai de sus, deşi era bătrân şi-i venea greu s-o facă. Se retrăgea acolo şi când colegii credeau că dormea, probabil să se detaşa în spirit.

Alte comentarii nu-şi mai găsesc locul aici.

29

POATE CĂ NU STRICĂ SĂ INSEREZ aici o altă întâlnire provocată de mine, tocmai pentru mai buna înţelegere a acestui straniu comportament al poetului, care purtare îl preschimbă, în minţile noastre, în complet altceva decât îl cunoşteam, adică dintr-un scriitor într-un adevărat emisar al Adevărului intangibil pentru majoritatea noastră smerită.

*

1957, 1958, 1959 – ani petrecuţi la Zarca Aiudului, cea mai grea temniţă din ţară. Nu era un deţinut comod. Administraţia i-a oferit condiţii de cuminţire, mutându-l din celular aici. Totdeauna comenduirea a avut dificultăţi cu foştii studenţi. Unii se potoleau ceva mai degrabă. Dar nu Vasile Boroneanţ. Poate şi pentru că era împătimit de istoria României, poate şi deoarece fusese smuls din timpurile străvechi ale neamului – ce redeveneau vii sub privirile sale mirate – şi aruncat în propriul timp, într-un timp personal căruia i se impunea să băltească, să putrezească, să se resoarbă, iar aceasta băiatul n-o mai suporta. Devenise recalcitrant.

Şi cum altfel să fi evoluat? Doar el era acela care, nu cu mult înainte de a i se fi luat libertatea, îl vizitase pe părintele Stăniloae. Se frământase îndelung să-şi limpezească nedumeririle, întrebările fără răspuns sau cu unul, fie nemulţumitor, fie nehotărât, stârnite de o lume opusă aspiraţiilor lui, educaţiei dobândite până atunci, crezurilor şi certitudinilor. Politica Statului îl îmbrâncise în marasm. Nu mai ştia distinge singur ce era bine de ce era rău. La un rezultat îl conduceau raţiunea şi inima şi alte perspective îi ofereau viiturile revărsate din ziare, de la catedră, din discursurile oficiale. A decis să caute un sfat mai bun decât se pricepea singur să-şi dea. De fapt, căuta o confirmare a intuiţiei că nu el gre- şea, ci ceilalţi, cei care ţineau cu orice preţ să-l îndrume anapoda. Şi-a adunat toată cazna sufletească într-o formulă unică, adevărat – cam încâlcită; dar ce să facă dacă avea atâtea de pus în ea? – “Cum credeţi şi spre ce se îndreaptă, se orientează viitorul tineretului şi al intelectualităţii Ţării?”

Preotul a stat în expectativă, probabil fiindcă băiatul rămânea un necunoscut pentru el, un pericol potenţial. Nu era posibil să se lege o convorbire adevărată, de la inimă la inimă. Baterea pasului pe loc se ridica între ei ca o cortină densă de sârma ghimpată. Sfatul dăruit a fost, totuşi, sigur şi temeinic: – “Avem o tradiţie creştină, un comportament al nostru; de acestea trebuie să ne ţinem.”

Studentul în anul IV al Facultăţii de Istorie s-a agăţat de ele. De aceea, acum, nu se mai poate ridica din pat din pricina durerilor de rinichi şi a celor provocate de sciatică, boală ce i-a adus paralizarea unuia dintre picioare. Din atâta practicare a comportamentului creştinesc şi de român, ajunsese o epavă. A fost cărat la infirmerie. S-a constatat cât de grav bolnav era. Ziua următoare a fost internat în spitalul penitenciarului. Acolo se afla doctorul Vasile Voiculescu, poetul ortodox, el însuşi nemişcat pe salteaua lui de paie cu miros acru de balegă mucegaită. La câteva zeci de minute după ce Vasile Boroneanţ a fost depus, imobil, în culcuşul destinat, V. Voiculescu s-a interesat: – “Unde-i tânărul acela? As vrea să-l văd şi să vorbesc cu el.”

Nu era în stare să se deplaseze fără ajutor străin, bătrânul.

– Era un om cu totul deosebit, îmi povesteşte cel care până nu demult a fost director al Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti, acel june bănăţean peste care au nins vârstele. – Avea o trăire sufletească şi lăuntrică şi o comunicare cu lumea din jur care te impresionau. În cazul fiecărui ins cu care intra în contact, parcă având un detector, simţea: ăsta este un om rău, ăsta – unul bun, un inofensiv şi ăla un om netrebnic.

Poetul se bucura de îngrijirea doctorului O.R.L-ist deţinut Aurel Marin, unul dintre personajele de culme ale peisajului puşcăriilor politice din acea epocă. S-a apropiat sprijinind-se de ziduri, ca un fel de Zahei Orbul. O umbră mişcătoare înainta împiedicat, tot mai aproape de o umbră ţintuită între barele de fier ale patului.

– Am venit să te văd.

Şi Vasile se dusese altădată să-l vadă pe marele V. Voiculescu.

Tot cam pe atunci când îi călcase pragul părintelui D. Stăniloae; îndemnat de aceleaşi motive, încercări de sondare în căutarea unei orientări ce s-o dobândească de la oameni cu mai mare experienţă spirituală şi naţionalistă. Scriitorul fusese mai receptiv decât preotul, faţă de nevoia băietanului de descâlcire a sensurilor noii realităţi; mai cald, mai direct… Ceea ce nu însemna că, bătându-i la uşă mulţi adolescenţi care solicitau îndemnuri, nu se temea să le vorbească deschis. I-a mai spus că dacă aştepta încă niţel, să se cunoască mai bine, să ajungă la a ataca o convorbire mai legată…

Încă din 1951, Vasile Boroneanţ, împreună cu alţii, hotărâse ca, prin discuţii, să trezească spiritul tineretului universitar împotriva celor ce se petreceau în ţară. Se străduia să afle cât mai mulţi colegi, înscrişi la Filologie, Istorie, Filosofie, că exista şi o altă opinie decât cea oficială.

Bineînţeles, nici V. Voiculescu, nici traducătorul FILOCALIEI, nu-şi aminteau, la Aiud, de musafirul nepoftit, din Bucureşti, de sfiosul, de intimidatul, de încurcatul energumen în treburile existenţei şi supravieţuirii românilor.

Cu prilejul Festivalului Tineretului de la Bucureşti, din 1953, Vasile Boroneanţ şi prietenii săi au trecut la a aduce la cunoştinţa lumii situaţia tineretului, a economiei şi culturii române. Printre ceilalţi se numărau actualul deputat naţional-ţărănist creştin democrat Constantin Păunescu, Iacob, Ştefan Costea. Mai era şi viitorul prozator Marcel Petrişor, abia ieşit din închisoare. Ca atâţia alţi români, atunci şi mai târziu, an de an, erau decişi să divulge masacrul la care era supusă patria, să umple mapamondul cu dezvăluirea ororilor petrecute aici.

Un grup restrâns din acei studenţi a redactat un me-moriu împărţit în câteva secţiuni, fiecare având alt semnatar, specialist în domeniul tratat. Lung de vreo douăzeci de pagini dactilografiate, adresat tineretului din Occident, Organizaţiei Naţiunilor Unite şi oricărei alte organizaţii democratice, a fost încredinţat unuia dintre alcătuitori. El urma să-l facă a parveni dincolo de cortina de fier, prin mijlocirea cuiva din liota de studenţi francezi ce descinseseră în Capitală, cu ocazia festivalului numit. Numai că franţuzul era în stipendiul N.K.V.D.-ului. Vasile Boroneanţ a primit şaisprezece ani condamnare.

Vasile Voiculescu, după cum bine ne amintim, care pornise agăţat de pereţi către patul său, ajunse în sfârşit:

– Am vrut să te văd. Ştiu că eşti bolnav şi obosit…

– Sunt bolnav, dar nu atât de obosit încât să nu…

Vasile parcă ar fi citit din Evanghelii spusa lui Iisus: “Îndrăzneşte, scoală-te!”Alături de el zăcea Costache Gane, autorul povestirilor din TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE, în vârstă de şaptezeci de ani. Uzat de greutăţile anilor roşi de temniţe, era frecventat adesea de poet. Vasile Boroneanţ profita de vecinătatea prozatorului fără pereche şi de prietenia ce-l lega pe Vasile Voiculescu de acesta.

– V. Voiculescu era un om care trăia în altă lume, detaşat de toţi ceilalţi, îmi explică. Ar fi fost în stare să stea zile întregi să discute despre idealuri de viitor, însă numai din tărâmul spiritului. Nu cobora niciodată la nivelul comun al omului care pălăvrăgeşte. Accepta convorbirile despre literatură. Dar, când era vorba de opera proprie, dovedea un bun simţ depăşind poate limitele normalului, adică refuza să recite – nu era ca ceilalţi poeţi, scriitori, pe care i-am cunoscut, care vroiau nea- părat să-ţi spună câte ceva din scrierile lor. Avea altă fire. I-ar fi plăcut să vorbească – şi o făcea – despre cum a lucrat, ce l-a inspirat, cum se legau acele preocupări de dumnezeire, de Substanţa Supremă şi de mijloacele de comunicare pe cale magică.

Dacă înţeleg bine, din vagul ei – el însuşi poetic – al strădaniei d-lui Boroneanţ de a delimita imponderabilul unor umbre de gânduri ale căror urme s-au şters în zecile de ani, lăsând în memorie doar abur şi miresme, V. Voiculescu era obsedat mai curând de rolul său de ve- hicol al dumnezeirii decât de realizările propriu-zise ale contactului cu Izvorul Divin sau ale aspiraţiilor către Acesta, adică de poezii sau povestiri ale sale. Desigur, vocabularul nostru limitat nu izbuteşte să tălmăcească intuiţiile lui, şi aşa evanescente, asupra unor legături posibile cu Cuvântul. Domeniile sunt încălecate, se întretaie, se colorează unul pe celălalt.

Relaţia dintre cei doi devenise – curios că tocmai pe această cale a negrăitului – mai intimă: – “Vasilică, vino te rog la mine sau vin eu la tine. Am visat astă-noapte…”.

Portretul ce mi se schiţează mă bucură. Este mai bogat decât cele publicate până acum, mai subtil, mai adânc. Ca atare, e potrivit să-l închei cu cele ce urmează, care sunt, în felul lor, şi o laudă adusă căldurii amiciţiei stabilite între ei: – “Vasilică dragă, uite ce am visat. Eram în casa mea. Aveam un gramofon pe care mi l-a dat Regina Maria când eram medicul Casei Regale. Prin pâlnia acestui gramofon, cineva mi-a spus: “Du-te la Vasilică şi vorbeşte cu el.”

– Şi a venit la mine, adaugă naratorul.

Iar eu, al rândul meu, m-am dus la istoricul Vasile Boroneanţ, la patul căruia poposea odinioară dr. V. Voiculescu, m-am dus în căutarea poetului condamnat politic, în lotul “Rugul Aprins”.

Bărbatul acesta a devenit însuşi glasul din gramofon. Instrumentul acustic a strabătut drum lung. Din mâinile parfumate ale Reginei în casa scriitorului genial; şi în visul acestuia, ca să-l avem acum toţi alături şi să aşteptăm minunea: să ne aducă de Dincolo vocea aceluia adormit până la Învierea de obşte, ucis de inconştienţa urii demolatoare de valoare, de cultură, a comunismului.

Rămas-bun, gramofonule al Veşniciei.

30

TOTUŞI, CÂT GREŞESC faţă de doctorul Dabija… Nu am ajuns eu, filolog prin vocaţie, opţiune şi studii, eu care n-aş fi bănuit niciodată una ca asta, să slujesc Bisericii, ca profesor al studenţilor teologi? N-am publicat sumă de studii în revistele ei? Nu am sfătuit eu tineretul să se apropie de semeni cu frăţească dragoste şi, mai ales, de treaza apărare a adevărului? Nici vorbă ca toate acestea să se învecineze cât de cât cu splendoarea ipostazei în care mă văzuse proiectat profetul din lagărul Salcia. Însă nici nu înseamnă că firul evoluţiei mele s-a desfăşurat aiurea decât pe urmele intuiţiilor sale. Cumpănindu-mi această remarcă, nu se vădeşte oare că eu am fost acela lipsit de minte, orb, cel surd, iar el – cuvântătorul viitorului? I se cuvine dreptatea de a-i recu- noaşte, cu atâta întârziere ruşinată, precizia diagnosticului duhovnicesc cu care m-a aruncat în a doua mea în- trupare, cu alte cuvinte în existenţa de după săvârşirea condamnării. Într-un fel foarte încâlcit mi-l pot socoti zămislitor spiritual.

Dar, aşa cum am recunoscut, nu m-am purtat cu el după greutatea afirmaţiei solemne pe care abia am încheiat-o de scris. Dimpotrivă. Aceeaşi dovadă de insensibilitate am dat-o tuturor celor din “Rugul Aprins”. Poate şi fiindcă i-am fericit prea tare pentru a fi primit martiriul în numele Domnului, pe când mie mi se retrăsese această binecuvântare, din vina răcirii evlaviei personale.

Deoarece tot am ajuns la perioada de după eliberare, îl voi pomeni pe părintele Felix, din aceeaşi Mănăstire Antim. Deşi ortodox – şi ce mai ortodox, căci era originar din Basarabia… -, avea chip de cleric catolic, ras totdeauna cu grijă, atent la înfăţişare, delicat, respirând şi cultură laică. Alături de studiile teologice, le făcuse, dacă nu mă înşel, şi pe acelea de pictură, ca şi de muzică. Bun dirijor de cor, era şi un bun zugrav bisericesc. Iar când am bătut la uşa chiliei sale, tare s-a bucurat să se mai ivească prilejul să înveţe ceva, anume limba engleză, studiată de mine atunci într-o a doua serie de facultăţi, prima întreruptă fiindu-mi de condamnare. Avea nevoie să se descurce cu ea, pentru că Patriarhul Justinian, apărător zelos al multor monahi persecutaţi de comunişti, îi tutela plecarea definitivă în Statele Unite ale Americii.

Nu numai că nu purta barbă, noul meu prieten şi elevul meu trecut de vârstă, însă era chiar indignat de apariţia modei ‘bărboşilor’, ceea ce mă amuza, în secret, din partea unui călugăr.

Întâlnirile noastre cotidiene, din răstimpul a vreo două luni, sărace în împărtăşiri de amintiri şi de idei, în schimb bogate în acea atmosferă inefabilă a unei chilii, gustată numai de către aceia care au avut norocul să-i calce pragul cu reverenţă, ajungând astfel în stare să culeagă din ea adierile de dincolo de tavanul lumii, însemnau numai predare, luare de notiţe, exerciţii, încercări de conversaţie, când istovitoare, când entuziaste, când împiedicate, când urcând către fluenţă şi cursivitate. Nu progresam din punct de vedere spiritual decât într-o direcţie – aceea a dragostei creştineşti aplicate, străduindu-mă să slujesc zbucnirii părintelui Felix în lumea liberă.

Până când, într-o zi, la vreo zece minute după sosirea mea, în timp ce-i dădeam nu mai ştiu ce lămuriri, îşi ridică arătătorul către buze. Încetai să vorbesc, nedumerit. L-am văzut înălţându-se uşurel de pe scaun, străbătând tiptil odăiţa. Când ajunse la uşă, îşi mută cu încetinitorul braţul. Deîndată ce degetele îi atinseră arama clanţei, se retrase brusc şi trase uşa după sine: se deschidea în interior. Împiedicându-se de propriile-i labe, un preot celib, care vieţuise în aceeaşi mănăstire de când scăpase din reeducări şi n-o mai frecventam eu, dădu să se prăbuşească la pieptul său. Îşi pierduse echilibrul, cum stătuse încovoiat, cu ochiul sau cu pavilionul lipit de gaura cheii, spionând să afle cu ce se ocupa fratele său de credinţă.

– Ce făceai la uşă, părinte?, îl luă din scurt gazda mea, prin invitare, iar a lui, fără de voie; i se adresase cu o bărbăţie de adevărat luptător; pe care nu i-o cunoşteam.

Limba iudei se împleticea furioasă; bălmăjea vrute şi nevrute; se apăra, fără a fi fost acuzat; congestionat şi greţos, intenţiona să se arate ameninţător; se vădea – şi voia să fie considerat – un fel de Saul, când acesta mai era prigonitor al ucenicilor lui Hristos, şi nu izbutea să pară decât un prăpădit de mărăcine înfipt într-o parte dosnică a trupului, nebăgat în seamă nici măcar când îl smulgi din turul iţarilor, să-l arunci în colbul drumului. Paul Mărăcine, după cum îi suna şi numele, era informatorul oficial al mănăstirii, cunoscut de tot omul datorită prostiei şi răutăţii sale, câinoşenie triplată de o imundă arghirofilie.

Ulterior am aflat multe despre mizerabila sa morală, alţi turnători nu mai breji, denunţându-l public; într-atâta îl urau, mai dihai decât victimele sale, căci păcătosul ignora până şi legea nescrisă a cruţării între dânşii. Era şi a rămas unul dintre marii bolnavi psihic numiţi “reeducaţi”, de la închisoarea Piteşti, devenit fiară în urma torturilor la care a fost supus şi un torţionar al preoţilor cu preponderenţă. De la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a ajuns cu ‘brigăzile studenţeşti’, celebre prin groaza suscitată în sufletele acelora bătuţi cu păturile pe cap, până îşi pierdeau cunoştinţa şi erau treziţi cu găleţi de apă aruncate în obraz, au sosit pe urmă-i veşti despre ‘colaborarea’ sa, ca informator, cu ofiţerul politic. Altarul, îmbrăţişat după eliberare, nu izbutise să înlocuiască ajutorul ce i l-ar fi putut aduce medicul psihiatru, ori democraţia – acest minunat panaceu al tuturor relelor -, la timpul potrivit administrat.

Întovărăşirea mea cu părintele Felix ar fi avut şansa să însemne pentru mine o reluare a unor legături pierdute şi regăsite, a căror valoare crescuse enorm prin mijlo- cirea maturizării mele dospite de suferinţă. Faptul că reveneam către acel grup spiritual nu ca solicitant, ci ca solicitat, îmi conferea o brumă de încredere în sine, câtuşi de puţin dăunătoare caracterului, dimpotrivă utilă, zic eu, acceptării legitimei superiorităţi în domeniul experienţei mistice a membrilor săi. Poziţia mea de posesor al unei vocaţii didactice le-ar fi impus o mai grijulie îndrumare a mea pe calea regăsirii de mine însumi. Dar n-am fost profesorul părintelui Felix destul de îndelungat timp pentru a mă întări în reobişnuirea cu aspiraţiile din adolescenţă. Drept care, la plecarea sa definitivă din ţară, l-am vizitat sporadic pe unul, pe celălalt, până nu i-am mai cercetat deloc. Singura mână întinsă pe plan spiritual de peste ocean de către fostul meu elev a fost o carte poştală ilustrată. În ea îmi scria ceva de felul acesta: “Am izbutit să mă descurc la vamă cu ceea ce m-aţi învăţat; sunt şi eu curios să văd ce o să mi se întâmple mai departe”.

Era un îndemn implicit să mă dedic catedrei: mi se confirma chemarea. Aşa am şi făcut.

31

ERAM CURIOS SĂ MĂ DUMIRESC ce putere avusese intuiţia copilului de odinioară, de şaisprezec ani, când îl cunoscusem pe Bob Danciul, când mă condusese la Monseniorul Ghica şi când mi-am spus că un om cu preocupări atât de adânci nu-şi putea găsi locul decât în puşcărie. Aşa că de cum am aflat pe cineva care îl cunos- cuse mult mai bine decât mine, m-am repezit să-i cer amănunte despre viaţa fostului meu prieten de o seară. Mă aflu în prezenţa episcopului greco-catolic Justin Paven, căruia-i dau cuvântul.

În toamna anului 1955, prin luna octombrie, făceam un drum prin Ardeal, în compania sorei Ionela şi a sorei Constantina, călugăriţe greco-catolice în Congregaţia Inimii Neprihănite. Eram proaspăt student la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi tentaţia de a fi un timp mai lung alături de sora Ionela, pe care o cunoscusem cu câteva luni în urmă, m-a făcut să renunţ uşor la câteva zile de cursuri, mai ales că anul şcolar începuse atunci mai târziu.

Trebuia să trecem prin Gherla, Cluj şi apoi să ajungem la Alba Iulia, unde se aflau fraţii Octavian Cristian şi Gheorghe Cristescu, cu care mă legasem într-o frăţietate spirituală, constituind nucleul Congregaţiei adoratoare a Sfintei Euharistii, care se va dezvolta ulterior sub supravegherea episcopilor, după normele de viaţă primite prin intermediul sorei Ionela.

Las la o parte surprizele de pe parcurs, care mi-au întărit experienţa făcută cu puţin timp în urmă cu privire la vederea la distanţă şi darul nemâncării ale sorei Ionela, pentru a mă opri la vizitarea celor doi fraţi, la facultatea unde erau internaţi.

Localul facultăţii era o clădire medievală, impresionantă prin atmosfera de sobrietate şi seriozitate care te cuprindea când intrai între zidurile ei şi unde domnea un silenţiu total pe culoare, spre deosebire de exuberanţa tinerească, lăsată în voie, la facultatea ortodoxă din Bucureşti, de unde veneam eu.

Am fost primit cu bucurie, dar în tăcere, de Gicu şi Octavian, care m-au condus în camera unde aveau voie să stea de vorbă atunci când primeau o vizită. Nu se aşteptau să ne revedem atât de curând după despărţirea noastră din Bucureşti, aşa că nu am avut prea multe noutăţi să ne spunem. Gicu s-a oferit apoi să-mi arate câteva locuri mai interesante unde-şi petreceau viaţa, printre care şi capela.

Într-una dintre bănci stătea în reculegere un tânăr care, în momentul când ne-am pregătit să ieşim, s-a ridicat şi, venind în urma noastră, Gicu s-a oprit şi mi-a făcut cunoştinţă cu el. Era puţin mai în vârstă ca mine, înalt, uscăţiv, cu faţa uşor brăzdată de riduri şi cu un zâmbet prietenesc pe buze. Îl chema Danciul Agenor, dar i se spunea în mod amical: Bob. Coborând la vestiar, unde se mai puteau schimba câteva vorbe, i-am spus despre mine că urmam teologia la Bucureşti şi că mă aflam în vizită – să cunosc viaţa de seminar pe care o duceau ei. Neconfesându-i că eu săvârşisem actul de trecere la Biserica greco-catolică, a rămas cu impresia că eram ortodox şi n-a ezitat să încerce, cu diplomaţie, unele comparaţii între cele două Biserici, făcând aluzie la adevărul pe care noi trebuie să-l slujim ca preoţi ai lui Cristos. Dar eu, care aveam de păzit secretul convertirii mele, i-am replicat insinuant că Isus nu este numai Adevăr, dar este în special dragoste, despărţindu-ne apoi cu o bună impresie reciprocă.

Aşa l-am cunoscut pe cel care, puţin mai târziu, mi-a devenit frate de călugărie şi tovarăş de viaţă până aproape de sfârşitul vieţii lui.

Au trecut apoi ani în care nu ne-am mai revăzut decât în vacanţe, la vreo Sfântă Liturghie, când era destul de reticent faţă de mine, aflând că în casa mea locuia sora Maria Ionela, faţă de care avea unele rezerve, datorate zvonurilor nefavorabile care circulau cu privire la ea.

Apoi a urmat perioada de detenţie. El a fost arestat înaintea mea, în toamna anului 1958, şi a primit 25 ani muncă silnică pentru “intenţia de a întemeia o organizaţie de tineri catolici de rit bizantin, cult interzis de legile Statului”. Pentru această “intenţie”, care nu s-a concretizat, a primit samavolnica pedeapsă, fiind condamnat singur în această organizaţie imaginară. Nu ştiu dacă germenul condamnării sale a stat în ideea sa de a întemeia o Congregaţie de tineri care să preia sarcinile gospodăreşti ale preoţilor celibi, idee ce l-a bântuit o bucată de timp. Astfel a ajuns la Aiud. Providenţa a făcut ca acolo să ne întâlnim, prin anul 1962, într-o împrejurare fericită, în climatul de relaxare care se instaurase în închisori înainte de decretul de graţiere.

Se organizaseră aşa numitele “cluburi”unde eram duşi să ne “reeducăm”şi să ne facem “autobiografia critică”, tot un fel de autodemascare (ca pe vremea “reeducărilor”de la Piteşti şi Gherla), dar mai blândă, fără bătaie, ca acolo. Ni se citeau, dintr-un ziar, evenimentele zilei şi mai puteam comenta între noi, cu toată prudenţa.

Deşi în libertate nu prea avusesem multe relaţii cu Bob, îmi rămăsese la inimă pentru preocupările lui spirituale şi pentru modul cum le aborda. Acum aveam prilejul să mă interesez de el cu fiecare nou deţinut pe care îl întâlneam. Într-o zi am fost scoşi să vedem un film şi, la sfârşit, când ne pregăteam să reintrăm în celule, l-am zărit în sală, la câteva bănci mai în faţă. L-am strigat bucuros şi a venit la mine. Bineînţeles că n-am putut schimba decât câteva vorbe, dar pentru mine a fost suficient că ne-am revăzut şi ne-am convins, unul pe altul, că eram pe aceeaşi baricadă, întărindu-ne simpatia reciprocă.

A urmat o perioadă destul de lungă de despărţire, până prin anul 1965 când, după graţierea care a pus în libertate pe toţi deţinuţii politici, ne-am reîntâlnit la Catedrala Sf. Iosif, nemaifiind studenţi teologi, ci muncitori în fabrică, din bunăvoinţa regimului comunist! Era angajat ca magazioner la o întreprindere de Stat, neţi- nându-se seama de cele două licenţe ale sale, în Drept şi Litere-Filosofie, şi nici de cei 4 ani de Teologie pe care îi absolvise cu brio.

Prin anul 1966, unul dintre fraţii noştri călugări, Paul Tegzeş, se stabileşte în Bucureşti şi este hirotonit preot de P. S. Dragomir. El îl cunoştea bine pe Bob, fiindcă stătuseră în aceeaşi celulă la Aiud şi, aflându-l într-o împrejurare oarecare, îi povesti cum a devenit preot, fiind hirotonit de P. S. Dragomir, care avea jurisdicţia în Vicariatul de Bucureşti. Ştia că Bob era dornic să se preoţească şi îi oferi o soluţie prin Episcopul Dragomir, întrucât prin Biserica Romano-Catolică nu se mai putea obţine preoţia, mai ales cu condamnarea lui de 25 ani, care îi apăsa umerii. Prezentându-l Prea Sfinţitului, ca şi Părintelui Aurel Leluţiu, nu i-a fost greu să-i convingă că avea chemare la preoţie şi călugărie. Aşa s-a făcut că, după o scurtă perioadă de pregătire spirituală, este sfinţit diacon şi apoi, la 19 august 1967, este hirotonit preot, depunând şi voturile în Congregaţia Sfintei Euharistii, care creştea încet-încet, cu fiecare candidat la preoţie. Fratele Paul a ţinut să-i fie “naş la preoţie”, cum spunea el, participând la ceremonial, mai mult încurcându-l cu stângăciile lui, după cum îmi povestea Bob mai târziu.

Pentru că nutrea de mult dorinţa de a fi şi călugăr, este foarte semnificativ cum motivează el hotărârea de a intra în această Congregaţie din care făceam noi parte. Citez dintr-o relatarea autobiografică cerută lui de un reprezentant al Bisericii şi datată 11 aprilie 1992:

“Ceea ce m-a determinat să mă ataşez la grupul Sorei Ionela a fost adoraţia euharistică şi mesajul pe care îl transmitea ea. Îmi amintesc că într-o bună zi (1947), Mgr. Vladimir Ghica s-a exprimat: – Occidentul se roagă, Orientul adoră! Poporul român are o misiune de mediator între Occident, prin originea sa latină, şi Orient, prin evlavia sa adoratoare. Făcând cunoştinţă cu spiritualitatea euharistică a acestui grup, mi-am zis: “Iată spiritualitatea născută din sufletul poporului nostru. Ea nu este importată şi se acordă atât de bine cu sufletul oriental şi în acelaşi timp cu cultul euharistic al occidentalilor. Singur Isus ne va unifica!”. Prezenţa Mgr. Dragomir în această comunitate m-a asigurat că “lucrurile”sunt pe linia şi sub supravegherea Bisericii.”

La primul Capitlu general, care s-a ţinut în Joia Mare a anului 1968, a fost ales admonitor, funcţie pe care a îndeplinit-o până în anul 1989, după moartea fratelui Cristian Octavian, când s-a reorganizat Consiliul general al Congregaţiei.

Deşi îmi spunea cu oarecare amărăciune că funcţia aceasta nu-i dădea satisfacţie deoarece nu-i vedea roadele, el fiind obligat să-l atenţioneze pe Vicarul General de modul cum sunt respectate Constituţiunile. Or, în anul 1993, când ne-a părăsit, a murit cu dorul de a citi aceste Constituţiuni, care încă nu ne fuseseră încredinţate, noi călăuzindu-ne după cele ale surorilor.

Viaţa noastră de călugări era destul de precară în condiţiile de prigoană prin care treceam. Ameninţarea din partea Securităţii ne era grija permanentă, mai ales că percheziţiile se ţineau lanţ şi vizitele organelor de represiune ne puteau deranja în orice moment.

Totuşi, chiar în condiţiile acestea, se punea problema realizării unei comunităţi, măcar din doi fraţi, fiindcă toţi eram împrăştiaţi prin Bucureşti şi provincie. El locuia pe str. Bărăţiei, la doi paşi de biserica romano-catolică. În disputa cu fratele Paul, alegerea mea a prevalat şi, în vara anului 1968, Bob s-a instalat la mine, începând o viaţă de frăţietate călugărească, care m-a îmbogăţit mult sufleteşte, eu fiind singur la părinţi. Mama mea încă mai trăia şi ne ţinea gospodaria, la cei 70 ani pe care îi împlinise.

Convieţuirea noastră s-a desfăşurat în condiţii mulţumitoare. Era un om delicat, cu o educaţie frumoasă şi ştia să-şi stăpânească, cu calm, nemulţumirile pe care i le provocau cei din jur. Luam masa împreună şi îi făcea plăcere, prefăcându-se că nu observa, cum încercam să-i imit bunele maniere în folosirea cuţitului şi furculiţei, a şerveţelului sau a consumării supei din farfurie, deşi condiţiile noastre erau modeste. Mă impresionase la el, în primele luni când ne vizita casa, că nu venea niciodată cu mâna goală. Ştia să aleagă cu atâta măiestrie câte ceva cu care să-şi manifeste atenţia, o floare, nişte fructe şi uneori o simplă crenguţă dintr-un arbore, încât îl aşteptai cu plăcere să vezi ce mai născocea când sosea. Era conştient că făceau plăcere aceste gesturi ale lui şi nu era zgârcit cu ele.

Discuţiile pe care le întreţinea erau pline de bun simţ şi dovedeau o fire adânc meditativă. Cred că cele mai frumoase conversaţii pe teme teologice le-am avut cu el, în perioada când intrase în spiritualitatea euharistică a Congregaţiei noastre. Îmi amintesc de o desbatere pe care am avut-o o dată pe tema dictonului “naturalia non est turpia”. Am stârnit această controversă cu un ton uşor ostentativ, spunând: – Eu am declarat război acestui dicton pentru că este generator de imoralitate – şi încercam să argumentez că era valabil numai în condiţia paradiziacă a omului, când natura nu era viciată de păcat. El mi-a replicat: – Biserica a admis acest dicton, pe care l-am auzit la profesorii mei de morală, nu pentru că este ducător la imoraliltate. Tratatele de medicină care vorbesc de funcţiile fiziologice sunt oare ducătoare la păcat? Atunci ar trebui să nu se mai vorbească în ele de organele ruşinoase. Nu actul natural în sine este păcat, ci mintea celui în care se reflectă. În fond, eram de aceeaşi părere, dar exprimam gândurile diferit.

Evident, aveam şi multe controverse, dar niciodată pe un ton ridicat sau ofensator. Eu mă aprindeam uneori, dar el ştia să domolească tensiunea cu o uşoară glumă sau conducând discuţia spre o altă temă. Când ţineam vreun consiliu cu fraţii, el era cu adevărat moderatorul, în controversele ce se iscau.

A fost părtaş cu noi la toate avatarurile provocate de stăpânirea comunistă, care ne răvăşea uneori casa cu percheziţii agasante. Ţin minte că, o dată, el fiind la serviciu – funcţiona ca logoped la Policlinica pentru copii “23 august”, de la Bariera Vergului – ofiţerul de Securitate m-a obligat să-l duc acolo, pentru a-l aduce acasă, ca să fie prezent la răscolirea camerei în care dormea el.

Toate acestea şi multe altele prin care a trecut a înţeles să le reverse în “votul de victimă”pe care-l depusese şi care a format o preocupare majoră a vieţii lui de călugăr. A studiat cu multă insistenţă şi tragere de inimă toate scrierile Sorei Ionela pe care le-a transcris cu mâna lui într-un set de carneţele care formau hrana lui spirituală zilnică. Acestea i-au dat tăria să-şi rezolve dubiile pe care le avea şi să se biruie pe sine însuşi, după o luptă acerbă cu formarea filosofică ce şi-o însuşise.

Când îl vedeam contrariat, în situaţii în care bunul lui simţ credea că îl îndreptăţea, îi spuneam: – Dragă Bob, gândeşte-te de câte ori n-a exprimat şi n-a făcut Isus lucruri pe care raţiunea oamenilor nu le putea cuprinde. Oare uşor a fost pentru cei care au auzit că trebuiau să mănânce Trupul Lui? Nici chiar Părintele Aurel nu-l înţelegea uneori, deşi avea o cultură foarte asemănătoare cu a lui. Cu timpul însă ajunsese să se convingă că era “victim㔺i că trebuia să-I ofere lui Dumnezeu aceste renunţări, chiar în situaţia când considera că avea dreptate.

O situaţie care l-a consumat foarte mult sufleteşte a fost renunţarea la prieteni şi la familie. De felul lui era înclinat spre o bogată viaţă de apostolat. Avea multe cunoştinţe şi prieteni, în special din lumea bună. Intrând în mijlocul nostru, i s-a pus problema identificării cu Isus Euharisticul care “tace, se roagă şi se jertfeşte pentru ispăşirea păcatelor lumii”. A făcut-o cu un eroism nespus, până acolo că familia lui, de care era foarte legat, a ajuns să-mi reproşeze mie că îl sechestram şi nu îi dădeam voie să-şi viziteze neamurile. Am acceptat şi eu aceasta acuză în acelaşi spirit de victimă. A suportat greu această izolare pe care şi-a impus-o, dar a înţeles că lucrarea în care intrase era mult mai importantă decât rudele şi prietenii.

Se simţea relaxat atunci când mergea la serviciu. Acolo îl putea vizita oricine, el având sentimentul că îşi înde- plinea obligaţiile profesionale.

Participa cu tot sufletul la muncile din gospodărie, cu eforturi uneori exagerate. Deşi suferea de o spondiloză cervicală, se angaja la căratul cu roaba şi la munci des- tul de grele, în perioada când am reconstruit casa, după cutremurul din 1977. A contribuit cu sume considerabile din salariul său, pe care le-a pus la dispoziţie pentru încheierea unor contracte cu I.C.R.A.L.-ul, pentru renovarea caselor din str. Abrud şi Zablovschi, unde locuiam ca într-o familie.

În acest spirit de viaţă familială, surorile i se adresau ca unui frate mai mare, cu experienţă, şi îi solicitau sfaturile şi scaunul de spovadă. Le pregătea sufleteşte, ţi- nând zile de reculegere şi exerciţii spirituale – care erau foarte apreciate – în vederea depunerii voturilor.

Era un îndrăgostit de natură şi se desfăta în creaţia lui Dumnezeu, care îi hrănea sufletul cu meditaţii bogate. Cele mai frumoase excursii le-am făcut la insistenţa lui de a ieşi din cotidianul citadin în care ne desfăşuram viaţa.

Îmi amintesc de vacanţele de la Băile Herculane, de la Govora sau de la Amara, unde era pe punctul de a avea un accident cardiac încercând să facă nişte băi calde. Sunt de neuitat zilele de la Voivodeasa, lângă Rădăuţi, unde fusesem găzduiţi de părintele Eduard Ferenţ, într-o casă parohială în care am avut bucuria de a sluji la altarul bisericii, bineînţeles fără asistenţa credincioşilor, pentru a nu-l pune pe părintele într-o situaţie delicată, noi făcând parte dintr-o Biserică în clandestinitate.

Din programul lui de viaţă spirituală nu lipseau ora de Adoraţie şi meditaţia, pe care le făcea dimineaţa, între 5 şi 6 30 , înainte de Sfânta Liturghie, pentru a avea ziua începută cu cele spirituale şi continua, în cursul zilei, până la 4-5 ore de rugăciune, fiind foarte conştiincios cu programul impus de viaţa călugărească.

A fost un suflet generos, care s-a manifestat în cele mai diverse aspecte. Pe plan spiritual a fost frământat, până în momentele cele mai din urmă ale vieţii sale, de ideea realizării unităţii creştinilor şi îmi povestea cât de uimit şi fericit a fost când a luat cunoştinţă despre Opera de Adoraţie, în care însuşi Mântuitorul Isus şi Maica Sa Preacurată au luat iniţiativa acestui deziderat al creştinătăţii. A acceptat cu bucurie să facă parte din această Operă, pentru că a văzut în ea singura cale viabilă pentru realizarea ei, aşa cum am spus mai sus.

O mare durere i-au provocat neînţelegerile din sânul confesiunii noastre greco-catolice, care produseseră o sciziune la nivelul superior, după moartea P. S. Dragomir, şi a încercat să se implice în rezolvarea ei. Aceasta i-a adus multe umilinţe, chiar din partea celor mai apropiaţi prieteni ai săi.

Îmi amintesc de penibila scenă când, la moartea părintelui Ioan Costan, ne-am dus amândoi să slujim la catafalcul preotului. Erau acolo mulţi preoţi, printre care Gusti Ciungan şi Sârbu care, în momentul când ne-au văzut că ne punem epitrahilul să începem rugăciunile, au protestat vehement, spunând că ei se retrag dacă noi slujim la prohod. Ne-am retras în tăcere, dar cu ce durere sufletească, neştiindu-ne vinovaţi de nici o faptă care să stârnească un asemenea tratament umilitor faţă de asistenţa credincioşilor, care a rămas uimită şi scandalizată. A fost un grav abuz, pentru că ierahia noastră nu dăduse nici o dispoziţie în care să se precizeze că noi – şi în special el – am fi făcut fapte pasibile de excomunicare şi deci de interzicere la comuniunea de rugăciune a Bisericii.

Confuzia care dăduse loc unei asemenea situaţii se produsese în legătură cu consacrarea secretă a celor 3 episcopi de către P. S. Dragomir. Fiind o hotărâre pentru care Sfântul Scaun dăduse dispoziţie de păstrare a unei mari taine; această situaţie n-a putut fi cunoscută pe larg, cât timp Securitatea era atentă la orice activitate a Bisericii noastre; eu eram unul dintre cei 3 episcopi; cât despre Bob Danciul, el era, ca şi mine, rău văzut de mulţi clerici întrucât noi făceam parte din Congregaţia întemeiată de sora Ionela, care la acea oră nu era recunoscută.

După evenimentele din decembrie 1989, când s-au deschis frontierele, a putut obţine o viză de ieşire din Ţară, după ce fusese refuzat în repetate rânduri de regimul comunist. Ne-am întâlnit la Roma, în aprilie 1990, unde mă dusesem şi eu pentru clarificarea episcopatului pe care îl primisem şi, din discuţiile pe care le-am avut, mi-am dat seama că rămăsese cu incertitudinile pe care i le sădiseră adversarii Operei de Adorare.

El se simţea totuşi legat prin făgăduinţele solemne făcute în cadrul Congregaţiei în care intrase şi căuta o linie de plutire onorabilă între conştiinţa care îi spunea că trebuia să rămână statornic şi fidel faţă de chemarea într-o Operă care trebuia apărată cu eroism, aşa cum învăţase la teologie, şi poziţia ierarhiei care, pentru moment – aşa cum s-a dovedit ulterior -, punea nişte încercări pe umerii noştri.

Cu aceste frământări sufleteşti ajunse în Germania, într-o vizită pe care o făcu unei nepoate de care era legat sufleteşte şi încercă să obţină nişte ajutoare de la Caritas, pentru Congregaţia surorilor şi fraţilor Operei de Adorare. Nu mică i-a fost surpriza şi durerea când a aflat că toate forurile bisericeşti din străinătate fuseseră avertizate de ierarhia romano-catolică din ţară că: “Preotul greco-catolic Danciul (Bob) Agenor, care este în vizită în Germania Federală, nefiind recunoscut de ierarhia greco-catolică, nu poate ridica, în numele său, nici un ajutor, făcând parte din grupul Sorei Ionela, care nu este recu- noscut de ierarhie…”(Adresa telex 524463 către Caritas München, Herrn Wilfried Roemel).

În pofida acestor oprelişti, a adus totuşi lucruri folositoare şi de interes pentru Congregaţie, dar a rămas cu dubiul în inimă pentru ceea ce avea de făcut mai departe.

Un alt moment greu l-a trăit în toamna anului 1990, când a trebuit să ne manifestăm fiecare poziţia faţă de ierarhie, printr-o declaraţie semnată în faţa reprezentanţilor autorităţii, care ne cam siluia conştiinţa.

Sub influenţa celor care îl îndemnau să părăsească Congregaţia, se mută din locuinţa ce i se pusese la dispoziţie, pe str. Pictor Henţia, şi începe un exod pe la prietenii care se ofereau să-l găzduiască. Încercând să-l eliberez din starea stressului în care se afla, într-o zi i-am spus: – Bob, dacă tu nu te mai simţi legat de noi, de ce nu îţi dai demisia din Congregaţie, aşa cum au făcut şi unele surori? Mi-a răspuns ferm: – Eu aparţin Congregaţiei şi nu îmi dau demisia!

Era mult prea pătruns de mesajul Adorării, pe care îl servea cu insistenţă, pentru a se lăsa doborât de ame- ninţările unora pe care el îi cunoştea prea bine şi ştia bine cât preţuia spiritul lor.

Îmi povestea cu amărăciune că, după toate cedările la care îl supuseseră confraţii lui, care se aflau acum în conducerea Bisericii, i se dăduse un post de paroh într-o casă particulară, pe la Uzina Republica. Era o cameră de dormit pe care proprietarii o puseseră la dispoziţia Bisericii şi pe care el trebuia să o utileze cu cele necesare slujbelor religioase, transformând-o în capelă pentru credincioşi.

Deşi ar fi fost capabil să constituie acolo o parohie frumoasă, deoarece era un bun organizator, Dumnezeu nu i-a mai îngăduit să se irosească într-un asemenea efort, pentru că, după o nouă criză cardiacă, în ziua de 1 septembrie 1994, fiind în casa d-nei Alexandra Zaharia, a părăsit aceste meleaguri pe care le-a iubit mult şi şi-a sacrificat viaţa pentru o mai bună, mai paşnică şi mai unită omenire.

*

Sărmanul tovarăş de o seară al adolescenţei mele! Fugind de dulceaţa învăţăturilor părintelui Daniel – mai ales din pricina îngenuncherilor pe care le săvârşea Ortodoxia noastră, prin conducerea ei şi prin ‘osârdia’ unor trădători din sânul obştei Ei de slujitori, în căutarea unei jertfiri de sine eficiente, a străbătut puşcării, călugăriri ameninţătoare şi umiliri, până ce s-a săvârşit din viaţă renegat de cei a cărui dragoste o solicitase…

32

DACĂ ŞCOALA MEDICINEI l-a împins pe tânărul Vasile Voiculescu spre căutări în domeniul materialismului şi spre dezlegări cu ajutorul pozitivismului, încurajat de evoluţionism, după ce l-a smuls studiilor filologice începute, cu promisiunea că ştiinţa trupului uman îi va dezvălui mai multe despre om decât Facultatea de Litere unde se înscrisese iniţial (aceluiaşi destin îi va da ascultare peste zeci de ani eseistul Ion Vianu), Littré, Claude Bernard, Auguste Comte, Charles Darwin, Herbert Spencer, în loc să-i aştearnă calea cu flori înmiresmate, conducându-l într-o lume nouă, bogată în roade viitoare, l-au îndrumat către hotarul unui pustiu. În acest deşert, dacă te avântai destul de departe, te-ai fi putut pomeni faţă-n faţă cu scheletul imens al unei metafizici descarnate, dezumanizate, uitată de esenţa ei, de dumnezeire. Dar învăţăcelul nu asta sperase de la maeştrii săi.

Cu un salt spectaculos peste steiurile disperării, se agăţă de funiile esoterismului, se aburcă pe culmile Kabalei, ale Seferului, se supuse disciplinei alpine a poeticelor practici roscruciene predate de Péladan, se avântă în susul drumeagurilor sinuoase ale teosofiei, purtat pe rând de mână de Fabre d’Olivet, Saint Yves d’Alveidre, Eliphas Lévy, Papus, Schuré, Helena Blavatsky şi parcurse podişurile pline de crevase ale antroposofiei, urmărind lumina când vizibilă, când invizibilă a lui Rudolf Steiner.

Tovarăşii de drum cei mai apropiaţi i-au fost Carlyle, Emerson, Novalis şi Maurice Maeterlinck.

“Mărturisesc, m-a interesat această preumblare”, scrie el mai târziu, “şi m-am complăcut, aşa cum mi-ar plăcea să mă plimb printr-o galerie închisă, cu vitralii colorate. Treci printr-o dungă de galben mâhnit, intri în alta de roşu aprins, ca să păşeşti într-o a treia, de violet mistic.

“Dar am sfârşit prin a dori lumina cea albă, cea adevărată, şi am ieşit afară după ea, cu ochii la cer.”

Această “lumină albă”o întrevăzuse din cea mai fragedă copilărie. Noi nu mai cunoaştem mireasma casei ţărăneşti în care, serile, ori măcar duminicile după-amiaza, oarecine din familie, un bunic, de pildă, îşi pune ochelarii de sârmă, nu rareori prinşi de ureche în ochiul unui laţ de sfoară, coboară de pe dulap SFÂNTA SCRIPTURĂ cu coji din ceara auriu castanie a lumânării, unsuroasă de uleiul din candela de deasupră-i şi stropită de pistruii negri ce consemnează plimbarea nervoasă a muştelor, ca pietricele însămânţate îndărătu-i de copil prin codrul din poveste. N-am ascultat glasul slovenirii anevoioase, împiedicându-se înaintea silabelor împotmolite ca roţile grele ale tunurilor în brazdele de noroi închegat săpate-n drum, seninătatea tenorală şi lineară a acelei voci luându-şi-o drept model pe cea a dascălului de la strană, adică evitând accentele afective, lipsindu-se de sublinieri ale textului, de cele mai multe ori trecând în zbor pe deasupra virgulelor şi a tuturor celorlalte semne de punctuaţie, întocmai ca Verbul Începutului împotriva căruia nu se ridicaseră încă stavilele Spaţiului creat.

Uneori, când lectura o făcea o fătucă, un băietan, cu sufletul cleştar şi mâinile roşite spre vioriu de sângele dudelor, ea se înălţa mai ales din VIEŢILE SFINŢILOR, din MINEE sau APOSTOL, că BIBLIA sta mai presus de întinderea dintre tălpi şi vârfurile degetelor, ale prezumptivului cetitor. CEASLOAVE şi PSALTIRI, GROMOVNICE şi PATERICURI străjuiau pacea duhurilor şi o reaşezau peste frământările şi ispitele săptămânii. S-au dus gospodarii din trecut obişnuiţi să-şi cinstească viaţa cu buchia şi cu învăţătura depuse strat de strat, timp de zeci de ani, peste clasa unică primară urmată printre salturile iezilor şi mugetele vacilor scoase la păscut întru ajutorarea părinţilor.

Unul dintre pruncii crescuţi creştineşte în atari familii, ştiutor în azbuchii de la patru ani bălai, într-atâta se învrednicise cu visarea încât ILIADA şi ODISEEA sa îi erau Cărţile VECHIULUI TESTAMENT. Îl ţinea pe Avraam drept Nestor, iar Iacov îi slujea de Ahile, troienii-i deveniseră filisteni, după cum pe Agamemnon îl recunoştea în Samson.

Dacă ar fi fost numai basm, Istoria Sfântă, şi încai nu era lucru de şagă, însă Ea i se împletea cu viaţa, lui Vasile. Aşa se făcu, într-o bună dimineaţă, când el şi cu soru-sa a mare băteau cu talpa apele ziurelului de ziuă, că i se năzări (sau să fi fost vedenie şi minune?) în ochii rotunjiţi de fericită uimire, a cuprinde cerul, cât era de întins şi de opalin, umplut de un înger nemărginit altcum decât de aşternutul zării: veghea asupra pământului… Şi i s-a mai întâmplat ceva altcândva. Muma lui îi îndesase în buzunarul de la piept EPISTOLIA MAICII DOMNULUI, cumpărată pe 5 bănuţi, să-l apere de cele rele şi zărghii. Iar flăcoaşul de-o şchioapă simţise cărţulia cât două cutii de chibrituri sbătându-i-se-n cuibul de pânză, ca o altă inimă, pui de pasăre vrabie. Alergase către războiul de ţesut al mamei, s-o vestească de neaşteptata îmboldire tremurată pe sfârc.

Aşa vieţuind, pe jumătate cu cele sfinte, pe jumătate cu cele lumeşti, slujea liturghia, ca ‘părintele’, fără să sară o podobie; o ştia pe dinafară şi o desfăşura sub un nuc. Pe lângă aceasta, avea treabă de nu prididea cu slujba de îngropăciune, dublată de meşterşugul groparului, pentru toţi abia ieşiţii din ou câţi răposau în ograda şi-n grădina părintească, înainte de a fi apucat să-şi ia zborul.

Cât de greu îmi este să-l recunosc elev în cursul superior, printre membrii fondatori ai Societăţii “Cap de raţă”, întemeiată de câţiva dintre şcolarii liceului Lazăr, de lângă Cişmigiu. La inaugurarea acesteia, avu loc, noaptea, o jertfă sângeroasă: fură sacrificate măcăitele legănate-n pene, ale domnului director Vasile Păun, prin tăierea capetelor, masacru păgân şi nelegiuit. Dacă-l caut bine pe acest Vasile Voiculescu, puşlamaua despre care vorbesc, o să-l găsesc pe scena Teatrului Naţional, în CAPUL DE RĂŢOI, piesa colegului său co-fondator George Constantinescu, alias actorul Ciprian; după cum spiritul ghiduş al năzbâtiilor lor încă neprimenite de judecată respiră în scrierile trăznite în veci ale altui co-fondator: Demetrescu-Buzău, acela de şi-a zis mai târziu: Urmuz, viitor grefier – şi de pe atunci geniu – care şi-a luat viaţa cu un glonţ, la Şosea.

Copilul şi adolescentul nostru să fie Poetul lui Dumnezeu, acela care, matur, i-a cercetat pe cei mai râvnitori duhovnici ai Ortodoxiei române, să le împărtăşească soarta – încă nebănuită pe atunci – a muceniciei? Cu astfel de salturi să i se fi oţelit îndrăzneala de a se agăţa de Trapezele Cerului? Arena circului său dumnezeiesc o alcătuiau plaiurile sufletului: zbura sub Îngerul Pantocrator, rămas cu el din pruncie, înscris zâmbitor pe cupola cu stele, zbura peste jivinele îmblânzite cu foc şi bici, spre hazul zecilor de mii de gură-cască, iubitori de literatură, zbura şi n-ar mai fi ostenit de strămutare.

“Din piscul Tău, de-ngădui, niciodată,
Pentru nimic să nu mă mai cobor”,
cum va scrie, încântat.

33

ACTIVITATEA ACESTUI CERC, despre care mă străduiesc să adun veşti, pornise cu mult înainte de a-i cunoaşte eu, le cei şaisprezece ani ai mei, pe unii dintre membrii lui, anume încă de prin 1945. Trebuie adăugate şi alte nume de seamă la celea şterse din hârţoagele Stării Civile, purtătorii acestorlalte neajungând în faţa completului de judecată, slavă Domnului! Este vorba despre părintele Petroniu Tănase, mai târziu vieţuitor la Mănăstirea Sihăstria, iar acum stareţ al Schitului Podromul, de la Muntele Athos; părintele Paisie Prelipceanu, azi repauzat; fratele de mănăstire Pavel Leca, botezat, ulterior, ca monah: Paulin. Lista mirenilor se cade mărită, deasemeni. Participau la reuniuni excelentul bizantinolog, al cărui coleg am avut cinstea să fiu în cancelaria Facultăţii de Teologie (pe vremea aceea Institut), Profesorul Alexandru Elian; profesorul Virgil Stancovici; compozitorul Paul Constantinescu; profesorul (economistul?) Todiraşcu, cel cu moarte tragică; Paul Sterian; pictoriţa şi conferenţiarul Olga Greceanu; ca şi un grup de 10-12 studenţi, dintre care viitorul logician Valeriu Streinu, viitorul Mitropolit şi romancier Antonie Plămădeală, căruia-i datorez numirea mea la acea facultate şi monograful pe scurt al “Rugului Aprins”dr. Nicolae Nicolau.

Amiciţia tuturor acestora, durată în numele dragostei creştine şi a căutarii unei mai bune trăiri şi apropieri de Adevăr, a fost magnetizată de apariţia neaşteptată în mijlocul lor a unui trimis al lui Dumnezeu, adus de tare departe pentru astâmpărarea setei lor de Absolut. Este vorba despre ieromonahul Ivan Culighin, duhovnicul Mitropolitului rus Nicolae de Rostov, confesor format într-un schit: Optina-Pustina, dependent de renumita Mănăstire Optina, situată la miazănoapte de Moscova.

Cum de se rătăcise acela pe meleagurile noastre? Mitropolitul numit fusese coleg de studii şi prieten apropiat cu viitorul Patriarh al României Nicodim, întâlnindu-se ei pe băncile universitare, la Kiev. Capul Bisericii Ortodoxe Române îi oferise adăpost la Mănăstirea Cernica, iar el se refugiase dimpreună cu duhovnicul său, să-l apere şi pe acesta de agresivitatea tot mai anevoie de suferit a cruzimii nejudecate cu care ateismul comunist se străduia să înăbuşe glasul lui Iisus Hristos.

Începând cu toamna anului 1945, părintele Ivan Culighin se mută la Antim, mânat de curiozitatea de a cunoaşte preocupările clericilor şi mirenilor convorbitori aici, zvonul despre râvna cărora ajunsese până la el. Pe drum, în tramvaiul ce-l aducea din cartierul Pantelimon, a întâlnit şi omul de trebuinţă lui, cum nu era cunoscător al limbii salvatorilor săi: un ostaş originar din Basarabia, devenind tălmaciul său de atunci înainte timp de doi ani, până în ianuarie 1947, când au fost ambii arestaţi (dar nu simultan), recuperaţi de sovietici – unul ca bejenit, altul ca dezertor, şi ambii deportaţi în Siberia. (Ostaşul a supravieţuit dezastrului şi, tardiv, a trimis mănăstirii o carte poştală)

Sosirea sa inopinată între cercetătorii din mijlocul Bucureştilor, ai căilor spirituale, avu rolul unui ferment neasemuit. Cum spune dr. Nicolae Nicolau: “Duhovnicul Mitropolitului de Rostov devine părintele părinţilor duhovniceşti şi al întregului grup de studioşi şi conferenţiari de la Antim”.

Mănăstirea Govora, prin stareţul local Antonie Barbă-lungă, îi găzdui pe toţi, în vara lui 1946, într-un refugiu al adâncirii filocalice. Atunci răsări ideea de a se întemeia o asociaţie cu statut legal, menită răspândirii ortodoxiei prin conferinţe publice şi autorizate, denumită: “RUGUL APRINS AL MAICII DOMNULUI”. Însă nu se aprobă întemeierea ei. “Rugăciunea inimii avea să fie raţiunea ultimă a activităţii acestor oameni din secolul al XX-lea”, scrie acelaşi medic, scoţând în evidenţă, fără să vrea, contemporaneitatea aspiraţiilor grupului, cu cele mai mari şi cumplite grozăvii ale veacului nostru, în contraponderea cărora se năştea unirea cu Dumnezeu al Iubirii, prin ruga: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” ; asta după ce monograful constată că practicarea ei este atât de greu de dus chiar într-un mediu înduhovnicit, de chinovie retrasă departe de lume”.

Denumirea “Rugul Aprins” provenea de la o icoană adusă de către acelaşi monah rus, reprezentând-o pe Sfânta Fecioară deasupra unui rug aprins (astăzi dăruită bisericii de la Mănăstirea Antim de către părintele Sofian).

Acesta a fost preludiul unei a treia etape în organizarea şi manifestarea pâlcului de prieteni duhovniceşti. Ei începură să susţină în sala Bibliotecii Mănăstirii, la etaj, conferinţe în fiecare duminică, în faţa unui auditoriu foarte numeros, atras de subiectele lor apologetice şi mistice, cuvântări urmate de întrebări şi comentarii. După cum le caracterizează acelaşi martor, dr. Nicolae Nicolau, participant nelipsit printre cei mai tineri din acea epocă:“Era o sărbătoare a spiritului. Bibliografia savantă expusă în text, fără ostentaţie, citatele neobositoare şi totdeauna utile, detalierile pertinente necesitate de nivelul aperceptiv variat al auditoriului, zelul conferenţiarului şi, nu în ultimul rând, personalitatea fiecă- ruia dintre vorbitori, în sfârşit disponibilitatea apriorică a asistenţei de a audia o replică justă şi discretă la furia materialist-atee care bântuia afară, totul şi toate uşurau osmoza spirituală care se înstăpânea acolo”.

Aceeaşi sursă pune la dispoziţie câteva dintre temele abordate: Isihasmul; Iisus – Logosul întrupat; Păcatul originar; Scena şi altarul; Rugăciunea Inimii; Exegeza smochinului blestemat; medalioane ale marilor mistici ai FILOCALIEI etc.

Înainte de a încheia paginile privind ăşti ani demult spulberaţi, i se cuvine cititorului să afle câte ceva despre rolul de neegalat al acelor minunaţi sfetnici ai sufletelor şi despre clipa lor unică în istoria teologiei române. Unul dintre puţinii care pot cuvânta cu privire la ele este acestaşi memorialist la care apelez întruna, în capitolul de faţă. Dar nu este ultimul martor pe care-l voi aduce înaintea râvnitorilor cunoaşterii: “Grupul de la Antim, compus din mireni şi clerici ortodocşi, intelectuali, universitari, trăia în duh autentic creştin. Creştinismul nu era pentru aparţinătorii “Rugului Apins” un fenomen de cultură, ca pentru alţi filosofi români în fond atei. Aprofundarea creştinismului nu era un rafinat joc intelectual, după cum nici acceptarea lui nu era o savantă concesie făcută pentru menajarea anumitor susceptibilităţi. Nu! Explorarea frumuseţilor lui se făcea dinăuntru. Acesta este termenul: dinăuntru; de pe poziţia intelectualului care sesizează în sine tulburarea aceea premergătoare marilor revelaţii, acea fecundă nostalgie a paradisului pierdut. Pentru ei, Mântuitoul nu era unul dintre marii, nici cel mai mare, ci era singurul, adevăratul Dumnezeu. Christos era viu şi lucra în ei, nu pentru că ei avuseseră norocul ca nişte savante silogisme să li-l legitimeze, ci pentru că, preexistând în sufletul lor, unde îi aştepta demult, acum li se descoperea lor, care îl căutaseră”.

Urmă, în ianuarie 1947, răpirea părintelui Culighin şi a ostaşului său. Prin anul 1948, cei doisprezece studenţi participanţi fură şi ei arestaţi sau adoptară statut de fugari hăituiţi.

Grupul rămas îşi schimbă reşedinţa la Mănăstirea Plumbuita, de la marginea capitalei, şi-şi reduse activitatea la un număr mic de participanţi. Până în 1958, când toţi membrii lui de seamă au fost condamnaţi.

34

LA NU MULT TIMP după ce am publicat volumul RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE, în care cuprinsesem şi prima ediţie a textului de faţă, am avut norocul să citesc culegerea părintelui dr. Vasile Vasilachi: DE LA ANTIM LA POCROV. MĂRTURII ŞI MĂRTURISIRI.

Autorul, astăzi Vicar al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada şi preot al parohiei “Sfântul Nicolae”, din New York, a fost stareţul Mănăstirii Antim, în perioada 1944-1948. Or, ceea ce a însămânţat atunci Prea Sfinţia Sa, după alţi conducători de renume ai obştii, a rămas viu, să rodească toate câte le-am povestit în scrierea de faţă, sub stăreţirea sa şi a părintelui Benedict Ghiuş.

Şi se cuvine ştiut că Prea Cuviosul stareţ Vasile n-a urmat unor monahi oarecari, ci după stareţi ca: Arhiereul Irineu Mihălcescu, Arhiereul Emilian Antal, Protosinghelul Nicodim Ioniţă, Arhiereul Eugeniu Laiu, duhovnici unul şi unul, oameni de cultură, de prestanţă, culmi ale trăirii contemplative şi active; drept care, sarcina nu-i fu uşurată ci, dimpotrivă, provocatoare, incitatoare, dar pe măsura sa spirituală.

De acea m-a bucurat ocazia de a afla mai exact cât era întinsul şi cuprinsul de mare al preocupărilor vieţuitorilor din acest aşezământ călugăresc înainte de epoca ştiută de mine, nu puţin lucru fiind să descoperi că în ţara ta s-au numărat mult mai mulţi oameni de seamă decât te-a lăsat istoria falsificată ieri să înveţi şi că strădaniile lor tindeau să salte generaţia ta departe peste ceea ce tu şi ceilalţi aţi izbutit singuri, lipsiţi de îndrumare metodică, pedagogică, inimoasă.

La preluarea conducerii, noul stareţ avea în sarcină întreţinerea, cu masă inclusă, a patruzeci de studenţi, ca şi perspectiva renovării întregului complex de construcţii al mănăstirii, cu osebire înlocuirea celor două turle de lemn. Urmărind numele înscrise în lista membrilor Comitetului de renovare, cititorii vor recunoaşte, printre altele, şi pe ale celor trei persoane urmând a fi condamnate în lotul “Rugului Aprins”. Iată-i pe aceia care au răspuns chemării stareţului de a-i sta aproape în opera sa de clăditor: Generalul Gheorghe Stratilescu, Generalul Gheorghe Iorgulescu, Generalul Ioan Ţone, Generalul Traian Tetrat, Profesorul universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Sandu Tudor şi Protosinghelul Sofian Boghiu (secretar şi casier). Peste aproximativ cincisprezece ani, cei trei din urmă îşi vor plăti cu libertatea vechea dragoste de Biserică, Prof. Al. Mironescu aducându-şi jertfă şi propriul fiu, pe Şerban, tânăr pregătindu-se, la Facultatea de Filologie, secţia limbi clasice, să iasă în întâmpinarea chemării sale teologice. Pilda Brâncoveanului n-a fost uitată.

Alături de aceste griji gospodăreşti, stareţul tutela în chilia sa “şedinţele literare de joi seara” . Cei mai mulţi dintre bărbaţii citaţi ca participând la ele îmi erau cunoscuţi la data când mi-am întocmit fişele pentru cartea menţionată, dar nu şi prezenţa unor intelectuali de talia unui Mircea Vulcănescu şi a unui Arhimandrit la aceste reuniuni: P.C. Haralambie Vasilachi, fratele stareţului, şi el scriitor de elită.

Cer îngăduinţa de a prelua unele dintre caracterizările aflate în volumul memorialistic pomenit, al cărui autor a fost martor ocular şi suflet al desfăşurării unei strălucite pleiade de cugetători, nu ca mine, care pe cei mai mulţi nici nu i-am cunoscut şi mai tare le-aş strica bunul nu- me de m-aş apuca să le istorisesc, din bănuiala mea nesigură, faptele de merit. Respectivele rânduri prilejuiesc şi consemnarea altor câteva dintre subiectele abia părăsite sub condeiul medicului Nicolae Nicolau, ce au atras un public numeros la aceste reuniuni:

“Ion Marin Sadoveanu care ne-a citit manuscrisul său mărunt şi îndesat scris, care prezenta într-o înfăţişare excelentă scena martirajului Sfântului Ioan Botezătorul (…); Arhimandritul Haralambie Vasilachi, cu prezentarea sa filosofică a Adevărului absolut; Paul Sterian, care a înfăţişat viaţa a doi sfinţi, în două şedinţe. Nu pot uita adâncimea analizei psihologice în care a înfăţişat viaţa marii muceniţe Anastasia Fecioara, izbăvitoarea de otravă, pe care Biserica noastră o sărbătoreşte la 22 decembrie.

Apoi, altădată a prezentat Războiul nevăzut al Sfântului Cuvios Paisie cel Mare din Egipt, cu tot tezaurul lui de învăţături. (…) Spre această bogăţie de dăruire a sfinţilor năzuia însuşi Paul Sterian, pe care noi pe dreptul îl socoteam ca pe un Mecena pentru multele şi frumoasele realizări de la Mănăstirea Antim. La fel se înfăţişa în comuniunea celor din cercul literar: scriitorul Sandu Tudor, care scânteia cu un spirit critic în bogăţia sa de cunoştinţe în spiritualitatea creştină şi necreştină a lumii contemporane (…). Cât priveşte pe Alexandru Mironescu – Codin – cum îi spuneam noi, venea cu prestigiul său universitar, cu probitatea sa ştiinţifică şi filosofică, dovedită cu prisosinţă în cartea ce-i apăruse în acest timp, LIMITELE CUNOŞTINŢELOR EXACTE, pe care o ilustra în chip cu totul obiectiv – cum forţele înseşi se distrug unele pe altele şi sfârşesc aşa precum au avut şi un început”.

Mai sunt pomeniţi dr. Vasile Voiculescu şi Profesorul Anton Dumitriu.

Va să zică, la Antim se născuse spontan o şcoală literară ortodoxă. Cunoscându-se valoarea condeielor înjugate, întărind tradiţiile “Gândirii”, nu mă tem să afirm că ea ar fi putut dobândi în timp un preţ la fel de mare cu aceea a celebrilor poeţi şi prozatori ‘catolici’ din Franţa inter- şi postbelică, mă refer la curentul literar susţinut de un Péguy, un Mauriac, un Claudel, un Maritain, continuaţi astăzi de un Bernanos, ar fi putut, dacă nu se insinua din umbră prigoana antiintelectuală şi anticreştină ce a curmat acel avânt vestitor al unui posibil răsărit, înecat în bezna unui cataclism neaşteptat: atra- gerea ţării în ‘patul lui Procust’, scurtător de capete şi conştiinţe. (Lucrarea de faţă a autorului şi altele publicate de el, trebuie considerate a intenţiona să se însrie într-o atare ‘şcoală’ ortodoxă inexistentă.)

“Joile literare” purtau un dialog cu conferinţele de duminică după-amiază. Acestea erau propuse de aceiaşi Arhim. Haralambie Vasilachi, Prof. Alexandru Mironescu, dr. Vasile Voiculescu, Prof. Anton Dumitiru, poetul şi pamfletarul Sandu Tudor, dar şi de Arhim. Benedict Ghiuş, Fratele Andrei Scrima, ca şi de profesorii teologi: Ioan G. Savin, Pr. Dumitru Stăniloae, de Generalul prozator Constantin Manolache, de Mitropolitul Tit Simedrea şi de nenumăraţi alţii – ierarhi, profesori secundari, ingineri, medici, chiar şi studenţi.

Mănăstirea încuraja şi creaţia artistică. O comisie compusă din plasticianul Mac Constantinescu, Prof. Al. Mironescu, poetul şi ziaristul Sandu Tudor, Prof. I.D. Ştefănescu, a premiat cei mai buni iconari ortodocşi: Arhim. Sofian Boghiu şi pictorul Eugen Profeta. Iar compozitorul Paul Constantinescu, organizatorul corului mănăstirii, condus de Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, a primit un premiu de şase milioane lei pentru cele două ORATORII ale sale, ce au schimbat destinele muzicii culte române. André Scrima pomeneşte şi compunerea unui Imn al Rugăciunii lui Iisus sub formă de “canon suitor”, (…) imediat îndrăgit de comunitate, laici şi monahi deopotrivă.

S-a instalat în incinta mănăstirii, continuă Vasile Vasilachi,şi un cuptor pentru ceramică. Din păcate, a fost mutat la Patriarhie. Pictoriţa Olga Greceanu, invitată, a împodobit cu mozaicuri zidul exterior frontal al bisericii.

Tot la Antim se întrunea şi ‘Cercul Ieşenilor': “Era o plăcută întâlnire cu toţi oamenii de seamă ai Moldovei din vremea aceea: Profesorul universitar Neculcea, Preşedintele Academiei Ion Simionescu, C. Ifrim, fostul primar al Iaşilor, Generalul Manolache, mare scriitor, fraţii Ionel şi Păstorel Teodoreanu, ce însufleţeau cu verva spiritului lor adunările, avocatul Omer Popovici, Profesorul Ioan Petrovici, cu prestanţa sa universitară şi ilustru conferenţiar, Mihail Sadoveanu, care venea rar, dar totdeauna, cu spiritul său de paternitate a Moldovei, atrăgea iubirea tuturor.

La aceştia ar mai fi de adăugat şi mulţi alţii care erau socotiţi tot ieşeni, ca Profesorul Mihai Ralea, Profesorul Constantin Fedeleş, Ioan Lucreţiu Pătrăşcanu etc.”

O atare explozie cultural-religioasă nu va mai cunoaşte Biserica noastră timp de cincizeci de ani, deoarece mare era teama guvernanţilor de orice adunare de români unde se lucra la îmbogăţirea şi ascuţirea minţii, cu atât mai mult când această operă se întemeia pe cugetarea creştin ortodoxă, al cărei precept de bază este iubirea de aproape, ca opus luptei de clasă ce trebuia impusă pentru distrugerea neamului. Şi nu o cunoaşte nici astăzi, deoarece intelectualitatea română cea de seamă a pierit prin puşcării.

Aceasta este pricina pentru care clericii şi cărturarii mireni înhămaţi la ducerea mai departe a combustiei spirituale arătate au fost aruncaţi în temniţe. Prea mare le era impactul asupra credincioşilor, iar el putea deveni îndemn la opoziţie.

Cât îi priveşte pe fraţii Arhim. Haralambie şi Vasile Vasilachi, ei fură obligaţi din primele zile ale anului 1948, să apuce calea exilului. Schitul Balamuci nu i-a primit; nici Mănăstirea Caldăruşani; nici Schitul de lângă Târgovişte, Trivale. Nici Stăneştii. În plus, porunca era să fie despărţiţi unul de altul. Arhim. Vasile ajunse la Mănăstirea Neamţ; Arhim. Haralambie la Schitul Vovidenia. De aici, cel din urmă fu cărat la Mănăstirea Dobrovăţ; apoi la Schitul de lângă Crasna, de unde a fost trimis preot de parohie, în satul Tupilaţi.

Ultima sa aventură fu scoaterea silnică din monahism şi revenirea în casa părintească.

Părintele Vasile, chemat la Neamţ, a fost uns stareţ la Mănăstirea Moisei. De aici, reveni la Neamţ. Ulterior, plecă stareţ la Schitul Pocrov, în noiembrie 1949. Vieţui pe loc până în 1959, când fu alungat din monahism, prin acelaşi decret anticălugăresc ca şi fratele său.

Apoi au fost ambii arestaţi, rostogoliţi de năvala valului ce i-a răpit libertăţii şi pe clericii şi mirenii din lotul “Rugul Aprins”.

N-aş vrea să închei acest capitol sub semnul stelei mohorâte ce luminează tern vieţile lor pierdute îndărătul gratiilor. Mai curând socotesc că se potriveşte a-l lăsa pe însuşi părintele Vasile să pună capăt rândurilor de mai înainte, în dulcele său stil bisericesc (nu lipsit de ironie, în prima parte a pasajului ce urmează), cu evocarea vieţii de obşte de la Pocrov:

“Nu aveam cartelă de gaz, căci nimenea nu era salariat, dar foloseam din plin lumina soarelui, lumina zilei era a noastră, a tuturor, fără cartelă. Sfintele Slujbe le fă- ceam noaptea; când perdelele întunericului cădeau, noi intram în paraclis şi la lumina blândă a lumânării ne rugam până târziu, săvârşind Ceasul al IX-lea, Vecernia, Pavecerniţa şi Acatistele. La fel dimineaţa, când răsărea Steaua Dimineţii, pare că aud şi acuma pe Părintele Haralambie, care nu avea timp să-şi strângă şnururile de la ghete, cum alerga tropăind pe cerdac către paraclis, oprindu-se la fereastra părintelui Varahil, strigându-l să meargă la biserică, dar el de la prima chemare şi răspundea: “Sunt gata!” – sculându-se din scaunul lui de lemn în care a dormit toată viaţa.

Şi-n tainica lumină a lumânării din biserică, ce căuta să risipească cât de cât întunericul, părintele Varahil rostea Psalmii tuturor Ceasurilor pe de rost, apoi, când din altar, unde era totul pregătit pentru Sfânta Liturghie, Părintele Haralambie, ori eu, spuneam: “Slavă Ţie Celui ce ai dat Lumina!”, la strană Protoiereul Gheorghe, fost dirijor de cor, monahul Dosoftei, fost cântăreţ de biserică, cântau îngereşte cu toţii Doxologia cea mare şi apoi dau răspunsurile la Dumnezeiasca Liturghie.

Şi când ferestrele erau albăstrite de lumină, noi cu toţii ieşeam cu o bucurie duhovnicească de lumină pe care nimenea nu putea să ne-o ieie de pe feţele noastre…”

Au stat Ceasurile, au amuţit psalmodierile, s-au stins lumânările, s-au încuiat uşile, iar Uşile Împărăteşti s-au făcut nevăzute pentru ochii celor doi fraţi călugări.

“În toamna ultimului an, cel de al zecilea la Schitul Pocrov, în fiecare seară, de cum umbrele înserării îşi mişcau perdelele, la gardurile Schitului apărea o ceată de opt urşi, săreau gardul, intrau în livadă şi toată noaptea, până-n zori, punea stapânire pe toată aşezarea Schitului. Nimenea nu putea să vină şi să treacă pe acolo, iar noi eram prizonieri în casă, căci pe sub ceardacuri ei erau pretutindenea. Aşa au venit, zi de zi, săptămână de săptămână şi câteva luni, până ce iarna cea grea i-a alungat în peşterile lor.

Ne spuneau oamenii toţi, “Nu e semn bun acesta…””.

Şi n-a fost. N-a fost semn bun deloc, că închisoare şi moarte a vestit.

35

PENTRU MAI BUNA ÎNŢELEGERE a adevăratelor preocupări ale membrilor “Rugului Aprins” e util să cercetez iarăşi procesele verbale de anchetă, din care se dezvăluie, împotriva voinţei anchetatorului, autentica personalitate a părintelui meu duhovnicesc, ieroschimonahul Daniel, şi anvergura intenţiilor sale cu privire la înnoirea monahismului român. Acelaşi anchetat declară:

Ajuns la Antim, am fost pus să mă ocup cu unele probleme legate de repararea şi înfrumuseţarea mănăs-tirii, cum ar fi procurarea materialelor, angajarea muncitorilor, îngrijirea şi amenajarea parcului. Dispoziţiunile referitoare la aceste atribuţiuni le primeam de la Sandu Tudor. De pe acum se creează impresia că Sandu Tudor – alias părintele Daniel – avea un rol de conducător (politic!, deşi acuzaţia încă nu se face, ci se pregăteşte doar).

În timpul acesta, în sala bibliotecii mănăstirii aveau loc conferinţe regulate cu caracter teologic, cu subiecte despre rugăciunea inimii, despre isihie, despre angelism ş.a. Sandu Tudor m-a invitat şi pe mine să iau parte la aceste conferinţe, lucru pe care l-am şi făcut. Confe- rinţele acestea erau ţinute – sub conducerea lui Sandu Tudor[constataţi insistenţa asupra rolului de conducător] - de către el, Benedict Ghiuş, un bibliotecar de la Academie al cărui nume nu-l reţin, profesorul universitar Alexandru Mironescu, fostul mitropolit Tit Simedrea şi alţii.

Prin luna iulie 1947, într-o discuţie pe care am avut-o cu Sandu Tudor, acesta mi-a făcut cunoscut faptul că la el s-au prezentat câţiva studenţi teologi, cari au declarat că în rândul studenţilor legionari sunt frământări legate de măsura în care mişcarea legionară se găseşte pe linia dogmelor creştine sau nu şi i-au solicitat lui clarificări în scopul orientării lor în această chestiune.

Cum era şi normal, l-am întrebat atunci pe Sandu Tudor ce a răspuns studenţilor în cauză.

Sandu Tudor mi-a afirmat că le-a răspuns acestora că nu poate să dea clarificări într-o discuţie de câteva cuvinte, propunându-le să ia parte la conferinţele ce au loc la Antim, în urma cărora – în timp – ei singuri se vor lămuri.

Deşi această întâmplare justifică încrederea în omul Bisericii Sandu Tudor, purtătorul mesajului Ei şi nu al vreunui mesaj politic (cum se sugerează în întreg acest context), justifică încrederea studenţilor, spuneam, figura viitorului părinte Daniel este împinsă către postura unui ‘ideolog’ legionar, cu toate că niciodată n-a fost măcar legionar simplu. Dimpotrivă, pentru a nu tăia în carne vie cu un răspuns categoric, ca bun pedagog, el îi invită pe tineri să tragă singuri concluziile privitoare la întrebările ce-i măcinau, printr-un contact mai strâns cu cugetarea ortodoxă, îndrumarea sa implicită fiind către apropierea lor de Altar.

Sandu Tudor nu mi-a spus atunci numele studenţilor legionari cari s-au prezentat la el în această problemă. Din asistenţa care participa atunci la conferinţele ce aveau loc la mănăstirea Antim, am remarcat însă o serie de studenţi de la Facultatea de Teologie asupra cărora am tras concluzia că ar fi studenţii în cauză. Din câte îmi amintesc, aceştia erau: Roman Braga, Scrima Andrei, Străinu [Streinu] Valerian, Stancovici Virgil şi Carcaliţan Gheorghe.

De asemenea, menţionez că cu Sandu Tudor am avut discuţii referitoare şi la propria mea activitate legionară, el cunoscând de la mine faptul că sunt legionar şi că am desfăşurat activitate legionară. Tot de la mine, Sandu Tudor a cunoscut şi faptul că fusesem arestat pentru activitatea pe care o desfăşurasem în timpul rebeliunii legionare din 1941.

Ulterior, cu prilejul unei discuţii pe care am avut-o cu Sandu Tudor, referindu-se la grupul de studenţi legionari despre care am arătat mai înainte, acesta mi-a spus că tinerii în cauză frecventează cu regularitate conferinţele ce au loc la Antim şi că aceştia s-au constituit într-o grupare denumită “ATAS”, în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea.

Despre această grupare “ATAS” (Asociaţia Tinerilor Studenţi Teologi Ortodocşi), Sandu Tudor mi-a spus că s-a constituit cu scopul de a studia probleme de “mistică” şi “estetică ortodoxă”, probleme ce nu sunt predate la Institutul Teologic. Aici se dezvăluie adevăratul interes al acelor tineri.

Sandu Tudor nu mi-a vorbit niciodată despre faptul că asociaţia de mai sus ar avea vreun caracter politic duşmănos regimului. Sublinierea îmi aparţine; am făcut-o, deoarece fraza scoate în evidenţă atât caracterul ocupaţiilor grupului, cât şi atitudinea strict teologică a lui Sandu Tudor faţă de membrii lui. În cele ce urmează, citim printre rânduri, tentativa anchetatului de a tempera bănuielile Securităţii cu privire la acel grup, arestat cu destui ani în urmă, ba chiar eliberat între timp. Temându-se, probabil, că s-a început o nouă prigoană împotriva lui (el nu avea de unde să ştie pentru ce era anchetat şi se întreba dacă nu în legătură cu acei studenţi, îm- potriva cărora ‘organele’ încercau – poate – o reiterată urmărire penală), interogatul face eforturi să-i scoată, prin cele ce urmează, din rândurile ‘periculoşilor’, străduindu-se, după puterile sale, să-i ajute cu cele declarate în continuare. Dar, asupra caracterului real al acesteia, aş vrea să relatez următoarele:

În anul 1946 sau 1947, la penitenciarul Aiud, în rândul legionarilor încarceraţi în acest penitenciar, au avut loc frământări. Un grup de legionari din care făceau parte comandantul legionar Trifan Marian [de fapt, este vorba despre grupul Trifan – Marian, format din Trifan Traian, avocat, fost prefect de Braşov în 1940, probabil comandant legionar, şi din Marian Traian, tot avocat, care, înconjuraţi de deţinuţii al căror nume urmează şi de alţii, căutau o apropiere de trăirea ortodoxă] , Anghel Papacioc [viitorul părinte Arsenie] , Alexandru Ştefănescu, Gafencu, Ianulide şi mulţi alţii, s-au ridicat împotriva liniei de activitate legionară dată de Horia Sima, linie pe care o considerau ca fiind o linie politicianistă, ce urmăreşte obţinerea pe orice cale, chiar cu preţul teroarei şi sacrificiilor, a conducerii în stat şi care, prin aceste practici, s-a alăturat [probabil anchetatorul a voit să scrie: ‘îndepărtat’] de la dogmele Bisericii Creştine. [Alte opinii susţin că cei din închisori nu cunoşteau linia anti-Sima în acel timp şi că alte preocupări decât rugăciunea şi dedicarea tuturor gândurilor lui Dumnezeu nu existau].

Cum frământările legionarilor arestaţi în penitenciarul Aiud au făcut [probabil: au fost] asemănătoare frământărilor studenţilor legionari de la Teologie, despre care am declarat mai înainte, nu este exclus ca în [tre?] activitatea de la Antim a acestor studenţi şi gruparea lor în asociaţia “ATAS” să existe o legătură. Menţionez însă că nu pot face nici un fel de precizări concrete în această direcţie, pentru că nimeni nu mi-a vorbit despre aceasta. Precizez însă că în penitenciarul Aiud fiind în 1953 şi aflând despre această chestiune, am făcut personal legătura între faptul că activitatea din 1947 a studenţilor teologi de la Bucureşti a fost inspirată de frământările care au avut loc în 1946-1947 în rândurile legionarilor arestaţi în penitenciarul Aiud.Aici se simte ‘condeiul’ vârtos insinuant al ‘grefierului’ securist care voieşte cu orice chip să creeze o legătură posibilă între legionarii din detenţie şi cei din stare de libertate, legătură ce ar pleda pentru permanentele ‘acţiuni’ comune ale întregii Mişcări.

Menţionez că tot în cursul anului 1947, pe când frecventam cursurile preotului Stăniloae [în text: STĂNILOAIA] , la Facultatea de Teologie din Bucureşti, am cunoscut aici pe studenţii legionari Antonie Plămădeală şi Nicolae Bordaşiu. Aceştia, văzându-mă îmbrăcat în haine de călugăr şi aflând că sunt venit de la Suceava, s-au interesat despre unii teologi de la Suceava, printre care şi de Adrian Cărăuşu. Afirmându-le că nu sunt numai prieten cu Cărăuşu, ci că împărtăşesc aceleaşi idei politice ca şi el, adică că [!] sunt legionar, şi aceştia mi-au spus că sunt legionari.

În octombrie 1947, privind oferta ce mi s-a făcut din partea episcopului Stamate Duca, subsemnatul am plecat din Bucureşti, stabilindu-mă la mănăstirea Govora.

Întrebare: Arată în continuare ce activitate ai [în text: “a-i”] desfăşurat?

Răspuns: La 14 octombrie 1947, m-am stabilit la mănăstirea Govora, unde am stat până în martie 1950.

36

ÎN ANUL 1950, prin luna martie, m-am stabilit la mănăstirea Crasna. Stareţul mănăstirii era Sandu Tudor, călugărit sub numele de Agaton. La această mănăstire mai era şi călugărul legionar Antonie Plămădeală.

Sandu Tudor afirma în acel timp că urmează să facă la Crasna o mănăstire de intelectuali, în care sens urmează să sosească acolo circa 100 de intelectuali. După cum spunea el, aceştia urmează să facă traducerile unor cărţi biblice din originalul grecesc, întrucât – după cum susţinea Firmilian, mitropolitul Olteniei – traducerile existente sunt departe de original. De reţinut de ce urmărea Sandu Tudor crearea unei mănăstiri de intelectuali, acuză asupra căreia se va reveni întruna în acest proces şi datorită căreia în lot sunt cuprinşi şi atâţia studenţi credincioşi: motivul ţinea exclusiv de creşterea culturii teologice şi înarmarea Bisericii şi a credincioşilor Ei cu tălmăciri cât mai fidele textelor clasice.

Am muncit aici pentru pregătirea celor necesare în vederea venirii celor o sută de intelectuali care, însă, până la arestarea lui Sandu Tudor, în vara anului 1950, nu au mai venit. Ulterior, de frica unei eventuale arestări, a plecat de la Crasna şi Antonie Plămădeală. Aflase de arestarea unor studenţi legionari şi se temea să nu fie arestat şi el, pentru că avusese probabil activitate comună cu ei. În decembrie 1950 am fost arestat şi eu.

Întrebare: Cu ce legionari te-ai întâlnit în perioada detenţiei?

Bineînţeles, refrenul se face auzit iarăşi şi iarăşi, pentru că lotul “Rugul Aprins”, în curs de formare, trebuie neapărat să aibă culoarea verde, altfel cum poţi demonstra că cei mai de seamă oameni ai Bisericii sunt periculoşi pentru Stat?

Răspuns: După arestare am fost depus la închisoarea Făgăraş. Aici l-am întâlnit pe legionarul Tagira Manuil, pe care îl cunoşteam de la Fălticeni şi pe Vasile Vasi- lache, pe care l-am văzut la plimbare. Cu aceştia nu am avut nici un fel de discuţii cu caracter legionar.

După circa o lună şi jumătate, am fost transferat la penitenciarul Jilava, după care – în mai 1952 -, am fost dus la Canal.

La Canal am cunoscut mai mulţi legionari. Cu unii dintre ei am stabilit aici legături mai strânse, mai deo- sebite. Oridecâteori [!] mă întâlneam şi condiţiile permiteau, pe platoul de adunare, în pauza de prânz etc. purtam discuţii legionare, învăţam împreună cântece legionare, învăţam poezii legionare, făceam discuţii pe teme privind situaţia legionarilor din străinătate, deoarece existau aici mulţi adepţi de-ai lui Papanace [în text: Papanaci] , se discuta despre posibilitatea preluării de către acesta a conducerii mişcării legionare. Se discuta despre oportunitatea ţinerii şedinţelor etc. De asemenea am organizat ajutorarea cu alimente a deţinuţilor legionari din brigada “0”, care fuseseră pedepsiţi. Astfel de activitate am avut la Canal cu legionarii Stoianovici Ioan, Enghenie Holea, Vlăsceanu Gheorghe, Zamfiroiu Grigore, Iulian Constantin, Mircea Cazacu.

În 1953, am fost transferat de la Canal la penitenciarul Aiud. Aici am stat împreună, o perioadă de timp, cu legionarii, cu care prilej am discutat cu legionarul Bira Ilie problemele despre care am relatat mai înainte în legătură cu legionarii Trifan – Marian şi ceilalţi.

În iunie 1954, am fost transferat la Făgăraş, apoi la Jilava, de unde, în septembrie 1956, m-am eliberat.

Ancheta se întrerupe (…)”

Ea a fost condusă de anchetatorii: Cpt. Comăniţă T. şi locot. maj. S. Waxman.

Abia peste şapte zile este reluat în anchetă acelaşi, adică la 12 martie 1958, la orele 8 dimineaţa; interogatoriul durează până la ceasurile 13.

- Întrebare: În continuarea procesului verbal de interogatoriu din 4 martie 1958, arată activitatea pe care ai desfăşurat-o începând din anul 1947.

Răspuns: În anul 1947, prin luna iunie, m-am stabilit în Bucureşti, la mănăstirea Antim. La această mănăstire l-am cunoscut pe Sandu Tudor, care era frate la această mănăstire. Sandu Tudor mi-a spus că a aflat de la Leca Pavel că eu am fost condamnat pentru activitate legionară. Sandu Tudor mi-a spus că pentru a continua lupta împotriva concepţiei materialiste nu-şi mai au rostul metodele folosite de mişcarea legionară pe plan organizatoric, iar singura posibilitate de a lupta împotriva concepţiilor materialiste este cea pe plan religios, iar în cadrul Bisericii cea mai bună pregătire pentru o astfel de luptă se poate face în monahism. Ceea ce nu se adaugă este că ‘lupta împotriva ateismului’ intra în obiectivele Bisericii şi că, altfel decât luptând cu materialismul, Ea nu putea rămâne slujitoare a dogmelor Sale şi nici nu-şi putea îndeplini misiunea de mântuire a credincioşilor Ei, ceea ce clericii colaboraţionişti nu au înţeles, încălcându-şi jurământul faţă de Hristos şi datoria faţă de credicioşii lor, de nu vădindu-şi chiar necredinţa.

Sandu Tudor mi-a spus că pentru a putea să-mi dau seama de această pregătire să iau parte la ciclul de conferinţe ce sunt ţinute la biblioteca mănăstirii, la care am participat. Aceste conferinţe erau ţinute de Sandu Tudor, de mitropolitul Tit Simedrea, Benedict Ghiuş, profesor Alexandru Mironescu şi un funcţionar de la Academia Română pe care nu l-am cunoscut.

Prin iulie 1947, Sandu Tudor mi-a spus că a organizat o retragere a unor călugări şi credincioşi la mănăstirea Govora, unde m-a invitat să iau parte şi eu. Am luat parte la această retragere împreună cu magistratul Alexandru Teodorescu, Stancovici Virgil, Străinu Valeriu, Andrei Scrima, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Sandu Tudor şi subsemnatul.

Această retragere a durat aproape o lună şi a constat într-o experienţă pentru a înlocui ritualul de zi cu cel de noapte.

Cu ocazia retragerii care s-a făcut la mănăstirea Govora, Sandu Tudor mi-a spus că intenţionează să înjghebeze o mănăstire cu monahi intelectuali pentru a-i pregăti în scopul luptei pentru combaterea concepţiei materialiste. Din acest pasaj remarcăm rolul de inovator, întemeiat exclusiv pe tradiţiile monahale cele mai autentice, pe care l-a avut Sandu Tudor – părintele Daniel, spre lauda sa şi ţinerea de minte a istoriei Bisericii Ortodoxe Române.

La 14 octombrie 1947, subsemnatul am plecat la mănăstirea Govora şi la terenul Comanca – Caracal, unde am stat până în anul 1950, când am fost chemat de Sandu Tudor la schitul Crasna.

Venind la schitul Crasna, Sandu Tudor mi-a spus că vrea să-şi realizeze planul vechi de a înjgheba acea mănăstire de intelectuali. Mi-a spus să pregătesc cele necesare pentru cazarea intelectualilor ce vor fi aduşi la acest schit.

Chemarea mea a fost cu scopul de a-şi [în text: aşi”] pune în practică înjghebarea schitului cu intelectuali şi Sandu Tudor să ne pregătească în această acţiune. [De observat stilul ‘limbii de lemn’, insinuant din punct de vedere politic, folosit în redactare: retragerea unor intelectuali în trăirea creştină este ‘o acţiune’ subversivă.] La acest schit a mai fost călugărul Plămădeală Leonida Antonie, care a cunoscut despre acţiunea lui Sandu Tudor, a fost de acord cu ea şi a acceptat venirea la acest schit la chemarea lui Sandu Tudor. Au mai fost invitaţi la acest schit, de Sandu Tudor, în acelaşi scop, călugării Iuvenalie Ceanvîc, de la mitropolia Craiovei, Moldovan Titus, de la mănăstirea Polovragi – Craiova şi un călugăr Cristofor, stupar la mănăstirea Lainici.

Nu cunosc ce a discutat Sandu Tudor cu aceştia, dar nu au acceptat să rămână la schitul Crasna, părăsindu-l după vreo 3-4 zile. Menţionez că aceştia au luat parte la conferinţele serale ţinute de Sandu Tudor.

În iunie 1950, Plămădeală Leonida a plecat de la schit şi ulterior am aflat că s-a stabilit la mănăstirea Slatina – Fălticeni. La începutul lunii iulie 1950, a fost arestat Sandu Tudor, iar în decembrie 1950 am fost arestat şi eu. Este vorba despre o primă arestare a părintelui Daniel, ce nu avea legătură cu “Rugul Aprins”, ci cu activitatea sa anterioară, de gazetar.

Activitatea legionară pe care am desfăşurat-o în timp ce am fost arestat am declarat-o în procesul verbal de interogatoriu din 4 martie 1958. M-am eliberat la 28 septembrie 1956 şi m-am dus la mănăstirea Antim, unde m-am consultat cu Paulin Popescu în ceea ce priveşte la ce mănăstire să mă stabilesc. Acesta m-a îndrumat să mă stabilesc la mănăstirea Putna, unde era stareţ Dositei Moraru, întrucât aceasta era mănăstirea mea de călugărire, iar intenţia mea era ca să rămân la mănăstirea Antim, însă nu am primit viza de a sta în Bucureşti şi astfel am plecat la mănăstirea Lainici, unde m-am stabilit. În decembrie 1956, am mers la mănăstirea Slatina, pentru a vedea dacă pot fi primit la această mănăstire. La această mănăstire, călugării Petroniu Emilian şi alţii au fost de acord cu venirea mea la mănăstire, însă Anghel Papacioc nu a fost de acord, motivând că nu este bine, deoarece am fost comisar la Siguranţa din Fălticeni, deci ca o măsură de precauţie.Anghel Papacioc, părintele Arsenie, într-adevăr a gândit cu precauţie: doi foşti legionari, în aceeaşi mănăstire, erau suficienţi pentru a da apă la moară Securităţii să-i acuze de a fi pus bazele unei organizaţii legionare ad-hoc.

De la această mănăstire am plecat la schitul Rarău, unde l-am găsit pe Stoianovici Ioan cu care am fost arestat în 1953, la Canal, el fiind condamnat pentru activitate legionară.

Stoianovici Ioan mi-a spus că el a venit la schitul Rarău în luna august 1956, fiind îndemnat de Sandu Tudor, stareţul schitului Rarău, că iniţial a vrut să meargă la mănăstirea Slatina, fiind îndemnat de Bene- dict Ghiuş şi Sofian Boghiu, însă Sandu Tudor nu l-a lăsat să se prezinte la conducerea mănăstirii Slatina şi l-a oprit la schitul Rarău.Sub ochii noştri se adună material împotriva lui Sandu Tudor, pentru argumentarea poziţiei sale de conducător autarhic al unor legionari.

La schitul Rarău l-am căutat pe Sandu Tudor pe care nu l-am găsit, fiind plecat la Bucureşti. Doream să am o discuţie cu Sandu Tudor pentru clarificarea situaţiei bagajelor şi manuscriselor ce aparţineau lui Sandu Tudor şi au fost lăsate de el la schitul Crasna, la arestarea sa, şi mă învinuia că din neglijenţa mea s-au [în text: “sau”] pierdut. Aflând că Sandu Tudor se află la Patriarhie, am plecat la Bucureşti, unde l-am găsit şi m-a invitat să mă stabilesc la schitul Rarău.

Eu nu am acceptat invitaţia lui Sandu Tudor şi i-am spus că sunt hotărât să rămân la mănăstirea Lainici, unde am plecat.

În luna aprilie 1957, am plecat la Bucureşti, la Institutul Teologic, pentru a găsi material necesar întocmirii tezei de licenţă.

Aici m-am întâlnit cu Plămădeală Leonida, Teodosie Cuciuc şi Ioasafie Popa, care erau la Institut, la studii.

La sfârşitul lunii mai 1957, a venit la mine Stoianovici Ioan, spunând că a părăsit schitul Rarău, motivând că nu poate suporta regimul lui Sandu Tudor, mi-a comunicat că locuieşte la legionarul Zamfiroiu Grigore, din str. Izbiceni nr. 16, deoarece Sandu Tudor i-a interzis să stea la părinţi sau alţi cunoscuţi. Mi s-a părut anormal acest lucru şi l-am îndemnat să meargă la părinţii lui, lucru pe care l-a acceptat. O nouă sugestie că Sandu Tudor ar fi avut intenţia să-i menţină pe legionari într-un mediu legionar, din care să fie exclusă orice influenţă străină respectivei educaţii şi ideologii; adevărul este că Sandu Tudor îl apăra pe creştinul care înclina spre monahism de anumite influenţe lumeşti afective ce l-ar fi depărtat de gândul său de a se logodi cu Hristos.

Mergând în mai multe ori la domiciliul său din Bucureşti, i-am spus lui Stoianovici Ioan că chiar dacă a plecat de la Rarău, să nu părăsească monahismul şi să plece la o altă mănăstire, întrucât în cadrul monahismului se poate pregăti ca luptător pentru combaterea concepţiei materialismului. Anchetatorul nu pierde prilejul să-şi repete inepţia cu pregătirea politică monahală a luptei contra materialismului, când anchetatul nu făcea alta decât să-şi încurajeze prietenul să nu părăsească definitiv calea călugărului. I-am spus că din principiile legionare se pot armoniza cu creştinismul credinţa în viaţa de apoi şi ideile din legea muncii, precum şi ajutorul reciproc. Deoarece părea nehotărât, am mers de mai multe ori la el, să se hotărească pentru această acţiune[sublinierea noastră] . Stoianovici Ioan a acceptat acest lucru şi că se va duce în acest scop la mănăstirea Cernica.

Întrebare: Alte indicaţii i-aţi mai dat lui Stoianovici Ioan?Victoria creştină a monahului anchetat e preschimbată în relaţia dintre un legionar cu grad ierarhic superior şi careva aflat în subordinea lui politică.

Răspuns: I-am spus lui Stoianovici Ioan să se pre- gătească, ca pe lângă slujbele şi muncile de atelier, să devină un bun intelectual, bine pregătit pentru ca, monahal, să poată duce lupta împotriva comuniştilor. Ceea ce nu este rău deloc!…

Întrebare: Arată în continuare activitatea pe care ai [în text: “a-i”] desfăşurat-o.

Răspuns: Împreună cu Stoianovici Ioan, am mers la Zamfiroiu Grigore, căruia i-am propus să se facă preot, întrucât avea Teologia la bază, în acelaşi scop, ca pe linia credinţei, ca preot, să combată materialismul [e mai plauzibil că vorbitorul dorea să nu se irosească o chemare către Altar, dar cu limbajul de lemn nu te joci…]Zamfiroiu Grigore a fost de acord cu concepţiile mele de a lupta împotriva comunismului, motivând însă că i s-a respins teza de licenţă şi va încerca să se prezinte din nou la examen.

Lui Constantin Iulian, student la Construcţii, pe care l-am cunoscut ca legionar, la Canal, i-am propus să intre în monahism ca pentru de aici [sic!] să lupte împotriva materialismului, spunându-i textual “Toate cazematele sunt cucerite, singura posibilitate de a lupta este în cadrul Bisericii”. Constantin Iulian a răspuns că într-a-devăr s-ar putea lupta în acest domeniu al Bisericii, dar că el nu doreşte să intre nici în monahism, nici în cler, deoarece nu are această convingere. Menţionez că Stoianovici Ioan a participat la discuţiile avute cu Zamfiroiu Grigore şi Constantin Iulian.

