PREOTI IN CATUSE

PREOŢI ÎN CĂTUŞE
Seria FIUL OMULUI – 12

Editura RAMIDA, Bucureşti – 1997

Culegere, Tehnoredactare computerizată şi Grafică
MIHAI RĂDULESCU

Tiparul realizat la Tipografia Silmy Prod-Impex ’95
Str. Locotenent Alex. Paulescu, nr. 31, sector 2, Bucureşti
Tel: 620.63.75; Tel./Fax: 323.70.61

Copyright-ul aparţine lui Mihai Rădulescu; 1997.
ISBN 973-97480-8-2

MIHAI RĂDULESCU
şi
IRINEU SLĂTINEANU

Tags

Related Posts

Share This

1. Simturi si puteri necunoscute

Înalta încordare a nevăzutei anatomii duhovniceşti, la care duce trăirea pe hotarul ce învecinează, fără să-i despartă cu desăvârşire, pe vii şi pe morţi; bâjbâirea către lumină a unor suflete pe cât de hotărâte a o rupe cu carnea şi cu stăpânirea ei, tot pe atât de neputincioase în a se aşeza într-o lume îngerească a cărei lege nu o cunosc; topirea treptată în rugăciune, sângeros întreruptă de năvala neaşteptată a spaimei; toate acestea, dacă nu-l preschimbă pe biet omul întemniţat într-o făptură slobozită de robia pământescului, oricum îi ascut simţurile de rând şi-i trezesc altele neobişnuite, care fie că erau călurite, până la întemniţare, de amorţirea somnului şi cea a neştiinţei, fie abia înmuguriseră.
Pentru ascuţirea simţurilor (omului lăuntric), voi da drept pildă mărturia domnului Corneliu Coposu:
“Este o experienţă foarte interesantă: în puşcărie, în tăcerea mormântală în care trăiesc deţinuţii, se ascute auzul. După câteva zile ajunsesem, eu cel puţin, să identific cu precizie, după scârţâitul balamalelor, la care celulă se deschidea uşa. Cu ajutorul  auzului reuşeam să ne dăm seama când se întâmpla ceva într-o celulă. Bineînţeles, după ce, prin mijlocul “morselor”, reuşisem să-i identificăm pe toţi ocupanţii celulelor din acest infern de puşcărie. Tot aşa sesizam ori de câte ori câte unul din noi murea.
Celula  are muzica ei. Deschiderea  şi închiderea puteau fi sesizate cu ascuţimea auzului, să ştii ce celulă se deschide. cel mai greu lucru, pe care l-am învăţat după trei-patru ani, a fost: din ce direcţie vin paşii. Pentru că, din interiorul celulei, chiar dacă eşti foarte atent şi auzi paşii apropiindu-se, nu-ţi dai seama dacă vin din stânga sau din dreapta” (dintr-o emisiune T.V. din cadrul serialului MEMORIALUL DURERII, realizat de Lucia Hossu-Longin).
Despre o asemănătoare creştere a puterilor psihologice scriu şi Hans-Jurg Stukelberger şi Kan Becker, în SHINING IN THE DARKNESS. THE STORY OF FOUR CHRISTIANS WHO DARED TO LIVE THEIR FAITH (Licărire în întuneric. Povestea a patru creştini care au îndrăznit a-şi trăi credinţa; Michigan, Servant Publications Ann Arbor, 1990):
“Detenţia solitară izolează persoana atât de total de orice distragere încât concentrarea putea fi mult amplificată. Forţele mele fizice şi psihologice de pricepere s-au ascuţit enorm. Mi s-a dezvoltat şi o sensibilitate acută.
De exemplu, nu numai că puteam auzi cel mai mărunt zgomot făcut de caraliii mei, dar mai ştiam şi unde se afla gardianul, în ce stare de spirit era, care îi fuseseră intenţiile când a venit. O astfel de conştienţă ascuţită era foarte importantă pentru supravieţuirea mea, deoarece paznicii soseau adesea pentru a ne verifica, să cadă dacă săvârşeam ceva interzis, cum ar fi să dormim în cursul zilei, să vorbeşti cu glas tare, ori să comunici cu vecinul prin bătăi în perete.
I s-a îngăduit soţiei mele, într-un an, să mă viziteze în două rânduri, însă niciodată nu a ştiut dinainte când urma să se întâmple asta (…). Totuşi, cu două sau trei zile precedând venirea ei, un simţ lăuntric îmi spunea exact când avea să sosească. Acest acelaşi simţ duhovnicesc mă încunoştiinţa când se rugau oamenii pentru mine, ceea ce-mi conferea o extraordinară mângâiere şi încurajare” (THE PERSECUTED, THE PERSECUTORS AND THE CHURCH. Persecutaţii, persecutorii şi Biserica, p. 61).
Aceste rânduri descriu trăirile părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Ele deschid calea către aplecarea asupra celei de a doua lucrări duhovniceşti pomenite la început: deşteptarea unor simţuri neobişnuite. O vom lămuri mai limpede însoţindu-l pe părintele arhimandrit dr. Vasile Vasilache, Vicar al Arhiepiscopiei Americii şi Canadei, în cel mai anevoios răstimp al suferinţelor Prea Sfinţiei Sale ca deţinut politic.
Crescând împreună cu fratele său, viitorul Arhimandrit Haralambie, urmând şcoală şi Seminar în acelaşi timp, vieţuind împreună la Mănăstirea Antim şi la Schitul Pocrov, alungaţi deodată din monahism, amândoi revenind la adăpostul acoperişului părintesc şi nedespărţiţi ajungând ambii în fiare, doar părintelui Haralambie i-a fost curmată viaţa, de data aceasta nemaigăsindu-se alături de fratele Vasile.
Premergător nenorocirii, în celula din Gherla a celui numit imediat mai sus, s-a stins colonelul Andreescu. Cei şaizeci de condamnaţi cu care împărţise încăperea îi vegheau în tăcere trupul înţepenit. Cu glas abia auzit au fost înălţate rugăciuni şi s-au cântat cele cuvenite. Apoi au fost vestiţi subofiţerii de pe coridor. S-a dat poruncă să fie dus lângă uşă şi întins pe o rogojină. Aceasta a fost târâtă afară. Urmă ceva ce nimeni dintre martori n-a mai ştiut uita. Ţeasta răposatului bocăni pe fiecare dintre atât de numeroasele trepte de ciment ce legau catul al treilea de parter. Fiecare dintre nefericiţii ce-i fuseseră colegi de cameră se vedea pe sineşi în locul celui dus, izbit de piatră cu moalele capului.
Dobândind această ştiinţă despre soarta nemiloasă a celor săvârşiţi întemniţele comuniste, mărturiseşte acelaşi Prea Sfinţit Vasile Vasilache a se fi petrecut următoarele:
“Într-o zi (…) am văzut un deţinut cărându-l pe un alt coleg, bolnav sau mort, înfăşurat într-o rogojină. Numai picioarele îi puteau fi zărite ieşind ca nişte beţe din rogojină, iar ele păreau oasele unui schelet. Nu ştiu de ce, dar am avut un presentiment că în acea rogojină se afla fratele meu Haralambie (…). Ar fi putut fi ultimul meu prilej de a-mi vedea fratele în această viaţă pământească.
Câteva zile mai târziu, în noiembrie 1962, am simţit că trebuia să privesc pe micuţa fereastră a celulei. Nu mi se îngăduia s-o fac, dar mi-am asumat riscul. Am văzut doi condamnaţi cărând pe o targă cadavrul unui deţinut. Era acoperit cu un cearceaf şi îl duceau la morga penitenciarului. Iarăşi am avut acelaşi simţământ că deţinutul mort era Haralambie. S-ar fi putut prea bine să fi fost aşa. Într-adevăr, după cum am descoperit mai târziu, Haralambie s-a stins în ziua aceea” (ANOTHER WORLD. MEMORIES FROM COMUNIST PRISONS. O altă lume. Amintiri din închisorile comuniste; New York, 1987, p. 72-73).
Se cade ştiut că, în ceea ce-l priveşte pe autobiograful abia citat, el nu se afla la cea dintâi manifestare a unui simţ lăuntric deosebit. În noaptea dinaintea arestării, îl visase pe Gheorghe Gheorghiu-Dej strângându-i mâna, fără a rosti un cuvânt, ceea ce, după ridicarea sa de către Securitate, Arhimandritul interpretă ca fiind o vestire.
Că atari creşteri ale puterii de pătrundere prin opacul cotidianului apar în cazul unor clerici închişi nu mi se pare de mirare. Viaţa lor spirituală atinge culmi nebănuite.
Prea Cuviosul Vasile, de pildă, ca atâţia alţii, slujea Sfânta Liturghie de câte ori se cuvenea şi-şi ţinea tot canonul de rugăciuni la care e dator monahul. I s-a întâmplat chiar să săvârşească unele Sfinte Liturghii, când alături de pâinea amară a osândei a sfinţit şi câţiva stropi de vin. Unul dintre fraţii de suferinţă ascunsese câteva boabe de struguri adunate într-un lagăr de muncă silnică. Ele folosiseră la fierberea băuturii ce se preschimba în sânge.
Dar prilejul s-a repetat. De obicei, Liturghia era lipsită de vin.
“Mi l-am amintit pe Sfântul Maxim care şi el a fost întemniţat. Cu mâna pe inimă, am rupt pâinea bucăţele şi am rugat Duhul Sfânt să se pogoare asupra ei. Aceste bucăţi de pâine erau transfigurarea trupului Domnului. Sfântul Maxim era convins că Sângele lui Iisus era prezent asupra acestei bucăţi de pâine, deşi nu avea vin. După ce a binecuvântat pâinea, am împărţit-o celorlalţi deţinuţi. După cum Facerea a plecat din nimic, aveam credinţa în Dumnezeul nostru că această mare taină se petrecea din nou în Euharistia pe care o primeam de la El. M-am simţit adânc recunoscător faţă de Dumnezeu pentru toate binecuvântările Sale, pentru puterea şi ocrotirea pe care mi le-a dăruit în toată viaţa, chiar şi acum când mă aflam în ticăloasa mea celulă” (p. 62).
O viaţă liturgică la fel de aprinsă este înfăţişată în lucrarea aceloraşi Hans-Jurg Stuckelberger şi Ken Becker, ea fiind trăită de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.
Bun înţeles că ea nu era pe placul paznicilor. Drept care, bătăile se înlănţuiau de la o duminică la alta, ca şi în orice zi de sărbătoare. Timpul trecând şi slujitorul lui Dumnezeu Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, îndărătnicindu-se a se agăţa de speranţa înfăptuirii sale sfinte, până la sfârşit se obişnuiseră şi pristavii cu meteahna lui, împăcându-se cu gândul că era nebun.
Într-o zi, cum se afla aruncat în izolare, deci n-avea dreptul nici la pâine, nici la altă hrană decât o dată la trei zile, dar nu într-aceea a Domnului, care căzuse atunci, mâhnit se ruga să i se ia povara supărării de pe suflet. Când, se năzări un gând ce nu-i mai da pace, împiedicând să i se mai lege chiar şi cuvintele rugăciunii. Era sâcâitor ca încăpăţânarea unei muşte: oricât o alungi cu mâna, revine de unde ai îndepărtat-o, fierăstruind cu aripile aerul din preajmă. De rând era paznicul cel mai lipsit de omenie dintre toţi. Secretar de partid al penitenciarului, câinos, pe gură rostogolindu-i-se cele mai scârbavnice înjurături, bălos de ură. Gândul şoptea să-i ceară acestuia o bucată de pâine în vederea slujbei Euharistice. Iar Gândului i se împotrivea spaima adânc înfiptă în piept, de nezrădăcinat, temerea de potopul de lovituri ce s-ar fi revărsat asupră-i de îndată ce ar fi glăsuit. Nu se mai putu stăpâni. Era peste răbdarea lui să ameţească înghimparea dinlăuntru, oricât de necugetată-i era.
Se apropie de uşă. Ciocăni. Fierul ei răsună, umplu hruba de dangăt. Cu o smucitură, fu deschisă de afară.
– Ce vrei, bă?! Dumnezeii…!
Un torent de vorbe sfinte, pângărite de desemnări familiale şi anatomice feminine îi izbiră auzul. Se încheie cu un “Hă?!” oblu, ce nu îmbia răspuns.
Totuşi:
– Nu vă supăraţi, îmi puteţi da o bucăţică de pâine? oricât de mică. Vreau să slujesc Sfânta Liturghie. O fărâmiţă, nici 30 grame…
Parcă l-ar fi lovit cu leuca-n cap pe caraliu. A rămas trăznit. Nu-i venea nici să clipească. În cele din urmă, limba i se mişcă din loc, de vreo două ori, fără a fi însoţită şi de gâlgâirea vocii pe corzile de mai jos, din gât. I-or fi cerut mulţi de mâncare când nu venise timpul acesteia. Dar să recunoşti că ai trebuinţă de o coajă de pâine pentru Liturghie?!… Să nu moară subofiţerul de dambla, nu alta!… Unii deţinuţi par a fi în alte minţi, zău c-aşa!…
Uşa grea se repezi înapoi, să spargă zidul.
Preotul fu luat cu frig. I se scursese tot sângele-n tălpi. Îndrăzneala avută abia acum i se dezvăluia în toată grozăvia ei. Inima, cât un purice, ticăia de parcă ar fi umplut coşul pământului, asurzitor…
Minutele se scurgeau încete şi prelungi ca veacurile. Şi se mai întinseră încă, adăugându-se unul-altuia, ca brăţară lângă brăţară din unduirea rece a unui şarpe încolăcit în jurul lumii.
Când uitase să mai tragă aer în plămâni, uşa se crăpă cătinel-cătinel, fără pic de zgomot; se întredeschise, se lărgi.
Fără vorbe, braţul caraliului se înălţă şi se întinse spre el, ca din scena cunoscută din Capela Sixtină. Între degete, o porţie obişnuită de pâine: 125 grame. Cu aceeaşi băgare de seamă împinse uşa, ca pe o cortină de catifea.
“A fost cea mai mistică, cea mai sublimă slujire liturgică pe care am săvârşit-o vreodată. În răstimpul a două ceasuri am stat îngenunchiat pe betonul rece de jos şi m-am rugat. Celula era plină de o tăcere cerească.”
Pacea aşezată peste acel colţ al închisorii mai fu străbătută la o vreme după aceasta de un fâşâit abia simţit. Din nou se deschise uşa. O scurtă aruncare a capului peste umăr şi o încârligare a arătătorului paznicului îl chemară pe osândit.
– Părinte, să nu mă spuneţi nimănui că v-am dat pâinea asta. Dacă află şefii, sunt pierdut!
De când fusese smuls dintr-ale sloboziei de odinioară, cel chinuit se auzea numit “părinte” pentru prima dată! Cu buzele sale grele de blesteme şi ameninţări, gardianul îi reda ceea ce-i dăruise Dumnezeu însuşi: paternitatea asupra unei turme de lângă care fusese răpit.
” – Domnule paznic”, i-am răpuns, “cum s-o fac? Aţi fost îngerul lui Dumnezeu care mi-a adus trupul lui Hristos în această celulă, pentru că pâinea pe care mi-aţi dat-o s-a preschimbat în trupul şi Sângele Mântuitorului nostru. Prin ce aţi făcut, aţi slujit împreună cu mine. Fapta asta v-a fost scrisă în cer” (p. 54-56).
De atunci înainte, acel om, îmbunătăţit prin însăşi facerea sa de bine, nu l-a mai atins nici cu vârful degetului, nici nu l-a mai jignit vreodată: îl ocrotea Dumnezeu de vechea sa îndrăcire.*

* Acest text a apărut iniţial în “Vestitorul Ortodoxiei”, anul V, nr. 97, 30 iunie 1993. A fost publicat şi în volumul MARTIRIUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE; Editura RAMIDA, Bucureşti, 1994. Varianta actuală a suferit anumite îmbunătăţiri.