Tot Stoianovici Ioan m-a condus la Vlăsceanu Gheorghe, legionar pe care l-am ([n text: “lam”] cunoscut la Canal, la o persoană cu numele de Vasie, la familia profesorului Băncilă, Constantin Crişu şi Cornelia Petraru. Cu aceste persoane nu am avut discuţii despre probleme legionare.

După terminarea cursurilor, pe la sfârşitul lunii iunie 1957, m-am întors la mănăstirea Lainici. Starea reumatică agravându-se, am plecat la Petroşani, la mama mea, pentru îngrijire medicală. De aici i-am scris lui Paulin Popescu, de la mănăstirea Antim, care m-a sfătuit şi i-am scris lui Moise Victor, preot din regiunea Iaşi, comuna Strunga – Tg. Frumos, pentru a mă găzdui cât timp voi face tratamentul la băile Strunga.

Între timp am primit şi o scrisoare de la Moise Victor, care m-a invitat să merg la el.

Am plecat la începutul lunii august 1957 la Moise Victor şi împreună cu el am făcut slujbe la biserica parohială. Nu întâmplător se menţionează această activitate; a se vedea urmarea.

Cu Moise Victor am depus activitate legionară la Facultatea de Teologie din Suceava, în perioada anilor 1946-1947.Deşi în procesul verbal de anchetă privind acea perioadă nu se specifică ce fel de activitate legionară au depus cei doi, nici nu este menţionat numele lui Moise Victor; dar ce mai contează un ciomag în plus la un car de oale sparte!, cum obişnuiau să spună anchetatorii, …mari amatori de folclor.

La acesta am stat de la 12 august până la 24 august 1957. În acest timp am avut mai multe discuţii printre care [sic!]eu i-am spus că am ajuns la convingerea că împotriva concepţiei materialiste nu se mai poate lupta pe linia mişcării legionare concepute de Codreanu şi aplicată de Horia Sima, iar singura posibilitate de a o combate este pe linia Bisericii. În acest sens i-am recomandat să-şi ia [în text: ‘i-a’)] doctoratul în Teologie, ca să poată avea o situaţie de influenţă asupra celorlalţi preoţi, prin cercurile pastorale, în cadrul conferinţelor şi la parohie, prin predici să propage acelaşi lucru. La propunerile pe care i le-am făcut, Moise Victor a fost de acord, menţionând însă că îi este frică să le pună în practică.

De la acesta am plecat la schitul Rarău pentru a-i [în text: “ai”] comunica lui Sandu Tudor că nu vreau să mă stabilesc la schitul Rarău. La acest schit am găsit un număr de circa patru tineri studenţi din Bucureşti, dintre care l-am recunoscut pe Şerban Mironescu, fiul profesorului Alexandru Mironescu, care ţinea conferinţele în 1947 la mănăstirea Antim. Şerban Mironescu, pe care l-am recunoscut, mi-a spus că au venit de mai multe zile la schitul Rarău şi au luat parte la conferinţele ţinute de Sandu Tudor.

Conferinţele pe care le-a ţinut Sandu Tudor cu aceşti tineri sunt continuarea activităţii desfăşurate de Sandu Tudor la mănăstirea Antim în anul 1947, la care au participat: Roman Braga, Neofit Nica, Virgil Stancovici, Gheorghe Carcaliţeanu, Străinu Valeriu, Benedict Ghiuş, Tit Simedrea, Mironescu Alexandru, Sofian Boghiu, Veniamin Gavrilovici, fostul general Tetrad [în altă parte: Tetrat], Felix Dubneac, Vasile Vasilache, Nicodim Bujor şi un grup de doamne al căror nume nu mi-l amintesc.

Sandu Tudor, după ce şi-a dat seama că nu vreau să rămân la schitul Rarău, m-a îndrumat să mă stabilesc la mănăstirea Putna sau Slatina, deoarece are convenţie cu conducerile de la aceste mănăstiri: Emilian – stareţ, Petroniu – ajutor, Benedict – secretar şi Papacioc – egumen, de la mănăstirea Slatina, Dosoftei Moraru, de la mănăstirea Putna şi Cleopa, de la mănăstirea Sihăstria, ca să-i îndrumeze acolo pe cei care nu vor să rămână la Rarău.

Ceea ce sare în ochi pentru omul lipsit de rea voinţă este că anchetatul, acuzat la tot pasul de organizare a activităţii legionare, a refuzat un mediu atât de propice pentru îndoctrinarea politică a tineretului, ca schitul Rarău, unde avea la dispoziţie patru tineri deschişi oricărei influenţe. În schimb, este foarte vizibilă dorinţa lui Sandu Tudor ca monahii cu aplecare spre duhovnicie – în cazul nostru, anchetatul – să nu se piardă, ci să ră- mână sub o propice influenţă a marilor duhovnici.

De la schitul Rarău am plecat la mănăstirea Slatina, cerând să fiu primit acolo, lucru ce a fost acceptat de conducerea mănăstirii.

După ce mi s-a aprobat, am plecat la Craiova pentru a obţine aprobarea Mitropoliei, însă în urma intervenţiei mamei mele, mi s-au restituit actele, întrucât rudele nu au fost de acord să viu în apropierea Fălticenilor, unde am fost şeful Siguranţei. Prin octombrie 1957, am mers din nou la domiciliul lui Stoianovici Ioan şi l-am întrebat dacă a trecut la înfăptuirea celor discutate şi el mi-a răspuns că încă nu a reuşit să fie primit şi va pleca la mănăstirea Cernica pentru aplicarea celor discutate.

Tot cu această ocazie, Stoianovici Ioan m-a întrebat dacă îl cunosc pe Vasile Vasilache, fostul Solon legionar, fost şef de poliţie legionară la Galaţi. I-am răspuns că l-am cunoscut la penitenciarul Făgăraş şi despre el am aflat de la Ţigarea Emanoil că este antisimist şi este codrenist [în text: “codrinist”] . S-a interesat de situaţia lui, deoa- rece ştia că este la mănăstirea Căldăruşani ca călugăr şi Stoianovici Ioan vroia să se stabilească şi el acolo.

În ianuarie 1958, m-am văzut cu Sandu Tudor la do- miciliul lui Mironescu Alexandru, care m-a rugat să merg la tânărul croitor Neofit, de la mănăstirea Căldăruşani, şi să-l conving să meargă la schitul Rarău. M-am deplasat la mănăstire şi l-am convins, urmând să plece la schitul Rarău.

Ancheta se întrerupe (…)”

Ea a fost condusă de Lt. Major Waxman S. şi Lt. Fodor Vasile.

Acum că închei transcrierea acestor procese verbale de anchetă, citite prin bunăvoinţa monahului Justin Marchiş, mă întreb de ce Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Antonie, excelent exeget şi biograf, om de vastă cultură şi cu condei convingător ca puţine altele (căruia îi datorez numirea mea la Institutul Teologic din Bucureşti şi pe care nu încetez o clipă să-l stimez pentru opera sa), nu purcede la publicarea propriilor sale amintiri şi documente privitoare la părintele Daniel şi la “Rugul Aprins”, personalitate şi grupare religios-intelectuală ale căror proporţii nu se vor repeta curând în evoluţia Bisericii noastre şi a culturii ei. (Şi mă mai întreb, cu smerenie şi jale, de ce mereu eu, mireanul fără chemare şi lipsit de ştiinţă, trebuie s-o iau întruna de la capăt şi să scot din uitare martiriul Bisericii Ortodoxe Române, pe când oamenii Ei tac, tac cu obstinaţie şi tac cu păcat?!…)

37

EXISTĂ NIŞTE MĂRTURII cu privire la poetul lotului “Rugul Aprins”, aşa cum a apărut el colegilor săi în boxă, în timpul procesului. Aparţin blândului, dreptului şi curajosului care nu cunoştea ostentaţia, Emil Mihăilescu, unul dintre cei patru studenţi menţionaţi, şi sunt consemnate de Raluca Barac. În aceste rânduri se aduc unele elemente noi în legătură cu misiunea sa de medic şi se accentuează altele acum cunoscute cititorului.

“Pe ultimul loc în proces a apărut în mod tulburător şi neaşteptat medicul şi poetul Vasile Voiculescu, care avea multe puncte comune cu părintele D. Stăniloae, ca modestie şi blândeţe. În cele două zile ale procesului, stând în boxă alături de poet, l-am putut observa cât de străin şi speriat părea de atmosfera tribunalului, cred că avea mai mult de 60 ani şi era atât de uluit încât am căutat, permanent, să-l încurajez. Nu pot uita că în rechizitoriul procurorului (care se poate mândri cu acest proces), unul din capetele de acuzare împotriva poetului şi me- dicului V. Voiculescu a fost acela că primise ordine şi merite de la regimul burghezo-moşieresc. În pledoaria lui, avocatul apărării a menţionat, ca răspuns, că doctorul Voiculescu, ca medic militar, în timpul primului război mondial, a fost decorat pentru munca depusă şi pentru faptul că, bolnav fiind de tifos, a rămas să îngrijească răniţii în loc să plece într-un spital în spatele frontului. Tot degeaba s-a menţionat, cu probe, că în timp ce la noi în ţară poetul nu mai fusese publicat îi apăruseră două poezii într-o recentă antologie de poezie din U.R.S.S.

“Totul a fost, de fapt, o înscenare de cea mai proastă calitate şi care nu putea apare în public, la lumina zilei. Pedepsele au fost deosebit de severe: între 15 şi 25 ani închisoare pentru unii, iar pentru tineri între 8 şi 5 ani. V.Voiculescu a fost condamnat la 5 ani de detenţie şi a murit la câteva luni după ispăşirea pedepsei.” Remarcăm o mică inexactitate: a fost eliberat după patru ani săvârşiţi.

Cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea de deţinut politic s-a desfăşurat într-o echipă de cinci inşi, parte din- tr-o brigadă de muncă aflată la porunca unui fost medic militar, căpitan. Scunduţ, firav, gingaş, frumuşel ca o păpuşă, condamnat ca noi toţi pentru o nimica toată: istorisise unor prieteni (ah, prietenii… ce blestem în epocă!) ceva al cărui martor fusese în satul de baştină al soţiei sale, din Bucovina cedată sau din Basarabia. Ce văzuse acolo? Pe cine să intereseze? Lucruri mărunte, de bună seamă, şi triste. Cine te poate scoate vinovat că ai ochi de văzut şi minte de înţeles? Cine? Iată că văzătorul lunecase printre cei în haine vărgate; deoarece noi aceştia alcătuiam secta văzătorilor.

Nenorocirea lui fu că foştii noştri brigadieri displăcuseră conducerii cu petliţe albastre. Erau moi, se purtau cu mănuşi, ca nişte deţinuţi egali cu noi. Fură înlocuiţi cu alţii. Printre cei din urmă şi medicul cel suav (care, prins sub povara spaimei, a ajuns să ne reducă porţiile de mâncare la jumătate, ca să ne dea ghes a ne îndeplini norma cumplită). Numărându-se anterior printre apropiaţii mei, am pus vorba bună pentru un student ieşean de la Facultatea de Fizico-Matematici, pentru doi studenţi la cea de Arhitectură din Bucureşti şi pentru un pui de ţăran nedezlipit de unul dintre aceştia. Astfel s-a format echipa noastră.

Emil, unul dintre studenţii de la Arhitectură, devenise un simbol pentru mine. Nu mă atrăsese către el doar aceea că era condamnat dimpreună cu nişte oameni de bine cunoscuţi mie în adolescenţă, ci şi pătimirea sa personală, sub privirile întregului lagăr de la Salcia, într-o noapte de neuitat de iarnă.

Pe înserate, revenind de la cine ştie ce muncă agricolă sau de la vrun dig ce-l înălţam, cei o mie de oameni am fost opriţi la porţile lagărului.

Ni s-a ordonat să ne dezbrăcăm. O mie de bărbaţi goi, cu hainele împăturite la picioare. O percheziţie corporală de rutină, în întâmpinarea iernii, mi-am spus. Aşteptam destul de liniştiţi să ne vină rândul, în băltoacele scurse pe urma muierii primei zăpezi, aşteptam să ni se îngăduiască să ne reîmbrăcăm. Întâia nea, subţire, căzuse de două zile. Se topise pe locurile călcate mai des. Nu era frig să crape pietrele, dar nici plăcut; atâta cât să îngheţe şi să se dezgheţe, dintr-una-ntr-alta. Ne frecam unii pe ceilalţi pe spinare sau singuri pe torace, pulpe, braţe, să ne amăgim că ne puneam sângele în mişcare. Din când în când, urletul unui paznic, pleznetul bastonului de ca- uciuc, bufnitura bâtei, scrâşnetul răngii, zbieretul celui lovit că părăsise poziţia de drepţi poruncită, lătratul câi- nilor lup de pe margine.

De undeva din dreapta se năzăriseră muncitori liberi, cu hârdaie şi cazane pline ochi cu zer aburind, destinat crescătoriei de porci a gardienilor. Câmpul se umplu de un miros de lapte covăsit ce ne lăsă visători. Această invazie nocturnă de miresme nu ne era cunoscută. De obicei la ceasul acela ne aflam între sârmele ghimpate, des- tul de departe de lunecarea prin văzduh a fluturărilor ademenitoare.

Paznicii confiscau orice piesă de îmbrăcăminte interzisă de regulament. Ne lămurisem. Aşadar despre asta era vorba: făceau pregătiri pentru iernat, pentru anotimpul geros; se asigurau ca nici un condamnat că nu ascundă ceva ce l-ar fi apărat de frig.

Deodată se iscă învălmăşeală dincolo de numeroasele şiruri de bărbaţi despuiaţi, ce mă despărţeau de spaţiul unde erau adunate în neorânduială hainele însuşite de caralii. Dacă se întâmpla să supere careva uniformele, pedeapsa s-ar fi revărsat asupra tuturor beciznicilor din lagărul de muncă silnică. Toţi s-ar fi resemnat cu ea, cu o singură condiţie: să ştie pentru ce anume suferea, să aibă satisfacţia unei răzvrătiri, cât de mică, să nu ră- mână în continuare victimile unui destin absurd, mut, surd, închis în sine însuşi.

Setei comune de un spectacol al răzbunarii i se turna pe gât oţet şi saramură. Emil, ucenicul rugătorilor lui Iisus, – nu-l cunoşteam încă, dar de pe urma acestei întâmplari l-am iubit atât de tare – înota cu braţele răşchirate în aer, în mijlocul ariei depozit de zdrenţe, îşi ocrotea capul de loviturile ce plouau de pretutindeni. Nu încerca să scape prin fugă, deoarece sergenţii majori îl împresuraseră. Dintr-o izbitură, celui vânat îi săriseră ochelarii de pe nasul mic şi tăiat cu fineţe. Foarte miop, neputându-se lipsi de ei, se aplecase să-i caute, pe pipăitelea. Câteva lovituri cu cizma îl îngenunchiaseră. Am mai apucat să văd şiroaiele de sânge năvălindu-i pe nas şi gură; i se prelingeau pe pieptul de fată, fără peri. Pe spinare şi pe fese, armele năpustite asupră-i îi tăiaseră dungi roşii. Trupul i s-a prelins pe ţărâna moale; se chircea când într-o parte, când în cealaltă; îl tocau cu bombeul, cu talpa ghintuită, cu tocul cu blacheu. Nu-şi mai apăra decât sexul, în palmele acoperindu-se una pe cealaltă.

Ce se petrecuse? Când eram mutaţi cu şlepul dintr-un lagăr în altul, ni se încredinţa, cât dura călătoria, balotul cu haine civile ce ne aparţineau (‘efecte’ li se zicea). Cu ultimul prilej, Emil descususe mânecile pulovărului şi le strecurase în noul lagăr, să aibă cu ce-şi căptuşi plămânii când urma să vină iarna: le salvase de toate percheziţiile. Acum, că ninsese, le luase la purtare. Spre ghinionul lui, le găsiseră şi le aruncaseră în maldărul acela inform. Tânărul, crezându-se destul de şiret, încercase să şi le fure îndărăt, dar fusese prins asupra faptei.

Impresionat ca şi mine de masacru, fiul de plugar se lipise de el tot atunci. Nu cred că am schimbat cu Todoraş (oare aşa l-o fi chemat?) mai mult de o sută de vorbe într-o vară cât am muncit împreună. Mi-era drag deoarece credea că îl apăra pe Emil. De cine? Poate de el însuşi.

George Văsâi fusese coleg de an universitar cu Emil. Poate că voi schiţa cândva soarta sa deosebit de tragică. Pentru moment nu are rost să spun mai mult decât că suferea de o prăbuşire nervoasă, părelnic fără scăpare, şi că nu se putea schimba nici o vorbă cu el. Primea cuvintele de mângâiere, dar nu mai era în stare să comunice cu semenii. Despre el, Emil Mihăilescu spunea: “Cu dinamismul şi neastâmpărul său, era oarecum şeful grupului de tineri şi care reuşise să ne trezească din nepăsare şi indolenţă, aducându-ne în preajma atâtor oameni deosebiţi, în contact cu o altă zonă a cunoaşterii, atât de captivantă.”

Mihai Cocuz, matematicianul naţional ţărănist, reprezenta, probabil, cea mai strălucită figură de intelectual dintre cele patru-cinci-şase mii de oameni întâlniţi de mine în cursul unei detenţii relativ scurte; căci, între noi fie vorba, ce însemnătate să aibă timpul scurs între douăzeci şi douăzeci şi patru de ani, când alţii au zăcut prin gherle şi un sfert de veac? Înţelepciunea blajină, tolerantă, replica ascuţită, fără să ajungă vreodată să rănească, tăria sa de a se purta permanent ca un frate mai mare, necunoaşterea temerii, ceea ce niciodată nu-l conducea, totuşi, până la îndrăzneli necugetate, toate trăsăturile sale se mulau atât de bine pe nevoile mele, încât nicicând nu mi s-a înscris în suflet cu mai multă acuitate personalitatea altui amic. Aspirasem pe parcursul lung al condamnării străbătut până atunci să întâlnesc un om înzestrat cu o temeinică pregătire filosofică, ca şi cu informaţie culturală de o mare amplitudine.

Emil şi cu mine îi sorbeam monologurile fără capăt. Oricât de mult îl preţuiam pe cel dintâi, cum Emil nu se simţea aplecat către artele cuvântului, mă rodea o umbră de gelozie pentru fiece clipă când novicele într-ale arhitecturii mi-l răpea pe Mihai, îmbiindu-l să se dăruiască unor teme discursive cu caracter general, eu istovindu-mă de nesaţul după discuţii privitoare la teatru şi literatură. Ca şi când ar fi simţit febrilitatea aşteptărilor mele şi că, involuntar, îmi punea piedici întru împlinirea lor, se retrăgea adesea în convorbiri şuşotite cu prietenul său, ţărănuşul, pe care altfel nici nu-l simţeam a fi fost de faţă. În atari clipe, sufletul meu egoist se revărsa ca un ou spart şi se lăfăia senzual, conştient de libertatea totală ce îi era îngăduită, scăldându-se în tiradele lui Cocuz.

Ce zile bogate în exultarea raţiunii! Câte bucurii pot încăpea sub aţintirea mitralierelor de pază! Cât de departe de ideea pedepsei prin detenţie se situează doi bărbaţi afundaţi în trebile minţii şi ale duhului! Cât de slobozi suntem în condiţiile celei mai aspre temniţe, dacă întâlnim un om pe măsura nevoii noastre de absolut! Căci libertatea este alt nume al prieteniei celei adevărate. Iar lipsa ei o resimţi ca pe o cumplită înlănţuire, atunci când te leagă de un semen obligaţii sociale sărace în dulcea înţelegere a amiciţiei…

Emil, devenit arhitectul Emil Mihăilescu, pentru a reveni la portretele sale limpezi şi nepărtinitoare, a înjghebat şi unul al părintelui Daniel. Evocarea lui se leagă de ancheta naratorului:

“Tot atunci mi-au arătat în dosare o mulţime de decupări din ziarele dinainte de război, cu articole fulminante scrise de Sandu Tudor (părintele Daniel) împotriva crimelor comise de Stalin în Rusia, împotriva comunismului. Erau articole scrise pe un ton polemic şi foarte vitriolat – o adevărată antologie de articole anticomuniste adunate cu grijă din presa vremii. Sandu Tudor fusese directorul ziarului “Credinţa”, un ziar anticomunist de orientare spre dreapta, fără a fi tributar mişcării legionare; avea doar o linie creştin-ortodoxă militantă. În aceste articole recunoşteam personalitatea părintelui Da niel, care avea vocaţie de mentor spiritual, temperament de luptător în tranşee, elocinţă şi spirit caustic, pătrunzător şi intolerant. Dealtfel, atitudinea fermă, curajoasă, de o mare nobleţe sufletească, a păstrat-o pe toată durata procesului; nu s-a apărat pe sine nici un moment – îşi cunoştea foarte bine adversarii şi nu-şi făcea nici o iluzie în ceea ce priveşte soarta lui. Permanent a luat apărarea celorlalţi şi, în special, a celor cinci tineri, de soarta cărora se simţea răspunzător.”

38

SĂ REVIN LA UNUL DINTRE CAPITOLELE ANTERIOARE, în căutarea limbuţiei cuiva, pricină a arestării multor intelectuali, monahi, preoţi şi studenţi. Iată o listă cât de cât completă a persoanelor condamnate în lotul “Rugul Aprins”, expusă în ordine alfabetică:

Pictorul arhimandrit Sofian Boghiu.

Arhimandrit Roman Braga, într-o primă condamnare suferind ororile “reeducărilor”; astăzi duhovnic al mănăstirii de călugăriţe de lângă Jackson/Michigan, a cărei stareţă este sora sa, Maica Benedicta Braga.

Dr. Gh. Dabija; fost asistent universitar la Facultatea de Medicină; decedat.

Pictor monah Vartolomeu Dolhan; decedat.

Pictor şi dirijor de cor Felix Dubneac; astăzi Secretar Eparhial al Arhiepiscopiei noastre Misionare din Statele Unite ale Americii.

Ieromonah Andrei Făgeţeanu.

Fostul Episcop, arhimandrit Benedict Ghiuş; decedat.

Scriitorul profesor universitar Alexandru Mironescu; decedat.

Ieromonah Arsenie Papacioc, duhovnic al schitului de la Techirghiol.

Poetul şi ziaristul Sandu Tudor; a condus ziarul “Credin- ţa” şi revista “Floarea de Foc”; călugărit la mănăstirea Antim, sub numele: Agathon; a slujit la schitul Crasna, până ce o primă arestare i-a întrerupt vieţuirea acolo. Mai târziu a devenit ieroschimonah, cu numele: Daniel; stareţ al schitului Rarău; decedat în detenţie, bolnav de tuberculoză şi reumatism poliarticular ce-i înţepenise tot trupul.

Preot D. Stăniloae; profesor universitar, membru al Academiei Române, decedat.

Poetul V. Voiculescu; decedat curând după eliberare.

Numele studenţilor din acelaşi lot le comunic separat:

Emil Mihăilescu; student la Arhitectură; astăzi arhitect.

Şerban Mironescu, fiul prof. Alexandru Mironescu; student la Filologie; astăzi stabilit în Elveţia.

Dan Pistol; achitat după suportarea a patru ani de detenţie; unica să vină a fost de a se fi spovedit o singură dată la părintele Daniel.

Nicolae Rădulescu; student la Arhitectură; astăzi arhitect.

George Văsâi; şeful grupului de tineri; student la Arhi- tectură; a devenit arhitect.

Alături de cei mai sus numiţi şi de alţii neidentificaţi de mine, au cercetat cunoaşterea cu duhul, fără a rămâne constant printre cei care urmau a fi condamnaţi, astfel încât detenţia nu au suferit-o:

Ieromonahul Antonie Barbălungă; stareţ al mănăstirii Govora.

Poetul şi matematicianul profesor universitar Ion Barbu (Dan Barbilian); decedat.

Compozitorul şi profesorul universitar Paul Constantinescu; decedat

Ieromonahul Ivan Culighin; decedat în deportarea din Siberia.

Profesor universitar Alexandru Elian.

Pictor şi conferenţiar Olga Greceanu; decedată.

Arhitectul Constantin Joja; decedat în Germania.

Arhimandrit Paulin Leca.

Economistul Mihai Musceleanu.

Maestrul de balet, poetul şi scenograful Stere Popescu; decedat în Marea Britanie.

Romancierul şi istoricul teatrului, fost ministru Ion Marin Sadoveanu; decedat.

Mitropolitul Tit Simedrea; decedat.

Prof. Virgil Stancovici.

Eseistul Paul Sterian; decedat.

Ieromonahul Petroniu Tănase; stareţ al schitului Podromul – Muntele Athos, Grecia.

Profesor (economist) Todiraşcu; decedat.

Un grup de zece-doisprezece studenţi, dintre care viitorii logician Valeriu Streinu, dr. Nicolae Nicolau, cărturarul şi scriitorul Mitropolit Antonie al Ardealului, judecaţi anterior şi condamnaţi.

Preotul Mihai Avramescu, acela care, şi el, a atras intelectualitatea bucureşteană în jurul său, la biserica Schitul Maicilor, el însuşi, în tinereţe, poet suprarealist, co-fondator al revistei “Radical”, la Craiova, alături de (?) Cartianu; a folosit pseudonimul: Jonatan Ixuranus; decedat.

Afirmam, aşadar, că voi căuta împrejurările datorită cărora această elită intelectuală şi spirituală a ajuns să sufere martiriul înjosirilor anchetei, al acuzaţiilor mincinoase, al torturilor morale şi fizice, al lipsurilor, al distrugerii biologice şi psihice, dusă într-un caz până la moartea în detenţie în chinurile unei anchilozări totale, în celelalte – nu rare – la prăbuşirea după eliberare; iar pentru toţi: prigoana. Aceste împrejurări pot fi rezumate cu un singur cuvânt: INDISCREŢIA.

A fost ea răuvoitoare? Nicidecum. Intenţia ei era patriotică, bănuiesc. Numai că, în condiţiile comunismului vânător de capete, ea s-a dovedit – cum era de aşteptat – copilărească şi extrem de dăunătoare, împingând toţi aceşti oameni în bezna unei suferinţe nemotivate, căci nădăjduiesc a fi limpede pentru cititor că aspiraţia la îm- bunătăţirea de sine, la îndumnezeire, a victimelor, numai activitate antistatală, ori de protest, nu s-a putut numi.

39

PRIN ARESTAREA marelui logician al matematicii, unicul istoric român contemporan al logicii şi eseistul Profesor Universitar Anton Dumitriu, şi asistentul său Andrei Scrima a rămas pe drumuri. S-a apropiat de mănăstirea Antim şi s-a aşezat vieţuitor în ea. Nu peste mult timp, a fost numit profesor la Seminarul Monahal de la mănăstirea Neamţului. Acesta fiind desfiinţat de Stat, i s-a propus să se mute la o catedră a Şcolii de Cântăreţi Bisericeşti de la Curtea de Argeş. Plângându-se, pe stradă, părintelui Bartolomeu – viitorul arhiepiscop şi dramaturgul Valeriu Anania – de modestia greu de su- portat a situaţiei sale, de incertitudinea şi de solicitările ei mult sub nivelul pregătirii personale, cel din urmă, bibliotecar al Patriarhiei, i-a propus că vină să lucreze cu el; ceea ce s-a îndeplinit.

Aceştia doi, numărându-se printre puţinii tineri buni cunoscători de limbi străine din preajma Întâistătorului, erau folosiţi la toate nevoile, după obiceiul Bisericii. Tălmaci, însoţitori, traducători, ghizi, răspundeau de corespondenţă. Numeroase le erau profesiunile şi îi mânau în tot atâtea locuri, cu la fel de multe sarcini. Astăzi îi găseai în Capitală; mâine în orice eparhie depărtată. Se glumea pe seama lor, scornindu-li-se porecla: “Păunii Patriarhiei”, deoarece capul Bisericii, Întru Fericire Adormitul Patriarh Justinian, tare se mândrea cu podoabele ştiinţei şi sclipirile dânşilor.

Din această secundă calitate a Sfinţiilor Lor a decurs, pentru a doua oară, implicarea părintelui Bartolomeu, ca instrument al Proniei, în existenţa părintelui Andrei Scrima. Cel dintâi primi un telefon de la Cabinetul Patriarhal. Fu vestit să se grăbească a întâmpina un oaspe- te oficial, un profesor indian. O gripă rebelă îl împiedica să iasă din chilie. Îl rugă pe prietenul său să-i preia sarcina. Andrei Scrima se deplasă de urgenţă. Focul de artificii perpetuu cu care scânteietoarea sa inteligenţă îi răpea pe toţi conlocutorii, ironia ce nu-i părăsea zâmbetul din colţul gurii, încântătoarea sa personalitate şi, cu osebire, iniţierea în limba sanscrită, îl convinseră curând pe vizitator să-i confieze că, în calitate de rector al unei universităţi, intenţiona să-i ofere o bursă. Propunerea sa fu sprijinită de Patriarhul Justinian. Aceasta avea loc prin 1954.

Este uşor de închipuit câte speranţe şi-a pus pe atunci fratele de mănăstire Andrei în acea plecare năzărită în perspectivă, într-o perioadă când niciun om obişnuit nu ieşea din ţară, dacă nu era trimis cu scopuri guvernamentale anume. Urmă un an de tensiuni trudnice, anevoie de închipuit, de decepţii, de insomnii şi de măcinare a nervilor.

La capătul acestui calvar al aşteptării, se vesti vizita Preşedintelui Indiei Radhakrishnan. Fu invitat la Marea Adunare Naţională, al cărei membru era şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Ierarhul participa la sesiuni însoţit de doi clerici. De data aceasta, părintele Bartolomeu se amestecă iarăşi în firul vieţii colegului său, acum conştient prea bine ce făcea. Îi sugeră Întâistătorului să-l numească pe Andrei Scrima unul dintre cei doi. Era ultima şansă să se reactualizeze idea bursei în India, demult îngropată în seifurile Ministerului de Interne.

Într-adevăr, aşa evoluară lucrurile. Preşedintele Radhakrishnan, pus în temă şi înţelegând realităţile de detenţie în libertate din ţara noastră, menţionă în discursul ce-l susţinu cu acel prilej apropiata deplasare în propria-i patrie a monahului ortodox român Andrei Scrima. Era o lovitură dată, cu pumnul lui, de către Patriarhul nostru, sub centura Securităţii – nu prima şi nici ultima. Oricât s-ar fi zbătut ‘organele’ să împiedice acordarea paşaportului, interese economice naţionale şi mai ales ale Uniunii Sovietice se opuneau îndărătnicei ei strategii de a zădărnici trecerea frontierei de către orice cetăţean care nu se afla în slujba sa, mai ales când acesta era supradotat, cum stăteau lucrurile cu cel în cauză. Andrei Scrima a primit din partea lui Bodnăraş un paşaport valabil pentru patru continente, la care proaspătul posesor nu aspirase nici în cele mai năstruşnice vise. Securitatea profita pentru a realiza o nouă stratagemă a dezinformării: vădea ‘magnanimitatea’ cu care îi trata pe cetăţenii ‘merituoşi’.

A plecat în 1956, luând cu sine, în mână (pentru a nu atrage atenţia asupra lui), un caiet cu versurile poetului V. Voiculescu. Acela care în copilărie strălucea în calambururi (semna: S. Crima, îmi povesteşte regizorul Sorana Coroamă-Stanca, al cărei soţ, poetul şi actorul Dominic Stanca, i-a fost părintelui Andrei coleg la liceul din Orăştie) a rămas înclinat spre păcăleli.

Se îndreptă către Occident. Cum intra în protocolul comunismului să nu se creeze ocazia unor călătorii fie şi cât de puţin civilizate, din temerea că bunăstarea sau măcar comoditatea ar fi putut da glas românului – că aşa e libertatea: dacă te simţi bine, ţi se deşteaptă demnitatea – Andrei Scrima se deplasă cu portmoneul gol-goluţ. Patriarhul Justinian l-a îndrumat spre Episopul grec Jakovos de Malta, a cărui reşedinţă se afla în Elveţia, la Geneva, în vederea dobândirii unui ajutor material. Datoriile contractate de Biserica noastră atunci fură onorate de acelaşi protector din fruntea Ei, mai târziu, prin – culmea! – acelaşi părinte Bartolomeu…

Aşadar, pentru a ajunge în India, Andrei Scrima făcu un mic ocol prin Elveţia, Franţa, Muntele Athos şi Liban, ca românul însetat de orizonturi largi, deschise şi slobode.

Oprindu-se în Franţa şi aciuindu-se pe lângă grupul ISTINA, Andrei Scrima îl cunoscu pe scriitorul Olivier Clément, directorul revistei “Contacts”, profesor la Institutul Ortodox Saint Serge, de la Paris. Literatul francez trecuse la Ortodoxie sub influenţa marelui teolog rus Paul Evdokimov. Noul amic publică un reportaj asupra mutaţiei monahismului românilor, de la faza filosofică la aceea filocalică, şi vesti faptul că, sub patronajul Prea Fericirii Sale Patriarhul Justinian, monahismul se constituise, în România, factor de rezistenţă împotriva comunismului ateu. Erau bine cunoscute numele prietenilor duhovniceşti ai tânărului călugăr bucureştean ‘anonim’, cu care discutase situaţia credinţei la noi.

La Beiruth, Andrei Scrima face cunoşinţa lui Elias Marcus, timp de 16 ani prefect al oraşului. Sprijinit de acesta, monahul român susţine numeroase conferinţe la Institutul Ortodox local. Entuziasmându-şi auditoriul, convinge credincioşii libanezi asupra necesităţii înfiinţării unei mănăstiri la Deir-el-Harf, nu departe de Capitală.

Şi ajunge în India. La Benares, unde rămâne timp de doi ani, Andrei Scrima devine lector universitar de limba franceză, pe lângă catedra de filosofie europeană, comunică dr. Nicolae Nicolau. La sfârşitul celor doi ani, cala- mităţi naturale obişnuite pentru locurile şi populaţiile autohtone îl silesc pe părintele Scrima să revină în Liban, unde ia legătura cu prietenii lui vechi. Devine profesor de Liturgică la Universitatea Catolică St. Joseph, din Beiruth, deţinând în acelaşi timp un alt post – la Universitatea Americană din acelaşi oraş. De aici face dese plecări în Occident. A profesat în cariera didactică vreme de douăzeci de ani.

Între timp, imprudentele afirmaţii din Franţa (al cărei cetăţean a devenit mai târziu Andrei Scrima) făcute de gazetar dădeau rod în România terorizată. Toţi cei ale căror nume deveniseră publice fură arestaţi, minus profesorul Ioan Coman (conform informaţiilor pline de mirare oferite de părintele Prof. D. Stăniloae). Iar Andrei Scrima fu ales reprezentant personal al Patriarhului de Constantinopol, Athenagoras, pe lângă Papa Paul al VI-lea. Oficiul ‘diplomatic’ i-a revenit până în 1965.

Cazul de conştiinţă al părintelui Andrei Scrima este unul dintre cele mai interesante. În patrie lăsase sentimentul că era mai mult un ‘om universal’, un cosmopolit, decât un român. Atracţiile sale sufleteşti şi intelectuale îi impuneau reverenţă pentru valorile perene ale omenirii, iar curiozitatea îl îndemnase prea puţin să se aplece asu- pra culturii naţionale, se spune. Am o obiecţie faţă de această părere: părintele Andrei a riscat enorm luând cu sine versurile poetului român V. Voiculescu, ceea ce pare să pledeze în favoarea tezei că îl considera a merita un eventual sacrificiu al propriei persoane. În orice caz, odată trăgând la ţărmul Occidentului, o binecuvântată mândrie naţională îl stârni să laude toate câte le cunoştea despre preocupările oamenilor superiori întâlniţi în patrie. Ba chiar să-i înzestrese pe aceştia cu componenta unei atitudini civice directe şi active, ce le lipsea, componentă a personalităţii, a cărei absenţă o percepea cu durere, aş crede. Însă statura spirituală a prietenilor lui îi impunea atât de mult încât suplini cu cuvintele sale golul ce se cuvenea să fie plin până la revărsare cu proteste vehemente ale întregii Biserici şi intelectualităţi, în loc ca acestea, în calitatea lor oficială, să se ploconească sordid în faţa analfabetismului şi a ateismului de sorginte sovietică. Iar C. Olivier nu şi-a dat seama că prin ‘adăugire’ se grăbea sacrificarea ce urma să îmbogăţească atât de îmbelşugat trăirile duhovniceşti ale acelora împinşi de propriu-i condei – inconştient de ce făptuia – spre mucenicie.

Aşa a fost creat lotul “Rugul Aprins” şi astfel am dobândit noi, românii, nişte fierbinţi rugători în arena cu fiare.

Despre ei, părintele Andrei Scrima a scris în 1996:Insistând până la limita scandalului, am putea spune că grupul de la Antim îşi merita, într-un anume fel, învi- nuirea: cei ce-l alcătuiau erau oameni fundamental liberi, străini oricărei idei de capitulare, capabili să spună nu. Suntem ispitiţi să menţionăm ultima raţiune a unei asemenea atitudini – deşi nu ştim dacă vom fi înţeleşi: aceşti oameni aveau încă sensul esenţial al onoarei. (Acela care, în alte locuri e definitiv numit l’honneur de Dieu ).În continuare, constatând un adevăr ce merită mai multă aplecare asupra jocului lui Dumnezeu cu ateii comunişti, ce merită o teologie adevărată, o merită fiindcă asuprirea Bisericii Ortodoxe Române de către regimul dictaturii a evidenţiat imposibilitatea de a te opune Atotprezenţei Divine, autorul adaugă: într-o lume modernă secularizată, regimurile totalitare au fost singurele care, departe de a seculariza politicul, îl resacralizau…Astfel, străduindu-se, domnii anchetatori, procurori şi judecători, a împărţi nedreptatea cu ocaua lui Cuza, într-un proces ce poate fi rezumat la trei culpe: 1. lectura unui acatist în variante tot mai îmbunătăţite, într-un cenaclu ad-hoc; 2. ascultarea de posturi de radio străine; 3. discuţii despre… despre ce? ele au fost numite “duşmănoase”, dar, de fapt, priveau viaţa celor ce discutau, viaţa lor în Biserică, străduindu-se Securitatea s-o facă, a creat SFINŢI (sau, pentru a nu-i ispiti pe aceia încă în viaţă dintre dumnealor, cu graba mea de a le pripi desăvârşirea – Ministerul de Interne, condamnându-i, a răspândit ecoul sfinţeniei lor în rândurile credincioşilor anonimi însetaţi de pilde ale martirilor Ortodoxiei contemporane lor).

40

A GREŞIT FRATELE ANDREI când a afirmat că Patriarhul avea cunoştinţă de preocupările celor aleşi?

Întrunirile acestora au avut loc şi la mănăstirea Plumbuita, cum am menţionat-o. Iar, în această fază, ele erau frecventate, afirmă dr. Radu Voiculescu, şi de Fericitul întru Adormire Patriarhul Justinian. Nu ne aflăm în plin Alexandre Dumas, când ni se vorbeşte despre vizitele incognito, acoperite de beznă şi secret, ale Întâistătătorului spiritual al neamului, făcute mai micilor Lui care se străduiau să ajungă cei mai mari şi, în definitiv, complotând, el – duhovniceşte gândind – împotriva propriei puteri, acreditată de duşmanii misticii, lucrând El însuşi la o viitoare slobozire a Bisericii şi Întronare a adevăratului Hristos în Jilţul de unde era diriguit un popor, lucrând împotriva ateismului ce-l trăgea pe român de hăţuri, pe drumul pierzaniei?…

Deatfel, nu este exclusă prezenţa Sa între sfinţiile lor. Pe bună dreptate poetul V. Voiculescu îl socotea un mare organizator şi “singurul care a protejat Biserica” în acele timpuri tulburi.

Andrei Scrima, orfan destul de timpuriu de ambii părinţi, a fost un fel de copil spiritual al lui Voiculescu. Dar şi al Patriarhului care s-a pus garant în cazul plecării lui şi, în felul Său, a determinat-o.

Dacă am revenit la poet, e bine de ştiut că acesta a fost interogat după rămânerea peste hotare a monahului.

Cititorul care se amăgeşte că un ins scăpat din chingile comunismului intern devenea liber în străinătate se înşeală amarnic. De această autoamăgire a suferit şi Andrei Scrima. Orice mişcare publică sau chiar privată a românilor fugiţi era urmărită, consemnată, luată drept punct de plecare pentru cercetări efectuate în ţară.

Cazul caietului de versuri ale lui Vasile Voiculescu oferă cea mai potrivită exemplificare în acest sens, pentru că unul dintre personaje era refugiat de aproximativ do- uăzeci de ani, celălalt decedase cu mai bine de zece ani în urmă, iar obiectul investigaţiei la care ne referim îl constituiau nişte stihuri cu caracter religios şi nicidecum politic, ori antistatal. Poate să existe caz mai simplu, mai puţin vinovat, mai puţin periculos pentru regimul comunist?

Totuşi, securiştii erau hotărâţi să mănânce o pâine bună. Era necesar să-şi motiveze cu afaceri în curs încasarea salariului. De ce nu s-ar fi slujit, în vederea inventării acestora, de morţi, de absenţi, de rime?

Andrei Scrima a publicat la Berlin nişte poezii ale răposatului V. Voiculescu, în 1973. Cel din urmă, va să zică, nu mai exista. Mai mult, toţi colegii săi de lot fuseseră eliberaţi cel mai târziu cu prilejul decretului din 1964. Unii dintre ei redobândiseră un statut de frunte în viaţa Bisericii. Altora li se îngăduise plecarea legală şi definitivă din ţară. Toate câte erau legate de acest grup păreau să nu poată lăsa cale nici unei suspiciuni.

Drept rezultat al acestei editări, doctorul Radu Voiculescu a fost căutat telefonic de un oarecare Stănescu, redactor la “Glasul Patriei”, revistă M.A.I. destinată atragerii românilor stabiliţi peste hotare şi afişării unei pseudolibertăţi româneşti scornită de serviciul de dezinformare, căci aici colaborau cu preponderenţă câţiva foşti deţinuţi care făcuseră politică de extremă dreaptă şi, la capătul puterilor, acceptaseră acest rol de emisari mincinoşi ai unei ideologii odioase.

Medicul, fiul autorului mort în urma detenţiei, a fost invitat la sediul redacţiei. Acolo i-a ieşit în cale Nichifor Crainic, vechi prieten al tatălui său. Fostul director al “Gândirii” a deplâns dispariţia lui Vasile Voiculescu şi l-a dat pe feciorul acestuia pe mâna lui Stănescu. Ultimul numit l-a introdus într-un birou şi l-a lăsat singur, să aştepte; era metoda clasică a anchetatorilor de a crea o tensiune psihologică.

Târziu, a apărut un necunoscut şi i-a arătat revista cu pricina, care conţinea două facsimile.

– “Cunoaşteţi scrisul de aici?”. Zic: – “Da. E al tatei. Sigur că da.” – “Cum au ajuns manuscrisele acolo?!” – “Dom- nule, nu pot şti. Probabil că tata o fi dat versurile cuiva. Mulţi aveau poezii de-ale lui.”

Doctorul tăcea chitic asupra faptului că era încunoştinţat cu privire la caietul aflat la Scrima. A adăugat: – “Noi, copiii, n-am înstrăinat nici o pagină scrisă de tata.”

Cel care ancheta i-a trântit cu grosolănie: – “Sunteţi de acord să le dau o labă peste bot?”. Se referea la editorii publicaţiei din Germania. “Sunteţi de acord să le scrieţi o scrisoare de protest?” Invitatul a răspuns în doi peri. Celălalt: -“Lăsaţi, o să mai vorbim noi…!”, ameninţător.

Peste câteva zile, când fusese avertizat că era dator să-şi comunice hotărârea, medicul a aflat că nu mai era nevoie de intervenţia sa. Rămase cu impresia că şi apăruse un text redactat de Stănescu şi semnat, în fals, cu numele medicului.

41

CUM DE AU AJUNS monahi, preoţi şi mireni să fie preocupaţi de Rugăciunea Inimii, această evlavie de taină faţă de numele lui Iisus? Revin asupra ştirilor ce aveam înainte de edificarea limpede adusă de diferitele mele surse.

– În ’46, primăvara, m-a chemat tata, îmi povesteşte fiul aceluia care a scris SCHITUL DE CEARĂ. – “Există un călugăr, Mitroplitul de Rostov-pe-Don, refugiat din Rusia odată cu armatele noastre care l-au eliberat dintr-un lagăr; aş vrea să-l cunoşti.” Era un monah cu barbă roşie, cu părul lung, cu o rasă cafenie. Destul de neglijent, cum umblă ruşii. Tata mi-a spus, ţin minte şi acuma, că acel Mitropolit a adus “Rugul Aprins”.

În familia Voiculescu, Rugăciunea Inimii apare doar sub acest nume. Informaţia pare rescrisă de o interpretare a memoriei nesigure, căci nu despre Mitropolit e vorba, ci despre confesorul său: Ivan Culighin.

Auzindu-i istorisirea, deodată îmi tresare în pâcla memoriei o amintire. Parcă-l văd pe părintele Daniel, în pâlpâirea candelelor şi lumânărilor din paraclisul peste care s-a aşternut seara ca o mantie albastru închis a fecioriei Mănăstirii Antim. După spovedania mea. Parcă-l aud şi parcă nu-l aud vorbindu-mi acoperit, să pricep puţin şi încă mai puţin să-mi rămână-n minte. Pare-mi-se că mi-a dat de înţeles, aşa, ca un fel de făgăduinţă ce nu a ajuns să fie formulată, că-mi va veni şi mie rândul să cunosc un mitropolit rus (sau, poate, regreta că nu-l mai puteam cunoaşte…). În orice caz, mitropolitul misterios fusese pomenit. Şi nu era singulară doar misiunea lui la noi (de buna seamă aceea de a aduce binecuvântarea Rugăciunii lui Iisus, ori a Inimii, direct sau prin duhovnicul lui), că neobişnuită îi fusese şi descinderea. Nu ştiu cât m-am încurcat în jumătăţile de vorbă ce mi-au fost încredinţate de ieroschimonah, nu ştiu cât le-am înţeles greşit, nu ştiu cât le-am îmbogăţit cu închipuirea adolescenţei iubitoare de Neobişnuit, chiar de Imposibil, nu ştiu cât le-am tălmăcit în limbajul cărţilor de aventuri citite, dar este cert că, pe când îl ascultam, se năştea pentru mine anume o viziune fără pereche. Apărea, prăfuit, rupcegos, despletit, un călugăr, pe malul unor ape fără sfârşit. Era Nistrul. Şi era un mitropolit fugar. Şi lăsa îndărătu-i bolşevismul. Şi era Duhul lui Dumnezeu în preajma lui şi în inima lui. Şi de acolo, din tainiţa inimii, chema cu susurul zborului unei albine:

“Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Miluieşte-mă pe mine păcătosul…”

La fiece inspiraţie, lumina lină a Domnului era absorbită. Apoi mişcarea plămânilor se oprea şi lăuntrul unei inimi fiinţiale, nu al cordului, se clătea în raze, pe urmă se odihnea prin eliminarea aerului şi iarăşi lumina era atrasă odată cu oxigenul. Se topea întru Lumina Taborului din care fiecine are în sine o scânteie. Şi din nou expirarea se făcea pe copleşitoarea resimţire a stării de păcat, într-o smerenie Absolută.

Mânat de puterea care se ruga în sine, mitropolitul nici nu-şi dădea seama că pasul său atinsese marginea lichidă a fluviului şi călcase pe ape. Tot astfel, fără a lua aminte la ce-i făcuseră tălpile găurite ale bocancilor, preocupat să rămână cu cugetul în inimă şi în iubirea ei, s-a pomenit pe pământul românesc, umbră sfântă venită să predice calea cândva arătată omenirii de Grigore Palamas; repet: Rugăciunea Inimii.

– Cum arăta? Ascetic sau voluminos?, îl întreb pe doctorul care l-a văzut cu ochii săi, ochii mei fiind împânziţi de draperiile miilor şi miilor de nopţi ce mă despart de clipa de Taină a dezvăluirii părintelui Daniel.

– Destul de voluminos.

Visul meu suportă greu această afirmaţie.

Însă n-am răgazul s-o încerc a mistui. Altceva mă roade. O frază, fie două, publicate de tatăl celui cu care stau de vorbă, în CONFESIUNEA UNUI SCRIITOR ŞI MEDIC, în “Gândirea” din luna octombrie 1935, după ce a prezentat-o studenţilor teologi bucureşteni, în acelaşi an.

Iată despre ce este vorba:

“Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire”, face autorul aluzie la înot, “e la fel cu această nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi într-o clipă, de sus, ca să-l aduci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.”

Oare Vasile Voiculescu să fi cunoscut încă din 1935 sistema Rugăciunii Inimii? Atunci de ce i-a confiat feciorului său că Mitropolitul de Rostov-pe-Don o adusese? Nu voise doar să sublinieze că cel din urmă le dăduse românilor binecuvântarea pentru reînnoirea contemplării cunoscute încă de schimnicul de la Poiana Mărului şi de ucenicul său Paisie, le-o dăduse ca unul ce purta în sine Rugăciunea Domnului?

Se susţine oare bănuiala mea, întemeiată pe însăşi descrierea tehnicii acestei rugăciuni în rostirea metaforică de mai sus? Cred că da. Deoarece dr. Vasile Voi- culescu era departe de a fi fost un începător în treburile misticii.

Într-o poezie scrisă miercuri 5 octombrie 1956 (urma să fiu arestat pe 4 noiembrie, peste o lună), intitulată: SCAFANDRUL, cred că, începând cu al cincilea vers, suntem făcuţi martori ai unei asemenea descinderi spre cuibul isihastic din poet:

“Te-am căutat o vreme în pietre – mai apoi
Mi-am înălţat râvnirea să te găsesc în stele
Sclipea ca o mijire din taina ta în ele
Şi te-am chemat cu nume de slavă şi război.
Acum m-afund în mine, în oarba mea genune,
Într-un ocean de patimi cu fundul nepătruns,
Sargasă de păcate, şi n-am puteri deajuns,
Plăpând scafandru-n tainic veşmânt de rugăciune
Să bâjbâi pân’la tine, cu-ntinse mâini nebune,
Tu-n scoica-nchisei inimi, mărgăritar ascuns.”

Iar în cea de a doua din perechea de colinde ale sale îmi pare că citesc triumful cald şi fericit al aceluiaşi isihast:

“Trup, tu dormi? Somnul te paşte?
Luminos prunc că se naşte
Din palatul Treimii
În peştera inimii.
Dar pruncul cine mi-i?
E Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica Sfântă-n braţe ţină-L,
Sfântul Duh cu drag alină-L.
Îngerii cu raze-nchină-L.
Eu nu dorm, trupul lin spune,
Ci-ncleştat de-o grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mă mişc nu se cuvine,
Ci cu harul care vine
Raiul tot se află-n mine.

Se pot aduce în continuare şi alte dovezi ale trăirilor poetului martir. Ele pledează pentru ideea că experienţa sa mistică ajunsese mult mai departe decât este îndeobşte acreditat:

INIMĂ A LUI DUMNEZEU

Inimă a lui Dumnezeu, Doamne Iisuse Christoase,
Cel ce-ţi gâlgâi sângele până jos, în adâncimi,
Deschide-te rugăciunilor noastre sfioase,
Dulce Miez al Misterioasei Treimi.
Floare a Cosmosului, Frumuseţe a Dragostei ne’cetate,
Spic suprem al neatinsei Lumini Dumnezeieşti,
Unic Cuvânt, Eternitate în Eternitate,
Dulce fulger care pe nimeni nu orbeşti,
Nu ne lăsa pe noi în bezmetică ceaţă,
În somnul lumii cu buimace visări:
Trece-ne cu Tine din existenţă la Viaţă,
Sus, în minunea marei Deşteptări.

Decembrie 15, 1953 Bucureşti.

Desigur că cititorul a recunoscut alături de tema urmărită de mine şi acea bântuind Renaşterea: VIAŢA E UN VIS, dar care îşi are rădăcinile într-un teritoriu nu numai accesibil poetului, ci şi îndelung cercetat de el, prin mijlocirea teosofiei, anume în budism.

Mai aproape de isihasm se plasează următoarea declaraţie, fără a fi una explicit înscrisă în aceeaşi serie:

EVANGHELIILE

Nu eşti o carte, de gând omenesc ticluită:
În amurgul luminii noastre de tină.
Tu plină de dumnezeească lumină lină
Eşti însăşi Inima lui Christos, descoperită. 

Lăsată nouă spre biruirea răstriştii,
Eternă diată a Domnului sublim
În teascul inimilor Te-au diortosit evangheliştii
Pentru ca noi, cu inima, să te citim.

Miercuri 12 mai 1954. Bucureşti.

În schimb, nimic nu poate fi mai elocvent decât următorul strigăt al triumfului, unde “Rugul Aprins” este numit ca atare:

Călătorie spre

LOCUL INIMII

…Locul inimii noastre? Cine-l ştie? Câţi îl cer?
Vârtejul cugetelor nu-i chip să ne poarte…
Locul inimii noastre sălăşluieşte în Cer
Şi-n el Lumina lină a Celui făr’de moarte.
Aspre prăpăstii se sparg în orice ins.
Pe munţii ninşi de blestem
Arde floarea minunilor – Rugul Aprins –
Ce-n scrum preface spaţiu şi vreme.
Doamne, spre locul inimii noastre? Inimii Tale?’ndreptează
Paşii rugăciunii obosită de cale,
Acolo unde deodată mintea se deşteaptă trează,
În amiaza eternităţii Tale…

noaptea 24 dec.(embrie) 1955 Buc.(ureşti).

În cele de mai jos se amănunţeşte procesul. El este descris în relaţia lui cosmică:

Ascultă: 

Necontenit inima bate toaca în tine
Şi chiamă la slujbă în strâmptu-ngher,
Sângele din toate mădularele vine
Să se-nprospăteze cu marele aer din cer.
În ea zi, noapte, circulă-ntreg văzduhul,
Coboară şi tu şi’genunchiază în ea cu duhul,
N’o’ntreba nici locul, nici pricina,
Inima nesimţit se roagă fără cuvinte,
Arde numai ea o candelă cuminte,
A cărei singură rostire-i lumina.

Duminică 27 oct.(ombrie) 1957.

SE NUMEA “Rugul Aprins”, pentru că acesta era titlul unui poem de Sandu Tudor, închinat parcă Fecioarei, îmi spune părintele Profesor Dumitru Stăniloae, cel mai de seamă teolog român; se referă la temeiul pentru care, oficial, au fost toţi reuniţi în acelaşi lot: citeau, când şi când, noi variante ale acatisului părintelui Daniel..

Părintele Stăniloae e autorul tratatului de Dogmatică, în trei volume masive, al aceluia de MISTICĂ, este traducătorul FILOCALIEI, în douăsprezece volume, cu vaste comentarii, şi semnatarul a nenumărate studii. El reprezintă Teologia, nu mai constituie o persoană; este o instituţie!.

A fost arestat în toamna lui 1958. Se aştepta la acest deznodământ. Părintele Daniel îşi avertizase amicii că astfel urma să arate epilogul acţiunii gazetăreşti din Franţa. Ceilalţi fuseseră ridicaţi din cursul verii. În sufletul părintelui cu care stau de vorbă mijea şi o nădejde: “Dacă n-au făcut-o până acum, poate au renunţat la închiderea mea…” . Se deplasă cu soţia spre Schitul Rohia. Fură ridicaţi de pe locurile ocupate în vagonul de cale ferată şi li se ceru să părăsească trenul, fotoliile lor fiind vândute altcuiva, li se explică provocator. N-a dat importanţă întâmplării. A doua zi voiajul decurse normal. În schimb, străbătând pe jos distanţa dintre sat şi schit, i-a ajuns dinapoi un ins iscoditor, cu o curiozitate inchizitivă de neabătut. Cât se odihneau la schit, cineva de la Ministerul Cultelor le vizită reşedinţa, se interesă despre ei pe lângă vieţuitorii locului. Necunoscuţi au pus întrebări în legătură cu dumnealor prin sat, la preot, dar şi în satul de obârşie al profesorului universitar, Vlădeni, de lângă Codlea, la fratele părintelui; chiar şi în podul acestuia s-au făcut …cercetări.

În cursul nopţii de după revenirea în Bucureşti, pe la ceasurile unu şi jumătate, bătăi violente în uşă îi deşteptară. Stăpânul casei, trezit, întrebă cine tulbura ora aceea târzie. Era Securitatea. Nu deschise. Agenţii îi invadară casa pe la un vecin.

Au întors totul pe dos. Au răvăşit cărţi. Au răscolit hârtii. În ziua de 4 septembrie 1958, pe la patru dimineaţa, fu cărat cu un automobil la sediul din Uranus. Gândind la jalea lăsată în urmă, numai conştiinţa că era preot l-a oprit de la punerea în practică a impulsului de a sări din maşină pentru a-şi lua viaţa.

Pe parcursul nopţilor de anchetă n-a fost lăsat să şadă. Astfel, până la douăzeci şi ceva septembrie. Ulterior a fost mutat la Malmezon.

Procesul avu loc între 1 şi 4 noiembrie, acelaşi an. A fost acuzat că a exploatat poporul şi acuzat de uneltire împotriva Statului, ca toţi ceilalţi. Părintele Stăniloae a răspuns acestor defăimări explicând că părinţii săi, oameni extrem de săraci, îl îndemnaseră către Altar tocmai deoarece preotul se ţine mai aproape de cei sărmani, îi înţelege şi-i ajută.

– Poate că mai departe de popor vă aflaţi dumneavoastră! Eu am fost baiat de oameni nevoiaşi. Preotul le stă tocmai acestora alături.

Instanţa nu l-a lăsat să glăsuiască.

Iarna petrecută la Jilava i-a fost terorizată de un şef de cameră vândut administraţiei, oricând pregătit să bată în uşă, pentru a alarma caraliii asupra culpei cine ştie cărui amărât de codeţinut care îndrăznise să se lungească în pat în cursul zilei. A asistat la torturarea unui coleg până ce omul s-a prăbuşit cu o criză de epilepsie. Priveliştea acestei nenorociri l-a marcat pe totdeauna.

Condamnarea de cinci ani i-a fost scurtată la vreo patru şi jumătate, intervenind amnistia şi reeducările (ce amintiri negre şi ruşinoase…) din 1963.

Îl întreb asupra altor nefericiţi cu care a stat închis.

– Fostul rector al Institutului Teologic din Cluj, preotul Liviu Munteanu, ajuns protopop la Bistriţa. Episcopul Clujului îi poruncise să dea o circulară în care să ceară preoţilor să purceadă la catehizarea credincioşilor, interzisă de Stat Bisericii Ortodoxe Române, singurul cult din România care nu avea voie s-o facă. Însă ierarhul nu a semnat circulara; a semnat-o protopopul. A fost destul pentru a fi arestat şi condamnat. Suferea de hemiplegie. A murit la Aiud. Ca şi profesorul Ilarion Felea, de la Institutul Teologic din Arad. Ca şi preotul Lazarov, din Dobrogea, închis atunci de paisprezece ani.

– O ultimă întrebare, părinte Profesor.

– Vă rog.

– Este adevărat că părintele Andrei Scrima a mai fost prin ţară după plecarea sa?

– Aşa se pare. Cât timp a trăit Patriarhul Justinian; dar şi după Revoluţia din Decembrie. Întotdeauna incognito.

– În final, aţi binevoi să rostiţi un Cuvânt despre rostul suferinţei în temniţă, acum că am ilustrat cât m-am priceput nenorocirea abătută asupra unora dintre clerici – desigur, cei mai buni. Totul este atât de absurd în contrastul dintre aspiraţia lor la o viaţă în puritate şi nevolnicia la care i-a condamnat ateismul izbânditor… Simt că nici eu nu mai înţeleg nimic din aceste destine la care am meditat atâta timp…

Venerabilul Profesor, cu chipul asemănător aceluia al Sfântului Nicolae, datorită bărbii scurte albe şi marii bunătăţi înscrisă pe el, îmi dezleagă misterul smeririi ne- cesare a tuturor celor din lotul lor:

– În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele – revine Sfinţia Sa la durerea sa cea mai de seamă – nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru.

Îi revăd pe rând pe toţi cei pomeniţi în această revărsare a memoriei surprinsă de creion până aici.

– Acolo, în temniţă, am meditat mult la suferinţă, iar aceste reflecţii se oglindesc şi în scrisul meu de după aceea. Nu am lăsat nici o clipă să treacă fără o vorbă adresată oamenilor despre Credinţă; Sărbători; Evanghelie; Crucea lui Hristos, ce te poate înnobila. Cred că a fost bine că m-am aflat şi eu printre ei. Majoritatea celor care au fost deţinuţi şi chinuiţi prin închisori a crescut şi s-a înnobilat prin Ea, prin Cruce.

Vorbitorul rămâne o clipă adâncit în tăcere. Apoi:

– Adeseori mă-ntreb ce cruzime sălbatică a putut lucra în reprezentanţii sistemului comunist, de au aruncat în suferinţă atâtea zeci şi sute de mii de oameni fără nici o vină, pe ei şi cu familiile lor. Ce umanitate mai poate pretinde că reprezintă acest sistem? A fost cea mai eclatantă dovadă despre răutatea fără margini la care poate ajunge un sistem lipsit de credinţa în Dumnezeu.

În loc să răbufnească, glasul său s-a interiorizat, este mai vibrat.

– Aceasta trebuie să învăţăm astăzi. Aceasta e concluzia noastră. Să părăsim necredinţa – cel mai îngrozitor izvor al răului, al neînfricatei răutăţi ce şi-o pot face oamenii prin lipsa de credinţă. Ar trebui ca ziarele noastre să accentueze mai mult această consecinţă majoră pe care ne-a adus-o eliberarea de regimul comunist. Din păcate, găsesc prea puţin accentuată, în gazetele noastre, valoarea credinţei pentru armonia dintre oameni. La alte popoare toată disidenţa avea şi are drept temei fundamental afirmarea credinţei. De ce n-am văzut aceasta şi nu o vedem şi la noi? Nu este aceasta o piedică în calea refacerii unităţii şi puterii noastre, ca neam?

Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae îşi cercetează cugetul câteva momente şi adaugă liniştit:

– Acesta e Cuvântul meu.

Post-scriptum 1

NU A RĂMAS de adăugit la cele isprăvite aici decât un incident petrecut în lunile de început ale anului 1991.

Am întâlnit un prelat cu o temeinică siguranţă asupra cunoştintelor sale teologice ortodoxe ce l-au impus unui for internaţional, acesta, în cele din urmă angajându-l în urmă cu mai bine de un sfert de veac. Din când în când apărea într-o vizită fulger prin ţară, să plimbe în lesă unii străini, să le înlesnească o întâlnire cu administraţia de vârf a Bisericii Ortodoxe Române sau cu cine ştie ce misterioase persoane care îşi dezbrăcau uniforma pentru această ocazie mondenă; ori dădea buzna în patrie să organizeze un simpozion multinaţional. L-am reţinut de un colţ al sutanei, cu un astfel de prilej, şi l-am oprit din mersu-i furtunos, timp de o jumătate de minut, treizeci de secunde ce s-au dovedit mai revelatorii pentru adevărata sa misie şi pentru crezul său autentic decât cele două decenii de când îl cunoşteam.

– Părinte X, urmează să-mi apară o evocare a “Rugului Aprins”, ştiţi nenorocirea aceea a părinţilor Benedict, Daniel, Sofian, Roman, Adrian, a părintelui Profesor Stăniloae… Cred că traducerea şi răspândirea ei în Occident ar fi foarte utilă Bisericii noastre, ar dovedi câte suferinţe au pătimit păstorii Ei sub comunişti…, voiam să-l antrenez alături de mine în lucrarea de dezvăluire şi laudă.

Ridică privirile, devenite negre şi dure ca antracitul; tonul i se aspri; se urâţise ca un adevărat ofiţer anchetator. Mă şfichiui cu vulgaritate:

– Domnule profesor, ce mă luaţi pe mine cu chestii din astea, cu “Rugăciunea Rugului Aprins”?!! Credeţi că sunt naiv?! Ce, eu nu ştiu ce a fost cu ăia?!!! Au fost condamnaţi politic! Au greşit faţă de Statul nostru. Au încălcat legea şi şi-au primit pedeapsa bine meritată! Să nu vă mai aud vorbind despre astfel de…!

– Tocmai de aceea e necesar să…, am insistat, continuând a crede în cinstea lui şi atribuind unei zăpăceli trecătoare gafa pe care o făcea.

– Gata!!!

Şi îmi întoarse spatele pe umerii căruia rasa întunecoasă i se roşise de furie. N-avea timp de mine, că m-ar fi dat el pe mâna cui trebuia…! Şi nici n-apucase să verifice în ce clădire şi-n ce birou se mutaseră aceia…

Trecuse mai mult de un an de la jertfa de sânge a tineretului român pe străzile marilor oraşe ale ţării. Clericul negru, între timp, s-a dezmeticit. Şi-a dat demisia din postul din România, pe care îl ţinuse ocupat un sfert de secol, bineînţeles, mâncându-i şi salariul. A rămas să fericească naivitatea stupidă a apusenilor, cu predicile sale despre iubirea creştină. Că veni vorba, nu demult vitrinele librăriilor Patriarhiei au fost invadate de o nouă carte semnată de el, cu aceeaşi temă pioasă.

Ai citit, Doamne, cartea slujitorului Tău ce preferă Mumei România să caute securitatea în Occidentul unde şi-a săvârşit spionajul cel de toate zilele, în numele Sfintei Cuminecături?

Post-Scriptum 2

HOTĂRÂSEM SĂ SCRIU UN ADAOS la cele de mai sus; iarăşi despre dr. Gheorghe Dabija. Egocentrist, ca mai tot omul pe care nu merită să strici tărâţe, la acest medic reduc toate dramele, dar şi toate înălţările numeroşilor cărturari, clerici şi copii arestaţi şi condamnaţi în lotul “Rugul Aprins”. Le reduc la el, fiindcă singur dânsul a ştiut, dintre toţi aceştia, să-mi citească viitorul, când eu habar de nu ajunsesem la capătul numărării zilelor ce-mi rămăseseră, la capătul dinspre Soare Apune. De aceea mi-este drag domnul doctor, Dumnezeu să-l odihnească şi să-l mântuiască, deoarece a ghicit că mai aveam ceva de trăit – şi de trăit nu ca o târâtură.

În această prelungire a portretului său, gândeam să plec de la o notaţie făcută de Dostoievschi în Siberia, când se afla acolo, şi el condamnat ca şi noi, o glumă auzită de la vrun ‘vieţaş’ – vreau să zic un condamnat pe viaţă (noi, deţinuţii, le mai zicem acestora: ‘mesevişti’, de la M.S.V., iniţialele sintagmei: ‘muncă silnică pe viaţă’, iniţiale pe care nu rareori ei şi le desenau, din cusătura acului, pe piepţii sau spatele pulovărului lucrat cu aţă smulsă din saltea). Deci părintele Karamazovilor consemnase următorul banc:

“- Ei, ovreiule, o să iei cnutul la purtare pe spinare! Ajungi în Siberia! – Acolo nu e Domnul Dumnezeu? – Cât despre asta, e. – Atunci e-n regulă; totu-i să fie Dumnezeu şi ceva gologani!”

Dacă aş fi înlocuit personajul snoavei cu doctorul Dabija, rescriam ultima replică după cum urmează: ‘Totu-i să fie Dumnezeu şi necăjiţii care să ducă lipsă de dragostea fraţilor lor…’. N-ar mai fi avut pic de haz, însă se apropia de adevărul său.

Doream să pun pe hârtie acea nouă evocare, pentru că mă ispitise un necunoscut care mă sunase la telefon:

– Aici e Y…, ucenicul doctorului Dabija. Am citit cartea dumneavoastră: RUGUL APRINS şi aş dori să vă comunic lucruri inedite despre medic.

Emoţionat de ecoul scrierii mele, i-am dictat adresa. După ce am depus receptorul în furcă, frânturi de gânduri s-au pornit să mi se zbuciume sub frunte, ca zarza- vatul mărunţit, în borşul ce dă în clocot.

Nu ţi se-ntâmplă a fi căutat de cititori când nu eşti autorul vreunui best-seller. S-a găsit un critic literar, subţire şi generos, să semneze c-aş fi unul – când mi-a apărut CAIDUL. NUVELELE ADOLESCENŢEI ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE. Din păcate, cititorii (mai riguroşi ca domnia sa) nu l-au crezut. Asta nu-nsemnează că nu mă cercetează şi pe mine, din an în Paşte, necunoscuţi.

Mă zguduie fiori cu mult timp înainte de întâlnire. Deobicei, sunt fiori de spaimă, rămaşi moştenire din trecut: “Nu cumva îndărătul paravanului acelui glas serios şi reverenţios se ascunde un ofiţer al fostei Securităţi? Au mai cedat ortul câte un scriitor, altul, după Revoluţie; l-au dat unor criminali foarte îndoielnic provenind din lumea interlopă, în mâna unor ucigaşi cu epoleţi tainici, duhnind a politică roşie…” , îmi trece prin minte. Încerc să-mi stăpânesc nervii, să-mi deznod ştreangul fricii ce mă gâtuie. Împotriva lui am luptat când am decis – conştient de ceea ce făceam – să ajung într-un spaţiu unde sufletul se afla mai în siguranţă decât în libertate, să ajung în puşcărie, între ai mei, între oamenii cinstiţi şi lipsindu-le cea mai urâtă din două feţe. Aveam douăzeci de ani şi ştiam cu minte de prunc că doar acolo mai puteam nădăjdui să-L am pe Dumnezeu aproape, pentru că doar acolo ajungând săvârşeam Marturisirea Adevărului. Ce lume întoarsă pe dos! În plin Ev Creştin să te-mbrâncească legile împărăţiei ateilor printre fiare… (când spun ‘fiare’, mă refer la gratii şi lanţuri, că fraţii cu zdrenţe vărgate erau îngeri în haină de trup bătut).

Deci, mă mai caută şi pe mine cititori încălziţi de lecturile tocmite pentru ei, de povestiri tăvălite prin sânge. Însă, precum se vede, nu mi-e dat să mă bucur de aceste vizite ce mi se par prea stranii…

S-a sunat la uşă. Privesc prin ochiul ei. Şi văd …capul lui Dostoievschi! Fruntea aceea bombată şi înaltă, întinsă de o calviţie incompletă ce-i împinge departe părul rărit, frunte lăsată spre spate, bombată în faţă, brusc adâncită în zona sprâncenelor roşcovane, ţâşnită tortuos spre înafară. Orbitele intrate mult înăuntru, ascunzând un clipocit de ape albastre, ale unor irisuri atât de visătoare, atât de răspândite pe suprafaţa unei conştiinţe necunoscute, încât se confundă cu misterul ei. Pomeţii căzuţi pe faţă dintr-o zvârlitură provenind tocmai din Asia Centrală. Nasul chitit la origini şi urcând lătăreţ în dreptul nărilor, fără să ajungă mare, dimpotrivă rămâânând plăcut. Mustaţa cu văpăi stinse, împreunată bărbii – tot mai ascuţite şi căzătoare pe piept. ‘Tătuca Fiodor’ în pragul meu!

“Am scăpat încă o dată: nu e securist!…”, m-am liniştit. Deschid yalele. Mă dau la o parte. Întind mâna. Numele nu i l-am reţinut pe dată. Aveam curând să-l aud rostit iară, dar nu-l voi transcrie aici. Am făgăduit. L-am poftit în camera de zi. Îşi depuse privirile pe chipul meu, înde- lung, cuminte, dar şi sever. Nu mă simţeam în toate ape- le mele. “Dacă-mi va fi citit în conformaţia feţei că nu sunt ceea ce credea despre mine?”, mă întrebam pe când adulmecam şi eu din coada ochiului, cum se uită dracul la crucea din mâna popii. Că inspira sfială: “Parc-ar fi ‘pelerinul rus’…”. “La sfârşitul lumii, va curge un râu de foc sa piarză păcătoşii şi să-i curăţească pe sfinţi. As- perităţile şi înălţimile vor fi aduse una cu pământul: înălţimile sunt de la diavol; Dumnezeu le-a făcut pe toate egale”, a consemnat acelaşi autor al POVESTIRILOR DIN CASA MORŢII spusele unui sectant al vechii credinţe, ceva în genul stiliştilor noştri sau ca lipovenii din Dobrogea şi Moldova. Omul din faţa mea nu se credea “o înălţime”; pe el “râul de foc” va să-l curăţească. Nu era de la cel rău, ci de la Cel Bun.

– Păi, să trecem la ce ne interesează, la doctorul Dabija, ‘părintele Gheorghe’, cum nu pot să nu-i spun eu.

“Îl interesează la fel de mult ca şi pe mine să transmită celorlalţi un fragment al Realităţii”. Am precedat acest termen de o iniţială majusculă fiindcă este vorba efectiv despre Realitatea Totală, aceea în care realitatea noastră e infuzată de cea de Sus.

Realitatea de Sus transpiră din realitatea noastră, cu fiecare gest, cu fiece cuvânt, în fiece situaţie. Îl interesează să depună mărturie. “Şi el ca şi mine? Numai că el mărturiseşte ceea ce a văzut. Eu, de obicei, ceea ce am auzit. Prin mine tema este reluată, o transpun în circuitul public. Nu mă necăjeşte poziţia măruntă ce mi-a fost dată. Am şi eu un rost. Poate că nici nu sunt destul de tare să sufăr a vedea Adevărul. M-ar arde până m-ar face scrum.”

– Şedeam pe lângă maicile de la găini, la Mănăstirea Cernica. Mă mai trimiteau să le aduc câte ceva, să cumpăr una-alta când aveau vreo trebuinţă. Ieşeam din trei ani şi mai bine de boală: schizofrenie paranoică. Bun de nimica; de ni-mi-ca… Vine într-o zi maica Nicodima. Astăzi e în Ţara Sfântă. I se făcu milă de mine. L-a întrebat pe doctor ce ar fi să… El i se plânsese că-i sosise timpul să aibă un ucenic şi nu găsea unul aşezat, statornic. Ce ar fi fost să mă vindece şi să mă fi făcut ucenicul lui? Doctorul a zis ‘da’. M-a chemat. Nu mai eram om. Balot la picioarele sale. Abia după doi ani şi-a deschis sufletul. Era un însingurat total. Pustnic în lume. S-a sihăstrit în mijlocul oamenilor neoameni. Era o fiinţă de dimensiuni totale…

Reia cuvântul “total”; şi cum să nu-l reia când, sub sfatul şi vegherea doctorului Dabija, a pătruns, din cotlonul său smerit în Tot?

Grăieşte mai departe, fără să îndrăznesc a-l întrerupe:

– Mă ţinea la ‘mica ascultare’, cum s-ar spune.

A folosit un termen călugăresc care defineşte cu precizie tipul de relaţie dintre dumnealor.

– M-a trezit ca pe un robot, ca pe un înecat scos din apă. – “Avem Prieteni mari care ne ajută”, îmi zicea.

Nu îndrăzneşte să-mi explice că doctorul se referea la Sfinţi şi la Îngeri; poate şi mai sus. E prea modest să-şi ia curajul ăsta. Sfinţi?! Pentru el?!! S-ar cutremura de temeritatea bănuielii.

Remarc cu glas tare că acelaşi fel de a se exprima avea şi răposatul medic. Într-adevăr propoziţia abia emisă ju- rai că nu putea aparţine altcuiva.

Zâmbeşte priponit, când mă confirmă:

– Arunca piatra-n stânga, să pricepi în dreapta…, defineşte metaforic.

Din nou a vorbit ca doctorul deţinut întâlnit de mine-n lagărul de la Salcia, domnul Gheorghe Dabija.

Cu intenţia de a mă ajuta să înţeleg tratamentul la care a fost supus, spune:

– Mă simţeam închis într-un milimetru cub şi apoi eliberat; sau zvârlit ca mingea de oină, bătută până la infinit şi în aceeaşi clipă adusă la loc.

Timp de şase luni, medicul fără de arginţi l-a ţinut pe lângă sine până la douăsprezece ore pe zi, cu o răbdare fără margine. Se purta cu el “prietenos, exact, dar elegant”.

– Admitea greşeala, chiar cu zâmbetul pe buze, parcă mi-ar fi spus: ‘Mai bine să n-avem timp să greşim…’

Noul meu prieten mi se uită lung în pupile, aşteptând să-l încuviinţez; că acum mă cunoaşte – ştie că n-a călcat strâmb când a venit la mine:

– Greşeala are dramul ei de umor, nu?

Ezită o clipă, după care:

– Avea forma capului cum o aveţi şi dumneavoastră. Şi aceeaşi blândeţe în căutătură. Sunteţi un om care nu-i judecă pe ceilalţi.

Ucenicul doctorului Dabija a învăţat de la medic să se apropie de oameni pe calea analizei figurilor, pe calea asocierii acestora cu altele din aceeaşi familie expresivă.

– Sufletul ne modelează profilul, mai cuvântă dumnealui. Altfel nu se poate.

– Aţi auzit de Lavater?, l-am iscodit.

– Nu.

– Un pastor din Elveţia; şi un filosof; şi poet. A trăit la Zürich, în secolul XVIII. Mi se pare că s-a născut prin 1741. A vieţuit puţin: şaizeci de ani. A murit în 1801. E întemeietorul ‘fiziognomicei”. Nu ştiu cât poate fi socotită ştiinţă şi cât artă…

Nu ofeream aceste informaţii cu prea multă grabă, să nu socotească, Doamne fereşte, că aş fi voit să-l sfidez cu puţinele mele cunoştinţe, ori să-l pun într-o situaţie stânjenitoare. Mă bucura că nu mă înşelasem asupra sa când am luat în serios aluziile la pasiunea lui pentru muzica simfonică şi pentru literatură. Mă asculta cu sârguinţă şi curiozitate intelectuală autentice.

– Va să zică, am reluat, o ştiinţă sau o artă de apreciere a caracterului după trăsăturile chipului. Culmea este că un scriitor de geniu l-a ajutat, în tinereţea sa, nu cu talentul de dramaturg pe care-l avea din belşug, nici cu acela de prozator, nici de poet, ci ca… desenator, ilustrator al celor observate de pastorul Lavater! E vorba despre Goethe.

Aş fi dus mai departe povestirea, ajungând la opera lui Lombroso, dar ne depărtam prea mult de doctorul Dabija.

– A murit din pricina puciului pentru răsturnarea lui Gorbaciov, zise musafirul meu.

– Din pricina puciului?!, nu-mi reveneam.

– Da. A vrut să-i opună o forţă spirituală puternică, să-l anihileze prin opoziţia sa, a Binelui pe care-L reprezenta. Prin post. Numai că acel post negru i-a slăbit rezistenţa.

Avusese o îndelungată perioadă de refacere, după o hemiplegie. “Deci, viaţa i-a fost chinuită de comunişti; tot ei, indirect, l-au şi ucis…”, îmi spun.

– Eu îl întorceam de pe o parte pe cealaltă, în pat. Nu cred că v-am povestit: am fost luptător (se referea la sportul respectiv); sunt viguros. Eu îl ajutam.

De Sfânta Filofteia, revenind de la Mănăstirea Antim, unde participase la slujbă, l-a găsit mort. Se stinsese aproximativ de un ceas. I-a aprins candela şi i-a depus-o lângă cap. L-a dezbrăcat. L-a spălat. Căutând ceva să-şi şteargă mâinile:

– …am dat peste ‘testamentul’ doctorului…

Scoase la iveală, din buzunarul de la piept al hainei, o batistă împăturită de mai multe ori.

– De ‘Atunci’ nu mă mai despart de ‘el’.

Vrea să spună: de ‘testament’.

Despătureşte batista complet. O apucă de două colţuri. O înalţă. O lasă să spânzure în gol. Trei găuri mari îi sfâşie pânza în mod inegal.

– Ştiţi ce scrie în acest ‘testament’?

N-am nevoie de multă chibzuinţă să-i pricep mesajul.

– Fii sărac cum am fost eu, zic.

Prietenul meu încuviinţează încurajator din cap, necoborându-şi încă palmele.

Abia după un timp, cât mă lasă să contemplu batista – ‘ultimul cuvânt’ al celui urcat la ceruri – împătureşte iarăşi cârpa-diată, cea plină de înţeles, şi o strecoară cu sfinţenie de unde a scos-o.

– Când a murit, mai era cald afară. Dar la înmormântare, tot pământul era îmbrăcat într-un alb subţire, de puritatea despărţirii. Ninsese vesel.

Ţiuie grohăituri, răgete nesfârşite ale lumii extraterestre, ca într-un roman de science fiction . E ţignalul unei maşini a poliţiei. Şuieră necontenit.

Oaspetele meu tocmai se pregătea să-mi istorisească despre familia sa.

– ‘Mai taci din gură! Mai las-o şi pentru altădată!’ – aşa spune, se referă el la urletul de afară. Aşa ar fi tradus doctorul Dabija ce se aude…

Este adevărat. Aşa ar fi tălmăcit doctorul ocnaş. Îi recunosc stilul asocierii dintre fenomenele exterioare şi firul conversaţiei.

Intervenţia sa, pe calea acestei explicaţii atât de asemănătoare cu felul lui de a interpreta lumea, ni-l aduce iarăşi viu printre noi.

– Am venit să depun mărturie că m-a vindecat cu o dragoste neostenită pentru fraţii săi, oamenii. A fost un doctor fără de arginţi.

Reia, după o scurtă pauză, rostind cu apăsare, de parc-ar vrea să-mi dăltuiască-n cuget:

– Un doctor fără de arginţi…

*

Dostoievschi a mai notat, în Siberia: “Noi, inşii umili, nu suntem semănaţi – creştem de la sine”.

Îi deschid uşa liftului căruia i s-a ars becul. Vizitatorul meu calcă în întunericul ascensorului, această cutie misterioasă ca un sicriu, care ba coboară, ba urcă, în adâncimi, spre înălţimi…

Post-Scriptum 3

ÎNAINTE CU VREO SĂPTĂMÂNĂ de vizita luptătorului cu chip de Dostoievschi, intrând într-un birou unde lucra o veche amică, am găsit-o în convorbire cu o solicitantă. Am salutat şi am aşteptat să plece persoana necunoscută, pentru a-mi permite acea mică destindere oferită de revederea unui martor al anilor duşi. Funcţionara îmi răspunse menţionându-mi numele de botez. Străina cea măruntă de stat se întoarse către mine. Îşi ridică ochii drept spre ai mei. Am avut senzaţia că n-avea ne- voie să-mi cerceteze restul trăsăturilor pentru a-şi face o părere despre mine, că din pupile îşi culegea întreaga informaţie căutată (cititorul îşi aminteeşte referirea la pastorul Lavater). Chipul îi înflori, ca şi când ar fi întâlnit ceva aşteptat de mult timp. Uşor jenată de propria-i temeritate, care simţământ îi conferea zâmbetului un ce al modestiei, contrazicând pasul său imediat următor, mi se adresă, stupefiindu-mă:

– Sunteţi domnul Mihai Rădulescu?

I-am scrutat trăsăturile, străduindu-mă să compun dintr-o dată întregul lor ce să coincidă unei amintiri cât de cât vii a unei fiinţe întâlnite cândva.

Nu ştiu în ce măsură cititorul a conştientizat şi el că procesul senzorial prin care luăm contact cu un chip ori o siluetă e complex şi desfăşurat în timp, în pofida impresiei de instantaneu. Citim semnele feţei şi ale trupului unul după celălalt. Operaţia isprăvită, le reorganizăm pe măsura asociaţiilor pe care le putem face cu altele familiale lor, depozitate în memorie. Datorită acestei mişcări din urmă ne şi depărtăm de realitatea obrazului şi corpului examinate. Niciodată nu se imprimă în creier fotografia exactă a celui cu care ne confruntăm, ci o icoană ce-l reflectă deformat de impresie şi mai ales de similitudinile descoperite cu experienţa portretelor asimilate anterior. Şi nici măcar nu reţinem întregul. El devine fundal pentru accentele ce se înfig definitiv în masa plastică a amintirii. Acestea constituie semnele distinctive ce ne vor însoţi totdeauna; întemeiaţi pe ele, ne vom strădui să realcătuim o figură, proces ce e numit: a recunoaşte pe cineva. Scurgerea anilor nu influenţează clişeul mental revelat atunci, după momentul fotografierii. Cu el vom avea contact permanent şi chiar dacă îi alăturăm alte variante de portret ce ne izbesc pe parcursul unei relaţii de lungă durată, tot el devine unealta de lucru, ca să-i spunem aşa, aceea slujind evocării imaginative sau care, în cazul contactului direct, înlocuieşte autenticul fizic privit şi, de fapt, nevăzut, neacceptat (în mod involuntar), neconştientizat.

Aceasta explică o tresărire a cugetului – nu rareori pli- nă de revoltă – ce are loc când revedem pe careva după un mare lapsus de timp scurs de la ultima întâlnire. Lu- crul e mai ales valabil în cazul unei persoane ce ne-a fost foarte apropiată, cu atât mai mult dacă ne-au legat de ea lanţurile iubirii. Ne pomenim şoptind în sinea noastră:“Cum?! Aşa arată?! Şi ce frumos îl vedeam eu…”.

Amănunţirea trăsăturilor doamnei nu-mi grăia despre nimic cunoscut. Am constatat seninul bunătăţii ce-i emana dintre pleoape şi un puternic flux de recunoştinţă pe care mi-era cu neputinţă să-l explic. În mod neaşteptat, am depistat şi o …veche prietenie.

– Iertaţi-mă, nu-mi amintesc…

– Nu sunteţi autorul “Rugului Aprins”? Aţi scris despre doctorul Dabija atât de adevărat, l-aţi surprins atât de corect… Când am auzit-o pe doamna rostind “Mihai” şi am întors capul spre dumneavoastră, mi-am zis: “El trebuie să fie, că prea vreau să-l întâlnesc…”.

– Da. Eu sunt.

– Numele meu este Stela Ciocu. Doctorul a locuit în casa mea, adică a mamei; l-am îngrijit până a murit. Dacă vreţi să aflaţi şi alte amănunte despre el…

Bineînţeles că m-am agăţat de mâna ce mi-o întindea. I-am luat adresa; am stabilit când să trec pe la dumneaei.

*

După ce i-am călcat pragul, plin de prea multe informaţii, expuse cu dezordinea entuziasmului unui prim contact de acest ordin – care avea ceva neobişnuit, chiar o coloratură vagă a intercalării transcendentului -, hotărâsem ce elemente anume din istorisiri să reţin pentru eventuala îmbogăţire a celor publicate despre medic. Dar, prins de realizarea unei mulţimi de alte proiecte, am amânat timp de luni de zile revenirea pe strada din spatele bisericii situată în Sapienţei. Totuşi, nu-mi place să refuz şansele ce mi se acordă de a înţelege mai bine viaţa. Aşa că lăsai un bilet în cutia poştală a doamnei în cauză, rugând-o să mă convoace când era liberă. Trecură mai multe săptămâni fără să fiu chemat. Când socoteam lucrarea încheiată, soneria telefonului zbârnâi. Era dân- sa: lipsise din Bucureşti. Îmi stătea la dispoziţie.

Mă aşteptau alte trei persoane: vizitatorul meu misterios – despre care cititorul a aflat din post-scriptumul precedent -, un medic – fost student al asistentului universitar Gheorghe Dabija şi, cum singur s-a denumit: “fiul său duhovnicesc”, – şi o fostă maică, victimă a decretului de alungare a călugărilor din mănăstiri, tustrei apropiaţi ai defunctului.

Cel dintâi a fost suficient de clar desenat la locul potri- vit. Medicul, despre care credeam că era mai tânăr cu vreo zece ani ca mine, se dovedi cu aproape zece ani mai în vârstă, deşi fără nici un fir de păr alb (“Acesta este blestemul celor din familia noastră”, mi-a explicat). Nu mai înalt ca precedentul, spre deosebire de el nu-şi ţinea şira spinării dreaptă ca lumânarea, ci o mişca în tot felul, furnicat de o agitaţie dublată de o stare de ironie fără răutate, de pe urma căreia era mereu dispus să râdă în hohote lungi, ale înţelegerii aproapelui (văzut ca un copil) de pe poziţia adultului. Pleoapele, deobicei căzute, îi acopereau parţial globii mari, albaştri, într-o coborâre în sine, când urmărea firul convorbirii, brusc întreruptă de deschiderea lor peste măsură, însoţită de o pierdere a privirii în depărtare. Avea o minte giumbuşlucară, ce-i punea la dispoziţie replici acide şi neaşteptate, adesea urmărind surprinderea comicului unei situaţii sau al unor vorbe. Dovedea strădania de a găsi cuvintele exacte pentru definirea celor mai anevoie de explicat gânduri. Era mânat de un spirit al dreptăţii şi adevărului, dar şi cenzurat de o osteneală ce-l făcea adesea să renunţe la hotărârea precedentă de a-l lămuri pe cel de vizavi.

Doamna, fostă maică, unduind un puternic accent moldovenesc când şuguia, originară din Târgu-Neamţ, era scundă, arsă de o energie abia reţinută, cu mâncări- me de limbă (ce n-o împingea să-i întrerupă pe ceilalţi fără a-i lăsa să-şi expună opiniile). Un spirit practic, o cu- noaştere pe o faţă şi cealaltă a lucrurilor despre care vorbea, o înţelepciune ce o lăsa să vadă şi partea bună a necazurilor întâmpinate şi un mare regret că nu mai era tânără, să se mai bucure de preumblări pe la mănăstirile dragi: număra optzeci şi ceva de ani (la puţin timp după ce am scris acestea, dealtfel, pe neaşteptate, s-a stins, cu graba ce-i era caracteristică). Gluma ei prefera să minimalizeze propria-i persoană. Avea o geantă fără fund când este să scoată din ea bunătăţi cu care să-i trateze pe cei prezenţi, cum îi şedea bine unei gospodine generoase din ţinuturile lui Ştefan cel Mare. Dacă aş afla că Agatha Christie a adoptat-o drept model al celebrei sale detective provinciale, n-aş tresări surprins. O inteligenţă ascuţită, un bun simţ îmbibat cu umor, atâta pedanterie cât să nu jeneze, iată destule calităţi pentru a nu o mai agasa cu iscodirea penelului azi.

Toţi cei de faţă – cititori avizi de cărţi dificile, profund interesaţi de treburile suprasensibilului, ale viitorului cosmic, ale religiei, ortodocşi practicanţi şi cu profunde meditări la activ, privitoare la credinţa lor, deşi nu totdeauna căzând de acord asupra punctelor de vedere personale, mai ales în acest domeniu. Şi, cu osebire, admiratorii fără reţinere ai celui care a fost doctorul Gheorghe Dabija. S-au adunat să primească între ei un nou membru al grupului dedicat iubirii pentru cel din urmă, chiar evlaviei, grup neoficial, dar cu atât mai intens legat de dorinţa să nu se piardă amintirea repausatului. Fără excepţie se dedică lui pro memoria , cum remarcă gazda.

Medicul de faţă se apropiase de el cu câteva decenii în urmă, când era medicinist în anul trei. Fără să-i ceară ceva anume, dr. Dabija îi spunea: – “Vrei prea repede, dar până la urmă tot îţi dau.” Cum tânărul nu îndrăznea să solicite nimic, pricepu, uimit, că între dânşii avea loc“un schimb de la creier la creier” sau “transcerebral”,conform unei formulări bine găsite.

Ascultându-l povestind, vizitatorul meu din capitolul precedent comentă abia auzit, ca pentru sineşi:

– Făcea cadouri scurte.

– În ’58, am fost anunţat prin vis: – “L-au luat”. Pe cine “l-au luat”? Cine “l-au luat”? Nu pricepeam nimic. De fapt, fuseseră arestaţi. Însă eu nu le cunoşteam activitatea, nici nu ştiam cine erau sau de ce fuseră ridicaţi.

Doamna Stela Ciocu pomeneşte hotărârea lui Gheorghe Dabija de a nu mai da pe acasă, în ultimile cinci zile de libertate. Ploua necontenit. Dânsa se ruga să nu se istovească revărsarea cerurilor, astfel – el nehazardându-se pe străzi, să se înapoieze – să fie păzit de ameninţarea ce-l pândea, despre care el nu-i dăduse nici o explicaţie, dar pe care şi dumneaei o simţea în aer, transmisă de încordarea lui sufletească.

De la acele torente căzute din înalt se ajunge cu uşurinţă să se vorbească de o perioadă de mult mai târziu:

– Simţea dinainte inundaţiile!

– Colabora cu stările îngereşti, se grăbeşte altcineva să mă încredinţeze.

– Avea curajul nebun de a călca şi în iad!, reia doctorul, de parcă s-ar fi temut să nu se grăbească altul cu definirea celui trecut dincolo.

– Ardea lumânarea la două capete, menţionează sibilinic prietenul meu cu chip de Dostoievschi.

Iar steaua ce ne-a călăuzit pe toţi aici, am numit-o pe doamna Stela, ospitaliera noastră gazdă, narează că, în tinereţe, doctorul îşi cumpărase o motocicletă. Fostul lui student îi ia vorba din gură:

– Umbla în picioare pe ea, în plină viteză!…

– A înaintat pe distanţe enorme…, ţine isonul pacientul de odinioară, mutând “distanţele” în tărâmul spiritual, ceea ce precedentul vorbitor simte pe dată şi pune punctul pe i:

– Stăpânirea spaţială, asta urmărea! De acea a putut sista inundaţiile, clădind construcţii mentale peste nivelul apelor.

Între timp oaspetele meu de mai ieri desena ceva. E gata. Se ridică pe jumătate. Îmi întinde fila. Pe ea: o elipsă întreită. O notaţie marginală lămureşte că e vorba despre un “curcubeu tricolor”. În partea ei superioară, trei majuscule: RAI. Sub ele, cifre ce le desemnează: 1,7,6. În partea inferioară, două cuvinte, la oarecare distanţă între ele: OM şi IN, numerotate: 2,3, şi 4,5. Dedesubt: ROMANIA = se citeşte: OM IN RAI. Desigur, e eludată diferenţa dintre î şi â, impusă de noua ortografie, ca şi aceea dintre î şi i.

Jocul de cuvinte, din familia lettrismelor lui Isidor Isou (sau se scrie: Izou?), se potriveşte de minune stării noastre de spirit comune şi e pe măsura îndrăgostirii de patrie (astăzi întruchipată de medicul victimă a nedreptăţii comunismului) ce ne măsoară staturile.

– După eliberare, n-a coborât din mansarda lui timp de doi ani, istoriseşte doamna Stela. Uneori nu ieşea nici până la noi, în aceeaşi casă, vreme îndelungată. Îmi amintesc că, după trei zile de absenţă şi post negru, mama, speriată, s-a dus să tragă cu urechea la uşă, să vadă de nu i se întâmplase ceva. Revenind, mi-a zis: – “Se roagă”.

Scoate la iveală maldăre de dosare doldora de hârtie de scris. Mi le întinde. Sunt amuţit de emoţie: voi avea prilejul să cunosc gândirea intimă a prietenului din lagăr!

O mică dezamăgire, la prima aruncare de priviri: deobicei doar cea dintâi foaie e acoperită de fraze; cel mult a doua. Restul a rămas alb. Aşteaptă creionul ce a împie-trit.

Iar ceea ce este înscris rămâne extrem de criptic: ini- ţiale majuscule; cifre ridicate la puteri mari, cele din ur- mă nefiind consemnate în partea superioară a cifrelor de bază, ci la partea lor inferioară; mici scheme şi simboluri desenate; un şir scurt de cuvinte ce rămân pentru noi fără sens, menite evident doar să aducă aminte; nume proprii, cu adăugiri ca: “n-a venit” ; ce mai, un limbaj ci- frat, al cărui cod doctorul l-a luat cu sine în Lumea de Dincolo.

Aceasta nu înseamnă că nu mă reţin unele pasaje nu numai inteligibile, ci chiar reprezentative, cum ar fi următorul:

“Doamne. Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă.”

Cu această invocare începe fiece text.

“CELE TREI CUIE:

1. Sentimentul mintal (sentimentul direct către Tatăl) este viaţa (1 1.4.8.: Dumnezeu este dragoste; şi Ep. 3,9: Dragostea întrece orice cunoaştere).

2. Sentimentul social este cunoaşterea, iar 1. M.6.: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.

Nimeni nu vine la Tatăl decât numai prin mine.

1. Cor. 13,1. “de voi grăi în limbi omeneşti şi îngereşti, iar dragoste n-aş avea, voi fi aramă sunătoare şi chimval răsunător. 2. De aş avea darul proorociei, de aş şti toate tainele şi de aş avea toată ştiinţa şi credinţa, cât să mut şi munţii, iar dragoste n-aş avea, aş fi o nimica. 3. Şi de aş împărţi toată averea mea şi de aş da trupul meu să-l ardă şi dragoste n-aş avea, nimica nu mi-ar folosi.

Deci: Fiind îndrăgostit de Dumnezeu Tatăl refaci pe aproapele şi te refaci pe tine însuţi.”

Din aceste câteva citate, luate ca fundament, se desprinde o concluzie surprinzătoare pentru medicină! Să nu uităm că, pionier în terapia prin credinţă, dr. Gheorghe Dabija punea la îndemâna cercetătorilor nişte principii.

Sau:

“Bazele biologice (vii) ale fizicei şi ingineriei.

Energiile centrale în esenţa lor sunt identice atât pentru biologie cât şi pentru fizică – ele sunt în acelaşi timp prebiologice şi prefizice – sau sunt biologice şi fizice în acelaşi timp. De aceea pentru o unitară înţelegere a ma- teriei trebuie să studiem bazele fizice ale energiilor biologice sau ale biologiei şi invers bazele biologice ale energiilor fizice ale fizicei.”

Ideile sale surprind pentru că provin dintr-o raţiune aflată cu câţiva paşi înaintea gândirii noastre, dacă nu cu stadii întregi, o raţiune dublată de o intuiţie genială, dacă nu de o suflare angelică, după cum ar potrivi-o cei de faţă. Iată ce îmbinări bizare smulgea din sine:

“Antropologia cuprinde:

1. Teologia

2. Angeologia

3. Patrologia

4. Pneumatologia

5. Psihologia

6. Fisio-Morfologia”

Aiurea te ameţeşte prin apropieri aproape puerile. Scrie undeva că “a fi” este egal cu “a avea”; pentru asta face o confruntare ‘sufletească’ (şi mai puţin riguroasă) între conjugarea la Prezentul Indicativului a auxiliarelor “a fi”, în limba engleză, şi “a avea”, în limba română: am, are,devin pentru el echivalente, deşi în engleză înseamnă, respectiv: “sunt” şi “eşti”, ori (cel din urmă): “suntem”, “sunteţi”, “sunt”; acestea, ziceam că devin echivalente cu formele lui “a avea” din limba noastră.

Dr. Dabija era un iscusit născocitor de cuvinte noi, necesare unde limba pământească nu-l mai slujea:

“Desculcarea mică şi mare

Curgeri – Rezistenţe – Capacităţi -

Atrageri -

Intensităţi -

Salturi -

Transmiteri -

Adorarea mică, mare

Desculcare, adorare şi desmaturaţie.”

Un alt termen ce mă îmbată este: “înfeciorirea” 

Însă ceea ce-mi merge la inimă mai mult ca orice este prima definiţie a “Rugăciunii Inimii”, pe care o întâlnesc:“Cununa Rugului Aprins = Sfântă mişcare fără identificare”! Ea însăşi se instituie obiect al meditaţiei posibile viaţa întreagă… Doctorul a cunoscut “Rugăciunea lui Iisus”, fără doar şi poate.

Că este mişcare e limpede din ţinerea ritmului respiraţiei şi al inimii, ca şi al cuvintelor rostite în cuget şi su- flet. E mişcarea căutării, e mişcarea strângerii în sine a smeririi, e mişcare lăuntrică şi duhovnicească, nu fizică, e mişcare în nemişcarea de afară. Dar identificarea lipseşte: ‘nu eu mă rog, ci rugăciunea o face în locul meu'; sau ‘Iisus se roagă în locul meu'; ‘eu ascult rugăciunea ce se deapănă şi sunt în miezul ei, în Rugul Aprins.’ “Sfântă mişcare fără identificare”…

Post-Scriptum 4

DE LA APARIŢIA PRIMEI EDIŢII a cărţii de faţă trecuse mai bine de un an jumătate. Într-o bună zi, venind acasă, găsesc în cutia poştală un plic. Provenea din Bucovina, ţinut pe care-l îndrăgesc foarte. Expeditorul mi-era necunoscut.

“…Cu greu am făcut rost de cartea RUGUL APRINS scrisă de Sf. Voastră (îşi închipuie autorul că aş fi preot), care, după cum spuneţi, constituie o primă încercare de a aduce mărturii despre detenţia preoţilor ortodocşi din România şi în special despre acei titani ai spiritualităţii româneşti care au făcut parte din Societatea creştin-culturală ‘Rugul Aprins’.

“Păcat că nu aţi urcat în sihăstria Rarăului, la Schit, unde a vieţuit în ultimul timp P.C.P.Daniel. (…) Aici la Schitul Rarău am vieţuit şi eu, îmbrăcat în haina monahală, alături de acest ‘Patriarh al Munţilor’, care a fost părintele Daniel.”

Cititorul cunoaşte starea de uimită bucurie resimţită când, abia cunoscând pe cineva, acela citează, într-una dintre primele convorbiri, un roman, o poezie, preferate de tine; această tresărire plăcută o ai mai ales dacă ele sunt gustate de mai puţină lume. Şi nu numai că le pomeneşte, ci dovedeşte a le ţine la mare preţ, după cum faci şi tu. Se revelează a aparţine aceleiaşi familii spirituale ca şi tine; e ca şi când, într-un pustiu, răsare, din aburii depărtărilor, un semen. Te invadează conştiinţa reconfortantă că nu eşti singur pe lume.

Dar iată că acum însuşi duhovnicul meu de odinioară revenea alături de mine! Prin slovele acestui cititor mustrător (pe bună dreptate – că nu fusesem în stare să mă documentez asupra Împărăţiei Sale Ieroschimonahale de la hotarul steiului şi al cerurilor). Dar nu numai mustrător îmi era corespondentul: el mă îndrăgea, mă socotea organ potrivit să aduc românilor ştiri noi, pe care mi le-a oferit, în timp, în mai multe scrisori. (În încheiere, mă va încuraja cu : “Asta am vrut să vă spun, că meritaţi să ştiţi mai multe şi să scrieţi. Aţi rupt tăcerea spirituală în care dormita Biserica prin marele curaj al D-voastră. Vă mulţumesc!” )

Şi, odată cu părintele Daniel, prin epistolă, revenea şi adolescenţa mea, evocată şi ea în acest volum. Revenea ca o putere a dragostei, cum mi-aş fi dorit-o în anii de demult, acum stârnită în sufletul omonim de la celălalt capăt al patriei:

“Aici, pe Rarău, eram mai aproape de cer cel puţin cu 1.000 de metri faţă de cei de la Antim! În acest Eden al Ţării de Sus am trăit cei mai frumoşi ani ce şi-i poate dori un muritor. Nu voi putea niciodată să îmbrac în cuvinte acele clipe de înălţare sufletească alături de părintele Daniel care m-a ajutat şi îndrumat spre studii teologice nedesăvârşite, căci a intervenit arestarea P.C.P Daniel în primăvara anului 1958, desfiinţarea Schitului, la 1 octombrie 1958, şi arestarea mea de la Mănăstirea Slatina în anul 1959, la 15 ianuarie, din Altarul bisericii şi sub privirea P.C.P Stareţ Petroniu Tănase.”

O deplânge în versuri cu izul unei blânde romanţe:

CHILIA MEA

Chilia mea din Bucovina
Te-am părăsit şi-mi pare rău;
N-am vrut-o eu, a lor e vina
Şi ura lor a fost pricina,
Când m-au luat de pe Rarău!
Trăiam ca vulturul pe stâncă
Şi-n zborul meu priveam de sus
Prăpastia cea mai adâncă
Ce se căsca sub mine încă
Şi între noi hotar s-a pus.
Şi trupul mi-l luară furii,
În bezna nopţii-l răstigni’,
Căluş mi-au pus în cerul gurii
Şi îndrăciţi din bezna urii
M-au osândit la a nu fi.
Dar precum vulturul şi dorul,
Se suie-n slăvi, semeţi şi duri,
Ca o săgeată sparge norul,
Ca un izvor ţâşneşte-amorul;
Prin jertfă, azi, sunt tot mai pur.

După desfiinţarea Schitului Rarău, corespondentul meu s-a aşezat la Mănăstirea Slatina, de unde a fost ridicat pentru originea sa, pentru că fusese ucenicul părintelui Daniel şi deoarece semnase, în 1958, un memoriu adresat ministrului, din epoca aceea, al Învăţământului, Ştefan Bălan, în care memoriu solicita scoaterea limbii ruse din şcolile de orice grad. Sunt din nou surprins, fiindcă aceasta a constituit şi unul dintre motivele arestării mele.

Apoi, scrisoarea vine cu o lovitură de trăznet care schimbă tot ce ştiam despre călugărul tinereţilor mele şi-i conferă statură istorică nebănuită:

“Trebuie să ŞTIŢI că, pe Rarău, părintele Daniel a salvat viaţa unui tânăr condamnat la moarte încă de la naşterea lui. Această faptă a părintelui Daniel copleşeşte peste măsură toată viaţă şi activitatea sa, faptă pe care puţini o cunosc. Este vorba de viaţa fiului Pricipelui Nicolae, născut în Bucovina în urma unei vechi iubiri cu o frumoasă bucovineancă, iubire zădărnicită de Carol al II-lea, care l-a împins pe Nicolae în cea mai mare decepţie din dragoste pentru toată viaţa, şi care a constituit adevăratul motiv al căsătoriei sale cu Ioana Dumitrescu-Dolleti şi a nesupunerii sale faţă de tiranul Carol al II-lea.

Părintele Daniel (la cererea lui Nicolae) a salvat şi a ocrotit viaţa acestui vlăstar princiar, izolându-l în sihăstria Rarăului, îmbrăcându-l în haină monahală până în anul 1959, când a fost arestat şi el, tot în legătură cu “Rugul Aprins”, şi care a supravieţuit închisorilor comuniste, care trăieşte undeva în Bucovina, într-o singurătate desăvârşită, neştiut de nimeni, ocrotit de Dumnezeu, căci mulţi îl cred mort încă din 1959.”

N-aş fi bănuit că biată rememorare a mea de faţă va e- volua, în final, către atare destăinuire şi va deveni, pe neaşteptatelea, atât testamentul Prinţului Nicolae, cât şi al ieroschimonahului Daniel, cât şi al necunoscutului, numele căruia îl voi păstra acoperit, cum m-a rugat, desemnându-l doar cu pseudonimul literar pe care şi l-a ales, la îndemnul preotului Traian Dorz, în temniţă, pseudonim sub care a publicat versuri în Statele Unite: Doinel Codreanu.

Cuprins de fiori, mi-am tras sufletul şi am recitit rândurile de mai sus, o dată şi încă o dată. Plin de nădejdi. Autorul scrisorii cunoştea, deci, ascunzătoarea acelui ‘vlăstar'; vorbise cu el; îi dobândise încrederea, pentru a fi ajuns depozitarul unei atari confidenţe. Sau, poate, o dobândise de la părintele Daniel însuşi, fiindu-i ucenic apropiat. Se întrevedea o şansă ca şi eu să ajung a-l vedea, a sta de vorbă cu el, a scrie despre el…

El l-a văzut!

PRINŢUL RARĂULUI

M-am întâlnit cu el în vârf de munte
Îngenunchiat în rugăciune sub un brad.
Părea un înger ce-a căzut din stele,
Cu păru-i blond; privirile albastre
Îi străluceau d-al lacrimilor vad!
Părea desprins din sfintele icoane,
Cu mâinile întinse către stele;
Iar negru-i strai, umil, de mănăstire
Era acum vestmântul lui de mire
Şi luna-i poleia în păr betele.
Era icoana sfântă-a mamei sale,
Venit aici să spele vina, răul,
Din ruga de iertare către Sfântul.
Ecoul stâncilor multiplicau cuvântul
Şi tremura uşor din temelii Rarăul!
Eu m-am cutremurat de-atâta frumuseţe;
Vedeam, cum stam în conul de tăciune:
Din palmele întinse spre iertare
Lumini ţâşneau spre cer, din fiecare
Ducând spre Domnul imn de rugăciune!
Era un rug arzând în miez de noapte,
O flacără ce suie către Cer.
O! Cum de este-atâta măreţie
În ruga ce-o aduce-acuma Ţie
Un fulger ce se-nalţă prin eter.
Ce taină este, Doamne, rugăciunea
Născută din durere şi din plâns,
De unde izvorăsc lacrim’le sfinte,
Durerea ce se naşte prin cuvinte,
În ce imens ocean ele s-au strâns?
Târziu, când zorii se arată peste creste
Şi ochii stelelor îmi par de jad,
Pe stânca muntelui rămâne vie:
Ca un simbol de jertfă pe vecie,
Îngenunchiat un Prinţ sub verde brad!

Când a auzit despre arestarea părintelui Daniel, împreună cu un alt ucenic al celui din urmă, viitorul Mitropolit Antonie, a pătruns în chilia sigilată a ieroschimonahului Daniel, să salveze scrierile sale; nenorocirea a fost că pe cele mai multe Securitatea le confiscase.

“Foarte puţini oameni cunosc biografia mea adevărată!” , exclamă el, în a treia epistolă. Personal, nu şi-a descoperit-o decât abia în anul 1954.

Presimt urmarea, deoarece scrisoarea răspunde cererii mele de a-mi comunica amănunte despre persoana sa. Oare să fie cu putinţă ca tocmai mie să-mi vină nesolicitata încredere de a mi se nara o istorisire vrednică de un roman de Alexandre Dumas, de Paul Féval, Eugene Sue sau Michel Zévaco, ori de toţi la un loc? Şi pe umerii Carpaţilor să fie încă vii întâmplările şi aventurile din scrierile lor? Poate că s-ar cuveni să verific toate câte îmi sunt încredinţate; şi astfel aş şi face, dacă paginile de faţă ar fi unele de documente istorice; pe când ele abia de mă pot reprezenta pe mine în încercarea de a evoca un trecut ce nu-mi aparţine decât ca o umbră…

“În anul 1954, când am aflat cele mai tainice veşti despre venirea mea pe lume, ele au provocat o prăbuşire în mine însumi, s-a declanşat în sinea mea o supapă neştiută, din care ţâşnea în exterior un şuvoi de ură deznădăjduită şi o sete de a dispărea din lumea în care nu am fost dorit şi care îmi aducea lovitura de moarte.”

Aştept cu sufletul la gură mărturisirea. Ea vine anevoios, cu încetul, spre iritarea nervilor în tensiune ascuţită.

“Mama mea, Agripina, din Pojorâta Bucovinei, fusese în anii 1925-1928 declarată la Cernăuţi ‘CEA MAI FRUMOASĂ FEMEIE A BUCOVINEI. Selecţiile pentru acest titlu (…) erau făcute cu o mare cercetare, deoarece Bucovina era un depozit al celor mai frumoase femei din întregul Regat.”

Văd cu ochii minţii cum se încheagă un nou roman; pentru moment nu cel al închinăciunilor, nici al pocăinţei, ci al pasiunii izbânditoare. Scrisoarea glăsuieşte despre faptul că, după bunica maternă, se socotea că în perioada fanariotă, în anii 1758-1819, din stirpea ei “s-au dat mai mulţi domni Moldovei, care se numeau la în- ceput CĂLMAŞU, iar prin primirea însemnelor s-au numit CALLIMACHI!

“Aceste amintiri sfinte erau pomenite numai în biserică şi la marile sărbători, atât erau de venerate de urmaşi şi de sacre prin istoria lor.” Străbunul, frate de domn, Ga- vril Callimachi, când era Mitropolit al Moldovei, a lăsat, în 1780, rânduiala ca fiecare generaţie de urmaşi Călmăşeni să dea câte un vlăstar pentru monahism. Bunica lui Doinel Codreanu se numea Maria şi “asupra ei căzuseră ‘sorţi’ să se călugărească” . Însă, cum frumos zice în grai mănăstiresc scriitorul: i-a fost “tăiată voia” de către Dumitru Ursăscu, pentru a nu se pierde mândreţea înfăţişării ei, ci a o dărui copiilor.

Astfel, a venit pe lume mama sa. Ea a adăugat frumuseţii trupeşti pe acelea izvodite de mâinile-i dibace: picta, cosea; pe deasupra, şi stihuia. Atât de preţuită era pentru atari îndemânări încât preda lucrul manual la şcoala din Pojorâta. Printre eltele, “cosea pe cămăşi florile de gheaţă ce se formau pe geam sub privirile ei” .

A lucrat un costum naţional ales a-i fi înmânat de creatoare însăşi Reginei Maria, la Castelul de la Valea Putnei, dinspre Dorna.

Acolo şi atunci l-a întâlnit pe Prinţ.

“Să mai cunoaşteţi un adevăr. Şi anume că ‘tatăl’ meu a ştiut că am murit. Dar când a aflat că supravieţuiam ‘atentatelor’, printr-un anumit Mihai Fotin Enescu(interesându-mă, mi s-a spus că este vorba despre un fost ministru) fiindu-i făcute cunoscute unele fapte, a avut un şoc. Tot prin el s-a luat legătura cu Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor, adică Părintele Daniel) care a lucrat în tăcere şi m-a supravegheat şi care a intervenit atunci când destinul mi se stingea”.

Textele subînţeleg trăiri duhovnicesti dureroase, căderi sufleteşti, înălţări, restrişti, reaşezări, intervenţii ale Proniei, toate înceţoşate de o dificultate a le da în vileag uşor de priceput, de o discreţie urzită atât de delicateţea naturală, cât şi de temere, toate rostuite într-o ordine afectivă şi nu una a desfăşurării evenimentelor, pe canavaua trecutului, deseori estompate, amestecate, pângărite de o soartă potrivnică.

“Iubeam numai puritatea naturii şi doream să mor în inima ei.” La vârsta de 20 ani a hotărât să-şi piardă urma în codrii, să se lase sfâşiat de colţii sălbăticiunilor. “În miez de noapte, însângerat şi epuizat, am urcat pe Piatra Popilor şi, în disperarea mea, am început să strig cu ură spre Dumnezeu, sfidând Raiul şi iadul şi dorind (…) să mi se şteargă numele din Cartea Vieţii. (…) La strigătele mele de disperare, când credeam că sunt singur între pământ şi Cer, când viaţa mea se hotăra cu moartea… am simţit pe umăr o mână de om. Urmă o îmbrăţişare. Era părintele Daniel.”

Duhovnicul meu răsare aidoma ca în clipa când l-am cunoscut eu însumi: atunci când cea mai mare nevoie de sfat şi mângâiere îl face necesar.

“Astfel ne-am cunoscut, printr-o minune, căci unde mă aflam nu era cărare pentru om, era un fund de iad de unde ţâşnea acea stâncă spre cer, de unde m-a cules salvatorul vieţii şi al sufletului meu. Spaima salvării a fost atâta de dureroasă încât mult timp nu am putut să mai vorbesc.”

Ce căuta stareţul în locuri atât de pustii şi la acel ceas? Deduc răspunsul dintr-o descriere a lui Doinel Codreanu de mai târziu, ce cuprinde cele mai înfiorate rânduri ale acestei corespondenţe:

“Cetinile brazilor, peşterile din stânci şi apa Bistriţei de la poalele Rarăului, mai poartă încă, în îmbrătişarea lor, rugile ce izvorau din Altarul bisericii unde a slujit acest blând şi temut Patriarh al Munţilor. (…) În acest ceas de taină din sihăstria codrilor, când liniştea e mai cumplită ca moartea, îl văd cum apare pe stânca pe care se ruga sub bolta înstelată, întinzând mâinile spre Cer, iar dulama neagră îi strălucea de puterea rugăciunii ce-i izvora din majestuoasa-i făptură. Stătea singur pe stâncă îmbrăţişând cerul cu braţele, iar în adâncul fiinţei mele auzeam vocea lui caldă şi zgudui- tor de tristă.

“Clipa aceasta supremă în care-l văd mereu mi se pare fără de sfârşit, iar când neputinţa tinereţii de a intra în veşnicia ei mă făcea să mă apropiu de el şi să-l trag de pulpana dulamei pentru a nu se înălţa de pe pământ şi mă împingea să rostesc cu glas tare: ‘Binecuvântează, Părinte!’, figura de pe stâncă dispărea, iar eu păstram în palmă atingerea hainei lui, ca pe o binecuvântare caldă ce se strecura printre degete, aşa cum se strecoară lumina lunii printre crengile eternului verde al brădetului.”

Superbă pagină antologică a genului romantic din veacul trecut! Mă cutremură că strigătul lui Doinel Codreanu mi-a fost dăruit, să-l public, atunci când sfârşitul cărţii de faţă sosea grabnic şi gândeam la cât de slabe mi-erau mijloacele pentru a evoca, în final, măreţia acelui monah al adolescenţelor mele. Dar, uite că s-a hărăzit ca ucenicii – ce nu s-au văzut faţă către faţă nicicând – să-şi unească puterile şi, din dragostea lor îndoită, părintele Daniel să respire iarăşi printre noi… E semn că acest roman era aşteptat la un alt nivel al Existenţei, era şoptit, vegheat, înconjurat cu duioşie, e semn că, totuşi, doctorul Dabija n-a profeţit în van, că, poate, într-o zi, voi ajunge să scriu şi pentru lauda lui Dumnezeu, dacă azi mi se îngăduie să improvizez despre mucenicul care l-a slujit cum s-a priceput mai bine…

Sperând să-l descifrez pe Doinel Codreanu din răsfrângerile sale închise-n plicuri, printre celelalte veşti, găsesc următoarele: “Am rămas cu un trup puţintel şi suferind greu cu inima, din a cărei cauză nu-mi pot folosi aparatul locomotor. Nu mă pot deplasa decât cu un însoţitor. Trebuie să mă internez pentru controlul anual, timp de zece zile. Vă scriu urgent când voi ieşi din spital”.Acestea sunt ‘amintirile’ lui ‘din copilărie’ şi din puşcărie. Sănătatea mea, ce a fost de fier până mai an, mă ruşinează.

Deci, acum suntem doi, porniţi alături. Cum zice el:“Dumnezeu orânduieşte la timpul potrivit să te întâlneşti cu aceia cu care ai de desăvârşit o lucrare, pentru a face lumină în bezna minciunii şi pentru a elibera adevărul din temniţa tăcerii.

“Binecuvântate să fie acele clipe hotărâte de Sus pentru lucrarea pe care o vrea Bunul Părinte – prin care ne facem lucrători ai adevărului, pentru a scoate din anonimat viaţa fără pereche a celui care a fost părintele nostru, P.C.P. Daniel, pe care eu l-am numit Patriarhul Munţilor!”

Iar această rugăciune se completează cu o imagine a schitului stăreţit de cel numit: “Schitul Rarău a fost pentru părintele Daniel acea clipă de Rai pe care a trăit-o intens, până la incandescenţă, înainte de a coborî în întunecoasele închisori ale iadului comunist. Muntele Rarău, acest Athos al Bucovinei, a trăit o scurtă perioadă de glorie, iar plaiurile şi codrii lui de brad au fost sfinţiţi şi de prezenţa în trup a acestui martir al Bisericii noastre Ortodoxe.”

Aşa a scris, a cântat fostul monah, cel care-şi semnează versurile: Doinel Codreanu.

RUGUL APRINS

Prea Cucerniciei Sale

Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae

Sus, în munţii Bucovinei
Sună clopotul la Schit.
După rugăciunea cinei
Vin monahii să se-nchine
În amurg, spre asfinţit.
Înserarea lin se lasă;
Focu-n vatră pare stins,
Stareţul, stând lângă masă
Cu ochi vii şi părul nins,
Vede-n zare-un Rug Aprins!
Sus, în munte, lângă Cruce
Urcă drumul în irug.
Dorul tainic lin mă duce
Printre brazi; ba zbor, ba fug
Şi-ngenunchi sus, lângă Rug!
Cerul parcă se desface
Şi privesc, a câta oară?
Rugu-Aprins iar se preface,
După asfinţit, spre seară,
În trup sfânt, trup de Fecioară.
Arde-n munte şi-azi, Părinte,
Rugul îl aprind mereu
Şi mă voi ruga fierbinte
Pentru cei ce mai ‘nainte
M-au unit cu Dumnezeu!

Tags

Related Posts

Share This

1. Rugul aprins de la Manastirea Antim la Aiud

Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim la Aiud

IERI DUPĂ AMIAZĂ mă plimbam cu paşi pierduţi pe un coridor al Facultăţii de Teologie unde sunt profesor. Furios că nu-mi găseam rostul, nu aveam stare să rămân în sala unde se cuvenea să mă fi aşteptat studenţii. Anul ultim dă totdeauna bir cu fugiţii.

O umbră mai densă decât întunericul din jur se proiectă asupra intrării culoarului. Se apropie de mine. După ce mă depăşi, mi se păru că o recunoşteam:

– Părintele Sofian?

Chipul blând, aureolat de păr, mustăţi şi barbă albă de Moş Crăciun, asprit de austeritate spirituală, adăstă în aer, ca şi când ar fi plutit lângă mine. Abia de-l zăream. Se roti, în suspensie, către cel care-l oprise şi rosti, cu o uşoară nuanţă interogativă în glas:

– Da?

– Sunt Mihai Rădulescu.

Era firesc să nu mă fi recunoscut, din pricina lipsei de iluminare, fie electrică, fie naturală, a locului. Dar nu era firesc să-şi fi amintit de numele meu cu căldura ce-i emana din voce; părintele Sofian este pictor bisericesc şi socotesc că e mai normal să reţină figurile decât silabele ce ne desemnează persoana.

Urmă unul dintre atacurile mele împotriva semenilor, de tipul gafei, în care sunt un specialist vrednic de milă:

– Părinte, ca editor, am fondat o colecţie de cărţi: “Demnitate Românească”. Primele opuscule au văzut lumina tiparului.

I-am explicat despre ce era vorba. Am încheiat cu:

– Mi-ar fi drag să public ceva din istoria închisorilor Sfinţiei Voastre, ceva despre “Rugul Aprins”, în aceeaşi serie.

Am tristul obicei de a călca în intimitatea oamenilor ca-n baltă, de a-i obliga, de la izbitura, ca de secure, a celei dintâi vorbe ce le-o adresez, să-şi reveleze ex abruptoamintirile. Îmi închipuiesc că aceia cu care stau de vorbă trăiesc o senzaţie foarte neplăcută. Însă nu izbutesc să mă conving a folosi mijloace temperate pentru ca să adorm instinctul de apărare al celuilalt. E ca şi când aş sări de gâtul conlocutorului, să-mi înfig dinţii-n beregata lui, să-i sorb sângele personalităţii.

Totuşi, dacă mă gândesc bine, cum n-am fost niciodată încă mustrat pentru această intruzie brutală, s-ar părea că metoda nu le este chiar atât de stânjenitoare celor aleşi pentru saltul meu de prădător în existenţa lor.

Şi de data aceasta, monahul interpelat de mine, după şoc, îşi revine degrabă. Îmi urmăreşte atent lămuririle, intenţiile, planul; mă înţelege şi-mi răspunde cu ceea ce, pentru logica mea, s-ar fi cuvenit să apară ca o concluzie a unor îndelungate şi numeroase convorbiri:

– Dacă pot zice aşa, mie mi-a plăcut în închisoare. Tare mult. Când am ajuns în penitenciar, am găsit o sumă de inşi în celulă: un căpitan, câţiva ţărani, nişte funcţionari, muncitori. Mă aşteptau; le eram necesar. Aveau nevoie de un preot, să le vorbească.

Cu aceste cuvinte mi-a schiţat o atmosferă. Bezna în care ne-am întâlnit susţine ca un decor de teatru sugestia imaginativă a scenei evocate. Intonaţia sa molcumă, vibrarea sunetelor joase ale rostirii călugărului, adâncimea sincerităţii simple desprinse din vocabulele sale, toate mă împrejmuiesc, se strecoară în mine, îşi găsesc în duhul meu, fără ezitare, un drum propriu menirii lor şi, pe o cale ce-mi rămâne încă de neînţeles, îmi fac inteligibile atât golul din piepturile secătuite de preocupări ale acelor deţinuţi, atât setea lor de mângâiere sufletească îndelung râvnită, cât şi bucuria noului venit de a constata că, în numele lui Hristos, era iubit înainte de a fi fost cunoscut. Şi cât merită să fie iubit clericul din faţa mea! cât de bogată în credinţă îi este inima nobilă, cât de plin de probleme artistice îi este cugetul, cât de brăzdat de nemulţumiri privitoare la propria-i înălţime îi este spiritul! Cum ştie să se dăruiască tuturora şi cum s-a agăţat pentru vecie de Piciorul Crucii!

– Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Ce făceam? Doar mâncam. Restul timpului nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… Câte probleme…

Este evident că i-a plăcut cu adevărat. Cele ce aud constituie o confirmare a modului cum judec eu însumi perioada corespunzătoare din viaţa mea. Pentru indivizi închinaţi meditaţiei şi care sunt conştienţi de rolul suferinţei în îmbunătăţirea morală a persoanei, temniţa – suportată şi fără vină – a reprezentat o şansă neegalată de orice altă şcolire a caracterului nostru.

Aduc în discuţie propria mea arestare. Am mai pomenit-o cândva, într-una dintre convorbirile noastre de odinioară. A uitat de aceasta. Mă întreabă când a avut loc. Menţionez perioada şi numărul de ani ai condamnării.

– Deci am fost acolo în aceeaşi epocă, face socoteala.

– Da, dar lotul Sfinţiei Voastre a ajuns la Aiud, pe când eu am fost dus la Gherla şi în lagărele de pe Dunăre.

– Şi eu am muncit prin ele.

Înşirăm taberele morţii. Facem calcule. Rezultatul lor arată că amândoi am împins roabele şi am înfipt sapele în lut prin aceleaşi meleaguri, însă la alte ceasuri.

– Poate ar trebui să vă adresaţi altcuiva, revine la solicitarea mea, cuiva care a suferit mai mult. Eu nu pot spune că am suferit.

Smerenia marelui duhovnic, satisfacţia lui de a coborî cu însuşi duhul său în ceea ce este mai mizer pentru semeni…

– Se cuvine neapărat să scrieţi despre părintele Daniel.

Se referă la poetul şi gazetarul Sandu Tudor – primul pamfletar al ţării după Pamfil Şeicaru, îmi spune -, ieroschimonahul şi stareţul schitului Rarău, ajuns, prin osârdia sa, un centru de duhovnicie şi intelectualitate ortodoxă celebru în rândurile studenţimii din generaţia mea. Am auzit ca s-a stins în temniţă, înţepenit din toate mădularele, nu cu mult înainte de eliberarea tuturor deţinuţilor politici.

– Am stat cu câţiva tineri din lotul Sfinţiei Voastre: Emil Mihăilescu, George Văsii… Am lucrat în aceeaşi grupă, la Salcia. Se numărau printre studenţii care-şi petreceau vacanţele la Rarău.

Am încercat în mai mult rânduri să reînviu în câteva nuvele torturile amândurora.

Căutam împreună, printre amintiri, alte persoane din grupul acestor muceniciţi dintre cei mai aleşi membri ai Bisericii Ortodoxe Române.

Apar nişte studenţi de-ai mei. Şi pe părintele Sofian îl grăbeşte timpul: susţine un curs despre pictura sacră.

Ne despărţim, fiecare pornind către sala îndatoririlor noastre, dar nu înainte de a hotărî să ne revedem.

2

AJUNS ACASĂ, cotrobăiesc într-o stivă de ziare şi reviste. Caut un articol ce mi-a apărut în urmă cu câteva luni. Îl găsesc: PAFNUTIE CEL CU GÂNDUL STRÂMB, al treilea din ciclul: CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ÎN PUŞCĂRIE. Simt nevoia să-mi confrunt personajul cu realitatea. Când personajele nu mi le deriv dintr-un prototip smuls experienţei de zi de zi, ci îşi iau viaţă din închipuire şi respiră de la sine, o nelinişte ciudată mă mână să le caut reflectarea în omenirea ce mă împrejmuie, până descopăr insul să le semene. Asta încerc şi acum, crezând că în părintele Sofian voi descifra unele trăsături ale celui imaginat de mine şi pe care aproape că l-am uitat. Recitesc prima parte a textului:

“Prea Cuviosul Pafnutie cel cu Gândul Strâmb, după cum îl porecliseră Prea Cinstiţii săi fraţi de chinovie, deschise uşa chiliei binişor şi, cu mii de fereli, încălcând opreliştile toate, izbuti să se strecoare tiptil în afara zidurilor mănăstirii. O privire întâmplată pe acolo ar fi mustăcit a zâmbire, cu răutate şi păcat, bănuindu-l de câte cele. Dar dacă stăpânul ei i-ar fi urmărit monahului grăbita îndemnare a paşilor, afla că nu la poarta iadului celui cu moliciuni şi pierderi de suflet în fierbinţeala nurilor s-a oprit Sfinţia Sa, ci la aceea a unei temniţe apropiate, spre înlemnirea, mai întâi a caraliilor mărunţi, mai apoi a celor mari şi umbroşi, Părintele a mărturisit că venise să spovedească şi să grijească năcăjiţii lui Dumnezeu cel Bunuţ, cum îşi alinta el tovarăşul de singurătate. Şi s-a împlinit, după aceea, să fie judecat şi condamnat, lucru nădăjduit în taină de către călugărul cel isteţ, căci el, într-adevăr, înăuntru voise să fie zvârlit, să stea în ajutor semenilor, în aceştia văzându-L pe Hristos însuşi, şi nu izbutise să ticluiască alt mijloc pentru a-şi atinge ţelul, decât a grăi adevărul

“Din păcate, nu l-am cunoscut pe Prea cuviosul Pafnutie cel cu Gândul Strâmb. L-am născocit pe când visam la câte poate face un slujitor al Domnului, din orice religie sau din orice cult creştin.

“Am întâlnit zeloşi ai credinţei, în litera ei, în lanţuri. Am întâlnit zeloşi ai credinţei, în fapta ei de într-ajutorare omenească, în lanţuri. Însă, n-am întâlnit încă zeloşi ai credinţei să-şi pună capul în juvăţ pentru a-şi atinge ţinta de a sta alături de năpăstuit, acolo unde mai multă sete de sprijin are; pe româneşte, n-am întâlnit slujitori ai lui Dumnezeu condamnaţi pentru a fi cerut să fie preoţi de închisoare…”

Nu. Pafnutie cel cu Gândul Strâmb e o sărmană şi tristă caricatură a unui posibil Don Quijote al altarului. Pricep de ce vaga amintire pe care o păstrez de pe urma acestei zămisliri a cugetului a tresărit după întâlnirea cu deplinătatea morală a Părintelui Sofian. Călugărul de la mănăstirea Antim, pe de o parte, sălăşluia în preajma centrului de anchetă şi tortură din Calea Rahovei; pe de altă parte, a conştientizat nevoia de cuvântători ai Bunei Vestiri în temniţe.

3

ÎN NOAPTEA de 26-27 aprilie 1962, o parte dintre deţinuţii politici din închisoarea Aiud a fost târătă în faţa comandantului penitenciarului în care îşi trăiau ultimile zile:

– Faceţi-vă bagajele, Dumnezeii mamei voastre de bandiţi!

Era fie semn de mutare în altă gherlă, fie…

– Vă eliberăm, ofiţerul muşcă a regret din afirmaţie, bălăcind-o în clăbucii scârnavi ai unui potop de înjurături dublate de ameninţări, pentru cazul în care victimile sale de până atunci ar fi pomenit cuiva de afară despre suferinţele îndurate.

Au fost transferaţi, împreună cu un grup de delincvenţi de drept comun care-şi ispăşeau pedeapsa la bucătărie şi-n alte locuri de muncă administrativă; şi aceştia datori aceleiaşi maladii cumplite. Destinaţia le era un dispensar din Turda.

Z

În ziua de 29 sau 30 aprilie, sună unul dintre telefoanele laboratoarelor Institutului Cantacuzino. Cercetătorul cel mai apropiat de aparat ridică plictisit receptorul. Ascultă glasul de la celălalt capăt al firului, intrigat că era vorba de un apel interurban cu o localitate ce nu figura printre acelea cu care avea comerţ frecvent instituţia. Când se lămuri că nu era o convorbire oficială, ci una particulară, cu un coleg al său, îl strigă pe acela:

– Radule, te cheamă provincia.

Medicul nu prea înalt, uşor măsliniu la chip, îşi înălţă sprâncenle mirat. Nici nu-i venea să-şi părăsească sca- unul, atât era de sigur că-l chema careva din greşeală, că numele său fusese indicat fără rost aceluia ce-l solicita, ori că omul pronunţase anapoda alt nume ce fusese confundat cu al său.

Prietenul care-l atenţionase să vină rămăsese cu receptorul în pumnul ridicat. Îl îndemă să se hotărească mai repede: în definitiv, pe solicitantul necunoscut îl costa bani această întârziere.

Cel care fusese numit “Radu”îşi lipi receptorul de pavilion. Se prezentă. La fel făcu şi conlocutorul său, dar bucureşteanul nu-i înţelese numele. Constată doar că era doctor, ca şi el. Din Turda.

– Fratele dumneavoastră, Vasile Voiculescu, se află internat la noi.

– E tatăl meu.

– Iertaţi. Oricum, vă roagă să-i transmiteţi cumnatului dumneavoastră să vină să-l ia cu o maşină.

Mâna doctorului Radu Voiculescu se lăsă, de la sine, în jos, încet. Era primul semn că tatăl său se mai afla în viaţă, cel dintâi semn după patru ani de când fusese arestat, cu prilejul căruia cineva din familia deţinutului des- coperea o denumire de localitate, să-l poată plasa în geografie pe dispărut.

Ruru Defour, soţul sorei Gaby, lucra la Ministerul Agriculturii. Avea o funcţie importantă, de aceea probabil că tatăl lor se gândise că ginerele era cel mai potrivit să se deplasese în Ardeal, să-l aducă de acolo. Medicul Radu Voiculescu l-a ferit: nu era bine să se afle la slujbă că socrul îi ieşea dintr-o închisoare pentru ‘politici'; şi-ar fi riscat pâinea; putea constitui o lovitură de graţie pentru toţi ai săi – desfacerea contractului de muncă; exmatricularea copiilor din şcoli; trimiterea tuturora ‘la munca de jos'; urmărirea fiecărui pas; interpretarea fiecărui gest; înregistrarea fiecărei replici. Fiul lui Vasile Voiculescu şi-a asumat sarcina şi riscul de a-şi aduce personal tatăl printre cei vii şi liberi (într-un anumit fel vorbind).

Nu se simţea doar abătut, ci şi încurcat peste poate. Era o persoană timidă, dezorientată, delicată, în care nu clocotea nici energia aventurii, nici chemarea acesteia. Nu era un bătăios. Dar mi-te într-o atare situaţie fără precedent, ce incumba o răspundere covârşitoare… Se pomenise preluând pe neaşteptate cea mai dificilă misiune, poate, din câte îi reveniseră în decursul existenţei de până atunci.

Coborî la biroul direcţiei. Îşi îngăimă păsul, cu jenă, timorare, neputând bănui nimic despre reacţia cu care urma să-i fie primită doleanţa. A fost extraordinar de neobişnuită, plină de înţelegere, de dragoste frăţească. La fel l-au întâmpinat şi cei de la Cadre şi directorul administrativ Simion, fost colonel de Securitate.

– Dumnezeu sau ştiu şi eu… oamenii…, încearcă să-mi explice, după atâţia ani, minunea care i-a adunat pe toţi în jurul său, dintr-un simţământ al solidarităţii umane atât de rar vizibilă în anii comunismului.

“A ieşit tata din închisoare. E bolnav. Trebuie să mă duc să-l aduc. O să lipsesc de la servici”, le repeta cu jumătate de glas, cu încredinţarea ce abia mijea că altceva nu avea de făcut, că o va săvârşi împotriva oricărei oprelişti. Apoi încerca să-i scoată din încurcătură, oferindu-le, cu delicateţe, o soluţie legală să se agaţe de ea pentru a-i da îngăduinţa: “Poate să-mi iau concediu …”Doctorul Mezrobeanu, directorul adjunct, i-a spus: – “Voiculescu, fă ce vrei. Vezi de treaba dumitale. Du-te şi scoate-l liniştit din spital”.

A plecat de la servici fără să fi fost limpede dumirit asupra a ce-i rămânea de făcut, încurcat ca vai de lume de cât de apăsătoare îi devenise ţinta îndrăgită…

*

În staţia de la Haşdeu, apăru pe uşa din urmă a unui troleibuz un prieten din copilărie: Denu Lascarov-Moldoveanu, fiul scriitorului, acesta din urmă unul dintre intimii propriului său părinte. Era tuns pe cap, galben ca ceara, cu o înfăţişare greu de definit. – “Ce-i cu tine? De ce arăţi aşa?”- “Păi, mai acum am ieşit din închisoare. De câteva zile. De la Craiova.”- “Denule!”, l-a luat doctorul în braţe, l-a sărutat; nu se mai sătura să-l strângă la piept.

Când li s-au temperat efuziunile, i s-a încredinţat amicului: – “A ieşit tata din puşcărie. Trebuie să-l scot. N-am nici un ban să iau trenul.”- “Nu-i nimica. Uite, am eu câteva sute de lei. Ne întâlnim după-masă la Capşa. Mai chem un prieten din detenţie: Dumitru Gherase. Ăsta s-a eliberat mai demult. Lucrează; e un fel de comis-voiajor. Se pricepe mai bine ca mine cum se ajunge la Turda: circulă tot timpul. O să-ţi dea toate explicaţiile necesare.”

Fericit de întâmplare, de faptul că nu se mai confrunta singur cu experienţa necunoscutului, medicul Radu Voiculescu se îndreptă spre locul unde lucra fratele său, Ion. Acesta, astenic în acea perioadă, după ce află povestea, se căută prin buzunare de pomană şi-i zise că n-a-vea nici el vreo leţcaie. Aşa că Radu nu se putu bizui decât pe cei doi foşti puşcăriaşi.

După-amiază, la ceasurile patru şi jumătate, Denu şi Mitică întocmiră un plan de bătălie pentru el, care din nou se descurajase. – “Lasă, mă, mergem la Poştă, ne informăm acolo. Ne descurcăm noi”, îl îmboldi ultimul numit.

În actuala reşedinţă a Muzeului de Istorie a României, iniţial Poşta Centrală, se adăpostea în acel timp Biroul de Voiaj C.F.R. Cei doi colectaseră o sumă; se aşteptau să fie suficientă pentru călătoria neprevăzută.

Din acea clipă înainte, Radu a folosit o parolă neschimbată, o formulă de tipul: “Sesam, deschide-te!’, pe care o şi verificase dealtminteri. Era: “A ieşit tata din închisoare”. La auzul acestor cinci cuvinte, toţi românii i-au sărit în ajutor, până ce a ajuns să-l vadă pe poetul Vasile Voiculescu întins în patul de acasă.

Trenul nu ducea decât până la Câmpia Turzii. Din acea gară urma să ia autobuzul la Turda. Casieriţa, când îl auzi rostind: “A ieşit tata din închisoare”, a făcut pentru el ceva nemaiauzit în cei aproape cincizeci de ani ai stăpânirii comuniste, când dispăruseră, pentru umilii de rând, biletele de tipul dus-întors. Nu numai că i-a dat unul, dar i-a oferit, pentru înapoiere, chiar şi cuşetă, de la Câmpia Turzii la Bucureşti.

4

ERAM STUDENT când m-am aşezat în satul Cheia pentru una dintre vacanţele de vară.

Din prima după-amiază am dat fuga la mănăstirea locului, să-i cunosc vieţuitorii. Stareţul, părintele Arsenie, mi se înfăţişă ca o siluetă fără pereche, după cum nepereche îi era şi duhul aprins de o dragoste pentru semeni rar întâlnită. De statură nu prea înaltă, cu mădularele firave şi mărunte, pielea ce-i îmbrăca puţina carne lăsa să se străvadă prin ea mai dihai decât hârtia de calc. Unghiile, la fel de transparente, atât de subţire îi acopereau vârfurile degetelor cât numai să schimbe roşul sângelui în trandafiriu. Ochii săi senini, luminoşi sau scânteietori, după simţământul tălmăcit, îngăduiau şi ei să i se urmărească lăuntrul, acela de nepipăit, de nepus în cuvinte, îndulcit ca mierea prea multului har, când zvâcnitor în înalt, când plutitor şi niciodată înecat în mâlul unde ne împleticim noi ceştilalţi.

Faţa, umerii, pieptul, ba şi pântecul, sub centura-i grea, cu însemnele lui Alfa şi Omega pe catarama de metal, îi erau adiaţi de o barbă de neimitat de vrun peruchier de pe pământ. Lată cât cuprinde, lungă cum nu s-a mai văzut, ezita între alb, negru şi cărunt; mereu o cutreiera boarea, o răsfira, o învolbura, o zvârlea către spate, o readucea înainte-i; tortul ei cânepiu avea un suflu propriu, o existenţă de sine, un mod de a petrece prin lume de o originalitate neturburată. Ea desena în văzduh întrebări îndreptate către neclintirea brazilor; ea şuguia cu norii nestatornici; ea se înduioşa asupra subţiraticelor ace verzi ale ierbii zdrobite; ea se mira de îndârjirea în nemişcare a stâncilor. Lucrurile stăteau ca şi când părintele Arsenie ar fi vieţuit dimpreună cu barba sa în acelaşi trup; dumneaei în dialog cu firea dimprejur; dumnealui adâncit în Rugăciunea Inimii, pe când schimba vorbe cu cei din faţa sa. Şi niciodată nu puteai jura care îl stăpânea, întrecându-l în tăria voinţei, pe celălalt, Măria Sa Barba sau smeritul ieromonah, şi de partea cui înclina mai plină de îndurare, de iertare şi de înţelegere Iubirea Divină.

Cât despre darul Prea Cuviosului părinte Arsenie de a cuvânta, de a încălzi sufletele, de a-şi împrumuta puţintica, însă atât de viguroasa lui energie aceluia cu care se confrunta, aceste puteri cu care era înzestrat îl distingeau între toţi iubitorii Sfintei Fecioare, tocmind din înfocatul Său slujitor un cavaler neasemuit şi nemaibănuit în zilele noastre.

Ca orice însingurat pentru Domnul, ajuns la o anumită treaptă a îmbunătăţirii de sine, şi mai presus decât oricare, stareţul îşi reducea trăirile la esenţe şi şi le modela în simboluri deschise tuturora şi grăitoare pentru toate urechile. Dacă sunt dator să îl caracterizez, tot la cele încredinţate de către el însuşi despre sine voi re- curge: – “Nu arareori slujeam în lăcaşul pustiu. Când treceam bine de începutul Sfintei Liturghii, intra cerşetorul orb care păzea zi de zi, pe dinafară, pragul de piatră al bisericii. Rămânea drept şi ţeapăn, la uşă. Iar eu ieşeam pe Uşile Împărăteşti. Se uita cu ochii săi fără vedere într-ai mei. Fiecare stăteam de strajă la câte o vamă – eu la aceea a Cerurilor; el la aceea a lumii. Eu îl priveam şi îl vedeam. El mă privea şi nu mă vedea. Adeseori îmi ziceam că, în schimb, vedea prin mine, mai departe, până-n sânul lui Avraam”. Sau: – “Am ajuns eu, păcătosul de Arsenie, un călugăr neştiut de nimeni, să-l pomenesc lui Dumnezeu pe Ştefan cel Mare, iar viaţa întru veşnicie a domnului fără prihană al Moldovei să atârne de rostirea rugăciunilor mele, că oricât de mic şi de netrebnic sunt, m-a înzestrat Dumnezeu cu darul Său şi m-a uns Preot peste vii şi peste morţi”. Precum se înţelege, părintele Arsenie mi se parea un stâlp al Înaltului.

Ei bine, anevoie de biruit, acest stâlp, după cum era, fără nici a se frânge, nici a se încovoia, a fost şi el zvârlit în strânsoarea umedă a gherlelor. Aidoma lemnului de stejar ţinut în apă, asemenea trunchiurilor prăbuşite sub Lacul Roşu, de fiece dată – deoarece în mult rânduri fu-sese arestat – a ieşit la faţa valurilor tot mai întărit; se ştie că lemnul piatră se face în undă.

Povestindu-mi el o dată despre “Rugul Aprins”şi despre înălţătoarele convorbiri purtate între membrii acestui grup, mi-a spus că primejdia ateismului atoate-stăpânitor i-a pus în faţa unei dileme: care se cuvenea să fie hotărârea mănăstirilor în acele vremuri ticăloşite? Erau ele îndatorate să-şi deschidă larg porţile către lume, ca aceasta să vină la tot ceasul să se adape cu învăţătura cea dreaptă; au dimpotrivă, monahii şi monahiile urmau să se retragă îndărătul straşnicelor porţi ghintuite şi zăvorâte de câte şapte ori câte şapte, să-şi caute mântuirea de inşi, ca şi a obştii? După îndelungate şi aprige sfătuiri şi mânii duhovniceşti, au ajuns a se încredinţa că deschiderea către lume era calea creştinească. Şi au trăit-o ca atare şi cu belşugul dragostei de fraţi.

Numai că Dumnezeu, pare-mi-se, le pregătea, lor anume, întâistătătorii cugetării ortodoxe române, un al treilea drum, de nepus în cumpănă şi necunoscut atunci lor: să fie afundaţi în temniţe, ca Iona în pântecele chitului, unde îi aştepta o altă lume – acea a jelaniei şi a scrâşnirii dinţilor. Iată de ce părintelui Sofian i se păruse atât de dulce veninul: îl condusese de mână Dumnezeu însuşi.

5

ÎN ZIUA ACEEA ‘LUCRĂTORII’, cum li se spunea ofiţerilor M.A.I., distinşi prin petliţele lor albastre ce-i scoteau din anonimatul uniformei militare şi le confereau un fel de personalitate de castă a ‘intangibililor’, au depus o intensă muncă de concentrare ‘intelectuală’.

Anumite formulare bătute la maşină trebuiau completate.

“MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
- Direcţia de Anchete Penale –
ORDONANŢA
- de reţinere -

Bucureşti, 1958 iunie 13

Lt. Maj. MOLDOVAN IOSIF, anchetator penal de securitate, Locţiitor şef Serviciu, din Direcţia de Anchete a M.A.I. al R.P.R., văzând actele de urmărire penală din care rezultă că numitul:

SANDU TUDOR, născut la 22 decembrie 1896 în Bucureşti, licenţiat în teologie, fost redactor al ziarului “Credinţa”, cu ultimul domiciliu la Schitul Rarău, este învinuit de uneltire contra ordinei sociale, fapt prevăzut şi pedepsit de art. 209 pct. 1 C. P.;

Având în vedere că numitul SANDU TUDOR se găseşte în situaţia prevăzută de art. 200 pct. 9 C.P., întrucât fapta constituie delict ce interesează ancheta penală şi este reclamată de interesele Securităţii Statului;

- DISPUN -

Reţinerea pe timp de 24 ore şi depunerea în arestul M.A.I. cu începere de la data de 14 iunie 1958 orele 2 până la data de 15 iunie 1958, orele 2 a numitului SANDU TUDOR.

Un exemplar din prezenta ordonanţă se va trimite locului de reţinere.

ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE
LOCŢIITOR ŞEF SERVICIU
Lt. Major Moldovan Iosif”

Împreună cu completarea hârtiei de mai sus, s-a întocmit o alta:

“MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
DIRECŢIA DE ANCHETE PENALE
ORDONANŢA

privind efectuarea percheziţiei domiciliare

Anul 1958, luna iunie, ziua 13, Bucureşti,

Eu, Locotenent Major MOLDOVAN IOSIF, anchetator penal de securitate din Direcţia de Anchete Penale a M.A.I. al R.P.R., având în vedere datele de care dispun organele de securitate privitoare la SANDU TUDOR, în conformitate cu dispoziţiunile art. 202 şi 205 Cod Procedură Penală,

DISPUNEM:

Efectuarea percheziţiei domiciliare la SANDU TUDOR, cu domiciliul la Schitul Rarău, întrucât din datele ce le posedăm rezultă că la domiciliul său deţine materiale ce interesează Securitatea Statului.

Percheziţia va fi efectuată cu respectarea prevederilor art. 242, 243 şi 244 Cod Pr. Penală.

ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE

LOCOTENENT MAJOR

Moldovan Iosif”

Simultan, Lt. Mj. Blidaru Gheorghe, cu aceleaşi titluri ca precedentul, fără a fi şi Locţiitor de şef de Serviciu, ordonă reţinerea lui “BENEDICT GHIUŞ, născut la 23 oct. 1904, în com. Pufeşti – Bacău, licenţiat în teologie, de profesie preot călugăr la catedrala Patriarhiei – Bucureşti, cu domiciliul în Bucureşti, Intrarea Patriarhiei nr. 7″, pentru aceeaşi învinuire şi dispune “reţinerea pe timp de 24 ore şi depunerea în arestul M.A.I. cu începere de la data de 14 iunie 1958, orele 04 până la data de 15 iunie 1958, orele 04, a numitului BENEDICT GHIUŞ”. La fel, se dispune de către acelaşi “efectuarea percheziţiei domiciliare (…) întrucât din datele ce le posedăm rezultă că la domiciliul său deţine materiale ce interesează Securitatea Statului”.

Nici Şeful de Serviciu, Căpitanul Enoiu Gheorghe nu este scutit să completeze spaţiile punctate lăsate libere de către dactilografe, pentru orice nevoie. El ordonă reţinerea lui “ROMAN BRAGA, născut la 12 aprilie 1922, în Cernăuţi, fiul lui Cosma şi Maria, licenţiat în Teologie, în prezent preot diacon” (ceea ce este o imposibilitate, ori eşti preot, ori diacon! Dar nu i se poate cere unui anche- tator penal de tip ‘ciocănar’ să cunoască şi organizarea Bisericii, deşi acum se ocupă de hărţuirea Ei) “la Mitro- polia din Iaşi, cu ultimul domiciliu la Mitropolia din Iaşi” şi dispune “reţinerea pe timp de 24 ore şi depunerea în arestul M.A.I. cu începere de la data de 14 iunie 1958, orele 01, până la data de 15 iunie 1958, orele 01, a numitului ROMAN BRAGA”. Percheziţia domiciliară este ‘dispusă’ de acelaşi Gheorghe Enoiu, în baza aceloraşi temeiuri ca şi în situaţiile precedente.

Într-un caz anume, acela al părintelui Sofian Boghiu, ordonanţa de reţinere întocmită de Lt. Major Preda Dumitru, sună altfel decât precedentele – şi ne grăbim a spune -, foarte grav pentru epoca scrierii ei, deoarece îl numeşte pe stareţul Mănăstirii Plumbuita: “legionar”! Iar dispunerea de reţinere şi depunere în arestul M.A.I., dintr-o greşeală inerentă tensiunii acestui tip special de muncă, este “cu începere de la data de 13 iunie” (deşi prima încercare de completare a datei consemna: 14 iunie 1958, ca la restul ordonanţelor, iar orele nu sunt menţionate, după cum această reţinere este “până la data de 14″ (scris peste: 15) “iunie 1958″, fără precizarea orei de eliberare. Acelaşi locotenent major dispune în aceeaşi zi efectuarea percheziţiei domiciliare a P.C. Stareţului Sofian Boghiu.

Ordonanţele emise nu se mai isprăvesc. Lt. Maj. Marin Ioan o completează pe aceea privitoare la “DUBNEAC FELIX, legionar (sublinierea mea) , preot călugăr la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti, pictor bisericesc, cu domiciliul în incinta Mănăstirii Plumbuita”, urmând a fi reţinut şi depus “în arestul M.A.I. cu începere de la data de 14 iunie 1958, orele 24, până la data de 15 iunie 1958, orele 24″. Şi Prea Cuviosului părinte Felix urmează a i se face percheziţie domiciliară.

În ziua de 14 iunie 1958, “Eu, Căpitan GEORGESCU NICOLAE” ordonă reţinerea şi a lui “PAPACIOC ANGHEL ARSENIE, născut la data de 15 august 1914, în comuna Misleanu, regiunea Bucureşti, fiul lui Vasile şi Stanca, de cetăţenie şi naţionalitate română, de profesie desenator, în prezent călugăr la Mănăstirea Slatina, regiunea Suceava”. Reţinerea şi depunerea în arestul M.A.I.vor avea loc din 14 iunie 1958, orele 01, până la 15 iunie, orele 01. Se dispune şi percheziţia domiciliară.

Dar tot în ziua precedentă, 13 iunie 1958, Lt Maj. Ţîrlea Ion, şi el anchetator penal de securitate, ordonă reţinerea lui “MIRONESCU ALEXANDRU, născut la 10 iulie 1903, în Tecuci, profesor de chimie la şcoala medie nr.1 Buc. cu domiciliul în Bucureşti, str. Vasile Lascăr nr. 23-25″, care este reţinut pentru 24 ore şi depus în arestul M.A.I. “cu începere de la data de 13 iunie 1958″, orele nemenţionate, “până la data de 14 iunie 1958″, fără oră. Dispunerea efectuării percheziţiei domiciliare se face printr-o ordonanţă din aceeaşi zi: 13.

Dar ziua de 13 iunie 1958 nu şi-a încheiat surprizele; Lt. Maj. Brestoiu Horia ordonă reţinerea lui “VĂSÂI (scris, conform cu ortografia epocii: VĂSÎI GHEORGHE , născut la 23 iulie 1935, student la Facultatea de Arhitectură, domiciliat în Bucureşti, str. Levenţicăi nr. 8 (…), pe timp de 24 ore şi depunerea în arestul” citat, “de la data de 13 iunie 1958, orele 1, până la data de 14 iunie 1958, orele 1″. Curios lucru, pentru efectuarea percheziţiei domiciliare se indică altă stradă bucu- reşteană, după ce a fost şters numele celei de mai sus, anume: Aviator Zorileanu nr. 1.

Pe 13 iunie 1958, Lt. Maj. Mihăilescu Gheorghe, nu-l uită nici pe fiul profesorului Alexandru Mironescu, adică pe“ŞERBAN MIRONESCU, domiciliat în Bucureşti, str. Vasile Lascăr nr. 23-25″, a cărui reţinere şi depunere în arest începe cu data de 14 iunie 1958, ora 1, şi se încheie pe 15 iunie 1958, ora 1. Şi pentru domiciliul său se dispune percheziţia.

Lt. Maj. Urucu Nicolae a ordonat pe 13 iunie 1958 reţinerea lui “PISTOL GR. DAN, născut la 1 decembrie 1930, student la facultatea de stomatologie din Bucureşti, domiciliat în Bucureşti, str. Icoanei nr. 14″ începând cu“data de 14 iunie 1958, ora 1 până la data de 15 iunie 1958, ora 1″ şi dispune efectuarea percheziţiei domiciliare.

Înainte cu destul timp de declanşarea acestui val de arestări făcute într-aceeaşi noapte, avusese loc o alta. Cunoscutul nostru, Lt. Maj. Moldovan Iosif, a ordonat reţinerea, de la 25 februarie 1958, orele 9 00 până la 26 februarie 1958, orele 9 00 a lui “FĂGEŢEANU ALEXANDRU ADRIAN, născut la 16 noiembrie 1912, în Deleni – Cernăuţi – URSS, fiul lui Mihai şi Aurora, studii: posedă facultatea de drept şi teologie” (exprimarea incultă, împrumutată din fondul de cuvinte al altor domenii, vrea să consemneze încheierea unor studii universitare), “de profesie avocat, în prezent preot-călugăr, legionar, fost şeful siguranţei din oraşul Fălticeni – Regiunea Suceava, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Pţa Sft. Ştefan nr. 8″.

Iar după trecerea valului pomenit, mai avură loc câteva răbufniri ale febrei justiţiare. Astfel, la 29 iulie 1958, Lt. Maj. Urucu Nicolae, ordonă reţinerea lui “RĂDULESCU NICOLAE, născut la 3 februarie 1935, în Bucureşti, fiul lui Marin şi Florica, de profesie student, anul VI, la Institutul de Arhitectură, cu ultimul domiciliu în Bucu- reşti, str. Aurel Botea nr. 14″. Urma a fi reţinut şi el “timp de 24 ore” şi depus “în arestul MAI cu începere de la data de 29 iulie 1958, orele 3, până la data de 30 iulie 1958, orele 3″. S-a dispus şi percheziţia domiciliară ce pare inerentă.

La 4 august 1958, Maiorul Nicolau Ion, ordonă reţinerea lui “DABIJA GHEORGHE, născut la 28 septembrie 1915, în Iaşi, fiul lui Nicolae şi Maria, de profesie medic, de naţionalitate română, cetăţean al R.P.R., domiciliat în Bucureşti, str. Serghiescu nr. 6″ şi depunerea sa în arest de la 5 august 1958, orele 3, până la 6 august 1958 orele 3, ca şi percheziţia domiciliară.

În aceeaşi zi, prin Ordonanţa semnată de Lt. Major Mihăilescu Gheorghe, a fost reţinut “VOICULESCU VASILE, născut la 27 noiembrie 1884, în com. Pârscov – Buzău, fiul lui Constantin şi Sultana, de profesie medic, de naţionalitate română, cetăţean al R.P.R., domiciliat în Bucureşti, str. Dr. Staicovici nr. 34″, urmând a rămâne în arestul M.A.I. “de la data de 5 august 1958 orele 1 până la data de 6 august 1958 orele 1″. Se dispune şi percheziţia domiciliară.

Ultimele semne ale mâniei M.A.I.-ului împotriva acestei elite de intelectuali şi înalte chipuri clericale se fac simţite în luna septembrie a aceluiaşi an.

Astfel, pe data de 3, Lt. Maj. Blidaru Gheorghe dispune reţinerea lui “STĂNILOAIE DUMITRU, născut la 16 noiembrie 1903, în com. Vlădeni – reg. Stalin, fiul lui Irimie şi Reveca, profesor la Institutul de Teologie din Bucureşti, de naţionalitate română, cetăţean al R.P.R., domiciliat în Bucureşti Calea Moşilor nr. 36″, depus în arestul M.A.I. pentru 24 ore, din 4 august, orele 6, până la 5 august, orele 6, fără să deranjeze pe careva că transcrierea corectă a numelui său cunoscut în toată lumea creştină este: STĂNILOAE.

În sfârşit, la 17 septembrie 1958, Lt. Maj. Urucu Nicolae, ordonă reţinerea lui “MIHĂILESCU EMANOIL, născut la 16 decembrie 1937 în Bucureşti, fiul lui Constantin şi Maria, de profesie student la Institutul de Arhitectură Bucureşti, cu domiciliul în Bucureşti, str. Popa Savu nr. 22, Raionul I. V. Stalin”, cu dispoziţia de a fi reţinut în arest, de la 18 septembrie, orele 11, timp de 24 ore, fără să se mai menţioneze data şi ora eliberării. Se dispune şi percheziţia domiciliară.

Examinarea acestor ordonanţe şi dispoziţii trezeşte interesul deoarece ancheta pare că, la data valului de arestări, avea convingeri ferme cu privire la vinovăţia reţinuţilor, atât de ferme încât pe câţiva îi denumeşte ‘legionari’, deşi nu există încă nici o dovadă împotriva lor în sensul acesta (şi nu va apărea nici până la proces, nici cu prilejul lui, deşi învinuirea se va lăbărţa asupra tuturor celor judecaţi, atârnând greu la precizarea condamnărilor).

Faptele tuturora par foarte evidente, căci toţi sunt învinuiţi “de săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinei sociale, prevăzută şi pedepsită cu art. 209 pct 1 C.P.”

6

MEDICUL RADU VOICULESCU ajunse a doua zi dimineaţă la dispensarul din Turda. Fu îndrumat către etaj. O cameră plină de foşti puşcăriaşi. Le cercetă pe rând figurile triste, impasibile. Îşi descoperi tatăl. Era altul decât îl cunoscuse. Chipul nobil îi fusese zdrobit de pecetea mohorâtă a temniţei. Capul, chilug; faţa, smochinită. Vorbea foarte încet şi reţinut: îi era frică să nu tragă careva cu urechea. A plâns. L-a întrebat de surorile sale, de copii, de prietenii rămaşi în libertate. Fiul glăsuia firesc, cu ton nici prea tare, nici prea încet, ca omul slobod. Bătrânul se grăbi să-i facă semn să scadă intensitatea vocii. Îi şopti că o parte dintre cei de acolo erau hoţi şi turnători periculoşi. Extrem de prudent.

Pe la amiazi şi-a făcut apariţia directorul spitalului. Întocmirea formelor de externare. Feciorul şi-a părăsit părintele, să găsească un mijloc de transport până la gara din Câmpia Turzii. A străbătut târgul în dreapta, în stânga, uitând de masă, potopit de griji. Vlăguit.

În sfârşit, a răsărit o volgă, taxi. I-a făcut semn. Opri. Doctorul trase adânc aer în piept. Se încurajă singur şi se avântă cu: – “Domnule, a ieşit tata din închisoare”.

– Am rămas impresionat ce receptivi erau oamenii la suferinţa noastră, îmi mărturiseşte.

– Şi pe mine mă impresionează, repet după el, cu un nod în gât.

Îmi amintesc cu ce frică de oameni m-am eliberat şi mă acuz, ascultându-l, pentru neîncrederea mea de atunci; mi-au trebuit zeci de ani şi o revoluţie s-o anihileze.

Oare a pierit ea de tot?

Nu.

Deci şoferul a acceptat pe dată să-l ajute pe poetul mai mult infirm decât pe picioarele proprii. A şi cerut o sumă modică pentru transport: optzeci de lei. A pus mâna, alături de fiu, să-l care pe vârstnicul neputincios. De altfel era un fel de fulg articulat. Îl instalară cu băgare de seamă pe canapeaua dindărăt a automobilului.

Când coborau scara, fostul întemniţat, încercând să-şi scuze lipsa de puteri şi să mai aline mâhnirea băiatului său, i-a spus: – “Noi suntem longevivi. Mă fac eu bine şi o să dea Dumnezeu să trăiesc până la nouăzeci de ani…”. Nu-şi dădea seama, deşi medic – el marele diagnostician! – de gravitatea propriei sale situaţii: era plin de speranţă.

Poetul suferea grav de tuberculoză. Un morb Pott, o carie osoasă a vertebrelor; două erau masiv distruse.

La Câmpia Turzii, fiul şi-a aşezat părintele pe jos. Cu chiu, cu vai. L-a rezemat de zidul gării, pe peron, în aş- teptarea acceleratului. Îl îngrozea faptul că vagonul pu- tea trage aiurea de unde-şi depusese iubita povară ne- mişcată. Iar trenul urma să oprescă numai timp de două minute!

Într-un grup, nu departe de ei, nişte ceferişti; şedeau pe lădiţele de lemn, cu felinarele alături.

Se apropie de dânşii: – “Dom’le, l-am scos pe tata din închisoare. Uitaţi-vă în ce hal e! Trenul stă puţin. Trebuie să nimerim vagonul de dormit…”. Urmă până la capăt istoria ce-l tulbura; continuă cu rugămintea de a fi ajutat. – “N-ai grijă, domnule! Se face!”. Aşa a fost. L-au luat pe sus şi l-au suit fără dificultate. N-au vrut să primească nici un ban. A fost nevoie să le strecoare cu de-a sila-n buzunar o bancnotă.

Însoţitorul de vagon, când a ascultat la rândul său povestea, le-a oferit să ocupe compartimentul de lângă uşă, pe răspunderea lui. – “Mă descurc eu, vedeţi-vă de treabă! Îl băgăm aicia, că-i mai bine. Restu’, treaba mea!”.

– Deci şi el m-a ajutat, adaugă triumfător domnul doctor, cu o satisfacţie izvorâtă din recunoaşterea omeniei tuturora. Şi ce bine-l înţeleg! Câtă nevoie avem toţi să redescoperim întruna purtarea omenoasă, înţelegerea semenilor, sentimentul că nu ne mişcăm printre stane de piatră, ci printre fraţi, că în orice străin găsim un sprijin la nevoie, după cum noi înşine suntem gata să ne facem luntre şi punte pentru salvarea semenului nostru mai slab, împins din cale de către egoism şi răutate, gata să se prăbuşească.

Tonul conlocutorului meu este acela al victoriei împotriva unei doctrine antisociale, al superiorităţii iubirii dintre oameni faţă de ură şi glacialitate. E ca şi când mi-ar fi narat revelarea minunii: omul izbutea, până şi atunci, să rămână Om.

Înainte de a fi părăsit Turda, sprijinul propriului său părinte luase legătura prin telefon cu Denu, prietenul din Bucureşti eliberat din închisoare nu demult. I-a comunicat orarul călătoriei, numărul vagonului.

Acela i-a aşteptat pe neobişnuiţii călători în Gara de Nord, cu un căriucior de invalid.

Şi astfel odiseea luă sfârşit.

7

PĂRINTELE DANIEL m-a luat de mână şi m-a dus din om în om, să mă prezinte. Acestea se petreceau în curtea mănăstirii Antim, cu patru ani înainte de arestarea mea şi cu treizeci şi opt înaintea clipei când înnegresc filele de faţă.

Era o amiază luminoasă de început de vară. Razele, pătrunzând printre crengile înfrunzite, dezvăluiau sclipe- tul tremurător al broderiilor bogate, lucrate de păianjeni în înalt. Ai fi crezut că golurile din rămuret fuseseră împodobite cu operele unui giuvaergiu care nu-şi cruţase pietrele preţioase, ci le atârnase pretutindeni, la statul unei prăjini şi mai sus, deasupra creştetelor noastre, făgăduinţe ale cununilor viitoare ce-i aşteptau pe credincioşii cuminţi şi încărcaţi de fapte bune.

Se aflau de faţă doctori – dintre aceia fără răutate şi fără de arginţi -, scriitori, profesori, fizicieni şi câţi n-or mai fi fost. După cum am cunoscut şi liceeni şi studenţi, în fuste sau în pantaloni, împărţiţi şi adunaţi după simpatii, ori după atracţia către o temă dezbătută sau alta.

În ceea ce mă privea, prea puţin iniţiat în adâncile lor preocupări – veneam pentru prima oară între ei -, m-am aciuit pe lângă părintele Zaharia, un călugăr care, după părerea mea de atunci, arăta mult mai pântecos ca oricine. Părintele Daniel mi-l înfăţişa ca purtător al unor corzi vocale neîntinate, o gură de aur a Bisericii noastre. Se preumbla prin grădină cu o colivie cu uşiţa deschisă. Îşi muta căutătura prin frunzişul cu ape de soare şi fluiera o chemare. Creştea în chilia Sfinţiei Sale vreo optsprezece canari. Deobicei cuminţei, monahul se putea odihni cu ferestrele deschise, doar cu vălurile perdelelor subţiri trase în calea musculiţelor zumzăitoare. De data acesta, Ziua lui Dumnezeu – pentru că duminică era – îmbiase păsărelele mânjite în tot felul de vopseluri aurii să se scalde şi ele în incandescenţele filtrate din tării şi cernute peste lucrarea mâinilor Creatorului. O zbughiseră prin curte, iar în clipa aceea răspundeau cu triluri argintate trilurilor şuierate ce le ademeneau să se înapoieze în preajma inimii iubitoare a călugărului cel cu glas îngeresc.

Zăboveam să mă minunez de câte vedeam, de parcă aş fi pătruns în Rai pentru o clipită. Şi doream s-o preschimb în Eternitate.

Taman atunci m-a tras de braţ mentorul meu şi m-a îndrumat către clădirea cu un cat, din dreapta incintei, după care apărea, prindărătul unei cişmele cu o placă de piatră, ridicată întru pomenirea cuiva, părintele Sofian. Se oprise şi ne aştepta, trunchi de mesteacăn în voaluri negre, asupra căruia adăstase seninul.

8

ARESTAREA POETULUI Vasile Voiculescu avusese loc în seara de 4 august 1958. Percheziţia a fost un coşmar pentru cei ai casei. Acela în cauză, ca la orice emoţie mare, pentru un bătrân (şi nu numai…), îşi cerea mereu voie să meargă la toaletă. Securiştii îl urmăreau şi-l păzeau acolo, să nu carecumva să fi fugit sau să-şi fi luat viaţa.

Au plecat cu el către ziuă, pe la cinci dimineaţa. Au ridicat toate manuscrisele pe care le-au găsit. Spre ghinionul său, pe birou se afla textul LABA NEAGRĂ, ce conţinea aluzii la sovietici, şi o poezie religioasă. Acestea s-au întors împotriva lui, alături de celelalte capete de acuzare: presă clandestină (publicase unele versuri în străinătate, prin mijlocirea monahului Andrei Scrima); subminarea morală a Statului (fiindcă nu lua onorarii pentru consultaţii, da, da!); şi, la capătul unui şir mai lung, legionarism!

Vişinescu, avocatul său, prieten cu unul dintre fiii Voiculescu, Ion, i-a propus acestuia să mituiască grefierul pentru a-i îngădui să copieze referatul procurorului întocmit la încheierea anchetei, la care nu avea acces apărarea niciodată. Şperţul îşi făcu datoria. Dacă avocatul se temea să încalce interdicţia de a consulta dosarul, omului de la grefă nu-i era frică s-o ignore.

La toate întrebările procurorului răspunsul era permanent descris cu acelaşi cuvânt: NEAGĂ . În final, în legătură cu faptul că acuzatul ar fi fost legionar, el era astfel rezumat: RECUNOAŞTE.

– “De ce ai recunoscut, tată, când dumneata n-ai făcut nici un fel de politică?”, l-a întrebat Radu, fiul său. – “Mă ancheta un tânăr. M-a ameninţat cu bătaia, dacă nu recunoşteam. I-am răspuns că mie mi-ar fi ruşine să lovesc un bătrân, dar decât să mă bată, mai bine să fi scris el ce-i plăcea, că eu semnam tot.”

Într-o bună zi, apărătorul s-a speriat cine ştie de ce şi i-a cerut lui Ion Voiculescu să distrugă copia extrasă de la grefă. Aşa a dispărut dovada acuzaţiilor născocite.

Apoi a vestit familia asupra datei când urma să aibă loc procesul la Tribunalul Militar. Membrii ei s-au înfăţişat în păr în holul mare. Legitimaţi. Notate datele din buletinele de identitate. Au pândit dubele, să-l vadă cum cobora. Porţile mari, metalice, s-au deschis, să intre maşinile negre. Atâta s-a aşteptat pentru a fi izgoniţi.

– Doar că nu ne-au aruncat cu lovituri de cizmă pe trepte-n jos, îmi spune doamna Gaby Defour-Voiculescu, fiica celui care urma să fie judecat şi sora doctorului Radu. Strigau: – “Procesul e cu uşile-nchise!”. În ce hal ne-au evacuat n-am să uit niciodată… Ştiu doar atât: tata, când a auzit că i se confisca toată averea – mă rog, nu-l mai interesau lucrurile pământeşti -, la menţionarea bibliotecii de 10.000 volume, a şoptit: “De acum pot să mor…”

*

– Aţi primit veşti de la tata pe parcursul celor patru ani de absenţă?

Nu mă refer la cărţi poştale. Deţinuţii politici nu aveau dreptul la ele decât pe sprânceană, în condiţii speciale de muncă şi numai în anumite perioade ale jumătăţii de veac de dictatură. Dealtfel, după cunoştinţa mea, aceste mesaje scrise erau dictate de comandantul punctului de muncă, identice pentru toţi. Pe când hoţii, excrocii, chiar şi criminalii – copii alintaţi ai regimului trecut – se bucurau atât de ele, cât şi de pachete de alimente şi îmbră- căminte, ori de vorbitor. Conlocutoatea mea, doamna Gaby Defour-Voiculesu, îmi înţelege bine intenţia.

– N-am primit absolut nici o veste în aceşti patru ani. Am făcut nenumărate memorii în numele nostru şi al surorilor sale bătrâne, care avau 90 ani, memorii la care nu ni s-a răspuns niciodată în nici un fel. Nu a ieşit nimeni din închisoare să vină să ne comunice că mai trăia. Nimic. Chiar nimic. După eliberarea lui, au mai apărut şi ne-au mai povestit unii, sloboziţi şi ei odată cu toţi ‘politicii’. Am adunat de la aceştia informaţii privitoare la faptul că Vasile Voiculescu a fost un om de mare ţinută morală. Şi un blând. Şi un brav. Şi un timorat. Nu voia să fie bătut, alcătuieşte dumneaei un portret moral al poetului, în textura căruia se împletesc şi trăsături contradictorii, după cum stau lucrurile cu portretele morale ale noastre, ale tuturora, şi deaceea schiţa sa este şi mai vie.

Sunt cutremurat. De cum i-am întâlnit prin lagăre pe Emil Mihăilescu şi pe George Văsâi, studenţi la Arhitectură, pe asistentul universitar de la Medicină Gheorghe Dabija, am aflat prin dumnealor componenţa ce o avea lotul “Rugul Aprins”. M-am informat despre poetul Vasile Voiculescu. Şi iată că abia într-al treilea deceniu trecut de atunci izbutesc să descifrez câte ceva din existenţa membrilor lui.

În modesta ierarhie a poeziei române, stabilită de mine prezumpţios, cu naivitatea vârstei de sub 20 ani, când fusesem arestat, versul naţional oscila între doi poli de valoare magnetică egală pentru adolescentul ce eram. Pe de o parte: Mihai Eminescu. De cealaltă, greutatea sa în aur era contrabalansată de un grup, puterea creatoare a mădularelor căruia îmi era anevoie s-o diferenţiez: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Bacovia, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, fiecare dintre dânşii creator al unui univers propriu, toţi la un loc însemnând geniul poetic al neamului nostru, aşa cum se manifesta în prima jumătate a secolului XX.

A-i fi fost frică unuia dintre aceştia de bătaia promisă de un fârţângău de anchetator sau de o namilă de caraliu alcoolizată echivala cu a-i fi fost vârâtă în suflet aceeaşi frică lui Mihai Eminescu. Iar această idee nu o pot suporta. E mai trudnic s-o privesc în faţă decât să-mi aţintesc propria umilire în aceleaşi condiţii. Să fie supus loviturilor sau presat cu ameninţările un geniu al naţiei de către una dintre mlădiţele (ce grozăvie să i se aplice acest termen suav!…) poporului pe care-l iubeşte mai mult decât pe sine însuşi, pentru care îşi jertfeşte viaţa, a cărui cultură o ridică într-o singurătate absolută pe umerii săi firavi şi în acelaşi timp urieşeşti, este monstruos. Nici o minte sănătoasă n-o poate concepe. Sfinţenia care freamătă până şi-n cel mai păcătos dintre noi se revoltă doar şi la acest gând. Am certitudinea că dacă cel mai sălbatic dintre gardieni ar fi fost provocat la o discuţie şi i s-ar fi propus să-şi imagineze cum l-ar fi bătut pe Mihai Eminescu, dacă era în stare de un atare efort de concentrare creatoare, până şi el ar fi simţit cum i se punea o gheară în piept, ce-l împiedica să mai respire. Nu e uşor să-ţi închipuieşti că ţi-ai tortura mama, însă nici poetul naţional.

Ei bine, Mihai Eminescu, autorul DOINEI, dacă trăia să vadă cu ochii ţara invadată de comunişti, el, aprigul naţionalist, murea în condiţiile ştiute: înfometat, degerat, însetat, snopit, pus să lingă pardoseala stropită cu urină şi fecale, cizma ‘domnului majur’, ori bătut până-şi pierdea minţile şi îşi bătea la rândul său, la poruncă, cel mai bun prieten sau fratele.

Dovada acestei afirmaţii o am la îndemână. Când stabileam egalitatea valorică de mai sus, datorită unei şcoliri antieducativ-informative scornită de acelaşi regim, ignoram existenţa altor două genii ale poeziei noastre interbelice, a căror statură imensă, când le-am aflat stihurile învăţate pe de rost de către deţinuţi şi şoptite la ureche, m-a zdrobit. Este vorba despre Radu Gyr şi Nichifor Crainic. Or, aceşti doi titani ai cugetului şi simţirii române au fost aduşi, la capătul detenţiei Măriilor Lor, să slujească, robi condeieri, propaganda inventată de călăi pentru propria laudă, în revista Securităţii: “Glasul Patriei”. Îmi este uşor să deduc că Mihai Eminescu, de nerecunoscut în urma terorii, ar fi semnat o ‘Odă’ închinată lui Stalin şi scrisă de cine ştie ce tractorist veleitar promovat ciomăgar… Acela care mă acuză pentru aparentul cinism şi certa lipsă de pioşenie din aceste ultime cuvinte nu e suficient de inteligent pentru a pricepe despre ce vorbesc, adică ce a însemnat puterea frângătoare de personalităţi a inimitabilului univers concentraţionar realizat de comunişti.

Va să zică, lui Vasile Voiculescu, marelui Vasile Voiculescu, îi era frică să nu-l bată anchetatorul semialfabetizat; prefera să-şi depună nobilă iscălitură sub aberanta declaraţie că ar fi fost legionar, pentru simpla pricină că organele M.A.I. aveau nevoie să demonstreze o recrudescenţă a respectivei mişcări, să-şi motiveze înteţirea terorii.

9

UMBLAM ZIUA, umblam serile, pe la mănăstirea Antim; o bântuiam cât timp Prea Cuviosul Daniel, ieroschimonahul poet şi fost ziarist, stareţul Schitului Rarău, se afla în Bucureşti. El însuşi îşi petrecea a mai mare parte a timpului acolo; parcă ar fi fost cartierul lui general. Aici îl căutau oameni de cultură de vârstă mijlocie, care-L descoperiseră pe Dumnezeu odată cu el sau datorită lui, ca şi tineri pe care îi voia îndrepta către un monahism al cărturăriei, pe care îi îndemna spre studii clasice şi teologice, spre o viaţă de rugăciune intensă, spre coborârea în ei înşişi în căutarea glasului lui Iisus.

Printre cei din urmă, mai în vârstă decât mine cu cel puţin zece ani, nelegat de nici unul dintre aceste grupuri, răsărea câteodată, din întunericul serii, într-a cărui aco- perire parcă se simţea bine, fie din smerenie, fie pentru raţiuni ale prudenţei, cunoscute doar de el, şi un lungovan cu umeri laţi, nu viguroşi, ci mai curând deşiraţi, cu pomeţi marcaţi nu pentru că ar fi fost mongoloizi, ci deoarece era foarte slab, susţinuţi de brazde pe obraji prea puternic adâncate pentru anii lui, nu mai mulţi de treizeci, pe nume Bob Danciu (am reţinut eu, ca să aflu abia mult după moartea sa, lunile din urmă, că numele-i de familie era articulat) şi de cearcăne limpezi, nu prea mari, însă trădând o istoveală, în nici un alt fel de citit din gesturile ori cuvintele sale.

La început a venit din nimic, flacără neagră legănată de graba pasului, ca o pâlpâire a penumbrei din jur, s-a apropiat de părintele Daniel, numai suflet în privirile calde, şi s-a rupt în două, să-i sărute mâna cu dragoste. Călugărul şi-a odihnit dreapta eliberată dintre palmele sale pe creştetul lui. Străinul s-a înălţat iarăşi şi l-a privit plin de mulţumirea că-l reîntâlnea. Duhovnicul meu mă prezentă cu cuvinte calde, nemeritate, pe care Bob le-a înregistrat, subliniind aceasta prin căutăturile satisfăcute şi pe dată ocrotitoare cu care m-a învăluit. Părintele Daniel m-a încredinţat lui, ştiind că bine avea să-mi facă legătura cu un fervent iubitor al creştinismului ca acel absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie, apropiat de preocupările mele literare prin studiile sale, iar de cele religioase prin căutările lui.

Rămaşi îndenoi, vorbirea lui deveni foc de artificii; mă cerceta, dându-şi drumul firii entuziaste, cântărindu-mă cum ştiam a-l urmări. De fapt, continua excursul părintelui Daniel în lumea lui George Bernard Shaw, a lui Jean Cocteau, Jean Anouilh, Jacques Maritain, Aldous Huxley, Max Jacob, Hugo von Hofmannsthal, Paul Claudel, Charles Péguy, François Mauriac, l’Abbé Henri Bremond, Giovanni Papini şi a tuturor celorlalţi oameni de cuget şi condei care şi-au închinat lui Hristos talentul lor.

În toată adolescenţa şi chiar şi mai târziu, am avut o slăbiciune pentru prietenii cu mai vastă experienţă culturală şi de viaţă ca mine; îmi plăcea să învăţ de la cei frecventaţi. Ce spun! nu frecventaţi: bântuiţi… Bob însemna mult mai mult decât atât: devenea un iniţiator. Îl adoptam ca pe un le Grand Meaulnes , numai că teritoriul revelat lui era cu adevărat miraculos şi …voia să mă ia cu el în căutarea Graalului!

Nu ştiu dacă în aceeaşi seară sau cu alt prilej m-a în- trebat de acceptam să-l însoţesc la ‘Cineva’. Am scris termenul cu iniţială majusculă fiindcă înconjura acea persoană de atâta respect şi mister încât am dedus că trebuia să fie careva complet ieşit din comun. De la mănăstirea Antim am pornit-o pe jos pe şirul de bulevarde ce taie Bucureştii spre Nord. Ajunşi la Statuia Aviatorilor, zise: – Am sosit.

Ne aflam în dreptul catedralei Saint Vincent de Paul.

Am avut şi eu mica mea intuiţie, pe care numai un tânăr orgolios ca mine ar fi putut-o avea. Şi totuşi, nu greşeam.

Am văzut cu ochii minţii prelatul la care mă conducea, într-o formă de gips gigantică, cu schelet de şipci şi ziare, umplând sala Dalles prin dimensionarea ei cosmică, a la El Greco, la unica expoziţie retrospectivă a genialului sculptor Gheorghe Anghel, de după război, statuie intitulată: MONSENIORUL. Modelul ei era prelat catolic şi se putea prea bine să locuiască acolo. Cel puţin aşa-mi doream…

La Monseniorul Ghica mă introduse, într-o chilioară de lângă bisericuţă. Şi ce mic era pe lângă statura lui ce unea pământurile cu cerurile în opera menţionată, singura imagine accesibilă mie atunci a sa.

– Îl preocupă yoga, antroposofia şi-l caută pe Dumnezeu, cu ajutorul părintelui Sandu Tudor, ieroschimonahul Daniel, încheie Bob prezentarea mea.

Monseniorul râse încetişor, foarte încetişor:

– Şi eu am fost atras de yoga…

Bob se grăbi să i-o ia înainte, explicându-mi:

– A fost în India, în căutarea unui guru…

– Nu e o cale, mi se adresă cel întrerupt. Doi ani am stat la picioarele lui. Doi ani nu mi-a aruncat nici o privire. Parcă n-aş fi existat. Atunci am înţeles cât de orgolioşi sunt. Şi că în creştinism era drumul meu. Cu ei nu există comunicare.

– A primit o parohie în cea mai sordidă lume a săracilor de lângă Paris, iar sări Bob peste cal.

– După cum eu aveam nevoie de înţelegere şi de iubire, câtă nevoie aveau ei, nu?…, păru a-şi explica, ba chiar scuza gestul de atunci Monseniorul.

Gazda cu renume de sfânt mă privi subţire, să vadă de ajunsese căldura sa până la mine şi dacă mă convinsese. Apoi:

– Să ne rugăm.

Depuse pe un fel de trepied din faţa noastră un crucifix, zicând:

– Am în el moaşte de sfinţi.

Să recunosc adevărul? Eram uşor lezat că visul Indiei îmi fusese zdruncinat cu o clipă mai înainte. Mircea Eliade izbutise să-mi cucerească sufletul în atare măsură încât îmi spuneam că aveam să fac mai târziu toate eforturile posibile să ajung în continentul misterelor; iar dacă nu-mi era dat să mor acolo, intenţionam să plantez o piatră funerară pe care dalta să înscrie: AICI DOARME MIHAI RĂDULESCU.

Iar personalitatea uluitoare a părintelui Daniel zbura prea aproape de mine ca să îngăduie să fiu luminat de vreo altă personalitate a Altarului, fie ea şi a celebrului Monsenior. Drept care, rugăciunile sale m-au ajutat, mai târziu, să nu pier în puşcărie, să ajung cât de cât om de omenie şi iubitor de muncă şi de dragoste de semeni, dar în acele clipe, când se cădea să mă fi copleşit, nu mi-au spus prea multe.

Poate că Bob şi-a înţeles eşecul. Nu l-am revăzut.

Şi anii s-au scurs mocirloşi, peste temniţele mele, peste umilinţele însoţitoare, peste boli şi neputinţe. Am bănuit totdeauna că singure puşcăria sau moartea ar fi reuşit să stâmpere nevoia de misionarism (fie şi împotriva ortodoxiei neamului nostru) a prietenului meu pe atât de scurt timp. În închisoare n-am auzit de el. Acum, când i-am dat de urmă, pricep de ce: era canonit la Aiud. În propria-i adolescenţă fusese legionar. Şi nu unul neimplicat. Pe când eu nu meritasem o atât de sumbră puşcărie.

Atentatul lui Beza, din iulie 1930, împotriva ministrului Constantin Angelescu, al cărui apărător la proces a fost Corneliu Codreanu, deschide o serie de atacuri armate împotriva duşmanilor Legiunii, socotiţi de tineret ca nevrednici de misiunea pe care o aveau în a conduce destinele Ţării. În mai 1933, la începutul lunii, preotul Ion Dumitrescu, Nicolae Constantinescu, Sterie Ciumetti, Petre Ţocu, Constantin Savin, Bulhac, Constantin Popescu, Rusu Cristofor, Adochiţei, Iovin, Traian Clime, Iosif Bozântan, Gogu Serafim, Isac Mihai, Papuc şi Rădoi, alcătuiesc “Echipa Morţii”. La 29 decembrie 1933, N. Constantinescu, Nicolae Caranica şi Doru Belimace iau viaţa primului ministru I.G.Duca, pe peronul gării Sinaia, răspunzându-se astfel actului său de dizolvare a Gărzii de Fier. Executorii vor rămâne în istorie sub numele: “Nicadorii”. La 27 martie 1937 sunt judecaţi studenţii legionari: Viorel Trifa, Virgil Rădulescu, Vasile Popescu, Iordache Spânu, Ieremia Socariciu, Leon Ştefănescu, Ghiocel Dumitru, pentru sechestrarea şi pedepsirea unui legionar găsit vinovat faţă de Mişcare. La 16 iulie 1937, este ucis Mihail Stelescu de Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ştefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ştefan Georgescu şi Ion Trandafir, denumiţi “Decemvirii”. La 18 august 1937 şi 22 septembrie, acelaşi an, zece studenţi din Cernăuţi sunt judecaţi pentru a fi ‘aplicat o corecţiune’ unui ins ce profanase mormintele lui Ion I. Moţa şi Vasile Marin; ei vor fi achitaţi la 24 noiembrie. La 13 ianuarie 1938 se înfiinţează Corpul legionar Moţa-Marin, a cărui deviză este “gata de moarte”. La 1 februarie 1938, sunt judecaţi zece studenţi acuzaţi a-l fi rănit pe rectorul Traian Bratu şi sunt achitaţi. La 28 noiembrie 1938 e împuşcat rectorul universitar Ştefănescu-Goangă. În urma ordinului generalului Bengliu, inspectorul jandarmeriei, ca legionarii să fie împuşcaţi fără somaţie, un grup de tineri atentează la viaţa locotenent colonelului Cristescu, pe care îl rănesc. Tribunalul militar din Cernăuţi condamnă, în ziua de 17 decembrie 1938, pe Leonida Lututovici, şi Mihai Stănescu, la muncă silnică pe viaţă; pe Alexandru Rihmistriuc şi pe Zuz, la 25 ani; pe Agenor Danciul, la 15 ani; pe Ion Cohut, la 3 ani şi pe Frideric Exner, la 2 ani.

Am dat de urma primei tinereţi a lui Bob Danciul. Iar cele aflate explică marea lui chemare spre călugăria în care-şi căuta iertare, pacificare lăuntrică, reîntâlnirea cu Dumnezeu, mântuirea, după tensiuni ale tinereţii ce au devenit, în timp, poveri sufleteşti. Prins de iureşul ‘răzbunărilor’ şi ‘pedepselor’ ce abundau în epocă, reacţii la nenumăratele jigniri, dări afară din servicii, torturi, osânde, poprirea în lagăre, întemniţări, suspectări, împuşcări individuale şi în masă, şi tânărul Agenor îşi simte o chemare de ‘justiţiar’, pe care ulterior o regretă din adâncul sufletului. Aşa după cum Anghel Papacioc se călugăreşte (sub numele părintelui Arsenie), după cum părintele Adrian Făgeţeanu şi-a găsit liniştea în monahism, acesta îl cheamă şi pe Bob, hotărât să nu-şi mai dedice energiile şi zilele decât celui mai important scop: lui Dumnezeu şi, prin acceptarea poruncii Lui: iubirea de semeni.

10

AM DEVENIT CREDINCIOS ca reacţie la ateismul profesat în şcoală începându-se cu anul reformei învăţământului (1948), când împlinisem 12 ani. Am devenit credincios pe cale raţională, constatând şubrezenia argumentelor aduse de profesorii mei (majoritatea, de fapt, credincioşi, însă supunându-se poruncilor ce primeau, de spaimă că-şi pierdeau pâinea). Opuneam acestor argumente, în forul meu lăuntric, evidenţa prezenţei unei puteri colosale ce copleşea întreg Existentul.

Dascălii noştri substituiau Făcătorului a toate un alt termen: Natura. Nu-şi dădeau seama – sau poate da – că însăşi metoda lor de gândire avea să ne determine pe noi, elevii, a ne întreba care era cauza acestui efect denumit: Natura. Conştient că pe un astfel de teren nu puteam decât fi lăudat dacă îmi manifestam nedumerirea, prin asta dovedind că asimilasem ideea materialismului, anume că orice efect are o cauză, îl întrebam pe omul de la catedră care era cauza Naturii. Puţinilor colegi atenţi li se lungeau urechile în aşteptarea răspunsului; conteneau să-şi bâţâie picioarele sau să-şi stoarcă pielea frunţii de coşuri şi se repezeau să se agaţe de stilouri, să noteze grabnic răspunsul. Unii dintre adulţii care reprezentau ştiinţa, îşi căscau pleoapele, să-şi susţină cu priviri foarte inteligente cele ce se pregăteau să rostească, înghiţeau în sec o dată, apoi emiteau triumfător: – “Legile”. – “Dar legile cine le-a făcut?”, nu le dădeam răgaz să răsufle. – “Alte legi. Şi mai lasă-mă-n pace că am chestiuni mai importante de explicat acum. După oră, Rădulescu. Atunci vino cu ce întrebare pofteşti.”În sinea mea simţeam că învinsesem. Alţii se prefăceau că nu mă auzeau. Cum nu eram total eliberat de ştiinţa lor, continuam, în tăcere, să comentez: “Dacă este astfel, totalitatea Legilor constituie noţiunea tabu: ‘Dumnezeu’. Iar între ele se numără şi o lege a autoformării, pentru că Dumnezeu nu poate avea o cauză străină de El; dacă ar avea una, aceea ar fi un Dumnezeu superior, care s-ar cuveni să aibă o altă cauză; şi aşa n-am mai isprăvi-o niciodată”. Nu mă mulţumea nici asta, deoarece legile ce conduceau societatea erau făcute de nişte oameni; creatorii lor nu coincideau cu legile puse pe hârtie.

Timp de o clipă mă distram înghesuind cu închipuirea în Codul Penal, în Codul Familiei şi în celelalte colecţii de legi membrii Marii Adunări Naţionale şi pe miniştri; râ- deam de storcirea lor reciprocă, de ghionturile pe care şi le ardeau, de călcările pe picioare, de încruntările şi zbie- retele celor ce se socoteau mai marii adunăturii, de colcăiala sufocării lor; apoi, lăsându-i să se omoare unii pe alţii, îi părăseam, pentru a reveni la judecata mea cea copilărească.

“Deci nici Legile Naturii nu pot coincide cu Dumnezeu”,conchideam, după comparare. Astfel încât Dumnezeu se cădea să fie mai presus de Legi.

Nu-mi dau seama dacă logica desfăşurată de mine era cea mai potrivită. Niciodată n-am fost prea tare-n logică, taman din pricina reformei învăţământului ce eliminase logica dintre materiile predate: noul regim se temea de gândirea noastră şi se străduia să ne-o împuţineze cât mai radical. Dar logica mea, bună-rea cum era, mă arhi- mulţumea şi aţipeam cu capul proptit pe pupitru, senin.

Orgoliul meu a intrat şi el în joc, cu prilejul câştigării credinţei, pentru că slăbiciunea pledoariilor antireligioase ale şcolii îmi îngrăşa dispreţul mai vechi pentru prea mo- desta cultură a profesorilor mei – căci, dacă o aveau, le era interzis s-o mai manifesteze -, pentru lipsa lor de tact pedagogic şi de har oratoric (ce mult am spus! de fapt, câţi dintre dânşii vorbeau măcar la nivelul unor discuţii de salon, cum ascultasem deseori unele fascinante, în casa unde, la masa părinţilor mei iubitori de oaspeţi, luau loc pictori, mai ales, dar şi poeţi, critici literari, ro- mancieri, avocaţi, colecţionari de artă, persoane dealtfel nesofisticate şi iubitoare de conversaţii pe marginea gândirii şi creaţiei româneşti? Convorbirile acelea, poate, nu atingeau profunzimea ce să mă satisfacă şi astăzi; în schimb, s-au dovedit foarte necesare formării mele ieri, chiar dacă aceia nu erau intelectuali întocmai de prima mână).

Încheind paranteza, mă grăbesc să limitez numărul dascălilor ponegriţi mai sus, aceia care m-au (de)format, la numărul mediocrităţilor dintre dumnealor, oricât de nemajoritar era. Sunt dator să adaug că nici nu prea aveau cum fi convingători, sărmanii, deoarece nimeni nu-i instruise să demoleze dumnezeirea, ba nici măcar nu ajunseseră să pună în cumpănă existenţa sau nonexistenţa ei. Se canoneau să transmită o directivă sovietică parvenită lor prin filiera ministerului învăţământului din România. Şi cu asta basta. Mult mai tare îşi rodeau unghiile frământându-se cum să-şi păstreze postul, căci radierile cu temei politic curgeau gârlă, profesorii ni se schimbau săptămânal sau lunar, şi cum să facă rost de un kil de carne de cal sau de burtă nespălată şi duhnitoare, pentru hrana copiilor lor. Nici n-aveau timp să se mai informeze: şedintele se înlănţuiau zi şi noapte; când apărea “Scânteia”, varianta în limba română a ziarului sovietic “Pravda”, se apela la ei s-o vândă pe străzi; tot ei ţineau cursuri de alfabetizare; tot ei cursuri de şcolire rapidă pentru agitatorii de partid; tot ei făceau recensăminte peste recensăminte. În schimb, erau răsplătiţi cu dreptul la o cartelă de îmbrăcăminte, de pe urma uneia dintre acestea înhăţând şi eu un loden, să nu trec iarna în veston. Ce mai conta dacă izbuteau să ne for- meze de adevăratelea o conştiinţă atee?!

În ceea ce mă privea, făcând parte din generaţia prin excelenţă ţinută-n frâu de comunism, cu ajutorul fricii şi celelalte metode ale lui de des-creierare, m-am ştiut de la început orienta – fiindcă mă născusem cu un psihic sănătos, probabil – către polul opus învăţăturii sale îndobitocitoare.

Subiecte ca religia nu atacam în dialogurile cu părinţii – prea apăsaţi de grija zilei de mâine şi de răspunderea pentru viitorul meu. Ele rămâneau privilegiul şi desfătarea amiciţiilor, atât de frământate în anii de început ai tinereţii şi atât de doritoare să rezolve definitiv enigmele existenţei.

Ceva mai evoluat decât vârsta mea, prieteniile mi le căutam cu osebire în rândurile adulţilor. Iar unul dintre aceştia, asistând la forările ce efectuam în necunoscut, mă întrebă într-o bună zi dacă citisem BIBLIA.

11

ŞI, TOTUŞI, LUCRURILE nu stau întocmai cum le-am descris. Dumnezeu a pătruns în sufletul meu ca într-o cameră cu care era obişnuit, a cărei atmosferă şi configuraţie îi erau bine cunoscute. Nu ţin minte să-mi fi provocat nici o surpriză acele vizite de început ale Sale. Sigur, ele răspundeau cu curtoazie unei frecventări din partea mea a Bisericii, ce a avut loc de când mă ştiu, într-un ritm de care nu pot da socoteală. Mă văd, condus de mama sau vreo altă rudă, la sărbători, între credincioşii maturi. Mă impresionau veşmintele hieratice ale preoţilor, gesturile lor mistice, de neînţeles pentru mine, dar nu mai puţin atrăgătoare; penumbra interiorului odihnitoare; plăcuta mireasmă a fumului de tămâie; legănarea cugetului, provocată de psalmodieri, el fiind încă neformat să urmărească înţelesul cuvintelor unei cântări. Mai ales să particip la nopţile Vinerii Mari, copleşit de muzică, de mirarea că o întreagă omenire se asocia să plângă, de doliul prezent pretutindeni, căruia mă potriveam deîndată fără să mă fi întebat ce semnificaţie şi pricină avea. La Înviere exultam când poporul era chemat să ia lumină; apropiindu-mă de oarecine pentru aceasta, mă uluia bunăvoinţa necunoscuţilor de a-şi coborî lumânarea până la statul nasului meu, să am şi eu parte de simbolica împărtăşire a razei de sus.