Tags

Related Posts

Share This

2. O spovedanie fara precedent

Legătura dintre om şi Dumnezeu în condiţiile detenţiei politice sub comunişti era extrem de variată.
Pe de o parte, deoarece în temniţe, lagăre şi mine s-au găsit la un loc credincioşi ai mai multor religii, alături de agnostici şi atei, precum şi-n cadrul creştinismului – reprezentanţi ai feluritelor culte şi denominaţiuni, ai clerului şi laicilor.
Pe de altă parte, ea era dependentă de condiţiile diverse de vieţuire care nu numai că se schimbau de la un loc punitiv la altul; de la o epocă la alta; de la izolarea totală la bacul danubian, în pântecele căruia se înghesuiau mai bine de o mie de inşi. Toate acestea se colorau diferit în raport şi de istoria personală, psihologică, biologică a fiecărui individ în sine, din experienţele duhovniceşti ale cărora a crescut o inflorescenţă imensă şi nespus de neasemenea ei înseşi,  a aspiraţiilor spre Divinitate, astfel încât  nu ar părea nepotrivit ca fenomenul să fie cercetat sub denumirea: Religia (sau: Credinţa) deţinuţilor politici în locurile de detenţie comuniste. Şi poate că volumul meu RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE, cât şi cele ce i-au urmat în Seria FIUL OMULUI, nu fac altceva decât să desţelenească ogorul pentru atari studii din viitor de psihologie a religiei.
Toată gama imaginabilă de atitudini lăuntrice şi exteriorizate ale făpturii în faţa Creatorului ei se află expusă sub ochii observatorului. De la decenţă la pioşenia sobră; de la pioşenia sobră la lacrima fierbinte; de la lacrima fierbinte la frica îngheţată; de la frica îngheţată la teatralismul bigot; de la teatralismul bigot la postura corporală aiuristică şi penibil de caraghioasă.
Am văzut preoţi rugându-se în taină, ori pentru obşte. Dar am văzut şi un laic, care, cunoscând pe de rost Liturghia şi nemaisuportând lipsa ei, şi-a asumat rolul slujitorului altarului şi, drapat în tot felul de cearşafuri  şi obiele, ascuns îndărătul unor cortine de cârpe, îngenunchiat în mijlocul saltelei de paie putrede, “servea Oficiul Divin”, într-o dezolantă parodie, de al cărei sens, aproape demolatru, era total inconştient, pierdut în invocaţiile-i pe cât de oneste, pe atât de sterpe, orgolioase şi dăunătoare echilibrului psihic. Noroc că îngăduia “spectatori” după “dvera” mucedă, că lesne i-ar fi fost să inducă-n eroare pe cei slabi de înger şi să-i atragă în cine ştie ce scornitură de sectă ad-hoc, deoarece avea şi harisma lucrului bine făcut şi cu temei, glasul serios şi grav, era fascinant de îngândurat, te aţintea de sub sprâncenele stufoase, negre ca noaptea, cu priviri pătrunzătoare şi ca aburcându-se din altă lume, poseda un ceva hipnotic, greu de numit, peste măsura intelgenţei sale profunde şi a cunoştinţelor lui vaste din domeniul  ştiinţelor exacte, fizician fiind de profesie şi unul dintre aceia de vârf chiar.
Dintre toate Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe una singură sta la îndemâna deţinutului, când îi trimitea Dumnezeu un preot în celulă. Aceasta era Sfânta Spovedanie.
Nevoia de spovedanie, însă, se face resimţită cu mult înainte de acea clipă fericită, încă din cele dintâi zile ale dispariţiei din societate. Există mai multe explicaţii ale acestui fapt.
Spaima produsă de arestare (de obicei, cea din urmă era absurdă pentru cugetul victimei, cu motivări absconse, de nedezlegat de către raţiune, aşadar ea genera o înfricoşare ca la pătrunderea într-o lume nepământeană, condusă de legi de neînţeles) trezea amintirea că păcatul mărturisit şi iertat te readuce în starea  de curăţie.  Or, este de neconceput ca omul iertat să mai fie atins de vreo pedeapsă. De aici, mintea săvârşea o greşeală logică: confunda planul Iconomiei Dumnezeeşti cu acela al legiuirii nelegiuite şi inumane pământeşti, din România.
Ancheta, prin mitralierea cu întrebări privitoare la existenţa, cuvintele, intenţiile şi gândurile tale, predispunea cugetul către o stare de aceeaşi natură cu cea a Spovedaniei – deşi la un nivel penibil de jos faţă de ultima numită – de ce nu? Diabolic.
Credinciosul era conştient că Dumnezeu însuşi participă la Spovedanie şi, printr-un calcul abisal, nesigur de propriile-i rugăciuni puteau ajunge la Dumnezeu, ar fi voit să-L aducă lângă sine, apărător, pe calea acestei anti-Taine. Ciudate sunt greşelile logicii, care stau la temelia a mai toate ereziile.
Cum îndeobşte, în prima fază a anchetei, proaspătul deţinut este menţinut în solitudine, el recurge la o Spovedanie sui generis: o mărturisire în cămara lăuntrică, începută şi încheiată cu câteva rugăciuni reţinute pe dinafară şi cu rugăminţi febrile de a fi iertat, potrivite din vorbele ce-i vin pe buze într-o situaţie de limită ca aceea în care se află, când nu face confuzia de mai sus, datorată unei dominante afective.
Mai târziu va avea prilejul să se şi mărturisească unui preot.
Îl invit pe cititor să participe la o astfel de Spovedanie – şi ea ieşită din comun ca atâtea aventuri spirituale din gherle.
Cu ocazia lansării RUGULUI APRINS, la Facultatea de Teologie – Bucureşti (pe atunci: Institut), unul dintre vorbitori a fost domnul Ion Diaconescu, încă Prim Vicepreşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat.. Comentariile asupra desfăşurării ei ne-au orientat convorbirea în doi, imediat următoare, spre tema setei de Divinitate a condamnatului politic. Subiectul acesta i-a evocat nepotului lui Ion Mihalache amintirea părintelui Mihai Balica, naţional ţărănist pe care nu l-a cunoscut decât din povestirile bunului prieten al conlocutorului meu, Nicu Adamescu, cu prilejul revenirii de la mina de plumb la Aiud a domnului Ion Diaconescu. Astfel a aflat despre comportarea excepţional de demnă a prelatului, al cărui renume prinsese a se răspândi.
Mai târziu au vieţuit în două celule alăturate; dar clericul şi mireanul nu s-au întâlnit.
” – În lotul în care am fost trimişi la Râmnicu-Sărat se afla şi el. Am plecat după-amiaza târziu de la Aiud şi am ajuns după miezul nopţii  la destinaţie. Acolo ne-au băgat câte unul în celulă. În vagonul-dubă cu care ne-au dus ne aflam câte douăzeci-treizeci de inşi. Am stat de vorbă mai ales cu cei cu care eram bun prieten şi pe care nu-i mai văzusem de ani de zile. Nu-mi aduc aminte să fi schimbat vrun cuvânt cu Părintele.”
În noul loc de detenţie, clericul era cazat la etaj, iar Preşedintele P.N.Ţ.C.D. de astăzi – la parter. Însă Iconomia Mântuirii ţesea o mreajă de lumină nevăzută împrejurul lor şi a tuturor celor de acolo.
” – Tot timpul am stat în celulă – izolarea aceea teribilă. Preocuparea noastră majoră era să stabilim o legătură între noi. Ea nu se putea face decât prin alfabetul Morse. ‘Morsele’ presupunea să ciocăneşti în zid, ceea ce nu era cu putinţă, fiindcă aveam un control extraordinar şi paznicii trăgeau cu urechea tot timpul. Dacă te prindeau, dădeau pedepse mari. S-au încercat şi alte formule. Până la urmă, s-a încetăţenit şi a funcţionat… ‘morsele tuşite!’
E pentru întâia oară că aud despre acest limbaj; iată un alt domeniu inedit al cercetării ştiinţifice posibile, în cadrul lingvisticii generale, ca şi în acela al psihologiei comunicării (cititorul îşi aminteşte că am menţionat anterior posibilitatea cercetării psihologiei religiei în temniţa politică).
” – Când ne scoteau la plimbare, la aer, tot câte unul, în curtea puşcăriei, aceea din interiorul T-ului, nu ne mai supraveghea un subofiţer securist, ci soldatul în termen, din prepeleac. Şi acesta stătea tot singur, cocoţat acolo sus.”
Gândul îmi încremeneşte… Numai omul bolnav de singurătate – cum erau aceşti deţinuţi mai chinuiţi ca toţi ceilalţi – era capabil să înţeleagă singurătatea temnicerului său. Cine altul să fi fost sensibil la tinereţea irosită în tăcere a copilandrului în uniformă?
” – Ostaşul avea consemn să nu te lase nici să iei ceva de pe jos, nici să vorbeşti, nici să faci vrun zgomot. Dar să tuşeşti n-avea cum să-ţi interzică…”
Cadrul teoretic al ciudatei relaţii umane stabilite prin diafragmă şi plămâni a fost desenat. S-o vedem la lucru:
” – Atunci, cât timp ne plimbam pe sub celulele celorlalţi, nu făceam altceva decât tuşeam în ritm de Morse, ceea ce era extraordinar de obositor. Ferestrele stăteau oarbe în înalt, oblonite; însă tusea se auzea. Pentru a tuşi o literă, tuşeai de mai multe ori. Să vă dau un exemplu; tuşirea lui A, în Morse. În Morsele de puşcărie, punctul era o bătaie în perete. Linia nu aveai cum s-o faci decât prin două lovituri repetate rapid. Iar la tuse…”
Bărbatul cu chip onest, brăzdat de anii petrecuţi în temniţe, ros de întrebările însinguratului, îmi acordă beneficiul unei demonstraţii imediate: îşi forţează muşchii pectorali şi lăuntrul pieptului şi tuşeşte o dată, aşteaptă răgazul unei pauze şi tuşeşte scurt de două ori, una după alta.
” – Ca să formezi o literă – să zicem – tuşeai de trei ori. Ca să formezi un cuvânt, tuşeai de vreo douăzeci de ori. Ca să transmiţi o propoziţie, tuşeai de o sută de ori, de două sute de ori, în cursul celor douăzeci de minute cât te plimbai. Când isprăveam plimbarea eram complet epuizaţi. Dar asta era viaţa!… Dacă timp de ani de zile nu vedeai pe nimeni, nu vorbeai cu nimeni…”
Imaginea pe care mi-o oferă în camera de zi a apartamentului său mi se înceţoşează. Îmi răsare o alta, ajunsă la mine prin mijlocirea micului ecran: tot conlocutorul meu, ca deputat. Mă întreb câţi dintre oponenţii săi, în duelul discursurilor, meşteri în caţavencisme, şi-au bâiguit vreodată gândirea prin tuse, deoarece graiul natural al omului le-a fost interzis prin ‘regulament’.
” – Am reuşit astfel să ţinem legătura între noi ani la rând. Fiecare, în orizontul său de percepţie, tot prindea câte ceva, o frântură de frază, un zgomot.”
Şi asta le făcea bine deţinuţilor, era o mângâiere: Mde, mai trăiesc oamenii…
” – Apoi se întâmpla din când în când unul dintre noi să fie luat, dus ba la spital – la închisoarea Văcăreşti – , ba la câte o anchetă, cu care ocazie mai avea un contact cu careva şi aducea ştiri. Ceea ce tuşeai de unul singur se amplifica de douăzeci de ori, că eram cam atâţia cei care ţineam legătura aia. Nu toţi se angajaseră la aşa ceva. Majoritatea celor aruncaţi în celulă, care nu avuseseră curiozitatea să înveţe un alfabet din ăsta, nu aveau cum să comunice. Aceia au suferit cumplit, aproape că se şocau din pricina izolării. Pe când noi am izbutit să trăim. În singurătatea aia fantastică, eram totuşi informaţi.”
Informaţia rămâne o garanţie a existenţei în imediat.
” – Ei, ca să revin la părintele Balica. Printre cei vreo douăzeci de inşi pomeniţi, se număra şi el. Era foarte activ în această acţiune. Şi nu mai spun că în acea nenorocire de la Râmnicu-Sărat, el nu şi-a uitat misiunea de preot. Era prezent la toate sărbătorile. Ne învăţase să recunoaştem când cădeau Paştile, deoarece data lor se schimbă. N-aveai de unde şti când picau. Părintele Balica nu numai că ne tuşea când erau Paştile, dar ne-a dat şi o formulă cu care calculai şi data celui ortodox şi al celui Catolic, şi pentru anul 1 000, şi pentru anul 5 000; pentru când voiai: şi-nainte şi-napoi!…”
Se amuză vorbitorul de câte lucruri noi şi ciudate a descoperit şi învăţat prin ‘tuşit’.
” – Mai mult decât atâta, ne-a dat asistenţă religioasă în acei ani, una excelentă. Ce să vedeţi! Ne-am spovedit prin ‘Morsele tuşit’, la părintele Balica! Ne-a explicat el cum s-o facem. La un semnal al lui, din celulă. De acolo nu se tuşea decât uneori. Tuşind de acolo cineva în ritm de Morse, am fost prinşi până la urmă: gardienii au sesizat ritmul. La un semnal al părintelui Mihai, fiecare, când îi venea rândul, ne mărturiseam păcatele în gând. Şi cum fiecare dintre noi aveam un semnal propriu prin care ne făceam identificaţi în interiorul zidurilor temniţei, el ne pomenea după nume cum ni-l ştia şi făcea rugăciunile de dezlegare din celula sa. Adică am adaptat Taina la condiţiile noastre de acolo. Important era că trăiam viaţa creştină, chiar dacă în maniera asta subterană.”
Naţional ţărănistul surâde dus pe gânduri.
” – Până acolo s-a mers că inginerul Puiu, care era cu noi, prietenul nostru, după ce ne-a spovedit părintele Balica, într-un an, numai că-l întreabă tuşit pe duhovnic dacă ne putea şi împărtăşi prin Morse. A şi inventat o tehnologie pentru asta! A propus să păstrăm fiecare câte o fărâmă de turtoi, părintele urmând să spună rugăciunile necesare, noi să ne concentrăm la semnalul său, iar el să ne binecuvânteze mălaiul! Părintele i-a răspuns că nu concepea aşa ceva. L-a lămurit că era nevoie de vin, că nu se potrivea făina de porumb, că erau necesare şi altele. Şi ‘tehnologia’ a fost respinsă.”
Ce uşor râdem astăzi de disperările metafizice ale mizeriei de ieri!
” – Aşadar, părintele Balica a trecut prin tot calvarul ăsta de la Râmnicu-Sărat şi nu numai că l-a suferit, ci ne-a acordat asistenţa religioasă de care aveam nevoie, aşa cum v-am povestit. S-a eliberat în ’64, ca toată lumea. Slujea la biserica de lângă casa din Dudeşti, unde locuia familia Coposu. A continuat să ne ajute. Botezuri, cununii, chiar şi parastase politice, pentru Iuliu Maniu, Mihalache şi pentru ceilalţi duşi, oricât de periculos era. În cele din urmă, i-a fost demolată biserica şi s-a îmbolnăvit de Parkinson. A murit toamna trecută” (e vorba despre toamna anului 1992). “Am vorbit la înmormântarea lui. A fost una săracă. Nu prea erau oameni de faţă, cei din partid. A coincis cu ceva, nu mai ţin minte cu ce, congresul sau altceva.”
Acela care a vieţuit singur şi a spovedit din celula sa pe cei însinguraţi s-a dus Dincolo, însoţit de propria sa solitudine.
Oare va mai fi fost preot care să dezlege prin tuşit mărturisirea tuşită a păcatelor?*

* Acest text  a apărut iniţial în “Vestitorul Ortodox”, anul V, nr. 96, 15 iunie 1993. A fost publicat şi în MARTIRIUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Editura RAMIDA, 1994. Versiunea de faţă a suferit îmbunătăţiri.

Tags

Related Posts

Share This

3. Politica lui Dumnezeu

Cea dintâi victimă dintre noi n-a fost arestată, nici torturată. A fost de-a dreptul ucisă. Avea 27 ani. Un preot: Mihai Politic, îmi spune conlocutorul meu.
” – Nume predestinat. Politica i-a luat viaţa…, comentez, nesigur  pe ce va urma.
Celălalt continuă, neîmpiedicându-se de jocul meu de cuvinte:
” – … Fără ca el să fi făcut vreodată altă politică decât aceea a lui Dumnezeu.”
Ceea ce a rostit introduce o nuanţă foarte gravă în convorbirea noastră.
” – Cu atâta s-a ocupat cumnatul meu… – nu ştiu dacă v-am spus că mi-a fost cumnat. Şi a făcut doar politica lui Dumnezeu. Adică s-a ţinut de misia lui: avea cu adevărat chemarea Altarului. Asculta de ea cu simplitate, cu smerenie, cu hotărâre. Nu avea nevoie de nici un efort, de nici o-ncordare pentru a-şi struni hotărârea aceasta. Era în sine – o parte din credinţa lui. Credea. Credea cum respira. Avea o hotărâre dintre acelea blânde, care nu jenează pe nimeni, care nu încalcă buna cuviinţă; nu una care să se ridice ca şarpele-n coadă-n faţa semenilor. (‘V-arăt eu vouă cine sunt eu!’), nu. Hotărârea îi era treabă ce-l privea doar pe el, asupra căreia doar el avea stăpânire, doar el drepturi; ceva foarte lăuntric şi personal, intim. Nu vorbea despre ea. N-o pomenea măcar. Ceea ce vă încredinţez e din observaţia mea. Socotesc că şi ceilalţi băgau de seamă acelaşi lucru. Că de la el nu puteai smulge un cuvinţel despre sine! Mai ales de laudă… sau să-l fi dat în vileag… preot cuminte, aia era. Preot de ţară…”
Ultimei noţiuni, vorbitorul i-a dăruit o încărcătură de lirism cu care ne-am obişnuit toţi din literatura ce ne-a format. Ea a clădit în noi imagini pe care n-au izbutit să le şteargă surprizele vieţii, oricât le-au contrazis cele din urmă uneori – să folosesc termeni duri: oricât de ridicole ne-au apărut ulterior idilismul, ‘păşunismul’ anumitor prozatori, poeţi…
‘La ţară’… o sintagmă ce ne umple sufletele de visare, de dor, de pace… O sintagmă cu harul magic  de a ne transpune-n altă lume, una a bunului simţ, a fericirii tihnite, a bucuriilor necăutate şi necomplicate, un tărâm unde problemele omului sunt îmbrăţişate şi dezlegate de Natura în sânul căreia se topesc făpturile umane, redevenind membre ale ei. Ei – şi nu cele mai desăvârşite… Iar dacă ele nu-i sunt copiii cei mai înţelepţi, aceasta nu înseamnează că rămân mai puţin ocrotiţi, mai puţin iubiţi, mai puţin senini.
Simţeam atari încredinţări nerostite, îndărătul puţinelor vocabule cu care conlocutorul meu şi-a caracterizat cumnatul dus: ‘preot de ţară’. Acelaşi fundal sentimental a fost deşteptat şi-n mine şi m-au umplut încredinţări similare, supte tot de la pieptul generos al literaturii mume. Deşi abia am pregătit pentru tipar – căci una din profesiile mele este aceea de editor – cartea Melaniei Boriceanu, UN STRIGĂT DINCOLO DE BARIERĂ, cel mai scurt roman autobiografic din câte am citit şi unul sfâşietor, cu neputinţă a fi fost scris de un profesionist al condeiului, atât este de onest, de autentic, de direct. Îl pomenesc fiindcă în el am întâlnit un alt preot, dacă nu de la ţară, nici prea departe de această situare; un preot din mahalaua unui târg, adică dintr-un sat invadat de orăşelul vecin care, întinzându-se, a cotropit şi a înghiţit mărunta aşezare rurală. Tam-nesam pricep acum, când ne-am aşezat în faţa ecranului computerului, că sunt nevoit să istorisesc cele ce am aflat despre părintele Mihai, complicând naraţiunea, sunt obligat să-i fac loc în ea şi acestui al doilea slujitor al Altarului – după nume – , pentru a coborî pe aceleaşi pagini lumina şi întunericul, curajul şi laşitatea, cinstea şi reaua credinţă, dreptatea şi nedreptatea. Fiindcă, aşa cum spune marele matematician Marcel Roşculeţ, poet editat tot de mine:

                                       … vei înţelege
                                       Că prin urât frumosul-i luminos
                                       Şi prin murdar mai pură e candoarea,
                                       Că-n universul nostru tenebros
                                       Au tâlc şi josnicia şi grandoarea
                                       Ce cumetresc ades când se-ntâlnesc!

(MAGISTRUL, din volumul: OVIDIUS. DACIA FELIX, PASĂREA FENIX).
Şi iată cum asociaţia gândurilor duce la încâlcirea relatării şi la oropsirea cititorului. În loc să-i ofer acestuia câteva minute de relaxare educativă, îl îmbrâncesc într-un hăţiş psihologic şi de evenimente unde-l voi lăsa să se descurce singur în căutarea reşirii în luminişul raţiunii ordonatoare a faptelor de viaţă. Şi cât de încurcate sunt cele din urmă…
Să revin de unde am plecat.
Va să zică, mă aflu în camera domnului Ermil Comoniţă. L-am pomenit într-o carte, în TRAGEDIA LUI LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU. CONVORBIRI CU OMUL POLITIC CORNELIU COPOSU, ca întemeietor al Organizaţiei de Rezistenţă Naţională ‘ Regele Mihai I’.
Cititorul, ca şi mine, îi calcă pragul pentru prima dată. Un spaţiu de locuit (nu e nici casă, nici apartament, ci o odaie ce ţine loc de dormitor, birou, sufragerie şi salon; iar alta – de vestibul, bucătărie, cămară, încăperile sanitare împărţindu-le chiriaşul în comun cu ceilalţi locatari ai bătrânei clădiri boiereşti repartizate de stat, cu curte destul de largă), un spaţiu impropriu să devină cămin, ziceam, ce nu seamănă deloc cu sufletul mare pe care-l adăposteşte.
Domnul acesta vârstnic, cu nume atât de rar întâlnit, este politeţea întruchipată. Toleranţa şi respectul lui pentru oricine te izbesc de la cea dintâi privire ce o opreşti asupra sa, de cum îl auzi adresându-se cuiva, deîndată ce te apropii de el şi se dă degrabă de o parte, să nu stingherească. Se înclină uşor când ţi se adesează, fiind de o statură destul de falnică, după ce a avut grijă să se ridice în picioare în cinstea ta. Rostirea îi împrumută ceva din nobleţea, din frumuseţea  chipului şi i se scaldă în bunătate, în smerenie, în deferenţă. Ideile sale survin dintr-un vast fond al solidarităţii cu semenii, al înţelegerii lor, al dragostei creştine. Dacă n-aş fi încunoştinţat că a petrecut câţiva ani din viaţă ascuns te miri unde şi că a zăcut mai bine de şaisprezece ani prin temniţe, nu el ar fi acela care să grăbească a mi se mărturisi. Conform firii sale, iată, nu-mi face cunoscut nimic despre sineşi, ci îmi comunică ceva despre biet cumnatul său, părintele Mihai Politic.
” – Tânăr, de statură potrivită, şaten, bărbat nu prea frumos, cu barbă, avea trei copii mici când s-a petrecut nenorocirea…”
Din romanul Melaniei Boriceanu nu ştiu cum arăta celălalt. În schimb, deduc că era cel puţin de vârstă mijlocie: apucase a face închisoare. Aşa că-l bănuiesc a fi avut obrajii supţi, brăzdaţi, cu aer întunecos, cu priviri arse de singurătate, de câte suferise, de câte văzuse. Altceva în afară de faptele înscrise cu foc în memoria unei fetiţe sensibile la nedreptate, astăzi autoarea cărţii, nu cunosc.
” – Părintele Mihai Politic îi învăţa pe oameni să fie corecţi, drepţi şi, mai ales, să-L iubească pe Dumnezeu, să-şi iubească aproapele, să-şi iubească Regele, să-şi iubească Patria”, explică domnul Comoniţă. “Îi învăţa să fie curaţi la suflet. Era unul dintre acei numeroşi preoţi locali ziditori în inimile păstoriţilor a imensei credinţe a moldovenilor, care o întrece, îmi vine să afirm, pe a tuturor celorlalţi cetăţeni din provinciile noastre. Şi nu era unul dintre aceia nebăgaţi în seamă. Dimpotrivă, în ciuda modestiei sale, îi recunoşteai trăirea după port, după gest, din tonul glasului, din uitătură, din dragostea de biserică. Şi, în mod special, era pornit împotriva comunismului ateu. În predici pleda pentru unitatea naţională, pentru reconciliere. Spunea: ‘Dăruiţi-vă pacea!’. ‘Suntem o singură familie: România!’. În felul ăsta, cei din comuna Boboieşti, din judeţul Neamţ, se hrăneau cu cele mai alese idei creştine şi patriotice. Astfel, dădea un concurs excelent Organizaţiei de Rezistenţă naţională ‘Regele Mihai I’.”
Preotul din carte, al cărui nume nu vreau să-l trădez (cu gândul la familia sa, cu atât mai mult cu cât cumplită pedeapsă şi-a dat singur), era un înspăimântat. Ghinionul pentru un individ în starea aceasta era că-n paranoia sa se adăpostea la mama autoarei şi la părinţii aceleia colonelul Arsenescu, al cărui renume trecuse de hotarele ţării, organizator al celor mai celebri luptători din munţi împotriva comuniştilor. Părintele nu avea nici o ştire  despre existenţa celui ascuns. Ofiţerul se pitea în cine ştie ce cotlon când păstorul satului păşea pe podele cu icoana sau cu botezul. Afară dintre ziduri, colonelul n-a ieşit ani îndelungaţi, iar nici unul dintre sufletele ce-l ocroteau n-a deschis gura, n-a greşit cumva să ajungă a-i trăda prezenţa. Totuşi, ea a fost dibuită, aşa cum au văzut  cei care au citit micul meu volum SÂNGE PE RÂUL DOAMNEI – PÂNĂ CÂND ATÂTA SUFERINŢĂ?. Viteazul a fost dator să se predea.
Este uşor de închipuit prin câte a trecut părintele, luat la întrebări de călăii Securităţii – fiindcă, pentru ei, parohul s-ar fi cuvenit să le cunoască pe toate şi să li le divulge. Însă de unde nu s-a semănat, n-ai ce culege. Omul în rasă a fost lăsat slobod, pe când familia care-l acoperise pe cel căutat a fost zvârlită-n beciuri, fără doar de fiica lui de cinci-şase ani şi de bunica ei.
Anotimpurile s-au scurs, negre şi încete ca moartea treptată a paraliticului. Apoi păru că cerul se lumina. S-a întors unul, altul. Mama fetiţei – nebună pe totdeauna, inşi cu beteşuguri mii, dar cu mintea rămasă întreagă. A apărut şi bunicul. A fost o fericire de scurtă durată: şi-a dat duhul curând.
“Un incident uimitor, îşi aminteşte copila, pe atunci în vârstă de zece ani, ” – încă o dată vieţile noastre călcate în picioare – … a avut loc cu ocazia înmormântării, fapt care trebuia să se întâmple duminica.
Preotul ce oficia slujba de înmormântare (…) a constatat lipsa unei semnături pe certificatul de deces şi a refuzat să-l îngroape – nimic anormal – spunându-ne să-l luăm înapoi acasă. La multe rugăminţi şi insistenţe, s-a învoit să-l lase în acea noapte în biserică şi să nu-l ducem acasă.
Tot el a ţinut şi de data asta o cuvântare deloc măgulitoare la adresa defunctului meu bunic.
La scurt timp acel preot s-a sinucis.”
Această rememorare se cuvine lămurită prin alta privitoare la ce se petrecuse anterior, după arestarea Colonelului:
“Într-una din zilele din preajma postului, ea (bunica; n.n.) s-a dus la biserică – era o femeie tare credincioasă şi cu frica lui Dumnezeu – şi când s-a întors era răvăşită şi plânsă. Nu mai ţin minte ce mi-a spus mie, dar mai târziu am auzit-o cum povestea mătuşii mele ce se întâmplase. La terminarea slujbei, preotul, în loc să ţină predica obişnuită, a ţinut una despre ce se întâmplase la noi. Mă întreb şi astăzi cum un slujitor al Domnului, care are menirea să potolească patimile, să îndemne la milă creştinească, a putut să vorbească astfel. Predica a fost rostită cu o vehemenţă de nedescris, din care trebuie să amintesc cuvinte ca: dacă el ar fi ştiut, l-ar fi denunţat, l-ar fi ars de viu. Oare pe cine slujea acel preot? Pe Dumnezeu sau pe satana?”
Parohul – socotesc aceasta de la sine înţeles –  îşi apăra viaţa şi familia. Însă cât rău făcea Bisericii, ca instituţie naţională necesară perpetuării moralităţii în rândurile poporului român, nu s-a gândit. N-a ţinut seama nici de sentimentele enoriaşilor săi şi aşa prea bătuţi de soartă. Şi cu atât mai puţin a cugetat la propria-i mântuire, ori la dragostea adusă de Hristos pe pământ. Nu s-a gândit, pentru că era orbit de spaimă, pentru că groaza i se preschimbase în ură. Nu s-a gândit decât să joace precum îi cânta la ureche Securitatea. S-a preschimbat într-un model al denunţătorului ideal, aşa cum îl voiau foştii săi anchetatori, un manechin vorbitor, expus în vitrina Sfântului Altar. Crima lui intra în categoria acelora desemnate de Iisus: “Iar pe acei vrăjmaşi ai mei care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea”.
Preotul nu a suportat povara acelei crime mult timp. A luat calea Iudei: s-a spânzurat.
Însă eu am plecat de la pilda luminoasă a preotului dedicat chemării sale, părintele Mihai Politic, paroh în Boboieşti, judeţul Neamţ.
Acesta – cititorul a aflat-o – se număra printre cei din conducerea Organizaţiei de Rezistenţă Naţională “Regele Mihai I”. Era o organizaţie tainică, subterană. La ceasul acela, singura cu extindere asupra întregului teritoriu al Ţării. Nu i s-a iertat participarea la opoziţia faţă de puterea comunistă în creştere.
A fost provocat la o discuţie, într-o zi când se afla la Târgu-Neamţ. Convorbirea se încinsese. Ajungând în dreptul unei bodegi, fu îmbiat la o masă. Părintele nu se atingea de alcool. A luat un pahar de limonadă. Când argumentele se răriră, cei doi s-au ridicat şi s-au despărţit.
În autobuz, în drum spre casă, preotului i s-a făcut rău, încât şoferul l-a coborât din vehicol, la marginea şoselei. Învăluit în colbul stârnit de roţile de cauciuc, părintele Mihai şi-a dat duhul. Da, în linţoliu de praf.
Un angajat al Securităţii, Cucinschi, a dezvăluit mai târziu că necunoscutul avusese misiunea să pună-n scenă cele relatate mai sus şi să strecoare în paharul preotului otravă. Oare nevoia de dreptate a sufletului nostru va afla vreodată sfârşitul criminalului? Adică, dezvălui-ni-se-va cum s-a logodit la rândul său cu funia, asemeni vânzătorului lui Hristos, pentru ca să nu fie zadarnic cuvântul EVANGHELIEI că cine ucide, drept este să-şi ia viaţa cât de curând, până să i-o ia Cel drept?
De altfel, curând toţi membrii familiei Comoniţă fură arestaţi. Dintre dânşii, sora gazdei mele a albit într-o unică noapte cumplită de tortură şi viol pe un câmp, dincolo de Jilava, unde a fost târâtă de ‘apărătorii dictaturii proletare’ şi şi-a pierdut minţile pe tot restul vieţii.
Tac. Tace şi povestitorul.
Târziu adaugă ca pentru sine:
” – Organizaţia de Rezistenţă Naţională ‘Regele Mihai I’ presupunea şi o componentă a credinţei. Aveam nevoie în conducere de un stâlp clerical. L-am propus şi a fost ales preotul Mihai Politic, fără să-l fi avertizat…”
Glasul distinsei mele gazde s-a umbrit: domnul Ermil Comoniţă n-a mai apucat să-=l întrebe pe cumnatul său dacă dorea aceasta şi o accepta…*