Grav mi se pare, pentru îndemnurile inimii, neconcordante cu învăţăturile creştinismului, că …judecam, îmi judecam semenii, îmi judecam fraţii. Mişcările nevestite ale oilor Domnului ascunse-n haine cernite, repezirea lor înainte, să sugrume între vârfurile degetelor câte un muc de lumânare ce ticăia pe sfârşite şi revenirea victorioasă spre locul abia părăsit, mă enervau; strecurarea întârziaţilor printre rândurile strânse ale celor adunaţi să se roage, însoţită de cererea de scuze cu glas tare sau de folosirea mâinilor pentru a muta câte un trup din cale, mă irita; comentariul pe ton mai mult sau mai puţin scă- zut, indiferent la dreptul celorlalţi de a se adânci în cele trăite, mă dezgusta. Protestam, în sinea mea, că părintele nu-şi educa enoriaşii. Tare miraţi ar fi fost mama şi tata de dădeam pe faţă, într-o zi, cele ce mă preocupau în timpul Sfintei Liturghii, căci acestea dovedeau înseşi roadele educaţiei ce se străduiau să mi-o dea: aş fi vrut ca şi alţii să fie cuviincioşi, cum mă-nvăţau ei să fiu (fără să fac anume această relaţionare în acele vremuri).

Mă mai călca pe nervi câte un glas behăit sau nazalizat de cântăreţ, ori ‘primadonele’ hărtănite de viforele anilor, care i se asociau, să-şi vădească admiraţiei ob- şteşti darurile nevalorificate altminteri, sonurile rotunjite de ele în bel-canto, ca la Operă, acutele nu rareori piţi- găiate, notele împunse pe alături de partitură.

Drept este când ni se recomandă să nu judecăm! Acuzaţiile mele n-aveau alt rezultat decât că-mi făceau din slujbă o împestriţare de înălţări şi coborâri ale duhului, dăunătoare păcii pe care se cuvenea s-o deprind din ea; dar de unde să ştiu eu ceva despre menirea Sfintei Liturghii? Biserica Ortodoxă Română n-are nici un fel de grijă să-şi formeze vlăstarele, deşi pe timpul acela nici o interdicţie nu plana încă asupra funcţiei sale catehetice.

12

ŞI A MAI FOST CEVA; chiar la începuturi. Aveam patru ani. Noaptea m-am pomenit deşteptat brusc. Nu ţin minte să mă mai fi trezit din somn vreodată, în copilărie. M-a deşteptat cineva, cu dragoste (pentru că-mi amintesc a nu mă fi simţit deloc speriat). Am deschis ochii şi l-am văzut. Era întocmai ca-n pozele cu care mă delectam. Un înger, bust cu aripioare, blond, cu penaj rozaliu, cu chip de copil frumos, delicat, cuminte şi serios. Sprijinit, vertical, pe o cahlă cu bază lată şi rotunjită spre exterior, ieşită din suprafaţa feţii sobei de teracotă, pe la trei sferturi din înălţimea acesteia, să pui acolo vrun văscior cu flori. Dacă m-a văzut pregătit să-l înţeleg, mi-a spus: – “Să nu-ţi fie frică!”

Pe urmă mi-au apărut părinţii. – “E cutremur! Vino!”Tata s-a aplecat, m-a ridicat, m-a luat în braţe şi, cu mine la piept, a ieşit în pragul uşii de intrare. Abia ne-am strâns acolo unul într-altul că de pe acoperiş se rostogoli cu huiet mare coşul casei, la vrun metru de noi, spărgându-se parţial de pietrele curţii.

– “Am văzut un înger, mămico…”, nu conteneam să-i împărtăşesc fericirea. – “Da, da…”, îmi răspundea absent, înghiţită de spaimă, conştientă de pericolul prin care treceam tustrei şi cu siguranţă chinuită de temeri suplimentare, pentru părinţii şi fraţii săi, care locuiau aiurea, fiindcă despre ei nu putea avea ştire până să fi fost prea târziu să-i mai ajute. Iar eu ciripeam pe limba mea neformată, descriind viziunea bălaie ce-mi grăise cu atâta bunătate şi frăţietate, ca cel mai bun prieten de vârsta mea.

Era cutremurul cel mare, din ’40. S-au prăbuşit clădiri numeroase. Printre acestea, blocul Carlton, de pe colţul dintre strada Regală şi bulevardul Brătianu, iar nenorocirea a îmbogăţit literatura română cu un roman de Cezar Petrescu.

Pentru mine, fulgii alb trandafirii ai vizitatorului nocturn aveau o însemnătate ce a şters orice altă amintire despre eveniment.

N-am văzut alt înger în cei peste şaizeci de ani câţi am. De aceea, uneori mă-ncearcă o îndoială: de ce să fi meritat eu atunci această vedere îmbunătăţită? Cui să-i fi păsat de spaima mea posibilă? Lui Dumnezeu? El era mai preocupat de sufletele acelora pe care urma să le primească îndată, cei repausaţi între ruine. Din această pricină, mi-a trecut de multe ori prin minte că se putea să fi fost o interpretare a chipului mamei, elaborată de mintea mea somnoroasă şi neobişnuindu-se deîndată cu concretul realităţii, când a apărut dumneaei. Partea cea mai interesantă este că mama, care – ca orice mamă – îşi amintea, peste ani, toată prostia debitată de mine, n-a pomenit niciodată de propoziţiile ce gânguream atunci. Lucrul e explicabil datorită profundei sale tensiuni interioare, ce-i obnubila cele auzite de la mine. Nici eu n-am provocat-o vreodată la activarea insistentă a memoriei. Era o taină a mea, nedeconspirată decât de vreo două-trei ori până acum, cu mari reţineri, cu smerenie multă şi, cu siguranţă, pusă pe spinarea experienţei unui cu- noscut, dacă o menţionam. Cât ar fi meritat mama să întrupeze acel chip de înger! Însă mi-e teamă că era un înger adevărat, îngerul meu păzitor, de care am avut atâta nevoie, să mă-ncurajeze când am fost arestat, dar care n-a mai trecut pe la mine…

Acestea sunt premisele celor menţionate iniţial cu privire la năvala certitudinii despre existenţa lui Dumne- zeu, de care nu m-am îndoit niciodată, şi a unei ferme aşezări intelectuale şi afective întru argumentarea ei împotriva lecţiilor mişelnice a căror victime se presupunea că trebuia să devenim, cei din generaţia mea.

13

BIBLIA NU MI S-A DESTĂINUIT după cum mă aşteptasem, de la prima lectură, nici la a doua, nici la următoarele. De la început am fost izbit de simplitatea stilului, de înţelepciunea ce respira din fiece pagină a cărţii sfinte. Unele pasaje mă emoţionau, altele îmi stârneau admiraţia literară. Totuşi, o priveam ca pe o lectură obişnuită; deşi îmi dădeam seama că se cuvenea s-o iau altfel; dar nu ştiam cum.

Eram dezamăgit de mine însumi, de incapacitatea mea de a şti să citesc într-un chip nemaiîncercat până atunci, de pildă dincolo de rânduri, dincolo de cuvinte, dincolo de anecdotă, dincolo de înţelesurile obişnuite. Să mă las pătruns de forţa ce-mi putea veni prin Ea. Mă simţeam rătăcit printre slove, precum copilul care, după ce a învăţat să silabisească în abecedar, e pus să lege fragmentele în întreguri semantice, apoi vorbele în propoziţii şi propoziţiile în fraze, ca, finalmente, să ajungă la cuprinsul unui capitol şi al unei cărţi, oricât de mici, dar al unei cărţi complete, cu un mesaj definit şi irepetabil. Sufeream de slăbiciunea mea. Mă îndârjeam tot mai tare şi cu cât mă încontram mai mult, cu atât mai puţin mă săltam. Până când, într-o noapte, am abdicat. Mi-am re- cunoscut că mai mult nu puteam

Fu prima lecţie de smerire.

Am purces să cer ajutorul altcuiva. Astfel, m-am trezit într-o duminică dimineaţa pândind uşa bisericii din incinta Mănăstirii Antim, cu gândul să opresc întâiul călugăr ce urma să iasă de la Liturghie şi să-l întreb: “Care-s înţelesurile de taină ale Bibliei, părinte?”.

Ulterior, am aflat că Biserica este simbolizată de viţa de vie, de o barcă sau de un turn. Abundenţa celei dintâi, înaintarea statornică pe valurile lumii a celei de a doua, siguranţa şi atotcuprinderea celui de al treilea grăiesc multe despre Biserică, în totalitatea Ei, bineînţeles nu în calitate de clădire.

Totuşi, Biserica, luată ca o unitate, se îmbină cu biserica, luată ca o clădire sacră, în viziunea lui Hildegard von Bingen, mistica din veacul al XII-lea. Pentru ea, Biserica era o femeie uriaşă, semănând cu o cetate, cu creştetul încununat. Pe braţe-i coborau razele Slavei, ce uneau cerul cu pământul. Pântecul Ei era o plasă de pescar cu ochiuri nenumărate, dintre care ieşea şi prin care intra liotă de inşi. Înveşmântată-n lumină, dintr-o auroră aflată-n preajma pieptului Său ţâşneau focuri roşii.

Iată-mă pregătit să pătrund, la rândul meu, şi să pier în sânul Ei, înghiţit de strălucire.

Presupuneam că lectura BIBLIEI, făcută de mine până atunci, era una exoterică şi că monahul necunoscut avea să-mi înlesnească alta, esoterică. Asta subînţelegea trepte de iniţiere, cum citisem în câteva scrieri despre yoga, budhism, teosofie, că se petreceau lucrurile în acele discipline cu care, în neştiinţa mea, confundam Ortodoxia.

Bănuiam că nu astfel se vorbea cu un călugăr ortodox. Însă altcum nu ştiam. Şi n-aş mai fi fost eu însumi dacă renunţam. Din moment ce simţeam că VECHIUL şi NOUL TESTAMENT constituiau mai mult decât nişte coduri etice şi doctrinale, cui să mă fi adresat? Unui musulman?! Singurii care le cunoşteau în adâncime şi m-ar fi putut ajuta să le descifrez nu erau decât slujitorii Bisericii.

Cum s-au petrecut lucrurile?

Era o zi cu şoapte, caldă, de început de primăvară timpurie; iar eu aveam …16 ani, etatea când mi-am asumat existenţa ca pe ceva ce-mi aparţinea în exclusivitate. Nu am mai acceptat să vieţuiesc la voia întâmplării, nici la îndemâna părinţilor, profesorilor, prietenilor. A nimănui. Atunci a avut loc maturizarea. Şi ştiţi ce este curios? S-a manifestat prin apariţia conştiintei păcatului. Au mijit cele dintâi întrebări legate de cât era de bine cum trăiam. Remuşcări? Nu, nu pot zice că aveam. Am trecut direct la luptă, lupta cu ispita. Uneori până şi cu îngerul, ceea ce-mi seamănă tare mult şi acum. Nu neapărat lupta cu îngerul. Nu. Lupta. Mai ales lupta cu mine însumi. Deci cu diavolul, în măsura-n care accept să coincid cu el; măcar să-i semăn.

Nu eram conştient de faptul că războiul pe care-l pornisem îl duceam împotriva păcatului. Atât noţiunea, cât şi cuvântul, îmi erau străine. Ce ştiu e că mă zbăteam din răsputeri să nu-mi îngăduiesc plăceri. Le uram atât de tare încât îmi falsificam simţămintele. Deoarece nevoia de plăceri este de neînlăturat, dacă nu eşti născut ascet… Nici măcar nu cred că asceţii izbutesc să-şi curme setea de plăcere. Dacă o fac, ce merite să mai aibă după înfrânarea ei?

Instinctul rămâne instinct, oricât de înaintat ai fi, da, da…

Ei bine, atât de tare-mi uram plăcerile, încât le-am dat alt nume – numai pentru a le putea practica! Le spuneam experimentarea vieţii. Va să zică, mă consideram plecat într-o cruciadă al cărei scop era cucerirea cunoaşterii.

Eram un adolescent imposibil. Observam tot. Absolut tot. Nimic nu mi se putea ascunde. Mai ales slăbiciunile. Şi nu cruţam nimic. Eram necruţător în numele lepădării măştilor.

Nici astăzi nu-mi scapă nimic. Numai că astăzi cruţ mai toate. Am deprins decenţa de a nu mă mai amesteca în viaţa altora, pe cât cu putinţă. Cum m-am dumirit în puşcărie: nu trebuie să mai calc în destinul nimănui.

Dar nu despre asta era vorba, ci despre cel dintâi monah cu care am discutat.

Aşadar, era o zi caldă… O zi a cărei temperatură îţi modela gândurile, preschimbându-le în ceva asemănător gliei ce se dezveleşte-n soare sau pieptului unei soţii sub privirile bărbatului iubit. Ardeam de tăişul dorinţei de a comunica de-a dreptul cu Absolutul. Dârdâiam în pridvorul cu coloane masive de piatră al bisericii, în dreptul icoanelor mari din mozaic ce străjuiau uşa ca două aripi de oţele. Dârdâiam nu de frig, ci de fiorii emoţiei.

Din penumbra pronaosului am văzut făcându-şi loc spre ieşire, printre trupurile înghesuite ale credincioşilor, o siluetă înaltă ce plutea între faldurile semeţe ale rasei negre, cu pletele albe, ondulate, acoperite de un fes din dimie, ce ţinea loc de felon. Călugărul era puţin lăsat de spate, trecut de şaizeci de ani, cu barba nu prea lungă, ca tăciunele, pomeţi osoşi mânjiţi cu o pieliţă trandafirie, nas coroiat şi vânjos, gură mobilă şi plină de haz în sinuozităţile ei, cu pupile inteligente, şirete, dar, revin, mai presus de orice, inteligente. Ochii aceia care-ţi dau convingerea că ştiu să-ţi urmărească pe figură limbajul secundar al trăsăturilor, cheie fa ce consemnează-n contrapunct şi lămureşte cuvintele rostite-n cheia sol.

M-a impresionat aerul stăpânitor cu care despica, din trecere, ciorchinele uman, siguranţa de sine respirată de fiece modulare a trupului, precum şi respectul cu care i se făcea loc, ca unui bine cunoscut frecventator al acelei biserici. Deîndată ce ieşi, m-am adresat lui:

– Nu vă supăraţi, părinte, aş vrea să-mi explicaţi ce se ascunde-n BIBLIE, dincolo de textul pe care-l citim.

Sau cam aşa ceva. În orice caz, ceva confuz şi strigător la cer de îndrăzneţ. Probabil şi ceva neobişnuit din partea unui mucos necunoscut şi insolent, înalt cât un măgar şi cu pantaloni scurţi, cafenii, croiţi din pielea dracului, căci astfel m-am purtat vreo două veri şi ierni la rând, pe atunci.

Mă ispiteşte să mă străduiesc a repeta acel dialog cuvânt de cuvânt. Cât timp l-am frecventat pe părintele Daniel, am trăit cuvintele sale. N-am avut răgaz să-l observ – cum mă lăudam adineaori că obişnuiam – pentru că-l iubeam.

Poate că asta arată măsura în care ne contopim cu obiectul dragostei noastre.

Ceea ce-mi pot aminti este că vorbele părintelui Daniel mă cercetau cu multă delicateţe şi cu atâta perspicacitate încât nu-mi rămăsese decât să mă las pradă deliciilor propriei mele dezghiocări. Subliniez că n-am folosit termenul: blândeţe. Nu era un monah blând. Dădea dovadă, poate, de durităţi. Dar erau cele de care tocmai aveam nevoie. Era tonul aspru şi drept al…, iată că nu găsesc termenul potrivit comparaţiei; ba da; e tonul duhovnicului. Şi nu al oricărui duhovnic, ci al celui obişnuit cu viaţa în singurătate. Nu sălbăticit acolo, ci dedat suferinţei, rugăciunii şi luptei datorate incapacităţii celorlalţi de a fi fericiţi. O atitudine de iubire vizibilă, atotînţelegătoare, însă încrâncenată să îndrepteze obiectul asupra căruia se revarsă. Mai presus de orice, distingeam în felul cum purta convorbirile, cum punea în- trebările, cum răspundea la ale mele, o capacitate perfectă de a înţelege din frânturi de propoziţii sau de cuvinte meandrele sufleteşti în întreaga lor complexitate, labirintele căutărilor sau experimentărilor. Risipea negura in- conştienţei caracterizându-mi vârsta, descifra temeri pe care nu le ştiam arăta cu degetul, dar care nu mă oprimau mai puţin, se pricepea să strecoare la locul potrivit exclamaţia de îmbărbătare şi să-şi puncteze fraza cu râsul îngăduitor. Cu un singur sunet vesel ştergea dintr-un condei păcatul ‘monstruos’ cu care-mi simţeam con- ştiinţa încărcată.

Nu pot reedita nici ordinea întâlnirilor noastre, nici conţinutul lor. Asta nu înseamnă că nu voi încerca să pun pe hârtie străfulgerările ce-mi străbat memoria când şi când şi fără legătură între ele.

14

AM COBORÂT DINSPRE STRADA 11 IUNIE, lăsând în urmă gardul cu romburi de sârmă ce desparte oaza verde a parcului de pe dealul Patriarhiei de linia de tramvai. Înainte de a trece de Calea Rahovei, am zărit turla unuia dintre cele două paraclise ale mănăstirii. Pe atunci încă nu se ridicau blocurile în calea privirilor. Străbătând mai departe strada Justiţiei, am ajuns în dreptul unei grădiniţe publice cu doi-trei pomi costelivi, o bancă de piatră şi una de lemn vopsit în culoarea frunzelor vara, împrejumuită de un ocol de ciment ce lăsa loc de acces prin mijlocirea câtorva trepte

Acestea erau paralele cu intrarea în incinta Antimului. Am pătruns sub bolta răcoroasă, pictată în întregime în frescă, cu scene din parabole, de mâna călugărilor sau a candidaţilor la titlul de zugrav bisericesc. Stilul bizantin al trupurilor alungite (în cursul dimineţii nu le văzusem, nu zărisem nimic din câte mă atrăgeau acum să le buchisesc cu pupilele înfometate, fiindcă emoţia întâlnirii cu necunoscutul îmi fusese prea mare), ascetismul pri- virilor îndreptate de pretutindeni asupra mea, mă purtară de la bun început într-un ţinut al păcii, despărţit de oraş prin numai câţiva metri.

În faţă-mi exulta moştenirea Ivireanului, clădirea de piatră şi cărămidă aparentă a bisericii. Era un monument vârtos, pornit să-L strângă pe Dumnezeu în braţe. În sânul lui, pe timpul acela, ţinea locul inimii catape-teasma dantelată în marmură de însuşi Antim Sfântul. Astăzi este mutată într-o capelă românească din Londra (cel puţin asta a fost rumoarea ce i-a însoţit plecarea de pe pământul natal, sub comunişti). Spre miazăzi se desfăşurau chiliile; spre miazănoapte – Palatul Sinodului, cu biblioteca lui. Chiliile din răsărit erau dăruite cu coloane, după moda epocii de început a lor; o parte dintre cele de la miazăzi fuseseră preschimbate în reşedinţe de vlădici.

Dar până să-mi ajungă la ele uitătura, mi-o atrase, din dreapta, cişmeaua ancorată-n piatră. Ea-mi reţinuse atenţia şi-n cursul dimineţii. Agăţată de trunchiul ei, odihnea aceeaşi cană metalică, zgâriată de vremi, la îndemâna însetaţilor.

Reveneam, nerăbdător. Era şase după-masa. La despărţire, înainte de amiazi, Părintele Daniel îmi arătase uşa chiliei unde să-l caut, la catul întâi. Am luat o gură de apă să-mi potolesc arşiţa gâtlejului uscat. Deîndată de l-am dibuit, ne-am îndreptat către paraclisul ce continua verigile reşedinţelor episcopale. Era cu desăvârşire întunecos.

Monahul aprinse feştila unei lumânări. Am îngenunchiat. El avea să mă-ndrume în tot ce urma să fac. Nu mă spovedisem niciodată. Mă întreb de nu-şi pierdea bună parte din mister, părintele Daniel, dacă aş fi fost obişnuit cu spovada. Astăzi mă miră că, gelos cum eram să-mi păstrez intimitatea, nu m-a deranjat că s-a interesat de o sumă de fapte nemărturisibile ale mele, deşi abia de-l cunoscusem. Cert e că am simţit de la bun început că n-o făcea nici din curiozitate, dar nici cu indiferenţă. Nu ştiu cum, alesese o cale de mijloc ce-mi impunea nu numai sinceritate, ci şi simţământul că-mi priia să vorbesc, că de asta aveam nevoie. Acordându-mi mai mult credit decât meritam – căci eram în absolută ignoranţă a ceea ce reprezintă o mărturisire – nu m-a prevenit că nu mă adresam lui, ci lui Dumnezeu prin mijlocirea sa. Totuşi felul său de a ma lua întocmai într-acolo mă conducea, către acest simţământ al prezenţei Altcuiva, odihnitor, a cărui dragoste mă-nvăluia, care era interesat de trăirile mele.

Poate că bezna din jur, pâlpâirea acelei feştile unice, faptul că eram îngenunchiat – poate că toate acestea la un loc ţesuseră-n jurul meu stranietatea pe care o resimţeam… Poate. Dar nu astă trăire era esenţială; alta precumpănea, izvorâtă din mine fără ajutor dinafară. Aceea că, pentru prima oară, cineva era dispus să-mi cunoască trăirile şi nu întâmplările, cum stăteau lucrurile de câte ori relatam unui prieten ori părinţilor ceva ce mă surprinsese. Că şi alea sunt mărturisiri, nu? Doar că la un nivel extrem de redus şi total lipsit de perspectivă.

În spovedanie, mărturisirea deschide un drum. Celor apropiaţi le vorbim pentru a ne face înţeleşi. Atunci grăiam ca şi când cuvintele mi se preschimbau pe dată-n paşi şi mă îndepărtau de mine însumi. Dacă părintele ar fi arătat vreo curiozitate pentru cele se suspinam, mai tare m-ar fi înşurubat în mine însumi.

Pesemne că am acceptat cu uşurinţă propunera de a mă spovedi deoarece conştiinţa păcatului îmi apăruse anterior; exista de la sine acel simţământ că ceva nu era-n regulă în felul în care vieţuiam.

I-am spus tot. Tot. Călugărul mi-a făcut o catehizare esenţială şi, cu curajul specific oamenilor de spirit, m-a şi iniţiat în Rugăciunea lui Iisus. Îl caracteriza temeritatea.

Ţin minte că vorbindu-mi despre Sfântul Duh mi-a explicat:

– Închipuieşte-ţi că te afli pe vârful unui munte şi că la picioarele tale se desfăşoară marea. Pentru a te lăsa cuprins în braţele Sfântului Duh îţi trebuie acelaşi curaj ca şi atunci când te-ai lăsa să cazi de acolo, din vârf, în valuri.

El o făcuse. El cunoştea Adevărul.

15

ULTERIOR, AM ÎNTÂLNIT un scriitor interbelic, eseistul Pericle Martinescu. De la el am aflat despre un Părinte Daniel foarte deosebit de acela văzut de mine. Nu în contrazicere flagrantă – cum îl pictau unele bârfe strecurate pe furiş. Totuşi, nu coincidea cu imaginea dragă mie. Iată textul pe care mi l-a înmânat colaboratorul său de altcândva.

Alexandru Teodorescu, după certificatul de naştere, Sandu Tudor, ca poet şi gazetar, Părintele Daniel, ca monah şi stareţ – purtătorul atâtor nume diferite a fost şi un personaj mai puţin obişnuit, cu tot atâtea – dacă nu şi mai multe – ipostaze profesionale. Fiu de magistrat (bucureştean) a făcut studii universitare, între care şi Dreptul, ca să se pregătească să urmeze cariera tatălui său. Dar steaua lui ocrotitoare i-a hărăzit alte destinaţii. În prima tinereţe, la anii când şi-a îndeplinit datoria către Ţară (a serviciului militar) şi-a ales ca stagiatură uniforma de navigator, fiind ofiţer de marină, apoi pe aceea de zburător, servind în cadrele aviaţiei şi sfârşind prin a fi profesor secundar – iar din toate aceste experienţe, abordate deliberat, s-a ales cu o structură fizică şi morală bine consolidată ce i-a călăuzit în permanenţă existenţa, de la vârsta elanurilor lirice până la sentinţa finală de martir pentru credinţele sale. Din totdeauna s-a dovedit o entitate intelectuală ce şi-a precizat de la început destinul şi l-a dominat prin proprie voinţă, fără să eşueze în gesturi sau atitudini extravagante, ostentative ori pândite de aberaţii, aşa cum se întâmplă de obicei în lumea intelectualilor, la anii tinereţii. Căci, încă din pragul vieţii Sandu Tudor s-a simţit atras către vocaţia religioasă – ce şi-a pus pecetea pe unicul său volum de versuri, intitulat COMORNIC (un cuvânt din vocabularul patristic), publicat în 1925 şi ilustrând o tematică axată pe fond mistic – iar această vocaţie a rămas principala lui chemare, în ciuda avatarurilor aleatorii intervenite în viitorul desfăşurării procesului de trăire şi afirmare. Demn de reţinut în această ordine de idei este amănuntul că preotul s-a alăturat şi a rămas fidel curentului de la revista Gândirea, care promova o spiritualitate de sorginte ortodoxă, iar mai pe urmă, când el însuşi a vrut să intre în rolul de conducător de opinie, a înfiinţat şi tutelat publicaţiile prin care îşi exprima opţiunile artistice şi ideologice: revista Floare de Foc şi ziarul Credinţa, despre care va fi vorba mai la vale. Ambele periodice aveau ca titlu tocmai însemne ce denotau aspiraţiile lui teologice, chiar şi pe planul exerciţiilor literare laice.

Ca om însă, ca individualitate socială, Sandu Tudor s-a relevat prin singularitatea modului de a trece prin lume. Devenise cunoscut în cea mai largă parte a obştei bucureştene prin faptul că în fiecare zi el putea fi văzut străbătând Calea Victoriei prin mulţimea de plimbăreţi sau de spectatori postaţi prin faţa vitrinelor, ce se mul- ţumeau să-l remarce şi să-l admire de la distanţă. În fiecare zi, spre orele amurgului, în anii aceia de departe, mai ales primăvara şi toamna, Calea Victoriei, între Cercul Militar şi Teatrul Naţional, se transforma într-un fel de salon public unde orice bucureştean cu pretenţii aşa zis mondene se simţea obligat să iasă din cotloanele metropolei şi să facă un ‘tur’, două sau mai multe pe principala arteră a Capitalei, între cele două instituţii amintite mai sus. Acolo se lua contact cu cele mai sedu- cătoare exemplare de frumuseţi feminine, cu etalarea de toalete sclipitoare, se schimbau ochiade cu înţelesuri subtile, se produceau acroşeuri sentimentale şi toate acestea constituiau jocul şi comportamentul de la capătul zilei de lucru pentru fauna de ambe sexe ce invada atunci până la refuz mica porţiune din marea Cale a Victoriei.

Exact în acele ore de intensă aglomeraţie stradală, Sandu Tudor apărea prin şuvoiul de oameni, totdeauna de unul singur, cu un aer nobiliar şi detaşat, fără să lase impresia că ar avea o legătură cu cei din jurul lui, fără să acorde vreo atenţie vreunuia dintre cei ce-l urmăreau din ochi. Devenise o prezenţă zilnică obişnuită şi totuşi o figură aproape legendară. Bărbat bine legat, chiar frumos la chip, foarte corect îmbrăcat, într-un costum elegant de o tăietură impecabilă, cu capul gol, de regulă, şi cu o nelipsită carte la braţ, el păşea prin mijlocul străzii, impertubabil şi impunător ca un dandy, sau ca un prinţ, venind dinspre cafeneaua Corso, de lângă Ateneu, şi îndreptându-se spre Capşa, unde găsea mediul necesar pentru schimbul de idei sau de impresii cotidiene. Câţiva ani, în perioada aceea, drumul său se oprea la redacţiile publicaţiilor pe care le conducea şi care îşi aveau sediul chiar acolo, pe Calea Victoriei, în cadrul cărora se comporta, deasemeni, ca un mare domn, în aparenţă distant, însă afectuos şi bun camarad în realitate.

Fondase mai întâi revista Floarea de Foc, apărută în anii 1932-1933. Aceasta avea ambiţia de a fi expresia climatului literar de atunci şi de a reprezenta ‘generaţia tânără’ cu fervorile sale clocotitoare, fără să cadă în mrejile avangardismului incorformist şi iconoclast, ca multe alte publicaţii din acea vreme. Revista afişa, în prima ei serie, un eclectism nedisimulat, îmbinând stilul inovator cu valorile tradiţionale de bun gust. Situându-se pe o linie de modernitate, găzduind în paginile sale (de două ori pe lună, în format de ziar) mai ales scriitori tineri, cu predilecţie debutanţi din ultimele eşaloane, care dovedeau un anumit grad de cultură şi de responsabilitate a cuvântului scris. Tipărea multe poezii şi articole de critică literară, întrunind semnăturile unor mari poeţi şi eseişti ale căror nume intraseră deja în circuitul public, ca: Ion Biberi, Virgil Gheorghiu, Petre Manoliu, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Octav Şuluţiu, Ovidiu Papadima, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Barbu Brezianu etc. Printre debutanţi se numărau Emil Botta, Horia Stamatu, Arşavir Acterian şi mulţi alţii.

Prima serie – strict literară – a rezistat doi ani, în 1932 şi 1933, după cum am amintit. După o pauză de un an şi ceva Floarea de Foc a reapărut, într-o nouă serie, în acelaşi format şi cu aceeaşi periodicitate, dar schimbându-şi profilul. Acum a renunţat la poezie şi a abordat terenul dezbaterilor teoretice, cu ample contribuţii datorită unor tineri politologi ce încercau să explice natura şi complexitatea fenomenelor politico-sociale specifice momentului 1934-1936. Prin acest nou program, revista lui Sandu Tudor voia să dea o replică revistei Criterion ce apăruse cu puţin mai înainte (1934-1935) şi avusese o viaţă tot aşa de scurtă, dar se impusese ca o manifestare de mare forţă spirituală a grupării de scriitori şi gânditori strânşi în jurul unor personalităţi ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran etc. Criterion era creaţia unui colectiv de scriitori şi eseişti. Floarea de Foc, având deasemeni colaboratori cu pregătire ideologică şi filosofică, era condusă personal de Sandu Tudor, care dădea tonul cuvenit, fără să-şi arate neapărat titlul de prim combatant.

Combatant cu adevărat el s-a dovedit în scurtul interval dintre cele două serii ale Florii de Foc, când a înfiinţat şi a îndrumat ziarul Credinţa (1933-1934), organ cotidian, independent, aruncând pe piaţă, la orele prânzului, ultimele ştiri din lumea politică, socială, culturală, internă şi internaţională, redate într-un limbaj vehement, uneori chiar agresiv, cultivând cu aplomb polemica şi pamfletul. Ziarul era alimentat de pana unor publicişti de profesie recunoscuţi prin nervul lor recrudescent, ca: Zaharia Stancu, Geo Bogza, Petru Manoliu, Constantin Clonaru, Al. Mironescu şi alţi colaboratori mai mult sau mai puţin constanţi.

Dar şi Credinţa a avut viaţa scurtă. După dispariţia ei, Sandu Tudor n-a mai simţit nevoia să se manifeste în publicistică. Probabil că îşi satisfăcuse acest ‘hoby’ şi ajunsese la concluzia că destinul îi dicta să îmbrăţişeze adevărata vocaţie ce-i era ursită – cea de pretendent religios. Sub aspect scriitoricesc, el se retrăsese în anonimat, în schimb avea să se consacre unui alt tărâm de trăire: monahismul. S-a călugărit la o vârstă când alţii lepădau haina monahală şi a rămas credincios acestei chemări până la sfârşitul vieţii. N-am avut relaţii cu el în perioada respectivă şi nu i-am urmărit activitatea spirituală sau literară (căci a continuat totuşi să scrie, însă de data asta lucrări de inspiraţie bisericească, acatiste, condace, irmosuri, dar nu numaidecât pentru uzul ritualului sacru, ci din vechiul impuls al creaţiei artistice). Deveni- se locatar al mănăstirii Antim din Bucureşti.

Târziu, după încheierea celui de-al doilea război mondial, Sandu Tudor s-a retras cu totul în viaţa monahală, întemeind un schit propriu al cărui stareţ şi-a luat însăr- cinarea să fie. E vorba despre Schitul Rarău din munţii Bucovinei. Printr-o întâmplare pur turistică, în cadrul unui periplu de excursionist prin părţile locului, am avut prilejul să-l revăd pe Sandu Tudor, acum în calitate de stareţ, sub numele de Părintele Daniel, şi să fiu pentru o noapte oaspetele său.

Era într-o vară pe la începutul anilor ’50. Mă aflam cu soţia mea în vacanţă la o pensiune din localitatea Pojorâta, pe valea Moldovei, dincolo de Câmpulung, şi pe traseul spre Vatra Dornei. Într-o zi ne-am hotărât să facem o excursie prin munţii din jur, străbătând crestele Giumalăului şi Rarăului, cu intenţia de a ajunge în cealaltă parte a masivului, la satul Chiril, de pe valea Bistriţei. Nu prea umbla lumea pe acolo, ci doar câte un cioban cu turma de oi stăpânea vastele singurătăţi de pe coama munţilor. După un scurt popas la Cabana Rarău, situată cam la jumătatea itinerariului nostru, am pornit, în soarele după amiezii de August, pe drumul de căruţe ce ducea spre Chiril. Un drum splendid, prin pădurea deasă de brazi, măreaţă şi încremenită în tăceri adânci, oferindu-ne senzaţia că ne aflam pe un tărâm de basm. Deodată, în stânga noastră, se făcea o deschidere largă, luminoasă, cu o pajişte întinsă, acoperită de iarbă şi flori, o adevărată ‘gură de rai’, ce ne-a surprins şi ne-a stârnit admiraţia. La un moment dat, la marginea drumului, un stâlp stingher purta o indicaţie modestă: “Schitul Rarău”, arătând direcţia unde se afla vestitul lăcaş. Auzisem de existenţa lui, însă nu ştiam cum arată, din ce se compune, unde putea fi găsit. Şi iată că acum ne-am pomenit, fără să ne aşteptăm, la poarta sa. Am părăsit drumul şi am apucat pe o cărare croită prin mijlocul frumoasei pajişti spre locul indicat. Nu se zărea nici o construcţie în jur, însă după vreo două sute de metri ne-am trezit în dosul unui pâlc de copaci, chiar în curtea Schitului. Totul era învăluit într-o atmosferă paradiziacă – linişte deplină, vegetaţie proaspătă şi imaculată, o luminozitate dulce ce se revărsa cu generozitate din cer, o ambianţă fermecătoare cum numai în poveştile din copilărie mai cunoscusem. De fapt, nu exista acolo un schit propriu-zis, ci locul avea mai mult aspectul unei gospodării montane, o stână s-ar fi zis, bine orânduită şi bine îngrijită. Câteva coşmelii mărunte ţineau loc de ‘ca- să de oaspeţi’ (în ea am dormit şi noi în noaptea aceea), de arhondaric, de altar pentru rugăciune, de ‘chilii’ pentru cei 6-7 tineri ‘ucenici’ aduşi aici de stareţ să-i iniţieze în probleme de ortodoxie, în predici mănăstireşti, apoi o cameră a stareţului, iar în curte un şopron pentru doi cai şi căruţa folosită la aprovizionarea cu cele necesare de la Câmpulung. Toate erau înfiripate pe buza muntelui, căci dincolo de ele se adâncea prăpastia unde erau aruncate deşeurile din incintă.

Părintele Daniel ne-a primit cu multă bunăvoinţă şi mai ales cu surpriza de a-i cădea oaspete tocmai un fost colaborator de la Floarea de Foc şi de la Credinţa – prilej de evocări despre oameni şi vremuri trecute. O seară întreagă am stat de vorbă în odăiţa lui minusculă, căptuşită cu cărţi şi chilimuri ţărăneşti, unde abia aveau loc un pat îngust, un jilţ pentru gazdă şi două scaune pentru musafiri. Amfitrionul era îmbrăcat în strai călugăresc, cu o sutană neagră, lungă, cu mâneci lungi, din material fin, lucios şi foarte curat. Masa am luat-o în încăperea rezervată acestui ceremonial şi ea s-a desfăşurat după tipicul solemn de rigoare: rugăciune la început şi la sfârşit şi binecuvântarea stareţului adresată ucenicilor şi celor doi oaspeţi. Meniul, pregătit de tinerii învăţăcei, era sobru şi patriarhal: mămăliguţa caldă, cu brânză de vaci şi câte o farfurioară de smeură proaspătă.

După cină am trecut în cămăruţa plină de cărţi şi am depănat până târziu noaptea amintiri din lumea de altădată, stareţul fiind dornic să afle cine şi cum se mai descurca dintre cunoscuţii de odinioară, aruncaţi în vârtejul unor vremuri tulburi şi potrivnice. Totuşi, nu atingeam laturi politice şi nu făceam aluzii la evenimentele zilei. Părintele Daniel era, de altfel, la curent cu tot ce se întâmpla în lume (se părea că avea acolo şi un aparat de radio), dar evita să abordeze asemenea probleme. El făcea dese călătorii la Bucureşti, pentru treburi ecleziastice şi pentru a lua contact cu atmosfera urbană ce-i era sădită în sânge, iar iarna se retrăgea cu întregul clan la oraş, căci la Rarău nu era de stat decât în anotimpurile călduroase.

În dimineaţa următoare am părăsit schitul, ducând cu noi impresii cât se poate de vii despre nişte oameni – toţi intelectuali – ce-şi aleseseră un asemenea mod de viaţă. Îi admiram şi puteam înţelege ce-i determinase să trăiască în schimnicie, în mica lor comunitate, fie ea situată şi într-un colţ de paradis, departe de vuietul şi frământările lumii. Era un exil intern!

Nu peste mult, în acea perioadă de groază din anii cincizeci, am aflat că Schitul Rarău a fost desfiinţat de orga- nele de Stat, intolerante şi vrăjmaşe vieţii spirituale, iar stareţul a fost arestat şi întemniţat la Aiud, unde s-a săvârşit din viaţă prin anii şaizeci. Aşa s-a încheiat destinul unui om care a început ca un Cavaler al eleganţei şi al condeiului şi s-a săvârşit ca un martir, la fel ca mulţi alţii din aceeaşi epocă şi din aceleaşi generaţii cu dânsul.

Fie-i binecuvântată amintirea!

Nici vorbă ca la cei şaisprezece ani ai mei să fi cunoscut aceste aspecte spectaculoase ale existenţei ieroschimonahului…

Atunci, în mintea mea, îndrumată de cuvântul său, se rostuia, încă nelămurit, dar pulsând a zori de viaţă, ideea că în izolarea chiliei puteam găsi cheia oricărei întrebări din domeniul duhovnicesc.

În izolarea chiliei.

Fără să ştiu cum, fără să ştiu când, răsărise o aspiraţie, răsărise un dor, răsărise o nevoie de ceva de care parcă mi-aş fi amintit în mod extrem de vag, de ceva depărtat, o nostalgie a unui necunoscut ce mi se părea, în acelaşi timp, nu numai cunoscut, nu numai familiar, ci însăşi parte din fiinţa mea.

16

DACĂ STAU SĂ MĂ GÂNDESC BINE, nu în paraclis, ci în chilia sa mi-a lămurit ce este isihasmul. Adică tehnica Rugăciunii lui Iisus. Îl revăd acolo, înveşmântat în negru, aşezat pe un scaun, cu o mână moale-n poală, cu palma întoarsă către tavan, relaxat. Arătătorul şi de- getul mijlociu ale dreptei punctau pieptul undeva deasupra inimii. Bărbia şi-o îndrepta către cuibul acesteia. Cu pleoaple aproape complet coborâte, murmura: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnzu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, piatra unghiulară a isihasmului athonit.

Ceva mai târziu, m-a condus în biblioteca Antimului. A căutat o broşurică: o revistă editată în limba engleză de o mănăstire catolică. Să se fi chemat: “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”? Nu-mi mai aduc bine aminte. În interiorul ei se desfăcea o planşă ce reprezenta un desen al trupului uman. Câteva flori de trandafir schematice indicau diverşi centri energetici. Mai văzusem aşa ceva în nişte planşe prezentând anatomia subtilă conform sistemului yoga. Numai că-n loc de trandafiri, centrii aceia îi consemnau nişte lotuşi. Îmi pomeni similitudinea, pâ- nă la un punct, dintre o tradiţie şi cealaltă. Similitudinea nu era de întrevăzut decât în aspectul practicii concentrării.

Era o introducere potrivită pentru mine, care aveam imaginaţia încărcată cu puţine, dar incitante lecturi din ocultism, teosofie, doctrina indiană. Pomeni controlul respiraţiei , comun şi el ambelor şcoli, ortodoxă şi indică. Jubilam: găsisem întocmai omul de care aveam nevoie – şi pe care, sub influenţa învăţăturilor dobândite până atunci, îl numeam în sinea mea: un guru . Mă aflam pentru prima oară-n faţa unui învăţător care cunoştea “ştiinţa secretă”, de la sursă şi nu din cărţi, mă amăgeam eu cu o terminologie împrumutată ocultismului şi folosită anapoda în creştinism, după cum mă tăia capul. Şi, oricât mă simţeam de nepregătit, ştiam că era recomandabil să recurgi, în treburile spirituale, la izvoare şi nu la mijlocitori pe a căror înţelepciune nu te puteai bizui; adică, un monah era oricum mai aproape de surse.

Se folosi de marcarea centrului inimii, pe desen, pentru a mă ajuta să intuiesc de ce vârfurile celor două degete urma să le îndrept asupra lui. – “Aici e plasată cămara lăuntrică “, îmi zise. “Aici ne retragem când ne rugăm. Din acest loc ne rugăm. Inima, aşa cum ai învăţat la liceu despre ea, constituie centrul fiinţei umane. Prin sângele pe care-l pompează, ea hrăneşte întreg organismul şi-l curăţă de otrava bioxidului de carbon. Dar mai există o inimă: locul întâlnirii fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu, Domnul care hrăneşte sufletul nostru şi-l curăţă de toată otrava.

Acolo ne surprindem chipul cel adevărat şi surprindem şi chipul lui Hristos. Numai acolo se săvârşeşte depăşirea de sine, depăşirea Eu-lui. Inima este hotarul dintre umanitate şi Divinitate, e şansa noastră de îndumnezeire. Inima are un aspect vizibil şi unul invizibil. Acum vorbim despre aspectul ei nevăzut”.

Părintele Daniel, nelocuind în Capitală, se grăbea să-mi facă o introducere cât mai completă, oricât de pripită, la rugăciunea la care intenţiona să mă înhame, ca fiind mai de-a dreptul, odată cu plecarea lui să rămân înarmat pentru întreaga viaţă cu cea mai sigură unealtă de cucerit Raiul încă de pe pământ. Părintele mă îndrăgise şi-mi dăruia ceea ce alesese mai bun din întreaga-i experienţă duhovnicească. Dealtfel, aşa cum mă îndemnase să fac şi singur, mă arunca din vârful stâncii în talazuri, conştient că Sfântul Duh avea să mă înveţe să înot. Cu o încredere desăvârşită în Dumnezeu, dintr-un brânci spera să mă vadă prins în braţe de-a dreptul de Domnul (zic şi eu, ca să glumesc). A încheiat cea dintâi expunere cu: – “Există trei feluri de rugăciune -Rugăciunea buzelor, Rugăciunea minţii şi Rugăciunea inimii. Cea dintâi este orală. A doua se face în secretul minţii, deci a părţii cugetătoare. A treia este aceea despre care-ţi vorbesc. Pentru a o atinge, unim mintea cu inima prin voinţă. Această rugăciune o vom căuta.”

17

TOT PRIN ACEEAŞI MAHALA cu mănăstirea Antim se înălţa şi Schitul Maicilor. Perseverentul părinte Daniel, în pragul porţii acestuia, m-a îndemnat să sărut mâna părintelui Andrei Scrima cel roşu la păr.

Nu l-am mai întâlnit altcândva. Dar tare mândru mă simţeam că l-am cunoscut. Voi trece degrabă peste faptul că era plăcut la vedere adolescentului din mine şi prin aceea că număra mult mai puţini ani ca ceilalţi. Ceea ce a atârnat greu tare în sufletul meu iubitor de carte fu că părăsise un post universitar – de logician al matematicilor – pentru a-şi închina lui Dumnezeu zilele rămase. I se dusese vestea că se scălda în limbile vii şi moarte ca ţigănuşii în undele Săbărelului, că – tobă de ştiinţă – nu dovedea mai puţină înţelepciune şi cuminţenie, că avea atât haz cât şi spirit, că din om de lume şi saloane, se repezise în goană judecată de-a dreptul în braţele deschise ale lui Hristos. După informaţiile doctorului Nicolau, în afară de sanscrită, cunoştea opt dintre limbile vorbite astăzi în India.

Mai târziu, balerinul Petre Bodeuţ, chemat în India să întemeieze un ansamblu de dansuri populare, scos la plimbare de către o binecunoscută poetă indigenă, l-a zărit pe stradă. Intima muzelor s-a oprit, spunându-i: – “Pe omul acesta noi îl socotim sfânt. E român de-al dumitale: părintele Andrei Scrima. Predă filosofia la Universitatea din Calcuta”.

Iar dacă numele altui aşezământ de învăţământ superior a fost menţionat atunci, vina de a-l fi expediat aiurea decât unde îşi iniţia ciracii o poartă numai memoria mea săritoare peste multe. Cu alte cuvinte eu sunt acela care greşeşte. (Acelaşi medic Nicolau consemnează în însemnările sale inedite: “La Benares, unde rămâne timp de doi ani, Andrei Scrima devine lector universitar de limba franceză, la catedra de filosofie europeană.”) Însă reverenţa cu care îi rostise numele femeia de seamă este adevărată.

Ajunsese atât de departe fostul asistent al profesorului Anton Dumitriu, dintr-un părelnic hazard a cărui necesitate – în iconomia lui Dumnezeu – va sări în ochii tuturora când voi adăsta asupra sa, mai către capătul istorisirii de faţă.

Un Preşedinte al Indiei ne vizitase ţara prin anul 1955.

El a mijlocit ca părintele Scrima să plece cu o bursă în peninsula asiatică dragă lui Mihai Eminescu, Haşdeu şi Eliade.

Occidentul s-a familiarizat şi el, în timp, cu scrisul, cu silueta, cu iscusinţa şi cu numele monahului bucureştean. Îi întâlneam articolele în reviste teologice de răsunet mondial, procurate pe sub mână, cu riscul de a fi fost acuzat de colportare a unor ‘materiale mistice şi duşmănoase’. Patriarhul ecumenic Athenagoras îl folosea drept sol pe lângă scaunul papalităţii, în chestiunile reunirii bisericilor, după ce a fost şi reprezentantul său personal la Conciliul II Vatican. Ba, prin lumea bună a Parisului se răspândise legenda – nedesminţită de el – că părintele Andrei descindea, vlăstar al amurgului, din spiţa împăraţilor Bizanţului. Cu atât mai mare îmi era vanitatea de a-i fi fost cândva prezentat.

Cam aceştia erau ‘craii’ în sutană care-mi binevestiseră despre bucuria naşterii permanente a blândului Iisus în cămara lăuntrică a fiecăruia dintre noi, deci şi în sufletul smeritului tânăr ce am fost, abia cocoţându-mă din copilărie.

18

CINE ERA, TOTUŞI, ieroschimonahul Daniel? Pentru edificarea cititorilor asupra gazetăriei practicate de Sandu Tudor, voi cita articolele VEACUL UCIGĂTORILOR DE DUMNEZEU şi CUVÂNT, apărute în “CREDINŢA”. Le-am găsit – unicele – în dosarul cu probe materiale întocmit pentru judecarea lotului “RUGUL APRINS”, sub numele de “probe materiale – corp delict”, cu următoarea caracterizare făcută de Lt. Cenuşă Constantin, anchetator penal de Securitate din Direcţia de Anchete Penale a Ministerului Afacerior Interne:

“Din ziarul “Credinţa”au fost fotocopiate un număr de nouă articole scrise de TEODORESCU ALEXANDRU (SANDU TUDOR) în perioada 1933-1938, care au un vădit caracter anticomunist, prin intermediul cărora învinuitul a căutat să dezorienteze şi să abată mişcarea comunistă şi muncitorească din ţara noastră de la lupta ei împotriva orânduirii burgheze.”

VEACUL UCIGĂTORILOR DE DUMNEZEU

Fără voia noastră, de la o vreme, politicul capătă o mai mare însemnătate, cere din partea noastră o mai mare luare aminte.

Aşa lupta politică a câştigat o asprime, o putere, un caracter de seriozitate, în care se angajează întreaga fiinţă a luptătorilor.

Aşa lupta politică a ajuns să aibe un sens adânc social, uman, şi prin aceasta şi religios. Lupta aceasta e, acum, de fapt, lupta între bine şi rău, între lumină şi umbră, între dragoste şi ură, între Dumnezeu şi Diavol. Trecerea de o parte sau de alta e hotărâtoare, pentru fiecare din noi şi pentru biruinţa totală. Dar nu numai atât. Lupta politică din fiecare ţară e legată acum de viaţa politică a Lumii întregi, are un răsunet universal, ceea ce adăugă la caracterul acesta spiritual şi religios, al ei.

În Rusia, unde zdruncinarea şi preschimbările sociale au fost mai totale, mai neobişnuite, acest caracter religios al luptei politice se vădeşte mai mult ca oriunde.

Nu fără rost partidul comunist a accentuat latura antireligioasă a luptei în care s-a angajat. Cu întreaga seriozitate diabolică de care e mânat, a deschis făţiş lupta. Principiul său e ura, mijlocul său lupta de clasă, arma sa violenţa şi teroarea, toate, zice-se, pentru binele omenirii.

Frăţia aceasta cu diavolul pentru a trece puntea spre ţărmul fericirilor omeneşti, iată secretul comunismului şi al tuturor celorlalte metode de ultimă oră, cum e fascismul, hitlerismul sau altele asemenea.

O mână de oameni, un partid, o fascie, un nucleu oarecare sau mai bine, o bandă, se strânge la un loc, se organizează, fac între ei jurăminte, şi pornesc la luptă pentru a pune mâna pe putere prin orice mijloace, fără scrupul, cu teroare, cu crimă, cu trădare, cu blestem, însă cu deviza ademenitoare: Pentru fericirea tuturor oamenilor, chiar împotriva lui Dumnezeu.

Ieri, o telegramă anunţa o nouă mare ofensivă antireligioasă în Rusia. Direcţia pentru propagandă antireligioasă a început punerea în aplicare a unui nou plan de activitate.

Toate mijloacele tehnice vor fi utilizate pentru a face din Ruşii pravoslavnici nişte adevăraţi atei comunişti.

Prima manifestare din programul de lucru va fi executată cu ajutorul aviaţiei. Pentru aceasta, s-a hotărât ca o flotilă să execute un sbor deasupra pieţii Uricki din Moscova, împânzind bolta cerului cu un fum dens şi alb. Pânza de fum, lansată de avioane, are proprietatea de a nu putea fi împrăştiată de nici un fel de vânt, timp de două ore.

Pe acest ecran de fum alb se vor proecta diferite filme şi inscripţii, cari vor exemplifica inutilitatea credinţelor religioase.

Am ales acest mic exemplu proaspăt pentru a arăta câtă însemnătate dau cei din tabăra urii şi nelegiuririi propagandei pentru schimbarea antireligioasă a sufletului omenesc. Mistica urii nu cunoaşte margini. Altă dată vom analiza mai mult de ce se dă atâta însemnătate acestei lupte antireligioase.

Încheiem, acum, atrăgând atenţia celor ce suntem de partea cealaltă a baricadelor, adică în tabăra dragostei şi a lui Hristos, asupra seriozităţii clipei. Vântul urei şi nebuniei bate şi peste noi, şi faptele din ultima vreme sunt o pildă. Să ne dezmeticim, cât mai este vreme.

(semnat: SANDU TUDOR )

CUVÂNT

La ceasul acesta de tulburare şi violenţă e o cerinţă formală “Declaraţia de comisariat”. S-o facem şi noi.

Nu suntem nici “fascie”, nici “echipă”, nu slujim nici dreapta, nici stânga. Nu le putem tăgădui însă, în parte, îndreptăţirea lor. Fiecare va fi având o frântură de adevăr; dar nu putem sta strâmb numai într-o margine, o lature extremă a vieţii, pentru bunul plac al ciudăţeniei de poziţie

Noi ne-am hotărât să ne ridicăm întreg şi puternic, cu toată fiinţa noastră, pe amândouă tălpile, drept în inima realităţilor noastre de aci. Nu ne atrage, prin urmare, echilibristica clownilor de ultimă oră ideologică, şi mai ales aceea a mutilaţilor după catehismul alb sau roşu, acele idolatrii tâmpe care se închină la zei veniţi de aiurea.

Ce este această barbarie de semne străine, cari au năvălit peste noi de la o vreme: cruci încârligate, cămăşi colorate, ciocane şi steaguri roşii sau alte ciudăţenii? Nu le recunoaştem ale sufletului nostru. Simbol pentru noi poate fi o cruce de pe evanghelia lui Neagoe Basarab sau cea a muceniciei lui Brâncoveanu Voevod.

După o căutare de sine tragică şi milenară neamul acesta şi-a aflat trupul. Pământul şi apele româneşti sunt acum numai ale noastre. Numărul nostru e acum zeci de milioane. Trupul acesta al românismului însă, plămădit cu atâta greutate trebuie să fie locuit şi de un suflet. Ritmul unei singure inimi trebuie să-l mişte unitate vie.

Acest gând e urmarea simplă a viziunei realităţilor noastre, dincolo de orice teorie, Şovinism sau internaţionalism, rasism sau umanism, aceste formule rămân pentru noi numai ecouri străine cari ne stânjenesc, ne rătăcesc şi, altoite minţii noastre, ne schilodesc.

Nouă ne trebuie altceva. Să ne trezim. Dragostea de moşie, de neam şi lege, nu are nici o legătură cu ab- stracţiile veacului al XVIII-lea apusean. Horia, Cloşca şi Crişan, cei trei ţărani din ţara Moţilor, au murit mai înainte decât Danton, Robespierre, Marat, cei trei advocaţi şi burghezi de provincie franceză. Iată deosebirea.

Trebuie să ne înfăptuim pe noi înşine, ca neam. Ne trebuie să înfăptuim o unitate vie şi românească, a sufletelor, care să ne fie izvor de faptă adevărată, generos creatoare. Ce însemnează unitate vie? Lucru rar aci, pentru noi cei ai ţării acesteia, stăpâniţi de un individualism barbar şi anarhic. Să nu uităm că la acest ceas problema socială se ridică ameninţătoare şi că dacă ea nu-şi află o deslegare, fiinţa noastră ca neam e ameninţată să piară. Fiecare simte nelămurit că întovărăşirea, asocierea, sobornicirea, făcută cu înţelepciune, e condiţia oricărui mers mai departe, social şi că de această parte se află soluţia. O unitate vie e sforţarea unui mănunchi de oameni complecţi; adică în stare de a se întovărăşi cu semenii lor, într-o credinţă.

Credinţa noastră e să înfăptuim “”Ţara slobodă şi duhovnicească””. Credinţa aceasta, a noastră, e chezăşia viitorului, în ciuda politicianismului care ne sfâşie. Slujirea patriei cere răbdare, jertfă şi îndrăzneală spirituală.

Spunem tare că numai învăţând şi râvnind “”zelul apostolilor, jertfa mucenicilor şi simplitatea călugărilor””, vom birui.

Poate să zică cineva nu?

(nesemnat)

19

CEA DINTÂI ÎNTÂLNIRE cu părintele Mihai Avramescu a avut loc sub semnul unui smochin, după ce ne-am despărţit de părintele Andrei.

Smochinul – pom al abundenţei, alături de măslin şi de viţa de vie… Dar şi al sterpului, al Sinagogii ce nu l-a ştiut recunoaşte pe Hristos! Simbolizează cunoaşterea religioasă. Una dintre menţionările sale din VECHIUL TESTAMENT avea pentru mine o mare însemnătate: cu frunzele lui şi-au acoperit brâul Adam şi Eva, ruşinându-se de semnele bărbăţiei şi al feminităţii – de unde trăgeam concluzia că între acestea şi legătura cu Dumnezeu se căsca o prăpastie. În UPANISHADE, în BHAGAVAD GÎTA, smochinul reprezintă Arborele Vieţii, uneşte cerul cu pământul. Buddha a fost iluminat sub un smochin, deaceea uneori pomul îl înlocuieşte pe Buddha în iconografie. E simbol al nemuririi, al forţei şi al vieţii, al fecundităţii. Remus, Romulus, Vishnu, s-au născut sub un smochin. În cazul meu, ambele aspecte, pozitiv şi negativ, urmau să-şi spună cuvântul.

Iar dacă nu era smochin era alt pom mediteranean care, crescut lângă poarta incintei, când mi-a atras atenţia asupra lui părintele Daniel, mă umplu de o sfântă uimire, fiindcă nu ştiam că puteau creşte smochini şi-n Bucureşti; aşa că l-am considerat semnul iubirii lui Dumnezeu pentru acele locuri. Câte erau legate de acea biserică se vesteau prin el, pentru nevinovata mea naivitate, ca o promisiune a unui miracol viitor. Dacă mă gândesc bine, cred că era smochin şi că proorocea nerodirea mea fiinţială.

Am fost prezentat numeroasei familii a parohului: trei sau patru fete, o soţie, o soacră. Feciorul se afla la seminarul de la Neamţ. Copiii, nevasta, preotul însuşi, aveau ochi migdalaţi, mari ca-n icoane, miraţi, candizi şi străbătuţi de veselie.

Presvitera, străvezie de post şi curăţie lăuntrică, licărindu-i sucuri de afine pe sub pielea subţire, ce dădeau culorii sale nativ închisă un aspect de smirnă umanizată şi umblătoare. Era îmbrăcată cu modestie. Îşi risipea suflarea zilei în spatele tejghelei cu lumânări de la intrarea bisericii umbroase. Restul de putere ce-i mai rămânea şi-l cheltuia gătind pentru oştirea de plozi cu codiţe şi sandale prea largi.

Deşi nu voiesc să insist asupra descrierii copiilor, trebuie înţeles că arătau ca nişte duhuri, unii ţigănoşi, alţii bălăiori, unduind de ici-colea, cu nestatornicie de fluturi şi inconsistenţă de pastel. Nu îndrăzneau să apară-n ‘lumea oamenilor mari’, unde eu eram admis, dar nici nu renunţau s-o contemple şi să se străduiască s-o-nţeleagă. Le zăream creştetele doar prin crăpături de uşi. Sau în biserică, frunţile prosternate pe preş.

În vestibulul casei parohiale, înţesat cu rafturi de cărţi, ne adunam după vecernii. Înceţoşat la suflet, mă aşezam pe taburet şi deschideam urechile mari, mari, doar oi pricepe şi eu ce se vorbea. Dar nu mă lămuream cu nimic. Mereu înconjurat de aceleaşi persoane serioase întâlnite-n pragul Antimului. Veneau cu întrebări îndelung rumegate, să se muncească a le mistui împreună cu toţi cei de faţă. Parohul şedea la biroul său de înţelept. Glăsuia rar, adânc, cu multă pondere. Cuvintele lui aveau gustul tainei şi al revelaţiei divine.

Era foarte înalt. Măsliniu. Această nuanţă a pielii o moşteniseră fetele şi de la el, nu numai de la mamă. La fel şi cu ochii. De antracit. Ca nişte luntri grele şi smolite, pe unda zorilor. Nas subţire, prelung, nazarinean – cum mi se părea mie. Păr, barbă, musteţi, după chipul nopţii. Degetele fildeşii ale părintelui Mihai legau şi dezlegau porţile Raiului şi ale iadului. Ele cuprinzându-mi palma abia atins, am înmânat slujitorului lui Dumnezeu în multe rânduri cădelniţa fumegândă, cu mireasmă de tămâie şi cărbune de viţă de vie. Asta pentru că părintele Mihai, privind aplecarea mea spre monahism cu seriozitatea adoptată faţă de orice lucru cu care se confrunta, mă luase ucenic la Sfânta Liturghie. Acolo am întrevăzut osatura lumii, eu – dezvertebratul. Şi o proiectare a acelei osaturi mi-a îndreptat cocârjarea pentru tot restul anilor. Acolo am muşcat din roadele cunoaşterii celei spre viaţă.

În vacanţa îngăduită de seminar, a venit în altar şi fiul său. Ioan avea obrajii ca poamele pârguite şi voce de fată-băiat. Purta pantaloni scurţi; eu renunţasem la ei. Pe acest flăcăuaş, cu care la maturitate am fost prieten, nu l-am putut suferi atunci (cât îmi era permis, creştin fiind şi dator să-mi iubesc semenii), deoarece se găsea mult mai aproape de Dumnezeu şi de tatăl său decât mine (Cain, zice-se, a suferit de o boală similară).

Mai coborau probabil şi îngeri alături de noi. Însă nu-i vedeam.

În jurul parohului plutea un duh al misterului provocat de zvonul creştinării sale târzii, de experimentarea hipnotismului şi de legăturile întreţinute în tinereţe cu sufismul căruia maestrul său, René Guénon, îi jertfise propriu-i botez. Iar această taină atrăgătoare dar şi cumplită mă zăvora şi mai straşnic în leagănul duhovnicesc în care eram alăptat.

Cuvintele rostite în continuarea vecerniilor pomeneau despre sihaştri din pustia Egiptului, acei avva încununaţi cu toate luminile înţelepciunii dumnezeieşti, postitori de o viaţă şi dârji vrăjmaşi ai ispitirilor cu care nu precupeţeau să se ia la trântă şi să se tăvălească-n colbul de pietre scumpe al rugăciunilor. Ele comentau istorisiri din PATERIC.

Ardea în acea bisericuţă a smochinului – pe numele ei romantic: Schitul Maicilor – focul nematerialnic al unei pravile mai înalte.

Dar pentru mine, nepotrivit acelui loc şi acelor preocupări, au ars şi irisurile unei maici.

Nu departe de biserică, în aceeaşi curte, se afla un metoc la care trăgeau, pentru o noapte-două, după cum le chemau în Bucureşti treburile mănăstirii de unde descindeau, monahíi. Acestea obişnuiau să bată metanie şi preotului local, cerând binecuvântare. Serile. Cu lună, fără lună, serile, se furişau pe lângă ziduri, să se prosterne în faţa lui. Am întâlnit şi eu una-n odăiţa părintelui. Şi am plecat biruit. Pierdusem armătura şi pariul cu mine însumi, de la prima încercare la care am fost supus. Nu eram bun de ascetism: vedeam ochii femeilor, am constatat cu asprime întoarsă în batjocură împotrivă-mi.

Ceea ce urmă se dezlegă de la sine în câteva zile. “”Nu-mi rămâne decât să cunosc viaţa””, mi-am zis. ““Şi dacă sunt cu adevărat chemat, Dumnezeu o să mă scoată la liman la timpul cuvenit.””

Până atunci, ce ruperi de nori şi ce sori negri în juru-mi! Părinţii, alarmaţi peste măsură, băteau drumul către biserică, dimineaţă şi după-amiază. N-ar fi minciună dacă aş spune că dădeau acatiste să nu mai cred… Păreau stafiile propriilor lor lacrimi. De nu soseau împreună, să se plângă părintelui Avramescu şi să-l implore, apărea numai mama, devenind practicantă aproape asiduă, făcând eforturi supraumane să-şi smulgă sufletul din tunelul în care se afunda, eu numindu-l: beatitudine; ea: oroare.

Dacă ieşeam împreună, să-mi cumpere ciorapi sau cămaşă, profitam s-o atrag într-o biserică, preferabil Stavropoleos, unde intimitatea veacurilor covârşite de timp materialnic mă suprima ca fiinţă de carne, dându-mă pradă unui preot gâjâit şi feroce. (Cât greşeam aplicându-i acest atribut din pricina glasului său neplăcut! Ulterior am aflat că rămăsese fără glas din timiditate şi trac, la un concurs pentru ocuparea unui post de asistent în învăţământul teologic universitar…) Încă slujea până mai anii trecuţi, iar când cânta “Sus să avem inimile!”tuna.

20

ÎN TOT ACEST TIMP, rugăciunea învăţată de la părintele Daniel era odihna mea. Că mă aflam acasă, la liceu, în biblioteca publică, pe stradă, de vorbă sau tăcând, rosteam în adâncul meu: “”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!””. Căutam cu mintea lăcaşul ascuns al inimii duhovniceşti, de parcă m-aş fi folosit de pseudopode, ori după cum unele insecte pipăie din vârful antenelor mediul în care evoluează. Concentrarea mea înăuntru se izbea de o beznă mată, dar nu renunţam, nu-mi pierdeam curajul, nici nădejdea de a sparge întunericul într-o bună zi, de a sfredeli coaja ce mă despărţea de acea vizuină a luminii unde mi se spusese să mă aşed în aşteptare.

Mă vedeam îmbrăcat călugăreşte, adunat pe un taburel, mic, mic de tot, în chenarul inimii, cum o ştiam simbolizată în desene, eu însumi profilat în tuş, dintr-un vârf de peniţă, preschimbat într-o modestă miniatură alb/negru de manuscris. Ca şi când aş fi devenit operă de artă.

Aici a răsunat un semnal de alarmă, anume tras pentru mine. Precum o păţisem şi cu budhismul, arta juca un rol prea mare în atracţia mea spre contemplaţie. De câte ori am auzit un preot denigrând literatura, ori pictura, i-am replicat că atunci când ele ating şi un subiect pios, devin nu numai utile, ci mijloc de apropiere de Dumnezeu. Arta poate fi o treaptă către sfinţenie, afirm. Dar poate fi şi o treaptă-n jos…

Adică tocmai ce se petrecea cu mine: priveam doar prin prisma ei. Esteticul îmi întuneca aspiraţia de a urca mai sus de el, spre Divinitate. Mulţi călugări, fără s-o ştie, mi-au întărit această părere că arta e un fel de poartă către Rai. Cum? Lăudându-mi din adâncul sufletului frumuseţile de aflat în împrejurimile mănăstirii unde vieţuiau.

Din fire sunt un adorator al naturii, Constatând entuziasmul monahilor pentru aşezarea mănăstirii lor, fără să vreau am ajuns a socoti că Frumosul este calea. CALEA spre Dumnezeu. Singura. Pe drumul acesta nu mă mai puteam opri decât la ideea că relaţia cu Dumnezeu nu numai că e una estetică, ci că reprezintă materia dar şi rezultatul creaţiei artistice. Este una dintre ideile periculoase pe care le poţi adopta când practici Rugăciunea lui Iisus.

Nu bănuiam cât trebuie să ne ferim de închipuire când ne adâncim în Rugăciunea Inimii. Tot ce ne aduce imaginaţia este fals. Ne îndepărtează de scopul rugăciunii. Provoacă dezechilibrul. N-avem voie să căutăm altceva decât golul. Curăţim mintea. Curăţim inima. Facem curăţenie generală şi totală. Nimic nu trebuie să ne bucure. Nici să ne-ncânte. Nici să ne atragă. Renunţăm la tot. Murim, în sensul că tot ce-i lumesc şi pământesc dispare. Rămânem doar o aşteptare, repet, un gol ce aş- teaptă să fie umplut. Fără gând. Fără simţământ. Dra- goste nesusţinută de raţiune, nici de sensibilitate. Dra- goste pură. Pură.

Va să zică, dacă mă vizualizam pe mine însumi, aşezat pe scăunel, ca gravat în inimă, greşeam. Era un început de adorare de sine. Îmi făcusem chip cioplit din imaginea mea proprie. Eram încântat cât de cuminte şedeam, cât de frumos mă rugam, cum îl aşteptam eu pe Dumnezeu. Amator de artă, am metamorfozat aşteptarea într-o exprimare plastică a ei şi credeam că, odată realizată, starea mea atinsese o culme. Prin asta îmi anulasem rugăciunea; mai grav nici că se putea.

Şi, neîncetat, rosteam: “”Doamne, Iisuse…!””. Şi nu izbuteam să impun tăcere nici măcar în sfada inimii.

21

“”DOAMNE, IISUSE HRISTOASE, Fiul lui Dumnezeu…””, am încercat să-mi înalţ duhul într-o inspirare puternică. Nu ca forţă fizică folosită de plă- mâni, ci puternică în aspiraţie, adică tinzând sus, foarte sus; cel mai sus. Ba nu. Nu cel mai sus. Interveni ruşi- nea. Ruşinea de Dumnezeu. Nu cel mai sus, adică până la El… Aspiraţia mi se oprea undeva în afara hotarelor Împărăţiei Sale, mai jos de ‘Aşternutul Picioarelor Lui’, cum îmi aminteam a fi citit o metaforă, într-o rugăciune.

“Ce e ‘Aşternutul’? Firesc, este vorba despre nori. Dar n-am voie să cred asta. E prea concret. Trebuie să intru în domeniul abstractului.” Aici se iţi mirarea: a fost deajuns să-mi zic aceasta, că m-am şi aflat în domeniul abstractului, de unde abia plecasem, dealtfel, când îmi întrerupsesem starea de rugăciune, abstractul unde mă proiectase invocarea numelui lui Iisus. “E o prostie! Cum pot afirma că mă aflu în domeniul abstractului? De unde ştiu? Ce-mi confirmă c-am ieşit din domeniul concretului şi am intrat în alt domeniu, cum ar fi al abstractului? O altă întrebare e: de unde ştiu că-i acela al abstractului? Când discutăm despre domenii prin care umblă mintea, nu mai avem nici un criteriu. Curios: mintea nu are nici o ezitare; ea se simte acolo, iar acel acolo nu e numai altundeva, ci e cu precizie teritoriul abstractului. Deşi n-a apărut încă nici un gând specific abstract. Altă prostie! Toate gândurile sunt abstracte. Cum o să existe ‘gânduri concrete’?! Pe care din ele pui mâna, să-i verifici concreteţea?! Nu, aşa-i vorba. Ce vreau să zic”, continuai de parcă nu eram deloc singur în mine, ci m-aş fi disputat cu altcineva, “e că gândim cu gânduri despre lucruri concrete şi cu gânduri despre lucruri de-ale abstractului.”

Fu cât pe ce să mă străduiesc a defini cele două tipuri de gând, dar mi-am dat seama că operaţiile gândirii, chiar când lucrează cu gânduri despre cele mai concrete obiecte, rămân abstracte. Răsări o nouă revelaţie:“Unele se desfăşoară-n planul concret, iar altele în cel simbolic. Eh, ‘concret’! Un plan în care concretul e evocat e reduplicat sub formă de imagini. De pildă, văd cu închipuirea două surori gemene. Asta s-ar putea numi o operaţie în planul concret. De ce-i spun: concret? Pentru că ‘văd’ două fiinţe de parc-ar fi în carne şi oase. De ce-i spun operaţie a gândirii? Pentru c-am judecat extrem de rapid că asemănarea fizică, a staturii, identitatea de vârstă, îmi impun să le bănuiesc gemene. De fapt, sunt mai multe operaţii înlănţuite; acelea de comparare, de cântărire, de a trage o concluzie, de a căuta noţiunea ce să cores-pundă cu ceea ce socotesc a fi concluzia meditaţiei mele asupra a ceea ce văd. Simultan a avut loc şi o operaţie în planul simbolic: adunarea unei făpturi cu cealaltă. Sigur că n-am socotit: o fată şi cu altă fată fac două fete – una şi cu una fac două. Lucrurile astea se produc cu o viteză atât de mare încât adunarea nu e percepută ca desfăşurare-n timp.”

Gândirea, într-un respiro de o miliardime de secundă, îşi dădu seama că plecase de la a se ruga şi că ajunsese la a încerca să priceapă cum gândea. “Eşti supid! Nu pentru asta ai tras jaluzelele! Nu pentru asta ai ales acest ceas al nopţii, când părinţii tăi s-au culcat, când vecinii au stins luminile, când traficul străzii s-a rărit încât aproape nu mai rişti să te deranjeze. Hai, fă un efort! Concentrează-te asupra lui Iisus…”

“”Doamne Iisuse Hristoase!”” Am inspirat, fericit de locul unde îmi adăstase mintea: “Totuşi, aveam dreptate adineaori! Mă aflu-n domeniul abstractului! O simplă apăsare pe un buton, nu numai invizibil, ci chiar inexistent, şi m-am pomenit aiurea! Aici, în abstract. Dar eu caut un Iisus concret!”, îmi venea să urlu. Mi se strânsese inima de parcă m-ar fi durut. Adevărat că mă durea incapacitatea de a provoca apariţia unui Iisus concret. Îl iubeam pe Iisus pentru că era conret, “mai concret decât eu însumi! O persoană! Nu mă-nvaţă aşa părintele Daniel?” Rosteam: “o persoană”, însă simţeam: “PERSOANA!”prin excelenţă, izvorul tuturor persoanelor de pe pământ şi din toate timpurile, matricea, prototipul, pântecul ce ne naşte… “Ia te uită: nu pot gândi la El decât cu metafore! Iarăşi am ieşit din planul abstract. Ce însemnează asta? Înseamnă că, de cum încep să raţionez, ies din domeniul abstractului? Raţiunea nu acţionează-n domeniul abstractului? Aşa este: oamenii po- menesc despre un domeniu al raţionalului. Acum mă aflu-n domeniul raţionalului; iar acesta nu e tot una cu domeniul abstractului. Dar câte domenii avem în cap? Suntem mari latifundiari?!”, glumeam istovit.

Am rămas – era să scriu: ‘pe gânduri’, dar nu e cuvântul potrivit -. am rămas într-o stare de contemplare – parcă nici acesta n-ar fi cuvântul -, am rămas… simţindu-mă bine în situaţia de a sta pe limita… abstractului, …’la picioarele Aşternutului Lui’… Pătrunsesem iar Acolo. “Aici, lângă El…, lângă Iisus…” Simţământul acesta mă smeri. Fumurile psihologului îmi dispărură fără nici un efort. Îmi ‘gustam’ trăirea. Nu resimţeam nevoia vreunui comentariu suplimentar.

Însă raţiunea nu-mi dădu prea lung răgaz. Îmi zise:“Asta-i pacea minţii…”. Şi cum am rostit cele patru cuvinte, în tăcere, pacea dispăru. “Oare voi izbuti vreodată să trăiesc fără să gândesc?” Am surâs: “De mi-ar şti un marxist auzi gândul, ce ar mai râde… “Să cobori în inimă, eliminând orice gând”, aşa mi-a recomandat părintele Daniel. Ceea ce am simţit acum a fost ca o dezvăluire infinitesimală a ceea ce ar trebui să fie ea: cuibul odihnitor al golului minţii şi inimii…” În continuare, parafrazai titlul unei broşuri citită-n copilări:e “La picioarele lui Iisus…” Am contenit brusc să mă joc cu mintea deoarece îmi dădui seama ce lucru necesar spusesem – fără să fi intenţionat să rostesc ceva anume potrivit cugetării mistice:“”Stăteam de vorbă cu Mântuitorul…”Asta se cuvine să obţin: să stau de vorbă cu Hristos, Prietenul meu…”.

“- “La ce chemi tu numele Meu? Că el e minunat””, am construit răspunsul pe care aş fi voit să-l aud. Odată pornit motorul asociaţiilor de idei, fără să vreau, cum se petrec totdeauna întâmplările în minte, mi se oferise o nouă parafrază: “- “La ce mă întrebi tu de numele meu? Că el e minunat”“. Aşa-i grăise lui Manoc îngerul. O citisem în JUDECĂTORI, în VECHIUL TESTAMENT, şi acum o atribuisem posibilului Iisus care ar fi coborât să stea de vorbă cu mine. “‘Emanuel’ este numele lui Dumnezeu; el înseamnă: “cu noi este Dumnezeu””. Am izbucnit într-un muget sonor:

– Emanuel! Emanuel!…

Îmi stăpânii vocea, însă ea continua să geamă surd, sugrumat, în corzile vocale: “Emanuel!…”, preschimbându-se-n hohote de plâns uscate, însoţite de o durere-n dreptul inimii.

Am reintrat în gol. Nu mai era unul al tihnei agreabile. Era un pustiu. Eram singur. Singur.

22

PE ACEASTĂ NOTĂ discordantă s-a încheiat trecerea mea fizică pe lângă un focar de cultură şi mistică fără precedent, nici imitare, aflat sub privegherea unor reprezentanţi de frunte ai clerului ortodox român, cei adunaţi în jurul “Rugului Aprins”.

Firea mea pătimaşă – ascunsă de decenţa cititorului, în paginile de faţă, unde nu am scos la iveală decât o fărâmă din acţiunea forţelor răului, acţiune ce nu m-a implicat direct -, întinzându-mi o mână înşelătoare, numită: “cunoaşterea vieţii”, firea mea, ziceam, m-a împins să mă sustrag influenţei benefice a părintelui Daniel şi a celorlalţi mari duhovnici, ca şi a cărturarilor mireni adunaţi de prestigiul Mănăstirii Antim, din al cărui renume de ieri astăzi n-a rămas decât amintirea. În anii care au urmat (şi ce puţin îi pot astăzi desena în cuget…), m-am pomenit rostogolit într-o cădere din care niciodată nu m-am mai înălţat la înălţimea atinsă la vârsta celor şaisprezece ani. Orgoliul îmi şopteşte că putea fi şi mai rău; anume, să fi lunecat în cea mai crasă banalitate a trăirii; pe când eu am avut parte de mult din ceea ce este urât în omenesc (a nu se înţelege greşit: vreau să spun în omenescul meu – nu dau vina pe urâtul ce mi-a fost dat să-l suport de la alţii, deşi nici acela nu a fost de dispreţuit…). Pentru a scurta o poveste lungă cât viaţa mea de până acum, necazurile şi şoapta îngerului m-au învăţat două-trei reguli de vieţuire după care am încercat să-mi conduc existenţa ulterioară:

¨Să nu calc în destinul altuia. E o regulă pe care am ţinut-o cât am putut. Deobicei, îndrăgostirea şi rugămin- tea celorlalţi – cu toate avertismentele mele -, m-au făcut să trec peste rigoarea ei, la care ţineam atât de mult. Că rar să nu greşeşti când te amesteci în viaţa celorlalţi!

Să ascult de legile esenţiale din VECHIUL şi NOUL TESTAMENT: să-mi orânduiesc zilele, după pilda lui Dumnezeu, Creatorul, muncind până la cea mai neagră istovire şi să mă străduiesc a-mi iubi aproapele ca pe mine însumi (pe care regulă din urmă am ţinut-o cu încordare mare a voinţei – fiind slab tare în această privinţă -, iar când mi s-a părut că nu eram în stare s-o practic, am optat să acţionez de parcă mi-aş iubi aproapele, cum ni s-a spus).

Cea dintâi lege e prima poruncă dată omului desprins din Rai. Măcar dacă aş putea dovedi că n-o uit până la reîntoarcerea de pe pământ…

Să iert.

O condiţie pentru propria-ne iertare (“Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”).

Că mai ţin şi alte porunci n-are importanţă pentru cântărirea eforturilor mele de a rămâne creştin şi nu este spre lauda bunei mele voinţe. Nu fur. Mint mai ales pentru a nu provoca suferinţă altora. Îmi iubesc părinţii. Îl iubesc fără margine pe Dumnezeu. Nu sunt legat de cele materiale. Respect copiii până la a-mi jertfi viaţa pentru formarea lor. Iubesc mai presus de toate Adevărul, Dreptatea şi Frumosul, Blândeţea; înţeleg Neputinţa celorlalţi, cultiv Toleranţa. Dar acestea şi celelalte le datorez cu prisosinţă educaţiei pe care mi-a dat-o mama şi lecţiei primite de la scriitorii lumii; personal, n-am făcut decât să întăresc şi, eventual, să dezvolt ceea ce ei au zidit în mine. Doar că m-am agăţat de acest fel de a trăi şi, împotriva tuturor deprinderilor rele dobândite pe măsură ce am înaintat în ani, n-am slăbit încleştarea pumnilor cu care stam agăţat în gol de traiul meu cinstit şi civilizat, neîndrăznind să socotesc că interesul meu ar avea vreodată întâietate asupra interesului altcuiva, chiar dacă s-a întâmplat să mă port şi ca atare.

De trăit am trăit cum nu se cădea.

În continuarea celor istorisite până aici, nivelul dăunător al învăţământului sub comunişti, falsificarea istoriei şi a criteriilor culturale, lipsa de orientare a tineretului studios, comparate cu setea mea de informare şi de profunzime (fără a scoate din asta un merit deosebit – era o simplă datorie tinerească), m-au condus la alăptarea unui orgoliu nesăbuit şi sterp, ce mi-ar fi ucis sufletul, de nu înclinam să urmez şcoala smeritoare a închisorilor pentru politici, ca să învăţ omenia şi demnitatea românească, de la aceia care se jertfiseră pentru acestea.

Decizia de a respecta legile divine menţionate mai sus a luat naştere ca urmare a meditaţiei din temniţă la ce fusese viaţa mea până la arestare, la capacităţile şi limitele mele, la ce sunt şi nu sunt în stare să aplic din învăţăturile Domnului, la şansa de a mă mântui şi eu prin mila din Ceruri.

Drept urmare, atât de puţin mă simt pregătit să împlinesc îndatoririle mele de om încât cu adevărat numai de această milă depinde veşnicia mea. Şi în ea nădăjduiesc.

Atunci când am pornit-o pe drumul lung al irosirii sănătăţii, tinereţii, studiilor şi bucuriilor, conştient încotro mă îndreptam cu de la mine putere, vreau să zic: spre puşcărie, n-am ştiut că membrii cercurilor de studiu de la Mănăstirea Antim urmau să fie, la rândul lor, condamnaţi, nici că placul lui Dumnezeu era să mă confrunt iarăşi cu buna lor vestire.

Era a treia Chemare. Slavă Domnului că acesteia i-am dat crezare şi m-am supus Ei. Era o Chemare pe măsura pregătirii mele sufleteşti şi a aspiraţiilor mele verificate prin întreaga-mi experienţă. Prin această afirmaţie spăl toată ironia cu care am îmbrăcat în paginile precedente “cunoaşterea vieţii”, a celor către care mă atrăsese când mi-am dat seama că nu eram plămădit pentru voturile monahale. Acea “cunoaştere”către care aspirasem mă instruise suficient ca să recunosc pe dată adevărul “Rugului Aprins”, o recunoaştere prin negativ, dacă cititorului îi este clară această formulare.

23

OARE CUM se depănaseră zilele şi nopţile vegetării lui Vasile Voiculescu în temniţă?

– La câţiva ani de la moartea lui, un preot, Popescu, l-a căutat pe tata la adresa mea, îmi povesteşte doamna Gaby Defour-Voiculescu. Îmi pare rău că nu l-am întrebat mai multe despre el, dar ne era aşa de teamă încât suflam şi în iaurt atunci. Vai de mine, am fost urmăriţi de Securitate, am fost chinuiţi şi noi… Mi-a spus că tata îi dăduse adresa mea, să se folosască de ea dacă nu mai locuia nimeni dintre ai noştri în casa din strada Dr. Staicovici. L-am vestit că cel pe care-l căuta se stinsese. L-am reţinut la masă. Mi-a vorbit foarte mult de tata. Mi-a povestit că-n fiecare zi, pe-nnoptatelea, doctorul îl ruga să-i pună mâinile pe cap şi să-i facă rugăciunea de seară, că rămăsese creştin din tot sufletul. Mi-a zis că l-a-ntrebat o dată: – “Doctore, ce ţi-a dat cele mai mari satisfacţii în viaţă? Religia? Cultura? Lectura? Medicina? Dragotea?”. Şi tata i-a răspuns: – “Un lucru pe care nu l-ai pomenit: familia.”Eu am rămas nu ştiu cât să spun de minunată şi de mirată, fiindcă nu părea un familist.

Ce ciudat mi se pare să mă găsesc în casa acestei doamne abia cunoscută de mine, abia gustând nobleţea ce respiră din mobilele vechi, din icoanele pe sticlă pictate de dumneaei, din aquariumul ce desparte – în loc de perete – living-room-ul unde discutăm de sala de baie, să mă aflu aici în căutarea fostului deţinut politic, poetul Vasile Voiculescu, acela ucis cu încetinitorul timp de aproape cinci ani şi, în locul său, să întâlnesc un părinte iubitor, extrem de viu în amintirile fiicei sale, dar revelându-şi dragostea faţă de proprii lui copii doar după ce s-a retras din lume.

Doamna din faţa mea, atât de tânără prin vioiciunea sa, prin veselie, este bunică; iar peste dânsa, după cum au trecut apele unor fericiri rar întâlnite, s-au năpustit şi prigoane şi suferinţe dintre cele pomenite în aceste pagini – arestarea şi moartea poetului -, care nu au constituit cele mai cumplite; această gazdă prietenoasă, caldă, cu o purtare ce-ţi îngăduieşte să te simţi pe dată o veche cunoştinţă, nu-şi reprimă stânjeniri resimţite în primii ani ai existenţei şi le mărturiseşte cu o candoare care-i trezeşte aerul juneţii transparente prin fiece gest, zâmbet, cuvânt.

– Ni s-a devotat, dar nu a avut tandreţe; a avut o sobrietate cam vetustă. Adică pe mine, copilul cel mai mic, nu m-a sărutat niciodată în viaţa lui. Şi eram o fetiţă reuşită. Nu m-a luat de mânuţă să mă ducă la o biserică. Nu m-a învăţat o rugăciune. Eram puţin contrariată auzind ce-mi spunea preotul Popescu. Pe urmă am înţeles. Din ce scria tata şi din câte am auzit despre el, am priceput că gândea: “”Există liberul arbitru; vocaţia nu se învaţă; vocaţia vine, te naşti cu ea.”” Ţinând seama de asta, el n-a vrut să ne dirijeze în acest sens. Ceea ce prima, în schimb, în casa noastră, au fost: morala, omenia, bunătatea. Dacă veneam revoltaţi de la şcoală, totdeauna ne spunea aşa: – “Să întorci şi obrazul celălalt”. Altfel zis, ne-a dat o educaţie formidabilă. N-am avut voie s-o strigăm pe nume pe femeia care o ajuta pe mama. Eram crescuţi în respect faţă de tot. Nu ne era permis să-i cerem femeii un pahar de apă sau să ne facă ghetuţele. N-am avut pom de Crăciun în viaţa noastră. Iar tata ne explica: – “Nu putem face pom, că trebuie să vă dau cadouri la toţi şi n-avem bani.”Şi atunci ne bucuram de pomii de Crăciun ai tuturora de pe stradă: “cei cinci copii Voiculescu…”, surâde înduioşată povestitoarea.

Rememorări bogate în pofte neîmplinite, în stingheriri, în nerealizări.

– La şcoală, continuă dumneaei, am suportat umilinţe. Ghetuţele ne erau rupte, hăinuţele ponosite. Mâncam foarte bine, petreceam vacanţa la mare; ne trimitea la o mătuşă, la o soră a lui – săraca, închipuiţi-vă, cu cinci copii şi cu toate pe cap… Deci nu-l interesau aceste aspecte. Şi nici banii. Absolut un doctor fără de arginţi! Puţini cred că sunt ca el, puţini…

Tac, intimidat de modestia în care a înţeles acest medic să trăiască el şi familia sa.

Iar aceia care se băteau cu pumnul în piept că ucideau în numele celor săraci, pe el s-au găsit să-l omoare?…

*

Respectul liberului arbitru nu apărea doar în practicarea neimplicării – în general – în viaţa celorlalţi, ci precumpănea şi în clipele de mari dificultăţi paterne, când în alt om decât doctorul Voiculescu ar fi izbucnit preju- decăţile, amuţind cu orbirea lor agresivă dicteul raţiunii şi al spiritului de toleranţă.

Fiica sa cea mai mare, pe la vârsta de 14 ani, elevă la Institutul Pompilian, când a fost pusă în faţa obligaţiei de a se spovedi şi împărtăşi, obligaţie condiţională pentru a trece din cursul inferior în cel superior, a refuzat s-o facă. La şcoală a izbucnit un adevărat scandal. Relaţiile dintre familia sa şi directoarea Vlăsima erau calde. Copiii familiei Voiculescu erau duşi la Mamaia, verile, de către conducătoarea instituţiei. Erau aproape intimi, de n-ar fi fost marele respect cu care o tratau cei mici.

În urma incidentului, a fost convocat un consiliu profesoral la care fu invitat părintele să răspundă de purtarea fiicei sale. După ce a ascultat cuviincios raportul, opiniile şi incriminările celor din jur, a luat cuvântul şi a spus: – “Eu nu pot s-o oblig. Dacă vrea s-o facă, bine; dacă nu vrea, nu vrea”. Aceste vorbe, cu fermitatea şi seriozitatea lor, au închis ‘cazul’.

Atitudinea publică a poetului lui Dumnezeu arată limpede că, împotriva oricărei opţiuni spirituale personale, iubirea pentru libertatea semenilor, fie şi proprii săi copii, triumfa în sine până şi asupra celor mai nobile idei ce-i îndrumau paşii, chiar şi asupra credinţei în Tainele Bisericii.

Există o altă exemplificare, şi mai elocventă, a acestei atitudini de a nu-şi impune celorlalţi crezul, o întâmplare cu adevărat zguduitoare.

La un an de la moartea soţiei sale, poetul i-a vizitat mormântul, însoţit de fiul său Radu şi de un monah. Feciorul răposatei i-a destăinuit călugărului că mama sa s-a stins nespovedită şi neîmpărtăşită. – “Radule”, i-a spus acela cu blândeţe, “eşti băiatul cel mai mare. Datoria dumitale este să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti. Aceasta se va revărsa asupra sufletului mamei.”O rostise în faţa tatălui său şi la picioarele mormântului aceleia care-i dăduse viaţă. Îndemnul era grav; de el părea să atârne eternitatea răposatei, tihna ei de Dincolo; sau dimpotrivă…

Copiii Voiculescu au crezut în Dumnezeu, dar n-au fost legaţi de slujitorii Lui pământeni. S-ar putea afirma că îndoielile faţă de caracterul acestora erau dublate de o ispită de frondă, câteodată de luare în derâdere. Doctorul din a doua generaţie, tânăr fiind, n-a ascultat de sfatul feţei bisericeşti.

Oricare părinte nu numai că l-ar fi obligat să-l pună în practică, ci l-ar fi îndemnat şi grăbit către aceasta. Dar nu tatăl său. Nici măcar nu l-a întrebat vreodată dacă a dat curs actului de care atârna trecerea întru pace a sufletului atât de iubit de el încât după repauzarea lui, poetul intenţionase să se călugărească.

E limpede cât îi era de mare discreţia privitoare la intimitatea celor cu care purta orice fel de comerţ.

*

Cât a fost închis poetul Vasile Voiculescu, n-a venit nimeni să aducă familiei veşti din închisoare. Nici în perioada cât a fost bolnav, până să moară, nici unul dintre foştii colegi de detenţie nu l-a vizitat. Abia după ce s-a petrecut, prin 1974, la amiazi, a sunat la uşa doctorului Radu Voiculescu un domn în tenul cadaveric al căruia gazda a recunoscut pecetea tipică a fostului puşcăriaş. Stătuse cu părintele său la Jilava, demult, în primul an de privare de libertate a celui din urmă. Era un economist târgoviştean: Nicolae Chivulescu, întretimp şi el decedat.

Din păcate şi stăpânului acestei case i-a fost frică să insiste cu întrebările asupra impresiilor din gherlă ale oaspetelui. Poetul fusese acela care – ferindu-se să le încarce memoria şi conştiinţa cu trăirile sale disperante, păzindu-şi membrii familiei de a şti fie şi cât de puţin despre animalitatea existenţei în spatele gratiilor, pacti- zând, astfel, prin acoperirea nelegiuirilor, cu călăii săi, apărându-şi neamurile de cunoaştere, pentru ca acestea să nu scape ceva din luminile ei în conversaţii cu persoane insuficient cântărite, ceea ce ar fi condus la riscarea propriei lor libertăţi -, poetul fusese acela care şi-a obişnuit copiii să refuze a-i descoperi tragedia. Dealtfel, mereu căutaţi de Securitate, supuşi la diverse presiuni, copiii săi şi celelalte rude au ajuns să înveţe singuri că numai omul care nu ştie nimic nu riscă nimic (decât capete de acuzare integral inventate, lucru oricând rămânând posibil).

Străinul ispăşise şaptesprezce ani de răpire a libertăţii. Iar în aceste aproape două decenii afirma a nu fi întâlnit o altă inteligenţă atât de ieşită din comun şi o fire atât de atrăgătoare ca ale lui Vasile Voiculescu.

Totuşi, oricât de puţine informaţii oferea despre poetul care refuza cu obstinaţie să se hrănească din lăturile destinate bărbaţilor în zeghe, una este fundamentală, deşi nu-mi e clar, din câte ascult narându-mi-se, dacă evocă Jilava menţionată sau Aiudul ulterior. Marele poet român devenise ţinta insistenţelor ofiţerului politic pentru a accepta să devină ‘turnător’.

Sfătuindu-se cu amicul prezent în casa doctorului Radu Voiculescu, recunoscându-i că nu era în stare să mintă – deci situaţia de om care refuza pactizarea cu zbirii era cu atât mai grea -, ajunse să se izoleze de bună voie, pe tot parcursul detenţiei, de ceilalţi colegi, pentru a-i împiedica să i se destăinuiască – pedeapsă suplimentară pe care şi-o aplica singur, închisoare voluntară în interiorul închisorii, tot acest chin scornit fiind de spai- ma insistenţelor cu care se nădăjduia să i se dinamiteze şi fărâmiţeze caracterul fără fisură. Pentru a scăpa de bănuiala că-şi acoperea colegii, începu să se prefacă a fi surd. A mai născocit explicaţia: – “Sunt mistic, deaceea stau de-o parte de ceilalţi”.

Cu prilejul unui puseu acut de tuberculoză, fiindu-i deosebit de rău, la bătăile în uşă ale celorlalţi din came- ră, locotenentul cu pricina apăru. Când se dumiri despre cine era vorba, zise: – “Tu eşti ăla misticul? Să te vindece Dumnezeu!”. Şi a trântit vizeta la loc, depărtându-se pe dată. Lui Dumnezeu nu i-a rămas decât să-şi arate mila. Şi şi-a arătat-o.

Un alt coleg de închisoare, publicistul Gheorghe Penciu, îşi aminteşte: – Timp de un an nu am mai ştiut nimic despre el. Aveam să aflu mai târziu, prin 1961, că marele poet nimerise în celulă cu un huţul de prin părţile Sucevei, străin de orice sentiment şi afecţiune, hoţ şi lacom, mâncându-i până şi cele 80 gr. de pâine, raţia la care aveam cu toţii dreptul, pentru a ne prelungi agonia.

În vederea surprinderii în toată fineţea lor a relaţiilor complexe închegate între Vasile Voiculescu şi colegii săi de celulă, un nou amănunt, furnizat de către fiica sa: la eliberare, tatăl a apărut în ochii stupefiaţi ai familiei cu fluierele picioarelor strânse într-un fel de ‘burlane’ lucra- te din căpeţele de lână, bumbac, aţe, făcând pretutindeni numai moaţe de toate culorile. Murdare aflându-se ele, fata lui i le-a dezbrăcat şi s-a mirat ce puteau fi. – “Oooh, băieţii, când erau scoşi la plimbare, găseau bucăţi de sârmă şi, reîntorşi înăuntru, îşi lucrau cu ele pulovere. Aşa mi-au făcut şi mie astea, că mi-era tare frig…”

Respectat, iubit, protejat, chiar …răsfăţat – dacă termenul poate fi utilizat în acest context, cum face povestitoarea, deşi am mari îndoieli că o noţiune atât de familiară intimităţii şi-ar găsi aplicarea în cazul acelei dezumanizări şi morţi lente ce se numeşte ‘închisoare’…

Revin iară şi iară asupra întrebării mele:

– Ce aţi mai aflat despre el de la ceilalţi deţinuţi?

– Prea mult nu. A fost o figură ştearsă. Modest, interiorizat. Alţii mi-au spus că era un focar de cultură, dar plin de smerenie. – “Câte putea şti Vasile Voiculescu şi ce cultură vastă avea şi cât de amplu era informat în istoria muzicii…”, ziceau. “A fost o binecuvântare pentru noi să-l cunoaştem.”Dar n-a mai putut asculta muzică. I s-a aplicat un tratament greşit, după ce i s-a dat drumul în halul ăla; şi a surzit de-adevăratelea…

24

ÎNTR-UNUL DINTRE PROCESELE VERBALE de interogatoriu, semnat nu mai ştiu de care dintre membrii lotului “Rugul Aprins”am dat de urma neaşteptată a lui Agenor Danciul.

“Întrebare: Arată ce activitate ai desfăşurat după plecarea stab.(ilită?) din oraşul Suceava în anul 1947.

Răspuns: În februarie 1947 subsemnatul am plecat la Bucureşti, unde m-am înscris pentru a urma cursurile Facultăţii de Filosofie.

Aici, la Facultatea de Filosofie, printre alţi studenţi, l-am întâlnit pe Danciu Geno [de fapt: Agenor] , zis: Bob, care urma şi el cursurile acestei facultăţi. Pe acesta îl cunoş- team încă din Cernăuţi, îl ştiam ca legionar, el îmi cunoştea sentimentele mele legionare şi îl vizitam în Cernăuţi chiar şi la domiciliu. (Nici n-a apucat sărmanul anchetat să-şi depene povestea că anchetatorul a şi început să i-o falsifice pe când i-o punea pe hârtie. Care ar fi fost prostul să vorbească pe şleau la Securitate despre ‘sentimentele sale legionare’?!)

În discuţiile pe care le-am avut atunci, Danciu mi-a spus că locuieşte în Bucureşti, la un legionar originar din Cernăuţi, anume Gramatovici Adrian, pe strada Principatelor Unite nr. 4, invitându-mă să-l vizitez acasă.

Într-adevăr, într-una din zile, l-am vizitat pe Danciu la locuinţa sa. Aici, printre altele, l-am întrebat ce alţi legionari cunoştinţe comune mai ştie că se află în Bucureşti şi ce anume ştie despre ei.

Danciu mi-a spus că în Bucureşti se află Ştefan Tcaciuc Delavale. Mi-a indicat şi adresa acestuia, pe care acum nu o mai reţin şi împreună chiar i-am făcut acestuia o vizită.

Nu pot să redau acum exact discuţiile pe care le-am avut atunci cu Delavale, asupra conţinutului lor urmând să mai revin în cursul anchetei. În orice caz, cu acel prilej am discutat negreşit şi chestiuni cu caracter legionar.

Este limpede din acest paragraf că discuţii cu caracter legionar nu s-au purtat. Afirm asta fiindcă bănuiesc că anchetatorul s-a străduit cu toate mijloacele ce le avea la dispoziţie să stoarcă măcar o informaţie utilă pentru acuzarea lui Delavale; cum nu a izbutit, nu-i rămâne decât ‘făgăduinţa’ (de aşa ceva n-am mai auzit în lumea anchetelor!) de a reveni anchetatul (când va ‘binevoi’ el să le socotească sosit momentul…) cu istorisiri noi!

Întrucât pentru pregătirea mea la facultate simţeam nevoia să fiu ajutat de cineva mai pregătit ca mine, continuam să-l vizitez acasă şi să mă întâlnesc cu Danciu, cu care prilej desigur aveam şi discuţii legionare.

Cu prilejul acestor discuţii, Bob Danciu susţinea întotdeauna că dânsul a continuat şi continuă să se menţină pe poziţii legionare [la ce bun persistenţa aceasta menţionată? doar anchetatul nu era înapoiat mintal, să fie necesară repetarea întruna a ‘rămânerii pe poziţie’…] şi făcea diferite aprecieri asupra situaţiei organizaţiei legionare.

Astfel, îmi amintesc că într-una din aceste discuţii, venind vorba despre Visarion Puiu, dânsul aprecia că activitatea acestuia la Vatican va avea drept urmare firească atragerea simpatiei cercurilor conducătoare catolice pentru organizaţia legionară şi deci, în mod implicit, sprijinirea organizaţiei legionare de către aceste cercuri.

Altădată, vorbind despre posibilitatea revenirii în ţară a legionarilor fugiţi peste graniţă, Danciu îşi exprima părerea că – cu toate posibilităţile pe care le acordă regimul [atare laudă a comunismului se aşteaptă anchetatorul să fie crezută a proveni de la un legionar fanatic, cum e prezentat Bob Danciu?! Păi, dacă regimul era atât de darnic, cum îşi explica Bob rămânerea agăţat de doctrina sa?] - legionarii aflaţi peste graniţă nu se vor reîntoarce în ţară. El îşi întemeia această părere pe considerentul că comandanţii legionari din străinătate se ocupă acolo cu organizarea unor formaţiuni militare legionare, sprijinite de englezi, cu care gândesc să lupte la momentul potrivit împotriva regimului din R.P.R. El îşi susţinea părerea şi pentru că unii dintre legionarii aflaţi în străinătate şi-ar fi exprimat dorinţa reîntoarcerii în ţară, iar englezii – după cum spunea dânsul – le-ar fi refuzat aceasta, asigurându-i că se vor reîntoarce odată cu formaţiunile militare despre care am declarat mai sus, în cadrul cărora vor lupta împotriva regimului de Stat de la noi. [De unde să fi cunoscut atât de intim, studentul la Filosofie, planurile legionarilor din Germania, acelea ale conducerii Vaticanului, ale guvernului englez şi ale Intelligence Service -ului, dacă nu împrumutându-se din bănuielile înspăimântate ale securistului însuşi, ale cărui coşmaruri erau populate de ‘răzbunători’ ce tăbărau peste el în pat să-l întreb ce băuse în seara respectivă?]

Tot cu ocazia acestor discuţii, Danciu afirma că întrucât Biserica Ortodoxă i-a (în text: “ia”dovedit a fi alături de Biserica slavă, înstrăinându-se în felul acesta – după părerea sa – de latinitate, sarcina legionarilor este de a sprijini catolicismul pentru a ne feri astfel de o eventuală slavizare. În acest sens şi în spijinul acestei păreri, Danciu îmi dădea ca exemplu cazul comandantului legionar Horia Cosmovici, care trecuse la catolicism.

Menţionez că în tot acest timp, respectiv în perioada februarie-octombrie 1947, cu unele întreruperi cât am lipsit din Bucureşti, subsemnatul mă întâlneam cu Danciu(indescifrabil; de bună seamă: Agenor) şi discutam diverse chestiuni cu caracter legionar.

Întrebare: Ce altă activitate ai mai desfăşurat în acest timp în Bucureşti?

Rog cititorul să urmărească, pe parcursul celor de mai jos, firul preocupărilor specifice unui monah, dar răstălmăcite de scribul în solda creerii, cu orice chip, de ‘duşmani’.

Răspuns: În iunie 1947, odată cu vacanţa de vară a studenţilor, subsemnatul am obţinut permisiunea stareţului Vasilache, de la mănăstirea Antim din Bucureşti, de a fi găzduit la această mănăstire. Menţionez că, întrucât nu aveam pe nimeni la care să-mi petrec vacanţa şi deoarece la căminul Facultăţii nu puteam rămâne pe timpul vacanţei, a trebuit să-mi caut adăpost aici.

La mănăstirea Antim, am cunoscut pe: Sandu Tudor, preot scriitor, acum călugărul Daniil, stareţul schitului Rarău, din regiunea Suceava, Benedict Ghiuş, arhimandrit, pe atunci asistent la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Tit Simedrea, fostul mitropolit al Bucovinei, generalul Tetrat, din Bucureşti, Roman Braga, student pe atunci al Facultăţii de Teologie în Bucureşti, Andrei Scrima, student al Facultăţii de Teologie în Bucureşti, Virgil Stancovici, student al Facultăţii de Teologie, gen. (? n-a fost niciodată general, dar face bine să laşi a pluti şi această umbră asupra viitorului arestat!) Alexandru Mironescu, profesor universitar din Bucureşti, Paul Leca, era pe atunci traducător al unor lucrări din limba rusă în limba română, Neofit Nica, în chilia căruia şi stăteam, Sofian Boghiu, lucra la cancelaria mănăstirii şi era de fapt ajutorul stareţului, dânsul conducea treburile mănăstirii, Damian Stoglu, era duhovnicul mănăstirii şi alţi călugări.

25

ATUNCI AM VOIT să-l urmez pe părintele Daniel la schitul Rarău, unde obişnuia câţiva ciraci cu asprimile vieţii în sălbăticiile piscurilor, dar şi cu mângâierile rugilor şi, în deosebi, cu pacea isihastă, adică aceea dăruită prin Rugăciunea Inimii. Nu este aici locul să intru în amănuntele acestei căi solitare către Dumnezeu.

Nu bănuisem că-i voi întâlni pe unii dintre acei ucenici în focul de gheenă al puşcăriilor. Însă, după cum este limpede, dacă n-am urcat după ei până la adăpostul lor ascuns dincolo de creste, dat ne-a fost să vieţuim împreună; şi au coborât ei în vizuinile unde m-a tras pe mine firea mea nestăpânită şi bolnavă nu din lipsa sloboziei celei cereşti, din păcate, ci dintr-a libertăţii lumeşti de a cuvânta după conştiinţă şi de a vieţui după canoanele civilizaţiei în care credeam.

Nu numai cu doi studenţi de la Institutul de Arhitectură mi-am împărţit, cum spuneam mai înainte, înjosirile, murdăria, înfometarea, prin lagăre, ci şi cu un me- dic, fost asistent universitar, asociat deasemeni, alături de poetul Vasile Voiculescu şi de alţi cărturari laici, “Rugului Aprins”.

A fost o întâlnire stranie. În cursul acesteia, am avut sentimentul că am ieşit din tărâmul obştesc, pentru întinderea câtorva ceasuri, şi că, adăstând alături de poteca vieţii, cineva îmi răsfoia cartea sorţii. Era o întrerupere, o falie, era golul dintre două file.

Dealtfel şi împrejurările momentului, deşi extrem de banale, îi confereau un caracter unic. Numai acela care a fost internat într-un lagăr poate înţelege ce însemnează să n-ai şansa de a izbuti măcar o dată să te sustragi de la silnicia ieşitului la muncă. Doar inconştienţa febrei, membrele zdrobite, moartea, aveau crezământ în favoarea odihnei.

Ei bine, am gustat fericirea o dată, o singură dată, o absolut singură dată, de a rămâne în curtea împrejuită de sârmă ghimpată. Mi-e cu neputinţă să-mi reamintesc ce raţiune i-a convins pe paznici să-mi îngăduiască a vecui acea zi fără să plătesc birul autodistrugerii cotidiene. De bună seamă va fi fost vreo plagă la laba piciorului, atât de săritoare-n ochi încât nici împietrirea lor n-ar fi dezis-o. Pentru a rămâne între hotarele celor de neînţeles petrecute în ziua aceea nu voi scormoni prin zgura îndesată peste ţinerea de minte, ci constat doar că atât de miraculoase erau orele ce mi se pregăteau încât până şi modul cum m-am apropiat de ele s-a înceţoşat datorită unei puteri de dincolo de contingent.

De rămas în dormitor nu era îngăduit. Rătăceam prin ograda vastă, de la o clădire la alta, până când clanţa uşii uneia dintre ele cedă sub apăsarea mâinii.

Nu pătrunsesem niciodată în alt dormitor decât al nostru. Era interzis s-o faci. Dacă, de când se îndreptaseră coloanele deţinuţilor către câmp, încercasem, din dezabuzare, intrările în pavilioane, în nădejdea că aş fi întâlnit vrun deţinut, să schimb o vorbă cu cineva, acum, că simţeam mica bară metalică extrăgându-şi limba din refugiul interior al broaştei, apăru între coastele mele alt impuls, de data aceasta unul meschin, pe care nu concepeam să mi-l recunosc. Intenţionam să cântăresc cu ochii mei cât mă defavorizase norocul, cu cât se dovedeau mai bune condiţiile de trai ale celorlalţi în raport cu cele impuse brigăzilor noastre, căci sălăşluiam într-un bordei vechi şi dărăpănat, pe când restul condamnaţilor beneficiau de clădiri noi, înălţate de echipe de zidari desemnaţi dintre deţinuţi înşişi. Aveam posibilitatea să-mi observ pentru întâia oară fizionomia invidiei – fiindcă multe păcate având, de acesta unul fusesem ferit până atunci.

Analizei de sine nu-i fu dat să se lăfăiască îndelung în mintea mea năucă de neodihnă, de nepregătire, de neexersare, deoarece îndată m-am şi pomenit în hală. Patu- rile se orânduiau unul înghesuit în altul, despărţite de coridoare înguste. Le dezamăgea aceeaşi privelişte, dezumanizantă ca şi locul unde se afla propriul meu culcuş. Simultan, exultam că nu fusesem străbătut de nici o un- dă de bucurie răutăcioasă stârnită de gândul că şi ceilalţi aveau parte de o mizerie egală cu a mea, de unde am tras concluzia că starea mea de invidie fusese una pasageră, străină de forul meu, nici măcar o invidie, ci dorinţa de a găsi pricină să mă tânguiesc că soarta era mai crudă cu mine decât cu alţii – o nevoie inexplicabilă a noastră, la destui semeni permanentizată dealtfel.

Deodată am sesizat…

Panica mă sufocă un fragment de secundă. Însă inima, ce brusc se decisese să-mi bată mai repede, se potoli îndată, pentru că acel ceva remarcat de mine şi care mă alarmase nu era kaki, ci tărcat. Văzusem o spinare sumeţindu-se de sub fiarele unui pat, ca a unui delfin din ape. Cum zic, spinarea era zăbrelită; deci aparţinea unui alt nenorocit de teapa mea şi nu unui caraliu. Dacă ar fi fost a unui gardian, acesta m-ar fi condus de-a dreptul la poartă, adică în cămăruţa unde se împărţeau cu dărnicie loviturile de rangă.

De cum mi-am dat seama cu ce stare socială aveam de-a face, se ivi o altă dilemă. Individul o fi fost bolnav, ca mine, sau vrun turnător privilegiat? Dacă ar fi fost careva reţinut în lagăr pentru un supliment de anchetă, nu căuta sub saltea atât de liniştit. Pe de altă parte, eu mi-aş fi dat seama până atunci că plutea o stare de anxietate printre cei care ne păzeau. Şi aceştia, ca şi noi, intrau în alarmă când sosea inopinat cineva de la ‘centru’, indiferent că cel din urmă era amplasat pe hartă în miezul Brăilei sau al Bucureştilor. Încercând să mă retrag pisiceşte, după cum şi pătrunsesem acolo, era posibil să mă simtă insul şi să mă fi denunţat că încălcasem regulamentul de ordine interioară. Dar el nu-l în- călca? Am preferat să-i câştig bunăvoinţa. Dealtfel, atât de nesăţioasă îmi era nevoia de contacte umane şi speranţa că mi-ar fi ieşit în cale între puzderia de figuri a- noste şi o personalitate pe lângă care să mă cuibăresc, încât nici nu aveam tăria să fi dat înapoi.

În concluzie, am înaintat către mâna pe care mi-o întindea Destinul.

– Sunteţi bolnav?

Ghemuit în patru labe, se sprijini anevoie de bara de fier şi-şi scoase capul la vedere. Oasele chipului său, dispuse pe o lăţime mică, până şi cele ale ţestei acoperite cu doi centimetri de păr cărunt, i se alungeau peste aşteptări pe verticală. Aşa fiindu-i conformaţia craniului, îţi era greu să remarci vreo scobitură în obrajii săi, căci, într-un fel, era un om scobit pe de-a-ntregul. În schimb, scofâlcirea pielii sale mă izbi. Ca şi albeaţa ei nenaturală, accentuată de ochii nemăsurat de extinşi, cu lichefieri de albastru spălăcit pe margini, pe când la mijloc culoarea era concentrată într-o tensiune aproape materială, de oţel. Obrajii, foarte neraşi, păreau crispaţi de frică, im- presie lăsată şi de zgâirea lui la mine. Cel puţin alt nume n-am găsit atunci pentru expresia lor. Greşeam total în interpretarea mea. Se holba cu pupilele mărite ale unui personaj dintr-o frescă ruinată de neîngrijirea a două-trei veacuri ce au călcat-o inexorabil cu carul zdrumicător de vieţi al Timpului, sub roţile lui greoaie şi indiferente la Frumos.

I-am zâmbit, să-i ogoiesc panica:

– Şi eu.

Adică, nici eu nu mă simţeam bine.

– Nu sunt bolnav, răspunse limpede şi fără urmă din temerea pe care mă aşteptam să i-o recunosc în tremurul vocii.

Dimpotrivă, glasul, ce părea să-i fie obişnuit cu cânta- rea, avea ceva luminos; în orice caz nu-l umbrea nimic, ceea ce era în contradicţie flagrantă cu situarea noastră sub talpa Răului. Parcă mi-ar fi parvenit sunetele originare, neemise de corzi vocale, ci aşa cum ar fi emanat de-a dreptul din Cosmos. Rosti, să mă lămurească:

– Sunt plantonul lagărului.

Nu avusesem cunoştinţă până atunci despre existenţa unei atari atribuţiuni pentru un purtător de zeghe. Datorită acestei recomandări am priceput cu ce se ocupa pe lutul ce podea dormitorul, fiindcă, după cum am menţionat, răsărise cu o mătură în mână, ca un Neptun purtător de trident.

Se ridică în picioare. Mă uluia cum răzbea să suporte povara hainelor vărgate. Era o faţă de bătrân. Doar mijlocul ochilor, cum am mai declarat-o, pâlpâia viu în el. Îmi făcea rău să-l contemplu. Atinsese ultimul grad de distrofie. Respira gâfâit pe marginea propriei sale gropi. Mă miram că nu-i auzeam horcăitul sfârşitului.

– Doctorul Dabija, se apropie târşâit de mine şi-mi întinse mâna numai sgârciuri şi beţe.

Mă înconjura cu un surâs cald ce nu aparţinea trupului său fantomatic, ci era împrumutat acestuia, de la distanţă, ca şi când sufletul i-ar fi bâtuit pe deasupra şi-i folosea corpul pentru a păstra legăturile cu pământul. Dacă glăsuirea nu-i era atât de logică şi la obiect, nu mi-ar fi venit peste mână să-l socotesc strigoiul unui puşcariaş mort prin acele locuri, uitat de toţi şi revenind să cerşească o rugăciune de dezlegare. Dar nu; am aflat cu- rând, fără nici o reţinere din partea sa – obişnuită la noi ceilalţi, cât încă nu ne încredinţam asupra caracterului conlocutorului -, fără nici un ascunziş, că fusese arestat în afacerea “Rugul Aprins”. Am schimbat cu dragoste idei despre fericirile credinciosului, despre zumzetul încălzitor al inimii iubitoare de Dumnezeu, despre viaţa de du- pă moarte şi despre lucruri de mult mai măruntă însemnătate, precum studiile mele din trecut, nesiguranţa asupra a cum avea să-mi arate traiul, după eliberare, şi asupra incertitudinii privitoare la profesia sau meşte- şugul meu viitor, că – bănuiesc a o mai fi scris – mi se întrerupsese frecventarea cursurilor universitare în anul al doilea, abia pornit.

Timpul se abstrăsese din preajma noastră şi dialogam pe o gură de rai mică după măsura costelivilor visători ce eram. Când se vesti un început de forfotă din direcţia bu- cătăriei, am tras cortina de stele ce ne despărţise de realitate şi mi-am luat rămas bun, să mă feresc de căutăturile celor care mi-ar fi putut pedepsi revenirea de câteva ceasuri la starea firească a omului, adică nimbată de iubirea dintre fraţi.

– Voiam să-ţi spun ceva…

Eram nerăbdător să ies, strâns cu uşa de instinctul de conservare redevenit activ.

– Nu-ţi mai bate capul cu nimic din câte te frământă. Dumnezeu te pregăteşte să scrii spre lauda Sa. Vei fi un izvoditor de cărţi închinate Lui. Ele vor răspândi credinţa, vor îmblânzi sufletele, vor îndemna la frăţietate. Fii binecuvântat!

“Totuşi, este bolnav…”, am regretat să constat în ultima clipă a agapei intelectuale la care luasem parte, oaspete mai cinstit ca oricine. Şi nu mă refeream la o maladie trupească, ci la una a sufletului plecat prea departe în ţinuturile fără de margine ale închipuirii şi care nu-şi mai găsise calea de întoarcere.

Niciodată până la capătul ispăşirii mele nu am mai avut prilejul să-l întâlnesc. Aceasta a fost cea dintâi pe- deapsă pentru asprimea cu care-l judecasem. A doua pe- deapsă a constat în a-l întâlni în libertate. La câţiva ani buni după revenirea mea în familie.

Era zi de sărbătoare: Sfântul Dimitrie Basarabov. Mă târâsem ca melcul într-o coadă lungă şi stufoasă de persoane doritoare să sărute Moaştele în racla lor din Catedrala Patriarhiei. Mă aşezasem la rând pe la şapte di- mineaţa şi se făcuse trei şi jumătate când am pornit-o în josul dealului, spre Hala de carne din Piaţa Unirii. Alături de mine cobora fostul asistent universitar la Facultatea de Medicină. Nu apucase să se îngraşe. Îmi amintesc că mi-a reţinut atenţia lărgimea neretuşată a pantalonilor săi negri. Din vechea lui înfăţişare nu mai rămăsese decât privirea-i neobişnuită. Era ras proaspăt şi îşi tăiase obrajii în mai multe locuri; se pregătise cu neîndemânare să-l întâlnească pe Sfânt. Plutea în jurul său un aer jovial şi ingenuu, ca de Paşti sau de Crăciun şi, nu ştiu de ce, extrem de balcanic.

L-am condus pe străzile acelea sugrumate ce se vărsau, după numeroase cotituri, printre căsuţe cu curte, pendulând peste veacurile al nouăspreecelea şi al douăzecilea, în Calea Rahovei. Încrengătura celor discutate de noi acum contrazicea ultima mea impresie, ce mă însoţise după despărţirea de el de odinioară. Şi-mi părea rău că mă dovedisem necruţător faţă de felul său oareşicum mai fantezist de a mă fi încurajat. În definitiv, cu ce-mi greşise? Doar că încercase să mă îndemne pe un drum pe care m-ar fi dorit angajat, folosindu-se de tonul unei certitudini, adevărat – lipsită de acoperire. Numai că eu eram atât de copleşit de propriile mele întrebări şi disperări privind sfera practică imediat următoare eliberării ce se apropia, încât lumina folosită de el în călăuzirea mea mă jenase şi în loc să o fi luat drept ceea ce era şi să-i fi depus opinia alături de câte altele se războiau în mine, pentru o evaluare ulterioară, o întunecam cu neîncrederea mea.

Abia de-mi trecură acestea prin minte că firul monologului său o apucă pe noi cărări sinuoase ce tindeau să mă smulgă din aceeaşi realitate ocolită de noi şi altcândva. Pleca, în dezvoltările sale, de la fapte aparent fără însemnătate, ale căror martori eram – cum păşeam fără zgomot -, ori de la făpturi întâlnite în cale. Un cocoş, pe un gard prăpădit, îşi fâlfâi roşul de sânge şi curcubee, ce-ţi luau ochii, peste sărăcia grădinii şi răceala uliţi, ca şi când ar fi scuturat două bogat înflorate covoare olte- neşti. Îşi însoţi mişcările ample de trâmbiţa puternică a cucurigului desfăşurat din note numeroase, atât grave, cât şi ascuţite.

– Auzi, ne cheamă să ne trezim!, îmi atrase atenţia medicul. Tre-zi-ţi-văăă, proş-ti-looor, că s-a fă-cuuut zi de-muuult… Iisus vă aşteaptă după colţ.

O salcie pletoasă, pe sub şiragurile dese cu ciucuri ai frunzuliţelor verzi prelungi, ale căreia treceam aplecându-ne, îşi împinsese rădăcinile cu fruntea pe sub asfalt, bombându-l şi spărgându-l cu o tăietură neagră, să iasă şi ele niţel la căldura lumii acesteia, ne obligă, va să zică salcia, la un mic ocol. Doctorul Dabija adăstă, privi în jos, privi în sus, privi la mine. Zâmbi cu dragoste:

– Nu mă evitaţi, ci staţi sub umbrela Sfântului Duh, pruncilor. În afara ei plouă cu păcate!…, imită el mesajul copacului tortuos …sub “umbrela”căruia rămăsesem!

Ce poet inegalabil aveam alături de mine şi cum nu ştiusem a-l cunoaşte! Pedeapsă îmi era chiar această descoperire. Şi cu atât mai osândit mă simt astăzi, că n-am ştiut fi la înălţimea dragostei sale pentru mine şi n-am apucat, până în pragul bătrâneţilor mele, să scriu un rând întru lauda lui Dumnezeu…

26

ANCHETA PE CARE AM LĂSAT-O în urmă îşi continua cursul ei firesc. Doar că ofiţerul ostenise să-l tot împingă pe nenorocitul dinainte-i spre declaraţii despre legionarismul lui Bob Danciu. Îi dădu oarecare slobozie din frâie să mai spună adevărul şi cum îl ştia el. Sau, poate, dându-şi seama că acest adevăr ar putea chiar şi el fi materie pentru un proces militar, în loc să-l măsluiască după cum o făcuse până atunci, decise să-l măsluiască altfel. Oricum, procesul-verbal aduce elemente noi şi interesante până şi pentru noi.

Răspuns: În octombrie 1947, privind oferta ce mi s-a făcut din partea episcopului Stamate Duca, subsemnatul am plecat din Bucureşti, stabilindu-mă la mănăstirea Govora.

Întrebare: Arată în continuare ce activitate ai (în text: “a-i”) desfăşurat?

Răspuns: La 14 octombrie 1947, m-am stabilit la mănăstirea Govora, unde am stat până în martie 1950.

În această perioadă de timp m-am deplasat o dată la Bucureşti, în 1948, pentru a mă opera. La Bucureşti, m-am întâlnit cu Danciu Agenor, cu prilejul unei vizite pe care i-o făcusem la locuinţa sa. Cu prilejul discuţiilor purtate atunci, Danciu mi-a făcut cunoscut faptul că a trecut la catolicism.

Întrebându-l asupra cauzelor care l-au determinat să facă acest pas, Danciu mi-a spus că Biserica Ortodoxă s-a dovedit a fi inactivă, că misionarismul ei este slab, că de acum Ortodoxia nu-l mai satisface, nu-l mai mulţumeşte şi că a trecut la catolicism pentru “a lupta în vederea unirii Ortodoxiei cu Catolicismul”. Aici sunt scoase în evidenţă adevăratele preocupări (religioase şi nu politice) ale lui Bob Danciu.

Întrucât fusese la o mănăstire catolică de la Bicsad, unde se călugărise de altfel, mi-a povestit despre viaţa de aici. Spre deosebire de Ortodoxie unde, după cum spu- nea el, nu există duhovnici pregătiţi, la mănăstirea de la Bicsad fiecare candidat are câte un îndrumător spiritual. A rămas captivat de felul cum se face aici educaţia, cu meditaţii, ore de tăcere, confesiuni şi toată rânduiala în general.

Obiectându-i faptul că dacă într-adevăr ideea unirii l-a alarmat, atunci când s-a hotărât să treacă la catolicism putea să facă aceasta şi din cadrul Bisericii Ortodoxe, Danciu mi-a răspuns că Biserica Ortodoxă este dezorganizată, în timp ce în catolicism a găsit posibilităţi superioare de a activa.

El spunea că Monseniorul Ghica are nişte relicve [în text: ‘velicne’] pe care le-a obţinut pe când se afla la Paris, de la arhiepiscopul Parisului, şi că, prin acestea, reuşeşte să atragă mulţi adepţi la catolicism. L-am întrebat dacă va intra în cler sau nu şi ce va face dacă nu va fi primit în cler, la care mi-a răspuns că va munci orice, chiar ca simplu lucrător, numai pentru a satisface cerinţele misiunii pe care şi-a luat-o.

Danciu Agenor mi-a mai spus că Biserica Catolică practică sistemul hirotonisirii unor preoţi cari nu se îmbracă în haina preoţească, obţin diferite locuri în producţie, ca simpli muncitori de fabrică, în mine etc. unde predică dogmele catolice, sustrăgându-se astfel de sub urmărirea şi cunoaşterea activităţii lor de către organele de stat. În felul acesta, preoţii respectivi duc activitate misionară, atrăgând mulţi aderenţi la Catolicism.

Danciu se găsea în acel timp foarte multă vreme la biserica catolică Sf. Iosif din Bucureşti, afirmând că este foarte ocupat şi are puţin timp disponibil. Încă o dată atrag atenţia asupra autenticelor ocupaţii ale celui pe care ancheta îl voia legionar îndârjit: stătea în biserică.

Oare când m-a dus la Monseniorul Ghica să fi fost în taină călugăr? Nu, n-ar mai fi sperat în pragul Antimului. Dar el încă mai avea nădejde şi la duhovnici ca Părintele Daniel, apoi – cine ştie… – o răcire, o chemare… Şi totul se încurcă în destinul său. Iar ce-l aştepta era departe de a bănui.

27

ÎN TOT ACEL TIMP se strecurau, printre călugării mei şi printre mirenii iubitori ai Părintelui Daniel şi ai Antimului, suspecţi. Asta o ştiu acum. Atunci nici măcar înţelepţii care aspiram să mă îndrume şi formeze habar n-aveau ce act de adulmecare săvârşeau aceia. De bună seamă nici astăzi nu le cunosc oficiul de trădare operat odinioară şi, probabil, îi mai primesc cu drag în chilii şi prin casele lor.

Întâmplarea a făcut să se rătăcească în dosarele anchetei şi ale procesului nişte note informative. Grosul acestora lipsind, bănuiesc că locul lor nu era în conţinutul final al dosarelor în cauză ci, după examinare şi utilizare de către anchetatori, trebuiau să se întoarcă într-un fond secret unde se găsesc încă. Una dintre ele mă luminează asupra felului cum, cu mult timp înainte de reţinere, grupul ce avea să fie arestat peste aproximativ cinci luni era umărit de un ‘prieten’, aşa cum am fost cu toţii supravegheaţi prin mijlocirea acelei plăgi a comunismului, cunoscută sub numele popular de ‘turnători’, în general inşi apropiaţi de noi cărora le arătam nu numai încredere, dar chiar şi dragoste (există o atare dramatică mărturisire mai jos). E bine de ştiut că aceşti provocatori şi vânzători care au făcut mai mult rău decât Securitatea însăşi (a cărei meserie, în definitiv, era să facă răul) continuă să ne frecventeze, cum ziceam adineaori, şi că le acordăm aceeaşi nezdruncinată încredere.

Va să zică, înainte de reţinerea viitorilor membri ai lotului “RUGUL APRINS”, ancheta mai avea la dispoziţie următoarele, redactate de un ‘lucrător’ M.A.I., specializat în meşteşug, după notele informative produse de turnătorul “Marcel Traian”:

“341/27 febr. 1958 [deasupra e scris cu cerneală: 39]

Ex. nr. 1

STRICT SECRET 9

[Dedesubt e scris cu cerneală: 8]

[În stânga paginii, scris cu peniţa: La acţiune]

NOTĂ

Materiale furnizate de agentul

“Marcel Traian”.

În ziua de 10 ianuarie 1958, sursa l-a vizitat pe GHIUŞ BENEDICT [aici şi pretutindeni mai departe unde urmau să apară nume proprii, dactilografa a lăsat spaţii libere ce au fost completate de mână, probabil pentru ca nici ea să nu cunoască despre cine era vorba în notă, eliminându-se astfel posibilitatea deconspirării turnătorului şi a ‘acţiunii’ sale] , cu care ocazie i-a prezentat nişte plan [ş?] e desenate de sursă. Sursa şi-a exprimat părerea că va întâmpina dificultăţi la editură din cauză că acolo sunt prea mulţi evrei. [S-a remarcat provocarea făcută de către artistul plastic sosit în vizită la monah. Acesta se lasă antrenat:] GHIUŞ răspunde că evreii sunt un rău împotriva căruia nu se poate face nimic.

GHIUŞ BENEDICT spune sursei că lucrările sale sunt un început bun şi îi aminteşte că el l-a găsit pe VALERIU STRĂINU, de la Biblioteca de Stat, la MIRONESCU ALEXANDRU şi a vorbit cu el pentru cartea de care are nevoie sursa (Basmul românesc), sfătuind pe sursă să ţină legătura cu VALERIU STRĂINU, căci ar mai putea avea nevoie de el. [Altă remarcă necesară: pe când ‘sursa’ pregătea cele mai mari nenorociri din viaţa părintelui Benedict Ghiuş, arestarea şi condamnarea subsecventă, acesta îi făcea binele de a interveni pentru el pe lângă Valeriu Străinu, care-l putea ajuta.]

După aceasta, sursa a plecat de la GHIUŞ B.

*

În ziua de 18 ianuarie 1958, la orele 8 30 , sursa a fost vizitată de PISTOL DAN GRIGORE. Acesta din urmă şi-a arătat afecţiunea faţă de sursă şi că doreşte să-l vadă mai des. A arătat că s-a angajat la Administraţia Patriarhală, tot atunci au stabilit ca să se întâlnească a doua zi, adică luni 19 ianuarie 1958, la sursă acasă. Dar a doua zi, DAN GRIGORE nu a mai trecut pe la sursă.

În ziua de sâmbătă 1958, sursa s-a dus la serviciul lui DAN GRIGORE şi-l găseşte la registratură şi informaţii. La acest serviciu, DAN GRIGORE arată că este mulţumit nu atât de ocupaţie, cât de mediu, numindu-l “excelent; numai intelectuali”. [Nevoia de a pune între ghilimele afirmaţia celui urmărit ne indică gravitatea pe care o avea pentru Securitate faptul de a purta admiraţie intelectualilor şi cât de periculoşi erau aceştia socotiţi de către ea. Iată pe ce cale, fără să vrem, ne amintim de lozinca urlată pe bulevarde şi mai ales în Piaţa Universităţii de către invadatorii barbari ai acesteia, aşa-zişi muncitori la I.M.G.B., de fapt securişti travestiţi: “Noi muncim, nu gândim”, lozincă ce a constituit ruşinea Revoluţiei din Decembrie 1989 şi a pătat frumuseţea clipelor de purificare.] Povestea că acolo nu se ţin şedinţe, nu este organizaţie de bază, iar şeful serviciului personal este un fost membru de partid. Acesta i-a susţinut angajarea însuşi directorul care îi cunoştea familia. [E regretabil că această frază este astfel compusă încât n-are nici un înţeles.]

În timpul discuţiilor, au fost întrerupţi deseori de persoane care cereau informaţii. După aceasta, sursa s-a scuzat că nu mai are timp şi stabilindu-şi [forma reflexivă este inutilă şi greşită] amândoi să se vadă săptămâna următoare, sursa a plecat.

În seara zilei de 6 februarie 1958, sursa l-a căutat acasă pe Dr. DABIJA, dar nu l-a găsit. Apoi s-a dus la PISTOL DAN GRIGORE. Acesta tocmai pleca de acasă, spunând că merge la un cunoscut al său, căruia i-a găsit serviciu şi vrea să-l anunţe. Acesta se numeşte Nelu, de meserie electrician.

Au plecat împreună până în str. Radu de la Afumaţi nr. 68, dar nu l-au găsit acasă. Plimbându-se pe stradă, sursa aminteşte de GHIUŞ BENEDICT, la care PISTOL DAN spune că nu a mai fost demult. Sursa aminteşte de problema care îl preocupa pe GHIUŞ BENEDICT, adică contopirea ortodoxismului cu catolicismul. [Ceea ce este cules mai gros e subliniat în creion în Notă. Aceasta se repetă şi mai jos.]

La acestea, PISTOL DAN spune că el e de părere că este absolut necesară crearea unui front unic spiritual, invocând prestigiul Bisericii şi efectul binefăcător pe care respectivul act l-ar avea asupra lumii creştine. Dar el consideră că atâta vreme cât interesele spirituale sunt amestecate cu cele materiale, nu se va putea realiza nimic.

După ce au fost la un film, PISTOL DAN mai invită pe sursă la el.

*

În ziua de 16 februarie 1958, sursa a vizitat pe VĂSÎI GEORGE. Acesta l-a primit în camera sa unde are loc un pat şi o masă. VĂSÎI GEORGE îi arată sursei o copie după o icoană a lui SANDU TUDOR, explicând semnificaţia fiecărei figuri. Icoana are un fond verde care domi-nă tot desenul. VĂSÎI GEORGE explică că acest verde este ales ca simbolul dumnezeirii.

VĂSÎI GEORGE având unele treburi cu vecinii, îi”

Din păcate aici se întrerupe a doua coală pe care este dactilografiată nota, iar următoarele lipsesc din dosar. Nu voi părăsi nota înainte de a atrage atenţia asupra in- sinuării incriminatorii că atât Văsâi, cât şi părintele Daniel, ar fi fost legionari; mă refer la insistenţa asupra culorii verde , singurul element din icoană comentat.

28

TOT ISCODIND despre deţinutul Vasile Voiculescu, îl întâlnesc pe medicul Vasile Voiculescu, care l-a precedat. Îmi sunt menţionate diagnostice de neuitat, ajunse de domeniul legendar pentru familia sa.

O doamnă, de pildă, suferea de o alergie ce părea incurabilă. Nici un specialist nu izbutise să identifice pricina acesteia, nici s-o curme. Doctorul Vasile Voiculescu s-a interesat dacă simptomele se manifestau pe tot parcursul anului sau doar în anumite perioade ale lui. A aflat că se produceau doar iarna. Şi-a întrebat pacienta cu ce se îmbrăca în acel anotimp. Primi răspunsul că adăuga veşmintelor obişnuite un palton cu guler de blană negru. Medicul ceru să-l vadă. Constată că era vopsit. Recomandă să nu fie folosit o bucată de timp. Alergia dispăru: provenea de la vopseaua respectivă.

Un alt caz a rămas proverbial. A fost chemat să vadă un prunc. Pierea fără să se ştie de ce. Sugea, dar era veşnic înfometat. Slăbea continuu. Nu numai că se făcu- se apel la tot soiul de specialişti, dar participaseră şi sumă de somităţi la un consult comun.

Doctorul Voiculescu, după ce l-a cercetat, a cerut să fie alăptat de faţă cu el, lungindu-se copilul pe un cântar special pentru cei mici. A remarcat că oricât sugea, laptele ingurgitat nu i se adăuga la greutate, să coboare talerul. Şi-a dat seama că o pieliţă de sub limbă împiedica mişcările acesteia, că procesul suptului se rezuma la o simplă strădanie, însă rezultatul nutritiv era nul, fiindcă băieţelul nu înghiţea decât ce i se scurgea întâmplător pe lângă limbă.

Cu această constatare medicul l-a salvat, recomandând intervenţia grabnică a chirurgului.

Vasile Voiculescu refuza onorariile. Îşi întreţinea familia sprijinindu-se exclusiv pe salariul primit pentru activitatea depusă la dispensarul de cartier de pe Bulevardul Ardealului, unde funcţiona. Astăzi acesta îi poartă numele.

*

A fi ‘doctor fără de arginţi’ deriva din preocupările spirituale ale poetului. Foarte vechi, ele n-au devenit evidente pentru familie decât odată cu moartea soţiei sale, în 1947. După despărţirea de ea, scriitorul s-a adâncit în asceză şi simţea tot mai imperios chemarea călugăriei.

– Noi, copiii, îmi mărturiseşte doamna Gaby Defour-Voiculescu, aproape că plângeam: – “Cum, tată, să ne laşi şi să te închizi în mănăstire…?”, îmi repetă cu glasul disperat de atunci.

Pentru a-şi desăvârşi penitenţa, poetul refuza să i se mai încălzească odaia la vreme de iarnă. Reacţia copiilor la cererea lui a fost una de opoziţie categorică. Intenţionând să-i împiedice cu orice chip a mai face focul, mută cu trudă, fără ştirea nimănui, un corp al bibliotecii în dreptul sobei; îl rezemă de ea. Dacă nu s-ar fi ţinut seama de dorinţa sa, se risca provocarea unui incendiu.

Un geam spart al ferestrei din acea cameră îngăduise unui păianjen cu cruce să se tragă mai la adăpost decât în bolta de viţă din curte, unde sălăşluise până atunci.

Veneau pe rând în vizită prietenii toţi: Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Barbu Slătineanu. Prima privire o aruncau către ungherul păianjenului. Îl regăseau acolo de fiecare dată, în dreptul locului de comunicare cu exteriorul. O rugau pe doamna Defour: – “De ce nu faceţi ceva? De ce nu chemaţi geamgiul? Vreţi să moară tata? Nu vă daţi seama cine este? E un geniu! Trebuie îngrijit. Dumneavoastră nu ştiţi ce scrie!”. După ce le explica lupta permanentă pe care o ducea pentru acea fereastră, doamna Defour ajungea la ceea ce o durea mai tare: – “…Aşa este. Nu ştiu ce scrie, că nu ne citeşte în veci…”.

După plecarea lor, intra la tatăl ei; îl implora s-o lase să cheme geamgiul. – “Uite ce e, măi copii – până n-o muri păianjenul ăsta de moarte bună, nu-i stric casa. Şi lăsaţi-mă-n pace!”, răspundea hotărât, adevărat Francisc din Assissi, mirean şi ortodox, care, fiind friguros, alesese să-i clănţănească lui dinţii decât să stânjenească o altă făptură a lui Dumnezeu.

Nu-l mai interesa mâncarea. Se hrănea numai cu nuci, mere, lapte, miere, griş. Nu-l preocupa îmbrăcămintea. Familia, de ruşine, îl obliga să pună pe sine haine bune, temându-se de judecata lumii.

Singurul lucru ce-l atrăgea era frecventarea mănăstirii Antim.

În 1952, cu osebire, Andrei Scrima nu lipsea din casa Voiculescu. Poetul şi-a dus familia la călugărirea sa, ca şi la a poetului şi pamfletarului Sandu Tudor. Preţuirea lui Vasile Voiculescu pentru cultura lor era nemărginită; mai ales pentru a celui dintâi.

*

Viaţa lăuntrică a deţinutului Vasile Voiculescu a căpătat, odată cu schimbarea condiţiilor de trai, o direc- ţionare nouă, uluitoare pentru amatorul de literatură. Cel din urmă, dacă este suficient de informat, s-a obişnuit cu ideea că medicul, poet şi publicist dintre cei mai activi în perioada interbelică, făcuse jertfe dureroase ale libertăţii personale, ale timpului său, că-şi sacrificase nu rareori familia, dedicându-se scrisului. În ceea ce pri- veşte epoca ce a urmat, a amuţirii obşteşti datorată tero- rii, autorul LUPTEI CU ÎNGERUL e de presupus a fi fost cel mai prolific dintre literaţii interzişi tiparului. A lăsat, cantitativ vorbind, cea mai abundentă literatură de sertar din domeniul poeziei.

Mai mult decât atât, în cadrul acesteia şi-a depăşit incomensurabil propriul nivel artizanal, ideatic, al sensibilităţii, imagistic, umplând cu spiritul său un gol în istoria noastră literară şi este ridicol de presupus că un alt om de litere l-ar fi putut împlini în condiţiile cenzurării nelimitate a exprimării scriitoriceşti din perioada precedentă. Temerea de a nu mai ajunge vreodată să fie editat în cursul vieţii – ceea ce s-a şi petrecut – l-a confruntat cu apăsătoarea răspundere a judecăţii critice post-mortem, perspectivă ce, în mod categoric, ridică probleme esenţiale inşilor care şi-au educat simţul răspunderii personale faţă de opera lor, faţă de cultura neamului. La capătul acestei confruntări, creaţia sa a ajuns pe culme.

Va să zică, cititorul încunoştinţat asupra acestei evoluţii, a acestor metamorfoze şi eforturi încununate de succes, ale duhului, se aşteaptă ca, aidoma lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu să se fi depăşit încă o dată, pe parcursul celor peste patru ani de detenţie şi să fi urcat mult mai sus – dacă este de închipuit aşa ceva – în căutarea Frumosului. Există alţi scriitori, de pildă Valeriu Anania, care s-au manifestat sub lespezile tăcerii – prin cenacluri oficial socotite subversive (în cazul respectiv trebuie citat cenaclul nuvelistului Barbu Slătineanu, frecventat, dealtfel, şi de mai vârstnicul său amic doctorul în cauză) şi care, după arestare şi cuvenita eliberare (pentru cine nu ştie: şi autorul dramei în versuri GREUL PĂMÂNTULUI a fost condamnat politic) au stupefiat amatorii de literatură prin vigoarea talentului lor, când au ajuns a fi publicaţi. Alţii au irumpt în literele române exclusiv în puşcărie, ca inegalabilul Sergiu Măndinescu, mult chinuitul Costache Oprişan, Constantin Aurel Dragodan, cel cu gamă neobişnuit de colorată şi de variată (editat de subsemnatul) şi atâţia alţii, prea tineri în clipa când au gustat pentru prima oară fierul rece al cătuşelor, prea tineri pentru a fi avut răgazul să se fi cultivat pe măsura nevoilor meseriei, să-şi fi amplificat cunoştintele în materie de limbaj şi fondul de trăire şi de originalitate necesare unor realizări cutremurătoare cum s-au dovedit poemele lor din gherle şi lagăre.

Surpriza cititorului la care ne referim va fi mare. S-ar zice că Vasile Voiculescu n-a mai fost interesat de izbânda asupra lui însuşi în domeniul autoexprimării. Personal, nu a adus dindărătul gratiilor, înregistrate în memorie, după obiceiul eliberaţilor, lucrări elaborate în minte şi repetate până la definitiva învăţare pe de rost. Nici colegii săi de prin celulele călcate nu au scos de acolo atari mărturii memorate din şoaptele autorului. Lupta lui cu îngerul, prezentă în titlul citat, a avut un alt ţel decât exprimarea de sine (insist). Ea s-a desfăşurat în domeniile cunoaşterii de sine şi al înstăpânirii Sinelui asupra lui însuşi şi a Lumii Nevăzute!

Cât de departe a ajuns Vasile Voiculescu în depăşirea condiţiei umane o va lămuri următorul dialog transcris de pe casetele reportofonului ce au surprins convorbirile mele cu fiica poetului.

– Doamnă, mi-a pomenit domnul Stroe Slătineanu că, printre alte mărturisiri ale tatălui dumneavoastră, s-au numărat unele privitoare la nişte mutaţii, în corpul astral, făcute din închisoare acasă, de către Vasile Voiculescu. Se pare că poetul a susţinut autenticitatea acestora, enumerând, drept dovadă, cele ce aţi făcut în anumite zile precise, gesturi şi activităţi. Am mai aflat că v-a explicat a fi venit în căminul dumneavoastră folosindu-se de vehicolul concentrării. Vă rog să-mi vorbiţi despre aceste lucruri.

– Curând după ce a sosit de acolo, mi-a spus că, o dată pe zi – textual – “îmi rezervam plăcerea să vin la tine. Făceam să sune clopoţelul.”Aveam un clopoţel mic, ca de sanie, agăţat în balcon: – “Nu sunam la uşă. Intram şi mă închinam la icoana mare a lui Iisus Hristos pe care o ai aici.”N-am înţeles ce-mi spunea, vă rog să mă credeţi.

Cât de ciudat este că această convorbire cu gazda mea, desfăşurată de-a lungul mai multor ceasuri, a fost întreruptă doar de două-trei ori de apelul telefonic şi niciodată de alt sunet. În schimb, tocmai acest fragment straniu, privitor la deplasările în spaţiu ale celui închis, a fost dublat, în depărtare, de un lătrat aburit de distanţă, vesel, amical, al cine ştie cărui câine din vecini. Ca şi cum patrupedul, cu un al şaselea simţ al dobitoacelor, ar fi adulmecat o prezenţă ciudată în acea zonă a Bucureştilor, în acele secunde când evocam poetul decedat, stăpân al unor forţe oculte inexplicabile.

– N-am înţeles, continuă doamna, până ce, mai târziu, am avut ocazia să stau de vorbă cu un iniţiat. I-am destăinuit că tata practica Rugăciunea Rugului Aprins , lucru confirmat de mai multe persoane care m-au asigurat că ajunsese la o treaptă atinsă de prea puţini osârduitori. Acel domn m-a lămurit că tata nu mi-a vorbit de-a dreptul; socotea că nu-l puteam înţelege. Însă el realiza detaşarea din trup. Am discutat lucrurile acestea şi cu cineva care a stat cu tata în puşcărie. Persoana în cauză mi-a istorisit că Vasile Voiculescu se căţăra într-un pat de la nivelul cel mai de sus, deşi era bătrân şi-i venea greu s-o facă. Se retrăgea acolo şi când colegii credeau că dormea, probabil să se detaşa în spirit.

Alte comentarii nu-şi mai găsesc locul aici.

29

POATE CĂ NU STRICĂ SĂ INSEREZ aici o altă întâlnire provocată de mine, tocmai pentru mai buna înţelegere a acestui straniu comportament al poetului, care purtare îl preschimbă, în minţile noastre, în complet altceva decât îl cunoşteam, adică dintr-un scriitor într-un adevărat emisar al Adevărului intangibil pentru majoritatea noastră smerită.

*

1957, 1958, 1959 – ani petrecuţi la Zarca Aiudului, cea mai grea temniţă din ţară. Nu era un deţinut comod. Administraţia i-a oferit condiţii de cuminţire, mutându-l din celular aici. Totdeauna comenduirea a avut dificultăţi cu foştii studenţi. Unii se potoleau ceva mai degrabă. Dar nu Vasile Boroneanţ. Poate şi pentru că era împătimit de istoria României, poate şi deoarece fusese smuls din timpurile străvechi ale neamului – ce redeveneau vii sub privirile sale mirate – şi aruncat în propriul timp, într-un timp personal căruia i se impunea să băltească, să putrezească, să se resoarbă, iar aceasta băiatul n-o mai suporta. Devenise recalcitrant.

Şi cum altfel să fi evoluat? Doar el era acela care, nu cu mult înainte de a i se fi luat libertatea, îl vizitase pe părintele Stăniloae. Se frământase îndelung să-şi limpezească nedumeririle, întrebările fără răspuns sau cu unul, fie nemulţumitor, fie nehotărât, stârnite de o lume opusă aspiraţiilor lui, educaţiei dobândite până atunci, crezurilor şi certitudinilor. Politica Statului îl îmbrâncise în marasm. Nu mai ştia distinge singur ce era bine de ce era rău. La un rezultat îl conduceau raţiunea şi inima şi alte perspective îi ofereau viiturile revărsate din ziare, de la catedră, din discursurile oficiale. A decis să caute un sfat mai bun decât se pricepea singur să-şi dea. De fapt, căuta o confirmare a intuiţiei că nu el gre- şea, ci ceilalţi, cei care ţineau cu orice preţ să-l îndrume anapoda. Şi-a adunat toată cazna sufletească într-o formulă unică, adevărat – cam încâlcită; dar ce să facă dacă avea atâtea de pus în ea? – “Cum credeţi şi spre ce se îndreaptă, se orientează viitorul tineretului şi al intelectualităţii Ţării?”

Preotul a stat în expectativă, probabil fiindcă băiatul rămânea un necunoscut pentru el, un pericol potenţial. Nu era posibil să se lege o convorbire adevărată, de la inimă la inimă. Baterea pasului pe loc se ridica între ei ca o cortină densă de sârma ghimpată. Sfatul dăruit a fost, totuşi, sigur şi temeinic: – “Avem o tradiţie creştină, un comportament al nostru; de acestea trebuie să ne ţinem.”

Studentul în anul IV al Facultăţii de Istorie s-a agăţat de ele. De aceea, acum, nu se mai poate ridica din pat din pricina durerilor de rinichi şi a celor provocate de sciatică, boală ce i-a adus paralizarea unuia dintre picioare. Din atâta practicare a comportamentului creştinesc şi de român, ajunsese o epavă. A fost cărat la infirmerie. S-a constatat cât de grav bolnav era. Ziua următoare a fost internat în spitalul penitenciarului. Acolo se afla doctorul Vasile Voiculescu, poetul ortodox, el însuşi nemişcat pe salteaua lui de paie cu miros acru de balegă mucegaită. La câteva zeci de minute după ce Vasile Boroneanţ a fost depus, imobil, în culcuşul destinat, V. Voiculescu s-a interesat: – “Unde-i tânărul acela? As vrea să-l văd şi să vorbesc cu el.”

Nu era în stare să se deplaseze fără ajutor străin, bătrânul.

– Era un om cu totul deosebit, îmi povesteşte cel care până nu demult a fost director al Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti, acel june bănăţean peste care au nins vârstele. – Avea o trăire sufletească şi lăuntrică şi o comunicare cu lumea din jur care te impresionau. În cazul fiecărui ins cu care intra în contact, parcă având un detector, simţea: ăsta este un om rău, ăsta – unul bun, un inofensiv şi ăla un om netrebnic.

Poetul se bucura de îngrijirea doctorului O.R.L-ist deţinut Aurel Marin, unul dintre personajele de culme ale peisajului puşcăriilor politice din acea epocă. S-a apropiat sprijinind-se de ziduri, ca un fel de Zahei Orbul. O umbră mişcătoare înainta împiedicat, tot mai aproape de o umbră ţintuită între barele de fier ale patului.

– Am venit să te văd.

Şi Vasile se dusese altădată să-l vadă pe marele V. Voiculescu.

Tot cam pe atunci când îi călcase pragul părintelui D. Stăniloae; îndemnat de aceleaşi motive, încercări de sondare în căutarea unei orientări ce s-o dobândească de la oameni cu mai mare experienţă spirituală şi naţionalistă. Scriitorul fusese mai receptiv decât preotul, faţă de nevoia băietanului de descâlcire a sensurilor noii realităţi; mai cald, mai direct… Ceea ce nu însemna că, bătându-i la uşă mulţi adolescenţi care solicitau îndemnuri, nu se temea să le vorbească deschis. I-a mai spus că dacă aştepta încă niţel, să se cunoască mai bine, să ajungă la a ataca o convorbire mai legată…

Încă din 1951, Vasile Boroneanţ, împreună cu alţii, hotărâse ca, prin discuţii, să trezească spiritul tineretului universitar împotriva celor ce se petreceau în ţară. Se străduia să afle cât mai mulţi colegi, înscrişi la Filologie, Istorie, Filosofie, că exista şi o altă opinie decât cea oficială.

Bineînţeles, nici V. Voiculescu, nici traducătorul FILOCALIEI, nu-şi aminteau, la Aiud, de musafirul nepoftit, din Bucureşti, de sfiosul, de intimidatul, de încurcatul energumen în treburile existenţei şi supravieţuirii românilor.

Cu prilejul Festivalului Tineretului de la Bucureşti, din 1953, Vasile Boroneanţ şi prietenii săi au trecut la a aduce la cunoştinţa lumii situaţia tineretului, a economiei şi culturii române. Printre ceilalţi se numărau actualul deputat naţional-ţărănist creştin democrat Constantin Păunescu, Iacob, Ştefan Costea. Mai era şi viitorul prozator Marcel Petrişor, abia ieşit din închisoare. Ca atâţia alţi români, atunci şi mai târziu, an de an, erau decişi să divulge masacrul la care era supusă patria, să umple mapamondul cu dezvăluirea ororilor petrecute aici.

Un grup restrâns din acei studenţi a redactat un me-moriu împărţit în câteva secţiuni, fiecare având alt semnatar, specialist în domeniul tratat. Lung de vreo douăzeci de pagini dactilografiate, adresat tineretului din Occident, Organizaţiei Naţiunilor Unite şi oricărei alte organizaţii democratice, a fost încredinţat unuia dintre alcătuitori. El urma să-l facă a parveni dincolo de cortina de fier, prin mijlocirea cuiva din liota de studenţi francezi ce descinseseră în Capitală, cu ocazia festivalului numit. Numai că franţuzul era în stipendiul N.K.V.D.-ului. Vasile Boroneanţ a primit şaisprezece ani condamnare.

Vasile Voiculescu, după cum bine ne amintim, care pornise agăţat de pereţi către patul său, ajunse în sfârşit:

– Am vrut să te văd. Ştiu că eşti bolnav şi obosit…

– Sunt bolnav, dar nu atât de obosit încât să nu…

Vasile parcă ar fi citit din Evanghelii spusa lui Iisus: “Îndrăzneşte, scoală-te!”Alături de el zăcea Costache Gane, autorul povestirilor din TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE, în vârstă de şaptezeci de ani. Uzat de greutăţile anilor roşi de temniţe, era frecventat adesea de poet. Vasile Boroneanţ profita de vecinătatea prozatorului fără pereche şi de prietenia ce-l lega pe Vasile Voiculescu de acesta.

– V. Voiculescu era un om care trăia în altă lume, detaşat de toţi ceilalţi, îmi explică. Ar fi fost în stare să stea zile întregi să discute despre idealuri de viitor, însă numai din tărâmul spiritului. Nu cobora niciodată la nivelul comun al omului care pălăvrăgeşte. Accepta convorbirile despre literatură. Dar, când era vorba de opera proprie, dovedea un bun simţ depăşind poate limitele normalului, adică refuza să recite – nu era ca ceilalţi poeţi, scriitori, pe care i-am cunoscut, care vroiau nea- părat să-ţi spună câte ceva din scrierile lor. Avea altă fire. I-ar fi plăcut să vorbească – şi o făcea – despre cum a lucrat, ce l-a inspirat, cum se legau acele preocupări de dumnezeire, de Substanţa Supremă şi de mijloacele de comunicare pe cale magică.

Dacă înţeleg bine, din vagul ei – el însuşi poetic – al strădaniei d-lui Boroneanţ de a delimita imponderabilul unor umbre de gânduri ale căror urme s-au şters în zecile de ani, lăsând în memorie doar abur şi miresme, V. Voiculescu era obsedat mai curând de rolul său de ve- hicol al dumnezeirii decât de realizările propriu-zise ale contactului cu Izvorul Divin sau ale aspiraţiilor către Acesta, adică de poezii sau povestiri ale sale. Desigur, vocabularul nostru limitat nu izbuteşte să tălmăcească intuiţiile lui, şi aşa evanescente, asupra unor legături posibile cu Cuvântul. Domeniile sunt încălecate, se întretaie, se colorează unul pe celălalt.

Relaţia dintre cei doi devenise – curios că tocmai pe această cale a negrăitului – mai intimă: – “Vasilică, vino te rog la mine sau vin eu la tine. Am visat astă-noapte…”.

Portretul ce mi se schiţează mă bucură. Este mai bogat decât cele publicate până acum, mai subtil, mai adânc. Ca atare, e potrivit să-l închei cu cele ce urmează, care sunt, în felul lor, şi o laudă adusă căldurii amiciţiei stabilite între ei: – “Vasilică dragă, uite ce am visat. Eram în casa mea. Aveam un gramofon pe care mi l-a dat Regina Maria când eram medicul Casei Regale. Prin pâlnia acestui gramofon, cineva mi-a spus: “Du-te la Vasilică şi vorbeşte cu el.”

– Şi a venit la mine, adaugă naratorul.

Iar eu, al rândul meu, m-am dus la istoricul Vasile Boroneanţ, la patul căruia poposea odinioară dr. V. Voiculescu, m-am dus în căutarea poetului condamnat politic, în lotul “Rugul Aprins”.

Bărbatul acesta a devenit însuşi glasul din gramofon. Instrumentul acustic a strabătut drum lung. Din mâinile parfumate ale Reginei în casa scriitorului genial; şi în visul acestuia, ca să-l avem acum toţi alături şi să aşteptăm minunea: să ne aducă de Dincolo vocea aceluia adormit până la Învierea de obşte, ucis de inconştienţa urii demolatoare de valoare, de cultură, a comunismului.

Rămas-bun, gramofonule al Veşniciei.

30

TOTUŞI, CÂT GREŞESC faţă de doctorul Dabija… Nu am ajuns eu, filolog prin vocaţie, opţiune şi studii, eu care n-aş fi bănuit niciodată una ca asta, să slujesc Bisericii, ca profesor al studenţilor teologi? N-am publicat sumă de studii în revistele ei? Nu am sfătuit eu tineretul să se apropie de semeni cu frăţească dragoste şi, mai ales, de treaza apărare a adevărului? Nici vorbă ca toate acestea să se învecineze cât de cât cu splendoarea ipostazei în care mă văzuse proiectat profetul din lagărul Salcia. Însă nici nu înseamnă că firul evoluţiei mele s-a desfăşurat aiurea decât pe urmele intuiţiilor sale. Cumpănindu-mi această remarcă, nu se vădeşte oare că eu am fost acela lipsit de minte, orb, cel surd, iar el – cuvântătorul viitorului? I se cuvine dreptatea de a-i recu- noaşte, cu atâta întârziere ruşinată, precizia diagnosticului duhovnicesc cu care m-a aruncat în a doua mea în- trupare, cu alte cuvinte în existenţa de după săvârşirea condamnării. Într-un fel foarte încâlcit mi-l pot socoti zămislitor spiritual.

Dar, aşa cum am recunoscut, nu m-am purtat cu el după greutatea afirmaţiei solemne pe care abia am încheiat-o de scris. Dimpotrivă. Aceeaşi dovadă de insensibilitate am dat-o tuturor celor din “Rugul Aprins”. Poate şi fiindcă i-am fericit prea tare pentru a fi primit martiriul în numele Domnului, pe când mie mi se retrăsese această binecuvântare, din vina răcirii evlaviei personale.

Deoarece tot am ajuns la perioada de după eliberare, îl voi pomeni pe părintele Felix, din aceeaşi Mănăstire Antim. Deşi ortodox – şi ce mai ortodox, căci era originar din Basarabia… -, avea chip de cleric catolic, ras totdeauna cu grijă, atent la înfăţişare, delicat, respirând şi cultură laică. Alături de studiile teologice, le făcuse, dacă nu mă înşel, şi pe acelea de pictură, ca şi de muzică. Bun dirijor de cor, era şi un bun zugrav bisericesc. Iar când am bătut la uşa chiliei sale, tare s-a bucurat să se mai ivească prilejul să înveţe ceva, anume limba engleză, studiată de mine atunci într-o a doua serie de facultăţi, prima întreruptă fiindu-mi de condamnare. Avea nevoie să se descurce cu ea, pentru că Patriarhul Justinian, apărător zelos al multor monahi persecutaţi de comunişti, îi tutela plecarea definitivă în Statele Unite ale Americii.

Nu numai că nu purta barbă, noul meu prieten şi elevul meu trecut de vârstă, însă era chiar indignat de apariţia modei ‘bărboşilor’, ceea ce mă amuza, în secret, din partea unui călugăr.

Întâlnirile noastre cotidiene, din răstimpul a vreo două luni, sărace în împărtăşiri de amintiri şi de idei, în schimb bogate în acea atmosferă inefabilă a unei chilii, gustată numai de către aceia care au avut norocul să-i calce pragul cu reverenţă, ajungând astfel în stare să culeagă din ea adierile de dincolo de tavanul lumii, însemnau numai predare, luare de notiţe, exerciţii, încercări de conversaţie, când istovitoare, când entuziaste, când împiedicate, când urcând către fluenţă şi cursivitate. Nu progresam din punct de vedere spiritual decât într-o direcţie – aceea a dragostei creştineşti aplicate, străduindu-mă să slujesc zbucnirii părintelui Felix în lumea liberă.

Până când, într-o zi, la vreo zece minute după sosirea mea, în timp ce-i dădeam nu mai ştiu ce lămuriri, îşi ridică arătătorul către buze. Încetai să vorbesc, nedumerit. L-am văzut înălţându-se uşurel de pe scaun, străbătând tiptil odăiţa. Când ajunse la uşă, îşi mută cu încetinitorul braţul. Deîndată ce degetele îi atinseră arama clanţei, se retrase brusc şi trase uşa după sine: se deschidea în interior. Împiedicându-se de propriile-i labe, un preot celib, care vieţuise în aceeaşi mănăstire de când scăpase din reeducări şi n-o mai frecventam eu, dădu să se prăbuşească la pieptul său. Îşi pierduse echilibrul, cum stătuse încovoiat, cu ochiul sau cu pavilionul lipit de gaura cheii, spionând să afle cu ce se ocupa fratele său de credinţă.

– Ce făceai la uşă, părinte?, îl luă din scurt gazda mea, prin invitare, iar a lui, fără de voie; i se adresase cu o bărbăţie de adevărat luptător; pe care nu i-o cunoşteam.

Limba iudei se împleticea furioasă; bălmăjea vrute şi nevrute; se apăra, fără a fi fost acuzat; congestionat şi greţos, intenţiona să se arate ameninţător; se vădea – şi voia să fie considerat – un fel de Saul, când acesta mai era prigonitor al ucenicilor lui Hristos, şi nu izbutea să pară decât un prăpădit de mărăcine înfipt într-o parte dosnică a trupului, nebăgat în seamă nici măcar când îl smulgi din turul iţarilor, să-l arunci în colbul drumului. Paul Mărăcine, după cum îi suna şi numele, era informatorul oficial al mănăstirii, cunoscut de tot omul datorită prostiei şi răutăţii sale, câinoşenie triplată de o imundă arghirofilie.

Ulterior am aflat multe despre mizerabila sa morală, alţi turnători nu mai breji, denunţându-l public; într-atâta îl urau, mai dihai decât victimele sale, căci păcătosul ignora până şi legea nescrisă a cruţării între dânşii. Era şi a rămas unul dintre marii bolnavi psihic numiţi “reeducaţi”, de la închisoarea Piteşti, devenit fiară în urma torturilor la care a fost supus şi un torţionar al preoţilor cu preponderenţă. De la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a ajuns cu ‘brigăzile studenţeşti’, celebre prin groaza suscitată în sufletele acelora bătuţi cu păturile pe cap, până îşi pierdeau cunoştinţa şi erau treziţi cu găleţi de apă aruncate în obraz, au sosit pe urmă-i veşti despre ‘colaborarea’ sa, ca informator, cu ofiţerul politic. Altarul, îmbrăţişat după eliberare, nu izbutise să înlocuiască ajutorul ce i l-ar fi putut aduce medicul psihiatru, ori democraţia – acest minunat panaceu al tuturor relelor -, la timpul potrivit administrat.

Întovărăşirea mea cu părintele Felix ar fi avut şansa să însemne pentru mine o reluare a unor legături pierdute şi regăsite, a căror valoare crescuse enorm prin mijlo- cirea maturizării mele dospite de suferinţă. Faptul că reveneam către acel grup spiritual nu ca solicitant, ci ca solicitat, îmi conferea o brumă de încredere în sine, câtuşi de puţin dăunătoare caracterului, dimpotrivă utilă, zic eu, acceptării legitimei superiorităţi în domeniul experienţei mistice a membrilor săi. Poziţia mea de posesor al unei vocaţii didactice le-ar fi impus o mai grijulie îndrumare a mea pe calea regăsirii de mine însumi. Dar n-am fost profesorul părintelui Felix destul de îndelungat timp pentru a mă întări în reobişnuirea cu aspiraţiile din adolescenţă. Drept care, la plecarea sa definitivă din ţară, l-am vizitat sporadic pe unul, pe celălalt, până nu i-am mai cercetat deloc. Singura mână întinsă pe plan spiritual de peste ocean de către fostul meu elev a fost o carte poştală ilustrată. În ea îmi scria ceva de felul acesta: “Am izbutit să mă descurc la vamă cu ceea ce m-aţi învăţat; sunt şi eu curios să văd ce o să mi se întâmple mai departe”.

Era un îndemn implicit să mă dedic catedrei: mi se confirma chemarea. Aşa am şi făcut.

31

ERAM CURIOS SĂ MĂ DUMIRESC ce putere avusese intuiţia copilului de odinioară, de şaisprezec ani, când îl cunoscusem pe Bob Danciul, când mă condusese la Monseniorul Ghica şi când mi-am spus că un om cu preocupări atât de adânci nu-şi putea găsi locul decât în puşcărie. Aşa că de cum am aflat pe cineva care îl cunos- cuse mult mai bine decât mine, m-am repezit să-i cer amănunte despre viaţa fostului meu prieten de o seară. Mă aflu în prezenţa episcopului greco-catolic Justin Paven, căruia-i dau cuvântul.

În toamna anului 1955, prin luna octombrie, făceam un drum prin Ardeal, în compania sorei Ionela şi a sorei Constantina, călugăriţe greco-catolice în Congregaţia Inimii Neprihănite. Eram proaspăt student la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi tentaţia de a fi un timp mai lung alături de sora Ionela, pe care o cunoscusem cu câteva luni în urmă, m-a făcut să renunţ uşor la câteva zile de cursuri, mai ales că anul şcolar începuse atunci mai târziu.

Trebuia să trecem prin Gherla, Cluj şi apoi să ajungem la Alba Iulia, unde se aflau fraţii Octavian Cristian şi Gheorghe Cristescu, cu care mă legasem într-o frăţietate spirituală, constituind nucleul Congregaţiei adoratoare a Sfintei Euharistii, care se va dezvolta ulterior sub supravegherea episcopilor, după normele de viaţă primite prin intermediul sorei Ionela.

Las la o parte surprizele de pe parcurs, care mi-au întărit experienţa făcută cu puţin timp în urmă cu privire la vederea la distanţă şi darul nemâncării ale sorei Ionela, pentru a mă opri la vizitarea celor doi fraţi, la facultatea unde erau internaţi.

Localul facultăţii era o clădire medievală, impresionantă prin atmosfera de sobrietate şi seriozitate care te cuprindea când intrai între zidurile ei şi unde domnea un silenţiu total pe culoare, spre deosebire de exuberanţa tinerească, lăsată în voie, la facultatea ortodoxă din Bucureşti, de unde veneam eu.

Am fost primit cu bucurie, dar în tăcere, de Gicu şi Octavian, care m-au condus în camera unde aveau voie să stea de vorbă atunci când primeau o vizită. Nu se aşteptau să ne revedem atât de curând după despărţirea noastră din Bucureşti, aşa că nu am avut prea multe noutăţi să ne spunem. Gicu s-a oferit apoi să-mi arate câteva locuri mai interesante unde-şi petreceau viaţa, printre care şi capela.

Într-una dintre bănci stătea în reculegere un tânăr care, în momentul când ne-am pregătit să ieşim, s-a ridicat şi, venind în urma noastră, Gicu s-a oprit şi mi-a făcut cunoştinţă cu el. Era puţin mai în vârstă ca mine, înalt, uscăţiv, cu faţa uşor brăzdată de riduri şi cu un zâmbet prietenesc pe buze. Îl chema Danciul Agenor, dar i se spunea în mod amical: Bob. Coborând la vestiar, unde se mai puteau schimba câteva vorbe, i-am spus despre mine că urmam teologia la Bucureşti şi că mă aflam în vizită – să cunosc viaţa de seminar pe care o duceau ei. Neconfesându-i că eu săvârşisem actul de trecere la Biserica greco-catolică, a rămas cu impresia că eram ortodox şi n-a ezitat să încerce, cu diplomaţie, unele comparaţii între cele două Biserici, făcând aluzie la adevărul pe care noi trebuie să-l slujim ca preoţi ai lui Cristos. Dar eu, care aveam de păzit secretul convertirii mele, i-am replicat insinuant că Isus nu este numai Adevăr, dar este în special dragoste, despărţindu-ne apoi cu o bună impresie reciprocă.

Aşa l-am cunoscut pe cel care, puţin mai târziu, mi-a devenit frate de călugărie şi tovarăş de viaţă până aproape de sfârşitul vieţii lui.

Au trecut apoi ani în care nu ne-am mai revăzut decât în vacanţe, la vreo Sfântă Liturghie, când era destul de reticent faţă de mine, aflând că în casa mea locuia sora Maria Ionela, faţă de care avea unele rezerve, datorate zvonurilor nefavorabile care circulau cu privire la ea.

Apoi a urmat perioada de detenţie. El a fost arestat înaintea mea, în toamna anului 1958, şi a primit 25 ani muncă silnică pentru “intenţia de a întemeia o organizaţie de tineri catolici de rit bizantin, cult interzis de legile Statului”. Pentru această “intenţie”, care nu s-a concretizat, a primit samavolnica pedeapsă, fiind condamnat singur în această organizaţie imaginară. Nu ştiu dacă germenul condamnării sale a stat în ideea sa de a întemeia o Congregaţie de tineri care să preia sarcinile gospodăreşti ale preoţilor celibi, idee ce l-a bântuit o bucată de timp. Astfel a ajuns la Aiud. Providenţa a făcut ca acolo să ne întâlnim, prin anul 1962, într-o împrejurare fericită, în climatul de relaxare care se instaurase în închisori înainte de decretul de graţiere.

Se organizaseră aşa numitele “cluburi”unde eram duşi să ne “reeducăm”şi să ne facem “autobiografia critică”, tot un fel de autodemascare (ca pe vremea “reeducărilor”de la Piteşti şi Gherla), dar mai blândă, fără bătaie, ca acolo. Ni se citeau, dintr-un ziar, evenimentele zilei şi mai puteam comenta între noi, cu toată prudenţa.

Deşi în libertate nu prea avusesem multe relaţii cu Bob, îmi rămăsese la inimă pentru preocupările lui spirituale şi pentru modul cum le aborda. Acum aveam prilejul să mă interesez de el cu fiecare nou deţinut pe care îl întâlneam. Într-o zi am fost scoşi să vedem un film şi, la sfârşit, când ne pregăteam să reintrăm în celule, l-am zărit în sală, la câteva bănci mai în faţă. L-am strigat bucuros şi a venit la mine. Bineînţeles că n-am putut schimba decât câteva vorbe, dar pentru mine a fost suficient că ne-am revăzut şi ne-am convins, unul pe altul, că eram pe aceeaşi baricadă, întărindu-ne simpatia reciprocă.

A urmat o perioadă destul de lungă de despărţire, până prin anul 1965 când, după graţierea care a pus în libertate pe toţi deţinuţii politici, ne-am reîntâlnit la Catedrala Sf. Iosif, nemaifiind studenţi teologi, ci muncitori în fabrică, din bunăvoinţa regimului comunist! Era angajat ca magazioner la o întreprindere de Stat, neţi- nându-se seama de cele două licenţe ale sale, în Drept şi Litere-Filosofie, şi nici de cei 4 ani de Teologie pe care îi absolvise cu brio.

Prin anul 1966, unul dintre fraţii noştri călugări, Paul Tegzeş, se stabileşte în Bucureşti şi este hirotonit preot de P. S. Dragomir. El îl cunoştea bine pe Bob, fiindcă stătuseră în aceeaşi celulă la Aiud şi, aflându-l într-o împrejurare oarecare, îi povesti cum a devenit preot, fiind hirotonit de P. S. Dragomir, care avea jurisdicţia în Vicariatul de Bucureşti. Ştia că Bob era dornic să se preoţească şi îi oferi o soluţie prin Episcopul Dragomir, întrucât prin Biserica Romano-Catolică nu se mai putea obţine preoţia, mai ales cu condamnarea lui de 25 ani, care îi apăsa umerii. Prezentându-l Prea Sfinţitului, ca şi Părintelui Aurel Leluţiu, nu i-a fost greu să-i convingă că avea chemare la preoţie şi călugărie. Aşa s-a făcut că, după o scurtă perioadă de pregătire spirituală, este sfinţit diacon şi apoi, la 19 august 1967, este hirotonit preot, depunând şi voturile în Congregaţia Sfintei Euharistii, care creştea încet-încet, cu fiecare candidat la preoţie. Fratele Paul a ţinut să-i fie “naş la preoţie”, cum spunea el, participând la ceremonial, mai mult încurcându-l cu stângăciile lui, după cum îmi povestea Bob mai târziu.

Pentru că nutrea de mult dorinţa de a fi şi călugăr, este foarte semnificativ cum motivează el hotărârea de a intra în această Congregaţie din care făceam noi parte. Citez dintr-o relatarea autobiografică cerută lui de un reprezentant al Bisericii şi datată 11 aprilie 1992:

“Ceea ce m-a determinat să mă ataşez la grupul Sorei Ionela a fost adoraţia euharistică şi mesajul pe care îl transmitea ea. Îmi amintesc că într-o bună zi (1947), Mgr. Vladimir Ghica s-a exprimat: – Occidentul se roagă, Orientul adoră! Poporul român are o misiune de mediator între Occident, prin originea sa latină, şi Orient, prin evlavia sa adoratoare. Făcând cunoştinţă cu spiritualitatea euharistică a acestui grup, mi-am zis: “Iată spiritualitatea născută din sufletul poporului nostru. Ea nu este importată şi se acordă atât de bine cu sufletul oriental şi în acelaşi timp cu cultul euharistic al occidentalilor. Singur Isus ne va unifica!”. Prezenţa Mgr. Dragomir în această comunitate m-a asigurat că “lucrurile”sunt pe linia şi sub supravegherea Bisericii.”

La primul Capitlu general, care s-a ţinut în Joia Mare a anului 1968, a fost ales admonitor, funcţie pe care a îndeplinit-o până în anul 1989, după moartea fratelui Cristian Octavian, când s-a reorganizat Consiliul general al Congregaţiei.

Deşi îmi spunea cu oarecare amărăciune că funcţia aceasta nu-i dădea satisfacţie deoarece nu-i vedea roadele, el fiind obligat să-l atenţioneze pe Vicarul General de modul cum sunt respectate Constituţiunile. Or, în anul 1993, când ne-a părăsit, a murit cu dorul de a citi aceste Constituţiuni, care încă nu ne fuseseră încredinţate, noi călăuzindu-ne după cele ale surorilor.

Viaţa noastră de călugări era destul de precară în condiţiile de prigoană prin care treceam. Ameninţarea din partea Securităţii ne era grija permanentă, mai ales că percheziţiile se ţineau lanţ şi vizitele organelor de represiune ne puteau deranja în orice moment.

Totuşi, chiar în condiţiile acestea, se punea problema realizării unei comunităţi, măcar din doi fraţi, fiindcă toţi eram împrăştiaţi prin Bucureşti şi provincie. El locuia pe str. Bărăţiei, la doi paşi de biserica romano-catolică. În disputa cu fratele Paul, alegerea mea a prevalat şi, în vara anului 1968, Bob s-a instalat la mine, începând o viaţă de frăţietate călugărească, care m-a îmbogăţit mult sufleteşte, eu fiind singur la părinţi. Mama mea încă mai trăia şi ne ţinea gospodaria, la cei 70 ani pe care îi împlinise.

Convieţuirea noastră s-a desfăşurat în condiţii mulţumitoare. Era un om delicat, cu o educaţie frumoasă şi ştia să-şi stăpânească, cu calm, nemulţumirile pe care i le provocau cei din jur. Luam masa împreună şi îi făcea plăcere, prefăcându-se că nu observa, cum încercam să-i imit bunele maniere în folosirea cuţitului şi furculiţei, a şerveţelului sau a consumării supei din farfurie, deşi condiţiile noastre erau modeste. Mă impresionase la el, în primele luni când ne vizita casa, că nu venea niciodată cu mâna goală. Ştia să aleagă cu atâta măiestrie câte ceva cu care să-şi manifeste atenţia, o floare, nişte fructe şi uneori o simplă crenguţă dintr-un arbore, încât îl aşteptai cu plăcere să vezi ce mai născocea când sosea. Era conştient că făceau plăcere aceste gesturi ale lui şi nu era zgârcit cu ele.

Discuţiile pe care le întreţinea erau pline de bun simţ şi dovedeau o fire adânc meditativă. Cred că cele mai frumoase conversaţii pe teme teologice le-am avut cu el, în perioada când intrase în spiritualitatea euharistică a Congregaţiei noastre. Îmi amintesc de o desbatere pe care am avut-o o dată pe tema dictonului “naturalia non est turpia”. Am stârnit această controversă cu un ton uşor ostentativ, spunând: – Eu am declarat război acestui dicton pentru că este generator de imoralitate – şi încercam să argumentez că era valabil numai în condiţia paradiziacă a omului, când natura nu era viciată de păcat. El mi-a replicat: – Biserica a admis acest dicton, pe care l-am auzit la profesorii mei de morală, nu pentru că este ducător la imoraliltate. Tratatele de medicină care vorbesc de funcţiile fiziologice sunt oare ducătoare la păcat? Atunci ar trebui să nu se mai vorbească în ele de organele ruşinoase. Nu actul natural în sine este păcat, ci mintea celui în care se reflectă. În fond, eram de aceeaşi părere, dar exprimam gândurile diferit.

Evident, aveam şi multe controverse, dar niciodată pe un ton ridicat sau ofensator. Eu mă aprindeam uneori, dar el ştia să domolească tensiunea cu o uşoară glumă sau conducând discuţia spre o altă temă. Când ţineam vreun consiliu cu fraţii, el era cu adevărat moderatorul, în controversele ce se iscau.

A fost părtaş cu noi la toate avatarurile provocate de stăpânirea comunistă, care ne răvăşea uneori casa cu percheziţii agasante. Ţin minte că, o dată, el fiind la serviciu – funcţiona ca logoped la Policlinica pentru copii “23 august”, de la Bariera Vergului – ofiţerul de Securitate m-a obligat să-l duc acolo, pentru a-l aduce acasă, ca să fie prezent la răscolirea camerei în care dormea el.

Toate acestea şi multe altele prin care a trecut a înţeles să le reverse în “votul de victimă”pe care-l depusese şi care a format o preocupare majoră a vieţii lui de călugăr. A studiat cu multă insistenţă şi tragere de inimă toate scrierile Sorei Ionela pe care le-a transcris cu mâna lui într-un set de carneţele care formau hrana lui spirituală zilnică. Acestea i-au dat tăria să-şi rezolve dubiile pe care le avea şi să se biruie pe sine însuşi, după o luptă acerbă cu formarea filosofică ce şi-o însuşise.

Când îl vedeam contrariat, în situaţii în care bunul lui simţ credea că îl îndreptăţea, îi spuneam: – Dragă Bob, gândeşte-te de câte ori n-a exprimat şi n-a făcut Isus lucruri pe care raţiunea oamenilor nu le putea cuprinde. Oare uşor a fost pentru cei care au auzit că trebuiau să mănânce Trupul Lui? Nici chiar Părintele Aurel nu-l înţelegea uneori, deşi avea o cultură foarte asemănătoare cu a lui. Cu timpul însă ajunsese să se convingă că era “victim㔺i că trebuia să-I ofere lui Dumnezeu aceste renunţări, chiar în situaţia când considera că avea dreptate.

O situaţie care l-a consumat foarte mult sufleteşte a fost renunţarea la prieteni şi la familie. De felul lui era înclinat spre o bogată viaţă de apostolat. Avea multe cunoştinţe şi prieteni, în special din lumea bună. Intrând în mijlocul nostru, i s-a pus problema identificării cu Isus Euharisticul care “tace, se roagă şi se jertfeşte pentru ispăşirea păcatelor lumii”. A făcut-o cu un eroism nespus, până acolo că familia lui, de care era foarte legat, a ajuns să-mi reproşeze mie că îl sechestram şi nu îi dădeam voie să-şi viziteze neamurile. Am acceptat şi eu aceasta acuză în acelaşi spirit de victimă. A suportat greu această izolare pe care şi-a impus-o, dar a înţeles că lucrarea în care intrase era mult mai importantă decât rudele şi prietenii.

Se simţea relaxat atunci când mergea la serviciu. Acolo îl putea vizita oricine, el având sentimentul că îşi înde- plinea obligaţiile profesionale.

Participa cu tot sufletul la muncile din gospodărie, cu eforturi uneori exagerate. Deşi suferea de o spondiloză cervicală, se angaja la căratul cu roaba şi la munci des- tul de grele, în perioada când am reconstruit casa, după cutremurul din 1977. A contribuit cu sume considerabile din salariul său, pe care le-a pus la dispoziţie pentru încheierea unor contracte cu I.C.R.A.L.-ul, pentru renovarea caselor din str. Abrud şi Zablovschi, unde locuiam ca într-o familie.

În acest spirit de viaţă familială, surorile i se adresau ca unui frate mai mare, cu experienţă, şi îi solicitau sfaturile şi scaunul de spovadă. Le pregătea sufleteşte, ţi- nând zile de reculegere şi exerciţii spirituale – care erau foarte apreciate – în vederea depunerii voturilor.

Era un îndrăgostit de natură şi se desfăta în creaţia lui Dumnezeu, care îi hrănea sufletul cu meditaţii bogate. Cele mai frumoase excursii le-am făcut la insistenţa lui de a ieşi din cotidianul citadin în care ne desfăşuram viaţa.

Îmi amintesc de vacanţele de la Băile Herculane, de la Govora sau de la Amara, unde era pe punctul de a avea un accident cardiac încercând să facă nişte băi calde. Sunt de neuitat zilele de la Voivodeasa, lângă Rădăuţi, unde fusesem găzduiţi de părintele Eduard Ferenţ, într-o casă parohială în care am avut bucuria de a sluji la altarul bisericii, bineînţeles fără asistenţa credincioşilor, pentru a nu-l pune pe părintele într-o situaţie delicată, noi făcând parte dintr-o Biserică în clandestinitate.

Din programul lui de viaţă spirituală nu lipseau ora de Adoraţie şi meditaţia, pe care le făcea dimineaţa, între 5 şi 6 30 , înainte de Sfânta Liturghie, pentru a avea ziua începută cu cele spirituale şi continua, în cursul zilei, până la 4-5 ore de rugăciune, fiind foarte conştiincios cu programul impus de viaţa călugărească.

A fost un suflet generos, care s-a manifestat în cele mai diverse aspecte. Pe plan spiritual a fost frământat, până în momentele cele mai din urmă ale vieţii sale, de ideea realizării unităţii creştinilor şi îmi povestea cât de uimit şi fericit a fost când a luat cunoştinţă despre Opera de Adoraţie, în care însuşi Mântuitorul Isus şi Maica Sa Preacurată au luat iniţiativa acestui deziderat al creştinătăţii. A acceptat cu bucurie să facă parte din această Operă, pentru că a văzut în ea singura cale viabilă pentru realizarea ei, aşa cum am spus mai sus.

O mare durere i-au provocat neînţelegerile din sânul confesiunii noastre greco-catolice, care produseseră o sciziune la nivelul superior, după moartea P. S. Dragomir, şi a încercat să se implice în rezolvarea ei. Aceasta i-a adus multe umilinţe, chiar din partea celor mai apropiaţi prieteni ai săi.

Îmi amintesc de penibila scenă când, la moartea părintelui Ioan Costan, ne-am dus amândoi să slujim la catafalcul preotului. Erau acolo mulţi preoţi, printre care Gusti Ciungan şi Sârbu care, în momentul când ne-au văzut că ne punem epitrahilul să începem rugăciunile, au protestat vehement, spunând că ei se retrag dacă noi slujim la prohod. Ne-am retras în tăcere, dar cu ce durere sufletească, neştiindu-ne vinovaţi de nici o faptă care să stârnească un asemenea tratament umilitor faţă de asistenţa credincioşilor, care a rămas uimită şi scandalizată. A fost un grav abuz, pentru că ierahia noastră nu dăduse nici o dispoziţie în care să se precizeze că noi – şi în special el – am fi făcut fapte pasibile de excomunicare şi deci de interzicere la comuniunea de rugăciune a Bisericii.

Confuzia care dăduse loc unei asemenea situaţii se produsese în legătură cu consacrarea secretă a celor 3 episcopi de către P. S. Dragomir. Fiind o hotărâre pentru care Sfântul Scaun dăduse dispoziţie de păstrare a unei mari taine; această situaţie n-a putut fi cunoscută pe larg, cât timp Securitatea era atentă la orice activitate a Bisericii noastre; eu eram unul dintre cei 3 episcopi; cât despre Bob Danciul, el era, ca şi mine, rău văzut de mulţi clerici întrucât noi făceam parte din Congregaţia întemeiată de sora Ionela, care la acea oră nu era recunoscută.

După evenimentele din decembrie 1989, când s-au deschis frontierele, a putut obţine o viză de ieşire din Ţară, după ce fusese refuzat în repetate rânduri de regimul comunist. Ne-am întâlnit la Roma, în aprilie 1990, unde mă dusesem şi eu pentru clarificarea episcopatului pe care îl primisem şi, din discuţiile pe care le-am avut, mi-am dat seama că rămăsese cu incertitudinile pe care i le sădiseră adversarii Operei de Adorare.

El se simţea totuşi legat prin făgăduinţele solemne făcute în cadrul Congregaţiei în care intrase şi căuta o linie de plutire onorabilă între conştiinţa care îi spunea că trebuia să rămână statornic şi fidel faţă de chemarea într-o Operă care trebuia apărată cu eroism, aşa cum învăţase la teologie, şi poziţia ierarhiei care, pentru moment – aşa cum s-a dovedit ulterior -, punea nişte încercări pe umerii noştri.

Cu aceste frământări sufleteşti ajunse în Germania, într-o vizită pe care o făcu unei nepoate de care era legat sufleteşte şi încercă să obţină nişte ajutoare de la Caritas, pentru Congregaţia surorilor şi fraţilor Operei de Adorare. Nu mică i-a fost surpriza şi durerea când a aflat că toate forurile bisericeşti din străinătate fuseseră avertizate de ierarhia romano-catolică din ţară că: “Preotul greco-catolic Danciul (Bob) Agenor, care este în vizită în Germania Federală, nefiind recunoscut de ierarhia greco-catolică, nu poate ridica, în numele său, nici un ajutor, făcând parte din grupul Sorei Ionela, care nu este recu- noscut de ierarhie…”(Adresa telex 524463 către Caritas München, Herrn Wilfried Roemel).

În pofida acestor oprelişti, a adus totuşi lucruri folositoare şi de interes pentru Congregaţie, dar a rămas cu dubiul în inimă pentru ceea ce avea de făcut mai departe.

Un alt moment greu l-a trăit în toamna anului 1990, când a trebuit să ne manifestăm fiecare poziţia faţă de ierarhie, printr-o declaraţie semnată în faţa reprezentanţilor autorităţii, care ne cam siluia conştiinţa.

Sub influenţa celor care îl îndemnau să părăsească Congregaţia, se mută din locuinţa ce i se pusese la dispoziţie, pe str. Pictor Henţia, şi începe un exod pe la prietenii care se ofereau să-l găzduiască. Încercând să-l eliberez din starea stressului în care se afla, într-o zi i-am spus: – Bob, dacă tu nu te mai simţi legat de noi, de ce nu îţi dai demisia din Congregaţie, aşa cum au făcut şi unele surori? Mi-a răspuns ferm: – Eu aparţin Congregaţiei şi nu îmi dau demisia!

Era mult prea pătruns de mesajul Adorării, pe care îl servea cu insistenţă, pentru a se lăsa doborât de ame- ninţările unora pe care el îi cunoştea prea bine şi ştia bine cât preţuia spiritul lor.

Îmi povestea cu amărăciune că, după toate cedările la care îl supuseseră confraţii lui, care se aflau acum în conducerea Bisericii, i se dăduse un post de paroh într-o casă particulară, pe la Uzina Republica. Era o cameră de dormit pe care proprietarii o puseseră la dispoziţia Bisericii şi pe care el trebuia să o utileze cu cele necesare slujbelor religioase, transformând-o în capelă pentru credincioşi.

Deşi ar fi fost capabil să constituie acolo o parohie frumoasă, deoarece era un bun organizator, Dumnezeu nu i-a mai îngăduit să se irosească într-un asemenea efort, pentru că, după o nouă criză cardiacă, în ziua de 1 septembrie 1994, fiind în casa d-nei Alexandra Zaharia, a părăsit aceste meleaguri pe care le-a iubit mult şi şi-a sacrificat viaţa pentru o mai bună, mai paşnică şi mai unită omenire.

*

Sărmanul tovarăş de o seară al adolescenţei mele! Fugind de dulceaţa învăţăturilor părintelui Daniel – mai ales din pricina îngenuncherilor pe care le săvârşea Ortodoxia noastră, prin conducerea ei şi prin ‘osârdia’ unor trădători din sânul obştei Ei de slujitori, în căutarea unei jertfiri de sine eficiente, a străbătut puşcării, călugăriri ameninţătoare şi umiliri, până ce s-a săvârşit din viaţă renegat de cei a cărui dragoste o solicitase…

32

DACĂ ŞCOALA MEDICINEI l-a împins pe tânărul Vasile Voiculescu spre căutări în domeniul materialismului şi spre dezlegări cu ajutorul pozitivismului, încurajat de evoluţionism, după ce l-a smuls studiilor filologice începute, cu promisiunea că ştiinţa trupului uman îi va dezvălui mai multe despre om decât Facultatea de Litere unde se înscrisese iniţial (aceluiaşi destin îi va da ascultare peste zeci de ani eseistul Ion Vianu), Littré, Claude Bernard, Auguste Comte, Charles Darwin, Herbert Spencer, în loc să-i aştearnă calea cu flori înmiresmate, conducându-l într-o lume nouă, bogată în roade viitoare, l-au îndrumat către hotarul unui pustiu. În acest deşert, dacă te avântai destul de departe, te-ai fi putut pomeni faţă-n faţă cu scheletul imens al unei metafizici descarnate, dezumanizate, uitată de esenţa ei, de dumnezeire. Dar învăţăcelul nu asta sperase de la maeştrii săi.

Cu un salt spectaculos peste steiurile disperării, se agăţă de funiile esoterismului, se aburcă pe culmile Kabalei, ale Seferului, se supuse disciplinei alpine a poeticelor practici roscruciene predate de Péladan, se avântă în susul drumeagurilor sinuoase ale teosofiei, purtat pe rând de mână de Fabre d’Olivet, Saint Yves d’Alveidre, Eliphas Lévy, Papus, Schuré, Helena Blavatsky şi parcurse podişurile pline de crevase ale antroposofiei, urmărind lumina când vizibilă, când invizibilă a lui Rudolf Steiner.

Tovarăşii de drum cei mai apropiaţi i-au fost Carlyle, Emerson, Novalis şi Maurice Maeterlinck.

“Mărturisesc, m-a interesat această preumblare”, scrie el mai târziu, “şi m-am complăcut, aşa cum mi-ar plăcea să mă plimb printr-o galerie închisă, cu vitralii colorate. Treci printr-o dungă de galben mâhnit, intri în alta de roşu aprins, ca să păşeşti într-o a treia, de violet mistic.

“Dar am sfârşit prin a dori lumina cea albă, cea adevărată, şi am ieşit afară după ea, cu ochii la cer.”

Această “lumină albă”o întrevăzuse din cea mai fragedă copilărie. Noi nu mai cunoaştem mireasma casei ţărăneşti în care, serile, ori măcar duminicile după-amiaza, oarecine din familie, un bunic, de pildă, îşi pune ochelarii de sârmă, nu rareori prinşi de ureche în ochiul unui laţ de sfoară, coboară de pe dulap SFÂNTA SCRIPTURĂ cu coji din ceara auriu castanie a lumânării, unsuroasă de uleiul din candela de deasupră-i şi stropită de pistruii negri ce consemnează plimbarea nervoasă a muştelor, ca pietricele însămânţate îndărătu-i de copil prin codrul din poveste. N-am ascultat glasul slovenirii anevoioase, împiedicându-se înaintea silabelor împotmolite ca roţile grele ale tunurilor în brazdele de noroi închegat săpate-n drum, seninătatea tenorală şi lineară a acelei voci luându-şi-o drept model pe cea a dascălului de la strană, adică evitând accentele afective, lipsindu-se de sublinieri ale textului, de cele mai multe ori trecând în zbor pe deasupra virgulelor şi a tuturor celorlalte semne de punctuaţie, întocmai ca Verbul Începutului împotriva căruia nu se ridicaseră încă stavilele Spaţiului creat.

Uneori, când lectura o făcea o fătucă, un băietan, cu sufletul cleştar şi mâinile roşite spre vioriu de sângele dudelor, ea se înălţa mai ales din VIEŢILE SFINŢILOR, din MINEE sau APOSTOL, că BIBLIA sta mai presus de întinderea dintre tălpi şi vârfurile degetelor, ale prezumptivului cetitor. CEASLOAVE şi PSALTIRI, GROMOVNICE şi PATERICURI străjuiau pacea duhurilor şi o reaşezau peste frământările şi ispitele săptămânii. S-au dus gospodarii din trecut obişnuiţi să-şi cinstească viaţa cu buchia şi cu învăţătura depuse strat de strat, timp de zeci de ani, peste clasa unică primară urmată printre salturile iezilor şi mugetele vacilor scoase la păscut întru ajutorarea părinţilor.

Unul dintre pruncii crescuţi creştineşte în atari familii, ştiutor în azbuchii de la patru ani bălai, într-atâta se învrednicise cu visarea încât ILIADA şi ODISEEA sa îi erau Cărţile VECHIULUI TESTAMENT. Îl ţinea pe Avraam drept Nestor, iar Iacov îi slujea de Ahile, troienii-i deveniseră filisteni, după cum pe Agamemnon îl recunoştea în Samson.

Dacă ar fi fost numai basm, Istoria Sfântă, şi încai nu era lucru de şagă, însă Ea i se împletea cu viaţa, lui Vasile. Aşa se făcu, într-o bună dimineaţă, când el şi cu soru-sa a mare băteau cu talpa apele ziurelului de ziuă, că i se năzări (sau să fi fost vedenie şi minune?) în ochii rotunjiţi de fericită uimire, a cuprinde cerul, cât era de întins şi de opalin, umplut de un înger nemărginit altcum decât de aşternutul zării: veghea asupra pământului… Şi i s-a mai întâmplat ceva altcândva. Muma lui îi îndesase în buzunarul de la piept EPISTOLIA MAICII DOMNULUI, cumpărată pe 5 bănuţi, să-l apere de cele rele şi zărghii. Iar flăcoaşul de-o şchioapă simţise cărţulia cât două cutii de chibrituri sbătându-i-se-n cuibul de pânză, ca o altă inimă, pui de pasăre vrabie. Alergase către războiul de ţesut al mamei, s-o vestească de neaşteptata îmboldire tremurată pe sfârc.

Aşa vieţuind, pe jumătate cu cele sfinte, pe jumătate cu cele lumeşti, slujea liturghia, ca ‘părintele’, fără să sară o podobie; o ştia pe dinafară şi o desfăşura sub un nuc. Pe lângă aceasta, avea treabă de nu prididea cu slujba de îngropăciune, dublată de meşterşugul groparului, pentru toţi abia ieşiţii din ou câţi răposau în ograda şi-n grădina părintească, înainte de a fi apucat să-şi ia zborul.

Cât de greu îmi este să-l recunosc elev în cursul superior, printre membrii fondatori ai Societăţii “Cap de raţă”, întemeiată de câţiva dintre şcolarii liceului Lazăr, de lângă Cişmigiu. La inaugurarea acesteia, avu loc, noaptea, o jertfă sângeroasă: fură sacrificate măcăitele legănate-n pene, ale domnului director Vasile Păun, prin tăierea capetelor, masacru păgân şi nelegiuit. Dacă-l caut bine pe acest Vasile Voiculescu, puşlamaua despre care vorbesc, o să-l găsesc pe scena Teatrului Naţional, în CAPUL DE RĂŢOI, piesa colegului său co-fondator George Constantinescu, alias actorul Ciprian; după cum spiritul ghiduş al năzbâtiilor lor încă neprimenite de judecată respiră în scrierile trăznite în veci ale altui co-fondator: Demetrescu-Buzău, acela de şi-a zis mai târziu: Urmuz, viitor grefier – şi de pe atunci geniu – care şi-a luat viaţa cu un glonţ, la Şosea.

Copilul şi adolescentul nostru să fie Poetul lui Dumnezeu, acela care, matur, i-a cercetat pe cei mai râvnitori duhovnici ai Ortodoxiei române, să le împărtăşească soarta – încă nebănuită pe atunci – a muceniciei? Cu astfel de salturi să i se fi oţelit îndrăzneala de a se agăţa de Trapezele Cerului? Arena circului său dumnezeiesc o alcătuiau plaiurile sufletului: zbura sub Îngerul Pantocrator, rămas cu el din pruncie, înscris zâmbitor pe cupola cu stele, zbura peste jivinele îmblânzite cu foc şi bici, spre hazul zecilor de mii de gură-cască, iubitori de literatură, zbura şi n-ar mai fi ostenit de strămutare.

“Din piscul Tău, de-ngădui, niciodată,
Pentru nimic să nu mă mai cobor”,
cum va scrie, încântat.

33

ACTIVITATEA ACESTUI CERC, despre care mă străduiesc să adun veşti, pornise cu mult înainte de a-i cunoaşte eu, le cei şaisprezece ani ai mei, pe unii dintre membrii lui, anume încă de prin 1945. Trebuie adăugate şi alte nume de seamă la celea şterse din hârţoagele Stării Civile, purtătorii acestorlalte neajungând în faţa completului de judecată, slavă Domnului! Este vorba despre părintele Petroniu Tănase, mai târziu vieţuitor la Mănăstirea Sihăstria, iar acum stareţ al Schitului Podromul, de la Muntele Athos; părintele Paisie Prelipceanu, azi repauzat; fratele de mănăstire Pavel Leca, botezat, ulterior, ca monah: Paulin. Lista mirenilor se cade mărită, deasemeni. Participau la reuniuni excelentul bizantinolog, al cărui coleg am avut cinstea să fiu în cancelaria Facultăţii de Teologie (pe vremea aceea Institut), Profesorul Alexandru Elian; profesorul Virgil Stancovici; compozitorul Paul Constantinescu; profesorul (economistul?) Todiraşcu, cel cu moarte tragică; Paul Sterian; pictoriţa şi conferenţiarul Olga Greceanu; ca şi un grup de 10-12 studenţi, dintre care viitorul logician Valeriu Streinu, viitorul Mitropolit şi romancier Antonie Plămădeală, căruia-i datorez numirea mea la acea facultate şi monograful pe scurt al “Rugului Aprins”dr. Nicolae Nicolau.

Amiciţia tuturor acestora, durată în numele dragostei creştine şi a căutarii unei mai bune trăiri şi apropieri de Adevăr, a fost magnetizată de apariţia neaşteptată în mijlocul lor a unui trimis al lui Dumnezeu, adus de tare departe pentru astâmpărarea setei lor de Absolut. Este vorba despre ieromonahul Ivan Culighin, duhovnicul Mitropolitului rus Nicolae de Rostov, confesor format într-un schit: Optina-Pustina, dependent de renumita Mănăstire Optina, situată la miazănoapte de Moscova.

Cum de se rătăcise acela pe meleagurile noastre? Mitropolitul numit fusese coleg de studii şi prieten apropiat cu viitorul Patriarh al României Nicodim, întâlnindu-se ei pe băncile universitare, la Kiev. Capul Bisericii Ortodoxe Române îi oferise adăpost la Mănăstirea Cernica, iar el se refugiase dimpreună cu duhovnicul său, să-l apere şi pe acesta de agresivitatea tot mai anevoie de suferit a cruzimii nejudecate cu care ateismul comunist se străduia să înăbuşe glasul lui Iisus Hristos.