* Acest text a apărut în “Vestitorul Ortodoxiei”, anul V, nr. 106, 1-15 decembrie 1993. A mai fost publicat şi în volumul MARTIRIUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Editura RAMIDA, 1994. Versiunea de faţă a suferit anumite îmbunătăţiri.

Tags

Related Posts

Share This

4. Crestinul si canibalii

Nu-i recunosc vocea în micuţul difuzor al reportofonului pe care mi l-a împrumutat Prea Sfinţitul Irineu. Vorbeşte rar şi apăsat, ca din faţa Uşilor Împărăteşti. Parcă citesc în rostirea sa o oarecare căutare a cuvintelor, să-şi facă înţelesul cât mai limpede, mai convingător. Oare anii să-i fi cuminţit spiritul ghiduş şi entuziast al fluenţei de odinioară?
Trecură  vreo douăzeci de ani şi mai bine, nu? Poate treizeci. Ori mai eram student de-al doilea (adică după întreruperea adusă de puşcărie), ori abia mă nimerisem profesor, când l-am cunoscut. Trăsesem în Govora-Sat, în vacanţă, pătimaş să cunosc mănăstirile Olteniei ca, de aici, mai târziu din Jiblea, iar şi mai târziu din Polovragi, să calc prin cât mai multe. Bun înţeles, l-am vizitat mai întâi pe preotul locului, să-l descos asupra zonei. Se numea Petre Gheorghe şi era bucuros de un conlocutor, mai precis de un ascultător.
De atunci am vorbit în multe rânduri despre el studenţilor. L-am dat pildă de ce poate face un om cu viaţa sa; l-am citat dimpreună cu  părintele Oancea, fondatorul muzeului de icoane pe sticlă, din Sibiel, şi cu Nicolae Popa, cântăreţul bisericesc din Târpeşti, arheolog amator şi sculptor în lemn, întemeietor al altui muzeu. le-am repetat cuvintele preotului Petre Gheorghe, care a extins aria neoliticului cu un judeţ, lucru complet străin oamenilor de ştiinţă, până la descoperirile sale, adică nimeni n-a avut cunoştiinţă că şi pe aceste meleaguri au vieţuit strămoşii noştri din perioada numită, reluam pentru ei, ziceam, vorbe ca: ” – Arheologia are multe taine. Trebuie să ‘miroşi’ locul unde sunt cioburile şi cioburile trebuie a le ‘mirosi’. Unii spun că e greu. Este într-adevăr o taină să găseşti un ciob în pământ.
Atunci când am săpat şi am găsit ciobul ăla ‘Coţofeni’, şi am ştiut că era ‘Coţofeni’, când am primit confirmarea – a fost ceva excepţional pentru mine! Mai ales că singur îl visezi, cum să spun?, în timp, plecând de la caracteristicile vasului” – ce frumoasă lămurire a procesului de identificare! “… E o satisfacţie a ta, în primul rând; îţi întăreşte încrederea în cunoştinţele  tale şi mai mult decât atât…”
Preotul din Govora-Sat, cunoscând binişor ce le putea pielea comuniştilor, în privinţa creştinismului, se pusese la adăpost din vreme, mai făcând nişte studii, să aibă o pâine, dacă ar fi desfiinţat ei bisericile: urmase şi facultatea de istorie. Avea ceva experienţă cu politica lor. Să vedem cum o dobândise.
Copilărise în satul Orleşti, aproape de Drăgăşani. De bună seamă de la acei viticultori harnici va fi tras şi Sfinţia Sa vreo învăţătură, că prea i-a mers bine munca în viaţă şi prin dragul de trudă şi-a descurcat mai toate necazurile.
Din Primul Război Mondial pe el l-a impresionat intrarea trupelor germane în Oltenia, pe cai albi şi  falnici, ostaşi cu carabinele în spinare şi cu suliţele în oblânc. Pomenesc acest eveniment, deoarece de el – oricât de spectaculos îi va fi părut copilului – şi atâta tot – , i-a atârnat ursirea viitorului.
Când veni acasă tatăl său de pe front, mama:
” – Ce l-om face?” zise, gândind cu sârg la cel mic.
Despre Gheorghiţă era vorba.
Doi dintre fraţii părintelui său rămăseseră pe Valea Oltului; şi cu doi cumnaţi. Aproape din fiecare familie unul sau câte o pereche odihneau pe câmpul de luptă.
” – Negustor”, îşi dădu cu părerea tatăl, visător la banii ce l-ar îmbogăţi pe fecior, să nu se mai frământe ca ei, mai ales că era  debandadă mare în ţară, pentru refacere.
Nevasta, care dusese greul în absenţa stăpânului familiei, avea o oarecare clarviziune:
” – Ba! Popă l-om face, să scape de armată şi război!”, că nu lipsurile o dureau pe dânsa, dacă-i venise acasă bărbatul, după ce petrecuse cam toate luptele printre gloanţe, ani şi ani de zile; absenţa lui însă îi sfâşiase pieptul, de nu crezuse să-şi revină vreodată.
Aşa ajunse elevul Petre Gheorghe pe mâna profesorilor străluciţi ai Seminarului din Vâlcea. Iar timpul trecând, în 1931 fu numit preot la parohia Govora, una modestă, chiar prea modestă în vremurile acelea, că sărăcia bătea aproape la fiece uşă a enoriaşilor Sfinţiei Sale.
Şi uite că încetul cu încetul a venit al Doilea Război Mondial. Şi previziunile mamei nu s-au adeverit. Părintele Petre Gheorghe fu chemat la datorie, la rândul său: ca misionar.
O decizie a Mareşalului Antonescu cerea că Biserica să ia parte la Războiul Sfânt ce trebuia dus împotriva celor care ne ocupaseră cu nevridnicie teritorii din Ţară.
Deci plecă misionar în părţile Pervomaiskului, la Golta, oraş pe Bug, de fapt o parohie apropiată de acest oraş, care parohie pe jumătate se pntindea dincolo de Bug, jumătate odihnea în partea ceastălaltă a Transnistriei. va să zică a fost preot mai mult de opt luni de zile la drept vorbind la două parohii, una de moldoveni, aflaţi acolo de pe timpul lui Ştefan cel Mare, comuna se numea Sârova (de la ‘zăr’, că erau ungureni de-ai Domnului Ştefan), de vreo mie cinci sute-şase sute de familii şi alta peste râul Kodâma: Lukanovka, numai de ruşi.
Datoria era să redreseze şi să revigoreze credinţa creştină şi să refacă lăcaşurile sfinte, transformate de comunism în magazii, ca biserica din Sârova, sau avuseseră turlele retezate, ca cea din Lukanovka, pentru a fi folosite drept şcoală, ori muzee ale ateismului.
(De aceea ziceam că avea el ceva ştiinţă despre cum se purtau comuniştii cu bisericile…)
Împreună cu înaintaşul său de acolo, o refăcu pe cea din Lukanovka, redând-o cultului. Aceea din  Sârova fu repictată, iar celebrele icoane ruseşti fură scoase din pământ de credincioşi şi repuse în drepturile lor. În vederea renovării, a adus de la şaizeci de kilometri distanţă stejarul necesar. Drumul de la Golta la Odessa l-a făcut de câteva ori pentru dobândirea materialelor folositoare pictorilor. ‘Mândră  biserică ai făcut batiuşca!’, ziceau enoriaşii.
” – Îmi aduc aminte de Dăriţa, Daria, fata lui Ghidovania”, rosteşte pe bandă. “La cel din urmă, bătrân de vreo şaptezeci şi cinci de ani, am locuit. Daria era niţel – sau poate chiar mai mult – prostită de chinurile prin care trecuse în vremea NEP-ului când, după cum spunea ea, de trei ori s-a săpat groapa, de trei ori au îngropat-o de vie şi de trei ori au scos-o din groapă, când ajungea la sufocare; şi era trimeasă din post în post, să-şi dea adeziunea de înscriere în colhoz. Iar Ghidovania, la cei şaptezeci şi cinci de ani, nu se înscrisese în colhoz, nici fii-sa!
Viaţa de acolo, de misionar, s-ar cuveni scoasă la iveală”, subliniază, împotriva indiferenţei generale româneşti pentru faptele înaintaşilor şi pentru istorie (desigur că şi aceasta este o moştenire de pe timpul, deloc îndepărtat, când la facultatea de istorie nu te puteai înscrie decât în baza unor recomandări a partidului comunist şi când minciuna diriguia trecutul românului în manualele duşmănoase faţă de fiinţa naţiunii, dintre care cel mai celebru era redactat de un străin de neam de care nimeni n-auzise şi nici nu mai aude). “Fiindcă nu numai că am avut oarecari realizări, oricât de modeste”, continuă glasul său, “însă ele sunt edificatoare pentru Biserica noastră Creştină Ortodoxă”. (Parcă Biserica se arată mai preocupată de soarta preoţilor săi de ieri? parcă voieşte ea să adune mărturii şi documente? deşi continuă activitatea lor şi face parte cu ei din acelaşi trup hristic…)
” – De pildă, într-o bună zi am botezat doisprezece copii. La care botez au luat parte credincioase şi credincioşi de acolo.
Oamenii nu se mulţumeau doar cu botezul. Mai puneau întrebări despre ce-i durea mai tare: ‘Când zici că ne dă al nost pământ? Nu cumva e şi Antonescu hâtru ca şi Stalin al nostru?’… ”
Antonescu iscălise decretul de retrocedare a pământului, dar, datorită mersului frontului, nu le fuseseră încă împărţite proprietăţile ţăranilor.
Când trecea părintele dimpreună cu Sioma, cântăreţul său bisericesc, Simion Romanenko – tată a doisprezece copii, de la două soţii – , când trecea cu el spre gară, având ei acelaşi drum pomenit, la Golta, după materiale, Sioma îi arăta mejdina pământului său şi-i tot povestea cum a intrat el în colhozul pe care şi noi, nu peste mult timp, l-am copiat întocmai în gospodăriile colective româneşti. Şi nu numai aceasta am copiat… Că zice părintele:
” – Venea colhoznicul la lucru pe la opt şi jumătate; ba, cum soarele era sus bine, să fi fost nouă şi jumătate! dacă-ntrebam: ‘Bine, bre, acuma se vine la muncă? Ia, uitaţi-vă unde e soarele! În ţara mea se mănâncă de prânz acum!’ ‘Nicevo, batiuşca’, răspundea, ‘pacemu rabotî, pidvoi mati, pacemu?’ (Nu-i nimic, părinte, de ce să muncim, mama lor, de ce să muncim?). Şi asta am copiat-o şi noi întocmai.
Însă, părintele preferă să insiste asupra activităţii preoţilor români acolo, care activitate s-a pierdut din istorie fără a fi băgată în seamă.
” – E necesară o revenire asupra acestui moment din munca Bisericii din ţara românească. Nifon, Mitropolitul meu din acel timp, ne trimitea spre acel Răsărit, să-l recreştinăm; de aceea mă mir de ce Prea Sfinţii şi Înalt Prea Sfinţii de astăzi, Episcopi şi Mitropoliţi, nu-şi mai amintesc de nimic din ce am întâmpinat şi am realizat noi la Odessa chiar, unde era o Episcopie şi o Mitropolie, nu mai ţin minte. A fost rău că ne-am dus acolo? Nu. Noi am călcat peste locuri şi peste vremuri cu elanul acela unic pe care-l ai când pleci într-o misiune. Când am trecut Nistrul, nu ne-am mai gândit deloc nici la casă, nici la ţară, ci ne-am gândit doar la ce anume trebuia să facem unde fusesem trimişi. De pildă, când m-am înapoiat şi am istorisit că am găsit o mamă care-şi mâncase copilul, aceasta a părut tutrora ceva de necrezut.”
S-a întâmplat de Paştele Blajinilor, în 1943. Cu acel prilej, în Rusia, se mergea la cimitire să se facă slujbe de pomenire. Atunci auzi părintele Petre Gheorghe pentru prima dată în viaţă:
” – Să-mi pecetluieşti şi mie mormântul.”
Pricepu cu greu să prin ‘pecetluire’ se înţelegea gestul preotului de a trage pământul asupra mortului. nemaiexistând preoţi, pecetluirea nu s-a mai înfăptuit pe vremea comunismului. Veni şi o femeie, cu aceeaşi cerere. Cân să pecetluiască  şi mormântul copilului său, ea-i zise:
” – Capul e-aici, dar copilul l-am mâncat.”
De altfel, părintele, de când fusese seminarist văzuse broşuri cu fotografii ale cadavrelor de pe malul Nistrului, din perioada NEP-ului, dar chiar să-şi mănânce, de foame, mama copilul mort, asta nu-i trecuse prin minte. Mai târziu a aflat că în memoriile lui Hrusciov, demnitarul îşi amintea de acte de canibalism petrecute în Uniunea Sovietică, din pricina foametei.
Astfel şi cu alte observaţii la faţa locului a priceput părintele ce înseamnă un regim socialist devenit regim al animalităţii.
Faptele săvârşite de preoţii misionari în Transnistria, remarcă Sfinţia Sa, ar trebui să constituie obiectul nor cercetări, fie printre ei, fie căutându-le documentelece au apucat să fie publicate şi au fost înmormântate imediat după război. Iată pentru ce părintele Petre Gheorghe nu-şi pierde nădejdea că Biserica va răscoli puţin în acea perioadă, atât din punct de vedere social, cât şi politic şi mai cu osebire religios, pentru a nu fi irosite zadarnic faptele creştineşti săvârşite  de preoţii români, pentru mântuirea basarabenilor şi a ruşilor. Ele se cuvin scoase la lumina zilei, să se ştie că preoţii au participat la Războiul Sfânt ca îndreptar împotriva unei ideologii atee şi antiumane şi nu împotriva unui popor.
” – Ca o dovadă că am fost în Rusia cu Evaghelia lui Hristos în mână şi nu cu arma este faptul că am fost judecat de Curtea Marţială. Asta, pentru că am ajutat evreii din ghettoul Krivoi Ozero. Printr-un căpitan de stat major, am fost rugat să fac rost de mărci pentru cei din ghettou. Pe deasupra, venind în ţară, am trecut pe la familii de evrei care mi-au dat şi medicamente, şi bomboane, şi ciorapi, să le duc acolo. Dar am fost filat şi, cum era de altfel normal, s-au întocmit procese verbale şi am fost chemat la Curtea Marţială, la Tiraspol, cu mandat de aducere. În trei rânduri. La a treia înfăţişare, căpitanul Ciurea, cu care lucrasem în favoarea evreilor, a fost judecat şi trimis în linia întâia a frontului, iar eu, care nu făceam parte dintre luptători, ci mă număram printre cei în misiune, m-am apărat cu parabola samarineanului milostiv. Procurorul Teodorescu, pare-mi-se de la Ploieşti, acuzatorul meu, mă întreba de ce făptuisem lucrurile acelea, pentru că evreii aruncaseră cu apă fiartă peste soldaţii români, în Transnistria, şi mai ales evreicele. Şi mai zicea că făcusem nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Atunci i-am spus şi eu că-n timp de război se săvârşesc atrocităţi, ferocităţi, oamenii uită că sunt oameni şi, într-adevăr, ajung la astfel de fapte. Or, a ajuta pe un evreu, sau pe un neamţ, sau pe un român, sau pe oricine altcineva, se înscria tocmai în misiunea pe care noi, preoţii ortodocşi tomâni o aveam acolo. Parabola samarineanului milostiv ne arată legea noastră. Deoarece evreii citaţi de instanţă nu mai erau de găsit – fuseseră trecuţi peste Bug, luaţi de acolo – , în lipsă de martori ai acuzării, am fost achitat.”
Revenind în ţară, lucrurile s-au schimbat în 1944, când trupele ruseşti ne-au ocupat.
La răscrucea unde locuia, au fost postate sentinele inamice. Deoarece în Băile Govora exista Monetăria Băncii Naţionale, unde se bătea monedă, ruşii, cunoscuţi a prăda, n-aveau acces în zonă, ci erau îndreptaţi spre Târgu-Jiu. Părintele Petre Gheorghe, cunoscându-le năravurile, le deprinse pe cele două sentinele să se simtă în largul lor în casa lui, făcându-şi din ele doi apărători.
Într-o zi, căpitanul ce inspecta posturile de gardă le găsi îmbucând cu preotul. Luă foc, la chip şi la rădăcina glasului:
” – Pacemu… Pentru ce staţi cu el?! Nu vă dă Stalin să mâncaţi?!”
La care, Vitia şi Petia, cei doi copii de erau omeniţi, au înlemnit. Apoi Petia, provenind din Odessa, care vorbea şi româneşte, se ridică şi plecă la datorie. iar Vitia îşi vârî nasul în farfurie cu duşmănie şi nu se clinti defel.
” – No, haraşo! Gavarim!“, a zis acela şi dus a fost ca o piază rea la vremea zorilor.
Când îl văzu ieşit, părintele, îngrijorat pentru ostaş, îl întrebă pe Vitia:
” – De ce-ai făcut aşa? Disciplina comunistă nu îngăduie astfeld e purtări… Te putea împuşca!”
Răspunsul scârbit, ironic şi aspru fu pe de-a-ntregul neaşteptat pentru gazdă:
” – Superiorul meu e tinichigiu!”; după o mică pauză îndârjită, cu dispreţ şi ură: “Căpitan-tinichigiu…!”
Celălalt, ştiindu-şi dreptul de a mustra şi a îndrepta, pe care i-l da chemarea Altarului, îi deschise ochii părinteşte:
” – Da! Dar e căpitan!”
Cu acestea, soldatul strânse dinţii scrâînit şi părintele nu mai smulse de la el nici o noimă de vorbă.
Stăpânul casei îşi făcu drum pe afară şi când fu sigur că nu era urmat de cel care îşi răcorea sufletul singur înăuntru, i se adresă lui Petia:
” – De ce e atât de revoltat Vitia?”
” – Noi nu suntem comunişti, batiuşca, suntem socialişti!”
Preotului îi veni să pufnească în râs: la una ca asta nu se aşteptase. Îl luă cu binişorul:
” – Socialişti-socialişti, dar voi mergeţi pe drumul comunismului…”
” – Nu, batiuşca. Comuniştii-n Rusia-s boieri. Noi suntem socialişti”, explica el deosebirea de avere şi putere ce bântuia ca o boală de moarte în patria lor.
Părintele cum dibuise ceva cât stătuse în Rusia, în legătură cu o mişcare neclară şi surdă, de opoziţie politică internă.  Acum, însă, se găsea în faţa unor atitudini şi declaraţii limpezi şi cutremurătoare. Era răscolit: socialism şi comunism în ţara lipsită total de libertăţi cetăţeneşti!
A doua zi se înfiinţă la el căpitanul. Revenea, aşadar, în inspecţie!
” – Mojno?
“- Pajalusta.”
După ce se aşeză pe scaunul indicat, îşi roti ochii pe pereţi, pe mobile, peste sărăcie. Privirile îi căzură pe cutia de şah. propuse un joc împreună.
” – De acord. Însă cel care pierde dă un kil de vodcă.”
De fapt, ţuică. Că de băut, se bea băutură românească, căci rusească, de unde?
Primele două partide le câştigă părintele. A treia, ofiţerul. În timpul ăsta, beau ţuică popească. cel în rasă, cu păhărelul mititel; cel cu stele pe umeri, cu suta de grame. La un moment dat, străinul:
” – De unde ştii ruseşte?”
” – Eh, cât să mă descurc… Am fost la voi.”
” – Cu puşca?”
” – Nu, cu crucea.”
Ciolovecul mestecă îndelung răspunsul primit. Apoi:
” – Batiuşca, tu ai Biblia?”
” – O am.”
” – Mi-o  dai s-o citesc şi eu?”
” – Nu poţi, că nu e pe slova voastră, da’ pe româneşte şi n-ai cum pricepe.”
Iar tăcu. Şi tăcu. După care:
” – Scrie la voi acolo că la anul două mii ia sfârşit lumea prin foc?”
” – În Apocalipsă nu scrie că se sfârşeşte la anul două mii, dar că va fi ceva ieşit din legile Firii scrie.”
” – Şi cum va fi asta?”
Trebuie ştiut că-n acele timpuri Churchill ţinea morţiş să păstreze Grecia şi Peninsula Balcanică. Se vorbea în lume că sta să izbucnească un război între anglo-americani şi ruşi. Ba părintele chiar consemnase aceast pe undeva printr-o Evanghelie, după obiceiul cronicarilor bisericeşti de odinioară.
Căpitanul iarăţi:
” – Cum asta?”
Ălălalt o luă cu binişorul:
” – Păi, voi vreţi să vă bateţi acum cu americanii, nu? Au ei bomba atomică?”
Probabil că trecuse timpul până după sfârşitul războiului mondial.
” – Da.”
” – Voi o aveţi?”
” – Da. O avem”, minţi din orgoliu naţional, fără să ştie  că urmau s-o aibă curând.
” – În cazul ăsta, băteţi-vă voi cu americanii şi o să vedeţi cum o să fie sfârşitul lumii prin foc…!”
” – Batiuşca, pacemu voina? Pacemu voina?”, făcea el la părinte, amărât.
‘ De ce e război, părinte, de ce război?’
Şi scoase portmoneul la iveală şi din portmoneu aduse la lumină Visul Maicii  Domnului, o iconiţă şi poza familiei sale. Şi se porni să plângă, şi să plângă, şi să sărute icoana Maicii Domnului şi fotografia alor săi, şi iar să plângă… Părintele îl auzi revoltându-se:
” – Pacemu, batiuşca? Bitvoi mati, Stalin! Bitvoi mati, Ghitler! Pacemu? Pacemu?
Preotul nu-l lăsă să se zbuciume îndelung, ci se grăbi să-l întrebe dacă aia era purtare de comuist.
Culmea:
” – Eu nu sunt comunist, batiuşca. Sunt socialist!”
În clipa aceea intră coana preoteasă cu o tavă de plăcinte calde. Rusnacul se uită la ele cu plăcere. Uitând de toată discuţia, luă una şi gustă. Ochii i se limpeziră din albaştri oţel în seninul dimineţii. Din semne şi mormăieli, îşi arătă satisfacţia. Apoi explică: era cofetar, tinichigiu, şi mecanic de locomotivă. Deci, înţelegea şi ştia să aprecieze munca presviterei. Adăugă, încântat şi repetând-o, că el era socialist.
” – Vrei să cunoşti diferenţa dintre comunişti şi socialişti? Comuniştii sunt boieri!” zise el ca şi ostaşul, deunăzi. “Au pe masă câte douăsprezece feluri de mâncare; au la scară maşină, care-i duce unde şi când vor. Noi socialiştii nu avem alta decât rosul unghiilor!”
Ulterior, sosi şi la urechea părintelui zvonul că Stalin a suprimat milioane de soldaţi credincioşi lui, dintre ai săi, soldaţi ce trecuseră de hotarele Maicii Rusii, pentru că printre aceştia creştea un puternic curent socialist, altă posibilitate politică şi economică ei necunoscând.
” – Ei, şi acum să vă relatez despre alegerile din ’46”, nu vrea părintele Petre Gheorghe să insiste prea dureros amănunţit asupra instaurării comunismului în România. “Unii o bănuiau. Eu ştiam aproape sigur că urma să fim ocupaţi. Dar evenimentele politice erau atât de liberalizate, până să pună mâna definitiv comuniştii pe ţara noastră, încât încă mai nădăjduiam, cei care făceam politică liberală sau ţărănistă, încă mai credeam că americanii şi Churchill aveau să-şi ţină făgăduinţa dată ţării româneşti. Eram atât de naivi încât nu ne feream de comunişti. În preajma alegerilor din ’46, eram supărat pe liberali şi eram preşedintele local al Partidului Naţional din România. Am primit dispoziţie de la centru să nu-mi depun candidatura. urma să dăm ajutor naţional-ţărăniştilor.”
Trage aer, să aibă puterea să atace subiectul cel mai anevoios din toată istorisirea.
” – Două săptămâni înainte am făcut propagandă ţărănistă. Eram însoţit de alţi doi oameni. Noaptea vopseam ‘ochi’ pe garduri – ştiţi, era semnul lor. Libertatea de a ne expune părerile era atât de mare încât ne închipuiam că dispăruseră complet comuniştii.”
Dar, cu vreo patru zile înainte de alegeri, apăru armata. La învăţătorul din sat poposi comandantul plutonului care asigura alegerile. Tot un învăţător, activizat. Lua informaţii prin sat.
” – Fără s-o ştiu, de la început eram ‘ştanţat’, ca să zic aşa. Cum casa mea se găsea lângă şcoala unde trebuiau să se ţină alegerile, iar biserica vizavi de aceeaşi, în duminica alegerilor, veneau ţăranii dinspre Mihăieşti-Buleta – care votau tot la noi – şi ai meu, din sat, îmbrăcaţi de sărbătoare, soseau în rânduri de câte şase, intrau prin faţa bisericii şi plecau pe partea cealaltă. La trecerea lor, eu nu aveam stare şi mai ieşeam.
” – Părinte, comuniştii n-au decât câteva voturi. ieşim!”
” – Sigur că ieşim!”
De la Baile Govora veneau liberalii.
” – Ieşim, părinte!”
” – Sigur că ieşim!”
Afară de câţiva muncitori ai Băncii Naţionale care se găseau aici, n-au fost decât şaisprezece sau optsprezece voturi ale muncitorilor din Băile Govora.”
Însă seara, părintele se pomeni cu soldatul care-i păzea poarta:
” – Părinte, mergeţi la comisie. Mi se pare că vă arestează.”
” – Băuse un pahar de vin la mine. Îi dădusem o bucată de pâine şi ce i-oi mai fi dat eu să mănânce…”, de aceea îi era credincios.
” – Şi când am intrat eu – era târziu – în antreul şcolii, căpitanul mi-a spus:”
” – Părinte, eşti arestat. Ai făcut propagandă în zonă.”
” – N-am făcut propagandă-n zonă. Biserica mea este în zonă şi mai treceam şi eu pe la biserică.”
” – Nu, nu, că te ştim noi. Rămâi aci până definitivăm treburile ce avem.”
În sala unde se aflau urnele se găsea comisia care condusese votările.
” – Erau liberali prezenţi: Săndulescu; erau ţărănişti: Năiţă Popescu, din Băile Govora; era unul dubios, un social-democrat, nu-mi aduc bine aminte care; şi era reprezentantul comuniştilor – în fapt, se dăduse legionar şi trecuse la comunişti – şi ăsta era cel mai incisiv din toată comisia.”
Şi în timp ce discutau ei, soldatul care-l adusese i-a şoptit:
” – Fugi, părinte, că te-nhaţă! Ia-o pe-aici încolo!”
” – Şi atuncia pentru prima dată-n viaţa mea am fost laş, am fugit prin antreu, am sărit gardul şi l-am ascultat”; că-l sfătuise:
” – Du-te-n curtea bisericii, că de-acolo nu te ia!”
” – În timpul ăsta, iată căpitanul, o întreabă pe sentinelă unde eram.”
” – Nu ştiu, domnule căpitan. A trecut pe-aici, dar  nu ştiu unde s-a dus.”
” – Vezi că trebuie să fie pe-aciia. Adu-l înapoi.”
Părintele se găsea în curtea bisericii. Din ea a păşit drumul acasă. N-a dormit la el. Dimineaţa a revenit şi a auzit ce se petrecuse: voturile fuseseră arse – nouăzeci şi nouă la sută ale ţărăniştilor. Iar procesele verbale ce constatau victoria comuniştilor au fost iscălite de reprezentanţii comisiei de la masa de vot puşi cu faţa la perete.
” – În ce mă privea, a treia zi s-au prezentat de la legiune doi jandarmi. Făceam o sobă. Mi-au spus că eram arestat. Aveau ordin să mă ducă la legiunea de jandarmi. Am fost purtat la primărie, unde mă aşteptau alţii. A fost chemat cineva cu trăsură şi am ajuns la legiune. prima noapte am petrecut-o într-o cameră plină cu vreo optzeci de arestaţi datorită aceloraşi alegeri”.
Finul său era secretarul legiunii. A treia zi, l-a descoperit pe naş. Vreo săptămână rămase arestat, însă în locuinţa acestuia, care se găsea în sediul jandarmeriei. Într-o noapte, pe la unsprezece, finul îi spuse că intervenţia în favoarea sa dăduse greş şi că urma să fie mutat. I-a dat un cojocel:
” – Unde te duci o să-ţi fie frig. Ia-l pe dumneata.”
” – L-am îmbrăcat pe sub vestă. M-au luat şi m-au dus la Siguranţa Statului. Am fost vârât direct în camera de tortură. Au năvălit peste mine. În situaţii dintr-astea nu mai ştii ce e cu tine. Am primit creo cincizeci-şaizeci de lovituri, cum obişnuiau ei. urmăreau exterminarea: să scoată din funcţie ficatul şi rinichii. Cojocelul însă, mă apăra de ele. Am căzut pe podea, unde m-au lăsat să jac, ei plecând. Mi-am revenit încetul cu încetul. Am vrut să ies din camera de tortură, M-au aruncat înapoi  şi cu o rangă de fier mi-au zdrobit degetele. A doua zi, m-au dus într-o cameră cu alţi cincizeci-şaizeci de arestaţi. Între aceştia: Ghiţă Plăpumaru, Cristescu – carnetul numărul 1 al comuiştilor din România! La ora aceea era cu Titel Petrescu; fuziunea dintre comunişti şi socialişti nu se făcuse încă şi era tratat ca duşman al comuniştilor. Acolo n-a fost bătut. Dar, după câte am auzit, când i s-a dat drumul, a fost atacat pe bulevardul mic din Râmnicu-Vâlcea. În fiecare noapte trebuia să dăm declaraţii. Un chelner: Filip, chelnerul lui Cristescu, alt Cristescu: de la Călimăneşti, devenise şeful Siguranţei. El, maior sau colonel ce-l  făcuseră peste noapte, când venea să dăm declaraţii, insista pe:
” – A cui e, mă, Basarabia, futu-ţi Dumnezeul mă-tii?”
” – Păi,… e-a noastră.”
” – Cum e-a ta, Hristosul tău de bandit?”
Şi înjurăturile alea mă făceau să mă uit lung la el. Iar declaraţia asta mi-o cerea pentru că, atunci când am revenit din război, afirmasem că ruşii urmau să ne ocupe şi să ne ia Basarabia. Am primit o citaţie, mai târziu, în calitate de ‘contravenient la legile Armistiţiului, împotriva U.R.S.S.-ului’ sau cam aşa ceva. Timp de vreo trei-patru săptămâni înjurat şi jignit continuu de chelner…”
Spre sfârşit, a apărut cineva care îl cunoştea. În legătură cu o declaraţie dată într-o noapte, i-a spus:
” – Schimbă declaraţia, altfel nu scapi!”
Zice părintele:
” – Nu pot s-o schimb. Pentru că sunt preot. Ce am spus am spus.”
” – Bine; scrie cum îţi spun eu: înţeleg ca de acum încolo să ajut nouă orânduire socială din ţară.”
A pus pe hârtie fraza aceasta. Ea şi probabil cei care îl ajutau în taină, printre care şi fostul  Patriarh Justinian, l-au scăpat de ducerea la Craiova, unde îl aşteptau douăzeci de ani condamnare, socoteşte.
” – După aceea am fost luat iar, peste vreo zece ani. La o conferinţă a noastră, preoţească, am uitat un caiet, pe care scrisesem o glumă populară ce circula – Tatăl nostru care eşti la Moscova ne izbăveşte de Stalin… Pe timpul acela protopop era Ilarion Craioveanul. A ajuns scrierea mea pe mâinile  Securităţii. Mai şi afirmasem că, făcându-se colectivizările, dacă nu i se dădea ţăranului un pogon de pământ, el va dispărea şi o dată cu el şi ţara românească..
Din nou la Securitate. Eram cam pe lângă biserica protestantă din Râmnicu-Vâlcea; sau cine mai ştie pe unde…”
L-au cercetat o lună de zile. În sensul că-i dădeau drumul acasă, dar îi reţineau buletinul de populţie. La ora opt trebuia să se înfăţişeze înaintea lor, unde îl ţineau până la ceasurile patru.
” – O lună de zile am fost terminat sufleteşte, ca să zic aşa, şi în demnitatea mea de preot, de român şi de creştin. Odată, a trecut comandantul prin spatele meu şi l-a întrebat pe anchetator, peste mine:”
” – Îi punem ochelarii?”
” Asta voia să zică: dacă să fiu coborât în arest sau nu…”
Căci arestaţii purtau, cum bine se ştie, ochelari cu tablă-n faţă, să nu vezi pe unde umbli.
” – Când a fost să recunosc că eu scrisesem pe caiet rugăciunea aceea în glumă, m-au întrebat:”
” – Ce ai, părinte, cu tovarăşul Stalin?”
” – N-am nimic.”
” – Ei, cum n-ai nimic? Ia, gândeşte-te.”
” Când îţi spunea ‘gândeşte-te’, însemna că el trebuia să fumeze, să bea o cafea, pe când tu stăteai în picioare…
Mi-am adus aminte despre ce era vorba, că până atunci nu ştiusem pentru ce mă chemaseră. În timpul ăsta, el a scos caietul.”
” – Al cui e scrisul?”
Zic:
” – E-al meu.”
” – Păi, cum? de ce ai scris aşa?”
” – Păi, l-am luat, să zic aşa, ca banc. Ţăranul a ştiut el ce a ştiut. Ăsta-i făcut de pătura ţărănească, acest ‘Tatăl nostru’…
Concluziile ce s-au tras, procesele verbale iscălite urmau să fie trimise la raion, cerându-se pedeapsa de cinci ani, pe care au indicat-o ei. Închipuiţi-vă că până-ntr-o lună, când eu şedeam pe jar, gata zi şi noapte să fiu dus acolo, ei m-au chemat şi mi-au spus aşa:”
” – Părinte, ai avut noroc. Tovarăşul Stalin a murit. Situaţia din ţara noastră este alta decât aceea de atunci. Dosarul a rămas la Piteşti, dar noi vă putem da buletinul şi să vă lăsăm să mergeţi acasă.”
“Aşa că dacă ‘tovarăşul’ Stalin a murit, am putut rămâne eu în viaţă…!”
Altfel îl mânca de viu, ‘tovarăşul’!

 

Tags

Related Posts

Share This

5. Glasul nevinovatiei pedepsite

Harul cântecului atrage, printre alte calificative, şi următorul: ‘a fi dăruit cu glas’. Rareori, foarte arareori, i-am auzit pe semenii noştri remarcând despre altcineva că ar avea un glas ieşit din comun, cât priveşte vorbirea de rând – şi nu când cântă. Şi, totuşi, a grăi cu limpezimile cerului seninşi însorit, cu desprinderea de pe buze a sonului slovei, ca un salt firesc – şi mic şi pe nesimţitelea – , cum aparţine păsărilor când îşi iau zborul, a nu-ţi lipsi nici un sunet când vorbeşti, a nu le înghesui unul în celălalt, a nu-l grăbi pe acesta în paguba altuia, a nu impune accentuări la tot pasul, a-ţi fi rostirea egală ei înseşi, expusă în afara cavităţii vocale şi nu înghiţită, nu muşcând coada, nu rostogolită, nu hărtănită, nu izmenită, nu trasă cu tunul, nici cu mitraliera, nici cu praştia, dar nici cu carul, a n-o avea muşcătoare, nici înţepătoare, nici linguşitoare, nici aruncată în duşmănie, nici scuipată, nici hodorogită, nici şuierată, a-ţi fi şirul vorbelor ca o punte între tine şi infinit, iată cum mi se pare că arată, mai bine spus, sună, ‘glasul cu dar’. Şi el este odihnitor, şi e încurajator, şi respiră dragoste de viaţă şi de oameni, şi te ademeneşte, şi te încântă, şi te înmoaie, şi te cucereşte.
O astfel de voce mi-a fost dat să aud în Dăeşti, în Vâlcea, când am fost întâmpinaţi de părintele Ioan Druţu, la poarta grădinii sale îmbrăţişată de meri, şi mai având şi magnolii, lilieci, smochini şi cine ştie câte alte bogăţii şi minunăţii ascunse în mirifica ei verzime deasă, dar şi aerisită şi desfăşurându-se în soare, după tipicul cerul de pomicultură şi de ştiinţa îngrijirii întru iubire a sorei noastre blânde, tăcute şi darnice, vegetaţia.
Nu era întâia oară în viaţă când auzeam un glas scurs din rai. Prima ascultare a limbii române pronunţată de un tânăr ţăran, de parcă atunci ar fi rupt-o din pomul cunoaşterii, s-a desfăşurat în puşcrie. Bietul mai avea o harismă – purtarea, care m-a făcut să exclam: politeţea s-a născut la sat.
În poarta din Dăeşti, am recunoscut contactul cu originile, căci astă impresie ţi-o dă să vină spre tine pe pârtiile razelor o atare răsturnare a înţelesurilor omeneşti. Insist atât de mult asupra calităţilor ei, pentru că tare voiesc să o puteţi recunoaşte şi dumneavoastră când o veţi auzi, că-i din altă lume, mai bună. (Desigur, şi părintele Ioan Druţu fiind unul dintre ai noştri, adică tot fost puşcăriaş, nu vreau să credeţi că acest glas ca din altă lume aparţine doar suferinţei, nu… Deşi, oare poţi şti…?)