Începând cu toamna anului 1945, părintele Ivan Culighin se mută la Antim, mânat de curiozitatea de a cunoaşte preocupările clericilor şi mirenilor convorbitori aici, zvonul despre râvna cărora ajunsese până la el. Pe drum, în tramvaiul ce-l aducea din cartierul Pantelimon, a întâlnit şi omul de trebuinţă lui, cum nu era cunoscător al limbii salvatorilor săi: un ostaş originar din Basarabia, devenind tălmaciul său de atunci înainte timp de doi ani, până în ianuarie 1947, când au fost ambii arestaţi (dar nu simultan), recuperaţi de sovietici – unul ca bejenit, altul ca dezertor, şi ambii deportaţi în Siberia. (Ostaşul a supravieţuit dezastrului şi, tardiv, a trimis mănăstirii o carte poştală)

Sosirea sa inopinată între cercetătorii din mijlocul Bucureştilor, ai căilor spirituale, avu rolul unui ferment neasemuit. Cum spune dr. Nicolae Nicolau: “Duhovnicul Mitropolitului de Rostov devine părintele părinţilor duhovniceşti şi al întregului grup de studioşi şi conferenţiari de la Antim”.

Mănăstirea Govora, prin stareţul local Antonie Barbă-lungă, îi găzdui pe toţi, în vara lui 1946, într-un refugiu al adâncirii filocalice. Atunci răsări ideea de a se întemeia o asociaţie cu statut legal, menită răspândirii ortodoxiei prin conferinţe publice şi autorizate, denumită: “RUGUL APRINS AL MAICII DOMNULUI”. Însă nu se aprobă întemeierea ei. “Rugăciunea inimii avea să fie raţiunea ultimă a activităţii acestor oameni din secolul al XX-lea”, scrie acelaşi medic, scoţând în evidenţă, fără să vrea, contemporaneitatea aspiraţiilor grupului, cu cele mai mari şi cumplite grozăvii ale veacului nostru, în contraponderea cărora se năştea unirea cu Dumnezeu al Iubirii, prin ruga: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” ; asta după ce monograful constată că practicarea ei este atât de greu de dus chiar într-un mediu înduhovnicit, de chinovie retrasă departe de lume”.

Denumirea “Rugul Aprins” provenea de la o icoană adusă de către acelaşi monah rus, reprezentând-o pe Sfânta Fecioară deasupra unui rug aprins (astăzi dăruită bisericii de la Mănăstirea Antim de către părintele Sofian).

Acesta a fost preludiul unei a treia etape în organizarea şi manifestarea pâlcului de prieteni duhovniceşti. Ei începură să susţină în sala Bibliotecii Mănăstirii, la etaj, conferinţe în fiecare duminică, în faţa unui auditoriu foarte numeros, atras de subiectele lor apologetice şi mistice, cuvântări urmate de întrebări şi comentarii. După cum le caracterizează acelaşi martor, dr. Nicolae Nicolau, participant nelipsit printre cei mai tineri din acea epocă:“Era o sărbătoare a spiritului. Bibliografia savantă expusă în text, fără ostentaţie, citatele neobositoare şi totdeauna utile, detalierile pertinente necesitate de nivelul aperceptiv variat al auditoriului, zelul conferenţiarului şi, nu în ultimul rând, personalitatea fiecă- ruia dintre vorbitori, în sfârşit disponibilitatea apriorică a asistenţei de a audia o replică justă şi discretă la furia materialist-atee care bântuia afară, totul şi toate uşurau osmoza spirituală care se înstăpânea acolo”.

Aceeaşi sursă pune la dispoziţie câteva dintre temele abordate: Isihasmul; Iisus – Logosul întrupat; Păcatul originar; Scena şi altarul; Rugăciunea Inimii; Exegeza smochinului blestemat; medalioane ale marilor mistici ai FILOCALIEI etc.

Înainte de a încheia paginile privind ăşti ani demult spulberaţi, i se cuvine cititorului să afle câte ceva despre rolul de neegalat al acelor minunaţi sfetnici ai sufletelor şi despre clipa lor unică în istoria teologiei române. Unul dintre puţinii care pot cuvânta cu privire la ele este acestaşi memorialist la care apelez întruna, în capitolul de faţă. Dar nu este ultimul martor pe care-l voi aduce înaintea râvnitorilor cunoaşterii: “Grupul de la Antim, compus din mireni şi clerici ortodocşi, intelectuali, universitari, trăia în duh autentic creştin. Creştinismul nu era pentru aparţinătorii “Rugului Apins” un fenomen de cultură, ca pentru alţi filosofi români în fond atei. Aprofundarea creştinismului nu era un rafinat joc intelectual, după cum nici acceptarea lui nu era o savantă concesie făcută pentru menajarea anumitor susceptibilităţi. Nu! Explorarea frumuseţilor lui se făcea dinăuntru. Acesta este termenul: dinăuntru; de pe poziţia intelectualului care sesizează în sine tulburarea aceea premergătoare marilor revelaţii, acea fecundă nostalgie a paradisului pierdut. Pentru ei, Mântuitoul nu era unul dintre marii, nici cel mai mare, ci era singurul, adevăratul Dumnezeu. Christos era viu şi lucra în ei, nu pentru că ei avuseseră norocul ca nişte savante silogisme să li-l legitimeze, ci pentru că, preexistând în sufletul lor, unde îi aştepta demult, acum li se descoperea lor, care îl căutaseră”.

Urmă, în ianuarie 1947, răpirea părintelui Culighin şi a ostaşului său. Prin anul 1948, cei doisprezece studenţi participanţi fură şi ei arestaţi sau adoptară statut de fugari hăituiţi.

Grupul rămas îşi schimbă reşedinţa la Mănăstirea Plumbuita, de la marginea capitalei, şi-şi reduse activitatea la un număr mic de participanţi. Până în 1958, când toţi membrii lui de seamă au fost condamnaţi.

34

LA NU MULT TIMP după ce am publicat volumul RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE, în care cuprinsesem şi prima ediţie a textului de faţă, am avut norocul să citesc culegerea părintelui dr. Vasile Vasilachi: DE LA ANTIM LA POCROV. MĂRTURII ŞI MĂRTURISIRI.

Autorul, astăzi Vicar al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada şi preot al parohiei “Sfântul Nicolae”, din New York, a fost stareţul Mănăstirii Antim, în perioada 1944-1948. Or, ceea ce a însămânţat atunci Prea Sfinţia Sa, după alţi conducători de renume ai obştii, a rămas viu, să rodească toate câte le-am povestit în scrierea de faţă, sub stăreţirea sa şi a părintelui Benedict Ghiuş.

Şi se cuvine ştiut că Prea Cuviosul stareţ Vasile n-a urmat unor monahi oarecari, ci după stareţi ca: Arhiereul Irineu Mihălcescu, Arhiereul Emilian Antal, Protosinghelul Nicodim Ioniţă, Arhiereul Eugeniu Laiu, duhovnici unul şi unul, oameni de cultură, de prestanţă, culmi ale trăirii contemplative şi active; drept care, sarcina nu-i fu uşurată ci, dimpotrivă, provocatoare, incitatoare, dar pe măsura sa spirituală.

De acea m-a bucurat ocazia de a afla mai exact cât era întinsul şi cuprinsul de mare al preocupărilor vieţuitorilor din acest aşezământ călugăresc înainte de epoca ştiută de mine, nu puţin lucru fiind să descoperi că în ţara ta s-au numărat mult mai mulţi oameni de seamă decât te-a lăsat istoria falsificată ieri să înveţi şi că strădaniile lor tindeau să salte generaţia ta departe peste ceea ce tu şi ceilalţi aţi izbutit singuri, lipsiţi de îndrumare metodică, pedagogică, inimoasă.

La preluarea conducerii, noul stareţ avea în sarcină întreţinerea, cu masă inclusă, a patruzeci de studenţi, ca şi perspectiva renovării întregului complex de construcţii al mănăstirii, cu osebire înlocuirea celor două turle de lemn. Urmărind numele înscrise în lista membrilor Comitetului de renovare, cititorii vor recunoaşte, printre altele, şi pe ale celor trei persoane urmând a fi condamnate în lotul “Rugului Aprins”. Iată-i pe aceia care au răspuns chemării stareţului de a-i sta aproape în opera sa de clăditor: Generalul Gheorghe Stratilescu, Generalul Gheorghe Iorgulescu, Generalul Ioan Ţone, Generalul Traian Tetrat, Profesorul universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Sandu Tudor şi Protosinghelul Sofian Boghiu (secretar şi casier). Peste aproximativ cincisprezece ani, cei trei din urmă îşi vor plăti cu libertatea vechea dragoste de Biserică, Prof. Al. Mironescu aducându-şi jertfă şi propriul fiu, pe Şerban, tânăr pregătindu-se, la Facultatea de Filologie, secţia limbi clasice, să iasă în întâmpinarea chemării sale teologice. Pilda Brâncoveanului n-a fost uitată.

Alături de aceste griji gospodăreşti, stareţul tutela în chilia sa “şedinţele literare de joi seara” . Cei mai mulţi dintre bărbaţii citaţi ca participând la ele îmi erau cunoscuţi la data când mi-am întocmit fişele pentru cartea menţionată, dar nu şi prezenţa unor intelectuali de talia unui Mircea Vulcănescu şi a unui Arhimandrit la aceste reuniuni: P.C. Haralambie Vasilachi, fratele stareţului, şi el scriitor de elită.

Cer îngăduinţa de a prelua unele dintre caracterizările aflate în volumul memorialistic pomenit, al cărui autor a fost martor ocular şi suflet al desfăşurării unei strălucite pleiade de cugetători, nu ca mine, care pe cei mai mulţi nici nu i-am cunoscut şi mai tare le-aş strica bunul nu- me de m-aş apuca să le istorisesc, din bănuiala mea nesigură, faptele de merit. Respectivele rânduri prilejuiesc şi consemnarea altor câteva dintre subiectele abia părăsite sub condeiul medicului Nicolae Nicolau, ce au atras un public numeros la aceste reuniuni:

“Ion Marin Sadoveanu care ne-a citit manuscrisul său mărunt şi îndesat scris, care prezenta într-o înfăţişare excelentă scena martirajului Sfântului Ioan Botezătorul (…); Arhimandritul Haralambie Vasilachi, cu prezentarea sa filosofică a Adevărului absolut; Paul Sterian, care a înfăţişat viaţa a doi sfinţi, în două şedinţe. Nu pot uita adâncimea analizei psihologice în care a înfăţişat viaţa marii muceniţe Anastasia Fecioara, izbăvitoarea de otravă, pe care Biserica noastră o sărbătoreşte la 22 decembrie.

Apoi, altădată a prezentat Războiul nevăzut al Sfântului Cuvios Paisie cel Mare din Egipt, cu tot tezaurul lui de învăţături. (…) Spre această bogăţie de dăruire a sfinţilor năzuia însuşi Paul Sterian, pe care noi pe dreptul îl socoteam ca pe un Mecena pentru multele şi frumoasele realizări de la Mănăstirea Antim. La fel se înfăţişa în comuniunea celor din cercul literar: scriitorul Sandu Tudor, care scânteia cu un spirit critic în bogăţia sa de cunoştinţe în spiritualitatea creştină şi necreştină a lumii contemporane (…). Cât priveşte pe Alexandru Mironescu – Codin – cum îi spuneam noi, venea cu prestigiul său universitar, cu probitatea sa ştiinţifică şi filosofică, dovedită cu prisosinţă în cartea ce-i apăruse în acest timp, LIMITELE CUNOŞTINŢELOR EXACTE, pe care o ilustra în chip cu totul obiectiv – cum forţele înseşi se distrug unele pe altele şi sfârşesc aşa precum au avut şi un început”.

Mai sunt pomeniţi dr. Vasile Voiculescu şi Profesorul Anton Dumitriu.

Va să zică, la Antim se născuse spontan o şcoală literară ortodoxă. Cunoscându-se valoarea condeielor înjugate, întărind tradiţiile “Gândirii”, nu mă tem să afirm că ea ar fi putut dobândi în timp un preţ la fel de mare cu aceea a celebrilor poeţi şi prozatori ‘catolici’ din Franţa inter- şi postbelică, mă refer la curentul literar susţinut de un Péguy, un Mauriac, un Claudel, un Maritain, continuaţi astăzi de un Bernanos, ar fi putut, dacă nu se insinua din umbră prigoana antiintelectuală şi anticreştină ce a curmat acel avânt vestitor al unui posibil răsărit, înecat în bezna unui cataclism neaşteptat: atra- gerea ţării în ‘patul lui Procust’, scurtător de capete şi conştiinţe. (Lucrarea de faţă a autorului şi altele publicate de el, trebuie considerate a intenţiona să se însrie într-o atare ‘şcoală’ ortodoxă inexistentă.)

“Joile literare” purtau un dialog cu conferinţele de duminică după-amiază. Acestea erau propuse de aceiaşi Arhim. Haralambie Vasilachi, Prof. Alexandru Mironescu, dr. Vasile Voiculescu, Prof. Anton Dumitiru, poetul şi pamfletarul Sandu Tudor, dar şi de Arhim. Benedict Ghiuş, Fratele Andrei Scrima, ca şi de profesorii teologi: Ioan G. Savin, Pr. Dumitru Stăniloae, de Generalul prozator Constantin Manolache, de Mitropolitul Tit Simedrea şi de nenumăraţi alţii – ierarhi, profesori secundari, ingineri, medici, chiar şi studenţi.

Mănăstirea încuraja şi creaţia artistică. O comisie compusă din plasticianul Mac Constantinescu, Prof. Al. Mironescu, poetul şi ziaristul Sandu Tudor, Prof. I.D. Ştefănescu, a premiat cei mai buni iconari ortodocşi: Arhim. Sofian Boghiu şi pictorul Eugen Profeta. Iar compozitorul Paul Constantinescu, organizatorul corului mănăstirii, condus de Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, a primit un premiu de şase milioane lei pentru cele două ORATORII ale sale, ce au schimbat destinele muzicii culte române. André Scrima pomeneşte şi compunerea unui Imn al Rugăciunii lui Iisus sub formă de “canon suitor”, (…) imediat îndrăgit de comunitate, laici şi monahi deopotrivă.

S-a instalat în incinta mănăstirii, continuă Vasile Vasilachi,şi un cuptor pentru ceramică. Din păcate, a fost mutat la Patriarhie. Pictoriţa Olga Greceanu, invitată, a împodobit cu mozaicuri zidul exterior frontal al bisericii.

Tot la Antim se întrunea şi ‘Cercul Ieşenilor': “Era o plăcută întâlnire cu toţi oamenii de seamă ai Moldovei din vremea aceea: Profesorul universitar Neculcea, Preşedintele Academiei Ion Simionescu, C. Ifrim, fostul primar al Iaşilor, Generalul Manolache, mare scriitor, fraţii Ionel şi Păstorel Teodoreanu, ce însufleţeau cu verva spiritului lor adunările, avocatul Omer Popovici, Profesorul Ioan Petrovici, cu prestanţa sa universitară şi ilustru conferenţiar, Mihail Sadoveanu, care venea rar, dar totdeauna, cu spiritul său de paternitate a Moldovei, atrăgea iubirea tuturor.

La aceştia ar mai fi de adăugat şi mulţi alţii care erau socotiţi tot ieşeni, ca Profesorul Mihai Ralea, Profesorul Constantin Fedeleş, Ioan Lucreţiu Pătrăşcanu etc.”

O atare explozie cultural-religioasă nu va mai cunoaşte Biserica noastră timp de cincizeci de ani, deoarece mare era teama guvernanţilor de orice adunare de români unde se lucra la îmbogăţirea şi ascuţirea minţii, cu atât mai mult când această operă se întemeia pe cugetarea creştin ortodoxă, al cărei precept de bază este iubirea de aproape, ca opus luptei de clasă ce trebuia impusă pentru distrugerea neamului. Şi nu o cunoaşte nici astăzi, deoarece intelectualitatea română cea de seamă a pierit prin puşcării.

Aceasta este pricina pentru care clericii şi cărturarii mireni înhămaţi la ducerea mai departe a combustiei spirituale arătate au fost aruncaţi în temniţe. Prea mare le era impactul asupra credincioşilor, iar el putea deveni îndemn la opoziţie.

Cât îi priveşte pe fraţii Arhim. Haralambie şi Vasile Vasilachi, ei fură obligaţi din primele zile ale anului 1948, să apuce calea exilului. Schitul Balamuci nu i-a primit; nici Mănăstirea Caldăruşani; nici Schitul de lângă Târgovişte, Trivale. Nici Stăneştii. În plus, porunca era să fie despărţiţi unul de altul. Arhim. Vasile ajunse la Mănăstirea Neamţ; Arhim. Haralambie la Schitul Vovidenia. De aici, cel din urmă fu cărat la Mănăstirea Dobrovăţ; apoi la Schitul de lângă Crasna, de unde a fost trimis preot de parohie, în satul Tupilaţi.

Ultima sa aventură fu scoaterea silnică din monahism şi revenirea în casa părintească.

Părintele Vasile, chemat la Neamţ, a fost uns stareţ la Mănăstirea Moisei. De aici, reveni la Neamţ. Ulterior, plecă stareţ la Schitul Pocrov, în noiembrie 1949. Vieţui pe loc până în 1959, când fu alungat din monahism, prin acelaşi decret anticălugăresc ca şi fratele său.

Apoi au fost ambii arestaţi, rostogoliţi de năvala valului ce i-a răpit libertăţii şi pe clericii şi mirenii din lotul “Rugul Aprins”.

N-aş vrea să închei acest capitol sub semnul stelei mohorâte ce luminează tern vieţile lor pierdute îndărătul gratiilor. Mai curând socotesc că se potriveşte a-l lăsa pe însuşi părintele Vasile să pună capăt rândurilor de mai înainte, în dulcele său stil bisericesc (nu lipsit de ironie, în prima parte a pasajului ce urmează), cu evocarea vieţii de obşte de la Pocrov:

“Nu aveam cartelă de gaz, căci nimenea nu era salariat, dar foloseam din plin lumina soarelui, lumina zilei era a noastră, a tuturor, fără cartelă. Sfintele Slujbe le fă- ceam noaptea; când perdelele întunericului cădeau, noi intram în paraclis şi la lumina blândă a lumânării ne rugam până târziu, săvârşind Ceasul al IX-lea, Vecernia, Pavecerniţa şi Acatistele. La fel dimineaţa, când răsărea Steaua Dimineţii, pare că aud şi acuma pe Părintele Haralambie, care nu avea timp să-şi strângă şnururile de la ghete, cum alerga tropăind pe cerdac către paraclis, oprindu-se la fereastra părintelui Varahil, strigându-l să meargă la biserică, dar el de la prima chemare şi răspundea: “Sunt gata!” – sculându-se din scaunul lui de lemn în care a dormit toată viaţa.

Şi-n tainica lumină a lumânării din biserică, ce căuta să risipească cât de cât întunericul, părintele Varahil rostea Psalmii tuturor Ceasurilor pe de rost, apoi, când din altar, unde era totul pregătit pentru Sfânta Liturghie, Părintele Haralambie, ori eu, spuneam: “Slavă Ţie Celui ce ai dat Lumina!”, la strană Protoiereul Gheorghe, fost dirijor de cor, monahul Dosoftei, fost cântăreţ de biserică, cântau îngereşte cu toţii Doxologia cea mare şi apoi dau răspunsurile la Dumnezeiasca Liturghie.

Şi când ferestrele erau albăstrite de lumină, noi cu toţii ieşeam cu o bucurie duhovnicească de lumină pe care nimenea nu putea să ne-o ieie de pe feţele noastre…”

Au stat Ceasurile, au amuţit psalmodierile, s-au stins lumânările, s-au încuiat uşile, iar Uşile Împărăteşti s-au făcut nevăzute pentru ochii celor doi fraţi călugări.

“În toamna ultimului an, cel de al zecilea la Schitul Pocrov, în fiecare seară, de cum umbrele înserării îşi mişcau perdelele, la gardurile Schitului apărea o ceată de opt urşi, săreau gardul, intrau în livadă şi toată noaptea, până-n zori, punea stapânire pe toată aşezarea Schitului. Nimenea nu putea să vină şi să treacă pe acolo, iar noi eram prizonieri în casă, căci pe sub ceardacuri ei erau pretutindenea. Aşa au venit, zi de zi, săptămână de săptămână şi câteva luni, până ce iarna cea grea i-a alungat în peşterile lor.

Ne spuneau oamenii toţi, “Nu e semn bun acesta…””.

Şi n-a fost. N-a fost semn bun deloc, că închisoare şi moarte a vestit.

35

PENTRU MAI BUNA ÎNŢELEGERE a adevăratelor preocupări ale membrilor “Rugului Aprins” e util să cercetez iarăşi procesele verbale de anchetă, din care se dezvăluie, împotriva voinţei anchetatorului, autentica personalitate a părintelui meu duhovnicesc, ieroschimonahul Daniel, şi anvergura intenţiilor sale cu privire la înnoirea monahismului român. Acelaşi anchetat declară:

Ajuns la Antim, am fost pus să mă ocup cu unele probleme legate de repararea şi înfrumuseţarea mănăs-tirii, cum ar fi procurarea materialelor, angajarea muncitorilor, îngrijirea şi amenajarea parcului. Dispoziţiunile referitoare la aceste atribuţiuni le primeam de la Sandu Tudor. De pe acum se creează impresia că Sandu Tudor – alias părintele Daniel – avea un rol de conducător (politic!, deşi acuzaţia încă nu se face, ci se pregăteşte doar).

În timpul acesta, în sala bibliotecii mănăstirii aveau loc conferinţe regulate cu caracter teologic, cu subiecte despre rugăciunea inimii, despre isihie, despre angelism ş.a. Sandu Tudor m-a invitat şi pe mine să iau parte la aceste conferinţe, lucru pe care l-am şi făcut. Confe- rinţele acestea erau ţinute – sub conducerea lui Sandu Tudor[constataţi insistenţa asupra rolului de conducător] - de către el, Benedict Ghiuş, un bibliotecar de la Academie al cărui nume nu-l reţin, profesorul universitar Alexandru Mironescu, fostul mitropolit Tit Simedrea şi alţii.

Prin luna iulie 1947, într-o discuţie pe care am avut-o cu Sandu Tudor, acesta mi-a făcut cunoscut faptul că la el s-au prezentat câţiva studenţi teologi, cari au declarat că în rândul studenţilor legionari sunt frământări legate de măsura în care mişcarea legionară se găseşte pe linia dogmelor creştine sau nu şi i-au solicitat lui clarificări în scopul orientării lor în această chestiune.

Cum era şi normal, l-am întrebat atunci pe Sandu Tudor ce a răspuns studenţilor în cauză.

Sandu Tudor mi-a afirmat că le-a răspuns acestora că nu poate să dea clarificări într-o discuţie de câteva cuvinte, propunându-le să ia parte la conferinţele ce au loc la Antim, în urma cărora – în timp – ei singuri se vor lămuri.

Deşi această întâmplare justifică încrederea în omul Bisericii Sandu Tudor, purtătorul mesajului Ei şi nu al vreunui mesaj politic (cum se sugerează în întreg acest context), justifică încrederea studenţilor, spuneam, figura viitorului părinte Daniel este împinsă către postura unui ‘ideolog’ legionar, cu toate că niciodată n-a fost măcar legionar simplu. Dimpotrivă, pentru a nu tăia în carne vie cu un răspuns categoric, ca bun pedagog, el îi invită pe tineri să tragă singuri concluziile privitoare la întrebările ce-i măcinau, printr-un contact mai strâns cu cugetarea ortodoxă, îndrumarea sa implicită fiind către apropierea lor de Altar.

Sandu Tudor nu mi-a spus atunci numele studenţilor legionari cari s-au prezentat la el în această problemă. Din asistenţa care participa atunci la conferinţele ce aveau loc la mănăstirea Antim, am remarcat însă o serie de studenţi de la Facultatea de Teologie asupra cărora am tras concluzia că ar fi studenţii în cauză. Din câte îmi amintesc, aceştia erau: Roman Braga, Scrima Andrei, Străinu [Streinu] Valerian, Stancovici Virgil şi Carcaliţan Gheorghe.

De asemenea, menţionez că cu Sandu Tudor am avut discuţii referitoare şi la propria mea activitate legionară, el cunoscând de la mine faptul că sunt legionar şi că am desfăşurat activitate legionară. Tot de la mine, Sandu Tudor a cunoscut şi faptul că fusesem arestat pentru activitatea pe care o desfăşurasem în timpul rebeliunii legionare din 1941.

Ulterior, cu prilejul unei discuţii pe care am avut-o cu Sandu Tudor, referindu-se la grupul de studenţi legionari despre care am arătat mai înainte, acesta mi-a spus că tinerii în cauză frecventează cu regularitate conferinţele ce au loc la Antim şi că aceştia s-au constituit într-o grupare denumită “ATAS”, în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea.

Despre această grupare “ATAS” (Asociaţia Tinerilor Studenţi Teologi Ortodocşi), Sandu Tudor mi-a spus că s-a constituit cu scopul de a studia probleme de “mistică” şi “estetică ortodoxă”, probleme ce nu sunt predate la Institutul Teologic. Aici se dezvăluie adevăratul interes al acelor tineri.

Sandu Tudor nu mi-a vorbit niciodată despre faptul că asociaţia de mai sus ar avea vreun caracter politic duşmănos regimului. Sublinierea îmi aparţine; am făcut-o, deoarece fraza scoate în evidenţă atât caracterul ocupaţiilor grupului, cât şi atitudinea strict teologică a lui Sandu Tudor faţă de membrii lui. În cele ce urmează, citim printre rânduri, tentativa anchetatului de a tempera bănuielile Securităţii cu privire la acel grup, arestat cu destui ani în urmă, ba chiar eliberat între timp. Temându-se, probabil, că s-a început o nouă prigoană împotriva lui (el nu avea de unde să ştie pentru ce era anchetat şi se întreba dacă nu în legătură cu acei studenţi, îm- potriva cărora ‘organele’ încercau – poate – o reiterată urmărire penală), interogatul face eforturi să-i scoată, prin cele ce urmează, din rândurile ‘periculoşilor’, străduindu-se, după puterile sale, să-i ajute cu cele declarate în continuare. Dar, asupra caracterului real al acesteia, aş vrea să relatez următoarele:

În anul 1946 sau 1947, la penitenciarul Aiud, în rândul legionarilor încarceraţi în acest penitenciar, au avut loc frământări. Un grup de legionari din care făceau parte comandantul legionar Trifan Marian [de fapt, este vorba despre grupul Trifan – Marian, format din Trifan Traian, avocat, fost prefect de Braşov în 1940, probabil comandant legionar, şi din Marian Traian, tot avocat, care, înconjuraţi de deţinuţii al căror nume urmează şi de alţii, căutau o apropiere de trăirea ortodoxă] , Anghel Papacioc [viitorul părinte Arsenie] , Alexandru Ştefănescu, Gafencu, Ianulide şi mulţi alţii, s-au ridicat împotriva liniei de activitate legionară dată de Horia Sima, linie pe care o considerau ca fiind o linie politicianistă, ce urmăreşte obţinerea pe orice cale, chiar cu preţul teroarei şi sacrificiilor, a conducerii în stat şi care, prin aceste practici, s-a alăturat [probabil anchetatorul a voit să scrie: ‘îndepărtat’] de la dogmele Bisericii Creştine. [Alte opinii susţin că cei din închisori nu cunoşteau linia anti-Sima în acel timp şi că alte preocupări decât rugăciunea şi dedicarea tuturor gândurilor lui Dumnezeu nu existau].

Cum frământările legionarilor arestaţi în penitenciarul Aiud au făcut [probabil: au fost] asemănătoare frământărilor studenţilor legionari de la Teologie, despre care am declarat mai înainte, nu este exclus ca în [tre?] activitatea de la Antim a acestor studenţi şi gruparea lor în asociaţia “ATAS” să existe o legătură. Menţionez însă că nu pot face nici un fel de precizări concrete în această direcţie, pentru că nimeni nu mi-a vorbit despre aceasta. Precizez însă că în penitenciarul Aiud fiind în 1953 şi aflând despre această chestiune, am făcut personal legătura între faptul că activitatea din 1947 a studenţilor teologi de la Bucureşti a fost inspirată de frământările care au avut loc în 1946-1947 în rândurile legionarilor arestaţi în penitenciarul Aiud.Aici se simte ‘condeiul’ vârtos insinuant al ‘grefierului’ securist care voieşte cu orice chip să creeze o legătură posibilă între legionarii din detenţie şi cei din stare de libertate, legătură ce ar pleda pentru permanentele ‘acţiuni’ comune ale întregii Mişcări.

Menţionez că tot în cursul anului 1947, pe când frecventam cursurile preotului Stăniloae [în text: STĂNILOAIA] , la Facultatea de Teologie din Bucureşti, am cunoscut aici pe studenţii legionari Antonie Plămădeală şi Nicolae Bordaşiu. Aceştia, văzându-mă îmbrăcat în haine de călugăr şi aflând că sunt venit de la Suceava, s-au interesat despre unii teologi de la Suceava, printre care şi de Adrian Cărăuşu. Afirmându-le că nu sunt numai prieten cu Cărăuşu, ci că împărtăşesc aceleaşi idei politice ca şi el, adică că [!] sunt legionar, şi aceştia mi-au spus că sunt legionari.

În octombrie 1947, privind oferta ce mi s-a făcut din partea episcopului Stamate Duca, subsemnatul am plecat din Bucureşti, stabilindu-mă la mănăstirea Govora.

Întrebare: Arată în continuare ce activitate ai [în text: “a-i”] desfăşurat?

Răspuns: La 14 octombrie 1947, m-am stabilit la mănăstirea Govora, unde am stat până în martie 1950.

36

ÎN ANUL 1950, prin luna martie, m-am stabilit la mănăstirea Crasna. Stareţul mănăstirii era Sandu Tudor, călugărit sub numele de Agaton. La această mănăstire mai era şi călugărul legionar Antonie Plămădeală.

Sandu Tudor afirma în acel timp că urmează să facă la Crasna o mănăstire de intelectuali, în care sens urmează să sosească acolo circa 100 de intelectuali. După cum spunea el, aceştia urmează să facă traducerile unor cărţi biblice din originalul grecesc, întrucât – după cum susţinea Firmilian, mitropolitul Olteniei – traducerile existente sunt departe de original. De reţinut de ce urmărea Sandu Tudor crearea unei mănăstiri de intelectuali, acuză asupra căreia se va reveni întruna în acest proces şi datorită căreia în lot sunt cuprinşi şi atâţia studenţi credincioşi: motivul ţinea exclusiv de creşterea culturii teologice şi înarmarea Bisericii şi a credincioşilor Ei cu tălmăciri cât mai fidele textelor clasice.

Am muncit aici pentru pregătirea celor necesare în vederea venirii celor o sută de intelectuali care, însă, până la arestarea lui Sandu Tudor, în vara anului 1950, nu au mai venit. Ulterior, de frica unei eventuale arestări, a plecat de la Crasna şi Antonie Plămădeală. Aflase de arestarea unor studenţi legionari şi se temea să nu fie arestat şi el, pentru că avusese probabil activitate comună cu ei. În decembrie 1950 am fost arestat şi eu.

Întrebare: Cu ce legionari te-ai întâlnit în perioada detenţiei?

Bineînţeles, refrenul se face auzit iarăşi şi iarăşi, pentru că lotul “Rugul Aprins”, în curs de formare, trebuie neapărat să aibă culoarea verde, altfel cum poţi demonstra că cei mai de seamă oameni ai Bisericii sunt periculoşi pentru Stat?

Răspuns: După arestare am fost depus la închisoarea Făgăraş. Aici l-am întâlnit pe legionarul Tagira Manuil, pe care îl cunoşteam de la Fălticeni şi pe Vasile Vasi- lache, pe care l-am văzut la plimbare. Cu aceştia nu am avut nici un fel de discuţii cu caracter legionar.

După circa o lună şi jumătate, am fost transferat la penitenciarul Jilava, după care – în mai 1952 -, am fost dus la Canal.

La Canal am cunoscut mai mulţi legionari. Cu unii dintre ei am stabilit aici legături mai strânse, mai deo- sebite. Oridecâteori [!] mă întâlneam şi condiţiile permiteau, pe platoul de adunare, în pauza de prânz etc. purtam discuţii legionare, învăţam împreună cântece legionare, învăţam poezii legionare, făceam discuţii pe teme privind situaţia legionarilor din străinătate, deoarece existau aici mulţi adepţi de-ai lui Papanace [în text: Papanaci] , se discuta despre posibilitatea preluării de către acesta a conducerii mişcării legionare. Se discuta despre oportunitatea ţinerii şedinţelor etc. De asemenea am organizat ajutorarea cu alimente a deţinuţilor legionari din brigada “0”, care fuseseră pedepsiţi. Astfel de activitate am avut la Canal cu legionarii Stoianovici Ioan, Enghenie Holea, Vlăsceanu Gheorghe, Zamfiroiu Grigore, Iulian Constantin, Mircea Cazacu.

În 1953, am fost transferat de la Canal la penitenciarul Aiud. Aici am stat împreună, o perioadă de timp, cu legionarii, cu care prilej am discutat cu legionarul Bira Ilie problemele despre care am relatat mai înainte în legătură cu legionarii Trifan – Marian şi ceilalţi.

În iunie 1954, am fost transferat la Făgăraş, apoi la Jilava, de unde, în septembrie 1956, m-am eliberat.

Ancheta se întrerupe (…)”

Ea a fost condusă de anchetatorii: Cpt. Comăniţă T. şi locot. maj. S. Waxman.

Abia peste şapte zile este reluat în anchetă acelaşi, adică la 12 martie 1958, la orele 8 dimineaţa; interogatoriul durează până la ceasurile 13.

- Întrebare: În continuarea procesului verbal de interogatoriu din 4 martie 1958, arată activitatea pe care ai desfăşurat-o începând din anul 1947.

Răspuns: În anul 1947, prin luna iunie, m-am stabilit în Bucureşti, la mănăstirea Antim. La această mănăstire l-am cunoscut pe Sandu Tudor, care era frate la această mănăstire. Sandu Tudor mi-a spus că a aflat de la Leca Pavel că eu am fost condamnat pentru activitate legionară. Sandu Tudor mi-a spus că pentru a continua lupta împotriva concepţiei materialiste nu-şi mai au rostul metodele folosite de mişcarea legionară pe plan organizatoric, iar singura posibilitate de a lupta împotriva concepţiilor materialiste este cea pe plan religios, iar în cadrul Bisericii cea mai bună pregătire pentru o astfel de luptă se poate face în monahism. Ceea ce nu se adaugă este că ‘lupta împotriva ateismului’ intra în obiectivele Bisericii şi că, altfel decât luptând cu materialismul, Ea nu putea rămâne slujitoare a dogmelor Sale şi nici nu-şi putea îndeplini misiunea de mântuire a credincioşilor Ei, ceea ce clericii colaboraţionişti nu au înţeles, încălcându-şi jurământul faţă de Hristos şi datoria faţă de credicioşii lor, de nu vădindu-şi chiar necredinţa.

Sandu Tudor mi-a spus că pentru a putea să-mi dau seama de această pregătire să iau parte la ciclul de conferinţe ce sunt ţinute la biblioteca mănăstirii, la care am participat. Aceste conferinţe erau ţinute de Sandu Tudor, de mitropolitul Tit Simedrea, Benedict Ghiuş, profesor Alexandru Mironescu şi un funcţionar de la Academia Română pe care nu l-am cunoscut.

Prin iulie 1947, Sandu Tudor mi-a spus că a organizat o retragere a unor călugări şi credincioşi la mănăstirea Govora, unde m-a invitat să iau parte şi eu. Am luat parte la această retragere împreună cu magistratul Alexandru Teodorescu, Stancovici Virgil, Străinu Valeriu, Andrei Scrima, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Sandu Tudor şi subsemnatul.

Această retragere a durat aproape o lună şi a constat într-o experienţă pentru a înlocui ritualul de zi cu cel de noapte.

Cu ocazia retragerii care s-a făcut la mănăstirea Govora, Sandu Tudor mi-a spus că intenţionează să înjghebeze o mănăstire cu monahi intelectuali pentru a-i pregăti în scopul luptei pentru combaterea concepţiei materialiste. Din acest pasaj remarcăm rolul de inovator, întemeiat exclusiv pe tradiţiile monahale cele mai autentice, pe care l-a avut Sandu Tudor – părintele Daniel, spre lauda sa şi ţinerea de minte a istoriei Bisericii Ortodoxe Române.

La 14 octombrie 1947, subsemnatul am plecat la mănăstirea Govora şi la terenul Comanca – Caracal, unde am stat până în anul 1950, când am fost chemat de Sandu Tudor la schitul Crasna.

Venind la schitul Crasna, Sandu Tudor mi-a spus că vrea să-şi realizeze planul vechi de a înjgheba acea mănăstire de intelectuali. Mi-a spus să pregătesc cele necesare pentru cazarea intelectualilor ce vor fi aduşi la acest schit.

Chemarea mea a fost cu scopul de a-şi [în text: aşi”] pune în practică înjghebarea schitului cu intelectuali şi Sandu Tudor să ne pregătească în această acţiune. [De observat stilul ‘limbii de lemn’, insinuant din punct de vedere politic, folosit în redactare: retragerea unor intelectuali în trăirea creştină este ‘o acţiune’ subversivă.] La acest schit a mai fost călugărul Plămădeală Leonida Antonie, care a cunoscut despre acţiunea lui Sandu Tudor, a fost de acord cu ea şi a acceptat venirea la acest schit la chemarea lui Sandu Tudor. Au mai fost invitaţi la acest schit, de Sandu Tudor, în acelaşi scop, călugării Iuvenalie Ceanvîc, de la mitropolia Craiovei, Moldovan Titus, de la mănăstirea Polovragi – Craiova şi un călugăr Cristofor, stupar la mănăstirea Lainici.

Nu cunosc ce a discutat Sandu Tudor cu aceştia, dar nu au acceptat să rămână la schitul Crasna, părăsindu-l după vreo 3-4 zile. Menţionez că aceştia au luat parte la conferinţele serale ţinute de Sandu Tudor.

În iunie 1950, Plămădeală Leonida a plecat de la schit şi ulterior am aflat că s-a stabilit la mănăstirea Slatina – Fălticeni. La începutul lunii iulie 1950, a fost arestat Sandu Tudor, iar în decembrie 1950 am fost arestat şi eu. Este vorba despre o primă arestare a părintelui Daniel, ce nu avea legătură cu “Rugul Aprins”, ci cu activitatea sa anterioară, de gazetar.

Activitatea legionară pe care am desfăşurat-o în timp ce am fost arestat am declarat-o în procesul verbal de interogatoriu din 4 martie 1958. M-am eliberat la 28 septembrie 1956 şi m-am dus la mănăstirea Antim, unde m-am consultat cu Paulin Popescu în ceea ce priveşte la ce mănăstire să mă stabilesc. Acesta m-a îndrumat să mă stabilesc la mănăstirea Putna, unde era stareţ Dositei Moraru, întrucât aceasta era mănăstirea mea de călugărire, iar intenţia mea era ca să rămân la mănăstirea Antim, însă nu am primit viza de a sta în Bucureşti şi astfel am plecat la mănăstirea Lainici, unde m-am stabilit. În decembrie 1956, am mers la mănăstirea Slatina, pentru a vedea dacă pot fi primit la această mănăstire. La această mănăstire, călugării Petroniu Emilian şi alţii au fost de acord cu venirea mea la mănăstire, însă Anghel Papacioc nu a fost de acord, motivând că nu este bine, deoarece am fost comisar la Siguranţa din Fălticeni, deci ca o măsură de precauţie.Anghel Papacioc, părintele Arsenie, într-adevăr a gândit cu precauţie: doi foşti legionari, în aceeaşi mănăstire, erau suficienţi pentru a da apă la moară Securităţii să-i acuze de a fi pus bazele unei organizaţii legionare ad-hoc.

De la această mănăstire am plecat la schitul Rarău, unde l-am găsit pe Stoianovici Ioan cu care am fost arestat în 1953, la Canal, el fiind condamnat pentru activitate legionară.

Stoianovici Ioan mi-a spus că el a venit la schitul Rarău în luna august 1956, fiind îndemnat de Sandu Tudor, stareţul schitului Rarău, că iniţial a vrut să meargă la mănăstirea Slatina, fiind îndemnat de Bene- dict Ghiuş şi Sofian Boghiu, însă Sandu Tudor nu l-a lăsat să se prezinte la conducerea mănăstirii Slatina şi l-a oprit la schitul Rarău.Sub ochii noştri se adună material împotriva lui Sandu Tudor, pentru argumentarea poziţiei sale de conducător autarhic al unor legionari.

La schitul Rarău l-am căutat pe Sandu Tudor pe care nu l-am găsit, fiind plecat la Bucureşti. Doream să am o discuţie cu Sandu Tudor pentru clarificarea situaţiei bagajelor şi manuscriselor ce aparţineau lui Sandu Tudor şi au fost lăsate de el la schitul Crasna, la arestarea sa, şi mă învinuia că din neglijenţa mea s-au [în text: “sau”] pierdut. Aflând că Sandu Tudor se află la Patriarhie, am plecat la Bucureşti, unde l-am găsit şi m-a invitat să mă stabilesc la schitul Rarău.

Eu nu am acceptat invitaţia lui Sandu Tudor şi i-am spus că sunt hotărât să rămân la mănăstirea Lainici, unde am plecat.

În luna aprilie 1957, am plecat la Bucureşti, la Institutul Teologic, pentru a găsi material necesar întocmirii tezei de licenţă.

Aici m-am întâlnit cu Plămădeală Leonida, Teodosie Cuciuc şi Ioasafie Popa, care erau la Institut, la studii.

La sfârşitul lunii mai 1957, a venit la mine Stoianovici Ioan, spunând că a părăsit schitul Rarău, motivând că nu poate suporta regimul lui Sandu Tudor, mi-a comunicat că locuieşte la legionarul Zamfiroiu Grigore, din str. Izbiceni nr. 16, deoarece Sandu Tudor i-a interzis să stea la părinţi sau alţi cunoscuţi. Mi s-a părut anormal acest lucru şi l-am îndemnat să meargă la părinţii lui, lucru pe care l-a acceptat. O nouă sugestie că Sandu Tudor ar fi avut intenţia să-i menţină pe legionari într-un mediu legionar, din care să fie exclusă orice influenţă străină respectivei educaţii şi ideologii; adevărul este că Sandu Tudor îl apăra pe creştinul care înclina spre monahism de anumite influenţe lumeşti afective ce l-ar fi depărtat de gândul său de a se logodi cu Hristos.

Mergând în mai multe ori la domiciliul său din Bucureşti, i-am spus lui Stoianovici Ioan că chiar dacă a plecat de la Rarău, să nu părăsească monahismul şi să plece la o altă mănăstire, întrucât în cadrul monahismului se poate pregăti ca luptător pentru combaterea concepţiei materialismului. Anchetatorul nu pierde prilejul să-şi repete inepţia cu pregătirea politică monahală a luptei contra materialismului, când anchetatul nu făcea alta decât să-şi încurajeze prietenul să nu părăsească definitiv calea călugărului. I-am spus că din principiile legionare se pot armoniza cu creştinismul credinţa în viaţa de apoi şi ideile din legea muncii, precum şi ajutorul reciproc. Deoarece părea nehotărât, am mers de mai multe ori la el, să se hotărească pentru această acţiune[sublinierea noastră] . Stoianovici Ioan a acceptat acest lucru şi că se va duce în acest scop la mănăstirea Cernica.

Întrebare: Alte indicaţii i-aţi mai dat lui Stoianovici Ioan?Victoria creştină a monahului anchetat e preschimbată în relaţia dintre un legionar cu grad ierarhic superior şi careva aflat în subordinea lui politică.

Răspuns: I-am spus lui Stoianovici Ioan să se pre- gătească, ca pe lângă slujbele şi muncile de atelier, să devină un bun intelectual, bine pregătit pentru ca, monahal, să poată duce lupta împotriva comuniştilor. Ceea ce nu este rău deloc!…

Întrebare: Arată în continuare activitatea pe care ai [în text: “a-i”] desfăşurat-o.

Răspuns: Împreună cu Stoianovici Ioan, am mers la Zamfiroiu Grigore, căruia i-am propus să se facă preot, întrucât avea Teologia la bază, în acelaşi scop, ca pe linia credinţei, ca preot, să combată materialismul [e mai plauzibil că vorbitorul dorea să nu se irosească o chemare către Altar, dar cu limbajul de lemn nu te joci…]Zamfiroiu Grigore a fost de acord cu concepţiile mele de a lupta împotriva comunismului, motivând însă că i s-a respins teza de licenţă şi va încerca să se prezinte din nou la examen.

Lui Constantin Iulian, student la Construcţii, pe care l-am cunoscut ca legionar, la Canal, i-am propus să intre în monahism ca pentru de aici [sic!] să lupte împotriva materialismului, spunându-i textual “Toate cazematele sunt cucerite, singura posibilitate de a lupta este în cadrul Bisericii”. Constantin Iulian a răspuns că într-a-devăr s-ar putea lupta în acest domeniu al Bisericii, dar că el nu doreşte să intre nici în monahism, nici în cler, deoarece nu are această convingere. Menţionez că Stoianovici Ioan a participat la discuţiile avute cu Zamfiroiu Grigore şi Constantin Iulian.

Tot Stoianovici Ioan m-a condus la Vlăsceanu Gheorghe, legionar pe care l-am ([n text: “lam”] cunoscut la Canal, la o persoană cu numele de Vasie, la familia profesorului Băncilă, Constantin Crişu şi Cornelia Petraru. Cu aceste persoane nu am avut discuţii despre probleme legionare.

După terminarea cursurilor, pe la sfârşitul lunii iunie 1957, m-am întors la mănăstirea Lainici. Starea reumatică agravându-se, am plecat la Petroşani, la mama mea, pentru îngrijire medicală. De aici i-am scris lui Paulin Popescu, de la mănăstirea Antim, care m-a sfătuit şi i-am scris lui Moise Victor, preot din regiunea Iaşi, comuna Strunga – Tg. Frumos, pentru a mă găzdui cât timp voi face tratamentul la băile Strunga.

Între timp am primit şi o scrisoare de la Moise Victor, care m-a invitat să merg la el.

Am plecat la începutul lunii august 1957 la Moise Victor şi împreună cu el am făcut slujbe la biserica parohială. Nu întâmplător se menţionează această activitate; a se vedea urmarea.

Cu Moise Victor am depus activitate legionară la Facultatea de Teologie din Suceava, în perioada anilor 1946-1947.Deşi în procesul verbal de anchetă privind acea perioadă nu se specifică ce fel de activitate legionară au depus cei doi, nici nu este menţionat numele lui Moise Victor; dar ce mai contează un ciomag în plus la un car de oale sparte!, cum obişnuiau să spună anchetatorii, …mari amatori de folclor.

La acesta am stat de la 12 august până la 24 august 1957. În acest timp am avut mai multe discuţii printre care [sic!]eu i-am spus că am ajuns la convingerea că împotriva concepţiei materialiste nu se mai poate lupta pe linia mişcării legionare concepute de Codreanu şi aplicată de Horia Sima, iar singura posibilitate de a o combate este pe linia Bisericii. În acest sens i-am recomandat să-şi ia [în text: ‘i-a’)] doctoratul în Teologie, ca să poată avea o situaţie de influenţă asupra celorlalţi preoţi, prin cercurile pastorale, în cadrul conferinţelor şi la parohie, prin predici să propage acelaşi lucru. La propunerile pe care i le-am făcut, Moise Victor a fost de acord, menţionând însă că îi este frică să le pună în practică.

De la acesta am plecat la schitul Rarău pentru a-i [în text: “ai”] comunica lui Sandu Tudor că nu vreau să mă stabilesc la schitul Rarău. La acest schit am găsit un număr de circa patru tineri studenţi din Bucureşti, dintre care l-am recunoscut pe Şerban Mironescu, fiul profesorului Alexandru Mironescu, care ţinea conferinţele în 1947 la mănăstirea Antim. Şerban Mironescu, pe care l-am recunoscut, mi-a spus că au venit de mai multe zile la schitul Rarău şi au luat parte la conferinţele ţinute de Sandu Tudor.

Conferinţele pe care le-a ţinut Sandu Tudor cu aceşti tineri sunt continuarea activităţii desfăşurate de Sandu Tudor la mănăstirea Antim în anul 1947, la care au participat: Roman Braga, Neofit Nica, Virgil Stancovici, Gheorghe Carcaliţeanu, Străinu Valeriu, Benedict Ghiuş, Tit Simedrea, Mironescu Alexandru, Sofian Boghiu, Veniamin Gavrilovici, fostul general Tetrad [în altă parte: Tetrat], Felix Dubneac, Vasile Vasilache, Nicodim Bujor şi un grup de doamne al căror nume nu mi-l amintesc.

Sandu Tudor, după ce şi-a dat seama că nu vreau să rămân la schitul Rarău, m-a îndrumat să mă stabilesc la mănăstirea Putna sau Slatina, deoarece are convenţie cu conducerile de la aceste mănăstiri: Emilian – stareţ, Petroniu – ajutor, Benedict – secretar şi Papacioc – egumen, de la mănăstirea Slatina, Dosoftei Moraru, de la mănăstirea Putna şi Cleopa, de la mănăstirea Sihăstria, ca să-i îndrumeze acolo pe cei care nu vor să rămână la Rarău.

Ceea ce sare în ochi pentru omul lipsit de rea voinţă este că anchetatul, acuzat la tot pasul de organizare a activităţii legionare, a refuzat un mediu atât de propice pentru îndoctrinarea politică a tineretului, ca schitul Rarău, unde avea la dispoziţie patru tineri deschişi oricărei influenţe. În schimb, este foarte vizibilă dorinţa lui Sandu Tudor ca monahii cu aplecare spre duhovnicie – în cazul nostru, anchetatul – să nu se piardă, ci să ră- mână sub o propice influenţă a marilor duhovnici.

De la schitul Rarău am plecat la mănăstirea Slatina, cerând să fiu primit acolo, lucru ce a fost acceptat de conducerea mănăstirii.

După ce mi s-a aprobat, am plecat la Craiova pentru a obţine aprobarea Mitropoliei, însă în urma intervenţiei mamei mele, mi s-au restituit actele, întrucât rudele nu au fost de acord să viu în apropierea Fălticenilor, unde am fost şeful Siguranţei. Prin octombrie 1957, am mers din nou la domiciliul lui Stoianovici Ioan şi l-am întrebat dacă a trecut la înfăptuirea celor discutate şi el mi-a răspuns că încă nu a reuşit să fie primit şi va pleca la mănăstirea Cernica pentru aplicarea celor discutate.

Tot cu această ocazie, Stoianovici Ioan m-a întrebat dacă îl cunosc pe Vasile Vasilache, fostul Solon legionar, fost şef de poliţie legionară la Galaţi. I-am răspuns că l-am cunoscut la penitenciarul Făgăraş şi despre el am aflat de la Ţigarea Emanoil că este antisimist şi este codrenist [în text: “codrinist”] . S-a interesat de situaţia lui, deoa- rece ştia că este la mănăstirea Căldăruşani ca călugăr şi Stoianovici Ioan vroia să se stabilească şi el acolo.

În ianuarie 1958, m-am văzut cu Sandu Tudor la do- miciliul lui Mironescu Alexandru, care m-a rugat să merg la tânărul croitor Neofit, de la mănăstirea Căldăruşani, şi să-l conving să meargă la schitul Rarău. M-am deplasat la mănăstire şi l-am convins, urmând să plece la schitul Rarău.

Ancheta se întrerupe (…)”

Ea a fost condusă de Lt. Major Waxman S. şi Lt. Fodor Vasile.

Acum că închei transcrierea acestor procese verbale de anchetă, citite prin bunăvoinţa monahului Justin Marchiş, mă întreb de ce Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Antonie, excelent exeget şi biograf, om de vastă cultură şi cu condei convingător ca puţine altele (căruia îi datorez numirea mea la Institutul Teologic din Bucureşti şi pe care nu încetez o clipă să-l stimez pentru opera sa), nu purcede la publicarea propriilor sale amintiri şi documente privitoare la părintele Daniel şi la “Rugul Aprins”, personalitate şi grupare religios-intelectuală ale căror proporţii nu se vor repeta curând în evoluţia Bisericii noastre şi a culturii ei. (Şi mă mai întreb, cu smerenie şi jale, de ce mereu eu, mireanul fără chemare şi lipsit de ştiinţă, trebuie s-o iau întruna de la capăt şi să scot din uitare martiriul Bisericii Ortodoxe Române, pe când oamenii Ei tac, tac cu obstinaţie şi tac cu păcat?!…)

37

EXISTĂ NIŞTE MĂRTURII cu privire la poetul lotului “Rugul Aprins”, aşa cum a apărut el colegilor săi în boxă, în timpul procesului. Aparţin blândului, dreptului şi curajosului care nu cunoştea ostentaţia, Emil Mihăilescu, unul dintre cei patru studenţi menţionaţi, şi sunt consemnate de Raluca Barac. În aceste rânduri se aduc unele elemente noi în legătură cu misiunea sa de medic şi se accentuează altele acum cunoscute cititorului.

“Pe ultimul loc în proces a apărut în mod tulburător şi neaşteptat medicul şi poetul Vasile Voiculescu, care avea multe puncte comune cu părintele D. Stăniloae, ca modestie şi blândeţe. În cele două zile ale procesului, stând în boxă alături de poet, l-am putut observa cât de străin şi speriat părea de atmosfera tribunalului, cred că avea mai mult de 60 ani şi era atât de uluit încât am căutat, permanent, să-l încurajez. Nu pot uita că în rechizitoriul procurorului (care se poate mândri cu acest proces), unul din capetele de acuzare împotriva poetului şi me- dicului V. Voiculescu a fost acela că primise ordine şi merite de la regimul burghezo-moşieresc. În pledoaria lui, avocatul apărării a menţionat, ca răspuns, că doctorul Voiculescu, ca medic militar, în timpul primului război mondial, a fost decorat pentru munca depusă şi pentru faptul că, bolnav fiind de tifos, a rămas să îngrijească răniţii în loc să plece într-un spital în spatele frontului. Tot degeaba s-a menţionat, cu probe, că în timp ce la noi în ţară poetul nu mai fusese publicat îi apăruseră două poezii într-o recentă antologie de poezie din U.R.S.S.

“Totul a fost, de fapt, o înscenare de cea mai proastă calitate şi care nu putea apare în public, la lumina zilei. Pedepsele au fost deosebit de severe: între 15 şi 25 ani închisoare pentru unii, iar pentru tineri între 8 şi 5 ani. V.Voiculescu a fost condamnat la 5 ani de detenţie şi a murit la câteva luni după ispăşirea pedepsei.” Remarcăm o mică inexactitate: a fost eliberat după patru ani săvârşiţi.

Cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea de deţinut politic s-a desfăşurat într-o echipă de cinci inşi, parte din- tr-o brigadă de muncă aflată la porunca unui fost medic militar, căpitan. Scunduţ, firav, gingaş, frumuşel ca o păpuşă, condamnat ca noi toţi pentru o nimica toată: istorisise unor prieteni (ah, prietenii… ce blestem în epocă!) ceva al cărui martor fusese în satul de baştină al soţiei sale, din Bucovina cedată sau din Basarabia. Ce văzuse acolo? Pe cine să intereseze? Lucruri mărunte, de bună seamă, şi triste. Cine te poate scoate vinovat că ai ochi de văzut şi minte de înţeles? Cine? Iată că văzătorul lunecase printre cei în haine vărgate; deoarece noi aceştia alcătuiam secta văzătorilor.

Nenorocirea lui fu că foştii noştri brigadieri displăcuseră conducerii cu petliţe albastre. Erau moi, se purtau cu mănuşi, ca nişte deţinuţi egali cu noi. Fură înlocuiţi cu alţii. Printre cei din urmă şi medicul cel suav (care, prins sub povara spaimei, a ajuns să ne reducă porţiile de mâncare la jumătate, ca să ne dea ghes a ne îndeplini norma cumplită). Numărându-se anterior printre apropiaţii mei, am pus vorba bună pentru un student ieşean de la Facultatea de Fizico-Matematici, pentru doi studenţi la cea de Arhitectură din Bucureşti şi pentru un pui de ţăran nedezlipit de unul dintre aceştia. Astfel s-a format echipa noastră.

Emil, unul dintre studenţii de la Arhitectură, devenise un simbol pentru mine. Nu mă atrăsese către el doar aceea că era condamnat dimpreună cu nişte oameni de bine cunoscuţi mie în adolescenţă, ci şi pătimirea sa personală, sub privirile întregului lagăr de la Salcia, într-o noapte de neuitat de iarnă.

Pe înserate, revenind de la cine ştie ce muncă agricolă sau de la vrun dig ce-l înălţam, cei o mie de oameni am fost opriţi la porţile lagărului.

Ni s-a ordonat să ne dezbrăcăm. O mie de bărbaţi goi, cu hainele împăturite la picioare. O percheziţie corporală de rutină, în întâmpinarea iernii, mi-am spus. Aşteptam destul de liniştiţi să ne vină rândul, în băltoacele scurse pe urma muierii primei zăpezi, aşteptam să ni se îngăduiască să ne reîmbrăcăm. Întâia nea, subţire, căzuse de două zile. Se topise pe locurile călcate mai des. Nu era frig să crape pietrele, dar nici plăcut; atâta cât să îngheţe şi să se dezgheţe, dintr-una-ntr-alta. Ne frecam unii pe ceilalţi pe spinare sau singuri pe torace, pulpe, braţe, să ne amăgim că ne puneam sângele în mişcare. Din când în când, urletul unui paznic, pleznetul bastonului de ca- uciuc, bufnitura bâtei, scrâşnetul răngii, zbieretul celui lovit că părăsise poziţia de drepţi poruncită, lătratul câi- nilor lup de pe margine.

De undeva din dreapta se năzăriseră muncitori liberi, cu hârdaie şi cazane pline ochi cu zer aburind, destinat crescătoriei de porci a gardienilor. Câmpul se umplu de un miros de lapte covăsit ce ne lăsă visători. Această invazie nocturnă de miresme nu ne era cunoscută. De obicei la ceasul acela ne aflam între sârmele ghimpate, des- tul de departe de lunecarea prin văzduh a fluturărilor ademenitoare.

Paznicii confiscau orice piesă de îmbrăcăminte interzisă de regulament. Ne lămurisem. Aşadar despre asta era vorba: făceau pregătiri pentru iernat, pentru anotimpul geros; se asigurau ca nici un condamnat că nu ascundă ceva ce l-ar fi apărat de frig.

Deodată se iscă învălmăşeală dincolo de numeroasele şiruri de bărbaţi despuiaţi, ce mă despărţeau de spaţiul unde erau adunate în neorânduială hainele însuşite de caralii. Dacă se întâmpla să supere careva uniformele, pedeapsa s-ar fi revărsat asupra tuturor beciznicilor din lagărul de muncă silnică. Toţi s-ar fi resemnat cu ea, cu o singură condiţie: să ştie pentru ce anume suferea, să aibă satisfacţia unei răzvrătiri, cât de mică, să nu ră- mână în continuare victimile unui destin absurd, mut, surd, închis în sine însuşi.

Setei comune de un spectacol al răzbunarii i se turna pe gât oţet şi saramură. Emil, ucenicul rugătorilor lui Iisus, – nu-l cunoşteam încă, dar de pe urma acestei întâmplari l-am iubit atât de tare – înota cu braţele răşchirate în aer, în mijlocul ariei depozit de zdrenţe, îşi ocrotea capul de loviturile ce plouau de pretutindeni. Nu încerca să scape prin fugă, deoarece sergenţii majori îl împresuraseră. Dintr-o izbitură, celui vânat îi săriseră ochelarii de pe nasul mic şi tăiat cu fineţe. Foarte miop, neputându-se lipsi de ei, se aplecase să-i caute, pe pipăitelea. Câteva lovituri cu cizma îl îngenunchiaseră. Am mai apucat să văd şiroaiele de sânge năvălindu-i pe nas şi gură; i se prelingeau pe pieptul de fată, fără peri. Pe spinare şi pe fese, armele năpustite asupră-i îi tăiaseră dungi roşii. Trupul i s-a prelins pe ţărâna moale; se chircea când într-o parte, când în cealaltă; îl tocau cu bombeul, cu talpa ghintuită, cu tocul cu blacheu. Nu-şi mai apăra decât sexul, în palmele acoperindu-se una pe cealaltă.

Ce se petrecuse? Când eram mutaţi cu şlepul dintr-un lagăr în altul, ni se încredinţa, cât dura călătoria, balotul cu haine civile ce ne aparţineau (‘efecte’ li se zicea). Cu ultimul prilej, Emil descususe mânecile pulovărului şi le strecurase în noul lagăr, să aibă cu ce-şi căptuşi plămânii când urma să vină iarna: le salvase de toate percheziţiile. Acum, că ninsese, le luase la purtare. Spre ghinionul lui, le găsiseră şi le aruncaseră în maldărul acela inform. Tânărul, crezându-se destul de şiret, încercase să şi le fure îndărăt, dar fusese prins asupra faptei.

Impresionat ca şi mine de masacru, fiul de plugar se lipise de el tot atunci. Nu cred că am schimbat cu Todoraş (oare aşa l-o fi chemat?) mai mult de o sută de vorbe într-o vară cât am muncit împreună. Mi-era drag deoarece credea că îl apăra pe Emil. De cine? Poate de el însuşi.

George Văsâi fusese coleg de an universitar cu Emil. Poate că voi schiţa cândva soarta sa deosebit de tragică. Pentru moment nu are rost să spun mai mult decât că suferea de o prăbuşire nervoasă, părelnic fără scăpare, şi că nu se putea schimba nici o vorbă cu el. Primea cuvintele de mângâiere, dar nu mai era în stare să comunice cu semenii. Despre el, Emil Mihăilescu spunea: “Cu dinamismul şi neastâmpărul său, era oarecum şeful grupului de tineri şi care reuşise să ne trezească din nepăsare şi indolenţă, aducându-ne în preajma atâtor oameni deosebiţi, în contact cu o altă zonă a cunoaşterii, atât de captivantă.”

Mihai Cocuz, matematicianul naţional ţărănist, reprezenta, probabil, cea mai strălucită figură de intelectual dintre cele patru-cinci-şase mii de oameni întâlniţi de mine în cursul unei detenţii relativ scurte; căci, între noi fie vorba, ce însemnătate să aibă timpul scurs între douăzeci şi douăzeci şi patru de ani, când alţii au zăcut prin gherle şi un sfert de veac? Înţelepciunea blajină, tolerantă, replica ascuţită, fără să ajungă vreodată să rănească, tăria sa de a se purta permanent ca un frate mai mare, necunoaşterea temerii, ceea ce niciodată nu-l conducea, totuşi, până la îndrăzneli necugetate, toate trăsăturile sale se mulau atât de bine pe nevoile mele, încât nicicând nu mi s-a înscris în suflet cu mai multă acuitate personalitatea altui amic. Aspirasem pe parcursul lung al condamnării străbătut până atunci să întâlnesc un om înzestrat cu o temeinică pregătire filosofică, ca şi cu informaţie culturală de o mare amplitudine.

Emil şi cu mine îi sorbeam monologurile fără capăt. Oricât de mult îl preţuiam pe cel dintâi, cum Emil nu se simţea aplecat către artele cuvântului, mă rodea o umbră de gelozie pentru fiece clipă când novicele într-ale arhitecturii mi-l răpea pe Mihai, îmbiindu-l să se dăruiască unor teme discursive cu caracter general, eu istovindu-mă de nesaţul după discuţii privitoare la teatru şi literatură. Ca şi când ar fi simţit febrilitatea aşteptărilor mele şi că, involuntar, îmi punea piedici întru împlinirea lor, se retrăgea adesea în convorbiri şuşotite cu prietenul său, ţărănuşul, pe care altfel nici nu-l simţeam a fi fost de faţă. În atari clipe, sufletul meu egoist se revărsa ca un ou spart şi se lăfăia senzual, conştient de libertatea totală ce îi era îngăduită, scăldându-se în tiradele lui Cocuz.

Ce zile bogate în exultarea raţiunii! Câte bucurii pot încăpea sub aţintirea mitralierelor de pază! Cât de departe de ideea pedepsei prin detenţie se situează doi bărbaţi afundaţi în trebile minţii şi ale duhului! Cât de slobozi suntem în condiţiile celei mai aspre temniţe, dacă întâlnim un om pe măsura nevoii noastre de absolut! Căci libertatea este alt nume al prieteniei celei adevărate. Iar lipsa ei o resimţi ca pe o cumplită înlănţuire, atunci când te leagă de un semen obligaţii sociale sărace în dulcea înţelegere a amiciţiei…

Emil, devenit arhitectul Emil Mihăilescu, pentru a reveni la portretele sale limpezi şi nepărtinitoare, a înjghebat şi unul al părintelui Daniel. Evocarea lui se leagă de ancheta naratorului:

“Tot atunci mi-au arătat în dosare o mulţime de decupări din ziarele dinainte de război, cu articole fulminante scrise de Sandu Tudor (părintele Daniel) împotriva crimelor comise de Stalin în Rusia, împotriva comunismului. Erau articole scrise pe un ton polemic şi foarte vitriolat – o adevărată antologie de articole anticomuniste adunate cu grijă din presa vremii. Sandu Tudor fusese directorul ziarului “Credinţa”, un ziar anticomunist de orientare spre dreapta, fără a fi tributar mişcării legionare; avea doar o linie creştin-ortodoxă militantă. În aceste articole recunoşteam personalitatea părintelui Da niel, care avea vocaţie de mentor spiritual, temperament de luptător în tranşee, elocinţă şi spirit caustic, pătrunzător şi intolerant. Dealtfel, atitudinea fermă, curajoasă, de o mare nobleţe sufletească, a păstrat-o pe toată durata procesului; nu s-a apărat pe sine nici un moment – îşi cunoştea foarte bine adversarii şi nu-şi făcea nici o iluzie în ceea ce priveşte soarta lui. Permanent a luat apărarea celorlalţi şi, în special, a celor cinci tineri, de soarta cărora se simţea răspunzător.”

38

SĂ REVIN LA UNUL DINTRE CAPITOLELE ANTERIOARE, în căutarea limbuţiei cuiva, pricină a arestării multor intelectuali, monahi, preoţi şi studenţi. Iată o listă cât de cât completă a persoanelor condamnate în lotul “Rugul Aprins”, expusă în ordine alfabetică:

Pictorul arhimandrit Sofian Boghiu.

Arhimandrit Roman Braga, într-o primă condamnare suferind ororile “reeducărilor”; astăzi duhovnic al mănăstirii de călugăriţe de lângă Jackson/Michigan, a cărei stareţă este sora sa, Maica Benedicta Braga.

Dr. Gh. Dabija; fost asistent universitar la Facultatea de Medicină; decedat.

Pictor monah Vartolomeu Dolhan; decedat.

Pictor şi dirijor de cor Felix Dubneac; astăzi Secretar Eparhial al Arhiepiscopiei noastre Misionare din Statele Unite ale Americii.

Ieromonah Andrei Făgeţeanu.

Fostul Episcop, arhimandrit Benedict Ghiuş; decedat.

Scriitorul profesor universitar Alexandru Mironescu; decedat.

Ieromonah Arsenie Papacioc, duhovnic al schitului de la Techirghiol.

Poetul şi ziaristul Sandu Tudor; a condus ziarul “Credin- ţa” şi revista “Floarea de Foc”; călugărit la mănăstirea Antim, sub numele: Agathon; a slujit la schitul Crasna, până ce o primă arestare i-a întrerupt vieţuirea acolo. Mai târziu a devenit ieroschimonah, cu numele: Daniel; stareţ al schitului Rarău; decedat în detenţie, bolnav de tuberculoză şi reumatism poliarticular ce-i înţepenise tot trupul.

Preot D. Stăniloae; profesor universitar, membru al Academiei Române, decedat.

Poetul V. Voiculescu; decedat curând după eliberare.

Numele studenţilor din acelaşi lot le comunic separat:

Emil Mihăilescu; student la Arhitectură; astăzi arhitect.

Şerban Mironescu, fiul prof. Alexandru Mironescu; student la Filologie; astăzi stabilit în Elveţia.

Dan Pistol; achitat după suportarea a patru ani de detenţie; unica să vină a fost de a se fi spovedit o singură dată la părintele Daniel.

Nicolae Rădulescu; student la Arhitectură; astăzi arhitect.

George Văsâi; şeful grupului de tineri; student la Arhi- tectură; a devenit arhitect.

Alături de cei mai sus numiţi şi de alţii neidentificaţi de mine, au cercetat cunoaşterea cu duhul, fără a rămâne constant printre cei care urmau a fi condamnaţi, astfel încât detenţia nu au suferit-o:

Ieromonahul Antonie Barbălungă; stareţ al mănăstirii Govora.

Poetul şi matematicianul profesor universitar Ion Barbu (Dan Barbilian); decedat.

Compozitorul şi profesorul universitar Paul Constantinescu; decedat

Ieromonahul Ivan Culighin; decedat în deportarea din Siberia.

Profesor universitar Alexandru Elian.

Pictor şi conferenţiar Olga Greceanu; decedată.

Arhitectul Constantin Joja; decedat în Germania.

Arhimandrit Paulin Leca.

Economistul Mihai Musceleanu.

Maestrul de balet, poetul şi scenograful Stere Popescu; decedat în Marea Britanie.

Romancierul şi istoricul teatrului, fost ministru Ion Marin Sadoveanu; decedat.

Mitropolitul Tit Simedrea; decedat.

Prof. Virgil Stancovici.

Eseistul Paul Sterian; decedat.

Ieromonahul Petroniu Tănase; stareţ al schitului Podromul – Muntele Athos, Grecia.

Profesor (economist) Todiraşcu; decedat.

Un grup de zece-doisprezece studenţi, dintre care viitorii logician Valeriu Streinu, dr. Nicolae Nicolau, cărturarul şi scriitorul Mitropolit Antonie al Ardealului, judecaţi anterior şi condamnaţi.

Preotul Mihai Avramescu, acela care, şi el, a atras intelectualitatea bucureşteană în jurul său, la biserica Schitul Maicilor, el însuşi, în tinereţe, poet suprarealist, co-fondator al revistei “Radical”, la Craiova, alături de (?) Cartianu; a folosit pseudonimul: Jonatan Ixuranus; decedat.

Afirmam, aşadar, că voi căuta împrejurările datorită cărora această elită intelectuală şi spirituală a ajuns să sufere martiriul înjosirilor anchetei, al acuzaţiilor mincinoase, al torturilor morale şi fizice, al lipsurilor, al distrugerii biologice şi psihice, dusă într-un caz până la moartea în detenţie în chinurile unei anchilozări totale, în celelalte – nu rare – la prăbuşirea după eliberare; iar pentru toţi: prigoana. Aceste împrejurări pot fi rezumate cu un singur cuvânt: INDISCREŢIA.

A fost ea răuvoitoare? Nicidecum. Intenţia ei era patriotică, bănuiesc. Numai că, în condiţiile comunismului vânător de capete, ea s-a dovedit – cum era de aşteptat – copilărească şi extrem de dăunătoare, împingând toţi aceşti oameni în bezna unei suferinţe nemotivate, căci nădăjduiesc a fi limpede pentru cititor că aspiraţia la îm- bunătăţirea de sine, la îndumnezeire, a victimelor, numai activitate antistatală, ori de protest, nu s-a putut numi.

39

PRIN ARESTAREA marelui logician al matematicii, unicul istoric român contemporan al logicii şi eseistul Profesor Universitar Anton Dumitriu, şi asistentul său Andrei Scrima a rămas pe drumuri. S-a apropiat de mănăstirea Antim şi s-a aşezat vieţuitor în ea. Nu peste mult timp, a fost numit profesor la Seminarul Monahal de la mănăstirea Neamţului. Acesta fiind desfiinţat de Stat, i s-a propus să se mute la o catedră a Şcolii de Cântăreţi Bisericeşti de la Curtea de Argeş. Plângându-se, pe stradă, părintelui Bartolomeu – viitorul arhiepiscop şi dramaturgul Valeriu Anania – de modestia greu de su- portat a situaţiei sale, de incertitudinea şi de solicitările ei mult sub nivelul pregătirii personale, cel din urmă, bibliotecar al Patriarhiei, i-a propus că vină să lucreze cu el; ceea ce s-a îndeplinit.

Aceştia doi, numărându-se printre puţinii tineri buni cunoscători de limbi străine din preajma Întâistătorului, erau folosiţi la toate nevoile, după obiceiul Bisericii. Tălmaci, însoţitori, traducători, ghizi, răspundeau de corespondenţă. Numeroase le erau profesiunile şi îi mânau în tot atâtea locuri, cu la fel de multe sarcini. Astăzi îi găseai în Capitală; mâine în orice eparhie depărtată. Se glumea pe seama lor, scornindu-li-se porecla: “Păunii Patriarhiei”, deoarece capul Bisericii, Întru Fericire Adormitul Patriarh Justinian, tare se mândrea cu podoabele ştiinţei şi sclipirile dânşilor.

Din această secundă calitate a Sfinţiilor Lor a decurs, pentru a doua oară, implicarea părintelui Bartolomeu, ca instrument al Proniei, în existenţa părintelui Andrei Scrima. Cel dintâi primi un telefon de la Cabinetul Patriarhal. Fu vestit să se grăbească a întâmpina un oaspe- te oficial, un profesor indian. O gripă rebelă îl împiedica să iasă din chilie. Îl rugă pe prietenul său să-i preia sarcina. Andrei Scrima se deplasă de urgenţă. Focul de artificii perpetuu cu care scânteietoarea sa inteligenţă îi răpea pe toţi conlocutorii, ironia ce nu-i părăsea zâmbetul din colţul gurii, încântătoarea sa personalitate şi, cu osebire, iniţierea în limba sanscrită, îl convinseră curând pe vizitator să-i confieze că, în calitate de rector al unei universităţi, intenţiona să-i ofere o bursă. Propunerea sa fu sprijinită de Patriarhul Justinian. Aceasta avea loc prin 1954.

Este uşor de închipuit câte speranţe şi-a pus pe atunci fratele de mănăstire Andrei în acea plecare năzărită în perspectivă, într-o perioadă când niciun om obişnuit nu ieşea din ţară, dacă nu era trimis cu scopuri guvernamentale anume. Urmă un an de tensiuni trudnice, anevoie de închipuit, de decepţii, de insomnii şi de măcinare a nervilor.

La capătul acestui calvar al aşteptării, se vesti vizita Preşedintelui Indiei Radhakrishnan. Fu invitat la Marea Adunare Naţională, al cărei membru era şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Ierarhul participa la sesiuni însoţit de doi clerici. De data aceasta, părintele Bartolomeu se amestecă iarăşi în firul vieţii colegului său, acum conştient prea bine ce făcea. Îi sugeră Întâistătorului să-l numească pe Andrei Scrima unul dintre cei doi. Era ultima şansă să se reactualizeze idea bursei în India, demult îngropată în seifurile Ministerului de Interne.

Într-adevăr, aşa evoluară lucrurile. Preşedintele Radhakrishnan, pus în temă şi înţelegând realităţile de detenţie în libertate din ţara noastră, menţionă în discursul ce-l susţinu cu acel prilej apropiata deplasare în propria-i patrie a monahului ortodox român Andrei Scrima. Era o lovitură dată, cu pumnul lui, de către Patriarhul nostru, sub centura Securităţii – nu prima şi nici ultima. Oricât s-ar fi zbătut ‘organele’ să împiedice acordarea paşaportului, interese economice naţionale şi mai ales ale Uniunii Sovietice se opuneau îndărătnicei ei strategii de a zădărnici trecerea frontierei de către orice cetăţean care nu se afla în slujba sa, mai ales când acesta era supradotat, cum stăteau lucrurile cu cel în cauză. Andrei Scrima a primit din partea lui Bodnăraş un paşaport valabil pentru patru continente, la care proaspătul posesor nu aspirase nici în cele mai năstruşnice vise. Securitatea profita pentru a realiza o nouă stratagemă a dezinformării: vădea ‘magnanimitatea’ cu care îi trata pe cetăţenii ‘merituoşi’.

A plecat în 1956, luând cu sine, în mână (pentru a nu atrage atenţia asupra lui), un caiet cu versurile poetului V. Voiculescu. Acela care în copilărie strălucea în calambururi (semna: S. Crima, îmi povesteşte regizorul Sorana Coroamă-Stanca, al cărei soţ, poetul şi actorul Dominic Stanca, i-a fost părintelui Andrei coleg la liceul din Orăştie) a rămas înclinat spre păcăleli.

Se îndreptă către Occident. Cum intra în protocolul comunismului să nu se creeze ocazia unor călătorii fie şi cât de puţin civilizate, din temerea că bunăstarea sau măcar comoditatea ar fi putut da glas românului – că aşa e libertatea: dacă te simţi bine, ţi se deşteaptă demnitatea – Andrei Scrima se deplasă cu portmoneul gol-goluţ. Patriarhul Justinian l-a îndrumat spre Episopul grec Jakovos de Malta, a cărui reşedinţă se afla în Elveţia, la Geneva, în vederea dobândirii unui ajutor material. Datoriile contractate de Biserica noastră atunci fură onorate de acelaşi protector din fruntea Ei, mai târziu, prin – culmea! – acelaşi părinte Bartolomeu…

Aşadar, pentru a ajunge în India, Andrei Scrima făcu un mic ocol prin Elveţia, Franţa, Muntele Athos şi Liban, ca românul însetat de orizonturi largi, deschise şi slobode.

Oprindu-se în Franţa şi aciuindu-se pe lângă grupul ISTINA, Andrei Scrima îl cunoscu pe scriitorul Olivier Clément, directorul revistei “Contacts”, profesor la Institutul Ortodox Saint Serge, de la Paris. Literatul francez trecuse la Ortodoxie sub influenţa marelui teolog rus Paul Evdokimov. Noul amic publică un reportaj asupra mutaţiei monahismului românilor, de la faza filosofică la aceea filocalică, şi vesti faptul că, sub patronajul Prea Fericirii Sale Patriarhul Justinian, monahismul se constituise, în România, factor de rezistenţă împotriva comunismului ateu. Erau bine cunoscute numele prietenilor duhovniceşti ai tânărului călugăr bucureştean ‘anonim’, cu care discutase situaţia credinţei la noi.

La Beiruth, Andrei Scrima face cunoşinţa lui Elias Marcus, timp de 16 ani prefect al oraşului. Sprijinit de acesta, monahul român susţine numeroase conferinţe la Institutul Ortodox local. Entuziasmându-şi auditoriul, convinge credincioşii libanezi asupra necesităţii înfiinţării unei mănăstiri la Deir-el-Harf, nu departe de Capitală.

Şi ajunge în India. La Benares, unde rămâne timp de doi ani, Andrei Scrima devine lector universitar de limba franceză, pe lângă catedra de filosofie europeană, comunică dr. Nicolae Nicolau. La sfârşitul celor doi ani, cala- mităţi naturale obişnuite pentru locurile şi populaţiile autohtone îl silesc pe părintele Scrima să revină în Liban, unde ia legătura cu prietenii lui vechi. Devine profesor de Liturgică la Universitatea Catolică St. Joseph, din Beiruth, deţinând în acelaşi timp un alt post – la Universitatea Americană din acelaşi oraş. De aici face dese plecări în Occident. A profesat în cariera didactică vreme de douăzeci de ani.

Între timp, imprudentele afirmaţii din Franţa (al cărei cetăţean a devenit mai târziu Andrei Scrima) făcute de gazetar dădeau rod în România terorizată. Toţi cei ale căror nume deveniseră publice fură arestaţi, minus profesorul Ioan Coman (conform informaţiilor pline de mirare oferite de părintele Prof. D. Stăniloae). Iar Andrei Scrima fu ales reprezentant personal al Patriarhului de Constantinopol, Athenagoras, pe lângă Papa Paul al VI-lea. Oficiul ‘diplomatic’ i-a revenit până în 1965.

Cazul de conştiinţă al părintelui Andrei Scrima este unul dintre cele mai interesante. În patrie lăsase sentimentul că era mai mult un ‘om universal’, un cosmopolit, decât un român. Atracţiile sale sufleteşti şi intelectuale îi impuneau reverenţă pentru valorile perene ale omenirii, iar curiozitatea îl îndemnase prea puţin să se aplece asu- pra culturii naţionale, se spune. Am o obiecţie faţă de această părere: părintele Andrei a riscat enorm luând cu sine versurile poetului român V. Voiculescu, ceea ce pare să pledeze în favoarea tezei că îl considera a merita un eventual sacrificiu al propriei persoane. În orice caz, odată trăgând la ţărmul Occidentului, o binecuvântată mândrie naţională îl stârni să laude toate câte le cunoştea despre preocupările oamenilor superiori întâlniţi în patrie. Ba chiar să-i înzestrese pe aceştia cu componenta unei atitudini civice directe şi active, ce le lipsea, componentă a personalităţii, a cărei absenţă o percepea cu durere, aş crede. Însă statura spirituală a prietenilor lui îi impunea atât de mult încât suplini cu cuvintele sale golul ce se cuvenea să fie plin până la revărsare cu proteste vehemente ale întregii Biserici şi intelectualităţi, în loc ca acestea, în calitatea lor oficială, să se ploconească sordid în faţa analfabetismului şi a ateismului de sorginte sovietică. Iar C. Olivier nu şi-a dat seama că prin ‘adăugire’ se grăbea sacrificarea ce urma să îmbogăţească atât de îmbelşugat trăirile duhovniceşti ale acelora împinşi de propriu-i condei – inconştient de ce făptuia – spre mucenicie.

Aşa a fost creat lotul “Rugul Aprins” şi astfel am dobândit noi, românii, nişte fierbinţi rugători în arena cu fiare.

Despre ei, părintele Andrei Scrima a scris în 1996:Insistând până la limita scandalului, am putea spune că grupul de la Antim îşi merita, într-un anume fel, învi- nuirea: cei ce-l alcătuiau erau oameni fundamental liberi, străini oricărei idei de capitulare, capabili să spună nu. Suntem ispitiţi să menţionăm ultima raţiune a unei asemenea atitudini – deşi nu ştim dacă vom fi înţeleşi: aceşti oameni aveau încă sensul esenţial al onoarei. (Acela care, în alte locuri e definitiv numit l’honneur de Dieu ).În continuare, constatând un adevăr ce merită mai multă aplecare asupra jocului lui Dumnezeu cu ateii comunişti, ce merită o teologie adevărată, o merită fiindcă asuprirea Bisericii Ortodoxe Române de către regimul dictaturii a evidenţiat imposibilitatea de a te opune Atotprezenţei Divine, autorul adaugă: într-o lume modernă secularizată, regimurile totalitare au fost singurele care, departe de a seculariza politicul, îl resacralizau…Astfel, străduindu-se, domnii anchetatori, procurori şi judecători, a împărţi nedreptatea cu ocaua lui Cuza, într-un proces ce poate fi rezumat la trei culpe: 1. lectura unui acatist în variante tot mai îmbunătăţite, într-un cenaclu ad-hoc; 2. ascultarea de posturi de radio străine; 3. discuţii despre… despre ce? ele au fost numite “duşmănoase”, dar, de fapt, priveau viaţa celor ce discutau, viaţa lor în Biserică, străduindu-se Securitatea s-o facă, a creat SFINŢI (sau, pentru a nu-i ispiti pe aceia încă în viaţă dintre dumnealor, cu graba mea de a le pripi desăvârşirea – Ministerul de Interne, condamnându-i, a răspândit ecoul sfinţeniei lor în rândurile credincioşilor anonimi însetaţi de pilde ale martirilor Ortodoxiei contemporane lor).

40

A GREŞIT FRATELE ANDREI când a afirmat că Patriarhul avea cunoştinţă de preocupările celor aleşi?

Întrunirile acestora au avut loc şi la mănăstirea Plumbuita, cum am menţionat-o. Iar, în această fază, ele erau frecventate, afirmă dr. Radu Voiculescu, şi de Fericitul întru Adormire Patriarhul Justinian. Nu ne aflăm în plin Alexandre Dumas, când ni se vorbeşte despre vizitele incognito, acoperite de beznă şi secret, ale Întâistătătorului spiritual al neamului, făcute mai micilor Lui care se străduiau să ajungă cei mai mari şi, în definitiv, complotând, el – duhovniceşte gândind – împotriva propriei puteri, acreditată de duşmanii misticii, lucrând El însuşi la o viitoare slobozire a Bisericii şi Întronare a adevăratului Hristos în Jilţul de unde era diriguit un popor, lucrând împotriva ateismului ce-l trăgea pe român de hăţuri, pe drumul pierzaniei?…

Deatfel, nu este exclusă prezenţa Sa între sfinţiile lor. Pe bună dreptate poetul V. Voiculescu îl socotea un mare organizator şi “singurul care a protejat Biserica” în acele timpuri tulburi.

Andrei Scrima, orfan destul de timpuriu de ambii părinţi, a fost un fel de copil spiritual al lui Voiculescu. Dar şi al Patriarhului care s-a pus garant în cazul plecării lui şi, în felul Său, a determinat-o.

Dacă am revenit la poet, e bine de ştiut că acesta a fost interogat după rămânerea peste hotare a monahului.

Cititorul care se amăgeşte că un ins scăpat din chingile comunismului intern devenea liber în străinătate se înşeală amarnic. De această autoamăgire a suferit şi Andrei Scrima. Orice mişcare publică sau chiar privată a românilor fugiţi era urmărită, consemnată, luată drept punct de plecare pentru cercetări efectuate în ţară.

Cazul caietului de versuri ale lui Vasile Voiculescu oferă cea mai potrivită exemplificare în acest sens, pentru că unul dintre personaje era refugiat de aproximativ do- uăzeci de ani, celălalt decedase cu mai bine de zece ani în urmă, iar obiectul investigaţiei la care ne referim îl constituiau nişte stihuri cu caracter religios şi nicidecum politic, ori antistatal. Poate să existe caz mai simplu, mai puţin vinovat, mai puţin periculos pentru regimul comunist?

Totuşi, securiştii erau hotărâţi să mănânce o pâine bună. Era necesar să-şi motiveze cu afaceri în curs încasarea salariului. De ce nu s-ar fi slujit, în vederea inventării acestora, de morţi, de absenţi, de rime?

Andrei Scrima a publicat la Berlin nişte poezii ale răposatului V. Voiculescu, în 1973. Cel din urmă, va să zică, nu mai exista. Mai mult, toţi colegii săi de lot fuseseră eliberaţi cel mai târziu cu prilejul decretului din 1964. Unii dintre ei redobândiseră un statut de frunte în viaţa Bisericii. Altora li se îngăduise plecarea legală şi definitivă din ţară. Toate câte erau legate de acest grup păreau să nu poată lăsa cale nici unei suspiciuni.

Drept rezultat al acestei editări, doctorul Radu Voiculescu a fost căutat telefonic de un oarecare Stănescu, redactor la “Glasul Patriei”, revistă M.A.I. destinată atragerii românilor stabiliţi peste hotare şi afişării unei pseudolibertăţi româneşti scornită de serviciul de dezinformare, căci aici colaborau cu preponderenţă câţiva foşti deţinuţi care făcuseră politică de extremă dreaptă şi, la capătul puterilor, acceptaseră acest rol de emisari mincinoşi ai unei ideologii odioase.

Medicul, fiul autorului mort în urma detenţiei, a fost invitat la sediul redacţiei. Acolo i-a ieşit în cale Nichifor Crainic, vechi prieten al tatălui său. Fostul director al “Gândirii” a deplâns dispariţia lui Vasile Voiculescu şi l-a dat pe feciorul acestuia pe mâna lui Stănescu. Ultimul numit l-a introdus într-un birou şi l-a lăsat singur, să aştepte; era metoda clasică a anchetatorilor de a crea o tensiune psihologică.

Târziu, a apărut un necunoscut şi i-a arătat revista cu pricina, care conţinea două facsimile.

– “Cunoaşteţi scrisul de aici?”. Zic: – “Da. E al tatei. Sigur că da.” – “Cum au ajuns manuscrisele acolo?!” – “Dom- nule, nu pot şti. Probabil că tata o fi dat versurile cuiva. Mulţi aveau poezii de-ale lui.”

Doctorul tăcea chitic asupra faptului că era încunoştinţat cu privire la caietul aflat la Scrima. A adăugat: – “Noi, copiii, n-am înstrăinat nici o pagină scrisă de tata.”

Cel care ancheta i-a trântit cu grosolănie: – “Sunteţi de acord să le dau o labă peste bot?”. Se referea la editorii publicaţiei din Germania. “Sunteţi de acord să le scrieţi o scrisoare de protest?” Invitatul a răspuns în doi peri. Celălalt: -“Lăsaţi, o să mai vorbim noi…!”, ameninţător.

Peste câteva zile, când fusese avertizat că era dator să-şi comunice hotărârea, medicul a aflat că nu mai era nevoie de intervenţia sa. Rămase cu impresia că şi apăruse un text redactat de Stănescu şi semnat, în fals, cu numele medicului.

41

CUM DE AU AJUNS monahi, preoţi şi mireni să fie preocupaţi de Rugăciunea Inimii, această evlavie de taină faţă de numele lui Iisus? Revin asupra ştirilor ce aveam înainte de edificarea limpede adusă de diferitele mele surse.

– În ’46, primăvara, m-a chemat tata, îmi povesteşte fiul aceluia care a scris SCHITUL DE CEARĂ. – “Există un călugăr, Mitroplitul de Rostov-pe-Don, refugiat din Rusia odată cu armatele noastre care l-au eliberat dintr-un lagăr; aş vrea să-l cunoşti.” Era un monah cu barbă roşie, cu părul lung, cu o rasă cafenie. Destul de neglijent, cum umblă ruşii. Tata mi-a spus, ţin minte şi acuma, că acel Mitropolit a adus “Rugul Aprins”.

În familia Voiculescu, Rugăciunea Inimii apare doar sub acest nume. Informaţia pare rescrisă de o interpretare a memoriei nesigure, căci nu despre Mitropolit e vorba, ci despre confesorul său: Ivan Culighin.

Auzindu-i istorisirea, deodată îmi tresare în pâcla memoriei o amintire. Parcă-l văd pe părintele Daniel, în pâlpâirea candelelor şi lumânărilor din paraclisul peste care s-a aşternut seara ca o mantie albastru închis a fecioriei Mănăstirii Antim. După spovedania mea. Parcă-l aud şi parcă nu-l aud vorbindu-mi acoperit, să pricep puţin şi încă mai puţin să-mi rămână-n minte. Pare-mi-se că mi-a dat de înţeles, aşa, ca un fel de făgăduinţă ce nu a ajuns să fie formulată, că-mi va veni şi mie rândul să cunosc un mitropolit rus (sau, poate, regreta că nu-l mai puteam cunoaşte…). În orice caz, mitropolitul misterios fusese pomenit. Şi nu era singulară doar misiunea lui la noi (de buna seamă aceea de a aduce binecuvântarea Rugăciunii lui Iisus, ori a Inimii, direct sau prin duhovnicul lui), că neobişnuită îi fusese şi descinderea. Nu ştiu cât m-am încurcat în jumătăţile de vorbă ce mi-au fost încredinţate de ieroschimonah, nu ştiu cât le-am înţeles greşit, nu ştiu cât le-am îmbogăţit cu închipuirea adolescenţei iubitoare de Neobişnuit, chiar de Imposibil, nu ştiu cât le-am tălmăcit în limbajul cărţilor de aventuri citite, dar este cert că, pe când îl ascultam, se năştea pentru mine anume o viziune fără pereche. Apărea, prăfuit, rupcegos, despletit, un călugăr, pe malul unor ape fără sfârşit. Era Nistrul. Şi era un mitropolit fugar. Şi lăsa îndărătu-i bolşevismul. Şi era Duhul lui Dumnezeu în preajma lui şi în inima lui. Şi de acolo, din tainiţa inimii, chema cu susurul zborului unei albine:

“Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Miluieşte-mă pe mine păcătosul…”

La fiece inspiraţie, lumina lină a Domnului era absorbită. Apoi mişcarea plămânilor se oprea şi lăuntrul unei inimi fiinţiale, nu al cordului, se clătea în raze, pe urmă se odihnea prin eliminarea aerului şi iarăşi lumina era atrasă odată cu oxigenul. Se topea întru Lumina Taborului din care fiecine are în sine o scânteie. Şi din nou expirarea se făcea pe copleşitoarea resimţire a stării de păcat, într-o smerenie Absolută.

Mânat de puterea care se ruga în sine, mitropolitul nici nu-şi dădea seama că pasul său atinsese marginea lichidă a fluviului şi călcase pe ape. Tot astfel, fără a lua aminte la ce-i făcuseră tălpile găurite ale bocancilor, preocupat să rămână cu cugetul în inimă şi în iubirea ei, s-a pomenit pe pământul românesc, umbră sfântă venită să predice calea cândva arătată omenirii de Grigore Palamas; repet: Rugăciunea Inimii.

– Cum arăta? Ascetic sau voluminos?, îl întreb pe doctorul care l-a văzut cu ochii săi, ochii mei fiind împânziţi de draperiile miilor şi miilor de nopţi ce mă despart de clipa de Taină a dezvăluirii părintelui Daniel.

– Destul de voluminos.

Visul meu suportă greu această afirmaţie.

Însă n-am răgazul s-o încerc a mistui. Altceva mă roade. O frază, fie două, publicate de tatăl celui cu care stau de vorbă, în CONFESIUNEA UNUI SCRIITOR ŞI MEDIC, în “Gândirea” din luna octombrie 1935, după ce a prezentat-o studenţilor teologi bucureşteni, în acelaşi an.

Iată despre ce este vorba:

“Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire”, face autorul aluzie la înot, “e la fel cu această nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi într-o clipă, de sus, ca să-l aduci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.”

Oare Vasile Voiculescu să fi cunoscut încă din 1935 sistema Rugăciunii Inimii? Atunci de ce i-a confiat feciorului său că Mitropolitul de Rostov-pe-Don o adusese? Nu voise doar să sublinieze că cel din urmă le dăduse românilor binecuvântarea pentru reînnoirea contemplării cunoscute încă de schimnicul de la Poiana Mărului şi de ucenicul său Paisie, le-o dăduse ca unul ce purta în sine Rugăciunea Domnului?

Se susţine oare bănuiala mea, întemeiată pe însăşi descrierea tehnicii acestei rugăciuni în rostirea metaforică de mai sus? Cred că da. Deoarece dr. Vasile Voi- culescu era departe de a fi fost un începător în treburile misticii.

Într-o poezie scrisă miercuri 5 octombrie 1956 (urma să fiu arestat pe 4 noiembrie, peste o lună), intitulată: SCAFANDRUL, cred că, începând cu al cincilea vers, suntem făcuţi martori ai unei asemenea descinderi spre cuibul isihastic din poet:

“Te-am căutat o vreme în pietre – mai apoi
Mi-am înălţat râvnirea să te găsesc în stele
Sclipea ca o mijire din taina ta în ele
Şi te-am chemat cu nume de slavă şi război.
Acum m-afund în mine, în oarba mea genune,
Într-un ocean de patimi cu fundul nepătruns,
Sargasă de păcate, şi n-am puteri deajuns,
Plăpând scafandru-n tainic veşmânt de rugăciune
Să bâjbâi pân’la tine, cu-ntinse mâini nebune,
Tu-n scoica-nchisei inimi, mărgăritar ascuns.”

Iar în cea de a doua din perechea de colinde ale sale îmi pare că citesc triumful cald şi fericit al aceluiaşi isihast:

“Trup, tu dormi? Somnul te paşte?
Luminos prunc că se naşte
Din palatul Treimii
În peştera inimii.
Dar pruncul cine mi-i?
E Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica Sfântă-n braţe ţină-L,
Sfântul Duh cu drag alină-L.
Îngerii cu raze-nchină-L.
Eu nu dorm, trupul lin spune,
Ci-ncleştat de-o grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mă mişc nu se cuvine,
Ci cu harul care vine
Raiul tot se află-n mine.

Se pot aduce în continuare şi alte dovezi ale trăirilor poetului martir. Ele pledează pentru ideea că experienţa sa mistică ajunsese mult mai departe decât este îndeobşte acreditat:

INIMĂ A LUI DUMNEZEU

Inimă a lui Dumnezeu, Doamne Iisuse Christoase,
Cel ce-ţi gâlgâi sângele până jos, în adâncimi,
Deschide-te rugăciunilor noastre sfioase,
Dulce Miez al Misterioasei Treimi.
Floare a Cosmosului, Frumuseţe a Dragostei ne’cetate,
Spic suprem al neatinsei Lumini Dumnezeieşti,
Unic Cuvânt, Eternitate în Eternitate,
Dulce fulger care pe nimeni nu orbeşti,
Nu ne lăsa pe noi în bezmetică ceaţă,
În somnul lumii cu buimace visări:
Trece-ne cu Tine din existenţă la Viaţă,
Sus, în minunea marei Deşteptări.

Decembrie 15, 1953 Bucureşti.

Desigur că cititorul a recunoscut alături de tema urmărită de mine şi acea bântuind Renaşterea: VIAŢA E UN VIS, dar care îşi are rădăcinile într-un teritoriu nu numai accesibil poetului, ci şi îndelung cercetat de el, prin mijlocirea teosofiei, anume în budism.

Mai aproape de isihasm se plasează următoarea declaraţie, fără a fi una explicit înscrisă în aceeaşi serie:

EVANGHELIILE

Nu eşti o carte, de gând omenesc ticluită:
În amurgul luminii noastre de tină.
Tu plină de dumnezeească lumină lină
Eşti însăşi Inima lui Christos, descoperită. 

Lăsată nouă spre biruirea răstriştii,
Eternă diată a Domnului sublim
În teascul inimilor Te-au diortosit evangheliştii
Pentru ca noi, cu inima, să te citim.

Miercuri 12 mai 1954. Bucureşti.

În schimb, nimic nu poate fi mai elocvent decât următorul strigăt al triumfului, unde “Rugul Aprins” este numit ca atare:

Călătorie spre

LOCUL INIMII

…Locul inimii noastre? Cine-l ştie? Câţi îl cer?
Vârtejul cugetelor nu-i chip să ne poarte…
Locul inimii noastre sălăşluieşte în Cer
Şi-n el Lumina lină a Celui făr’de moarte.
Aspre prăpăstii se sparg în orice ins.
Pe munţii ninşi de blestem
Arde floarea minunilor – Rugul Aprins –
Ce-n scrum preface spaţiu şi vreme.
Doamne, spre locul inimii noastre? Inimii Tale?’ndreptează
Paşii rugăciunii obosită de cale,
Acolo unde deodată mintea se deşteaptă trează,
În amiaza eternităţii Tale…

noaptea 24 dec.(embrie) 1955 Buc.(ureşti).

În cele de mai jos se amănunţeşte procesul. El este descris în relaţia lui cosmică:

Ascultă: 

Necontenit inima bate toaca în tine
Şi chiamă la slujbă în strâmptu-ngher,
Sângele din toate mădularele vine
Să se-nprospăteze cu marele aer din cer.
În ea zi, noapte, circulă-ntreg văzduhul,
Coboară şi tu şi’genunchiază în ea cu duhul,
N’o’ntreba nici locul, nici pricina,
Inima nesimţit se roagă fără cuvinte,
Arde numai ea o candelă cuminte,
A cărei singură rostire-i lumina.