Născut la 15 octombrie 1905, în comuna Stoina, Gorj, fiu al Ioanei şi al lui Petre Druţu, a fost al doilea din cinci copii. Tatăl i-a murit în 1913. Credinţa mamei şi dragostea ei de soţ o îndemnau să se aţină mai mult prin cimitir, unde-l lua cu sine şi pe Ioan, să îngenunche alături de dumneai şi, pe când dânsa tămâia, dimpreună să-şi povestească pământului şi sufletului retras în el necazurile şi să jelească. De atunci să fi dobândit glasul lui puterea şi pătrunderea, de când străbătea glodul, să-l audă părintele dus?
Între 1919 şi 1927 urmă cursurile Seminarului “Sfântul Nicolae”, din Râmnicu-Vâlcea. Acolo deprinse dragostea pentru literele noastre, de la un profesor care era şi avocat şi se preocupa şi de menţinerea elevilor în contact cu realitatea, oricât de dură. Cei buni la învăţătură îl însoţeau şi la procese; ba conduşi au fost şi în salina de la Ocnele Mari, să afle de-a dreptul cazna ocnaşilor ce-i aştepta pe încălcătorii de lege îi de morală. Educaţie neobişnuită, dar se vede că nu lipsită de roade. Mai exista un dedicat literaturii printre dascălii săi: preotul Petre Partenie, autor al unui volum de nuvele premiat de Academia Română. Iar în tainele actoriei l-a introdus Constantin Popian, care l-a adoptat în echipa teatrală. Pildă pentru preoţie – profesorii Ghenadie Niculescu (avea să ajungă Episcop de Buzău) şi Grigore Rădoescu, cel cu caracter echilibrat, corect şi cu dragoste de corală. Ultimul numit şi l-a uat ajutor pe ucenicul despre care vorbim, când a fondat revista Veniţi la mine, iar tânărul contribuia cu traduceri şi monografii în paginile ei. Mai târziu, pr. Ioan Druţu a pus singur bazele unei reviste influenţate de acesta: Iisus vă cheamă, una dintre numeroasele publicaţii parohiale din România (cea culturală, de odinioară…), a cărei afundare în nimica atât de puternic jigneşte românul contemporan şi atât de întunecos viitor dezvăluie.
Chiar merita elevul Ioan Druţu să fie cu grijă format, că se ţinea de carte ca pruncul de ţâţa cu lapte. Iar roadele îl încurajau să n-o lepede. Dacă Râmnicul fu vizitat de membrii societăţii  franceze F.I.D.A., el fu delegat de Seminar să-i întâmpine cu o cuvântare în limba lui Racine. Dacă sosi abatele Zavaral, din Cehia, preşedinte şi arhiepiscop, tot Ioan Druţu i se adresă, în numele şcolii sale, şi tot în graiul acelor urmaşi ai francilor.
La capătul studiilor seminariale, bursierul pe tot parcursul şcolarizării obţinu o nouă bursă: la Internatul Teologic, din Bucureşti, odată înscris la Facultatea de Teologie. Mai mult, dobândi şi un post de impiegat stagiar la Ministerul de Finanţe, al cărui şef era Vintilă Brătianu, mare personalitate financiară şi umană, care i-a dat o lecţie pentru întreaga viaţă: sosea la servici cu zece minute înaintea tuturor funcţionarilor!
Aici l-a atras cel mai mult profesorul Ioan Mihălcescu, viitor mitropolit; sub îndrumarea lui va scrie teza de licenţă privitoare la “Cultul Sfinţilor”.
Curând după încheierea studiilor, la 23 ani, se căsători cu Ecaterina, de 19 ani, fiica preotului Ioan Boştinescu, din Vitomireşti, şi fu hirotonit preot îm 1929, în Dăeşti, unde-l regăsesc şi la 91 ani, după ceva întreruperi pentru cari vina nu parohul a purtat-o.
Este evident că preotul Ioan Druţu nu avea să bată  pasul pe loc timp îndelungat. La trei ani după aceste evenimente, fu ales membru supleant în consistoriul de la Curtea de Argeş. Episcopul locului, Nichita Duma, acela despre care Teodor Păcescu a scris în “Fotografii Ortodoxe”: “Paşte la Argeş oi domoale” deci fire blajină şi lipsită de surprize, îl hirotonise. A fi membru în tribunalul bisericesc constituie o răspundere ce solicita meditaţie îndelungată şi profundă. Demnitatea îi cerea să facă dreptate cu o verticalitate fără hibă. A adoptat o deviză pe care o ţine şi urmează şi astăzi: “Bunătatea fără dreptate este slăbiciune, iar dreptatea fără bunătate este teroare”. Convenţia cu Episcopul a fost să i se îngăduiască a se reîntoarce la parohie de marile sărbători, pentru a sluji câteva zile.
Acelaşi ierarh l-a numit consilier al Episcopiei, însă odihnind întru Domnul, Episcopul Grigore Leu, care i-a urmat în scaun, îl chemă să-şi ocupe postul. Acesta avea o biografie impresionantă: preot militar în primul război mondial, a fost numit director al Seminarului in Ismail, apoi vicar la Mitropolia ieşeană. De aici trecuse Episcop la Argeş, care scaun, în 1940, urma să-l părăsească pentru cel al Huşilor.
Să vedem ce situaţie avea părintele Druţu între 1935 şi 1939, cât a fost consilier. Cei ca el erau aleşi de Adunarea Eparhială, alcătuită din reprezentanţii tuturor partidelor politice. Preoţii propuneau candidaturile, iar Adunarea valida sau respingea. După alegeri se aştepta definitivarea prin decret regal. Nimeni n-avea puterea de a demite un consilier, ori a-l revoca.
Au fost cazuri când părintele druţu, pentru a nu încălca liniştea conştiinţei a rămas inflexibil chiar şi în faţa autorităţilor bisericeşti sau de stat. Integritatea morală i-a fost reazim în toate deciziile administrative delicate. principala sa opoziţie a fost aceea la transferările nejustificate. De altfel, legarea sa până la adânci bătrâneţi de parohia unde a fost trimis întâi, dovedeşte că prin dragoste înţelegea el că preotul e dator să-şi slujească enoriaşii şi nu în vederea vrunui interes personal.
Protopop de Dăeşti între 1939 şi 1942, după transferarea Episcopului Grigore Leu la Huşi, fu ales Episcop de Argeş Iosif Gafton. Părintele reveni iarăşi în administraţie şi se strădui să sprijine numirea în funcţiile cheie ale vieţii bisericeşti persoane integre, cu o moralitate neîndoielnică. Cine să-şi închipuie că această aplecarea i-ar fi făcut uşoară? Dimpotrivă.
Anii trecură. Ţara fu ocupată de trupele ruseşti.
” – În 1944, după ce au intrat ruşii în Ţară” – trece Sfinţia Sa la istorii mai puţin agreabile – , “am fost arestaţi trei inşi din Curtea de Argeş; ajutorul de primar al oraşului, decanul baroului şi eu. Am fost duşi în lagăr la Piteşti. În acel lagăr era libertate. Era cazaţi în barăcile unui regiment de obuziere. Eram păziţi; asta nu înseamnă că nu ne duceau în oraş, la baie. Trei luni de zile ne-au ţinut acolo, până când a venit ministrul de Interne, naţional-ţărănist, că fusese un bloc al Partidelor democratice, din care făceau parte şi ei. Ministrul de Interne era argeşan; se numea Penescu. Pe argeşeni, ne-a scos pe toţi  din lagărul de la Piteşti; ne-a trimis acasă. Eram amestecătură. Atunci am cunoscut majoritatea legionarilor din judeţ, că eram toţi acolo, cum a fost şi în puşcării mai târziu: toate culorile politice.”
Timpurile nu veneau nici cu pâine nici cu sare, nici cu miere unse, ademenitoare.
Una dintre primele griji ale invadatoriloe a fost să robească germanii cetăţeni români – vinovaţi doar pentru originea lor etnică, în lagărele Siberiei. Temându-se pentru viaţa unei călugăriţe de această origine, Zenaida Kramer, de la Văleni, stareţa ei îl încunoştinţă pe părintele Druţu asupra situaţiei celei care putea deveni de la o zi la alta victimă. Iar preotul o ascunse de autorităţi. Nu e destul ca omul să-şi găsească apărători, trebuie ca el să-şi afle în sine puterea de a rezista în faţa urgiei; nu astfel se petrecură lucrurile cu ea: înnebuni de spaimă, deşi înţelepciunea şi purtarea evanghelică a protectorului ei o mântuiseră de năprazna ce o pândise.
Tot pe atunci, stareţul Ilarion Dumitrache fu reclamat a fi ascuns în mănăstire saşi din Sibiu, căutaţi de ostaşii sovietici, pentru raţiuni similare şi cu acelaşi scop: de a fi deportaţi în Nordul Depărtat. Nu era de ajuns: stareţul mai fu reclamat că tăinuia în sălaşul monahal şi un depozit de armament.
Spre norocul mănăstirii, ancheta a fost executată, alături de comandantul legiunii de jandarmi, şi de părintele Druţu. El izbuti să-l salveze pe stareţ de rigoarea legii. Cu acest ieşi la iveală că dacă cel care semna delaţiunea  era apostatul Ilarion Mişorca, el îşi depusese scârbavnicul nume în coada unui concept scris de un nemernic ce-şi zicea legionar la vremea când fusese adăpostit în mănăstire, imediat după ianuarie 1941. De bună seamă îşi închipuia că săvârşind această trădare a protectorilor săi, avea să-şi câştige libertatea şi iertarea păcatelor mai vechi. Dar la liniştea viitoare a sufletului său pângărit se gândise oare şi la Judecata din ultima lui clipă?
Erau destui preoţi arestaţi pe acele timpuri. Părintele Ioan Fruţu a publicat articolul “ISPĂŞIREA”, în “Păstorul ortodox”, dezvoltând ideea că preotului îi stă bine la altar, în loc să zacă în temniţă. Numai că atunci nu sesiza întreaga gamă de nenorociri ale realităţii cotidiene şi că acestea se năpustesc asupra bieţilor oameni făr vreo vină a lor.*
Astfel, la 1 iulie 1948, vremile au tăbărât şi asupra Sfinţiei Sale, cu chip coşmardesc de spaimă, într-o staţie cuminte şi banală de autobuz, din Curtea de Argeş. Arestat, fără s-o fi bănuit cât de cât mai dinainte, îşi părăsi nevoit soţia acolo, el fiind cărat cu anasâna la Piteşti (din nou!!). Fu acuzat a fi avut ştire despre organizaţia de luptători din munţi, a avocatului Dumitru Apostol, grupare ce acţiona pe Valea Topologului, şi a fi întreţinut legături cu ea. Încarcerat, îşi făcu socoteala că de organizaţie ştia, ca orice bun român din părţile locului. O mai ştia în calitatea sa de duhovnic, căci i se spovediseră membri ai ei; numai că mărturisirea sub patrafir era adevărată taină, pe care, ca ucenic al lui Hristos, n-o putea trăda… În privinţa sfaturilor date celor care se spovediseră, el avea datoria să-i împiedice a săvârşi ceva rău, nu de a-şi apăra Ţara! Căzură toate felurile de bătăi ale lumii asupra Sfinţiei Sale, în anchetă. Se mai găseau cu el şi părintele Popescu, de la Câineni, ca şi părintele Hodoroagă, de la Sălătruc. Iar preotul Ioan Druţă îi încurajă să se ţină creştineşte, să nu cedeze şi să nu-şi piardă nădejdea în Dumnezeu, într-a cărui mână le sta firul vieţii şi mântuirea. Foamea  nu era întreruptă decât de durerea cărnii, de pe urma zdrobirilor, iar durerea cărnii era prelungită doar cu înfometarea.
În sfârşit, avu loc la Craiova şi o batjocură de proces. Aici, părintele refuză să lase să-i fie tunsă barba, întrucât “codul penal nu desfigurează pe nimeni înainte de a fi recunoscut vinovat!”, cum a spus-o în obrazul celor care-l terorizau. Ca urmare a acestui simulacru de justiţie, cei doi preoţi numiţi primiră câte şase ani de închisoare corecţională, iar părintele Druţu – trei, pentru nedenunţare şi ajutorare a ‘duşmanilor’ regimului comunist. Unul dintre cei urmăriţi, izbutind să scape, a rămas ascuns sub patul din dormitor, până în 1989. Numele aceluia este: învăţătorul Dumitraşcu, din Bârseşti.
Şi aşa a ajuns părintele Druţu la Aiud, pentru o nouă şcolire ce a durat din 1949 şi îână în 1953. Nu am glumit cu aluzia la învăţare, căci iubitorul de carte, litere şi teatru avu prilejul să se nutrească din înalta gândire a Academicianului şi Ministru al Propagandei, Ion Petrovici, ca şi scriitorul Alexandru Constant – din opera ‘orală’, adică şoptită de la gură la ureche, a căruia, îşi aminteşte un distih:

                                       În zborul meu de Prometeu
Tu, mamă, porţi păcatul meu.

A spune că regimul Aiudului era îngrozitor e un pleonasm inutil. Soarta i se lumină oarecum dacă izbuti să fie scos în fabrică, tinichigiu, astfel crescându-i raţia de pâine.
Curios lucru i se păru ă găsi împărţindu-le mizeria legionarilor şi nişte comunişti ce nu se învredniciseră a fi pe placul tovarăţilor de la putere. Printre aceştia, unul dintre întemeietorii P.C.R.-ului, ilegalist-ilegalist, dar neconformist! Se pare că nu avusese niciodată  visul de a sluji bolşevismului sovietic. Deşi autodidact, îşi făurise o cultură ieşită din comun. Îndelungata suferinţă impusă de proprii săi colegi de crez – după bunul obicei al comuniştilor (trebuie să fi băgat de seamă cititorul că, numai la cel mai înalt nivel al P.C.R.-ului, crimele au succedat crimelor, ca să nu pomenim de comuniştii de rând şi nesemnificativi: Foriş a murit torturat; Pătrăşcanu a fost executat, după torturare; Ana Pauker, Vasile Luca, Chişinevschi, au fost torturaţi şi condamnaţi la îndelungă închisoare grea; Ceauşescu a fost împuşcat, dimpreună cu nevastă-sa) – l-a condus la a extrage o învăţătură esenţială din puşcărie: ideologiile n-au nici o valoare; cel care dă mâncare oamenilor acela trebuie să conducă popoarele. Această reflecţie sănătoasă, izvorâtă din adevărata suferinţă fără seamăn impusă de temniţele comuniste ar fi putut sluji drept motto călăuzitorilor neocomuniştilor care au deturnat revoluţia din 1989 din România, preocupaţi doar de  înavuţirea personală şi de jefuirea bogăţiilor naţiei).
În anul 1953 (unde sunt acei frumoşi trei ani la care fusese condamnat?…) fu transferat pe un iad de căldură în oraşul Stalin (ce pată în istoria Braşovului că a purtat acest nume de criminal…). De aici, pe ruta Jilavei şi a Ghencii. Ajunse la Bicaz, unde lucră până în decembrie 1953. ‘Politicii’ erau cantonaţi cu deţinuţii de drept comun. Comandantul lagărului fu bănuit a fi pactizat cu internaţii, cărora le făcea viaţa de trăit. În vederea schimbării şi pedepsirii lui se iniţie o anchetă. deoarece părintele Druţu refuză să-l deconspire, fu penalizat cu ameninţarea unui nou transfer.: la Canal. Dumnezeu, când avem nevoie disperată de ajutorul Său, nu ne uită. Preotul trecu pe la vizita medicală. Din mila Providenţei, doctoriţa era o fostă elevă a părintelui Druţu. L-a recunoscut. I-a pus diagnosticul: aritmie, boală ce-l făcea inapt să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde şubrezenia lui oricum i-ar fi adus pieirea. Drept care luă calea coloniilor de muncă de la Chiajna şi Fundulea, cu o trecere scurtă pe la penitenciarul din Galaţi. În toţi aceşti şase ani a fost permanent anchetat şi bătut.
În sfârşit, când se încheiară, mânat la Lugoj, compăru în faţa unei comisii de la Centru. I se puse amuzanta întrebare: ” – De ce nu te-ai eliberat la capătul condamnării, adică după efectuarea a trei ani?” Cum nu ştiu ce să răspundă, îi semnară actele de punere în libertate, să-şi vădească mărinimia.
Ajuns acasă, află că exista o dispoziţie ca preoţii foşti deţinuţi politici să nu aibă dreptul de a funcţionaîn parohiile unde slujiseră până la arestare, astfel că ajunse la altarul din Grădinari. Soţia, în urma dispariţiei lui, ca şi a traumelor personale datorate persecutării tuturor rudelor celor arestaţi, se îmbolnăvise de inimă. Dumneaei nu avusese voie nici a profesa ca învăţătoare. Într-o bună zi, află că se dăduse dispoziţie să fie transferată la Arad. izbuti cu greu să nu plece de lângă fiica  sa şi de lângă bruma de gospodărie ce le rămăsese. În trei încăperi vieţuiau şi dormeau cinci persoane, prezvitera cu fata ei în aceeaşi cameră.
Părintelui, după un an de calvar al mutărilor din loc în loc, îi reveni dreptul la odihnă, fiind iarăşi îndreptat la Dăeşti. Numai că pacea nu-i fu de lungă durată.
În una mie nouă sute cincizeci şi nouă a fost încă o dată arestat. Se afla acasă, cu nepoţica în braţe. Securistul luă copilul de la pieptul său şi-l coborî pe podea. Bunicul fu condus la Securitatea binecunoscută de la Piteşti. Acuzat că nu şi-a schimbat atitudinea, că n-a încercat să se ‘reabiliteze’, că nu era informator… Uluit de acuzaţiile ce nu intrau în nici un text de lege al Codului Penal, preotul se justifică expunându-şi activitatea, cu realizările sale binecunoscute. Atunci i se impută a fi afirmat că ‘sistemul comunist este un regim totalitar’. ” – Aceasta este drept că am spus-o: e convingerea mea!”
În temeiul acestei convingeri şi a faptului că-l citise pe Ludo şi că-l interpretase, se pare, ‘duşmănos’, că l-ar fi lăudat pe regele Carol II (” – Cum să-l fi lăudat?! M-a condamnat la închisoare!…”_ şi… că a vorbit, că a vorbit, că a vorbit… (” – Cu cine ai vorbit?” ” – Cu cei care v-au informat!”), luă alţi doi ani de închisoare corecţională, cum o califică singur: “Puşcărie fermă (la Piteşti), cu bătăi de la 1 la 3 noaptea, aproape zilnic”.
În celulă se afla un tânăr:
– Sărut mâna, părinte. Sunt feciorul lui…, din Brădet (îl cunoştea pe taică-su) şi m-au băgat aici să vă trag de limbă, aşa că tăceţi.
Misiunea lui specială fu redusă la nulitate prin curajul de a-l avertiza pe părintele Ioan Druţu asupra ei şi prin hotărârea de a înceta (întrerupe) colaborarea ce-i fusese impusă prin silnicie.
Ancheta continua. Apăru maiorul Aurel Ţambrea, pe care preotul îl cunoştea. Înainte de a părăsi camera de anchetă, îl întrebă dacă soţia lui mai trăia. Cât scârţâi uşa aceea – omul lui Dumnezeu – îi şopti că da. Fu adus la Ministerul de Interne, pentru adâncirea anchetei, apoi retrimis la Piteşti, de unde, la capătul pedepsei, se liberă, în 1962.
Prin Râmnic, reveni la Dăeşti, iarăş paroh. Doar că hărţuiala nu încetă  o clipă. Soţia, tot mai bolnavă, în cele din urmă se stinse. Activitatea părintelui era permanent supravegheată. Dar, nu aşa cum învăţaseră securiştii să se poarte cu ‘duşmanul de clasă': ei fură treptat îmblânziţi de comportarea fără prihană a vestitorului dragostei de semeni. Şi, astfel, pe mulţi ajunse să-i cunune şi să le boteze copiii sau chiar şi pe ei înşişi – şi era deasă nevoie.
Veni şi timpul despărţirii de acest mucenic al dragostei de oameni. Mă bucur să revăd pomii fără egali ce-i împrejmuie grădina dimprejurul casei. Părintele cântă încetişor, cu glasul acela curat ca lacrima, pomenit la începutul acestui text:

Mamă, mamă, n-am avut noroc,
Parte n-am avut de ursitori.
                                       Am trecut prin viaţă ca prin foc.
                                       Mi-au ars aripile de-atâtea ori.**

NOTE

(*) Atari fapte de ajutorare a celor în nevoie, săvârşite imediat după încheierea celui de al doilea război mondial, au fost numeroase în lumea monahismului ortodox român, după cum se va vedea mai jos, în fragmentul citat. regretând că informaţiile noastre privitoare la cele două cazuri întâlnite de preotul Ioan Duţu, în care a fost implicat în fapte creştineşti poruncile lui Dumnezeu – a-l ajuta pe aproapele nostru – sunt prea subţiri şi doar în treacăt atinse, alegem din amintirile Vasilicăi Gurău (Maica Veronica) fapte similare, de demnitate creştină respectată cu orice risc, urmărind salvarea celor prigoniţi.
VASILICA GURĂU, fiica nelegitimă a învăţătorului Ioan Constantinescu şi a unei văduve de război din comuna Tudor Vladimirescu, jud. Tecuci, s-a născut la 26 august 1920, în localitatea menţionată. În 1929, murindu-i mama, a rămas la dispoziţia bunului plac al fraţilor ei legitimi, mai vârstnici. Întrerupe studiile după absolvirea clasei a II-a primare, nu mai are nimeni grija curăţeniei ei corporale, a hrănirii, a hainelor ce le poartă. După o perioadă de chin e primită de nişte rude ce o ocrotesc de atunci înainte.
Fetiţa începe să aibă vedenii. Socotită iniţial vrăjitoare, numărul acelora care se lasă convinşi de puterea verbului ei creşte. Susţinută moralmente de prefectul judeţului, colonelul Coman Ionescu, află despre ea conducerea de vârf a Bisericii şi, la vârsta de 18 ani, i se încredinţează zidirea unei mănăstiri, moşia căreia se alcătuieşte prin donaţia surorilor alăturate ei. La 15 august 1940, depune votul de călugărie în noua aşezare monahală şi primeşte numele sub care va deveni celebră: Veronica. Mai târziu, îşi completează studiile p2nă la bacalaureat inclusiv (perioadă care, în amintirile sale, pare a o recompensa mai mult decât este de aşteptat, ceea ce luminează într-un mod special pregătirea cu care va ataca ulterior unul dintre domeniile majore ale literaturii, memorialistica. Inconştientă, de altfel, că trecând la povestirea propriei vieţi devine scriitor).
Până la arestarea stareţei Veronica, din 29 martie 1955 – urmată de risipirea subsecventă a soborului condus de ea – mănăstirea Vladimireşti a fost una dintre cele mai bine organizate şi mai prospere aşezări ortodoxe de maici. Atrăgea zilnic mii de credincioşi din toată ţara, ca şi renumiţi duhovnici. Pe lângă pretenţia fondatoarei ca în mănăstire să nu fie călugărite decât fecioare, alte câteva lucrări de la Vladimireşti au condus la un conflict cu autoritatea bisericească nouă. Printre acelea cităm spovedania în comun, practicată doar în Biserica primară, la care a fost împins duhovnicul Ioan Iovan de faptul că nu i se trimiteau confesori ajutători, să săvârşească gratuit spovada imensităţii celor care o cereau: o alta fu împărtăşirea cotidiană a membrelor obştii.
Simultan, popularitatea fără egal a focarului mistic potrivnic ateismului  guvernant şi diverse acte de nesupunere faţă de administraţia şi legile comuniste au condus la condamnarea măicuţelor şi a călugărilor de la Sihastru (vecini şi sprijinitori ai lor) şi la desfiinţarea mănăstirii, cu aprobarea  forurilor centrale bisericeşti. Legenda acestor martire şi martiri a umplut temniţele ororii comuniste de încredere în Hristos şi în necesitatea acceptării muceniciei, cu atât mai mult cu cât măicuţa Maria Mihaela, fostă legionară, personaj în textul publicat în continuare, a sucombat în închisoare, fără îngrijire medicală.
Eliberată, fosta stareţă s-a măritat cu fiul unor credincioşi ce frecventau mănăstirea Vladimireşti, arhitectul George Vasii, şi el fost condamnat politic, în lotul ‘Rugul Aprins’.
După revoluţia din 1989, au apărut scrieri memorialistice ale Vasilicăi Gurău, care, cu energia ce o caracterizează, a redeschis porţile mănăstirii sale, redevenind stareţă. Din acestea se vădeşte că autoarea a trecut prin două perioade de criză spirituală, cea dintâi, în detenţie, de revoltă împotriva lui Dumnezeu, pentru îngăduirea desfiinţării mănăstirii; a doua, după eliberare şi căsătorie, când are contacte nefireşti de tip spirit sau teosofic. Ele sunt făcute publice în VIAŢA  MĂICUŢEI VERONICA. Cartea I-a şi DESCRIEREA VIEŢII MELE ŞI A MĂNĂSTIRII VLADIMIREŞTI (partea a II-a) – Editura Arhetip. Renaşterea spirituală, 1992-1993, Bucureşti. Despărţirea radicală de Ortodoxie, dar pasageră a monahiei Veronica este explicabilă: claustrarea din gherle, cu regimul ei neînchipuit de dur şi permanenta şi necruţătoarea supraveghere succedând eliberării, urmărirea dezumanizantă din partea Securităţii, materializată în sărăcie, vexaţiuni, nedreptăţi şi ‘răstigniri’ reînnoite fără pauză, au condus la răzvrătirile şi rătăcirile spirituale ale unei credincioase care se vedea exclusă definitiv, împotriva tuturor rugăminţilor de iertare, din trupul lui  Hristos, adică din Biserică; reprimită în sânul Ei, ar fi fost păzită de orice înşelare, prin prezenţa vie a lui Iisus.
De altfel, în luna august 1992, ziarele “România Liberă” şi “Libertatea” au publicat dezminţirea monahiei Veronica Gurău prin care se lepăda de toate scrierile sale, cât şi de toate ideile sale cuprinse în aceste scrieri. Ba chiar interzice citirea lor şi ordonă arderea acestora de către toţi cei care le deţin” (Iulian Dragomir. Cuvânt înainte, p. 6, op.cit., vol I, 1992).
Însă scrierile repudiate de însuşi autorul lor (ceea ce ne aminteşte de Gogol) nu sunt, în aspectul lor literar memorialistic, mai puţin preţioase ca document; iar această calitate nu trebuie abjurată. Ele dau seama, într-o anume măsură şi în circumstanţe specifice, redactate convingător, în stilul oral, cu vioiciune, prospeţime de limbaj şi retrăire – ce te fac să treci cu blândeţe peste semnele pregătirii insuficiente a scriitoarei – ,  cu ineditul scenelor descrise, dau seama, ziceam, de ce anume înseamnă jertfa creştină, săvârşită în bucurie, ca din joacă, şi ce  înseamnă dragostea pentru aproape, specifice multor slujitori ai Ortodoxiei Române. Datorită unor astfel de lucrări sub şi împotriva inumanităţii regimului comunist, atroce în indiferenţa lui faţă de om. Biserica ortodoxă Română a fost şi este iubită în continuare de popor, în ciuda opresiunii atee menţionate, ce s-a străduit pe toate căile, inclusiv prin infiltrare în umbra Altarului, să anuleze moştenirea iubirii de om, lăsată nouă de Fiul lui Dumnezeu, ca singur mijloc al fericirii universale.
Fragmentul antologic ce urmează constituie o nuvelă (deşi, scriindu-l, nu acesta a fost scopul memorialistei Vasilica Gurău) ce face cinste atât persoanelor care au stat drept prototip personajelor, cât şi prozei memoriilor de detenţie contemporane.
Fragmentul se intitulează: Lună de toamnă

Tags

Related Posts

Share This

6. Luna de toamna

Ceea ce am să vă povestesc sunt clipe trăite cu bucurii înălţătoare pentru un dram de bine pe care-l faci, fără a ţine seamă de neam sau religie.
(…)
În octombrie 1944, era într-o vineri şi afară ploua cu găleata. Stăteam în cerdac, privind cu drag la jocul picăturilor de ploaie. Eram stareţa mănăstirii şi deci nu lipseam niciodată de la masă, chiar când ajunam. În această zi, însă, m-a furat dansul băşicilor de apă ce se loveau una de alta de pământ.
Când am fost chemată de măicuţa ce anunţa masa întregului sobor de maici şi surori, am rugat-o să facă rugăciune şi să mănânce obştea fără mine, deoarece eu voi mânca seara. Cât timp a trecut nu pot preciza, dar iată că văd intrând pe sub clopotniţă, mergând spre trotuar spre biserica deschisă, doi bărbaţi ce ţineau câte o pătură în jurul corpului, acoperindu-le murdarele haine. S-au întors cu privirea spre stăreţie şi, când m-au văzut, s-au oprit, s-au închinat cu semnul crucii catolice şi s-au înclinat cu un salut.
Pentru mine ploaia n-a mai existat şi, fără a mă gândi la consecinţe, întrucât cei doi bărbaţi, care stăteau ca o stâncă fără grai aşteptând salvarea sau predarea, erau ofiţeri nemţi, iar la acea vreme ei erau consideraţi duşmanii ţării, aceştia se văd luaţi de mână şi duşi de mine în biserică. nedumeriţi, mă priveau cu ochii speriaţi. Le iau pătura din care curgea apa, o arunc în curte, trag uşile bisericii şi le încu, îi duc în faţa icoanei Maicii Preacurate, îngenunchez cu ei şi încep, nu a mă ruga, ci a o întreba cu sufletul la gură, ca pe o Atotputernică Stăpână de la care aşteptam o poruncă precisă. Am primit răspunsul, văzând totul cum trebuie să procedez şi am trecut, cu o agerime care nu-mi aparţine, la înalta operă umană, iar ţinuta lor m-a ajutat să le citesc în caracter corectitudinea, care acţiona asupra minţii mele.
La rezultatele acţiunii n-am avut timp să mă gândesc, pentru că simţeam dirijarea unei forţe ce mă poseda. Din biserică i-am dus la baie, am încuiat uşa şi am mers la chilia părintelui Clement, unde am găsit numai pe maica Veniamina, care făcea curăţenie în chilia părintelui, zilnic. I-am cerut un rând de lenjerie curată, un pantalon şi un pulovăr, spunându-i că le iau pentru un sărac. I-am dat bani ca să cumpere părintelui ce-mi dăduse. Le-am dus apoi la chilia mea, încuind uşa, şi am luat-o spre chilia părintelui Gherasim, alt duhovnic al mănăstirii, cerând la fel, chiar lui personal, un schimb de rufe, un pantalon şi un pulovăr, dându-i bani să-şi cumpere altele noi. M-a întrebat curios:
– Aveţi vreun necăjit, nu?
I-am răspuns că da, luând în braţe, cele cerute şi, fericită simţeam aripi la picioare, alergând către chilia mea, de unde am luat lucrurile ce le primisem de la maica Veniamina.
Deschid uşa de la baie şi intru cu braţele pline. Amândoi ofiţerii nemţi şedeau pe marginea căzii. Când m-au văzut s-au ridicat în picioare. Le-am dat prosoape, săpun şi îmbrăcăminte, făcându-le semn să se spele. Am ieşit, încuind din nou uşa băii. De fapt, baia era folosită numai de personalul de la stăreţie.
M-am urcat în pod, acolo am întins două saltele pe care nu le mai foloseam, am pus pe ele cearşafuri şi pături. O cană cu apă, două pahare, o găleată pentru necesităţi, pe care am legat-o cu o sfoară pentru a fi lăsată din pod şi aruncată în closet, ei urmând s-o tragă din nou sus în pod.
Trebuia să le dau ceva de mâncare şi, cât timp s-au spălat ei, am mers la chelărie (cămara de alimente), am luat o oală de lapte fiert, spunând maicii Olimpiada să nu mă întrebe nimic, pentru că nu am timp, la care mi-a răspuns:
– Cine ştie ce amărâţi v-au mai venit, că parcă-i trageţi cu magnetul!
I-am zâmbit, făcându-i semn să tacă şi spunându-i că va auzi la masa de seară adevărul. Am scos pe cei doi nemţi din baie, făcându-le semn să se urce pe scară în pod, iar eu, cu oala plină de lapte şi cu puţină pâine, i-am urmat. Prin semne, le-am arătat unde vor dormi, ce-o să mănânce şi găleata. Amândoi au căzut în genunchi în semn de rugă şi ochii, care aruncau boabe de lacrimi, se roteau când spre cer, când spre mine, şi, de slăbiţi ce erau, unul din ei a leşinat. L-am târât cu cel mai teafăr, l-am pus pe saltea şi l-am pălmuit ca să-şi revină, ceea ce s-a şi întâmplat. De vorbit, nici pomeneală, pentru că nici eu nu ştiam limba germană şi nici ei limba română.
Am coborât, am făcut pachet hainele şi cizmele lor militare, le-am dus departe în câmp şi le-am îngropat, pentru că erau una cu pământul şi mi-am zis că n-o să mai aibă nevoie de ele. Parcă şi natura era de partea mea, deoarece ploaia încetase şi un soare blând de toamnă mă mângâia.
A sosit timpul mesei de seară. Toaca cu glasul ei de argint anunţa masa soborului. Am mâncat şi eu. La sfârşitul mesei, am cerut ca toată lumea să rămână pe loc, pentru că  vreau să le anunţ ceva. Tăcere de mormânt! Lanţul cauzei era lung, iar eu eram silită să-l leg printr-o minciună improvizată, preferând să strâng singură recolta propriei mele suferinţe, plăcută sau neplăcută. Cu zâmbetul pe buze le-am spus:
– Ce ziceţi, dragele mele, dacă stareţa voastră este tebecistă, iar legile conservării o obligă să mănânce la chilie, afară de masa soborului?
Într-un glas au strigat toate:
– Cerem duhovnicilor noştri ca şi în zilele de post să beţi lapte şi să vă supraalimentaţi.
Le-am mulţumit şi, cu potop de lacrimi pe feţele noastre, am cântat Maicii Prea Curate, stareţa noastră a tuturora, o cântare de mărire.
La gândul că se va întipări pecetea faptei dezinteresate pe inimile lor curate şi vom fi ajutate şi sfătuite la timp, am ieşit din sala de mese nu ca altădată, cu aerul sobru, ci ca nişte mici şcolari care se întorc manifestându-şi copilăreasca bucurie a recreaţiei. Acest sentiment mă poseda pe mine şi desigur că li-l transmiteam şi lor. A urmat vecernia la biserică. Mă vedeam angajată şi dirijată de nişte legi, prin dinamicul ghem al raţiunii, care mă obliga să împart povara. Ce minunată este această sămânţă a raţiunii, care, deşi-i ascunsă şi nepătrunsă, dezlegarea o face cel ce-o poartă, privind-o cu ochii minţii, ascultând-o cu urechile inimii şi când acţiunea este cinstită, nu greşeşte.
În minunata declanşare, îmi prezenta obligaţiile spirituale, plus ale mele personale şi nu-mi dădea răgaz să duc lupta  singură. M-am supus prin ascultare, trecând la altă faptă. După rugăciunile de noapte, am luat cheia bisericii şi, după ce toată lumea a trecut la culcare, am mers la biserică cu secretara mea, Maria-Mihaela, am încuiat uşa şi, îngenunchiind în faţa icoanei Maicii Prea Curate, am pus-o să jure că ceea ce am să-i spun n-o să comunice nimănui. După ce a jurat, i-am povestit totul despre cei doi ofiţeri germani, rugând-o să mă ajute la salvarea lor, mai ales că ea ştia puţin limba germană şi ar fi putut să-i înveţe şi pe ei puţină limbă română, cu atât mai mult cu cât era licenţiată în educaţia fizică, iar eu la acea vreme aveam doar două clase primare. Sărmana Mihaela m-a întrebat:
– Şi cum o să rezolvaţi toate acestea până la urmă?
– Cine mi i-a trimis va rezolva cu bine totul. Tu ascultă-mă şi hai că vreau să mai fac ceva.
– Ce vreţi să mai faceţi? mă întrebă Mihaela curioasă.
– Tu crezi că sunt tebecistă? Nu, iar suplimentul de hrană cerut în faţa soborului pentru mine este de fapt pentru aceşti doi necăjiţi, pe care trebuie să-i punem iar pe picioare, apoi îi trimitem în ţara şi la familiile lor. Şi pentru că eu nu am timp ca să gătesc mâncare, trebuie să aduc pe maica Luciana, ucenica mea, să stea în faţa icoanei şi să facă ceea ce ai făcut şi tu, iar după ce-şi leagă limba în faţa Stareţei şi Stăpânei noastre, o să-şi ia misiunea de a găti şi a le da de mâncare, spălându-le şi rufele. Fiind şi ea în acest joc, n-o să mă divulge.
– Doamne, dar vă daţi seama ce faceţi?
– Da! Ascult ce Cel ce mă dirijează şi chiar dacă Cel ce a plănuit totul mă va pune să culeg necazuri şi suferinţe, le voi duce cu uşurinţă, deoarece nu eu le-am cerut, ci El mi le-a hotărât, pentru care motiv nu ştiu! Nu voi învinui pe nimeni, pentru că eu asta sunt şi nu pot da înapoi, numai că trebuie să mai fie cineva alături de mine. Ca om, am încă multe lipsuri. Trebuie să mă completaţi voi, cele la care apelez. Înţelegi?Sper să nu dau greş cu voi! Nici o forţă rea nu ne va împiedica, dacă vom fi curate în  intenţii. De aceea sunt sigură în biruinţă. Stai puţin aici, că merg s-o aduc pe Luciana.
În goană o aduc pe maica Luciana, care cu ochi mari mă privea, neînţelegând nimic. După ce a urmat jurământul în faţa icoanei Maicii Domnului, i-am spus:
– Îndeplineşte-ţi lucrul şi să fii încredinţată că vei fi ocrotită!
A doua zi, am urcat cu cele două maici în pod, dar surpriză, cei doi străini erau cu temperatură mare, bolboroseau ceva de neînţeles. Le-am dat medicamente cu ceaiuri şi i-am lăsat să se lupte cu boala, neavând alte posibilităţi. După câteva zile s-au însănătoşit. I-am întrebat dacă vor să plece de la noi, dar erau aşa de slăbiţi că nu cutezau a merge la drum lung. Pentru că timpul se răcea, le-am arătat catacomba subterană, ce o pregătisem mai de mult şi în care se ascunde, în caz de pericol, soborul de maici şi surori, dar pe care, din fericire, n-am folosit-o, nefiind nevoie.
Din chilia de la stăreţie, în care dormeau ucenica mea Roşca Luciana şi nepoata mea Ivan Heruvima, se putea coborî în catacombă pe o scară cam de vreo patru metri. Doi metri şi jumătate era pământ, după care începea catacomba în lungime de vreo sută optzeci de metri şi lată de doi metri jumătate. A doua ieşire din catacombă era la celălalt capăt, în groapa din care luasem pământ pentru făcut cărămizile necesare celor două biserici şi chiliilor.
Unul din cei doi ofiţeri scrise pe peretele catacombei cu un beţişor: “Meine Name ist Willi, 35 jahr, inginer” (numele meu este Willi, 35 ani, inginer). A spus şi oraşul de unde este, dar nu-l reţin. Căsătorit, cu trei copii. Şi al doilea ofiţer şi-a scris numele: Walter, 26 ani, ofiţer de carieră, tatăl lui ofiţer superior. El era căpitan, tatăl său colonel. Era din oraşul München, necăsătorit.
După ce-au văzut toată catacomba, Will ne-a cerut hârtie şi creion şi a început să schiţeze un plan. Când a fost gata, ne-a arătat ce are în plan: din catacomba noastră, a schiţat un culoar din care urma să facă două camere şi o sufragerie cu fântână pentru băut apă. La celălalt capăt, un W.C. De la ei la stăreţie, două instalaţii: una pentru a-i anunţa să vină să ia mâncarea, iar alta în caz de alarmă.
Ne-au cerut unelte şi au început să lucreze. Pământul îl scoteau afară noaptea. Au făcut o frumuseţe de subterană. Până şi pereţii i-au făcut cu pământ roşu, de jurai că sunt capitonaţi cu ceramică. Fiecare avea camera lui, cu pat făcut de ei din scânduri şi o mică noptieră. Sufrageria, cu masa în mijloc, un şemineu superb şi diverse: cuier pentru haine şi dulap pentru veselă. În fiecare zi, apărea câte o nouă minunăţie. Timpul le trecea astfel mai uşor şi-şi înfrumuseţau mediul înconjurător. Cele două maici, Mihaela şi Luciana, printre ale lor ocupaţii ce le aveau în cadrul mănăstirii, căutau să ducă la îndeplinire şi purtarea de grijă a celor doi străini.
A trecut destul timp şi iată că, într-o dimineaţă, după micul dejun, m-am dus ca de obicei să vizitez gospodăria unde se aflau vitele, caii, boii, vecile, oile, porcii şi păsările, pentru că vremea friguroasă a lunii decembrie uscase câmpurile şi alungase pe cei care o vară întreagă se desfătaseră cu fâneţele imaşului, iar acum toate animalele stăteau în grajduri. Credincioasa şi nedespărţita mea prietenă, Coculeana, o căţeluşă de rasă şoricar, care numai în biserică nu intra, ci mă aştepta pe scări, iată că în această dimineaţă a dovedit că este un câine deştept, deoarece mica ei busolă o călăuzeşte, prin simţul ei nemaipomenit, spre o căpiţă de fân. S-a oprit, a lătrat cam neobişnuit, apoi a început goana în salturi prin spaţiul dintre mine şi căpiţa de fân.
Conştientă că exista ceva, m-am limitat la sprijinul ei. Apropiindu-mă de căpiţă, căţeluşa a început activitatea cu lăbuţele, scufundându-se în fân. Văd că se retrage cu greu. Ţinea în gură o bucată de haină ce n-ar fi vrut să-i scape. Am pus mâna pe haină, să trag şi eu, iar Coculeana, fericită, făcea tumbe de bucurie. Trag cu putere şi iată că aud o voce de om, neînţeleasă.
Doamne, văd un monstru ce nu mai avea chip de om. Urmează apoi un al doilea la fel. Erau umflaţi la faţă şi murdari de nu ştiai ce sunt. Ei scot boabe de porumb din buzunare şi-mi arată ce-au mâncat. Mi-am dat seama că sunt tot militari germani.
Durerosul tablou nu mi-a dat răgaz să mă mai gândesc la ceva căci i-am luat pe unul în dreapta şi pe celălalt în stânga şi, deşi erau foarte înalţi, dar prin faptul că erau slăbiţi, cu mult efort din partea lor şi a mea, i-am dus direct în baia stăreţiei, unde s-au întins ca morţi. Le-am încuiat uşa şi, intrând în chilia mea, am căzut pe pat, nemaiavând puteri nici să mă gândesc, nici să mă rog. Coculeana s-a urcat pe pat lângă mine şi-mi lingea mâinile. Văzând că nu-i dau nici o atenţie, cu un salt zglobiu se repede să-mi lingă obrajii. Trezită din buimăceală, am sărit din pat şi iată că intră pe uşă nepoata mea, sora Didina, care avea paisprezece ani şi-mi spune că mă caută cineva. Ies afară şi văd lângă uşă patru femei îndoliate din comuna T. Vladimirescu, comuna mea natală. Le-am recunoscut! Aveau braţele pline de bagaje. La întrebarea mea ce vor, mi-au răspuns că au făcut slujba de înmormântare două, pentru soţii lor, despre care se ştia precis că au murit pe front. M-au rugat să primesc ceea ce-mi dau ele, iar eu să le dau cui o să cred, căci, ziceau ele, poate că-i mai primit dacă o să le dea la nişte săraci care trec pe la noi.
Le-am primit mulţumindu-le şi făgăduindu-le că le voi împlini dorinţa. Luând pachetele în chilia mea le-am  să le desfacă. Erau patru costume bărbăteşti, lenjerie, ciorapi, încălţăminte şi căciuli. Am început să plâng, căzând în genunchi şi, fără cuvinte, mulţumeam purtării de grijă a cerului. Plângeau şi femeile lângă mine pe dragii lor plecaţi pe celălalt tărâm.
După plecarea femeilor, am deschis uşa de la baie, unde cei doi, aproape muribunzi, zăceau pe jos. Spaima mi-a dat puteri şi apucând pe câte unul, dându-le palme pe obraji şi scuturându-i, am încercat să-i readuc în simţire, dar n-am reuşit. De frică c-ar putea muri, am alergat la fetele care ştiau de ceilalţi doi, aducându-le în baie şi arătându-le scena. Au strigat amândouă:
– Vai de noi, încă doi? Ce ne facem?
– Hai mai întâi să-i readucem la viaţă, că dacă mor, e mai greu, le-am spus eu.
Trăgând de ei toate trei în dreapta şi-n stânga, şi-au revenit. Le-am făcut semn să se dezbrace, să se spele şi apoi să se îmbrace cu ce le vine din cele patru schimburi ce stăteau lângă ei. Auzind şi văzând cele două maici cum am primit îmbrăcămintea, n-au zis nimic, dându-şi seama că cineva poartă de grijă pentru cei care cad în necaz, împinşi de alţii. În fond, cu ce erau ei vinovaţi că Hitler îi târâse în război?
Când au fost gata, fetele le-au dat să bea lapte cald. I-am scos pe cei din catacombă, care erau puţin speriaţi, nebănuind ce s-a întâmplat, dar văzând în bucătăria stăreţiei încă doi, s-au albit la faţă. S-au salutat, şi-au spus unul altuia din ce regiment făcuse parte şi cum se numea. Am aflat atunci că ultimii fuseseră concentraţi. Friţ avea 28 ani, era logodit, salariat la poşta oraşului Berlin, iar Ludovic era zidar, avea 32 ani, căsătorit, cu doi copii, dintr-un sat căruia nu i-am reţinut numele, pentru că niciodată nu m-am gândit că o să le scriu.