Duminică 27 oct.(ombrie) 1957.

SE NUMEA “Rugul Aprins”, pentru că acesta era titlul unui poem de Sandu Tudor, închinat parcă Fecioarei, îmi spune părintele Profesor Dumitru Stăniloae, cel mai de seamă teolog român; se referă la temeiul pentru care, oficial, au fost toţi reuniţi în acelaşi lot: citeau, când şi când, noi variante ale acatisului părintelui Daniel..

Părintele Stăniloae e autorul tratatului de Dogmatică, în trei volume masive, al aceluia de MISTICĂ, este traducătorul FILOCALIEI, în douăsprezece volume, cu vaste comentarii, şi semnatarul a nenumărate studii. El reprezintă Teologia, nu mai constituie o persoană; este o instituţie!.

A fost arestat în toamna lui 1958. Se aştepta la acest deznodământ. Părintele Daniel îşi avertizase amicii că astfel urma să arate epilogul acţiunii gazetăreşti din Franţa. Ceilalţi fuseseră ridicaţi din cursul verii. În sufletul părintelui cu care stau de vorbă mijea şi o nădejde: “Dacă n-au făcut-o până acum, poate au renunţat la închiderea mea…” . Se deplasă cu soţia spre Schitul Rohia. Fură ridicaţi de pe locurile ocupate în vagonul de cale ferată şi li se ceru să părăsească trenul, fotoliile lor fiind vândute altcuiva, li se explică provocator. N-a dat importanţă întâmplării. A doua zi voiajul decurse normal. În schimb, străbătând pe jos distanţa dintre sat şi schit, i-a ajuns dinapoi un ins iscoditor, cu o curiozitate inchizitivă de neabătut. Cât se odihneau la schit, cineva de la Ministerul Cultelor le vizită reşedinţa, se interesă despre ei pe lângă vieţuitorii locului. Necunoscuţi au pus întrebări în legătură cu dumnealor prin sat, la preot, dar şi în satul de obârşie al profesorului universitar, Vlădeni, de lângă Codlea, la fratele părintelui; chiar şi în podul acestuia s-au făcut …cercetări.

În cursul nopţii de după revenirea în Bucureşti, pe la ceasurile unu şi jumătate, bătăi violente în uşă îi deşteptară. Stăpânul casei, trezit, întrebă cine tulbura ora aceea târzie. Era Securitatea. Nu deschise. Agenţii îi invadară casa pe la un vecin.

Au întors totul pe dos. Au răvăşit cărţi. Au răscolit hârtii. În ziua de 4 septembrie 1958, pe la patru dimineaţa, fu cărat cu un automobil la sediul din Uranus. Gândind la jalea lăsată în urmă, numai conştiinţa că era preot l-a oprit de la punerea în practică a impulsului de a sări din maşină pentru a-şi lua viaţa.

Pe parcursul nopţilor de anchetă n-a fost lăsat să şadă. Astfel, până la douăzeci şi ceva septembrie. Ulterior a fost mutat la Malmezon.

Procesul avu loc între 1 şi 4 noiembrie, acelaşi an. A fost acuzat că a exploatat poporul şi acuzat de uneltire împotriva Statului, ca toţi ceilalţi. Părintele Stăniloae a răspuns acestor defăimări explicând că părinţii săi, oameni extrem de săraci, îl îndemnaseră către Altar tocmai deoarece preotul se ţine mai aproape de cei sărmani, îi înţelege şi-i ajută.

– Poate că mai departe de popor vă aflaţi dumneavoastră! Eu am fost baiat de oameni nevoiaşi. Preotul le stă tocmai acestora alături.

Instanţa nu l-a lăsat să glăsuiască.

Iarna petrecută la Jilava i-a fost terorizată de un şef de cameră vândut administraţiei, oricând pregătit să bată în uşă, pentru a alarma caraliii asupra culpei cine ştie cărui amărât de codeţinut care îndrăznise să se lungească în pat în cursul zilei. A asistat la torturarea unui coleg până ce omul s-a prăbuşit cu o criză de epilepsie. Priveliştea acestei nenorociri l-a marcat pe totdeauna.

Condamnarea de cinci ani i-a fost scurtată la vreo patru şi jumătate, intervenind amnistia şi reeducările (ce amintiri negre şi ruşinoase…) din 1963.

Îl întreb asupra altor nefericiţi cu care a stat închis.

– Fostul rector al Institutului Teologic din Cluj, preotul Liviu Munteanu, ajuns protopop la Bistriţa. Episcopul Clujului îi poruncise să dea o circulară în care să ceară preoţilor să purceadă la catehizarea credincioşilor, interzisă de Stat Bisericii Ortodoxe Române, singurul cult din România care nu avea voie s-o facă. Însă ierarhul nu a semnat circulara; a semnat-o protopopul. A fost destul pentru a fi arestat şi condamnat. Suferea de hemiplegie. A murit la Aiud. Ca şi profesorul Ilarion Felea, de la Institutul Teologic din Arad. Ca şi preotul Lazarov, din Dobrogea, închis atunci de paisprezece ani.

– O ultimă întrebare, părinte Profesor.

– Vă rog.

– Este adevărat că părintele Andrei Scrima a mai fost prin ţară după plecarea sa?

– Aşa se pare. Cât timp a trăit Patriarhul Justinian; dar şi după Revoluţia din Decembrie. Întotdeauna incognito.

– În final, aţi binevoi să rostiţi un Cuvânt despre rostul suferinţei în temniţă, acum că am ilustrat cât m-am priceput nenorocirea abătută asupra unora dintre clerici – desigur, cei mai buni. Totul este atât de absurd în contrastul dintre aspiraţia lor la o viaţă în puritate şi nevolnicia la care i-a condamnat ateismul izbânditor… Simt că nici eu nu mai înţeleg nimic din aceste destine la care am meditat atâta timp…

Venerabilul Profesor, cu chipul asemănător aceluia al Sfântului Nicolae, datorită bărbii scurte albe şi marii bunătăţi înscrisă pe el, îmi dezleagă misterul smeririi ne- cesare a tuturor celor din lotul lor:

– În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele – revine Sfinţia Sa la durerea sa cea mai de seamă – nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru.

Îi revăd pe rând pe toţi cei pomeniţi în această revărsare a memoriei surprinsă de creion până aici.

– Acolo, în temniţă, am meditat mult la suferinţă, iar aceste reflecţii se oglindesc şi în scrisul meu de după aceea. Nu am lăsat nici o clipă să treacă fără o vorbă adresată oamenilor despre Credinţă; Sărbători; Evanghelie; Crucea lui Hristos, ce te poate înnobila. Cred că a fost bine că m-am aflat şi eu printre ei. Majoritatea celor care au fost deţinuţi şi chinuiţi prin închisori a crescut şi s-a înnobilat prin Ea, prin Cruce.

Vorbitorul rămâne o clipă adâncit în tăcere. Apoi:

– Adeseori mă-ntreb ce cruzime sălbatică a putut lucra în reprezentanţii sistemului comunist, de au aruncat în suferinţă atâtea zeci şi sute de mii de oameni fără nici o vină, pe ei şi cu familiile lor. Ce umanitate mai poate pretinde că reprezintă acest sistem? A fost cea mai eclatantă dovadă despre răutatea fără margini la care poate ajunge un sistem lipsit de credinţa în Dumnezeu.

În loc să răbufnească, glasul său s-a interiorizat, este mai vibrat.

– Aceasta trebuie să învăţăm astăzi. Aceasta e concluzia noastră. Să părăsim necredinţa – cel mai îngrozitor izvor al răului, al neînfricatei răutăţi ce şi-o pot face oamenii prin lipsa de credinţă. Ar trebui ca ziarele noastre să accentueze mai mult această consecinţă majoră pe care ne-a adus-o eliberarea de regimul comunist. Din păcate, găsesc prea puţin accentuată, în gazetele noastre, valoarea credinţei pentru armonia dintre oameni. La alte popoare toată disidenţa avea şi are drept temei fundamental afirmarea credinţei. De ce n-am văzut aceasta şi nu o vedem şi la noi? Nu este aceasta o piedică în calea refacerii unităţii şi puterii noastre, ca neam?

Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae îşi cercetează cugetul câteva momente şi adaugă liniştit:

– Acesta e Cuvântul meu.

Post-scriptum 1

NU A RĂMAS de adăugit la cele isprăvite aici decât un incident petrecut în lunile de început ale anului 1991.

Am întâlnit un prelat cu o temeinică siguranţă asupra cunoştintelor sale teologice ortodoxe ce l-au impus unui for internaţional, acesta, în cele din urmă angajându-l în urmă cu mai bine de un sfert de veac. Din când în când apărea într-o vizită fulger prin ţară, să plimbe în lesă unii străini, să le înlesnească o întâlnire cu administraţia de vârf a Bisericii Ortodoxe Române sau cu cine ştie ce misterioase persoane care îşi dezbrăcau uniforma pentru această ocazie mondenă; ori dădea buzna în patrie să organizeze un simpozion multinaţional. L-am reţinut de un colţ al sutanei, cu un astfel de prilej, şi l-am oprit din mersu-i furtunos, timp de o jumătate de minut, treizeci de secunde ce s-au dovedit mai revelatorii pentru adevărata sa misie şi pentru crezul său autentic decât cele două decenii de când îl cunoşteam.

– Părinte X, urmează să-mi apară o evocare a “Rugului Aprins”, ştiţi nenorocirea aceea a părinţilor Benedict, Daniel, Sofian, Roman, Adrian, a părintelui Profesor Stăniloae… Cred că traducerea şi răspândirea ei în Occident ar fi foarte utilă Bisericii noastre, ar dovedi câte suferinţe au pătimit păstorii Ei sub comunişti…, voiam să-l antrenez alături de mine în lucrarea de dezvăluire şi laudă.

Ridică privirile, devenite negre şi dure ca antracitul; tonul i se aspri; se urâţise ca un adevărat ofiţer anchetator. Mă şfichiui cu vulgaritate:

– Domnule profesor, ce mă luaţi pe mine cu chestii din astea, cu “Rugăciunea Rugului Aprins”?!! Credeţi că sunt naiv?! Ce, eu nu ştiu ce a fost cu ăia?!!! Au fost condamnaţi politic! Au greşit faţă de Statul nostru. Au încălcat legea şi şi-au primit pedeapsa bine meritată! Să nu vă mai aud vorbind despre astfel de…!

– Tocmai de aceea e necesar să…, am insistat, continuând a crede în cinstea lui şi atribuind unei zăpăceli trecătoare gafa pe care o făcea.

– Gata!!!

Şi îmi întoarse spatele pe umerii căruia rasa întunecoasă i se roşise de furie. N-avea timp de mine, că m-ar fi dat el pe mâna cui trebuia…! Şi nici n-apucase să verifice în ce clădire şi-n ce birou se mutaseră aceia…

Trecuse mai mult de un an de la jertfa de sânge a tineretului român pe străzile marilor oraşe ale ţării. Clericul negru, între timp, s-a dezmeticit. Şi-a dat demisia din postul din România, pe care îl ţinuse ocupat un sfert de secol, bineînţeles, mâncându-i şi salariul. A rămas să fericească naivitatea stupidă a apusenilor, cu predicile sale despre iubirea creştină. Că veni vorba, nu demult vitrinele librăriilor Patriarhiei au fost invadate de o nouă carte semnată de el, cu aceeaşi temă pioasă.

Ai citit, Doamne, cartea slujitorului Tău ce preferă Mumei România să caute securitatea în Occidentul unde şi-a săvârşit spionajul cel de toate zilele, în numele Sfintei Cuminecături?

Post-Scriptum 2

HOTĂRÂSEM SĂ SCRIU UN ADAOS la cele de mai sus; iarăşi despre dr. Gheorghe Dabija. Egocentrist, ca mai tot omul pe care nu merită să strici tărâţe, la acest medic reduc toate dramele, dar şi toate înălţările numeroşilor cărturari, clerici şi copii arestaţi şi condamnaţi în lotul “Rugul Aprins”. Le reduc la el, fiindcă singur dânsul a ştiut, dintre toţi aceştia, să-mi citească viitorul, când eu habar de nu ajunsesem la capătul numărării zilelor ce-mi rămăseseră, la capătul dinspre Soare Apune. De aceea mi-este drag domnul doctor, Dumnezeu să-l odihnească şi să-l mântuiască, deoarece a ghicit că mai aveam ceva de trăit – şi de trăit nu ca o târâtură.

În această prelungire a portretului său, gândeam să plec de la o notaţie făcută de Dostoievschi în Siberia, când se afla acolo, şi el condamnat ca şi noi, o glumă auzită de la vrun ‘vieţaş’ – vreau să zic un condamnat pe viaţă (noi, deţinuţii, le mai zicem acestora: ‘mesevişti’, de la M.S.V., iniţialele sintagmei: ‘muncă silnică pe viaţă’, iniţiale pe care nu rareori ei şi le desenau, din cusătura acului, pe piepţii sau spatele pulovărului lucrat cu aţă smulsă din saltea). Deci părintele Karamazovilor consemnase următorul banc:

“- Ei, ovreiule, o să iei cnutul la purtare pe spinare! Ajungi în Siberia! – Acolo nu e Domnul Dumnezeu? – Cât despre asta, e. – Atunci e-n regulă; totu-i să fie Dumnezeu şi ceva gologani!”

Dacă aş fi înlocuit personajul snoavei cu doctorul Dabija, rescriam ultima replică după cum urmează: ‘Totu-i să fie Dumnezeu şi necăjiţii care să ducă lipsă de dragostea fraţilor lor…’. N-ar mai fi avut pic de haz, însă se apropia de adevărul său.

Doream să pun pe hârtie acea nouă evocare, pentru că mă ispitise un necunoscut care mă sunase la telefon:

– Aici e Y…, ucenicul doctorului Dabija. Am citit cartea dumneavoastră: RUGUL APRINS şi aş dori să vă comunic lucruri inedite despre medic.

Emoţionat de ecoul scrierii mele, i-am dictat adresa. După ce am depus receptorul în furcă, frânturi de gânduri s-au pornit să mi se zbuciume sub frunte, ca zarza- vatul mărunţit, în borşul ce dă în clocot.

Nu ţi se-ntâmplă a fi căutat de cititori când nu eşti autorul vreunui best-seller. S-a găsit un critic literar, subţire şi generos, să semneze c-aş fi unul – când mi-a apărut CAIDUL. NUVELELE ADOLESCENŢEI ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE. Din păcate, cititorii (mai riguroşi ca domnia sa) nu l-au crezut. Asta nu-nsemnează că nu mă cercetează şi pe mine, din an în Paşte, necunoscuţi.

Mă zguduie fiori cu mult timp înainte de întâlnire. Deobicei, sunt fiori de spaimă, rămaşi moştenire din trecut: “Nu cumva îndărătul paravanului acelui glas serios şi reverenţios se ascunde un ofiţer al fostei Securităţi? Au mai cedat ortul câte un scriitor, altul, după Revoluţie; l-au dat unor criminali foarte îndoielnic provenind din lumea interlopă, în mâna unor ucigaşi cu epoleţi tainici, duhnind a politică roşie…” , îmi trece prin minte. Încerc să-mi stăpânesc nervii, să-mi deznod ştreangul fricii ce mă gâtuie. Împotriva lui am luptat când am decis – conştient de ceea ce făceam – să ajung într-un spaţiu unde sufletul se afla mai în siguranţă decât în libertate, să ajung în puşcărie, între ai mei, între oamenii cinstiţi şi lipsindu-le cea mai urâtă din două feţe. Aveam douăzeci de ani şi ştiam cu minte de prunc că doar acolo mai puteam nădăjdui să-L am pe Dumnezeu aproape, pentru că doar acolo ajungând săvârşeam Marturisirea Adevărului. Ce lume întoarsă pe dos! În plin Ev Creştin să te-mbrâncească legile împărăţiei ateilor printre fiare… (când spun ‘fiare’, mă refer la gratii şi lanţuri, că fraţii cu zdrenţe vărgate erau îngeri în haină de trup bătut).

Deci, mă mai caută şi pe mine cititori încălziţi de lecturile tocmite pentru ei, de povestiri tăvălite prin sânge. Însă, precum se vede, nu mi-e dat să mă bucur de aceste vizite ce mi se par prea stranii…

S-a sunat la uşă. Privesc prin ochiul ei. Şi văd …capul lui Dostoievschi! Fruntea aceea bombată şi înaltă, întinsă de o calviţie incompletă ce-i împinge departe părul rărit, frunte lăsată spre spate, bombată în faţă, brusc adâncită în zona sprâncenelor roşcovane, ţâşnită tortuos spre înafară. Orbitele intrate mult înăuntru, ascunzând un clipocit de ape albastre, ale unor irisuri atât de visătoare, atât de răspândite pe suprafaţa unei conştiinţe necunoscute, încât se confundă cu misterul ei. Pomeţii căzuţi pe faţă dintr-o zvârlitură provenind tocmai din Asia Centrală. Nasul chitit la origini şi urcând lătăreţ în dreptul nărilor, fără să ajungă mare, dimpotrivă rămâânând plăcut. Mustaţa cu văpăi stinse, împreunată bărbii – tot mai ascuţite şi căzătoare pe piept. ‘Tătuca Fiodor’ în pragul meu!

“Am scăpat încă o dată: nu e securist!…”, m-am liniştit. Deschid yalele. Mă dau la o parte. Întind mâna. Numele nu i l-am reţinut pe dată. Aveam curând să-l aud rostit iară, dar nu-l voi transcrie aici. Am făgăduit. L-am poftit în camera de zi. Îşi depuse privirile pe chipul meu, înde- lung, cuminte, dar şi sever. Nu mă simţeam în toate ape- le mele. “Dacă-mi va fi citit în conformaţia feţei că nu sunt ceea ce credea despre mine?”, mă întrebam pe când adulmecam şi eu din coada ochiului, cum se uită dracul la crucea din mâna popii. Că inspira sfială: “Parc-ar fi ‘pelerinul rus’…”. “La sfârşitul lumii, va curge un râu de foc sa piarză păcătoşii şi să-i curăţească pe sfinţi. As- perităţile şi înălţimile vor fi aduse una cu pământul: înălţimile sunt de la diavol; Dumnezeu le-a făcut pe toate egale”, a consemnat acelaşi autor al POVESTIRILOR DIN CASA MORŢII spusele unui sectant al vechii credinţe, ceva în genul stiliştilor noştri sau ca lipovenii din Dobrogea şi Moldova. Omul din faţa mea nu se credea “o înălţime”; pe el “râul de foc” va să-l curăţească. Nu era de la cel rău, ci de la Cel Bun.

– Păi, să trecem la ce ne interesează, la doctorul Dabija, ‘părintele Gheorghe’, cum nu pot să nu-i spun eu.

“Îl interesează la fel de mult ca şi pe mine să transmită celorlalţi un fragment al Realităţii”. Am precedat acest termen de o iniţială majusculă fiindcă este vorba efectiv despre Realitatea Totală, aceea în care realitatea noastră e infuzată de cea de Sus.

Realitatea de Sus transpiră din realitatea noastră, cu fiecare gest, cu fiece cuvânt, în fiece situaţie. Îl interesează să depună mărturie. “Şi el ca şi mine? Numai că el mărturiseşte ceea ce a văzut. Eu, de obicei, ceea ce am auzit. Prin mine tema este reluată, o transpun în circuitul public. Nu mă necăjeşte poziţia măruntă ce mi-a fost dată. Am şi eu un rost. Poate că nici nu sunt destul de tare să sufăr a vedea Adevărul. M-ar arde până m-ar face scrum.”

– Şedeam pe lângă maicile de la găini, la Mănăstirea Cernica. Mă mai trimiteau să le aduc câte ceva, să cumpăr una-alta când aveau vreo trebuinţă. Ieşeam din trei ani şi mai bine de boală: schizofrenie paranoică. Bun de nimica; de ni-mi-ca… Vine într-o zi maica Nicodima. Astăzi e în Ţara Sfântă. I se făcu milă de mine. L-a întrebat pe doctor ce ar fi să… El i se plânsese că-i sosise timpul să aibă un ucenic şi nu găsea unul aşezat, statornic. Ce ar fi fost să mă vindece şi să mă fi făcut ucenicul lui? Doctorul a zis ‘da’. M-a chemat. Nu mai eram om. Balot la picioarele sale. Abia după doi ani şi-a deschis sufletul. Era un însingurat total. Pustnic în lume. S-a sihăstrit în mijlocul oamenilor neoameni. Era o fiinţă de dimensiuni totale…

Reia cuvântul “total”; şi cum să nu-l reia când, sub sfatul şi vegherea doctorului Dabija, a pătruns, din cotlonul său smerit în Tot?

Grăieşte mai departe, fără să îndrăznesc a-l întrerupe:

– Mă ţinea la ‘mica ascultare’, cum s-ar spune.

A folosit un termen călugăresc care defineşte cu precizie tipul de relaţie dintre dumnealor.

– M-a trezit ca pe un robot, ca pe un înecat scos din apă. – “Avem Prieteni mari care ne ajută”, îmi zicea.

Nu îndrăzneşte să-mi explice că doctorul se referea la Sfinţi şi la Îngeri; poate şi mai sus. E prea modest să-şi ia curajul ăsta. Sfinţi?! Pentru el?!! S-ar cutremura de temeritatea bănuielii.

Remarc cu glas tare că acelaşi fel de a se exprima avea şi răposatul medic. Într-adevăr propoziţia abia emisă ju- rai că nu putea aparţine altcuiva.

Zâmbeşte priponit, când mă confirmă:

– Arunca piatra-n stânga, să pricepi în dreapta…, defineşte metaforic.

Din nou a vorbit ca doctorul deţinut întâlnit de mine-n lagărul de la Salcia, domnul Gheorghe Dabija.

Cu intenţia de a mă ajuta să înţeleg tratamentul la care a fost supus, spune:

– Mă simţeam închis într-un milimetru cub şi apoi eliberat; sau zvârlit ca mingea de oină, bătută până la infinit şi în aceeaşi clipă adusă la loc.

Timp de şase luni, medicul fără de arginţi l-a ţinut pe lângă sine până la douăsprezece ore pe zi, cu o răbdare fără margine. Se purta cu el “prietenos, exact, dar elegant”.

– Admitea greşeala, chiar cu zâmbetul pe buze, parcă mi-ar fi spus: ‘Mai bine să n-avem timp să greşim…’

Noul meu prieten mi se uită lung în pupile, aşteptând să-l încuviinţez; că acum mă cunoaşte – ştie că n-a călcat strâmb când a venit la mine:

– Greşeala are dramul ei de umor, nu?

Ezită o clipă, după care:

– Avea forma capului cum o aveţi şi dumneavoastră. Şi aceeaşi blândeţe în căutătură. Sunteţi un om care nu-i judecă pe ceilalţi.

Ucenicul doctorului Dabija a învăţat de la medic să se apropie de oameni pe calea analizei figurilor, pe calea asocierii acestora cu altele din aceeaşi familie expresivă.

– Sufletul ne modelează profilul, mai cuvântă dumnealui. Altfel nu se poate.

– Aţi auzit de Lavater?, l-am iscodit.

– Nu.

– Un pastor din Elveţia; şi un filosof; şi poet. A trăit la Zürich, în secolul XVIII. Mi se pare că s-a născut prin 1741. A vieţuit puţin: şaizeci de ani. A murit în 1801. E întemeietorul ‘fiziognomicei”. Nu ştiu cât poate fi socotită ştiinţă şi cât artă…

Nu ofeream aceste informaţii cu prea multă grabă, să nu socotească, Doamne fereşte, că aş fi voit să-l sfidez cu puţinele mele cunoştinţe, ori să-l pun într-o situaţie stânjenitoare. Mă bucura că nu mă înşelasem asupra sa când am luat în serios aluziile la pasiunea lui pentru muzica simfonică şi pentru literatură. Mă asculta cu sârguinţă şi curiozitate intelectuală autentice.

– Va să zică, am reluat, o ştiinţă sau o artă de apreciere a caracterului după trăsăturile chipului. Culmea este că un scriitor de geniu l-a ajutat, în tinereţea sa, nu cu talentul de dramaturg pe care-l avea din belşug, nici cu acela de prozator, nici de poet, ci ca… desenator, ilustrator al celor observate de pastorul Lavater! E vorba despre Goethe.

Aş fi dus mai departe povestirea, ajungând la opera lui Lombroso, dar ne depărtam prea mult de doctorul Dabija.

– A murit din pricina puciului pentru răsturnarea lui Gorbaciov, zise musafirul meu.

– Din pricina puciului?!, nu-mi reveneam.

– Da. A vrut să-i opună o forţă spirituală puternică, să-l anihileze prin opoziţia sa, a Binelui pe care-L reprezenta. Prin post. Numai că acel post negru i-a slăbit rezistenţa.

Avusese o îndelungată perioadă de refacere, după o hemiplegie. “Deci, viaţa i-a fost chinuită de comunişti; tot ei, indirect, l-au şi ucis…”, îmi spun.

– Eu îl întorceam de pe o parte pe cealaltă, în pat. Nu cred că v-am povestit: am fost luptător (se referea la sportul respectiv); sunt viguros. Eu îl ajutam.

De Sfânta Filofteia, revenind de la Mănăstirea Antim, unde participase la slujbă, l-a găsit mort. Se stinsese aproximativ de un ceas. I-a aprins candela şi i-a depus-o lângă cap. L-a dezbrăcat. L-a spălat. Căutând ceva să-şi şteargă mâinile:

– …am dat peste ‘testamentul’ doctorului…

Scoase la iveală, din buzunarul de la piept al hainei, o batistă împăturită de mai multe ori.

– De ‘Atunci’ nu mă mai despart de ‘el’.

Vrea să spună: de ‘testament’.

Despătureşte batista complet. O apucă de două colţuri. O înalţă. O lasă să spânzure în gol. Trei găuri mari îi sfâşie pânza în mod inegal.

– Ştiţi ce scrie în acest ‘testament’?

N-am nevoie de multă chibzuinţă să-i pricep mesajul.

– Fii sărac cum am fost eu, zic.

Prietenul meu încuviinţează încurajator din cap, necoborându-şi încă palmele.

Abia după un timp, cât mă lasă să contemplu batista – ‘ultimul cuvânt’ al celui urcat la ceruri – împătureşte iarăşi cârpa-diată, cea plină de înţeles, şi o strecoară cu sfinţenie de unde a scos-o.

– Când a murit, mai era cald afară. Dar la înmormântare, tot pământul era îmbrăcat într-un alb subţire, de puritatea despărţirii. Ninsese vesel.

Ţiuie grohăituri, răgete nesfârşite ale lumii extraterestre, ca într-un roman de science fiction . E ţignalul unei maşini a poliţiei. Şuieră necontenit.

Oaspetele meu tocmai se pregătea să-mi istorisească despre familia sa.

– ‘Mai taci din gură! Mai las-o şi pentru altădată!’ – aşa spune, se referă el la urletul de afară. Aşa ar fi tradus doctorul Dabija ce se aude…

Este adevărat. Aşa ar fi tălmăcit doctorul ocnaş. Îi recunosc stilul asocierii dintre fenomenele exterioare şi firul conversaţiei.

Intervenţia sa, pe calea acestei explicaţii atât de asemănătoare cu felul lui de a interpreta lumea, ni-l aduce iarăşi viu printre noi.

– Am venit să depun mărturie că m-a vindecat cu o dragoste neostenită pentru fraţii săi, oamenii. A fost un doctor fără de arginţi.

Reia, după o scurtă pauză, rostind cu apăsare, de parc-ar vrea să-mi dăltuiască-n cuget:

– Un doctor fără de arginţi…

*

Dostoievschi a mai notat, în Siberia: “Noi, inşii umili, nu suntem semănaţi – creştem de la sine”.

Îi deschid uşa liftului căruia i s-a ars becul. Vizitatorul meu calcă în întunericul ascensorului, această cutie misterioasă ca un sicriu, care ba coboară, ba urcă, în adâncimi, spre înălţimi…

Post-Scriptum 3

ÎNAINTE CU VREO SĂPTĂMÂNĂ de vizita luptătorului cu chip de Dostoievschi, intrând într-un birou unde lucra o veche amică, am găsit-o în convorbire cu o solicitantă. Am salutat şi am aşteptat să plece persoana necunoscută, pentru a-mi permite acea mică destindere oferită de revederea unui martor al anilor duşi. Funcţionara îmi răspunse menţionându-mi numele de botez. Străina cea măruntă de stat se întoarse către mine. Îşi ridică ochii drept spre ai mei. Am avut senzaţia că n-avea ne- voie să-mi cerceteze restul trăsăturilor pentru a-şi face o părere despre mine, că din pupile îşi culegea întreaga informaţie căutată (cititorul îşi aminteeşte referirea la pastorul Lavater). Chipul îi înflori, ca şi când ar fi întâlnit ceva aşteptat de mult timp. Uşor jenată de propria-i temeritate, care simţământ îi conferea zâmbetului un ce al modestiei, contrazicând pasul său imediat următor, mi se adresă, stupefiindu-mă:

– Sunteţi domnul Mihai Rădulescu?

I-am scrutat trăsăturile, străduindu-mă să compun dintr-o dată întregul lor ce să coincidă unei amintiri cât de cât vii a unei fiinţe întâlnite cândva.

Nu ştiu în ce măsură cititorul a conştientizat şi el că procesul senzorial prin care luăm contact cu un chip ori o siluetă e complex şi desfăşurat în timp, în pofida impresiei de instantaneu. Citim semnele feţei şi ale trupului unul după celălalt. Operaţia isprăvită, le reorganizăm pe măsura asociaţiilor pe care le putem face cu altele familiale lor, depozitate în memorie. Datorită acestei mişcări din urmă ne şi depărtăm de realitatea obrazului şi corpului examinate. Niciodată nu se imprimă în creier fotografia exactă a celui cu care ne confruntăm, ci o icoană ce-l reflectă deformat de impresie şi mai ales de similitudinile descoperite cu experienţa portretelor asimilate anterior. Şi nici măcar nu reţinem întregul. El devine fundal pentru accentele ce se înfig definitiv în masa plastică a amintirii. Acestea constituie semnele distinctive ce ne vor însoţi totdeauna; întemeiaţi pe ele, ne vom strădui să realcătuim o figură, proces ce e numit: a recunoaşte pe cineva. Scurgerea anilor nu influenţează clişeul mental revelat atunci, după momentul fotografierii. Cu el vom avea contact permanent şi chiar dacă îi alăturăm alte variante de portret ce ne izbesc pe parcursul unei relaţii de lungă durată, tot el devine unealta de lucru, ca să-i spunem aşa, aceea slujind evocării imaginative sau care, în cazul contactului direct, înlocuieşte autenticul fizic privit şi, de fapt, nevăzut, neacceptat (în mod involuntar), neconştientizat.

Aceasta explică o tresărire a cugetului – nu rareori pli- nă de revoltă – ce are loc când revedem pe careva după un mare lapsus de timp scurs de la ultima întâlnire. Lu- crul e mai ales valabil în cazul unei persoane ce ne-a fost foarte apropiată, cu atât mai mult dacă ne-au legat de ea lanţurile iubirii. Ne pomenim şoptind în sinea noastră:“Cum?! Aşa arată?! Şi ce frumos îl vedeam eu…”.

Amănunţirea trăsăturilor doamnei nu-mi grăia despre nimic cunoscut. Am constatat seninul bunătăţii ce-i emana dintre pleoape şi un puternic flux de recunoştinţă pe care mi-era cu neputinţă să-l explic. În mod neaşteptat, am depistat şi o …veche prietenie.

– Iertaţi-mă, nu-mi amintesc…

– Nu sunteţi autorul “Rugului Aprins”? Aţi scris despre doctorul Dabija atât de adevărat, l-aţi surprins atât de corect… Când am auzit-o pe doamna rostind “Mihai” şi am întors capul spre dumneavoastră, mi-am zis: “El trebuie să fie, că prea vreau să-l întâlnesc…”.

– Da. Eu sunt.

– Numele meu este Stela Ciocu. Doctorul a locuit în casa mea, adică a mamei; l-am îngrijit până a murit. Dacă vreţi să aflaţi şi alte amănunte despre el…

Bineînţeles că m-am agăţat de mâna ce mi-o întindea. I-am luat adresa; am stabilit când să trec pe la dumneaei.

*

După ce i-am călcat pragul, plin de prea multe informaţii, expuse cu dezordinea entuziasmului unui prim contact de acest ordin – care avea ceva neobişnuit, chiar o coloratură vagă a intercalării transcendentului -, hotărâsem ce elemente anume din istorisiri să reţin pentru eventuala îmbogăţire a celor publicate despre medic. Dar, prins de realizarea unei mulţimi de alte proiecte, am amânat timp de luni de zile revenirea pe strada din spatele bisericii situată în Sapienţei. Totuşi, nu-mi place să refuz şansele ce mi se acordă de a înţelege mai bine viaţa. Aşa că lăsai un bilet în cutia poştală a doamnei în cauză, rugând-o să mă convoace când era liberă. Trecură mai multe săptămâni fără să fiu chemat. Când socoteam lucrarea încheiată, soneria telefonului zbârnâi. Era dân- sa: lipsise din Bucureşti. Îmi stătea la dispoziţie.

Mă aşteptau alte trei persoane: vizitatorul meu misterios – despre care cititorul a aflat din post-scriptumul precedent -, un medic – fost student al asistentului universitar Gheorghe Dabija şi, cum singur s-a denumit: “fiul său duhovnicesc”, – şi o fostă maică, victimă a decretului de alungare a călugărilor din mănăstiri, tustrei apropiaţi ai defunctului.

Cel dintâi a fost suficient de clar desenat la locul potri- vit. Medicul, despre care credeam că era mai tânăr cu vreo zece ani ca mine, se dovedi cu aproape zece ani mai în vârstă, deşi fără nici un fir de păr alb (“Acesta este blestemul celor din familia noastră”, mi-a explicat). Nu mai înalt ca precedentul, spre deosebire de el nu-şi ţinea şira spinării dreaptă ca lumânarea, ci o mişca în tot felul, furnicat de o agitaţie dublată de o stare de ironie fără răutate, de pe urma căreia era mereu dispus să râdă în hohote lungi, ale înţelegerii aproapelui (văzut ca un copil) de pe poziţia adultului. Pleoapele, deobicei căzute, îi acopereau parţial globii mari, albaştri, într-o coborâre în sine, când urmărea firul convorbirii, brusc întreruptă de deschiderea lor peste măsură, însoţită de o pierdere a privirii în depărtare. Avea o minte giumbuşlucară, ce-i punea la dispoziţie replici acide şi neaşteptate, adesea urmărind surprinderea comicului unei situaţii sau al unor vorbe. Dovedea strădania de a găsi cuvintele exacte pentru definirea celor mai anevoie de explicat gânduri. Era mânat de un spirit al dreptăţii şi adevărului, dar şi cenzurat de o osteneală ce-l făcea adesea să renunţe la hotărârea precedentă de a-l lămuri pe cel de vizavi.

Doamna, fostă maică, unduind un puternic accent moldovenesc când şuguia, originară din Târgu-Neamţ, era scundă, arsă de o energie abia reţinută, cu mâncări- me de limbă (ce n-o împingea să-i întrerupă pe ceilalţi fără a-i lăsa să-şi expună opiniile). Un spirit practic, o cu- noaştere pe o faţă şi cealaltă a lucrurilor despre care vorbea, o înţelepciune ce o lăsa să vadă şi partea bună a necazurilor întâmpinate şi un mare regret că nu mai era tânără, să se mai bucure de preumblări pe la mănăstirile dragi: număra optzeci şi ceva de ani (la puţin timp după ce am scris acestea, dealtfel, pe neaşteptate, s-a stins, cu graba ce-i era caracteristică). Gluma ei prefera să minimalizeze propria-i persoană. Avea o geantă fără fund când este să scoată din ea bunătăţi cu care să-i trateze pe cei prezenţi, cum îi şedea bine unei gospodine generoase din ţinuturile lui Ştefan cel Mare. Dacă aş afla că Agatha Christie a adoptat-o drept model al celebrei sale detective provinciale, n-aş tresări surprins. O inteligenţă ascuţită, un bun simţ îmbibat cu umor, atâta pedanterie cât să nu jeneze, iată destule calităţi pentru a nu o mai agasa cu iscodirea penelului azi.

Toţi cei de faţă – cititori avizi de cărţi dificile, profund interesaţi de treburile suprasensibilului, ale viitorului cosmic, ale religiei, ortodocşi practicanţi şi cu profunde meditări la activ, privitoare la credinţa lor, deşi nu totdeauna căzând de acord asupra punctelor de vedere personale, mai ales în acest domeniu. Şi, cu osebire, admiratorii fără reţinere ai celui care a fost doctorul Gheorghe Dabija. S-au adunat să primească între ei un nou membru al grupului dedicat iubirii pentru cel din urmă, chiar evlaviei, grup neoficial, dar cu atât mai intens legat de dorinţa să nu se piardă amintirea repausatului. Fără excepţie se dedică lui pro memoria , cum remarcă gazda.

Medicul de faţă se apropiase de el cu câteva decenii în urmă, când era medicinist în anul trei. Fără să-i ceară ceva anume, dr. Dabija îi spunea: – “Vrei prea repede, dar până la urmă tot îţi dau.” Cum tânărul nu îndrăznea să solicite nimic, pricepu, uimit, că între dânşii avea loc“un schimb de la creier la creier” sau “transcerebral”,conform unei formulări bine găsite.

Ascultându-l povestind, vizitatorul meu din capitolul precedent comentă abia auzit, ca pentru sineşi:

– Făcea cadouri scurte.

– În ’58, am fost anunţat prin vis: – “L-au luat”. Pe cine “l-au luat”? Cine “l-au luat”? Nu pricepeam nimic. De fapt, fuseseră arestaţi. Însă eu nu le cunoşteam activitatea, nici nu ştiam cine erau sau de ce fuseră ridicaţi.

Doamna Stela Ciocu pomeneşte hotărârea lui Gheorghe Dabija de a nu mai da pe acasă, în ultimile cinci zile de libertate. Ploua necontenit. Dânsa se ruga să nu se istovească revărsarea cerurilor, astfel – el nehazardându-se pe străzi, să se înapoieze – să fie păzit de ameninţarea ce-l pândea, despre care el nu-i dăduse nici o explicaţie, dar pe care şi dumneaei o simţea în aer, transmisă de încordarea lui sufletească.

De la acele torente căzute din înalt se ajunge cu uşurinţă să se vorbească de o perioadă de mult mai târziu:

– Simţea dinainte inundaţiile!

– Colabora cu stările îngereşti, se grăbeşte altcineva să mă încredinţeze.

– Avea curajul nebun de a călca şi în iad!, reia doctorul, de parcă s-ar fi temut să nu se grăbească altul cu definirea celui trecut dincolo.

– Ardea lumânarea la două capete, menţionează sibilinic prietenul meu cu chip de Dostoievschi.

Iar steaua ce ne-a călăuzit pe toţi aici, am numit-o pe doamna Stela, ospitaliera noastră gazdă, narează că, în tinereţe, doctorul îşi cumpărase o motocicletă. Fostul lui student îi ia vorba din gură:

– Umbla în picioare pe ea, în plină viteză!…

– A înaintat pe distanţe enorme…, ţine isonul pacientul de odinioară, mutând “distanţele” în tărâmul spiritual, ceea ce precedentul vorbitor simte pe dată şi pune punctul pe i:

– Stăpânirea spaţială, asta urmărea! De acea a putut sista inundaţiile, clădind construcţii mentale peste nivelul apelor.

Între timp oaspetele meu de mai ieri desena ceva. E gata. Se ridică pe jumătate. Îmi întinde fila. Pe ea: o elipsă întreită. O notaţie marginală lămureşte că e vorba despre un “curcubeu tricolor”. În partea ei superioară, trei majuscule: RAI. Sub ele, cifre ce le desemnează: 1,7,6. În partea inferioară, două cuvinte, la oarecare distanţă între ele: OM şi IN, numerotate: 2,3, şi 4,5. Dedesubt: ROMANIA = se citeşte: OM IN RAI. Desigur, e eludată diferenţa dintre î şi â, impusă de noua ortografie, ca şi aceea dintre î şi i.

Jocul de cuvinte, din familia lettrismelor lui Isidor Isou (sau se scrie: Izou?), se potriveşte de minune stării noastre de spirit comune şi e pe măsura îndrăgostirii de patrie (astăzi întruchipată de medicul victimă a nedreptăţii comunismului) ce ne măsoară staturile.

– După eliberare, n-a coborât din mansarda lui timp de doi ani, istoriseşte doamna Stela. Uneori nu ieşea nici până la noi, în aceeaşi casă, vreme îndelungată. Îmi amintesc că, după trei zile de absenţă şi post negru, mama, speriată, s-a dus să tragă cu urechea la uşă, să vadă de nu i se întâmplase ceva. Revenind, mi-a zis: – “Se roagă”.

Scoate la iveală maldăre de dosare doldora de hârtie de scris. Mi le întinde. Sunt amuţit de emoţie: voi avea prilejul să cunosc gândirea intimă a prietenului din lagăr!

O mică dezamăgire, la prima aruncare de priviri: deobicei doar cea dintâi foaie e acoperită de fraze; cel mult a doua. Restul a rămas alb. Aşteaptă creionul ce a împie-trit.

Iar ceea ce este înscris rămâne extrem de criptic: ini- ţiale majuscule; cifre ridicate la puteri mari, cele din ur- mă nefiind consemnate în partea superioară a cifrelor de bază, ci la partea lor inferioară; mici scheme şi simboluri desenate; un şir scurt de cuvinte ce rămân pentru noi fără sens, menite evident doar să aducă aminte; nume proprii, cu adăugiri ca: “n-a venit” ; ce mai, un limbaj ci- frat, al cărui cod doctorul l-a luat cu sine în Lumea de Dincolo.

Aceasta nu înseamnă că nu mă reţin unele pasaje nu numai inteligibile, ci chiar reprezentative, cum ar fi următorul:

“Doamne. Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă.”

Cu această invocare începe fiece text.

“CELE TREI CUIE:

1. Sentimentul mintal (sentimentul direct către Tatăl) este viaţa (1 1.4.8.: Dumnezeu este dragoste; şi Ep. 3,9: Dragostea întrece orice cunoaştere).

2. Sentimentul social este cunoaşterea, iar 1. M.6.: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.

Nimeni nu vine la Tatăl decât numai prin mine.

1. Cor. 13,1. “de voi grăi în limbi omeneşti şi îngereşti, iar dragoste n-aş avea, voi fi aramă sunătoare şi chimval răsunător. 2. De aş avea darul proorociei, de aş şti toate tainele şi de aş avea toată ştiinţa şi credinţa, cât să mut şi munţii, iar dragoste n-aş avea, aş fi o nimica. 3. Şi de aş împărţi toată averea mea şi de aş da trupul meu să-l ardă şi dragoste n-aş avea, nimica nu mi-ar folosi.

Deci: Fiind îndrăgostit de Dumnezeu Tatăl refaci pe aproapele şi te refaci pe tine însuţi.”

Din aceste câteva citate, luate ca fundament, se desprinde o concluzie surprinzătoare pentru medicină! Să nu uităm că, pionier în terapia prin credinţă, dr. Gheorghe Dabija punea la îndemâna cercetătorilor nişte principii.

Sau:

“Bazele biologice (vii) ale fizicei şi ingineriei.

Energiile centrale în esenţa lor sunt identice atât pentru biologie cât şi pentru fizică – ele sunt în acelaşi timp prebiologice şi prefizice – sau sunt biologice şi fizice în acelaşi timp. De aceea pentru o unitară înţelegere a ma- teriei trebuie să studiem bazele fizice ale energiilor biologice sau ale biologiei şi invers bazele biologice ale energiilor fizice ale fizicei.”

Ideile sale surprind pentru că provin dintr-o raţiune aflată cu câţiva paşi înaintea gândirii noastre, dacă nu cu stadii întregi, o raţiune dublată de o intuiţie genială, dacă nu de o suflare angelică, după cum ar potrivi-o cei de faţă. Iată ce îmbinări bizare smulgea din sine:

“Antropologia cuprinde:

1. Teologia

2. Angeologia

3. Patrologia

4. Pneumatologia

5. Psihologia

6. Fisio-Morfologia”

Aiurea te ameţeşte prin apropieri aproape puerile. Scrie undeva că “a fi” este egal cu “a avea”; pentru asta face o confruntare ‘sufletească’ (şi mai puţin riguroasă) între conjugarea la Prezentul Indicativului a auxiliarelor “a fi”, în limba engleză, şi “a avea”, în limba română: am, are,devin pentru el echivalente, deşi în engleză înseamnă, respectiv: “sunt” şi “eşti”, ori (cel din urmă): “suntem”, “sunteţi”, “sunt”; acestea, ziceam că devin echivalente cu formele lui “a avea” din limba noastră.

Dr. Dabija era un iscusit născocitor de cuvinte noi, necesare unde limba pământească nu-l mai slujea:

“Desculcarea mică şi mare

Curgeri – Rezistenţe – Capacităţi -

Atrageri -

Intensităţi -

Salturi -

Transmiteri -

Adorarea mică, mare

Desculcare, adorare şi desmaturaţie.”

Un alt termen ce mă îmbată este: “înfeciorirea” 

Însă ceea ce-mi merge la inimă mai mult ca orice este prima definiţie a “Rugăciunii Inimii”, pe care o întâlnesc:“Cununa Rugului Aprins = Sfântă mişcare fără identificare”! Ea însăşi se instituie obiect al meditaţiei posibile viaţa întreagă… Doctorul a cunoscut “Rugăciunea lui Iisus”, fără doar şi poate.

Că este mişcare e limpede din ţinerea ritmului respiraţiei şi al inimii, ca şi al cuvintelor rostite în cuget şi su- flet. E mişcarea căutării, e mişcarea strângerii în sine a smeririi, e mişcare lăuntrică şi duhovnicească, nu fizică, e mişcare în nemişcarea de afară. Dar identificarea lipseşte: ‘nu eu mă rog, ci rugăciunea o face în locul meu'; sau ‘Iisus se roagă în locul meu'; ‘eu ascult rugăciunea ce se deapănă şi sunt în miezul ei, în Rugul Aprins.’ “Sfântă mişcare fără identificare”…

Post-Scriptum 4

DE LA APARIŢIA PRIMEI EDIŢII a cărţii de faţă trecuse mai bine de un an jumătate. Într-o bună zi, venind acasă, găsesc în cutia poştală un plic. Provenea din Bucovina, ţinut pe care-l îndrăgesc foarte. Expeditorul mi-era necunoscut.

“…Cu greu am făcut rost de cartea RUGUL APRINS scrisă de Sf. Voastră (îşi închipuie autorul că aş fi preot), care, după cum spuneţi, constituie o primă încercare de a aduce mărturii despre detenţia preoţilor ortodocşi din România şi în special despre acei titani ai spiritualităţii româneşti care au făcut parte din Societatea creştin-culturală ‘Rugul Aprins’.

“Păcat că nu aţi urcat în sihăstria Rarăului, la Schit, unde a vieţuit în ultimul timp P.C.P.Daniel. (…) Aici la Schitul Rarău am vieţuit şi eu, îmbrăcat în haina monahală, alături de acest ‘Patriarh al Munţilor’, care a fost părintele Daniel.”

Cititorul cunoaşte starea de uimită bucurie resimţită când, abia cunoscând pe cineva, acela citează, într-una dintre primele convorbiri, un roman, o poezie, preferate de tine; această tresărire plăcută o ai mai ales dacă ele sunt gustate de mai puţină lume. Şi nu numai că le pomeneşte, ci dovedeşte a le ţine la mare preţ, după cum faci şi tu. Se revelează a aparţine aceleiaşi familii spirituale ca şi tine; e ca şi când, într-un pustiu, răsare, din aburii depărtărilor, un semen. Te invadează conştiinţa reconfortantă că nu eşti singur pe lume.

Dar iată că acum însuşi duhovnicul meu de odinioară revenea alături de mine! Prin slovele acestui cititor mustrător (pe bună dreptate – că nu fusesem în stare să mă documentez asupra Împărăţiei Sale Ieroschimonahale de la hotarul steiului şi al cerurilor). Dar nu numai mustrător îmi era corespondentul: el mă îndrăgea, mă socotea organ potrivit să aduc românilor ştiri noi, pe care mi le-a oferit, în timp, în mai multe scrisori. (În încheiere, mă va încuraja cu : “Asta am vrut să vă spun, că meritaţi să ştiţi mai multe şi să scrieţi. Aţi rupt tăcerea spirituală în care dormita Biserica prin marele curaj al D-voastră. Vă mulţumesc!” )

Şi, odată cu părintele Daniel, prin epistolă, revenea şi adolescenţa mea, evocată şi ea în acest volum. Revenea ca o putere a dragostei, cum mi-aş fi dorit-o în anii de demult, acum stârnită în sufletul omonim de la celălalt capăt al patriei:

“Aici, pe Rarău, eram mai aproape de cer cel puţin cu 1.000 de metri faţă de cei de la Antim! În acest Eden al Ţării de Sus am trăit cei mai frumoşi ani ce şi-i poate dori un muritor. Nu voi putea niciodată să îmbrac în cuvinte acele clipe de înălţare sufletească alături de părintele Daniel care m-a ajutat şi îndrumat spre studii teologice nedesăvârşite, căci a intervenit arestarea P.C.P Daniel în primăvara anului 1958, desfiinţarea Schitului, la 1 octombrie 1958, şi arestarea mea de la Mănăstirea Slatina în anul 1959, la 15 ianuarie, din Altarul bisericii şi sub privirea P.C.P Stareţ Petroniu Tănase.”

O deplânge în versuri cu izul unei blânde romanţe:

CHILIA MEA

Chilia mea din Bucovina
Te-am părăsit şi-mi pare rău;
N-am vrut-o eu, a lor e vina
Şi ura lor a fost pricina,
Când m-au luat de pe Rarău!
Trăiam ca vulturul pe stâncă
Şi-n zborul meu priveam de sus
Prăpastia cea mai adâncă
Ce se căsca sub mine încă
Şi între noi hotar s-a pus.
Şi trupul mi-l luară furii,
În bezna nopţii-l răstigni’,
Căluş mi-au pus în cerul gurii
Şi îndrăciţi din bezna urii
M-au osândit la a nu fi.
Dar precum vulturul şi dorul,
Se suie-n slăvi, semeţi şi duri,
Ca o săgeată sparge norul,
Ca un izvor ţâşneşte-amorul;
Prin jertfă, azi, sunt tot mai pur.

După desfiinţarea Schitului Rarău, corespondentul meu s-a aşezat la Mănăstirea Slatina, de unde a fost ridicat pentru originea sa, pentru că fusese ucenicul părintelui Daniel şi deoarece semnase, în 1958, un memoriu adresat ministrului, din epoca aceea, al Învăţământului, Ştefan Bălan, în care memoriu solicita scoaterea limbii ruse din şcolile de orice grad. Sunt din nou surprins, fiindcă aceasta a constituit şi unul dintre motivele arestării mele.

Apoi, scrisoarea vine cu o lovitură de trăznet care schimbă tot ce ştiam despre călugărul tinereţilor mele şi-i conferă statură istorică nebănuită:

“Trebuie să ŞTIŢI că, pe Rarău, părintele Daniel a salvat viaţa unui tânăr condamnat la moarte încă de la naşterea lui. Această faptă a părintelui Daniel copleşeşte peste măsură toată viaţă şi activitatea sa, faptă pe care puţini o cunosc. Este vorba de viaţa fiului Pricipelui Nicolae, născut în Bucovina în urma unei vechi iubiri cu o frumoasă bucovineancă, iubire zădărnicită de Carol al II-lea, care l-a împins pe Nicolae în cea mai mare decepţie din dragoste pentru toată viaţa, şi care a constituit adevăratul motiv al căsătoriei sale cu Ioana Dumitrescu-Dolleti şi a nesupunerii sale faţă de tiranul Carol al II-lea.

Părintele Daniel (la cererea lui Nicolae) a salvat şi a ocrotit viaţa acestui vlăstar princiar, izolându-l în sihăstria Rarăului, îmbrăcându-l în haină monahală până în anul 1959, când a fost arestat şi el, tot în legătură cu “Rugul Aprins”, şi care a supravieţuit închisorilor comuniste, care trăieşte undeva în Bucovina, într-o singurătate desăvârşită, neştiut de nimeni, ocrotit de Dumnezeu, căci mulţi îl cred mort încă din 1959.”

N-aş fi bănuit că biată rememorare a mea de faţă va e- volua, în final, către atare destăinuire şi va deveni, pe neaşteptatelea, atât testamentul Prinţului Nicolae, cât şi al ieroschimonahului Daniel, cât şi al necunoscutului, numele căruia îl voi păstra acoperit, cum m-a rugat, desemnându-l doar cu pseudonimul literar pe care şi l-a ales, la îndemnul preotului Traian Dorz, în temniţă, pseudonim sub care a publicat versuri în Statele Unite: Doinel Codreanu.

Cuprins de fiori, mi-am tras sufletul şi am recitit rândurile de mai sus, o dată şi încă o dată. Plin de nădejdi. Autorul scrisorii cunoştea, deci, ascunzătoarea acelui ‘vlăstar'; vorbise cu el; îi dobândise încrederea, pentru a fi ajuns depozitarul unei atari confidenţe. Sau, poate, o dobândise de la părintele Daniel însuşi, fiindu-i ucenic apropiat. Se întrevedea o şansă ca şi eu să ajung a-l vedea, a sta de vorbă cu el, a scrie despre el…

El l-a văzut!

PRINŢUL RARĂULUI

M-am întâlnit cu el în vârf de munte
Îngenunchiat în rugăciune sub un brad.
Părea un înger ce-a căzut din stele,
Cu păru-i blond; privirile albastre
Îi străluceau d-al lacrimilor vad!
Părea desprins din sfintele icoane,
Cu mâinile întinse către stele;
Iar negru-i strai, umil, de mănăstire
Era acum vestmântul lui de mire
Şi luna-i poleia în păr betele.
Era icoana sfântă-a mamei sale,
Venit aici să spele vina, răul,
Din ruga de iertare către Sfântul.
Ecoul stâncilor multiplicau cuvântul
Şi tremura uşor din temelii Rarăul!
Eu m-am cutremurat de-atâta frumuseţe;
Vedeam, cum stam în conul de tăciune:
Din palmele întinse spre iertare
Lumini ţâşneau spre cer, din fiecare
Ducând spre Domnul imn de rugăciune!
Era un rug arzând în miez de noapte,
O flacără ce suie către Cer.
O! Cum de este-atâta măreţie
În ruga ce-o aduce-acuma Ţie
Un fulger ce se-nalţă prin eter.
Ce taină este, Doamne, rugăciunea
Născută din durere şi din plâns,
De unde izvorăsc lacrim’le sfinte,
Durerea ce se naşte prin cuvinte,
În ce imens ocean ele s-au strâns?
Târziu, când zorii se arată peste creste
Şi ochii stelelor îmi par de jad,
Pe stânca muntelui rămâne vie:
Ca un simbol de jertfă pe vecie,
Îngenunchiat un Prinţ sub verde brad!

Când a auzit despre arestarea părintelui Daniel, împreună cu un alt ucenic al celui din urmă, viitorul Mitropolit Antonie, a pătruns în chilia sigilată a ieroschimonahului Daniel, să salveze scrierile sale; nenorocirea a fost că pe cele mai multe Securitatea le confiscase.

“Foarte puţini oameni cunosc biografia mea adevărată!” , exclamă el, în a treia epistolă. Personal, nu şi-a descoperit-o decât abia în anul 1954.

Presimt urmarea, deoarece scrisoarea răspunde cererii mele de a-mi comunica amănunte despre persoana sa. Oare să fie cu putinţă ca tocmai mie să-mi vină nesolicitata încredere de a mi se nara o istorisire vrednică de un roman de Alexandre Dumas, de Paul Féval, Eugene Sue sau Michel Zévaco, ori de toţi la un loc? Şi pe umerii Carpaţilor să fie încă vii întâmplările şi aventurile din scrierile lor? Poate că s-ar cuveni să verific toate câte îmi sunt încredinţate; şi astfel aş şi face, dacă paginile de faţă ar fi unele de documente istorice; pe când ele abia de mă pot reprezenta pe mine în încercarea de a evoca un trecut ce nu-mi aparţine decât ca o umbră…

“În anul 1954, când am aflat cele mai tainice veşti despre venirea mea pe lume, ele au provocat o prăbuşire în mine însumi, s-a declanşat în sinea mea o supapă neştiută, din care ţâşnea în exterior un şuvoi de ură deznădăjduită şi o sete de a dispărea din lumea în care nu am fost dorit şi care îmi aducea lovitura de moarte.”

Aştept cu sufletul la gură mărturisirea. Ea vine anevoios, cu încetul, spre iritarea nervilor în tensiune ascuţită.

“Mama mea, Agripina, din Pojorâta Bucovinei, fusese în anii 1925-1928 declarată la Cernăuţi ‘CEA MAI FRUMOASĂ FEMEIE A BUCOVINEI. Selecţiile pentru acest titlu (…) erau făcute cu o mare cercetare, deoarece Bucovina era un depozit al celor mai frumoase femei din întregul Regat.”

Văd cu ochii minţii cum se încheagă un nou roman; pentru moment nu cel al închinăciunilor, nici al pocăinţei, ci al pasiunii izbânditoare. Scrisoarea glăsuieşte despre faptul că, după bunica maternă, se socotea că în perioada fanariotă, în anii 1758-1819, din stirpea ei “s-au dat mai mulţi domni Moldovei, care se numeau la în- ceput CĂLMAŞU, iar prin primirea însemnelor s-au numit CALLIMACHI!

“Aceste amintiri sfinte erau pomenite numai în biserică şi la marile sărbători, atât erau de venerate de urmaşi şi de sacre prin istoria lor.” Străbunul, frate de domn, Ga- vril Callimachi, când era Mitropolit al Moldovei, a lăsat, în 1780, rânduiala ca fiecare generaţie de urmaşi Călmăşeni să dea câte un vlăstar pentru monahism. Bunica lui Doinel Codreanu se numea Maria şi “asupra ei căzuseră ‘sorţi’ să se călugărească” . Însă, cum frumos zice în grai mănăstiresc scriitorul: i-a fost “tăiată voia” de către Dumitru Ursăscu, pentru a nu se pierde mândreţea înfăţişării ei, ci a o dărui copiilor.

Astfel, a venit pe lume mama sa. Ea a adăugat frumuseţii trupeşti pe acelea izvodite de mâinile-i dibace: picta, cosea; pe deasupra, şi stihuia. Atât de preţuită era pentru atari îndemânări încât preda lucrul manual la şcoala din Pojorâta. Printre eltele, “cosea pe cămăşi florile de gheaţă ce se formau pe geam sub privirile ei” .

A lucrat un costum naţional ales a-i fi înmânat de creatoare însăşi Reginei Maria, la Castelul de la Valea Putnei, dinspre Dorna.

Acolo şi atunci l-a întâlnit pe Prinţ.

“Să mai cunoaşteţi un adevăr. Şi anume că ‘tatăl’ meu a ştiut că am murit. Dar când a aflat că supravieţuiam ‘atentatelor’, printr-un anumit Mihai Fotin Enescu(interesându-mă, mi s-a spus că este vorba despre un fost ministru) fiindu-i făcute cunoscute unele fapte, a avut un şoc. Tot prin el s-a luat legătura cu Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor, adică Părintele Daniel) care a lucrat în tăcere şi m-a supravegheat şi care a intervenit atunci când destinul mi se stingea”.

Textele subînţeleg trăiri duhovnicesti dureroase, căderi sufleteşti, înălţări, restrişti, reaşezări, intervenţii ale Proniei, toate înceţoşate de o dificultate a le da în vileag uşor de priceput, de o discreţie urzită atât de delicateţea naturală, cât şi de temere, toate rostuite într-o ordine afectivă şi nu una a desfăşurării evenimentelor, pe canavaua trecutului, deseori estompate, amestecate, pângărite de o soartă potrivnică.

“Iubeam numai puritatea naturii şi doream să mor în inima ei.” La vârsta de 20 ani a hotărât să-şi piardă urma în codrii, să se lase sfâşiat de colţii sălbăticiunilor. “În miez de noapte, însângerat şi epuizat, am urcat pe Piatra Popilor şi, în disperarea mea, am început să strig cu ură spre Dumnezeu, sfidând Raiul şi iadul şi dorind (…) să mi se şteargă numele din Cartea Vieţii. (…) La strigătele mele de disperare, când credeam că sunt singur între pământ şi Cer, când viaţa mea se hotăra cu moartea… am simţit pe umăr o mână de om. Urmă o îmbrăţişare. Era părintele Daniel.”

Duhovnicul meu răsare aidoma ca în clipa când l-am cunoscut eu însumi: atunci când cea mai mare nevoie de sfat şi mângâiere îl face necesar.

“Astfel ne-am cunoscut, printr-o minune, căci unde mă aflam nu era cărare pentru om, era un fund de iad de unde ţâşnea acea stâncă spre cer, de unde m-a cules salvatorul vieţii şi al sufletului meu. Spaima salvării a fost atâta de dureroasă încât mult timp nu am putut să mai vorbesc.”

Ce căuta stareţul în locuri atât de pustii şi la acel ceas? Deduc răspunsul dintr-o descriere a lui Doinel Codreanu de mai târziu, ce cuprinde cele mai înfiorate rânduri ale acestei corespondenţe:

“Cetinile brazilor, peşterile din stânci şi apa Bistriţei de la poalele Rarăului, mai poartă încă, în îmbrătişarea lor, rugile ce izvorau din Altarul bisericii unde a slujit acest blând şi temut Patriarh al Munţilor. (…) În acest ceas de taină din sihăstria codrilor, când liniştea e mai cumplită ca moartea, îl văd cum apare pe stânca pe care se ruga sub bolta înstelată, întinzând mâinile spre Cer, iar dulama neagră îi strălucea de puterea rugăciunii ce-i izvora din majestuoasa-i făptură. Stătea singur pe stâncă îmbrăţişând cerul cu braţele, iar în adâncul fiinţei mele auzeam vocea lui caldă şi zgudui- tor de tristă.

“Clipa aceasta supremă în care-l văd mereu mi se pare fără de sfârşit, iar când neputinţa tinereţii de a intra în veşnicia ei mă făcea să mă apropiu de el şi să-l trag de pulpana dulamei pentru a nu se înălţa de pe pământ şi mă împingea să rostesc cu glas tare: ‘Binecuvântează, Părinte!’, figura de pe stâncă dispărea, iar eu păstram în palmă atingerea hainei lui, ca pe o binecuvântare caldă ce se strecura printre degete, aşa cum se strecoară lumina lunii printre crengile eternului verde al brădetului.”

Superbă pagină antologică a genului romantic din veacul trecut! Mă cutremură că strigătul lui Doinel Codreanu mi-a fost dăruit, să-l public, atunci când sfârşitul cărţii de faţă sosea grabnic şi gândeam la cât de slabe mi-erau mijloacele pentru a evoca, în final, măreţia acelui monah al adolescenţelor mele. Dar, uite că s-a hărăzit ca ucenicii – ce nu s-au văzut faţă către faţă nicicând – să-şi unească puterile şi, din dragostea lor îndoită, părintele Daniel să respire iarăşi printre noi… E semn că acest roman era aşteptat la un alt nivel al Existenţei, era şoptit, vegheat, înconjurat cu duioşie, e semn că, totuşi, doctorul Dabija n-a profeţit în van, că, poate, într-o zi, voi ajunge să scriu şi pentru lauda lui Dumnezeu, dacă azi mi se îngăduie să improvizez despre mucenicul care l-a slujit cum s-a priceput mai bine…

Sperând să-l descifrez pe Doinel Codreanu din răsfrângerile sale închise-n plicuri, printre celelalte veşti, găsesc următoarele: “Am rămas cu un trup puţintel şi suferind greu cu inima, din a cărei cauză nu-mi pot folosi aparatul locomotor. Nu mă pot deplasa decât cu un însoţitor. Trebuie să mă internez pentru controlul anual, timp de zece zile. Vă scriu urgent când voi ieşi din spital”.Acestea sunt ‘amintirile’ lui ‘din copilărie’ şi din puşcărie. Sănătatea mea, ce a fost de fier până mai an, mă ruşinează.

Deci, acum suntem doi, porniţi alături. Cum zice el:“Dumnezeu orânduieşte la timpul potrivit să te întâlneşti cu aceia cu care ai de desăvârşit o lucrare, pentru a face lumină în bezna minciunii şi pentru a elibera adevărul din temniţa tăcerii.

“Binecuvântate să fie acele clipe hotărâte de Sus pentru lucrarea pe care o vrea Bunul Părinte – prin care ne facem lucrători ai adevărului, pentru a scoate din anonimat viaţa fără pereche a celui care a fost părintele nostru, P.C.P. Daniel, pe care eu l-am numit Patriarhul Munţilor!”

Iar această rugăciune se completează cu o imagine a schitului stăreţit de cel numit: “Schitul Rarău a fost pentru părintele Daniel acea clipă de Rai pe care a trăit-o intens, până la incandescenţă, înainte de a coborî în întunecoasele închisori ale iadului comunist. Muntele Rarău, acest Athos al Bucovinei, a trăit o scurtă perioadă de glorie, iar plaiurile şi codrii lui de brad au fost sfinţiţi şi de prezenţa în trup a acestui martir al Bisericii noastre Ortodoxe.”

Aşa a scris, a cântat fostul monah, cel care-şi semnează versurile: Doinel Codreanu.

RUGUL APRINS

Prea Cucerniciei Sale

Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae

Sus, în munţii Bucovinei
Sună clopotul la Schit.
După rugăciunea cinei
Vin monahii să se-nchine
În amurg, spre asfinţit.
Înserarea lin se lasă;
Focu-n vatră pare stins,
Stareţul, stând lângă masă
Cu ochi vii şi părul nins,
Vede-n zare-un Rug Aprins!
Sus, în munte, lângă Cruce
Urcă drumul în irug.
Dorul tainic lin mă duce
Printre brazi; ba zbor, ba fug
Şi-ngenunchi sus, lângă Rug!
Cerul parcă se desface
Şi privesc, a câta oară?
Rugu-Aprins iar se preface,
După asfinţit, spre seară,
În trup sfânt, trup de Fecioară.
Arde-n munte şi-azi, Părinte,
Rugul îl aprind mereu
Şi mă voi ruga fierbinte
Pentru cei ce mai ‘nainte
M-au unit cu Dumnezeu!

Tags

Related Posts

Share This

2. Arestare. Condamnare. Achitare

Autorul mulţumeşte psihologului Steliana Ciocu pentru încurajările şi toate demersurile sale încununate de succes depuse pentru realizarea cărţii de faţă, Părintelui Adrian Făgeţeanu pentru înţelegerea cu care şi-a jertfit timpul cu scopul de a-l informa pe autor asupra evoluţiei recursului în anulare constituind materia paginilor următoare.

“Nu, viaţa asta n-are moarte,

Când strângi lumină din morminte.”

Radu Gyr – Umbre

Tuturor insistenţelor mele de a-mi povesti Părintele Adrian Făgeţeanu împrejurările celei dintâi arestări a sale nu le-a răspuns decât cu o oboseală ce nu-i îngăduia măcar să-şi amintească unde a avut ea loc sau în ce împrejurări. Este adevărat că ajungeam la arestare abia după ce epuizam tema zilei, care se desfăşura într-un ceas-două de relatări în faţa reportofonului, ceea ce, până şi pentru un om tânăr, nu este sarcină uşoară, dar mi-te pentru careva de nouăzeci şi unu de ani, trecut şi prin atâtea încercări ca ieromonahul gazda mea astăzi…

Desigur că era posibil să nu găsească încă, la acea dată, formula potrivită evitării de a rosti numele stareţului implicat în vânzarea sa atunci. Acesta l-a suit în brişcă, motivând că-l lua cu sine să-i rezolve o treabă potrivită numai priceperii conlocutorului meu. De fapt, l-a condus pe această cale domnească de-a dreptul în braţele securiştilor aşteptându-l haită la locul de întâlnire indicat din timp mai marelui peste mănăstire. Iar numele ei iarăşi s-ar fi putut să mi-l ascundă pentru aceleaşi pricini ale discreţiei ce păzea onoarea cuiva demult rămas fără onoare datorită îndemnului de a profita de amărăciunile fratelui de altar în scopul de a se ridica pe sine întru ale materialnicelor bucurii lumeşti.

Eu nerenunţând la întrebarea mea, deoarece ea ascundea cele mai triste suferinţe nedrepte trăite de convorbitorul meu, Părintele se văzu obligat să evite răspunsul limpede şi să-mi pună înainte un act, cererea sa de a fi reabilitat, întocmită după decembrie ’89, din care să-mi aleg singur cele ce mă obsedau.

“La data de 24 XII 1950, am fost arestat, apoi cercetat şi condamnat de Curtea Criminală Bucureşti la executarea unei pedepse privative de libertate de 7 (şapte) ani, sub acuzaţia de “criminal de război”. Deşi între timp a apărut o lege care statornicea că actul normativ în baza căruia am fost condamnat şi mă găseam în penitenciar, era neconstituţional, nu am fost pus în libertate”, povesteşte el pentru uzul procuraturii căreia îi solicita recursul în anulare. Stilul licenţiatului în drept şi teologie impune de la prima frază.

“Mai mult chiar, mi s-a înscenat un proces prin care eram, din nou, condamnat, de astă dată pentru “crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”. Însă prin Hotărârea penală Nr. 1415/ 26. 09. 1956, “cu unanimitate de voturi, făcând aplicaţiunea art. 4, p. I, pct. 4, pr. pen.”, am fost achitat “de orice penalitate pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare…”. Hotărârea a rămas definitivă “prin respingerea recursului declarat de Procuratura Militară a regiunii a II-a Bucureşti, conform Deciziei nr. 414 din 02 noiembrie 1956, a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar”.

Cu toate acestea, am fost condamnat iarăşi, prin sentinţa nr. 125/1958 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Bucureşti (Dosar nr. 2164/1958F), la: “20 (douăzeci) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare civică, pentru infracţiunea p.p. de art. 209, pct. 2, C.P., art. 58, pct. 2-5, C.P….
… 20 (douăzeci) ani detenţiune grea pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, p.p. de art. 193/1, alin. 2 C.P., prin schimbarea de calificare, conf, art. 292 c.j.m., art. 193/1, al. 1C.P.

Conf. art. 25, pct. 6, se dispune confiscarea totală a averii”. “Potrivit art. 101 C.P.”  aşa cum se arată în sentinţă – am fost condamnat să execut “20 (douăzeci) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare civică”. Această hotărâre “a rămas definitivă, prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 42, din 21 ianuarie 1959, a Trib. Suprem, colegiul Militar, cu 25 lei cheltuieli de judecată”.”

Încălcându-se unul dintre principiile de bază ale Dreptului, anume că nu se pot da două hotărâri judecătoreşti distincte şi contradictorii privitor la aceeaşi faptă, semnatarul a fost şi pus în libertate şi condamnat, precum se vede.

“Aşadar, am rămas, în continuare, în închisoare, până la apariţia Decretului Consiliului de Stat al R.P.R., nr. 411/1964, când mi s-a graţiat restul de pedeapsă.

Consecinţă celor arătate mai sus, precum şi transformărilor intervenite în viaţa social-politică a ţării după 22 decembrie 1989, rog să binevoiţi a aproba declanşarea procedurii de reabilitare a persoanei mele, în conformitate cu prevederile legale în vigoare. De asemenea, rog să fie desfiinţate toate sancţiunile ce mi-au fost aplicate şi să mi se acorde, exclusiv în temeiul legii, reparaţiile ce mi se cuvin.”

Un text redactat cu acribie avocăţească din partea aceluia care, după încheierea studiilor în Drept şi înscrierea în barou, nu a putut practica avocatura astfel încât să se întreţină. Mă gândesc că sunt dator cititorului cu explicaţii mai limpezi asupra acestei chestiuni. Şi încă mă gândesc că dacă le-aş aduce eu, cu vorbele mele uscate, aş strica tot farmecul trăit de mine alături de eroul acestor întâmplări, un Părinte Zosima vieţuind nu departe de ograda lui Ion Creangă şi folosindu-se de ironia acestuia din urmă atunci când lumea îi atârna mai greu pe umeri.

“Am fost mai întâi avocat stagiar la baroul Baia, din Fălticeni. N-am câştigat nimic din cauza unei concurenţe neloiale. Adică noi eram doi români înscrişi atunci în barou, Popescu Mitu şi cu mine, alături de unsprezece străini. Aceştia se sprijineau pe nenumărate rude, care, în zori de zi, se înfăţişau la piaţă şi-i trăgeau de limbă pe ţărani ce procese aveau sau ce nemulţumiri putându-se preschimba în procese. Apoi îi amăgeau zicând că ei cunoşteau pe cineva care era bun prieten cu preşedintele tribunalului şi le putea asigura câştigul cauzei. Era o concurenţă cu totul neloială. N-am rezistat niciunul dintre români. După ce am devenit avocat şi mi-am cumpărat o geantă frumoasă şi o pălărie cu boruri mari, n-aveam cu ce plăti barem gazda.”

În continuare, cererea adresată procuraturii este completată cu lista copiilor xerox ale documentelor necesare edificării asupra cauzei. Ele fiind hotărâri penale şi sentinţe, nu ne interesează de urgenţă aici, minus “Copia legalizată extras, privind actul de vânzare şi cumpărare prin care am dobândit în proprietate un teren arabil în perimetrul oraşului Fălticeni, jud. Suceava, ce mi-a fost confiscat prin sentinţa nr. 125/1958″ care ne clarifică asupra aspiraţiilor gospodăreşti din tinereţe ale celui care este astăzi venerabilului ieromonah juruit sărăciei, Părintele Adrian Făgeţeanu.

În cerneală, se adaugă: “Ca jurisprudenţă pt. Rugul Aprins şi mişcarea de la Mrea Antim” fără altă completare ce să fi apărut în copia dactilografiată definitivă.

După care se revine la dactilograma continuată cu scris de mână cu cerneală, atunci când e comunicată noua adresă: “Cu deosebit respect şi deplina convingere în rezolvarea pozitivă a cererilor formulate, vă rog să dispuneţi ca hotărârea să-mi fie comunicată la Mănăstirea Antim [etc…] unde locuiesc în prezent.”

Rezultatul acestei cereri, a cărei dată de înaintare nu o cunoaştem, impresionează şi pe un neofit, prin aceea că întruneşte 37 (treizeci şi şapte) de magistraţi de ambele sexe, civili şi militari, pentru rezolvarea cererii măruntului preot monah condamnat de pomană odinioară. Pesemne, sentinţele justiţiei comuniste aveau o rezistenţă de beton armat şi erau greu de vădit a fi fost false, de aceea necesitatea acestei oşti a legalităţii.

Deşi nimeni nu este interesat de numele celor care au participat la acest festin legal, le vom cita pentru calitatea numărului, prin care lista lor excelează.

Preşedinte: Leonida Pastor; Vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie. Alexe Costache Ivanov; Preşedintele Secţiei civile. Anton Pandrea; Preşedintele Secţiei penale. Marin Popa; Preşedintele Secţiei de Contencios-administrativ. G-ral de div. mag. Cornel Bădoiu; Preşedintele Secţiei militare. Viorel Anghel – judecător. Maior mag. Mircea Aron – judecător. Vasile Boroi – judecător. Maria Coca-Cozma – judecător. Col. mag. Ştefan Dănilă – judecător. Georgeta Firuleasa – judecător. Paul Florea – judecător. Dumitru Gazetovici – judecător. Emil Gherguţ – judecător. Liviu Giurgiu – judecător. Béla György – judecător. Gabriel Ionescu – judecător. Nicolae Ionescu – judecător. Eugen Iosivoiu – judecător. Cornelia Silvia Marica – judecător. Paul Mitroi – judecător. Sorin Moisescu – judecător. Adrian Niţoiu – judecător. Dimitrie Onică – judecător. Elena Osipenco – judecător. Florica Palaghiciuc – judecător. Eugenia Puşcariu – judecător. Florica Robescu – judecător. Ana Alexandrina Savin – judecător. Benedict Sârbu – judecător. Andrei Selyem – judecător. Col. mag. Petre Similean – judecător. Gabriela Stecoza – judecător. Maior mag. Gheorghe Toader – judecător. Ovidiu Zărnescu – judecător. Ioan Origa – procuror. Ioan Răileanu – Prim magistrat asistent.

Brusc, rândurile bătute la maşina de scris devin interesante pentru noi cei preocupaţi de “Rugul Aprins”, căci încă o dată vedem numele membrilor lotului adunate la un loc (deşi incomplet), de data aceasta nu spre pieire, ci spre slobozire.

“S-a luat în examinare recursul în anulare [provocat de Părintele Adrian Făgeţeanu, ne amintim] declarat de procurorul general împotriva sentinţei nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară şi deciziei nr. 42, din 21 ianuarie 1959 a Tribunalului Suprem – Colegiul Miltar, privind pe inculpaţii Teodorescu Alexandru [este vorba despre Părintele ieroschimonah Daniel, stareţul schitului Rarău, cunoscut ca poet şi ziarist sub numele Sandu Tudor], Făgeţeanu Alexandru [botezat la tunderea în monahism: Adrian], Ghiuş Vasile Benedict [numele Vasile, aparţinându-i înainte de tundere, nu este familiar cunoscuţilor săi], Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian [acelaşi comentariu ca la Părintele Benedict, privitor la numele Serghie], Dubneac Felix, Mironescu Alexandru, Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae şi Mihăilescu Emanoil.”

Se iscă o primă întrebare: unde este numele poetului Vasile Voiculescu? Să nu ni se răspundă că era mort demult; mai precis, că decedase aproximativ la un an după eliberare. După cum se va vedea ulterior, nu era singurul care răposase la data recursului în anulare. În al doilea rând, nu văd numele savantului medic, cercetător şi cadru universitar Gheorghe Dabija, al marelui duhovnic, Părintele ieromonah Arsenie Papacioc, nici pe acela preotului profesor Dr. Dumitru Stăniloae. De ce lipsesc din rândurile acelora ce urmează a fi degrevaţi de orice vină? Au refuzat să participe la această mascaradă a iertării primite de la o justiţie ce, pe calea aceasta, se recunoştea continuatoare celei precedente, comuniste, asumându-şi deciziile ei ilegale şi îndreptându-le după puteri? Au apucat să-şi dobândească reabilitarea cu un prilej anterior, particular, sau la cererea instituţiei unde lucrau?

“S-a prezentat inculpatul Mihăilescu Emanoil, lipsind inculpaţii Făgeţeanu Alexandru, Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian, Dubneac Felix, Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban şi Rădulescu Nicolae, faţă de care procedura de citare a fost îndeplinită, iar inculpaţii Teodorescu Alexandru, Ghiuş Vasile Benedict şi Mironescu Alexandru fiind decedaţi.”

Ni se comunică faptul că au fost citaţi cei mai numeroşi membri ai grupului, dar nu s-au prezentat. Oare Roman Braga,  Felix Dubneac şi Şerban Mironescu au fost citaţi în Occident, unde erau stabiliţi?

Sărind peste numele avocaţilor prezenţi, aflăm că “procurorul a susţinut recursul în anulare, cerând admiterea acestuia în sensul în care este formulat şi înlăturarea pedepsei complimentare a confiscării averii.

Apărătorii inculpaţilor au pus concluzii pentru admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi achitarea celor 11 inculpaţi, întrucât faptele ce li s-au reţinut în sarcină nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi.”

În mod special, Emanoil Mihăilescu “a cerut să se dispună achitarea sa, arătând că manifestările ce i s-au reţinut în sarcină nu au fost de natură a pune în pericol securitatea statului.”

Decizia nr. 16, dosar nr. 32/1995 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţiile unite – (şedinţa publică de la 8 aprilie 1996), din fericire ne pune la dispoziţie şi rezumarea sentinţei nr. 125, din 8 noiembrie 1958, a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară (specificându-se că “au fost condamnaţi între alţii, următorii inculpaţi”; sublinierea îmi foloseşte pentru scoaterea în evidenţă a faptului că instanţa recunoaşte a nu lua în seamă întregul lotului de odinioară). Aşadar vom putea cântări singuri gravitatea faptelor pentru care aceşti mari duhovnici ai Ortodoxiei şi intelectuali de elită au suferit martiriul lui Hristos timp de atâţia ani, uitaţi de toată lumea.

“Teodorescu Alexandru zis Sandu Tudor (fiul lui Alexandru şi al Sofiei, născut la 22 decembrie 1896 în municipiul Bucureşti, stareţ, fost publicist, licenţiat în litere, divorţat, nu are copii, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu la schitul Rarău, comuna Crucea, judeţul Suceava, decedat în 1963), la 25 ani temniţă grea, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1,  cu aplicarea art. 31 din Codul penal anterior, precum şi la 15 ani detenţiune riguroasă şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare prevăzută de art. 193 1 alin. 4 din Codul penal anterior, urmând să execute, în baza art. 101 din acelaşi cod, pedeapsa cea mai grea de 25 ani temniţă grea, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii;

2. Făgeţeannu Alexandru (fiul lui Mihail şi al Aurorei, născut la 16 noiembrie 1912 în comuna Deleni, regiunea Cernăuţi, preot-călugăr, fost avocat, licenţiat în drept şi teologie, necăsătorit, are antecedente penale, cu ultimul domiciliu în Bucureşti str. Antim nr. 29, sectorul 5) la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 din Codul penal anterior, precum şi la 20 ani detenţiune grea şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare prevăzută de art.193 1 alin. 2 din Codul penal anterior, urmând să execute, în baza art. 101 din acelaşi cod, pedeapsa cea mai grea de 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii;

3. Ghiuş Vasile Benedict (fiul lui Constantin şi al Elenei, născut la 21 octombrie 1904 în satul Domneşti, comuna Pufeşti, judeţul Vrancea, preot călugăr, doctor în teologie, necăsătorit, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Intrarea Patriarhiei nr. 7, sectorul 4) şi

4. Braga Roman (fiul lui Cozma şi al Mariei, născut la 2 aprilie 1922 în comuna Condriţa, Republica Moldova, călugăr diacon, licenţiat în teologie, necăsătorit, cu antecedente penale, cu ultimul domiciliu în municipiul Iaşi, strada Ştefan cel Mare nr. 46) la câte 18 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscare totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 din Codul penal anterior;

5. Boghiu Serghie Sofian (fiul lui Ioan şi al Alexandrinei, născut la 7 octombrie 1912 în oraşul Bălţi, Republica Moldova, preot călugăr şi pictor, licenţiat în teologie şi absolvent al Academiei de Belle-Arte, necăsătorit, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu la mănăstirea Plumbuita din Bucureşti, strada Matei Basarab nr. 58, sector 2) şi

6. Dubneac Felix (fiul lui David şi al Ştefaniei, născut la 29 iunie 1912 în comuna Voloavele-Soroca, republica Moldova, preot călugăr şi pictor, licenţiat în filosofie şi teologie şi al Academiei de Belle-Arte, necăsătorit, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu la Mănăstirea Plumbuita, în Bucureşti, str. Matei Basarab nr. 58, sectorul 2) la câte 16 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 din Codul penal anterior;

7. Mironescu Alexandru (fiul lui Victor şi al Elenei, născut la 10 iulie 1903 în municipiul Tecuci, judeţul Galaţi, profesor, doctor în fizico-chimice şi în filosofie, căsătorit, având doi copii, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Vasile Lascăr nr. 23-25, apart. 34, sectorul 2) la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 din Codul penal anterior;

8. Văsâi Gheorghe (fiul lui Petre şi al Victoriei, născut la 23 iulie 1935 în municipiul Constanţa, pregătire 4 ani la Facultatea de Arhitectură, necăsătorit, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Aviator Mircea Zorileanu nr. 1, sectorul 1) şi

9. Mironescu Şerban (fiul lui Alexandru şi al Mariei, născut la 4 octombrie 1935 în comuna Domneşti, Sectorul Agricol Ilfov, fără ocupaţie, absolvent al Facultăţii de filologie, necăsătorit, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Vasile Lascăr nr. 23-25, ap. 34, sectorul 2) la câte 8 ani muncă silnică, 6 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b aliniatul ultim din Codul penal anterior;

10. Rădulescu Nicolae (fiul lui Marin şi al Floricăi, născut la 3 februarie 1935 în municipiul Bucureşti, pregătire 5 ani la Facultatea de Arhitectură, necăsătorit, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Aurel Botea nr. 14, sectorul 3) la 7 ani muncă silnică, 6 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b alineatul ultim din Codul penal anterior;

11. Mihăilescu Emanoil (fiul lui Constantin şi al Mariei, născut la 16 decembrie 1935 în municipiul Bucureşti, pregătire 4 ani la Facultatea de arhitectură, necăsătorit, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Popa Savu nr.22, sectorul 3) la 5 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscare totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b alineatul ultim din Codul penal anterior.”

Nu pot avea pretenţia ca un proces verbal dând seama de ce se petrece într-o şedinţă a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie să se ocupe şi de lucruri cum este următorul. Dar nici nu mi se pare satisfăcător pentru justiţia postrevoluţionară să nu o specifice cu fiece prilej. La ce ne referim?

În document, odată cu menţionarea condamnărilor celor în cauză, este pomenit “Codul penal anterior” în conformitate cu care s-au dat condamnările. Atribuirea denumirii acesteia grave ce presupune legalitatea (care este mai presus de perioada istorică, dar nu mai presus de epoca politică, dacă cea din urmă încalcă legalitatea) aruncă asupra ideii de cod penal comunist lumina legalităţii abia pomenite, fapt ce nu corespunde adevărului. “Codul penal anterior” a constituit un ghiveci de născociri anticetăţeneşti şi criminale şi era inventat pentru înavuţirea statului din resursele averii contribuabililor, iar prin mijlocirea statului el îngăduia ca furtul să se perpetueze în favoarea securiştilor şi a tuturor celor implicaţi în dispariţia dintre noi a cetăţenilor oneşti, socotiţi duşmani de clasă, deci vrednici de a fi ‘aruncaţi la fiare’. Simpla lectură rapidă a celor de mai sus oferă cititorului oglinda cea mai fidelă cu ajutorul căreia să-mi verifice spusele: fiecăruia dintre necăjiţii căzuţi în acest proces i se confiscă total avuţia, chit că, dacă ne gândim numai la studenţi, aceştia erau lipsiţi de orice brumă de avere, excepţie făcând Gheorghe Văsâi. Acelaşi raport cu proprietatea îl aveau şi monahii. În favoarea cui se recurgea la această metodă generalizată de însuşire a bunului altcuiva? În folosul clasei muncitoare? Cunoaşteţi muncitori, fie ei şi fruntaşi în producţie, care să fi primit case, terenuri agricole, mobilă, lenjerie, veşminte, bijuterii, opere de artă, confiscate de la ‘burjui’ sau moşieri, de la intelectuali sau ofiţeri? Dacă da, vestiţi-l şi pe autorul paginilor de faţă, pentru a nu rămâne în greşeală, ci a se dumiri asupra ‘realităţilor mai reale’ decât cele cunoscute lui; de pildă, cazul anchetatorului care se mută în spaţiul de locuit al anchetatei, în patul şi în lenjeria ei de noapte.

Ce vreau să spun cu cele de mai sus? Că mă doare sufletul că se acordă onoarea imposibilă unui cod penal care nu este “anterior”, pentru că nu e cod penal! Iar justiţia ce îl denumeşte “anterior” ei nu face decât să recunoască filiaţia monstruoasă de la unul la cealaltă.

Acesta este motivul pentru care am respins sugestia ce mi s-a făcut de a accepta şi eu “reabilitarea”. De reabilitat ‘făcătorii’ “codului penal anterior” era cazul să se reabiliteze, nu deţinutul politic!…

Şi iată acum pricina supărării pe care am pomenit-o.

“S-a reţinut că, în decursul anului 1945, inculpaţii Teodorescu Alexandru, Mironescu Alexandru, Braga Roman şi Ghiuş Vasile Benedict au constituit, la mănăstirea Antim din Bucureşti, asociaţia cu caracter religios intitulată “Rugul Aprins”.

Deşi asociaţia respectivă a fost interzisă în anul 1948, inculpaţii sus-menţionaţi au menţinut legăturile între ei, reorganizându-se clandestin, începând din 1955, sub conducerea inculpatului Teodorescu Alexandru. La această acţiune de reorganizare, în afară de  Mironescu Alexandru, Braga Roman şi Ghiuş Vasile Benedict, au mai participat coinculpaţii Papacioc Anghel Arsenie, Boghiu Sofian, Dubneac Felix.

Ulterior, au fost atraşi la activitatea ce se desfăşura în cadrul asociaţiei, Dabija Gheorghe, Voiculescu Vasile şi Stăniloae Dumitru, precum şi studenţii: Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae, Pistol Dan şi Mihăilescu Emanoil, cu care s-au purtat discuţii cu conţinut ostil regimului social-politic existent atunci în România.

Totodată, din iniţiativa inculpatului Teodorescu Alexandru au fost redactate, multiplicate şi difuzate materiale duşmănoase ordinii sociale din ţara noastră.”

Nu voi comenta în nici un alt fel relatarea aceasta decât consemnând următorul citat: “s-au purtat discuţii cu conţinut ostil regimului social-politic existent atunci în România”. Înţeleg că se recunoaşte ca adevărată această incriminare, deşi de la ea şi până la recursul de faţă a trecut o revoluţie peste ţara noastră. Iar dacă nu este adevărată concluzia mea, atunci formularea este într-atâta de tributară mentalităţii vechi încât nu se poate debarasa de ticurile verbale aducătoare de condamnări ale epocii comuniste. Remarcăm, încă o dată, nu există nici o ezitare în determinarea discuţiilor ca ‘ostile’ “regimului social-politic existent atunci în România”. Ce mai contează că asociaţia religioasă a fost interzisă  şi că, la distanţă de zece ani, nişte vechi cunoştinţe “au menţinut legăturile între” ele, “reorganizându-se clandestin”, după cum sună explicaţiile oficiale.

Să vedem în ce consta această ‘clandestinitate ostilă’ comunismului.

“Totodată, din iniţiativa inculpatului Teodorescu Alexandru, au fost redactate, multiplicate şi difuzate materiale duşmănoase ordinii sociale din ţara noastră.”

Desigur că eu nu înţeleg cum se cuvine ceea ce se petrece acum, la acest recurs în anulare. Probabil că lucrurile trebuie expuse întocmai conform opticii de pe timpul condamnării. Însă, oricum, mi se pare extrem de simplu ca fraza precedentă să fi fost redactată după cum urmează, fără a se fi trădat înţelesul ei originar: “Totodată, din iniţiativa inculpatului Teodorescu Alexandru, au fost redactate, multiplicate şi difuzate materiale socotite de instanţa respectivă duşmănoase ordinii sociale din ţara noastră.” Nu este mare diferenţa, dar, calitativ, se spune altceva.

De ce se străduie Mihai Rădulescu, autorul paginilor de faţă, să dovedească ceva inutil, căci reabilitarea s-a făcut, indiferent cum sună această punere în temă?, s-ar putea întreba cititorii. Pentru jignire, doamnelor şi domnilor, pentru jignirile aduse încă o dată acelora care nu s-au purtat duşmănos, nici nu au activat în clandestinitate şi sunt permanent numiţi şi socotiţi ‘inculpaţi’ încă o dată. Pentru scutirea lor de a fi judecaţi din nou pentru aceleaşi fapte, în aceeaşi optică, cu aceleaşi incriminări, după acelaşi calapod, chit că vor fi altele concluziile noii instanţe, ceea ce toată lumea de faţă o ştie. Pentru jignirea că nici măcar acuma nu se va spune adevărul ci, în temeiul faptelor reţinute de vechea instanţă, prin acceptarea măsluirilor securităţii, se va da o nouă interpretare unor minciuni acceptate de arestaţi numai pentru că erau torturaţi fizic şi/sau moral.

Ce s-a schimbat în soarta lor?

Schimbare vreţi? O schimbare ar fi fost să fie incriminată curtea de atunci, anchetatorii, justiţia în totalitatea ei, pentru fiece virgulă necorespunzând adevărului celor arestaţi. Şi, mai ales, să existe texte de lege în acord cu care toate cele de mai sus să fi putut fi condamnate. Simbolic sau oricum, numai condamnare să existe pentru autenticii vinovaţi, dintre care cel mai odios a fost COMUNISMUL!

“Concretizată, activitatea stabilită în sarcina celor 11 inculpaţi vizaţi prin recursul în anulare constă în următoarele.”

– Gazetarului Alexandru Teodorescu, i se impută că, în perioada 1933-1938, în calitatea sa de director al ziarului “Credinţa”, “a redactat şi publicat articole îndreptate împotriva clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Dar nu se specifică în ce ţară se desfăşurau aşa-zisele “mişcări revoluţionare”. Bineînţeles că era vorba despre U.R.S.S., în România nimeni nevisând în anii aceia la atari jalnice schimbări ale puterii, cu atât mai mult cu cât “clasă muncitoare” nu prea exista în Bărăgan – grânarul Europei! Imediat în continuare se afirmă despre acel ziarist de stânga –  la sânul căruia, din păcate s-au cuibărit mulţi poetaştrii ce vor constitui viitoarea clientelă a regimului comunist – că a susţinut “pătrunderea fascismului în România”, pe când Sandu Tudor  –  sub care pseudonim semna  –  era un la fel de acerb duşman al dreptei precum era şi al stângii bolşevice. În sfârşit, se ajunge şi la acuzaţia, ascunsă până aici de justiţia vândută sovieticilor: “inculpatul Teodorescu Alexandru a defăimat Uniunea Sovietică şi orânduirea socială existentă în acel stat.” Aceasta-i rana ce doare!

În cele din urmă vine şi rândul omului din boxă, care, să nu uităm, nu se afla arestat pentru scrierile sale politice din trecut, ci pentru activităţile sale desfăşurate ca monah, sub numele: Daniel, nume ce lipseşte cu desăvârşire din expunerea comentată acum. Se menţionează epoca tunderii sale (după al doilea război mondial) prezenţa lui la mănăstirea Antim şi că, în cadrul acesteia, dimpreună cu “Braga Roman, Ghiuş Vasile Benedict, Anania Valerian şi Mironescu Alexandru, a înfiinţat (…) asociaţia “Rugul Aprins”. Urmează gogomănia gogomăniilor (continui citatul): “în cadrul căreia a desfăşurat în anii 1945-1948 acţiuni cu caracter religios îndreptate împotriva regimului instaurat în România”!

Desigur că autorul securist al ultimei fraze era complet ignorant şi nu-şi dădea seama ce inepţie propunea cu acele “acţiuni cu caracter religios îndreptate împotriva regimului instaurat în România.” El nu ştia că termenul “religie” desemnează legătura omului cu Dumnezeu…

Se menţionează desfiinţarea, în 1948, a tuturor asociaţiilor. Personajul Alexandru Teodorescu este învinovăţit că “a menţinut legătura cu ceilalţi membri ai asociaţiei”, de ca şi cum această asociaţie ar fi fost vinovată de ceva, membrii ei nişte bolnavi de lepră, iar Părintele Daniel un dezumanizat ce-şi uita prietenii, când avea de ales între dânşii şi interesul imediat. Or, de membrii ei îl legau vechi amiciţii şi colegialitatea de altar. Îi întâlnea la orice pas în zona Antimului şi a Patriarhiei, unde căile tuturor clericilor se întretaie clipă de clipă şi se încalcă astăzi încă, fără ca nimeni să le caute vreo vină într-asta.  Pe neaşteptate, gazetarul călugăr este acuzat că “începând din anul 1955 a trecut la reorganizarea” asociaţiei. Voi atrage atenţia că formularea nu prea este românească, preferându-i-se, în limba română cultă: “începând cu”, dar nu asta este grav, ci faptul că adevărul celor ce s-au petrecut mai departe este eludat pe de-a-ntregul, el nefiind niciodată – dar niciodată! – menţionat câtuşi de puţin!

“În perioada 1955-1958, acelaşi inculpat a organizat mai multe întâlniri clandestine la domiciliul lui Mironescu Alexandru şi la Mănăstirea “Plumbuita” din Bucureşti.” De unde ideea că întâlnirile erau clandestine? Păi, dacă nu erau clandestine, cum mai puteau fi consideraţi participanţii drept delincvenţi? Întâlnirile convenind noi că erau “clandestine”, cu prilejul lor “s-au purtat discuţii ostile regimului existent în ţara noastră şi s-au comentat ştirile ascultate la posturile de radio din occident.” Ce ştiri s-au comentat? În ce fel erau discuţiile ostile regimului existent în patrie? Secretul rămâne pecetluit până astăzi. Adevărul pomenit mai sus trebuie căutat în cele ce urmează, nu că ar fi evident acolo, nu! Totuşi, el este ascuns printre cuvintele transcrise mai departe.

“Tot cu ocazia acestor întâlniri, inculpatul Teodorescu Alexandru a pus în discuţie diferite probleme de ordin religios şi în legătură cu organizaţia legionară” [menţiunea anterioară este necesară doar pentru motivarea viitoarei acuzaţii că toţi membrii lotului erau legionari, altfel ea neavând sens, Sandu Tudor neinteresându-se de Mişcare, în care nu avea încredere şi pentru care nu vădea nici un respect], “iar în februarie 1958 a organizat o şedinţă la domiciliul lui Boghiu Sofian, în cadrul căreia a prezentat mai multe materiale privind activitatea asociaţiei “Rugul Aprins”. Dacă voim să acceptăm parţial ca adevărate acestea, suntem datori să citim în loc de “mai multe materiale privind activitatea asociaţiei “Rugul Aprins””: fragmente din Acatistul “Rugului Aprins”, la care tot scria Sandu Tudor, ciocănind cuvintele până ajungea la cristalul din ele şi neterminând niciodată cu perfecţionarea lui. Iată pricina autentică a  nevoii sale de a se întâlni cu ceilalţi: dorea să le cunoască opinia despre cele puse pe hârtie de el, în solitudinea schitului, deoarece era dependent, ca toţi scriitorii lumii, de impresia lăsată de stihurile lui asupra degustătorilor de literatură sfântă, în a căror pregătire literar religioasă credea.

O altă acuză, foarte gravă dealtfel, este ‘deformarea’ tineretului, în sensul atragerii lui către religie, ceea ce, pentru instanţă, însemna a-l modela în spiritul ostilităţii faţă de regimul comunist. Îmi amintesc cu câtă mirare am stat să-l ascult pe un fost coleg de facultate, întâlnit pe stradă, pe când alerga, târâş-grăpiş, înaintea automobilului lui Ceauşescu, pentru a-şi face datoria de colonel paznic ce era, şi care, zărindu-mă, mi-a adresat cuvintele mânioase: – “Am auzit că ai trecut de partea duşmanului: lucrezi pentru Biserică. Cu mine nu mai ai de-a face!” Ca şi când aş fi avut în vreun fel de-a face cu el, în afara băncii şcolare împărţită frăţeşte, în perioada studiilor universitare… De unde se vede că, indiferent la ce nivel, pentru comunişti, Biserica reprezenta un autentic pericol, deşi obedienţa ei, ca instituţie, sărmana, era de pomină… Va să zică, Părintele Daniel era socotit vinovat pentru ‘căderea în misticism’ a studenţilor Şerban Mironescu, Gheorghe Văsâi, Nicolae Rădulescu, Emanoil Mihăilescu şi Dan Pistol. Mai mult, el a fost acuzat a fi săvârşit ceva cu neputinţă din partea unui om cât de cât echilibrat: “i-a îndemnat să nu participe la activităţile politico-culturale din facultăţi şi să aibă atitudini potrivnice ordinii sociale din România”!… Nu consider că un ins matur ar fi riscat atâtea, dându-se pe mâna unor copii, în definitiv, cum erau cei citaţi.