Toţi patru au coborât în catacombă, ducându-şi povara unul altuia. De-acum raţia de suplimentaţie trebuia mărită. Oricât aş fi mâncat, tot nu puteam să iau alimentele pentru patru persoane. Aşa că am fost nevoită să spun adevărul maicii Arsenia Pohrib, care era la chelărie (cămara soborului, cu alimente). Auzind Arsenia cele spuse, s-a îngrozit şi mi-a zis:
– Vă jur că tot ce-mi cereţi dau fără să ştie nimeni, cu o singură condiţie: nu ştiu şi n-am auzit nimic, altfel mor de frică.
A venit şi iarna, cu sărbătorile Crăciunului. Mai eliberându-mă de griji, am coborât cu fetele care mă ajutau să oferim un dar celor patru străini din catacombă. Procurând patru costume de călugăriţă, i-am scos în noaptea de Crăciun în chilia mea şi le-am spus că dacă vor să se îmbrace ca maici pot să ia parte la slujba din noaptea Crăciunului, în biserică, unde-i deosebit de frumos. Au plâns şi au râs de bucurie, acceptând propunerea. Le-am arătat cum să se îmbrace, lăsând pe cele două fete să-i ajute. Eu am trecut în biroul oficial, că-mi veniseră musafiri de la departamentul Cultelor. Retrăgându-mă, să mă pregătesc pentru biserică, maica Mihaela m-a chemat să le văd pe cele patru maici cum le sta. Doamne, ce poate face iubirea dezinteresată pentru a picura un strop de fericire în sufletul cuiva. Jurai că sunt călugăriţe adevărate, numai că erau prea înalte. Lacrimile nu-mi provocau mâhnire şi nici veselie, ci doar simţeam stabilit în mine un rezultat nepieritor: căpătat prin efort curat. Cineva lăuntric îmi zicea:
Vei învinge, pentru că ai nimicit veninul separaţiei, considerând nenorocirea altuia unitate. Binele în adevăr este viaţa, iar cel ce execută devine stăpân şi va fi înţeles de o minte ce ascultă ordinul.
Fără multă zăbovire, am pornit pe altă uşă spre biserică, iar cei patru bărbaţi travestiţi în maici erau socotiţi de toată lumea musafiri şi însoţiţi de maica Mihaela, secretara mănăstirii, au luat parte la slujba din biserică în noaptea de Crăciun 1944. Mi s-a adus la cunoştinţă că în biserică sunt patru călugăriţe străine, însoţite de secretară. M-am arătat indiferentă, deoarece erau însoţite de cineva din comitetul mănăstirii. După privegherea de la biserică, au luat parte şi la serbarea pomului de iarnă. La sfârşit, cu o înclinare foarte cuviincioasă spre preoţi şi secretară, s-au retras de la locurile ce le fuseseră rezervate, ieşind însoţite de secretară şi conduse la stăreţie, unde se credea că vor să ne cunoaştem.
Cui a întrebat a doua zi unde sunt maicile străine, li s-a răspuns că n-au avut bilet de voie de la stareţa lor ca să treacă pe la noi şi au plecat, auzind mai ales că se găseşte un inspector de la Culte.
Acelaşi lucru s-a repetat şi în noaptea de Înviere, la sfintele Paşti ce-au urmat în anul 1945, îmbălsămându-se cu parfumul slujbelor şi frumoaselor cântări ce umpleau văzduhul, pentru că toată sujba învierii s-a oficiat în curtea mănăstirii, neîncăpând în biserică poporul ce venise în număr foarte mare. de data aceasta, musafirii noştri s-au strecurat mult mai uşor în curte, prin mulţimea care nu-şi vedea locul pe care-l ocupa.
Will a căutat să facă şi pentru cei doi fraţi ai lui, care veniseră ceva mai târziu, cameră dormitor pentru fiecare. Când au terminat lucrul, au început studierea Bibliei în limba germană, pe care le-o cumpărasem, şi învăţarea limbii române, să se poată descurca când vor pleca de la noi. Ne-au dat notă ce să cumpărăm pentru a instala un telefon între noi şi ei, ceea ce s-a şi făcut. Când maica Luciana era gata cu mâncarea, îi anunţa şi, cu rândul, ei veneau la gura catacombei, luând cele pregătite pentru masă.
După Paştele anului 1945, eu mă pregăteam pentru a merge la examen, deoarece făceam liceul la ‘fără frecvenţă’ şi, cum învăţam în chilia mea la masa de lucru exerciţii de matematică, văd pe geam, în faţa stăreţiei, vreo zece jandarmi. I-am primit în sufrageria stăreţiei, întrebând pe comandantul grupului de jandarmi, cu ce ocazie pe la noi într-un număr aşa de mare. Mi-a răspuns că au ordin de la judeţ să se facă controale în toate mănăstirile, pentru că s-a descoperit că se adăpostesc soldaţi germani. Şi repeta:
– Noi ne dăm seama că la dumneavoastră, fiind mănăstirea în construcţie, nu puteţi da găzduire pentru cei bănuiţi. Noi ne-am făcut datoria şi trebuie să stăm la dumneavoastră câteva ore, în care timp să întocmim un proces verbal de cele constatate.
Aveau şi un câine lup dresat, care umbla cu nasul căutând ceva pe jos, iar soldatul care-l ducea în lesă, deoarece nu mai văzuse o mănăstire de maici, era, desigur din ordinul cerului, răpit, căci era cu privirile încoace şi încolo după maicile şi surorile puţin agitate. Prima grijă a mea a fost să invit pe soldat într-o chilie dar, din zăpăceală sau ca să văd puterea purtării de grijă a Maicii Sfinte, l-am băgat cu câinele în bucătăria stăreţiei, cu gândul să-i dau de mâncare şi să bea vin, ca să nu-l mai vadă pe minunatul, frumosul şi extraordinarul ‘detectiv’ care, cum a intrat în bucătărie, s-a băgat cu nasul sub fusta maicii Luciana, care se aşezase peste capacul pe unde se cobora în catacombă şi care se străduia să nu fie văzută când va da semnalul de alarmă.
Soldatul, cu o mână lua mâncarea, cu cealaltă paharul de vin, iar ochii nu-i lua de la icoane, întrebând ce sfinţi sunt. După trei pahare de vin, mi-am dat seama că nu mai vede câinele, care reuşise să o dea la o parte pe maica Luciana. Acum mereu îi turnam vin în pahar. Întorcându-mă la ofiţerii de jandarmi care stăteau în jurul mesei, le-am spus că, deocamdată, mâncarea la bucătărie nu este gata, dar că avem o brânză de oi la putină şi cu ceapa care-i minunată, pentru a merge după vin.
S-au bucurat cu toţii şi repede le-am pus la dispoziţie pâine moale, brânză, ceapă şi vin. Au mâncat şi au băut până n-au mai ştiut pe unde să iasă. Ba ceva mai mult, dacă nu le spuneam să-şi ia armele, ar fi plecat fără ele.
M-am întors în bucătărie să văd ce face soldatul şi, mai ales, câinele. Datorită sfintelor icoane, soldatul era beat şi număra de zor să ştie câte icoane sunt. Câinele dăduse preşul la o parte şi cu labele parcă voia să scoată capacul prin care se cobora în galeria catacombei. Luciana se lupta cu el, aşezându-se turceşte pe capac, iar el pe sub fusta ei mirosea de zor, pentru a realiza descoperirea. Din priviri, am citit groaza pe faţa Lucianei. Atunci iau o bucăţică de friptură şi o dau câinelui, pentru a-i sustrage atenţia, dar soldatul care nu mai vedea bine, îmi cere friptura pentru el, spunându-mi:
– Javra asta de câine are raţie de carne mai mare decât a mea. Daţi-mi-o mie, că merge vinul mai bine!
Înghite friptura, se serveşte acum singur cu vin şi după două pahare cade pe pat mort de beat. Atunci îi spun maicii Luciana:
– Suntem salvate, pentru că şi ofiţerii sunt căzuţi ca buştenii tăiaţi în pădure.
Pe aceştia îi întreţinea maica Mihaela, dar parcă vorbeau altă limbă. Cu câteva surori îi târâm pe soldat afară din bucătărie, ca să putem scoate câinele. Îl rugăm să-şi strige nemaipomenitul detectiv, care nu se da bătut şi-şi întorcea mereu capul când pe-o ureche, când pe alta, luptându-se să o dea la o parte pe Luciana, care din nou se instalase pe capac. Câinele insista şi cu picioarele şi cu schelălăitul ca să pătrundă în galerie, în disperare, l-am apucat de zgarda de la gât şi l-am tras afară din bucătărie aproape târâş, iar Luciana a căzut leşinată. I-am spus soldatului că o maică a leşinat de frica câinelui, aşa că să facă bine şi să-l ducă la căruţa care îi aştepta să-i transporte în comuna Tudor Vladimirescu.
Săracul câine, câte lovituri cu patul armei a luat şi aproape târâş se lupta acum cu soldatul ca să se întoarcă înapoi. Cu toată forţa l-au urcat în căruţă, certându-l că vrea  friptură de la măicuţă. Mi se rupea inima de animalul credincios, lângă care stătea soldatul cu cizma pe capul lui, iar căţeluşa mea, deşi nu era de rasa lui, ca o nălucă s-a urcat în căruţă şi-l lingea pe ochi şi parcă plângea rugându-l prin glasul ei micuţ să fie totuşi cuminte, salvându-ne pe noi şi pe cei patru străini, care în fond nu ei au dorit războiul.
I-am scos şi pe ceilalţi ofiţeri, care se ţineau unul de altul, căci aşa de beţi erau încât abia s-au putut urca în căruţele care i-au dus la gara T. Vladimirescu, aşa cum era atunci. Luciana a zăcut câteva zile de frica prin care a trecut atunci cu câinele.
Străinii din catacombă au fost şi ei câteva zile ca morţi. Nici eu cu Mihaela n-am fost prea departe de ceilalţi, dar nu s-a observat nimic în sobor. Walter, care avea şcoala militară şi era ofiţer de carieră, tot timpul şi-a păstrat la el un pistol micuţ, foarte frumos, cu mânerul de aur şi fildeş, ce-l primise de la tatăl său cadou când a terminat liceul militar şi-l păstra ca pe ceva sfânt. Un timp nu ne-am mai văzut. Venea cel care era de rând să ia mâncarea şi, fără nici o vorbă, pleca. Aflând că Hitler a fost găsit mort, cobor cu Mihaela, să le spun vestea, crezând că am să-i bucur că s-a sfârşit cel care i-a dus în război. Toţi au fost ca loviţi în frunte, stând ca nişte stânci de piatră; numai Walter a fugit să-şi ia pistolul, iar după el a alergat Willi, care se lupta să i-l ia din mână. L-am rugat să mi-l dea mie şi să ne spună ce a vrut să facă cu el, la care mi-a răspuns, într-o românească stâlcită, că a vrut să-i împuşte pe cei trei camarazi şi apoi şi pe el, pentru că n-au de ce să mai trăiască. I-am luat pistolul, l-am dat Mihaelei şi apoi i-am dat două palme, spunându-i că aceşti camarazi ai lui  luptă ca să trăiască pentru copiii şi familia lor, nu pentru Hitler, care a lăsat soţiile fără soţi şi copiii fără tată.
Am ieşit de la el şi am aruncat pistolul într-o fântână. Aşa m-a dus pe mine capul, şi cred că o să stea acolo cât va fi fântâna, adică pe veci. Câteva săptămâni n-am mai vrut să ştiu de ei. De fapt numai unul era vinovat. Primeau doar mâncarea, atâta şi nimic mai mult.
Cel mai în etate dintre ei, Willi, care era şi mai cult decât ceilalţi, a rugat pe măicuţa, când şi-a luat mâncarea, să comunice că doresc cu toţii să ceară iertare maicii superioare şi să-i aducă la cunoştinţă ceva. I-am trimis vorbă că voi avea grijă când o să pot, mai pe seară, să-i anunţ să vină toţi, cu maica Luciana, în biroul meu.
Pe la orele 21, i-am chemat. După ce şi-au cerut toţi scuze şi, în special Walter, mi-au adus la cunoştinţă că, orice risc vor întâmpina, voiesc să pornească spre patria  lor, pentru că nu vor să ne aducă neplăceri. Se strecuraseră între ei ceva neînţelegeri politice şi doreau să meargă fiecare pe picioarele lui proprii. M-am bucurat, dar le-am spus că nu le dau drumul fără acte şi buletin de identitate.
Imediat am mers la unchiul meu Ionică Bratu, care m-a crescut şi care era primar în comuna T. Vladimirescu, rugându-l să-mi dea pentru patru surori, pe care vreau să le trimit într-o misiune în interesul mănăstirii. După ce le-am primit, secretara mea, maica Mihaela, le-a adăugat la sfârşitul fiecăreia câte o literă-două, ca să iasă un nume de bărbat. Le-am pregătit rucsacul cu hrană rece pentru câteva zile, le-am dat legitimaţiile, i-am dus la gară la T. Vladimirescu unde le-am luat bilete până la Oradea.
După ce s-au urcat în tren, m-am închinat, mulţumind din tot sufletul Celor de sus care ne-au ajutat să ducem până la acest moment o misiune destul de grea, pe care Providenţa ne-a hărăzit-o pentru ca să ne încerce omenia. M-am rugat lângă trăsură, înălţându-mi mintea spre Cel Atotputernic, să le ajute a ajunge în sânul familiilor lor, că numai aşa vom fi fericite că nu ne-am ostenit în zadar. Am respirat uşurată, preamărind pe Dumnezeu, care ne-a scăpat de povară. N-am dus-o singură, dar eram direct răspunzătoare.
N-am vrut să le reţin localităţile, pentru că nu am aşteptat niciodată o recompensă. Dar pentru că erau şi adevăraţi oameni, ne-au scris de la Oradea, apoi  din Budapesta câte o carte poştală – pentru că le dădusem şi câţiva bani cu care şi-au procurat cărţi poştale. Din Berlin mi-au scris că de la Oradea până acolo au avut mici peripeţii, dar se apropie de familiile lor.
După şapte luni, mi-a scris un pic Willi, inginerul, cu adresa: “Un măicuţ Veronica, un monaster de maici, 40 km. von Galaţi, Moldova, România.”. În scrisoarea din plicul ce ajunsese tot desfăcut, era scris: “Mama noastră mică şi bună cu surorile ei, să ştiţi că am ajuns cu greu în sânul familiilor noastre, dar suntem fericiţi. Eu, Willi, găsit soţia cu trei copii, casa şi părinţi. Friţ găsit logodnica şi mama, casa kaput. Ludovic găsit soţia, copii şi casa bine. Walter pe drum s-a despărţit de noi. Nu ştim nimic de el. Ne-am bucurat cu familiile noastre în lacrimi şi vorbim de voi mereu cu prietenii noştri. Toţi nu vom uita pe voi, dat nouă viaţa, ţara şi familia”.
După ce am învăţat cele scrise ca pe o poezie, maica Mihaela a luat scrisoarea să o rupă. Nu le-am răspuns, pentru că nu aveam nici o adresă la expeditor şi chiar dacă ar fi avut, tot nu le răspundeam, deoarece plata noastră a fost că făcusem acestor oameni bucurii.
Au trecut aproape zece ani de la plecarea lor şi iată că în 1955, luna martie, ziua 29, noaptea, spre 30, am fost arestată de organele statului nostru. În timp ce eram anchetată de ofiţeri, intră în birou şeful anchetator, care-mi zice:
– Ce mai faci “un măicuţ Veronica”/
Am făcut ochii mari şi i-am răspuns:
– Bravo, că nimic nu vă scapă! înseamnă că Mihaela nu a rupt scrisoarea. Nu am făcut ţării mele nici un rău, decât că am ascultat glasul conştiinţei să fac bine chiar şi duşmanilor şi calitatea mea nu-mi permite să fac rău.
Mi-a arătat fotocopia scrisorii şi mi-a spus:
– Te-am aşteptat să le răspunzi, crezând că ţi-au lăsat adresa lor. De ce nu le-ai răspuns? Pentru această infracţiune, afară de altele, vei lua zece ani de închisoare!
I-am răspuns cuviincioasă:
– N-am avut de la cei patru ostaşi germani, cărora le-am salvat viaţa cu ajutorul lui Dumnezeu, nici un fel de adresă. Am reţinut doar numele oraşelor de unde erau şi atât, pentru că nici nu m-am gândit că o să le răspund! Iar dacă o să primesc condamnare de zece ani, vă spun de pe acum că n-o să-i fac, pentru că sunt sigură că va interveni Cel care  mi-a poruncit să fac tot ce-am făcut greşit în faţa legilor ţării mele, dar vedeţi că socotelile cerului nu se potrivesc cu ale oamenilor de pe pământ; iar dacă aşa trebuie ca eu să trec şi prin închisoare, voi trece! Dar repet: nu voi face zece ani! Iar această intervenţie va fi în felul următor: ori mă ia sus prin curmarea vieţii pămâtene, ori o să dea în gând conducătorului ţării să scoată decrete pentru cei închişi ca politicieni, dar care habar nu au de politică.
Şi s-au ţinut de cuvânt, căci am primit 15 ani de condamnare. Nu mi-a fost greu în închisoare, pentru că nu mă condamna  conştiinţa cu nimic. Prin aceste aşa zise greşeli, n-am socotit că împiedic bunul mers al statului ţării mele. Îmi ziceam: “Cine mă sileşte să fac un dram de bine celor ce-mi cerşesc sprijin, fără a căuta la starea socială, religioasă sau politică, o să mă ajute şi în clipe grele”.
Şi m-au ajutat, căci în cinci ani şi şase luni pe care i-am făcut în închisoarea Jilava şi Miercurea Ciucului, între femei de toate vârstele şi stările sociale, am putut studia în fiecare zi de mai multe ori, pe fiecare în parte şi aşa mă minunam prin câte  etape poate trece  omul într-o zi. Eu nu aveam decât liceul şi bacalaureatul, dar studiam, din colţul meu, cărţi vii, pe care în nici o facultate n-aş fi avut posibilitatea să le studiez. De aceea mi-a fost uşoară închisoarea şi mulţumeam până şi celor care m-au condamnat, fără a urî pe nimeni, adunând zi de zi minunăţiile firii omeneşti.