Aflăm cu stupoare că “inculpatul Teodorescu Alexandru a încercat să convingă mai multe grupuri de studenţi să se retragă în mănăstiri, de unde să acţioneze împotriva regimului social-politic din ţara noastră.” Dar, în cadrul procesului la care asistăm, el nu este învinuit decât pentru grupul menţionat. Ce mărinimie din partea anchetatorului că i-a iertat tentativa de a atrage în lupta anticomunistă şi alte grupuri, pe care nu le mai pune în cârca candidatului la temniţă… Ori o fi o simplă acuzaţie mincinoasă, după cum este întregul dosar?

– Se trece cu destulă uşurinţă peste faptul că Alexandru Făgeţeanu, comisar de poliţie, a fost numit în anul 1939 şef al biroului siguranţă din Fălticeni, menţionându-se numai că “a participat la efectuarea de percheziţii la unele elemente progresiste, la arestarea şi anchetarea lor, supunându-le la torturi”.

Din nou voi recurge la amintirile monahului, cum le-am reţinut pe casetă, pentru a pricepe cititorul ce anume căuta el în cadrele poliţiei.

“Părăsind eu avocatura, m-am prezentat la un concurs dificil tare, la Bucureşti. Preşedintele comisiei era Preşedintele Curţii de Casaţie. S-au pus întrebări deosebit de grele acelora care voiau să fie angajaţi în poliţie. Aceasta se petrecea în ’38. Am reuşit foarte bine, încât cei din comisie şi şefii cei mari din poliţie mi-au propus să rămân în Bucureşti. Fiindcă simpatizam o fată din Fălticeni, am solicitat Fălticenii. Au râs toţi de mine că alesesem un oraş de provincie, dar asta fusese dorinţa mea: să fiu aproape de tânăra pe care o adoram. Era săracă, din familia Băncilă, catihetul lui Creangă. Locuia chiar pe strada Ion Creangă din Fălticeni. Mama ei era văduvă. Asistasem la deshumarea catihetului, la cimitir. A fost găsit cu crucea de lemn întreagă, neputrezită. Şi mâna ce o ţinea, la fel, neputredă.

Pentru că această tânără, care studiase medicina, acuma avea grijă de frăţiorii ei, pentru a-şi da şi ei bacalaureatul şi să ajungă şi ei studenţi, am apreciat foarte mult sârguinţa şi dragostea ei şi făcusem planul să-i devin soţ.

Am intrat în poliţie.”

Nararea întâmplărilor şi petrecerilor vieţii sale, aşa cum am consemnat-o, aduce oarecare lumină suplimentară în această privinţă.

“În tot timpul detenţiei mele, anchetatorii şi în special ofiţerii politici veneau cu: Uite, cutare a declarat despre tine. Declară şi tu despre el! Totdeauna voiau ca eu să-i implic pe alţii, în proces. Să-i bag şi pe alţii. Mă trimitea un anchetator la altul. – “Uită-te, nu vrea să renunţe nici măcar la credinţa creştină!” Mi-au smuls de zeci de ori cruciuliţa de la gât. Mi-o aruncau în coşul de gunoi. Eu iar o luam. Iar mi-o luau. Iar o luam.

Am fost bătut crunt, mai ales când m-au dus o dată la Suceava, pentru un supliment de anchetă. A intrat în celula mea un locotenent major şi cum a intrat pe uşă a început să-mi dea cu bocancii în pântece, în cap, m-a trântit jos, mă lovea la ochi. M-am uitat poate puţin cam ciudat la el. – “Ce te uiţi aşa la mine?!” – “Păi, domnule locotenent major, dac-aţi şti că am lovit eu pe cineva, că am lovit un om nevinovat, că v-am lovit un cunoscut, o rudă sau ceva, şi că vă răzbunaţi, v-aş înţelege. Dar fără să ştiţi de mine nimic, daţi cu atâta sete, cu atâta ură, cu atâta dispreţ…!” – “Ce crezi că noi n-avem conştiinţă?” Câtă durere aveam eu atunci, câtă durere, dar tot am izbucnit în râs: “El are conştiinţă!…”

Mai târziu am aflat că era fiul unui cântăreţ din Iaşi , unul Gheran şi aşa îşi vădea că era fidel partidului: străduindu-se să lovească un cleric.

Şi alţii m-au bătut. Şi la Interne. Şi în Rahova. Şi chiar şi în lagărul unde am fost dus la sfârşitul perioadei, când s-a dat decretul cela de amnistie. Noi eram fantome, atât de slabi eram că n-au vrut să ne elibereze aşa. Ne-au dus acolo şi punându-ne la muncă, la canal, ne-au dat hrană mai consistentă, ca să ne refacem. Asta în ’64.

Şi acolo, ofiţerul politic m-a bătut destul de mult. O dată poate că nu am răspuns cum îi plăcea lui. M-a scos afară, la o carceră în afara clădirii. M-a vârât în carceră şi pentru că tot nu voiam să fiu de acord cu el, a turnat două găleţi cu apă (era gerul mare, mare!…) pe mine. Mi-au degerat mâinile pe faţă, mi-a căzut pielea şi mai am şi acuma mâncărimi. Mă mănâncă atât de rău că nu mă pot stăpâni să mă scarpin… Dacă aş fi fost dezbrăcat, poate mi-ar fi fost mai uşor, dar aşa îmbrăcat, apa s-a menţinut. M-a ţinut în carceră toată noaptea. Când am fost judecat, am declarat asta completului militar: am fost bătut; şi tot ce am păţit. Dar sigur că nu s-a luat nici o măsură şi, ca să vă spun cinstit, nici nu mă interesează. Din întâmplare am reţinut numele Gheran. Nu m-a interesat niciodată cine m-a bătut.”

Revenind la textul nostru, se insistă în el asupra faptului că Alexandru Făgeţeanu”a luat legătura cu unele elemente legionare, iar în anul 1946 a participat la reorganizarea activităţii clandestine legionare în cadrul Facultăţii de teologie din Suceava.”

Merită să aruncăm o privire asupra evenimentelor ce au sugerat atari acuzaţii anchetatorilor. Drept pentru care, fără jenă i-am pus întrebarea Părintelui Adrian (cum a fost acelaşi numit ca monah).

– “Când am fost condamnat la douăzeci de ani temniţă grea şi muncă silnică, un ofiţer politic dintre anchetatori m-a acuzat că am avut legături cu legionarii şi că, în 1946, el a constatat că am ţinut această amiciţie cu un legionar de la Facultatea de teologie din Suceava.

Adevărat că mă împrietenisem cu un student de la Teologie, Gheorghe Ionaşcu, şi-l admiram pentru cultura lui. Citea în limba franceză mulţi dintre Sfinţii Părinţi. Chiar teza lui de doctorat era despre “Confesiunile” Fericitului Augustin, parcurse în original. Pentru astfel de lucruri îl preţuiam.

Într-adevăr, mi-a spus că era legionar. S-a şi căsătorit cu o rudă de-a mea, fiica Părintelui Gheorghe Vlad din Suceava, care şi dânsa avea simţăminte legionare. Cu asta mi-a dovedit că era legionar.

Mai târziu, însă, am aflat că acest legionar era fiul unei evreice. Se dăduse drept legionar numai, probabil, pentru că se temea să nu fie persecutat de naţionalişti.

Imediat ce au intrat comuniştii în ţară, s-a declarat comunist şi a ajuns preşedintele societăţilor culturale din Suceava. Avea poziţia cea mai însemnată în cultură. Şi ca să dovedească faptul că ar fi fost comunist, a lăsat acea fată.”

În schimb, aruncarea în temniţă, şansa de a observa comportamentul unuia şi al altuia, căutarea unor pilde de vieţuire în comun, i-au oferit trepte noi ale cunoaşterii colegilor deţinuţi.

“Dar pe alţi legionari, în închisoare, i-am văzut cu ochii mei ce făceau pentru salvarea altora, dând din porţia lor pentru acei bolnavi care erau de altă credinţă şi de alt neam, deşi greu ajungeau să supravieţuiască ei înşişi; admiraţia mea a crescut pentru ei.

Asta pentru ca să vă arăt ce legături am avut cu ei şi ce am simţit pentru dânşii. Mai mult decât pe toţi, l-am admirat pe un ţăran de lângă Roşiorii de Vede, care a fost de o tărie, de un calm şi de o înţelegere cari i-au uimit pe toţi şi toţi îl preţuiau pentru faptul că nu-şi schimba atitudinea şi comportarea, indiferent cine-i vorbea şi cine-l înjosea.”

Purtarea creştinească pe mulţi preoţi i-a costat libertatea. Parte din încălcările de lege ale Părintelui Adrian este firesc a fi fost din această categorie. De pildă, i se impută că între anii 1947 şi 1950 l-a găzduit la mănăstirea Govora pe Iulian Popovici, urmărit de securitate. Dar, cu mult mai periculoasă în cântărirea faptelor sale este acuzaţia că a participat în apartamentul lui Alexandru Mironescu “la şedinţele clandestine ale asociaţiei “Rugul Aprins””!

Ca o ultimă şi nefericită dezvăluire, aflăm că “în urma indicaţiilor primite de la Teodorescu Alexandru, inculpatul Făgeţeanu Alexandru a luat legătura cu mai multe elemente legionare cărora le-a recomandat să folosească activitatea religioasă pentru a submina regimul social-politic existent atunci în ţara noastră.” Care sunt acelea rămâne greu de ghicit, securiştii neizbutind să smulgă nici un nume, că de unde nu este nici nu ai cum cere.

– Este de mirare să citim că Părintele Vasile Benedict Ghiuş ar fi fost membru al organizaţiei legionare încă din 1937, dar nu este condamnat pentru nici una dintre activităţile sale legate de Legiune. În schimb, este scos vinovat pentru a se fi numărat, în 1945, printre fondatorii asociaţiei “Rugul Aprins” (deci într-o epocă a libertăţii de asociere, când comunismul nu preluase frâiele puterii!), pentru că a participat la întrunirile de la Antim organizate de aceeaşi asociaţie. Se  adaugă cum că, în cadrul lor, s-ar fi “purtat discuţii ostile noului regim social-politic instaurat în România”. Adică în una mie nouă sute patruzeci şi cinci, când nimic nou nu ‘se instaurase’ sub soare?!

Ca şi în cazul Părintelui Daniel, Părintele Benedict este acuzat de a nu fi întors spatele prietenilor săi, după anul 1948, şi de a fi luat parte la aşa-zisa reorganizare a “Rugului”, în 1955.

Aceeaşi lipsă de imaginaţie acuzatoare pentru perioada următorilor trei ani: “întruniri clandestine”, comentarea ştirilor transmise de posturile de radio occidentale care aveau un singur obiectiv: schimbarea regimului comunist din România, educarea “în spirit naţionalist şi ostil socialismului” a studenţilor ce vor fi la rându-le condamnaţi, alături de el şi de ceilalţi adulţi: Mironescu Şerban, Văsâi Gheorghe şi Rădulescu Nicolae.

– Roman Braga, la capătul unei condamnări de 5 ani, perioadă în care a cunoscut cele mai cumplite orori ale vieţii penitenciare sub comunişti, adică a fost trecut prin “reeducările” de la Piteşti, este acuzat numai că “începând cu anul 1953, când a fost pus în libertate (…), a menţinut legătura cu unele elemente ce făcuseră parte din organizaţia “Rugul Aprins” condusă de coinculpatul Teodorescu Alexandru, pe atunci stareţ al schitului Rarău”. Şi cu asta, punct.

– Pe când vinovăţia Părintelui Sofian Serghie Boghiu este una culturală: Părintele Felix Dubneac i-a dat să răsfoiască, în 1957, o culegere de poezii de Radu Gyr, aparţinând unui ‘muncitor’ cu care se ajuta mănăstirea Plumbuita, nici unul dintre dumnealor neştiind că era vorba despre un intelectual legionar, fost deţinut politic, “un caiet cu poezii legionare (…), pe care le-a citit, după care a predat caietul fostului legionar Zamfiroiu Grigore”. O astfel de incriminare atârnă greu cât o viaţă de om liber.

Şi el, ca şi Părintele Benedict, a încercat, în 1958, să susţină nişte ore duhovniceşti pentru tinerii cunoscuţi de noi, sfătuindu-se în această privinţă şi cu Părintele Daniel. Asta deoarece Biserica Ortodoxă Română demisese de la datoria sa educativă şi de la responsabilitatea ei faţă de tineretul naţiei. Convorbirile aveau loc la mănăstirea “Plumbuita”, al cărei stareţ era Părintele Sofian. Desigur că “mistica” preconizată de vorbitor era “duşmănoasă regimului”…

Întâlnirile ce au avut loc la Plumbuita sau la profesorul  Alexandru Mironescu acasă, descinzând de la Rarău stareţul Daniel cu noi variante ale Acatistului său, pe care le supunea rigorii critice ale amicilor de o viaţă, erau socotite ca prilejuind discuţii “despre posibilitatea înlăturării regimului social-politic existent atunci în România”.

– Părintele Felix Dubneac era elev seminarist în anul 1940 şi a fost automat încadrat în organizaţia legionară, ca toţi colegii săi. Este acuzat de a fi “luat legătura, în anul 1954, pe când era preot călugăr la mănăstirea Plumbuita, cu foştii legionari Braga Roman, Zamfiroiu Grigore şi Udroiu Constantin.” Cel dintâi îi era vechi prieten. Cu ceilalţi doi avea, cum s-a arătat, relaţii de muncă, el neştiind ce trecut politic aveau faianţarii.

Tocmai de aici derivă cealaltă culpă “majoră” a sa: citirea caietului cu poezii de Radu Gyr şi recomandarea aceleiaşi lecturi Părintelui Sofian.

Restul acuzaţiilor pentru care a intrat în temniţă constituie pure invenţii, ca şi în cazul celorlalţi colegi de lot:”manifestări duşmănoase [faţă de regimul, în loc de : “regimului”] social politic din România cu ocazia discuţiilor purtate cu Teodorescu Alexandru şi Boghiu Serghie Sofian”, participarea “la mai multe întruniri clandestine ale membrilor asociaţiei “Rugul Aprins””, comentarii ale emisiunilor transmise de posturilor de radio occidentale, “împreună cu Boghiu Serghie Sofian”.

– Este de mirare că profesorul universitar Alexandru Mironescu nu a fost încărcat şi cu faptul că publicase nişte cărţi în care demonstra cu argumente ştiinţifice adevărul de credinţă. Culpa sa începe odată cu întemeierea, alături de “Teodorescu Alexandru, Ghiuş Vasile Benedict şi Boghiu Serghie Sofian”, în 1945, atunci când aceasta era legal, a asociaţiei “Rugul Aprins” şi de a fi desfăşurat o “activitate în cadrul asociaţiei respective până în anul 1948, când a fost desfiinţată.” Se mai poate mira careva că socotesc justiţia ce aduce atari acuzaţii ca fiind ilegală?!

Urmează, bineînţeles, “întrunirile clandestine”, ascultarea posturilor de radio occidentale şi comentariile “ostile regimului existent atunci în România.”

În sfârşit, se menţionează şi adevărul, într-un mod ciudat, adică el luând chipul minciunii. “Tot cu ocazia acestor întruniri, au fost citite diferite scrieri, pe marginea cărora s-au purtat discuţii duşmănoase regimului.” “Scrierile” sunt icoasele şi condacele Părintelui Daniel, poetul Sandu Tudor. Se pare că, în plus, profesorul Alexandru Mironescu  şi-a vădit simpatia pentru “acţiunile celor care au declanşat evenimentele ce au avut loc în toamna anului 1956 în Ungaria.” Grav este că în apartamentul său, unde se reuneau cei câţiva prieteni, era de faţă şi fiul lui: Şerban.

Alexandru Mironescu însuşi fiind scriitor, dădea şi el lectură compoziţiilor sale, în acelaşi spirit al unui cenaclu religios.

– Văsâi Gheorghe, prieten cu Şerban Mironescu, participă, în anii 1955-1958 la întâlnirile din casa lui Alexandru Mironescu şi de la mănăstirea Plumbuita, pe calea aceasta propunându-se “victimă” a “educaţiei mistico-religioase în spirit ostil regimului existent atunci în România.” Petrecându-şi vacanţele la schitul Rarău, în cursul verilor 1956 şi 1957, participa la orele de meditaţie ale stareţului, ceea ce, în limbajul de lemn al dării de seamă, se traduce cu:”Inculpatul Văsâi Gheorghe a primit indicaţii de la Teodorescu Alexandru să ia parte la şedinţe de educaţie mistico-religioasă în grup şi a participat la mai multe meditaţii organizate de Teodorescu Alexandru şi Braga Roman.

Conformându-se indicaţiilor primite de la Teodorescu Alexandru, inculpatul Văsâi Gheorghe s-a întâlnit în mai multe rânduri cu coinculpaţii Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae şi Mihăilescu Emil, purtând cu aceştia discuţii cu caracter religios şi făcând comentarii ostile regimului social-politic din ţara noastră.

Totodată, inculpatul Văsâi Gheorghe a vizitat, împreună cu Mironescu Şerban, mănăstirea Slatina, unde călugărul Papacioc Anghel Arsenie le-a făcut educaţie cu caracter mistic-legionar.” Precum se vede, “indicaţiile” priveau numai vacanţele gratuite petrecute în aerul tare al munţilor, cu cea mai sănătoasă hrană la dispoziţie, pe cari studenţii izbuteau să şi le asigure pe calea aceasta.

– Şerban Mironescu a avut fericirea ca, în calitate de fiu al profesorului universitar Alexandru Mironescu, cel mai apropiat prieten al Părintelui Daniel, să poată participa, fără a pierde nici o întâlnire, la toate lecturile făcute de Sandu Tudor, ca şi de poetul Vasile Voiculescu în casa celui dintâi numit.

E mai mare hazul ca blândul, aspirantul la cultura clasică, tolerantul meu prieten de odinioară (chiar faţă de mine), bunul Şerban Mironescu să fie bănuit că ar fi preconizat schimbarea regimului politic din ţara noastră. El este acuzat de a fi atras pe toţi tinerii cunoscuţi nouă la o activitate “mistico-religioasă (…), manifestându-se împreună cu ei duşmănos la adresa ordinii sociale existente atunci în România.”

Participant şi el la meditaţiile religioase “cu caracter duşmănos” regimului, colac peste pupăză şi-a şi manifestat acordul cu cei care au declanşat evenimentele din 1956, din Ungaria!…

– În cazul lui Nicolae Rădulescu se pronunţă, în sfârşit, termenul exact şi mult aşteptat pe care îl subliniez:”a participat la excursia ce s-a făcut în vara anului 1956 la schitul Rarău”. Nu se putea, însă, să nu fie acuzat Părintele Daniel de a fi “făcut afirmaţii denigratoare la adresa regimului social-politic existent atunci în România”…

Încheindu-se vacanţa, după părerea anchetei şi a instanţei, Nicolae Rădulescu,  GheorgheVăsâi,  Şerban Mironescu şi  Emanoil Mihăilescu, nu găsiră nimic mai bun de făcut decât să poarte “discuţii ostile regimului”.

Şi  Nicolae Rădulescu, în toamna lui 1956, a fost “pentru răsturnarea regimului existent în Ungaria”, manifestările sale publice fiind “potrivnice socialismului”.

– Celuilalt student la arhitectură Emanoil Mihăilescu nu i s-au putut născoci culpe originale. Aceeaşi excursie la schitul Rarău, aceleaşi meditaţii mistice şi duşmănoase regimului social politic de atunci, aceleaşi discuţii mistico-religioase, aceleaşi “afirmaţii ostile orânduirii socialiste, preconizând schimbarea acesteia”.

Datorez cititorului informaţia că recursurile declarate de aceştia de mai sus au fost toate respinse, sentinţa rămânând definitivă, prin decizia nr. 42 din 21 ianuarie 1959 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar.

“Împotriva celor două hotărâri, procurorul general a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 410 alin.1, partea I-a pct.2 din Codul de procedură penală”. Urmează de necrezuta motivare: “susţinând că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor” (sunt enumeraţi încă o dată) “nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi şi nici ale vreunei alte infracţiuni.” Strecurarea printre articolele Codului penal comunist se va face în ritm de slalom, evitându-se tot ce cu treizeci de ani în urmă constituia o crimă, pentru a se şterge cu buretele culoarea ei, dacă nu chiar pentru a o transforma într-o calitate a faptelor şi a făptuitorilor!

Astfel, reiau, actele incriminate ieri “nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi şi nici ale vreunei alte infracţiuni, deoarece asociaţia “Rugul Aprins” nu este din cele vizate prin art. 209 pct.1 din Codul penal anterior, iar întâlnirile avute de inculpaţii ce au făcut parte din acea asociaţie, ca şi discuţiile purtate de toţi cei 11 inculpaţi în cadrul întâlnirilor la care au participat sau în alte ocazii, chiar dacă s-au referit şi la eventualitatea schimbării regimului existent atunci în România, nu puteau să ducă la consecinţe de natura celor prevăzute la art. 209 pct.2 lit.a sau la lit b alineatul ultim din acelaşi cod.”

Ceea ce stupefiază este că aceiaşi indivizi sunt judecaţi din nou pentru aceleaşi fapte, în temeiul aceluiaşi cod penal, de data asta ieşit din uz. Nimeni nu pune sub semnul îndoielii faptele aşa cum sunt descrise în procesele verbale de anchetă sau în faţa instanţei care i-a condamnat iniţial, lucru ce ar conduce implicit la punerea sub semnul îndoielii a onestităţii anchetatorilor lor de ieri şi a jocului murdar de acuzare şi condamnare a inocenţilor săvârşit de justiţia “anterioară”. Nu. Pentru aşa-zisa nouă justiţie, aceea de după Revoluţia din ’89, anchetatorii M.A.I. şi judecătorii militari activând înainte de ’89 sunt sacrosancţi. Şi nu este de mirare, deoarece nu a fost timp nici măcar pentru a răsări o nouă generaţie de judecători pe firmamentul dreptăţii româneşti, iar dacă ea ocupa fotoliile din tribunale, cine ar fi învăţat-o ce înseamnă justiţia dacă nu aceia care o încălcaseră timp de cincizeci de ani cu credincioşie faţă de Partid?

Bâtele, vânele de bou, plasele de sârmă, morişca, bicele, câinii de pază, răngile, reflectoarele aţintite în pupilele anchetaţilor, betoanele celulelor, ţucalele îmbâcsite cu săruri animale depuse pe ele de zeci de ani, robinetele ce curg neîncetat, vară, iarnă, astfel încât preferi să te speli de-a dreptul cu gheaţă, pumnii, closetul rămas, în mod obligatoriu, cu uşa deschisă în timpul folosirii, cizmele repezite în fund, în pântec, în nas, capul izbit de pereţi, scoaterea dinţilor cu tot ce loveşte, găleţile de apă aruncate în plin obraz pentru a trezi victimile, zdrobirea falangelor, smulgerea unghiilor, şocurile electrice, ruperea din rădăcină a părului, a bărbilor, bătaia la testicole, carcerele în aer liber, strâmte ca să nu te poţi lăsa nici măcar pe vine, să te înşeli cu o odihnă furată preţ de câteva minute, “negrele” unde pardoseala e podită cu murdărie şi urină îngheţate şi unde dormi pe un atare aşternut, dezbrăcarea la piele sub cerul liber, ca act punitiv, împiedicarea spălării timp de ani de zile, hrănirea cu copite, blană, şoareci, şerpi, rădăcini de papură, stoarcerea puterilor în munci inutile şi distrugătoare, alături de mijloacele psihologice aproape fără limită, toate conducând la cedarea nervilor, la cedarea onoarei, la recunoşterea înfrângerii tale, la acceptarea oricăror minciuni definindu-ţi existenţa, primirea soartei fără vreo nouă strădanie de a o amâna sau ocoli şi toate celelalte căi de obligare a personalităţii să accepte a semna orice hidoasă autoacuzare, numai să i se dea o clipă de răgaz să-şi tragă sufletul, să se mai creadă om.

Nimeni nu are întrebări legate de cum s-a ajuns a se crea dosarul inculpatului, ci el este luat drept bun, drept perfect, drept potrivit să arunce omul după gratii pentru cât mai mulţi ani, ori, preferabil chiar, pentru ani puţini, urmaţi de târârea în faţa plutonului şi executarea cât mai grabnică, mai înainte de a-şi da careva seama pe ce maldăr imund de falsificări s-a forjat.

Ei bine, toate acestea sunt acceptate ca bune de către justiţia purificată, numai faptele inculpaţilor sunt valabile pentru o nouă judecare şi, în temeiul lor, procesul se ia de la început, ajungându-se le întrebări privind încadrarea penală: a fost ea cea potrivită unor astfel de comportamente sociale au ba? Iar condamnatul rămâne condamnat, în temeiul unui cod penal incredibil în faţa lumii civilizate, în temeiul unor mărturisiri smulse prin teroare, al unor martori fie sufocaţi de spaimă fie doritori de protecţie socială, în temeiul unor minciuni puse pe hârtie de către anchetatorii ce au alcătuit dosarul, în temeiul unor traşi-împinşi aflaţi la masa preşedintelui, cu numele de “asesori populari”, puşi să facă dreptate, şi a unor jurişti rămaşi în picioare, în urma a multiple epurări, sprijinindu-se pe nişte avocaţi care, în loc să apere te acuzau. Şi aşa mai departe…

Mai găsim o hibă în acest nou proces. Se ia drept bună credinţa că asociaţia “Rugul Aprins” a fost cu adevărat reînviată prin strădaniile Părintelui Daniel şi ale amicilor săi. De aceea se ajunge la confuzia dintre asociaţia desfiinţată cândva şi întâlnirile cu caracter de cenaclu literar desfăşurate după 1955, despre care se vorbeşte ca şi când ar fi avut vreun caracter politic.

Urmează o descriere foarte sumară a faptelor lui Sandu Tudor raportate la articolele din Codul penal în care au fost încadrate cândva.

“Activitatea desfăşurată de inculpatul Teodorescu Alexandru, în calitate de director al ziarului “Credinţa” în perioada 1933-1938, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.193 1 alin. 4 din Codul penal anterior, deoarece articolele publicate de el, chiar dacă au avut un conţinut critic la adresa realităţilor sovietice din acei ani, nu au fost de natură a dăuna intereselor de ansamblu ale mişcării muncitoreşti şi a celei revoluţionare din România, întrucât prin acele articole s-a urmărit doar să se scoată în evidenţă atitudinea antireligioasă a conducerii Uniunii Sovietice, ca şi pericolul ce-l reprezenta pentru poporul român extinderea concepţiilor naţionalist-fasciste şi a celor comuniste.” Dacă înţeleg bine această explicaţie, articolele cu pricina nu numai că nu dăunau “intereselor de ansamblu ale mişcării muncitoreşti şi a celei revoluţionare din România” ci dimpotrivă, ele constituiau o atragere a atenţiei asupra pericolului “ce-l reprezenta pentru poporul român extinderea concepţiilor (…) comuniste.” Or, cum acest pericol este pus alături de acela fascist, aspectul lui păgubitor neamului este limpede. O dovadă mai sigură a acestei înclinaţii către stânga a publicaţiei lui Alexandru Teodorescu, incriminată în viitorul său proces ca “fascistă”, aduce însuşi Corneliu Zelea Codreanu în însemnările sale din februarie-martie 1934, când se afla ascuns, intitulate de el sau de altcineva: “Adevăruri frânte”. Acolo notează cu obidă următoarele:

“Încolo, nimic deosebit decât strigătele vânzătorilor ziarului Credinţa: prinderea şi asasinarea lui Corneliu Codreanu.

Auşnit, care întreţine această foaie, a vorbit de altfel într-un cerc de prieteni, spunându-le că de Paşti 1934, subsemnatul voi fi asasinat. Acest lucru mi l-a adus la cunoştinţă Sergiu Leca” (din: Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns la întrebări ale tinerilor care doresc tot adevărul despre Mişcarea Legionară, Bucureşti: Crater, 1996, p.520). Cu alte cuvinte, Credinţa, prin lansarea acestui zvon, obişnuia masele cu ideea dispariţiei definitive a lui Codreanu, ce se pregătea pe faţă, după cum se vede, în cercurile conducătoare ale ţării.

Condamnarea de pe urma căreia i s-a tras moartea de martir ieroschimonahului Daniel nu a fost numai greşit pronunţată, reiese, ci activitatea sa gazetărească s-ar fi cuvenit, în loc de condamnare, să fi fost răsplătită cu omagierea şi alte semne ale preţuirii, materiale şi spirituale, se subînţelege din caracterizarea făcută de tribunal.

“În fine, se mai susţine că instanţele, neconformându-se cerinţelor de la alineatul 4 al art.193 1 din Codul penal, nici nu au menţionat persoanele pe care le-a sprijinit, ajutat, favorizat sau instigat Teodorescu Alexandru să desfăşoare activitate intensă în sensul prevederilor acelui text de lege.”

Şi atunci te întrebi, în temeiul celui mai firesc bun simţ, dacă şi în ce măsură au fost deranjaţi, cu prilejul judecării recursului în anulare, judecătorii de odinioară ai lui Alexandru Teodorescu şi ai colegilor săi de lot, precum şi şefii lor ierarhici. Au fost barem invitaţi să asiste la dezbateri, pentru a se lămuri şi dumnealor, în sfârşit, ce însemna adevărata justiţie? Bănuiesc că nu existau articole în Codul penal anterior, după cum nu existau nici în cel prezent, în baza cărora să fie traşi la răspundere judecătorii ce au încadrat greşit faptele lui Alexandru Teodorescu, greşeală în urma căreia acest poet şi gazetar remarcabil a murit în detenţie, datorită condiţiilor inumane în cari vieţuia şi a lipsei de ajutor medical, după ce a fost înfometat, înfrigurat, umilit şi s-a chinuit îndelung. Dar, oare, li s-a comunicat măcar rezultatul analizei activităţii lor pseudojuridice de altcândva? S-a adăugat oare la această comunicare regretul instanţei de a nu se afla în posibilitatea juridică să le confere cuvenita pedeapsă pentru greşeala lor criminală? Nu s-a gândit nimeni să fie expusă pe veci, pe unul dintre pereţii fiecărui tribunal din ţară, lista cu numele acelor judecători şi al altora, făptaşi ai unor “greşeli” similare? Pentru că o atare luare de atitudine civică ar garanta, poate, cetăţenilor ţării, securitatea pe viitor, dacă garanţie în faţa incompetenţei, a relei voinţe şi a încălcării îndărătnice, conştiente şi inconştiente, a îndatoririlor sacre de a face dreptate, dacă garanţie, ziceam, există!

“În concluzie, se cere casarea hotărârilor şi rejudecarea cauzei în vederea achitării celor 11 inculpaţi vizaţi prin recursul în anulare.

Recursul în anulare este fondat.”

Se forează mai adânc neconcordanţa dintre vină şi pedeapsă.

“Potrivit art.209 pct.1 alin.1 din Codul penal anterior, în baza căruia au fost condamnaţi inculpaţii Teodorescu Alexandru, Făgeţeanu Alexandru, Ghiuş Vasile Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian, Dubneac Felix şi Mironescu Alexandru, se considera infracţiune de uneltire contra ordinii sociale “faptul de a iniţia sau constitui, în ţară sau în străinătate, organizaţii sau asociaţii care au drept scop schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ democratice, ori de a activa în cadrul unei asemenea organizaţii sau asociaţii ori de a adera la acestea”.

Or, din actele dosarului rezultă că asociaţia “Rugul Aprins”, constituită în 1945, din iniţiativa inculpatului Teodorescu Alexandru, a avut caracter religios, fără a viza schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ.

Este adevărat că înşişi inculpaţii au recunoscut că asociaţia respectivă a fost interzisă în anul 1948, dar au susţinut că, prin activitatea pe care au reluat-o sau la care au aderat în perioada 1955-1958 – nici unul, conform celor ce ni se relatează, nu a recunoscut reînvierea asociaţiei -, nu au urmărit schimbarea ordinii sociale existente sau a formei de guvernământ, ci s-au limitat la dezbaterea de probleme religioase şi la iniţierea unor forme de educaţie în spiritul credinţei creştine (filele 13-40, 69-111,187-234, 268-301, 330-343, 369-404 vol.I, 129-171 vol. II, 54-55, 56-57, 58, 59, 60-61 şi 64-65 vol. IV), ceea ce au confirmat şi coinculpaţii Papacioc Anghel Arsenie, Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae, Pistol Grigore Dan, Dabija Gheorghe, Voiculescu Vasile, Stăniloae Dumitru şi Mihăilescu Emanoil, care au fost implicaţi în unele acţiuni desfăşurate în cadrul asociaţiei “Rugul Aprins” (filele 63 şi 66-74 vol. IV).

Pe de altă parte, din declaraţiile aceloraşi inculpaţi rezultă că discuţiile purtate între ei, fie cu ocazia întâlnirilor ce le aveau în cadrul asociaţiei religioase “Rugul Aprins”,  fie cu alte prilejuri, erau axate în principal pe teme religioase, iar problemele de educaţie ce le abordau urmăreau promovarea idealurilor creştine, referirile la situaţia politică existentă în România fiind cu totul întâmplătoare şi făcute într-un cerc limitat de persoane.

Prin urmare, nerezultând că prin activitatea desfăşurată pe linia asociaţiei religioase “Rugul Aprins” s-ar fi urmărit schimbarea ordinii sociale existente în ţara noastră sau a formei de guvernământ şi nici că discuţiile purtate de inculpaţii Teodorescu Alexandru, Ghiuş Vasile Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian, Dubneac Felix şi Mironescu Alexandru sau de inculpaţii Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae şi Mihăilescu Emanoil ar fi fost susceptibile de a fi apreciate ca acţiuni pentru schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ democratice sau din care să fi rezultat un pericol pentru securitatea statului, aşa cum se cerea prin art.209 pct.2 lit.a din acelaşi cod, ori ca activităţile ultimilor 4 inculpaţi să poată fi considerate ca ajutor sau propagandă în favoarea unei organizaţii sau asociaţii subversive, în sensul prevăzut la art. 209 pct. 2 lit. b din Codul penal anterior, în baza căruia ei au fost condamnaţi, este evident că, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective, faptele la care s-a făcut referire nu întrunesc elementele constitutive ale vreunei infracţiuni.”

Aceasta în privinţa acuzaţiilor vizând o reînviere neadevărată a unei asociaţii desfiinţate prin lege şi care, înainte de desfiinţare, nu avusese în nici un caz de-a face cu politica anticomunistă şi cu nici un alt soi de politică, exceptând, cum spunea unul dintre personajele mele din altă relatare: “politica lui Dumnezeu!…”

“Pe de altă parte, se constată că în ceea ce priveşte pe inculpaţii Teodorescu Alexandru şi Făgeţeanu Alexandru, care au fost condamnaţi şi pentru infracţiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

În adevăr, din examinarea articolelor publicate în perioada interbelică de inculpatul Teodorescu Alexandru în ziarul “Credinţa” (filele 4-12 vol. III) rezultă că acest inculpat, susţinând unele idei specifice religiei creştine, a combătut atitudinea atee a conducerii sovietice şi a criticat unele excese din politica internă a Uniunii Sovietice, ca de altfel şi fascismul, hitlerismul sau unele porniri naţionaliste din ţara noastră.

Or, este evident că publicarea unor astfel de articole nu poate constitui activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare din România.

De altfel, nici nu se putea reţine încadrarea în art. 193 1 alin.4 din Codul penal anterior, în baza căruia a fost condamnat acest inculpat, cât timp nu s-a stabilit că el a sprijinit, ajutat, favorizat ori instigat o altă personaă la desfăşurarea unei activitţi intense contra clasei muncitoare sau mişcării revoluţionare, aşa cum se cere prin acel text de lege.

În acelaşi timp, reportându-se situaţia inculpatului Făgeţeanu Alexandru la cerinţele art. 193 1 alin.2 dn Codul penal anterior, se constată că activitatea sa de comisar ce a îndeplinit şi funcţia de şef al biroului de siguranţă Fălticeni în perioada 1939-1941 nu poate fi considerată intensă în sensul prevederilor acelui text de lege cât timp nu s-au stabilit, pe bază de probe de neînlăturat, acte concrete din care să rezulte că şi-a îndeplinit în mod excesiv atribuţiile funcţiei respective.

Este de relevat, în această privinţă, că inculpatul Făgeţeanu Alexandru a susţinut constant că a îndeplinit funcţia de şef al biroului de siguranţă din oraşul Fălticeni din vara anului 1940 până în ianuarie 1941, când a fost îndepărtat din această funcţie [oare instanţa nu putea solicita şi cercetarea arhivelor de odinioară? trebuia ea să se bizuie doar pe declaraţiile inculpatului, pentru ca, după aceea, să nu le ia în seamă, ca “nesigure”?], fiind ulterior condamnat, trimis pe front şi apoi în lagăr, precizând, totodată, că nu a fost cooptat membru al organizaţiei legionare decât în anul 1946 (filele 69-70, 71-73, 74-76, 78, 84-87, 95-100, 107-111 vol. II), precum şi că participarea sa la percheziţii şi arestări s-a limitat doar la câteva cazuri, fără a se referi şi la elemente progresiste, iar în urma descinderii pe care le-a organizat, ca şef al biroului de siguranţă, nu au fost ridicate materiale şi nici nu s-a manifestat exces de zel faţă de cei arestaţi (filele120-122, 123-124, 126-127 vol.I, 56-57 vol. IV) [acelaşi comentariu rămâne valabil şi aici], în care sens au făcut relatări şi martorii Efsrog Avram, Zilberman Şloim, Struminger Leiba, Stănescu Dumitru, Stein Francisc şi Vexler Rahla (filele 145-146, 147-148, 149, 150, 151-152, 153-154, 155-156, 157-158, 159, 161-161, vol. I, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89 vol. IV).” [De data aceasta, lucrurile iau o întorsătură şi mai gravă: din moment ce nu s-a ţinut seama de atât de numeroase mărturii favorabile acuzatului, nu e oare încadrabilă fapta aceasta (că ea aparţine magistraţilor militari, anchetatorilor sau şi unora şi altora,) nu e încadrabilă, ziceam, conform aceluiaşi cod penal “anterior”, ca omisiune voluntară a dovezilor, cu scopul dăunării inculpaţilor şi înşelării justiţiei? Sau un astfel de text de lege nu exista? Nu ar fi cazul ca el să apară acum? Iar dacă a apărut, nu ar putea fi activat pentru împăcarea sufletelor tuturor victimilor comunismului decedate şi nu încă?

“În atare situaţie, nerezultând aspecte de natură a confirma că activitatea inculpatului Făgeţeanu Alexandru, în calitate de şef al biroului de siguranţă Fălticeni, a fost desfăşurată intens împotriva clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, se impune concluzia că fapta sa nu justifică reţinerea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 193 1 alin. 2 din Codul penal anterior.

Reieşind, astfel, că faptele inculpaţilor vizaţi prin recursul în anulare nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi şi nici ale vreunei alte infracţiuni, se constată că, în aceste limite, hotărârile atacate sunt supuse cazului de casare prevăzut la art. 385 9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedură penală.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 14 alin. 1, cu referire la art. 385 15 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în anulare, a se casa ambele hotărâri cu privire la inculpaţii Teodorescu Alexandru, Făgeţeanu Alexandru, Ghiuş Vasile Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian, Dubneac Felix, Mironescu Alexandru, Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae şi Mihăilescu Emanoil şi a se dispune, în temeiul art. 11, pct.2 lit.a a raportat la art. 10 lit.d din codul de procedură penală, achitarea acestor inculpaţi pentru infracţiunile ce li s-au reţinut în sarcină.

Totodată, mai urmează a se dispune ca onorariile de avocat, pentru apărarea din oficiu a celor 11 inculpaţi, să fie plătite din fondul Ministerului Justiţiei.”

[Slavă Domnului că s-a gândit instanţa nu numai la nişte  greşit socotiţi “bandiţi”, ci şi la oamenii legii care nu au ştiut-o apăra la timpul cuvenit. Dacă ar fi făcut-o, astăzi nu li se mai datora nici un sfanţ…] ul cuvenit. Dacă ar fi făcut-o, astăzi nu li se mai datora nici un sfanţ…]

“PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE

Admite recursul în anulare declarat de procuroul general împotriva sentinţei nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară  şi a deciziei nr. 42 din 21 ianuarie 1959 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar.

Casează hotărârile atacate cu privire la inculpaţii Teodorescu Alexandru, Făgeţeanu Alexandru, Ghiuş Vasile Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian, Dubneac Felix, Mironescu Alexandru, Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae şi Mihăilescu Emanoil.

În baza art. 11 pct.2 lit.a a raportat la art. 10 lit.d din Codul de procedură penală, achită pe inculpatul Teodorescu Alexandru pentru infracţiunile de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct.1 din Codul penal anterior şi de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare prevăzută de art. 193 1 alin.4 din acelaşi cod, pe inculpatul Făgeţeanu Alexandru pentru infracţiunile de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct.1 din Codul penal anterior şi de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare prevăzută de art. 193 1 alin.2 din acelaşi cod, pe inculpaţii Ghiuş Vasile Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian, Dubneac Felix şi Mironescu Alexandru pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 din Codul penal anterior, iar pe inculpaţii Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae şi Mihăilescu Emanoil pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct.2 alin. ultim din Codul penal anterior.

Înlătură pedeapsa complimentară a confiscării averii aplicată acestor inculpaţi.

Onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpaţilor, în sumă de câte 30.000 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Cu opinia separată a domnilor judecători Paul Florea şi Paul Mitroi în sensul achitării inculpaţilor în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit. a din Codul de procedură penală.

Pronunţată, în şedinţă publică azi 8 aprilie 1996.

VICEPREŞEDINTELE CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE

Leonida Pastor

Judecători Viorel Anghel, Maior mag. Mircea Aron, Vasile Boroi etc. Este reluat întregul pomelnic de nume proprii cu care debutează Decizia nr 16 la Dosarul nr. 32/1995.

Desigur că, faţă de revărsarea atât de masivei chibzuiri asupra dreptăţii ce trebuia să se facă ieri şi nu cu prilejul recursului în anulare, devine foarte interesant să se cunoască în ce a constat “opinia separată a domnilor judecători Paul Florea şi Paul Mitroi în sensul achitării inculpaţilor în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit. a din Codul de procedură penală.”

Dar cum această altă discuţie ar necesita forţarea unei noi taine, poate, şi pesemne un spaţiu tipografic la fel de extins ca cel de faţă, lăsăm pentru o dată nestabilită încă satisfacerea şi a acestei curiozităţi a observatorilor unei democraţii ‘originale’.

DOCTORUL DABIJA

– O CONFERINŢĂ –

“Cădem în vorbe ca-ntr-un vârf de spadă”

Radu Gyr – Cădem în vorbe.

În după-amiaza zilei de 24 noiembrie 2002, am fost invitat să vorbesc la “Aşezământul Studenţesc Sfântul Apostol Andrei” despre un martir al temniţelor comuniste, închis dimpreună cu ceilalţi membri ai fostei asociaţii cultural religioase “Rugul Aprins”, cu sediul la Mănăstirea Antim din Bucureşti, asociaţie al cărei principal obiectiv era cercetarea şi practicarea isihasmului, cu binecuvântarea unor mari duhovnici provenind din spiritualitatea rusă. Ei au dăruit această binecuvântare monahilor şi ieromonahilor crescuţi la sânul Ortodoxiei naţionale.

Numele bărbatului despre care eram solicitat să cuvântez este: Marcel-Gheorghe Dabija; el era de profesiune medic şi cercetător, un savant  cu o vastă activitate ştiinţifică (accesibilă cititorului în finalul paginilor de faţă), care a participat din răsputeri la descifrarea psihicului uman şi al duhovniciei, cale a omului către Dumnezeu.

Cele comunicate atunci tinerimii nu erau inedite. Le-am mai mărturisit în mai multe ediţii şi variante ale scrierii mele despre “Rugul Aprins”. Totuşi, îmi face plăcere să le public aici, deoarece există o prospeţime a trăirii şi exprimării în acele însăilări ale cugetării, pe care numai rostirea directă le poate nutri, ea care nu este cenzurată de un spirit critic la fel de puternic încordat ca atunci când îţi aşterni gândurile pe hârtie. Dar să nu continui cu exprimarea motivărilor ce mă determină să vă supun încercarea mea de evocare orală, ci să purcedem la ascultarea strădaniei de a pătrunde într-o lume demult pierită, cu ajutorul graiului meu mai deseori sfios decât plin de încredere în sine.

“Pentru a încheia cu treburile materialnice şi a ne pregăti pentru cele cereşti, voiesc să dăruiesc bibliotecii Aşezământului câte două exemplare din ultimile mele câteva cărţi: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste” (este ediţia a II-a), “Calea cărţii” – o dare de seamă asupra existenţei de mare luptă scriitoricească teologică a Părintelui Nicodim Măndiţă şi “Cartea interzisă sau Cămara cu suflete”, reprezentând partea I (primulvolum) din istoria procesului politic al aceluiaşi Părinte Nicodim şi al ucenicilor săi. La timpul potrivit, veţi constata că această introducere are o pondere neaşteptată în cele ce vor urma.

În timpul înălţătoarei slujbe care a deschis această întâlnire, mă gândeam că, încă o dată, dr. Dabija şi-a continuat… jocul cu mine, anume acela de a face dintr-un student oarecare, dintr-un om oarecare, cum am rămas, de-a crea un slujitor al lui Dumnezeu. O afirm cu toată modestia cuvenită. Meritul este al său; în nici un caz nu este al meu. Pesemne că sunteţi pe punctul de a fi smintiţi de cele spuse de mine, în care caz sunt dator să mă grăbesc a vă explica la ce m-am referit.

Ei bine, întâi se cuvine să vă reamintesc ceea ce aţi auzit din multe părţi, cam care era viaţa deţinuţilor politici în lagărele din Balta Brăilei sau de aiurea pe Dunăre, cum ar fi cel de la Periprava, Salcia,  Luciu-Giurgeni. În acestea am stat eu. Alţii au stat în mai multe puncte de lucru sau în altele. Trebuie să ştiţi că atunci când s-au redeschis aceste lagăre, s-au format trenuri speciale plecând de la Gherla, care au dat ocol ţării. Călătoria de la Gherla până în Balta Brăilei, în cazul meu, a durat vreo  şapte zile şi nopţi. Fusesem sortaţi toţi cei care eram socotiţi buni de muncă şi, slavă Domnului!, eram tare bun de muncă, că aveam 22-23 ani. Din păcate au fost şi oameni, ca Dr. Dabija, doar socotiţi buni de muncă, ei nefiind astfel. Dealtfel, avea o altă vârstă: foarte înaintată, după părerea mea de atunci. În orice caz era mult slăbit – şi de detenţie, şi de posturi, şi de viaţa dusă până la arestare, adică până la închisoare.

Aşadar, ni s-au oferit vagoane de vite, fără paie pe jos, unde ne-am înghesuit unii-ntr-alţii, ca să ne păzim de suflarea vântului rece ajungând la noi printre scândurile vagoanelor şi credeam (de când public cărţi despre detenţia politică şi numai despre ea, adică de vreo cincisprezece ani, constat că aşa au crezut pe rând toţi cei care au fost căraţi pe dubele căii ferate, credeam că urma să fim conduşi în Siberia – ce să creadă biet românul, săracul… că ştia că dintr-acolo, de la răsărit, vine soarele îngheţat al deznădejdilor noastre.

N-am fost duşi în Siberia ci, într-o bună zi, am fost alungaţi din tren şi aruncaţi în pântecul unui vas metalic numit: “Gironde”, al cărui proprietar francez continua să sălăşluiască pe puntea avuţiei sale închiriate Ministerului nostru de Interne pentru folosul deţinuţilor politici, înghesuiţi acolo iarăşi pe întuneric o bucată de timp. Am mai mers vreo jumătate de zi-o zi şi ne-am pomenit goniţi la suprafaţă. Călătorisem pe Dunăre, de data aceasta, şi am luat cunoştinţă cu primul nostru lagăr: Periprava.

Aici, voi grăbi puţin lucrurile, spunându-vă că din cele trei lagăre prin care am trecut, Periprava a fost lagărul foamei. Mâncarea era uscată, va să zică bună, nu apă chioară cum mâncasem până atunci, dar foarte puţină; aş păcătui faţă de Dumnezeu dacă aş spune că ni se dădea un pumn de mâncare. Al doilea lagăr, Salcia, a fost lagărul setei. Primeam cam o lingură  de apă de om pentru băut şi spălat pe zi. Finalmente, Luciu-Giurgeni a fost lagărul poftelor, pentru că se dăduse drumul la scrisori, pentru cine îndeplinea norma şi, respectiv, scrisorile erau urmate de pachete expediate de familii. Apăruseră cutiuţe de material plastic: albe, gri, galbene, roz, toate culorile pastelate. Atât de mult ne plăceau! Era pentru întâia oară că vedeam aşa ceva… Unul din zece-douăzeci de oameni primea câte un pachet mare, enorm, ni se părea… Chestiunea aceasta era ceva extraordinar! Apoi săpunurile miroseau atât de frumos încât mulţi erau ispitiţi să le mănânce… Va să zică, lagărul poftei.

Aşadar, în Salcia, lagărul setei, am prins o iarnă cumplită. De ce zic “cumplită”? Muncile noastre erau mai ales la dig, la porumb, la cărat pietroaie cu spinarea, la mutat buştenii pe umeri, la smuls rădăcinile de salcie din pământ şi tot felul de alte treburi dintr-acestea. Când am fost din nou scoşi la dig, într-o dimineaţă, şi am ajuns la locul de muncă, ne-am luat târnăcoapele în primire şi am vrut să spargem pământul pentru a-l încărca în roabe, ca deobicei. Am băgat de seamă că izbeam cu târnăcoapele în pământ şi târnăcoapele ţâşneau înapoi, ca şi când am fi lovit cu ele în cauciuc. Caraliii şi-au dat seama că prea mare era îngheţul şi ne-au adus înapoi în lagăr.

Vă rog frumos să nu mă judecaţi pentru cele ce vă povestec, că nu o fac cu nici o implicare a trufiei, povestesc nişte lucruri trăite şi atâta tot, pe cari nici măcar nu le pot înţelege bine.

Aici stam închişi în dormitoare până la ora prânzului, când ni se aducea mâncarea, iar după aceea din nou aveai voie să ieşi în curte timp de o jumătate de ceas, după care erai iarăşi încuiat. Bineînţeles că îmi găsisem un călugăr – Părintele Sebastian, de la schitul Sihastru – şi cu un frate de mănăstire, să ne petrecem răgazurile împreună. Cum s-a bătut în toacă deşteptarea, până să vină caraliii să ne numere – că eram număraţi dimineaţa şi seara -, mi-am luat călugărul şi fratele şi ne-am aşezat în cel mai îndepărtat colţ de uşa dormitorului comun. Acesta era o hală mare. Retraşi din calea tuturor privirilor, am început să ne rugăm.

Cum s-au petrecut lucrurile că şi-a dat seama unul dintre caralii ce făceam – caraliii erau sergenţii majori, aşa-i numeam, de la ‘caraulă'; şi-a dat seama unul dintre caralii ce făceam noi în celălalt capăt al dormitorului, uitându-se la noi din uşa opusă, privind pe găuricea aceea numită ‘vizetă’, ori i-a atras atenţia careva, cu vreun semn, că acolo existau nişte încălcători de lege care îndrăzneau să se roage, că ne şi pomenirăm cu el înfipt lângă noi.

– “Ce faceţi aici?!!!”

Ce să răspundem noi? Nici nu am apucat să zicem că ne rugam că ne şi spune: – “Marş afară!” Şi ne azvârli în ger pe tustrei. V-am lămurit cât de mare era frigul, încât nu ne mai cărau nici la muncă… Ne acceptau ca atare; erau de acord să ne hrănească fără muncă, să ne ţină în lagăr de pomană.

Ne-a mânat în mijlocul ogrăzii şi ne-a poruncit: – “Dezbrăcaţi-vă!” Am dat jos zeghea şi pantalonii. Nu ne luasem mantăile pe noi. Aveam probabil bonetele pe cap. Le-am aruncat şi pe acelea. Am rămas în cămaşă şi indipensabili. Zice: – “Cămăşile! Staţi jos!” Ne-am aşezat pe pământ. A adăugat: – “Să nu cumva să vorbiţi!”. Iar el s-a cuibărit într-o chiliuţă, într-o cămăruţă de lângă bucătărie, la cincisprezece metri de noi, la căldurică, şi ne păzea dindărătul ferestrei, să observe ce făceam.

Noi –  ce să facem? – , am început să ne rugăm în taină. Ei bine, eu sunt un mare iubitor de răceli şi gripe. Există ani când fac una din două-n două săptămâni. Nu am strănutat niciodată după pedeapsa aceea ce a durat câteva ceasuri, până la prânz. Nici Părintele Sebastian, nici fratele de mănăstire.

Nu mult mai târziu, am început cel mai frumos eveniment trăit de mine în închisoare, unul năucitor.

Nu ştiu ce boală am avut că m-au lăsat într-o zi să nu ies la muncă. Aşa ceva era aproape de neconceput. Nu-l puteai convinge pe bietul medic, deţinut ca  şi tine, să-ţi dea o mână de ajutor, pentru că l-ar fi luat pe doctor la bătaie. Iar ca să conving un caraliu, nici nu-mi trecea prin minte. Cât despre comandant, cum să-ndrăznesc să mă uit în ochii lui?! Pe orişicine te-ai fi hazardat să convingi că erai prea bolnav pentru a ieşi la muncă n-avei sorţi de izbândă de nici un fel. Totuşi, în ziua aceea, am rămas dincoace de porţile lagărului, în interior. Nu ştiu de ce. Nu-mi pot aminti pentru nimic în lume.

Am stat eu un ceas-două în dormitorul nostru şi m-am plictisit. Era rău la muncă, însă erai cu ai tăi. Doar te uitai în ochii lor şi te şi simţeai întărit, mai vesel şi mai fericit. Pe când în dormitor eram singur. Am ieşit, riscând o pedeapsă: nu aveai voie să circuli prin lagăr decât atunci când ţi se cerea asta cu dinadinsul. Am zis: – “Hai să văd cum trăiesc ceilalţi deţinuţi”, că noi nu ne vizitam barăcile; nu aveam voie.

Într-una dintre aceste barăci, când întredeschid uşa, aud un scârţâit, aud un zgomot, sunt uşor speriat şi, deodată, văd cum, de după un pat, de după o saltea, se ridică o spinare; şi când să îngheţ de spaimă că ar fi fost un caraliu care căuta ceva acolo, ceva ascuns de vreun deţinut, îmi trecu pofta de înfricoşare, pentru că spinarea era acoperită tot de o haină zebrată cum mă purtam şi eu în zeghea puşcăriaşului. L-am aşteptat să se ridice. Era un bătrân, mi s-a părut, un bătrân, vorba vine, dar aşa îl vedeam eu, cu ochii mei de 23 ani. Şi era paaalid… să te treacă sudorile, cum nu văzusem încă om atât de palid. Nu costeliv, însă pielea de pe trupul său atârna, plutea pe deasupra scheletului. Şi avea o privire… Frumoasă şi caldă.

Dă cu ochii de mine când se ridică dintre paturi. Zic: – “Cine sunteţi?” Zice: – “Eu sunt plantonul lagărului”. Ca să primeşti slujba de planton trebuia să fii dincolo de orice limită de slăbit; în acest caz, la propunerea medicilor, accepta comandantul să rămâi pentru a mătura prin toate dormitoarele, eventual să le şi păzeşti; mai aveai şi diverse alte sarcini pe la bucătărie.

Zice: – “Sunt plantonul lagărului, doctorul Dabija.” – “Domnule doctor, nu cumva aţi fost arestat în lotul “Rugul Aprins”?” Cum de ştiam asta? Nu demult lucrasem în aceeaşi brigadă cu unul dintre tinerii condamnaţi pentru “Rugul Aprins”, un student la Arhitectură Emil Mihăilescu, un băiat minunat şi care a suferit tare. Pe calea aceasta aflasem destul de multe despre procesul lor şi despre membrii lotului. Zice: – “Ba da.” Şi am început să vorbim.

Câteodată ţi se pare că ceea ce se vorbeşte în tensiune atât de mare, cum este aceea a oamenilor lipsiţi de libertate, se cuvine să fie subiecte foarte adevărate, subiecte zguduitoare, subiecte minunate, care să te înalţe. Eh, nu-i aşa, nu-i aşa. Uneori pot avea loc dialoguri neplăcute: oameni suntem; au existat certuri între noi, certuri pentru lucruri foarte mărunte… Unul voia patul de la etajul 1 sau de la etajul 2; altul râvnea şi el la aceleaşi paturi; fleacuri dintr-astea, omeneşti… Mai pot fi şi discuţii plăcute, dar de fapt sunt taclale, nu dintr-acele convorbiri pe care nădăjduim să le purtăm în clipele noastre de mare restrişte.

Bănuiesc că şi cu doctoul Dabija am vorbit de toate, cam preţ de un ceas. Nu mi-a povestit… – noi nu ne istoriseam pricina pentru care fusesem arestaţi, asta se evita deoarece nu ştiai cu cine vorbeai şi ce turnător se ascundea în straiele celuilalt. Va să zică, era un consens să nu purtăm convorbiri legate de chestiunea arestării noastre. Dar despre altele stăteam de vorbă cu mare drag. După cum, cu dragoste, despre deschiderea cerurilor am discutat şi cu dr. Dabija; nu că aş fi avut noţiunea acelei deschideri, însă o simţeam înfăptuită atunci.

Şi a trecut ceasul acela al desfătărilor şi, după zgomotele ce ne parveneau de la bucătărie, mi-am dat seama că se apropia ora 12 şi că nu era sănătos să fi fost văzut în alt dormitor. Aşa că am spus: – “Domnule Doctor, trebuie să alerg în dormitorul meu”. M-am întors pe călcâie şi am apucat să fac doi paşi. Doctorul zice: – “Mihai, eşti foarte frământat de ce o să faci după ce te vei elibera.” De unde a ştiut el, pesemne a bănuit-o, aşa era în firea noastră, a tinerilor, să ne gândim dacă ne mai aştepta vreo viaţă. Zice: – “Să n-ai nici o teamă. Tu o să scrii spre lauda lui Dumnezeu.” Şi, iertaţi-mă, atunci mi-am spus: “Domnule, cum de nu mi-am dat seama timp de o oră că omul acesta nu este chiar întreg? De unde să spună el că aveam să scriu spre lauda lui Dumnezeu?!”

Este adevărat, în urmă cu câtva timp, pe la 16 ani, mă gândeam şi eu să intru în mănăstire. Îl cunoscusem pe Părintele Sandu Tudor, Părintele Daniel, pe alţii câţiva, dar asta îmi trecuse de multişor; păcătuisem după aceea intens şi nu eram determinat la o reîntoarcere pe acea cale. De unde o ghicise el? Şi mi-am zis: “Totuşi, prea frumos am vorbit cu medicul acesta, prea închegate au fost rosturile celor spuse de el, ca să fie adevărat ceea ce m-am temut în prima clipă. Nu. Se cade să am răbdare. Doctorul Dabija pare a fi mai mult decât spune.”

Am avut răbdare să văd cu ochii mei dacă urma să se adeverească. După scurgerea a vreo trei ani petrecuţi cu diferite munci obţinute în libertate, munci ce nu aveau nimic de-a face cu intelectualitatea, am urcat Dealul Patriarhiei, la un Sfântu’ Dumitru. La coborâre, l-am întâlnit pe Doctor. Era frumos ras – eram sensibil la înfăţişarea omului, fiindcă trăisem numai între bieţi oameni urâţi, neîngrijiţi, murdari – ca mine. Domnul Doctor era ras frumos şi-şi dăduse mare străduinţă, pentru că era tăiat peste tot pe obraji. Şi avea nişte pantaloni largi, după moda sovietică – dvs. sunteţi tineri, nu ştiţi ce înseamnă aceea, dar în copilăria mea venise moda sovietică a cracului pantalonilor foarte larg; doctorul purta pantaloni dintr-aceia. Era foarte îngrijit, poate chiar şi niţel parfumat. Se vedea că trăia atmosfera unei zile de sărbătoare.

Când am coborât la poalele dealului, n-am vrut să-l deranjez, nu ştiam încotro mergea. A insistat să-l însoţesc şi m-a luat pe Rahova. La tot pasul mi-atrăgea atenţia asupra lucrurilor ce le vedea cu ochii şi găsea imediat în spatele acelui obiect sau animal – un cocoş, de pildă -, găsea o explicaţie simbolică. Atât de frumos se adunau toate, aşternându-se pe propria-ne discuţie, şi o lămureau, şi-o luminau, încât am priceput că vorbeam altfel, că el umbla cu un picior alături de mine şi cu altul păşea în ceruri. Îmi tălmăcea nişte lucruri pe care atunci le vedea pentru întâia oară, nişte lucruri plutind între realitatea noastră şi cealaltă realitate. Mă miram cum de-l puteam înţelege; nu aveam nici un merit. Îmi vorbea ca şi aceluia căruia îi proorocise că avea să scrie spre lauda lui Dumnezeu şi încă nu mă dumiream: “De unde, domnule, ştiuse?!” Că nu devenisem mult mai cuminte după trecerea acelei puşcării…

Şi, domnişoarelor şi domnilor, sunt reprimit la facultate, îmi termin studiile reîncepute de la zero. Şi cum le termin, mă duc la Institutul Teologic, să mă înscriu student acolo. Secretar al Institutului era P.S. Antonie, pe atunci arhimandrit. I-am spus cu toată cinstea: – “Părinte, am făcut 4 ani închisoare corecţională, art. 327 c.p., şi vreau să mă înscriu student la Teologie.” Zice: – “Nu se poate.” – “De ce?” – “Nu se poate ca un fost deţinut să vină student la noi.” Deşi el însuşi era fost deţinut politic (ceea ce nu ştiam atunci), se cuvenea să ţină seama de instrucţiunile Departamenrului Cultelor; ce vină să aibă el?

Şi am fost admis profesor de liceu; pe deasupra ţineam şi multe ore la Universitate, angajat la plata cu ora. Aud, peste câţiva ani, că postul de lector de limba engleză şi cel de limba franceză de la Institut se vor elibera. Mă duc la Rector, acelaşi P.S. Antonie, între timp uns episcop. Nu-i amintesc că ne mai întâlnisem. Altfel, din nou nu ascund nimic: am fost condamnat ş.a.m.d. – “Domnule Rădulescu, postul este ocupat. Însă dacă se eliberează la toamnă, o să mai vreţi să veniţi să lucraţi pentru noi?” – “Da. Dar nu mă supuneţi unui concurs?” Zice: – “Nu stăm de vorbă de o oră? Am conversat în englezeşte şi în franţuzeşte, nu? Ce mai vreţi? Aţi luat concursul!”

Odată angajat la Institutul Teologic, eram dator să îmi completez norma didactică scriind un studiu de mari dimensiuni, un documentar, 4 cronici din viaţa bisericească şi 4 recenzii de carte bisericească. De aceea eram plătit: să public toate acestea. Domnule, deodată am văzut cum cuvintele dr. Dabija se preschimbau în lege pentru mine. Dacă nu ţineam socoteală de spusele sale, nu-mi puteam nici măcar încasa salariul; doctorul musai trebuia ascultat. M-am apucat să trudesc cu toată seriozitatea; lucrările de cercetare se cuvenea să-mi fie acceptate; or, eu sunt filolog, nu teolog; astfel eram dator să scriu… spre lauda lui Dumnezeu. Abia atunci am priceput cine a fost doctorul Dabija!

Astăzi am adus cu mine aci o carte apărută recent, numită “Tortura pe înţelesul tuturor” de Florin Constantin Pavlovici. Şi el a muncit prin aceleaşi lagăre ca şi mine. Acolo ne-am cunoscut. Cartea sa de amintiri din detenţie este scrisă pe un ton glumeţ, ironic şi mai ales autoironic. Pavlovici este un scriitor inteligent şi subţire care, uneori, este furat de nevoia de a mai râde puţin, ceea ce, socotesc, redesenează eroii luaţi în vizor, nu totdeauna în favoarea lor. Iată textul pomenit.

“Un planton longeviv a fost doctorul Dabija. Îl cunoşteam din Jilava, când mă izbise slăbiciunea lui, ceva nemaiîntâlnit până atunci, şi mă cutremuram la gândul că nişte semeni ai mei, chiar dacă ofiţeri de Securitate, fuseseră în stare să lovească în anchetă un om atât de lipsit de puteri. (…) Oasele doctorului, (…) prinse cu tendoane şi sgârciuri uscate şi învelite într-o piele transparentă ce părea încleiată pe ele, erau ţepene şi silenţioase. Sprijinit în târn, un mănunchi gros de nuiele de salcie, doctorului stătea ore întregi în picioare, nemişcat şi tăcut, sustras oricărei realitaţi percepute de muritorul de rând.” Socotea că “la rădăcina răului, a oricărui rău, stau faptele noastre din veac (…). Nici măcar un junghi nu-şi are o cauză imediată; până şi un furuncul e programat cu generaţii înainte. M-a privit cu atenţie şi mi-a spus:

– Dumneavoastră nu v-aţi putea îmbolnăvi niciodată de plămâni. În schimb…

A făcut o pauză şi a întrebat:

– V-aţi visat vreodată într-o groapă adâncă ori într-o peşteră din care nu puteaţi ieşi?

Era chiar visul care îmi revenea periodic: un puţ de mină părăsit, o lumină ce abia se zărea deasupra capului, iar eu, prăbuşit în adânc, trăiam disperarea că nu voi ieşi niciodată la suprafaţă. Vise de frustrare şi neputinţă aveam cu duiumul, dar în cazul acestuia mă deşteptam epuizat, cuprins de o tristeţe nesfârşită.

– Da, asta e, s-a lămurit el, fără să mă lămurească însă şi pe mine.

Se apucă să măture murdăria dintre paturi, cu grija de a nu stârni prea tare norul de praf. Era un act aproape gratuit, întrucât beţele din târnul lui nu ar fi putut să adune nici măcar frunzele dintr-un parc. Aşa cum stătea aplecat de mijloc şi cu umerii aduşi, craniul doctorului Dabija apărea ca într-o planşă de anatomie, desenat perfect. Sub pielea străvezie, fără pic de carne ori grăsime, se vedea bine locul de îmbinare a oaselor. Din orbitele largi, două mari pete colorate îi înseninau faţa de mort. Sclipirea vie şi prietenoasă a ochilor marca deosebirea de esenţă dintre capul lui şi capul” unui schelet. “Doctorul Dabija era şi el un schelet, dar un schelet ce semăna leit a om. Într-un anume fel, era sănătatea întruchipată.

(…) În cei doi ani cât am stat în lagărul de la Salcia, rarele mele convorbiri cu scheletul circumvagant au fost de-a dreptul captivante. Îl ascultam şi trăiam momente asemănătoare acelora trăite în internatul şcolii, când citeam cu delicii cărţi interzise de pedagogi” (Bucureşti, Chişinău: Cartier, 2001, p.199-203).

Domnişoarelor şi domnilor, fraţilor, m-am străduit cu cuvintele mele şi cu vorbele lui Florin Constantin Pavlovici să dăm, să dau seama de ceva ce nu se poate explica.

Doamna Stella Ciocu, după ce am scris prima variantă a celor trei-patru ediţii distincte ale “Rugului Aprins”, cartea mea, recunoscându-mă ca prin minune, s-a întors către mine, pentru că fusesem strigat de cineva: – “Mihai!”, s-a uitat la mine; zice: – Dvs sunteţi Mihai Rădulescu, acela care a scris “Rugul Aprins”?” – Da, doamnă, de unde ştiţi?” “Nu ştiu. Aşa mi s-a părut…”

Doamna Steliana Ciocu mi-a făcut un mare hatâr şi o mare cinste. Simţind, din scrierea mea, cât îl iubeam pe dr. Dabija şi cât de puţine ştiam despre el, mi-a adunat câţiva ucenici de-ai lui, să-i cunosc şi eu. Astfel, am întâlnit un medic, am întâlnit o călugăriţă, dar am întâlnit, mai presus de orice, ba nu! a venit la mine acasă, cine credeţi? A sunat la uşă şi când m-am uitat pe ochiul săpat în lemnul ei, dincolo de uşă era… Dostoievski. Poţi să nu deschizi uşa când vine Feodor Dostoievski la tine?

Am descuiat şi s-a prezentat: Emil Apăteanu. Mi-a spus: “Am citit cartea dvs. despre Rugul Aprins şi vreau să vă spun ce a făcut dr. Dabija pentru mine.” Din moment ce dl Emil Apăteanu mi-a povestit mie, cred că am şi eu voie să povestesc ce-mi amintesc din istorisirea pe care o voia atât de discretă. Fost luptător de greco-romane sau cam aşa ceva, nu ştiu din ce pricini s-a îmbolnăvit grav. Mi s-a descris ca bolnav de nervi: “Mergeam la maicile din ograda Mănăstirii Cernica şi stăteam cu găinile, ca un sac. Dacă o călugăriţă avea vreo treabă şi-mi spunea: “Emile, du-te şi cumpără-mi cutare lucru”, ştiam s-o fac; mă duceam şi după asta mă întorceam şi-i dădeam ce cumpărasem şi iar mă aşezam ca un sac. Nu plutea nici un gând în mintea mea, nu scânteia nici o voinţă în mine.”

Dr. Dabija pe cine întâlnea se plângea că nu avea ucenici. Una dintre maici, auzindu-l, zice, vrând, pesemne, să râdă de el: “De ce nu-l iei ucenic pe Emil, sacul?”, Emil, acela care nu gândea, care nu avea voinţă… Ce i s-o fi părut doctorului când a auzit ironia ei, că a întrebat: “Dar ar veni cu mine?” Maica: “Emile, mergi cu dl doctor să te facă ucenicul lui?”

“M-am ridicat”, zice vizitatorul meu, “şi am plecat cu dl doctor la el acasă. Doi ani de zile am şezut lângă el, absolut la dispoziţia lui. Voia să vorbească ceva cu mine, vorbeam cu el. Voia să-i fac o treabă, îi făceam treaba. Nu m-am răzvrătit niciodată, am crezut în el orbeşte. După 2 ani, m-am vindecat.”

Acum bărbatul cunoscut de mine în aceste împrejurări şi pe care-l puteţi şi dumneavoastră întâlni, mai ales dacă mergeţi la sala de concerte a Radiodifuziunii, este un mare amator de muzică clasică, nu pierde nici un concert. Are o singură trăsătură ce-l scoate dintre rânduri, însă aceasta într-un chip nobil: scrie un fel de versuri cu desen. El nu ştie că invenţia lor se datoreşte unui poet evreu de-al nostru  vieţuit prin Paris în perioada interbelică, pe nume Isidore Isou (probabil: Isidorovici). El a fundamentat tipul de versuri numite: “lettrisme”. Vă citez un poem de-al lui din specia aceasta: “Cristalin. Crist-Stalin.” Cam aş sună şi invenţiile lui Emil Apăteanu, numai că el le şi desenează cu literele respective.

Ei bine, fraţilor, Emil este un bolnav salvat de doctorul Dabija, salvat dintr-un neant. El aduce mărturia acelui neant pe care nu sunt în stare să o reproduc, trecând mult timp de când l-am cunoscut şi mi-a declarat acestea, să fie de atunci 9/10 ani. Emil a fost salvat datorită doctorului Dabija. Astăzi Emil poate comunica. Nu mai este autist, leagă prietenii, glumeşte, comentează, are adâncimi şi subţirimi, m-a impresionat până la a mă face să vorbesc aici despre el.

Asemeni lui, nici eu nu am cu ce să mă mândresc privitor la mine. Puţinul făcut de mine îl socotesc opera acelui “little bang”, bobârnacul dat de dr. Dabija; vă amintiţi că există o teorie că lumea s-a născut dintr-un “big bang”, cu un trosnet mare. Eh, doctorul Dabija nu mi-a dat un mare bobârnac. Nu era nevoie. Ci unul mic a fost suficient pentru a mă pune pe picioare.

Bănuiesc că tare disperat eram atunci când l-am întâlnit. De ce? Pe timpul acela cine ieşea din puşcărie nu mai avea dreptul să-şi practice profesiunea, nu mai avea nici un drept. Or, profesiunea mea fusese de a fi încă student. În acest caz, ce mă putea aştepta? Gândeam: “Dom’le, ar fi frumos să mă lase ăştia să mă fac floricultor. Aş trăi printre flori. Gata cu lupta de clasă, gata cu ura…” Şi, eliberându-mă, am ajuns şi floricultor. Am fost unul dintre pionierii parcului de la Circ. Eram grozav la încărcatul autocamioanelor cu gunoi… Mai gândeam că ar fi fost frumos să meşteresc jucării pentru copii. Alt mijloc de a scăpa de lupta de clasă, îmi închipuiam uitând că tot comunişti şi necomunoşti lucrau şi la jucării. N-am făcut jucării, am făcut bibelouri din lemn la cooperativa “Arta Lemnului”. Timp de trei ani de zile nu am ştiut că voi mai avea dreptul să mă înscriu la universitate. Treceam prin dreptul clădirii ei şi mă podideau lacrimile. Până la urmă am început să-i dau ocol atâta mă emoţiona vecinătatea ei.

Luam o carte în cursul ăstor trei ani şi începeam s-o citesc. Îmi fusese un dor nebun de lectură. Fusesem un mare iubitor de literatură înainte de arestare. Elev de liceu, nu ştiu când apucam să dorm nopţile. Întotdeauna când mă vâram în pat, luam cu mine o carte nouă şi, pe la 5 dimineaţa, o isprăveam. Adormeam pentru vreo două ceasuri, apoi plecam la şcoală. Ei bine, când am ieşit din închisoare, deschideam o carte şi până-ntr-o jumătate de ceas mă apuca o durere groaznică de cap. Nu mai eram în stare să citesc, adică să fac lectură.

M-am înscris la Şcoala Populară de Artă, să ascult de o disciplină şcolară, oricare. Din punct de vedere cultural nu mi-a folosit, decât numai pentru disciplinarea asta.

Cu alte cuvinte, aveam tot dreptul de a fi fost disperat atunci când l-am întâlnit pe dr. Dabija, de ca şi cum aş fi presimţit câte mă aşteptau.

Culmea este că nu avusesem imensul noroc, în care sperasem intrând în puşcărie. V-am spus că am fost cam prost; aşa am şi rămas (poate spre lauda mea). Această prostie m-a făcut, pe la 19 ani, să nu mai vreau să am de-a face cu lumea aşa-zis ‘intelectuală’ comunistă. Ce hotărâsem? “Mă angajez pietruitor de stradă; muncesc nopţile; nu stau de vorbă cu nimeni; iar ziua citesc şi mă odihnesc; să n-am de-a face cu societatea asta!” Şi când s-a ivit prilejul, m-am dus cu dragă inimă în penitenciar, deoarece ştiam că acolo se aflau românii. Nu românii aceia mincinoşi, membrii de partid, nu ăia ticăloşiţi. OAMENII se aflau în gherle, românii mari zăceau în puşcării. Am nădăjduit să-i întâlnesc. Şi nu i-am întâlnit.

Se vârau diverse soiuri de români în temniţe, după perioade. În perioada când m-au arestat pe mine, în afară de studenţimea care a pus umărul să creeze o ‘Piaţă a Universităţii’ de pe atuncia, din care studenţime făceam şi eu parte, în perioada respectivă erau formate o mulţime de loturi ciudate: partidul portarilor de blocuri, vă daţi seama!, mai erau “matiştii”; “matiştii” erau ăia care, la un pahar de vin înjurau partidul comuniştilor şi pe ei pe deasupra; aceştia luau între 3 şi 9 ani. Mai erau “scrisoriştii” sau “anonimiştii”, între cari mulţi se adresau în plic Direcţiei Difuzării Filmelor: “Nu ne mai daţi atâtea filme sovietice”; şi semnau “incognito” sau nu semnau deloc. Dar tot îi dibuiau şi luau şi ei între 3 şi 9 ani. Mult. Eu n-am avut norocul să întâlnesc după gratii români mari intelectuali, iar când am dat de dr. Dabija, parcă l-am apucat pe Dumnezeu de picior.

Mai erau şi alţii interesanţi, dar îi simţeam că nu erau intelectuali adevăraţi. Era un grec, pe nume Mangeavas, avea mare talent ca traducător de poezie. Tălmăcirile lui erau extraordinare. Plecând de la una şi aceeaşi poezie, ştiută, probabil, pe de rost încă din adolescenţă, în câteva luni el izbutea să realizeze câteva variante de traducere, una mai izbutită ca cealaltă. Însă, Mangeavas intrase în puşcărie pentru că vânduse bijuterii false cuiva de la Ambasada Sovietică. Îşi săvârşea pedeapsa, normal, nu?, la ‘politici’! Ei bine, nu puteam crede în intelectualitatea lui, cu oricâte poezii ne desfăta, şi dintre acelea de cea mai rasată calitate, dar nu era intelectual. În schimb, dr. Dabija, deşi nu ştia nici un vers pe de rost, nici măcar texte din Sf. Părinţi, era in-telectual. Nu numai că era un intelectual adevărat, dar era un plutitor între intelectualitate şi spiritualitate, între intelectualitate şi duhovnicie. Eu unul nu puteam pune mâna, că nu mă pricepeam la lucrul ăsta, nu puteam pune mâna pe duhovnicia lui ca să v-o pot explica acum, nu puteam să o explic nici atunci, dar o resimţeam ca pe ceva suplimentar pentru lumea noastră, ceva de deasupra, din altă parte, şi o simţeam în fiece clipă şi mă bucur că şi Florin Constantin Pavlovici a simţit-o…

Venind încoace, la Aşezământ, aşezat alături de Părintele Adrian în automobil, mi-am amintit de o emisiune realizată de televiziunea română după ce mi-a apărut prima ediţie din cartea “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei, sub lespezi, în temniţele comuniste”. Mă aflam acasă, în Ştirbei Vodă. Invitasem un pictor care, odinioară, îi desenase cam pe toţi membrii “Rugului”; îl invitasem ca să îi fie transmise pe post tuşurile cu chipurile lor. Alţii, propuşi tot de mine, fuseseră adunaţi în sala sinodală, la Antim, şi erau filmaţi acolo. Ei vorbeau între dânşii ‘la locul faptei’, noi acasă la mine. Laicii, dintre studenţii de odinioară arestaţi în 1948, îl aduseeră şi pe Părintele Adrian Făgeţeanu, de pe bancheta de alături de mine în maşina ce m-a condus aici. Până atunci nu-i văzusem chipul, nu-l cunoşteam. Astăzi abia am această imensă bucurie de a vorbi cu Sfinţia Sa pentru întâia dată. L-am zărit acolo, pe micul ecran, ascuns printre ceilalţi. Am constatat că eu vorbeam acasă la mine, ceilalţi vorbeau în sala Sfântului Sinod. Singurul dintre noi care a suferit pentru “Rugul Aprins”, Părintele Adrian, şedea pricăjit într-un ungher, nebăgat în seamă de nimeni dintre cei aflaţi cu el la masă. Nici unul nu s-a întors să-l îmboldeacă: ‘Părinte Adrian, spune-ne un cuvânt de învăţătură, sau unul din prigoană.’ Nimeni nu l-a întrebat nimic. Aşa că atunci când luă sfârşit emisiunea ce durase cam un ceas, se ridică în tăcere şi se îndepărtă pe nesimţite către chilie. Ei bine, atunci am simţit acelaşi aer că venea spre mine dinspre ecran, acelaşi aer ca atunci când respiram alături de doctorul Dabija.

“Rugul Aprins”, despre care nu voi vorbi, a adus participanţilor ceva în plus. Nu ştiu ce este. Am fost uluit, pentru că după eliberare, am avut prilejul să-l întâlnesc pe cel mai mare încălzitor de suflete, Părintele Arsenie Papacioc, ca şi pe Părintele Felix Dubneac, al cărui profesor de limba engleză am devenit. Pe Părintele Daniel (Sandu Tudor) îl cunoscusem pe la 16 ani. Pe Părintele Sofian tot atunci. La fel pe Părintele Benedict Ghiuş, ca şi pe Părintele Dumitru Stăniloae. Fiecare dintre dumnealor avea ceva în plus, ceva pe care bănuiesc că-l dăruie Rugăciunea Inimii, sau a Minţii, sau a lui Iisus. Probabil. Nu ştiu nimic. Şi aici mă opresc.”

Am prilejul de a răspunde îndoielilor lui Florin privitoare la omul de ştiinţă Gheorghe-Marcel Dabija. Poate că şi propriilor mele îndoieli, că omul este făptură necredincioasă şi Toma s-ar cuveni să-i fie numele.

O listă completă a lucrărilor sale mi-a parvenit în ultima clipă. Este de la sine înţeles că aceea care mi-a procurat-o este tot doamna Steliana Ciocu. O transcriu în continuare, ca şi cum ar fi cuvintele prohodului pe care i-l datorăm medicului şi cercetătorului Georghe-Marcel Dabija.

“Lista activităţii Dr. G. M. Dabija, copie după originalul aflat la Serviciul Personal Dosar Cadre Academia Română, din 1958, când s-a cerut fiecărui salariat din domeniul cercetării al Academiei Române documentaţia pe proprie răspundere a întregii activităţi de cercetare

Numele şi prenumele: Dabija N. Marcel-Gheorghe

Secţia – sector – laborator: Activitatea nervoasă superioară – sectorul de activitate nervoasă superioară la om.

Funcţia ce ocupă: Şef de sector.

De când lucrează în laboratorul de cercetări: Din 1942.

De când lucrează în Institut şi numărul de ani împliniţi în câmpul muncii: În Institut din 1950; în câmpul muncii din Mai 1936.

Alte funcţii ocupate: Extern prin concurs (1936-42), Tehnician asimilat preparator Clinica Medicală Iaşi (1938-42), Asistent Laboratorul de Farmacologie Facultatea Medicină Bucureşti (1942-45), Asistent şi Şef de lucrări Laboratoul de Fiziologie Institutul Medico-Farmaceutic Buc. (1945-52), Şef de Secţie Academia de Medicină Prof. Danielopol Bucureşti (1947-49).

Şcoli absolvite: Facultatea de Medicină.

Titluri ştiinţifice:

1. – Numărul lucrărilor publicate: 10 lucrări.

2. – Numărul lucrărilor sub tipar: Nu are.

3. – Numărul lucrărilor comunicate netrimise editurii: 5 lucrări.

4. – Protocoale elaborate: Lucrări interioare, de orientare în diferite domenii ale fiziologiei generale clinice şi experimentale: 1. – Tehnica de lucru în studiul structurilor funcţionale ale fasciilor (protocol, fotografii). 2. – Un studiu de metodologie clinică: metodologie critică asupra unor concepţii de metodologie clinică, introducerea calculului statistic clinic, fişă de observaţie clinică statistică cu 80 de coloane, concepţia despre boală –  Institutul central pentru studii de metodologie clinică (notă, scheme, fişe). 3. – Relaţii între constituţia fizico-chimică a medicamentelor şi acţiunea lor farmacodinamică (notă de farmacologie generală, 7p). 4. – Acţiunea siliciului coloidal în malarie (protocol, foaie de observaţie, buletine de analiză). 5. – Acţiunea epitelizantă a plantei Aristolochia clematitis (protocol, fotografii). 6. – Valenţa ionică a azotului (notă de farmacodinamie celulară, 2p). 7. – Legătura dintre colorabilitatea ţesuturilor şi manifestările bioelectrice (notă de fiziologie celulară, 4p). 8. – Proprietăţi fizico-biologice ale oscilaţiilor electromagnetice cu frecvenţe multiple cuprinse între 100 şi 20.000 metri (protocol). 9. – Idem pentru frecvenţe de 80 cm. (protocol). 10. – Rolul radiaţiilor biologice în fenomenul bacteriostatic (protocol). 11. – Mecanismul fotochimic de oxidare a hemoglobinei şi de eliberare a acetilcholinei (protocol). 12. – Construirea unui oscilograf catodic în laborator pentru aplicaţii fiziologice (schema şi fotografia aparatului). 13 – 16. – Construirea unui aparat de relaxare tiratronică, a unui poligraf catodic, unui comutator electronic şi a unui aparat pentru ultrasunete – pentru aplicaţii şi studii de fiziologie (scheme şi fotografii) 17. – Cel de al treilea parametru al curbei de excitabilitate – forma impulsului -, construirea unui nou tip de cronaximetru pentru studiul curbei de excitabilitate cu trei parametri (intensitate, timp, formă) (protocol, descrierea aparatului). 18 Magnetografia ca metodă generală de înscrierea în laborator (protocol, schema aparatului construit în 1949 Lab. de Fiziologie I.M.F. Buc.).

Perioada 1950-1957: 19. – Tehnica oscilogramei impuls-răspuns şi aplicaţii în explorarea dinamicei cortico-subcorticale în epilepsie (protocoale şi înscrieri grafice – rezultate citate în alte lucrări). 20. – Oscilograma curbei de adaptare a ţesuturilor la curentul electric (protocol, grafice). 21. – Tehnică de explorare la om a relaţiilor dintre analizatori (protocol, grafice). 22. – Construirea unui aparat de electronarcoză (protocol, fotografie). 23. – Introducerea excitanţilor “imagini şi cuvinte scrise” în metoda complexă de explorare a activităţii nervoase superioare (protocol, grafice). 24. – Cercetări a activităţii nervoase superioare cu metoda complexă în unele cazuri de logonevroză (protocol, grafice). 25. – Studii asupra parametrilor undei emotive (bruscheţe, intensitate, mobilitate, urmă) şi a variaţiunilor tonusului de bază cu metoda complexă (lucrare în curs).

5. – Titlul lucrărilor publicate în ultimii 3 ani (1954-1957), locul, data.

1. – O metodă complexă de studiu al Activităţii nervoase superioare la om.

Acad. A. Kreindler, Gh. Dabija, I. Poilici şi A. Fradis. Bul. Ştiinţ. Med. Ac. R.P.R. 4/1954/p.937-967.

2. – Studii de fiziopatologie a activităţii nervoase superioare în epilepsia cu tulburări psihice.

A. Kreindler, Gh. Dabija, A. Fradis, Bolos. Studii şi cercetări Fiziolog. şi Neurolog. 3-4/1954/p.323-359.

3. – Cercetări în faţa incipientă a nevrozei.

Gh. Dabija, A. Fradis, Bolos. Bul. celei de a 18-a Conferinţă de Neurologie, Psihisatrie şi Neurochirurgie 1955/p.61-62.

4. – Méthode d’étude de l’activité nerveuse supérieure chez l’homme. Quelques applications cliniques et prophilactiques.

A. Kreindler, Gh. Dabija, A. Fradis. Semaine des Hôpiteaux 4/1956/p. E 220-224.

5. – Contribuţii la studiul activităţii nervoase superioare cu aplicaţii în tratamentul şi profilaxia nevrozei astenice.

Gh. Dabija, A. Fradis. Bul. primului Congres Internaţional medicină R.P.R. 1957.

6. – Studiul modificărilor Act. Nerv. Super. în formele de trecere de la normal la nevroza incipientă şi al mecanismelor de compensare funcţională a acestor modificări.

Gh. Dabija, A. Fradis, Lab. Psih. C.F.R. Studii şi cercetări de Neurologie 2/1957/p.263-276.

1. – Titlul lucrărilor trimise la Editură pentru publicare (listă separată): nu are în prezent nici o lucrare trimisă la editură.

2. – Rezultate originale obţinute (pe scurt):

1. – Amenajarea şi dezvoltarea a 4 Laboratoare noi de Fiziologie generală-electrofiziologie şi ANS la om:

a. – laboratorul de electro-fizică catedra Fiziolog. IMF. Buc. (1945-52).

b. – laboratorul de electo-fiz. şi ANS Prof. Danielopol Acad. de Medicină (1946-48).

c. – laboratorul de electro-fiz. Instit. Pavlov (în colab. cu Dr. Broşteanu).

d. – laboratorul ANS Inst. Pavlov (1952-57).

2. – Construirea în Laborator de aparatură după scheme originale (cca 30 aparate), (în colaborare cu ing. Dobrovici, Dimitrescu şi Procopovici): s-au construit 3 oscilografe catodice, accesorii pentru diferite aplicaţii fiziologice, un poligraf catodic, aparate pentru studiul câmpurilor radiante, un magnetograf, diferite aparate pentru explorarea dinamicei cortico-subcorticale şi a ANS (impuls-răspuns, – relaţii între analizatori, – curba de adaptare, – metoda complexă, ciclograma catodică etc.).

3. – Dezvoltarea unei teorii fizico-chimice a excitaţiei celulare în jurul fenomenului relaxării-monofazice (prezentată în cadrul unor comunicări şi conferinţe 1948-50). Reprezintă rezultatul de sinteză a unor preocupări timp de 3 ani în domeniul fiziologiei celulare. În principiu se poate spune că s-a căutat să se stabilească o legătură cât mai intimă între planul electrofiziologic al excitaţiei şi cel biochimic, totodată s-a arătat şi legătura dintre teoria potenţialelor de membrană şi teoria curenţilor monofazici de acţiune, precum şi legătura dintre dinamica mecanică, cea fotochimică şi cea termofotonică. Teoria satisface majoritatea datelor şi experienţelor speciale de electrofiziologie clasică şi a fost verificată şi prin unele materiale biologice noi.

4. – Construirea unui model pentru studiul excitaţiei celulare. În aceeaşi perioadă de timp una din principalele verificări ale teoriei relaxării monofazice a fost efectuată cu ajutorul modelului de relaxare. S-a putut reproduce pe această cale şi studia dinamica principalelor fenomene din cadrul electro fiziologiei excitaţiei (cronaxie, curenţi de acţiune, transmiterea excitaţiei, tipuri de excitaţie etc.).

5. – Unele experienţe noi în domeniul fotobiologiei: sunt experienţe ce întăresc ipoteza acţiunii radiaţiilor fotochimice (gama Ultra Violete) în fenomenul bacteriostatic penicilin-strepto-coli, în oxidarea hemoglobinei şi eliberarea acetil-chiolinei.

6. – Încadrarea electrofiziologiei celulare moderne în cadrul Fiziologiei Generale pe organismul întreg: “Introducere în Fiziologia Generală şi Electrofiziologie”, lucrare de sinteză, cca 150 p., cuprinde o serie de capitole asupra celor trei funcţiuni generale (excitabilitate, schimburi chimice şi troficitate) şi a relaţiilor dintre ele, asupra excitabilităţii ca funcţie generală, asupra relaţiilor dintre stimuli şi excitaţie, asupra manifestărilor excitaţiei şi asupra reglajului superior nervos al excitabilităţii.

7. – Studiul unei cauze importante de variaţie a excitabilităţii: variaţiile de rezistenţă interioară electrică a ţesuturilor şi reglajul superior al acestor variaţiuni. Cele două tehnici de studiu al acestor variaţiuni: ciclograma catodică şi reflexul galvano-cutanat. Aplicaţii în epilepsie (lucrare condusă de Ac. Kreindler).

8. – Tehnici noi de explorare a dinamicei cortico-subcorticale: tehnica impuls-răspuns, oscilograma curbei de adaptare şi relaţii între analizatori (lucrare sub conducerea Ac. A. Kreindler): Tehnica impuls-răspuns foloseşte oscilograful catodic şi este o sinteză între tehnicile cronaximetriei şi a curenţilor de acţiune. A fost folosită în studiul epilepsiei. Curba de adaptare înscrie pe oscilograful catodic o curbă care prezintă principalele faze ale fenomenului azi deja clasic de adaptare. Tehnica de explorare a relaţiilor dintre analizatori studiază fenomenele de facilitare şi de inhibiţie reciprocă, se folosesc excitanţi specifici prag şi ritmici.

9. – Dezvoltarea unei metode complexe de explorare a ANS la om: (această lucrare şi celelalte aplicaţii ale ei arătate mai jos au fost efectuate sub conducerea Ac. A. Kreindler): în primul rând este vorba de înregistrarea simultană a fonogramei verbo-verbale şi a reflexelor verbogalvanice cutanat şi verborespirator; se foloseşte pentru aceasta o instalaţie electrooptică şi un kimograf fotoelectric. Ca excitanţi se folosesc cuvinte spuse şi scrise, imagini simple sau în serie etc. Se folosesc cuvinte standard pentru diferitele structuri fiziologice şi cuvinte în legătură cu eventualele puncte patologice. Datele furnizate de această tehnică au fost combinate cu rezultatele altor tehnici (reflexe verbomotorii, platismografie sau diferite probe profesionale de pshologie aplicată).

10. – Teoria structurilor dinamice şi principiul individualizării asistenţei în nevroze: Cu ajutorul datelor obţinute prin metoda complexă menţionată mai sus s-a ajuns la o clasificare a principalelor grupe de reflexe: o clasificare pe structuri dinamice fiziologice (alimentaţie, orientare, apărare, social-profesional, reproducere, familie). Între aceste grupe de reflexe există diferenţe de rapiditate funcţională adică diferenţe de heterocronism – ce se traduc în tehnica noastră prin diferenţe de latenţă (cele mai mici latenţe la alimentaţie, cele mai mari în structura de reproducere). Alte criterii de diferenţiere a structurilor dinamice fiziologice sunt: criteriul ontogenetic, cel biologic şi cel patologic. În cursul lucrărilor ulterioare efectuate cu privire la epilepsia cu tulburări psihice, nevroza clinică şi incipientă, teoria structurilor dinamice fiziologice s-a dovedit un cadru fiziologic real şi folositor pentru înţelegerea dinamicei ANS – şi pentru individualizarea rezultatelor în clinică şi în profilaxie.

11. – Dinamica orizontală şi verticală nervoasă, legătura dintre datele obiective şi cele subiective, raportul verbal dirijat. Metoda complexă ne oferă pe de o parte o serie de date referitoare la relaţiile orizontale interstructurale şi pe de alta referitoare la relaţiile verticale dintre etajele funcţionale (cuvânt, imagine, reacţie subcorticală gal.cut. respirat.). Tabloul general de sinteză ţine seama în primul rând de acest dublu aspect al dinamicei ANS. Pe de altă parte examenul este bazat pe împletirea strânsă a datelor subiective (anchetă de teren, anamneză) şi a celor obiective de laborator – după anamneză urmează examenul de laborator şi acesta este controlat la rândul său de o nouă anamneză “un raport verbal dirijat”.

12. – Descrierea celor patru parametri principali ai proceselor de diferenţiere complexă: mobilitate, calitate, unicitate şi adecvare. Încercare de clasificare a unui sindrom neuropsihic (epilepsia cu tulburări psihice) din aceste puncte de vedere.

13. – Încercare de clasificare a nevrozelor după structura principal atinsă (nevroză alimentară, de apărare, profesională, familială); şi după fazele de evoluţie a punctelor patologice: stază excitatorie (forma obsesivă), plajă [?] inhibitorie (fază depresivă), eliberare subcorticală (fază anxioasă), desfacerea legăturii (psihonevroză).

14. – Date noi în studiul compensării între structuri şi între etaje, laturi pozitive şi negative ale personalităţii, cele două porţi de intrare în nevroză (punctul de stază cortical şi eliberarea subcorticală).

15. – Depistarea micilor puncte de excitaţie stagnată şi posibilitatea măsurării fine şi obiective a acestor modificări a făcut posibilă cercetarea patogenezei şi a fazelor nevrozei incipiente. A fost descrisă dominanta circumstanţială ca verigă de legătură între normal şi faza incipientă a nevrozei. Aceste cercetări deschid mai larg posibilităţile de desvoltare ale fiziologiei profilactice.

16. – Explorarea capacităţii funcţionale profesionale şi a capacităţii funcţionale generale a celorlalte structuri, aplicaţie în domeniul orientării profesionale: efectuarea unei prime colaborări cu terenul (laboratorul de orientare profesională din cadrul Ministerului Transporturilor).

17. – Noi dezvoltări ale metodei complexe: imagini excitanţi simpli grupate pe structuri fiziologice, imagini în serie (diafilme), proba lexo-verbală şi verbo-grafică şi noi cercetări referitoare la parametri undei emotive (bruscheţe, intensitate, mobilitate şi urmă) şi la variaţiun ale tonusului emotiv de bază în cadrul diferitor activităţi fiziologice (sunt lucrări în curs de executare).

3. –  Premii şi decoraţii: Au fost premiate lucrările: Măsurarea intensităţii luminoase a imaginilor radiologice (1941) şi Metoda complexă de studiu ANS (1954), lucrare cit. mai sus.

4. –  Lucrări recenzate în străinătate: nu avem în prezent date complete.

5. –  Lucrări publicate în străinătate: Méthode d’étude de l’activité nerveuse supérieure chez l’homme. Quelques applications cliniques et prophilactiques. Semaine des Hôpiteaux 4/1956. A. Kreindler, Gh. Dabija, A. Fradis.

6. – Participări la congrese, comunicări făcute la congrese: Cercetări în faţa incipientă a nevrozei (Gh. Dabija, Fradis. Bul. celei de a 18 Conf. de Neurol. Psihiat. şi Neurochirurgie. 1955/p.61).

Contribuţii la studiul ANS cu aplicaţii în tratamentul şi profilaxia nevrozelor (Gh. Dabija, A Fradis. Bul. [ilizibil!] 1957.

7. – Vizite de studii de specializare în străinătate: –“

Tags

Related Posts

Share This

3. ACROSTIH

de Mariana Gurza

Mă îndrept tăcut spre mari cetăţi,
În locurile sfinte, prin înţelepciune
Hristos a înviat la noi în munţi
An de an, printr-o minune,
Iertând pe cei pribegi…

Rugul arde sub frunţile albite
Amar e focul vremurilor trecute
Durerea e ascunsă-n frunze …
Umbra trecutului îmi plânge,
Lumina, simt cum mă străpunge
E vremea  să reclădim cetatea
Sub soare dulce de Rarău
Cu fapte şi înscrisuri, cu dreptate,
Urmaşi ai Sfântului Daniel.

VARIANTĂ a ACROSTIHULUI

Mă îndrept tăcut spre mari cetăţi,
În locurile sfinte, prin înţelepciune
Hristos a înviat la noi în munţi
An de an, printr-o minune,
Iubirea aducând-o prin părinţi.

Rugul arde sub frunţile albite
Amar e focul vremurilor trecute
Durerea e ascunsă-n frunze …
Umbra trecutului îmi plânge,
Lumina, simt cum mă străpunge
E vremea  să reclădim cetatea
Sub soare dulce de Rarău
Cu fapte şi înscrisuri, cu dreptate,

Urmaşi ai Sfântului Daniel.

Tags

Related Posts

Share This