(**) Prima versiune a acestui text a apărut în “Lumina Lumii”, publicaţie a Fundaţiei Antim Ivireanu, 1996, sub titlul: Martiri din vremurile noastre, semnată de + Irineu Slătineanu.

Tags

Related Posts

Share This

7. A da un coltuc de paine e o crima

Îl privesc cu coada ochiului. Schimbarea ce o citesc pe trăsăturile sale ţine doar de apariţia unei bărbi scurte, ca un colier întunecos, mătăsos şi prelungit în jos pe mijloc, jur împrejurul maxilarului inferior, iar sus nimbat cu mustaţă; în schimb, portul şi veşmintele i s-au modificat de când mă aşezam în banca lui din sala de clasă, când era un student numai sete de învăţătură şi tăioasă dorinţă de adevăr. Mă aşezam lângă el, deoarece nu venea doar cu grupa sa să înveţe o limbă străină, ci îşi rupea răgazul să revină, când mă ştia liber, să-l învăţ şi a doua.
Ambele i-au folosit. A plecat la înalte studii în Franţa, unde a ajuns la rândul său profesor; de acolo, a trecut Canalul în Anglia, să-şi perfecţioneze fluenţa. Bursa de vreun an-doi în Marea Britanie, n-a folosit-o decât timp de trei luni: ştia prea mult de-acasă. Am creat şi eu un ‘asemenea mie’. Am aflat despre mai mulţi dintre foştii mei studenţi că au păstrat aceleaşi aplecări; mă doare sufletul că lipsa mea de interes pentru funcţii de conducere, pentru zbaterea administrativă şi pentru risipire (doar mă socotesc scriitor – iar calea scrisului e atât de lungă şi învăţarea ei nu se mai isprăveşte…) m-a împiedicat să întemeiez un institut de cercetări la care să colaborăm toţi, ucenici de seamă, şcoliţi prin toate străinătăţile, şi dascăl modest, abia izbutind să-şi isprăvească, după puşcării, studiile superioare… Câte fire n-am fi putut despica în patru, şi în şaisprezece, pentru ştiinţa română, în domeniile psihologiei, sociologiei, antropologiei religioase, la un loc şi fraţi buni răstigniţi pentru muncă.
Îl privesc cu coada ochiului şi-i urmăresc strădaniile de a-şi modela tonul glasului după entuziasmele ce ne-au legat odinioară. E greu: trecură mulţi ani. Astăzi este Arhiereu, iar eu sunt cel ce am fost şi atâta tot. Totuşi, cât de cald m-a vizitat pentru întâia oară, la casa de odihnă unde trăsesem, în Eparhia al cărei vicar este. Şi cum m-a suit în maşina sa şi m-a dus de-a dreptul la Frăsinei, mănăstirea lui de metanie, despre care am vorbit cam la fiece întâlnire, altă dată, când îi eram dascăl. Mă întreb de mai povestea cu mulţi, pe timpul acela, despre raiul tinereţii sale… În orice caz, doar cu mine despre un călugăr fost deţinut politic, al cărui trecut şi slaba mea memorie în privinţa numelor proprii, m-au lăsat să cred că zăcusem prin aceleaşi lagăre, că-l cunoscusem şi că-mi fusese sprijin duhovnicesc (şi mie, ca şi lui!) la timpuri de nevoie. Această înşelare ne-a apropiat nespus, ambii fiind legaţi de acela, numai că el era altul pentru fiecare dintre noi. Va să zică, m-a condus la locul care-i era cel mai drag, de unde începea mântuirea sa. Pe urmă, am descoperit că fiecare dintre noi, pe o potecă proprie, ne dedicăm puterile recuperării de informaţii despre suferinţa preoţilor şi monahilor sub teroarea comunistă. Poate şi eu să fi contribuit, fără ştirea nici unuia dintre noi, la această patimă pentru dezvăluiri, lăsându-l să presimtă ororile trecutului profesorului său, cum el îmi şi intuise gratiile ce le mai purtam în suflet şi mă despărţeau de semenii mei ‘cei liberi’.
Mda, ceea ce îl păstrează neîntrerupt în leagănul primelor sale tinereţi (că doar nu l-aş socoti acum îmbătrânit! Nu, doar pe mine m-au rănit anii scurşi…) este privirea tăioasă de diamant; şi mai este gândul dintr-o bucată şi dirept ca zborul săgeţii; şi mai este graiul fără întortocheli, nici izmeniri, necăutând a te câştiga şi fura cu dulceţurile glumei, ca la atâţia adâncaţi în perinile de umbră a Bizanţului. Măreţia i-am cunoscut-o abia mai alaltăieri, în veşmintele de gală, când slujea hramul mănăstirii Turnu, şi i-o întrevăd la mesele unde-i sunt oaspete, în sufrageria sa, măreţie încălzită de buna lui creştere, când doreşte să fie acela care îmi întinde un fel de bucate sau altul şi se preocupă de saţiul meu şi de felul cum mă simt în casa lui. Este unul dintre prinţii Bisericii! iar eu, ostaş cu ştiinţa, cumu-i – câtu-i, în solda Ei.
A apucat să intervieweze sumă de preoţi din zonă asupra condamnărilor lor şi mi-a dat conspectele sale. Cum aveam nevoie şi de suflul vieţii, de cunoaşterea faţă către faţă a victimelor, făcu astfel încât să-i pot vizita pe toţi, să-i ascult cu urechile mele, să-i imprime iarăşi (din păcate aceste imprimări n-au fost slujite după merit de sora noastră vitregă, tehnica…), să ne scăldăm în durerile lor, el încă o dată, eu pentru prima oară.
Acum ne aflăm în drum spre Sălătruc, spre locuinţa părintelui Gheorghe Cârstoiu, cel născut în Jiblea, în 1911, primul dintre cei şase copii ai pădurarului cu acelaşi nume ca şi el şi al Mariei, mamă ce i-a îndrumat cei dintâi paşi spre seminar şi cei, apăsaţi, de pe tot parcursul vieţii. Director al şcolii numite era Constantin Grigore, căruia-i plăcea să li se dea carte de temei elevilor, ca şi mâncare bună. El îi însoţea pe cursanţi sâmbătă de sâmbătă şi duminică de duminică la Episcopie. Zilnic, la mesele de prânz, îi vizita pe cei mici, asista la rugăciune, dădea binecuvântarea, le adresa câteva cuvinte duhovniceşti. Cum preda catihetica şi omiletica, îi punea pe cei mai buni dintre ei să predice la bisericile din Vâlcea şi la Sfânta Episcopie.
Pregătindu-mă pentru întâlnirea cu venerabilul preot pensionar, Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu mă pune în temă:
- A urmat cursurile Facultăţii de teologie din Bucureşti, unde l-a avut Decan pe Irineu Mihălcescu. În afară de orele lui, a audiat cursurile lui Scriban, Nichifor Crainic, N. Popescu, Rovenţa. Cele mai bune impresii i le-au lăsat Mihălcescu, Şerban Ionescu, Nic. Popescu, Tudor Popescu şi Bulacu.  – “Din păcate, profesorii erau mai mulţ oameni ai catedrei; rareori ţi-ar fi dat un sfat pastoral,” zice Să vedeţi domnule profesor, câte s-au mai întâmplat pe timpuri în facultatea noastră!, se entuziasmează Arhiereul. Părintele Coman a fost judecat de consiliul profesoral. Publicase, în urma unor discuţii cu studenţii, un articol, în “Raze de lumină”: “Iisus Hristos – Mitul din Nazaret”; mai purtase şi nişte convorbiri, cu aceiaşi, despre  Mitraism şi Creştinism, Orfism şi Creştinism. Vedea Creştinismul ca egal celor două culte ale antichităţii. A fost judecat şi, în final, a recunoscut adevărul celor ce i se imputau. Irineu Mihălcescu, cu ocazia primei prelegeri după aceasta, şi-a cerut scuze în faţa studenţilor, asumându-şi vina de a-l fi purtat prin facultăţi pentru a se ajunge, în cele din urmă, la atari aberaţii…
Zâmbesc în sinea mea, pentru că recunosc spiritul eliadesc tutelând egalizarea credinţelor şi religiilor, părintele Ioan Coman fiind prietenul lui Mircea Eliade şi secretarul de redacţie al revistei sale.
Urmă căsătoria absolventului Gheorghe Cârstoiu, după licenţă, cu Elena Mănescu; patru copii aveau să le bucure existenţa. Nicolae Duma l-a hirotonit pe seama parohiei Şerbăneşti – Păteşti, doar cu 160 familii, parohie mică de munte, unde a funcţionat din 1934 până în 1940., când s-a transferat la Sălătruc.
Într-o frumoasă zi cu soare-n oblânc şi pletele de raze în adiere, când părintele ieşise la gard, trecură nişte drumeţi, cam prăpădiţi şi înfometaţi. I-au cerut o bucăţică de pâine. Le-a dat-o şi i-a dăruit cu şi mai mult. Curând, ne aflăm în 1949, a fost arestat. Vina? Uneltire contra ordinii sociale: hrănise ‘duşmanul de clasă'; probabil niscaiva luptători din munţi împotriva comuniştilor. Anchetele s-au desfăşurat la Râmnicu-Vâlcea, Piteşti, Craiova. Ce să scoată de la el, domnii ofiţeri, dacă nici nu-i cunoştea pe necăjiţii trecători? N-a primit decât un an de închisoare corecţională, să se înveţe minte omul lui Hristos să mai ajute sărmanii!…
- La vremea anchetei, îi puneau o rangă între spatele genunchilor şi mâinile legate în faţă, o sprijineau pe două mese şi el cădea cu capu-n jos. Îl băteau cu un băţ, ba la fund, ba la tălpi. Am auzit că-i spune ‘roata’.
În 1951, reveni la parohie, ca să fie iarăşi ridicat în 1952. Şi dus a fost pentru 12 ani!
Copilul său cel mai mic avea un an.
În reverendă şi palton fu încartiruit la Canal: muncă silnică; să scoată şi să care 50 roabe de pământ, de la 15  metri adâncime, pe o pantă de 45 de grade şi să le deverseze la o distanţă de 100 metri. Cum sosise în iulie, hrana (potrivită căldurii, care şi aşa te înseta…) era peşte sărat! Moartea ce bântuia în jur era vestită prin apariţia unor pete galbene pe trup, cu ceva lichid în ele. Dacă nu-şi făceai norma, ori pentru pricini de antipatizare din partea unor caralii, erai vârât peste noapte într-o carceră de lemn ai cărei pereţi aveau cuie bătute cu vârfurile de ieşeau din interior, să nu te poţi sprijini de nici unul, dimensiunile ei fiind abia potrivite lăţimii umerilor unui om. Dacă se socotea că nu ai umplut roaba cum era regulamentul, primeai cinci-şase lopeţi pe spinare, apoi coborai iarăşi panta, s-o reumpli. Aşa şi altfel nu, timp de trei ani…
Erau vreo trei mii de preoţi la Canal. La Peninsula, cel puţin, orice corvoadă la vreme de noapte, că era la descărcări sau alte trude, doar preoţii o efectuau. Pe ei preferau caraliii să-i umilească şi să-i sleiească. Cum brigadierii erau aleşi dintre deţinuţii de drept comun, cei mai feroce criminali, aceştia, promiţându-li-se eliberarea, ştiau că ea depindea de modul cum îi martirizau pe politici.
- Acolo era moara Dracilor, va spune mai târziu eroul acelor cumplite experienţe, La Valea Neagră au fost îngropaţi între 100.000 şi 200.000 ‘politici’. Când se dădea peşte sărat la masă, mureau peste noapte câte şaptesprezece-douăzeci de neputincioşi. Regimul de muncă era acelaşi iarnă-vară. Şi numai în hainele de acasă; cine a pomenit haine de ale lor şi mai ales de protecţie?!…
– Ne-am apropiat de Sălătruc, îmi atrage atenţia Virgiliul meu creştin care m-a şi condus prin iad, Prea Sfinţitul Irineu.
Automobilul opreşte la poartă. Ocolim casa  şi intrăm prin spate, spre bucuria presviterei care abia primise vizita Prea Sfinţitului, precedenta. ‘Ce mângâiere, gândesc, pentru aceşti albiţi de necazuri, să le calce pragul Ierarhul, cu dragostea-i frăţească pentru suferinţele lor…’
Părintele Gheorghe e întins în pat. Se ridică, se îmbrăţişează cu mult mai tânărul Stăpân, dar îi sărută şi mâna. Se aşează în capul oaselor, pe marginea patului şi-i face semn preotesei să-i dea halatul de casă, să-şi îmbunătăţească obrazul ce ni-l arată.
- Pe urmă, m-au transferat la Oneşti – Borzeşti, să muncesc la şantierul hidrocentralei, continuă gazda povestirea de unde a lăsat-o fostul meu şi îndrăgit student. Era un sovrom, adică o societate sovieto-română. De aceea hrana era mai bună. Ruşii îngăduiau arpacaş mai mult. Deşi asta era semn că ne considerau, într-un fel, mai oameni, ne înjoseau necontenit, voind să devenim informatorii lor.
În anul 1954, i s-a fixat domiciliu obligatoriu; deci, totuşi, a fost eliberat în cele din urmă. La Dâlga, în Bărăgan. A stat cât a stat acolo, preţ de vreo patru ani. În 1958, l-au aruncat din nou în lagăr, pentru alte munci forţate, la Periprava.
Tresar. Peste vreo doi ani şi eu aveam să muncesc acolo. Te pomeneşti că am fost în aceeaşi colonie şi nu ne-am cunoscut!
- Pedeapsa cea mare aici era privarea de mâncare.
Dacă mi-ar arde de glumă, i-aş replica: – “Pe noi, cei din grupa studenţilor, brigadierul medic, – Mărgărit îl cheamă parcă, nu? – înseamnă că ne pedepsea întruna: nu ne dădea decât jumătate de polonic, pentru că nu ne îndeplineam norma, iar aia fără boabe de fasole sau foi de varză neam! Era şi el, sărmanul ticălos, spăimântat de conducerea lagărului.”
În 1964, s-a eliberat, odată cu toţi ‘politicii’ (până au început a-i aduna din nou). Acasă şi-a reluat preoţia, la Berislăveşti. La Sălătruc, i s-a dat voie să revină abia în 1971, iar de pensionat, a făcut-o, în favoarea unuia mai tânăr, ajutat de el să se preoţească, azi cam nerecunoscător.
Acum, viaţa îi este – simt eu – cam inutilă. Viaţa bună, aceea cu spor, i-au mâncat-o puşcăriile, dobândite pentru coltucul de pâine dat de milostenie.
Să mergem, Prea Sfinte, că ne aşteaptă Iisus în toate casele foştilor deţinuţi politici!

Tags

Related Posts

Share This

8. Marea lepadare. Cum ajungi victima.

Cine să-şi închipuie că unui copil născut în 1911, în satul dealul Mare, de mai sus de Drăgăşani cu vreo 15 km., viitorul avea să-i ţină în păstrare bine chivernisită o viaţă atât de neaşteptată? Chiar dacă se înfăţişă la examenul de admitere la Seminarul din Vâlcea cu un an mai devreme decât prevedea regulamentul şi dacă primi bursă încă de la cei 11 anişori ai lui, tot nu se întrevedea nimic deosebit – când zic ‘deosebit’, deosebit înţeleg! – în existenţa sa de mai târziu, ce rămânea o privelişte înceţoşată şi luminată prea arareori de câte ceva sigur. Tot bursier continuă a fi pe parcursul celor opt ani de studiu, iar în clasa a şaptea îl numiră şi bibliotecar, plăcându-i tare mult să citească.
Ba se îndeletnicea şi cu poezia. Drept care, debută în ziarul socialist (nu ştia el ce era aceea) “Curierul Muncii”. Prima sa colaborare începea cu versul:
Într-un palat, în sala mare…
Succesul acelei apariţii nu întârzie să se facă simţit într-un fel surprinzător. Elevul Dumitru Bălaşa fu ridicat de Siguranţă, pentru crima de lese Majestate, socotindu-se că reminiscenţa lui eminesciană constituia o diatribă împotriva Dinastiei, lucru ce nici prin minte nu-i trecuse, nici prin vise nu-l călcase. Asta şi-au dat seama şi anchetatorii, astfel încât singura lui pedeapsă fu sperietura trasă.
Şi cum aceasta nu fusese destul de mare, nemaiputându-şi stăpâni condeiul nărăvaş, ca un încercat într-ale suişurilor şi coborâşurilor destinelor culturale, scoase revista: “Foi Literare”. Avea o revistă şi profesorul său de limba română. Ucenicul îi găsea anumite lipsuri şi nu se sfii prea din scurt să le  biciuiască într-a sa. Pe astă cale, îndată după apariţia primului număr, se trezi eliminat. Încălcase din nou şi într-altcum regulamentul: publicase fără avizul cenzurii cancelariei.
Fostul director, profesorul Costantin Grigore, mijloci pe lângă minister şi solicită milă. Băiatului i se acordă sesiune particulară.
Bineînţeles că dracul scrisului nu-i dădea pace. Edită piesa: REGINA NOPŢII
- Apoi mi-am făcut un costum de haine şi m-am căsătorit. Am luat-o de frumoasă, îl aud pe casetă pe astăzi îmbătrânitul în rele suferite cu şi fără voie, dar cu multă durere oricum, părintele Dumitru Bălaşa, unchiul pictorului Sabin Bălaşa.
Aleasa îi era din stirpe de machedoni.
În 1932, se înscrise la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Va lua licenţa cu magna cum lauda.
Profesorul Nicolae Popescu îi vorbi despre o bursă la Atena. Junele se duse acasă să-şi pregătească sufleteşte tânăra soţie.

Suntem în anul 1938, destul de chinuit pentru istoria Europei şi a României.
În gară, după ce-şi cumpără biletul, un necunoscut se apropie de el şi-l apostrofă:
- Părinte, îl cunoşti mata pe avocatul Mihăilescu, din Balş?
- Cunosc, cum nu!
Nu-l cunoştea doar el; toată lumea-l respecta pe cumsecadele naţional-ţărănist.
- Păi, dacă-i aşa, ia pachetul ăsta şi fii bun de i-l dă.
Pachetul, se vedea pe margini, era unul de foiţe, cum ar fi fost şerveţelele de hârtie.
- O să fii curios să ştii ce se află-n el şi ca să nu-l desfaci şi să-l strici, uite aici ce conţine.
Îi înmână o scrisoare a lui Iuliu Maniu ce era reprodusă la maşina de scris în, cine ştie, poate o mie de copii, în pachet. Era adresată Patriarhului Miron. proaspătul preot o citi:

                                       “Înalt Prea Sfinte Patriarh
                                                   şi iubite Amice,
Guvernul pe care tu-l formezi, eu am fost chemat să-l alcătuiesc. Dar eu, fiu al Ardealului, n-am primit să trec Ţara prin teroare şi sânge.
Te sfătuiesc şi pe tine, ca fiu al Ardealului, să nu compromiţi Biserica şi să nu patronezi acest guvern”. Sau cam aşa ceva.

La coborâre-n gara Balş, căzură săgeată lângă el trei jandarmi:
- În numele legii, eşti arestat!
- Domnule, cum o să mă arestaţi?! Dumneavoastră, ca jandarmi, n-aveţi putere decât la ţară. Aici e oraş. Aici poliţia e cea care arestează.
“M-o fi vândut chiar străinul! Anume mi-a dat pachetul, să aibă ăştia pricină să mă-nhaţe… Era tot unul de-al lor. Dar ce să aibă cu mine? M-or fi crezând anticarlist?”
Jandarmii pesemne nu cunoşteau legea enunţată de el, xă se şi-ntinseră să-l înhaţe ca-n gheare de uliu, deşi era îmbrăcat preoţeşte. Dar nu le fu treaba uşoară: avea 24 ani, era tocmai în floare, iar puterile-i – de taur.
Un accelerat se grăbi să oprească. De bună seamă, jandarmii mai aveau o misiune, mai aşteptau pe careva. Şeful împărţi ordinele ca din butie:
- Tu, la vagonul ăla! Tu, la cealaltă scară!
Cum locomotiva nu se oprse încă, Dumitru profită de neatenţia lor şi-şi zvârli preţiosul pachet sub roţile vagoanelor. Jandarmii îşi dădură seama că ochii preotului jucau în capu-i de la un capăt al gării la celălalt, doar-doar ar fi găsit mântuirea. Voiră să-l stăpânească folosindu-se de forţa braţelor. Dar el nu se lăsă apucat nici mort. Unul dintre ei, mai iute la mânie dacă-l călcai pe coadă, îşi înşfăcă arma de ţeavă şi harşt! îl altoi cu patul pe spinare. Bălaşa îi cunoştea pe jandarmi ca oameni fără Dumnezeu – nişte bestii, ce mai! – , inşi lipsiţi de judecată. Socoti că supunerea era mai potrivită în faţa lor.
Îi strănseră cătuşe pe mâini, cu ele la spate. L-au purtat cincisprezece kilometri pe jos, la postul lor din Rioteşti. Pe drum şi-aminti că scrisoarea lui Iuliu Maniu o mai avea asupra sa. Îşi frământă minţile, se strădui să închipuie o cale de a scăpa de ea, se chinui: nimic. Nu se putea. Ajunşi, fu percheziţionat şi găsiră năpasta.
- Ce-i asta?!
Nu-i mai păsa să le câştige bunăvoinţa. Hârtia din degetele lor atârna prea greu pe umerii lui, cât era ea de subţire.
- Păi citeşte-o şi dumneata.
După lectura edificatoare, din post în post pân’ la Caracal. Acolo, zăvorât cu toţi ţiganii şi borfaşii. Pe urmă, la Craiova, la închisoarea militară.
În Vinerea Patimilor, procesul. Nu i-au dat mult: trei luni. Dar erau trei luni şi o zi. Ziua aia îi lua toate drepturile.
Părintele a soclicitat să le execute vara. În acele timpuri, în cazul pedepselor minore, îşi puteai alege perioada detenţiei după nevoile tale.
În penitenciar găsi vreo şase sute şi ceva de legionari. Între timp se desfinţaseră partidele dictatura regală se declanşase; Patriarhul Miron luase fruntea guvernului. Factotum era Armand călinescu, care se despărţise de Iuliu Maniu şi trecuse, dimpreună cu Nicolae Iorga, de partea dictaturii. Guvernul patronat de Întâistătătorul Bisericii primi porunca de a-i lichida pe naţionalişti (pe toţi şi pe singurii ce se declarau împotriva comunismului).
Un comandant legionar dintre cei de acolo se apropie de preot, la ceasurile prânzului, şi-l rugă:
- Părinte, nu vrei să vii să ne dai binecuvântarea la masă?
Bun înţeles că-l invită să îmbuce cu ei.
- Că nouă ne mai trimite câte un viţel sau altceva de-ale gurii ajutorul legionar. Avem cantina noastră; nu mâncăm de la-nchisoare.
Cum la masa guvernului se cam lungea şi subţia saliva de poftă de foame, se duse bine dispus. Se cântă în obşte Tatăl Nostru. Pe urmă rosti rugăciunile. Şi aici fu însoţit de glasurile lor încrezătoare în Domnul şi pline de viaţă, mai fiecare ştiindu-le pe de rost, că erau teologi, avocaţi, medici, profesori, învăţători, oameni cu carte şi credinţă. Se simţi ca între creştini.
Pe lângă cei şase sute şi ceva de legionari şi de el – manist – , mai zăceau pe acolo şi un comunist şi un evreu sionist care se străduia pentru înfiinţarea unui stat evreesc; vânduse timbre să adune… fonduri (!) în acest scop.
Două luni cât a stat în tovărăşia legionarilor, a învăţat părintele Bălaşa cântecele lor, pe care le tot auzea. Eliberându-se, dobândise statut de legionar.
Numai că eliberarea n-a însemnat eliberare, deoarece a fost dus în Moldova, într-o şcoală normală desfiinţată, al cărei local fusese preschimbat în lagăr pentru gardişti.
Mai târziu, fură sloboziţi şi de acolo. Iar prin octombrie-noiembrie, patruzeci şi doi de preoţi legionari fură internaţi în lagărul de la Sadaclia, o mănăstire basarabeană. Rămaseră pe loc până la executarea Căpitanului, din 29-30 noiembrie 1938.
Aceasta avu loc astfel: a fost arestat Corneliu Codreanu, anchetat, judecat şi condamnat la 6 luni. S-a întâmplat aşa fiindcă cel numit i-a trimis o scrisoare lui Iorga. Istoricul s-a simţit insultat; rezultatul l-am văzut; apoi Codreanu primi o nouă condamnare, de 10 ani, pentru Înaltă trădare. Pe urmă, el şi cu treisprezece condamnaţi au fost strangulaţi şi, ulterior, împuşcaţi, sub pretextul că ar fi voit să fugă de sub escortă. Au fost îngropaţi la Jilava, s-a turnat vitriol sau var nestins peste trupurile lor, iar deasupră-le o placă de beton.
Ca ripostă, un grup de nouăsprezece legionari, “Răzbunătorii”, l-au ucis pe Armand Călinescu, pe la podul Eroilor, la 21 septembrie 1939. În aceeaşi seară au fost arestaţi legionarii de pe întreg cuprinsul ţării: peste 20.000 inşi. Câte trei de fiece judeţ au fost împuşcaţi fără judecată.
La Vâlcea, de unde era părintele Dumitru Bălaşa, a fost executat în acest fel părintele Aurel Nicolescu, de la Slătioara; tot atunci şi-au pierdut vieţile preoţii Grigore Moldovan, din Gorj, şi Chivu, din Tulcea, vreo patru-cinci sute de legionari pe ţară, dintre care zece din lagărul moldovenesc unde zăcea.
După aceasta, revenind la preoţii cu care se afla părintele Bălaşa, li se ceru să semneze o declaraţie de abjurare a Legiunii, în caz contrar fiind ameninţaţi cu plutonul de execuţie. Îndremnul li se părea foarte greu de pus în practică, fiindcă ei vedeau în întemeietorul Mişcării un suflet curat care murise pentru Ţară. Asimilau uciderea lui cu cele petrecute în Spania, unde sfintele icoane, moaştele, crucile, fuseseră scoase din biserici şi arse în piaţa publică, unde se jertfiseră pentru creştinism Moţa şi Marin.
În iunie 1940, am pierdut Herţa, Bucovina de Nord, Basarabia, două judeţe din cadrilater, în urma pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939). România rămase ciopârţită.
Împotriva cedării Ardealului se întruni un congres legionar la Braşov. Se remarcă Horia Sima, pentru cei de faţă un anonim.

Părintele Dumitru Bălaşa, fu eliberat dimpreună cu toţi. Înainte de această arestare fusese paroh la Băneasa, în jdueţul Romanaţi. Acum nu mai avea dreptul să ocup nici o funcţie în domeniul specializării sale. Se sfătui cu soţia ce să facă. În cele din urmă hotărî:
- Mă duc la Craiova, la Editura “Scrisul Românesc”. Lucrez ca zilier. Îţi expediez banii, să ai grijă de tine şi să hrăneşti fetele. Dacă doreşti să te desparţi de mine, îţi dau toată libertatea şi te înţeleg. Dar chiar şi aşa, eu tot voi trimite câştigul meu: fetele nu mi le uit.
Zis şi făcut: obţinu o slujbă de zeţar. peste o lună l-au avansat corector, că doar luase licenţa cu magna cum laudae…
Irineu Mihălcescu îl cunoştea de la susţinerea acesteia. Îl întâlni la Piatra-Olt:
- Părinte Bălaşa!, îl întâmpină cu vădită plăcere de a-l revedea.
Cel din urmă nu ştia că între timp ajunsese Episcop de Râmnic. Îl salută ca pe un monah de rând:
- Prea Cuvioase…
Ierarhul râse îngăduitor. Îi spuse ce fusese ales. Îl îmboldi să-i istorisească cum o ducea.
Părintele Dumitru îşi descărcă tolba. Nu se aştepta să audă:
- Am la Craiova un post vacant. Te-ncadrez.
- Păi… cu situaţia mea…
- Nu ţin eu cont de ea!
Până la urmă, oricâtă bunăvoinţă avea, nu-i putu rezolva cazul cum nădăjduise. Îl numi preot la Mofleni, în fosta mănăstire. Ulterior, se vacantă un post la Craiova. Fu scos la concurs. Participară optsprezece candidaţi. Părintele Bălaşa câştigă. Însă în august fu arestat din nou. Căzură câteva sute de preoţi din zonă.
Horia Sima semnă un pact cu Regele. Drept rezultat, li se dădu drumul tuturor legionarilor închişi. Urmă formarea guvernului Sima – Antonescu şi apoi evenimentele din ianuarie 1941, numite anapoda: Rebeliunea.
- N-au făcut-o legionarii, i se indignează glasul pe casetă, fără argumente. Comuniştii au făcut-o. Comandantul muncitorimii era un comunist trimis de la Moscova, zice înşelându-se, deoarece acele evenimente au fost provocate de Mareşal, iar cel vizat de replica sa reprezenta un legionar devotat cauzei lor.
Şi aşa începu războiul.
Părintele Dumitru Bălaşa plecă pe front. A fost decorat cu Steaua României cu Spadă şi Virtutea Militară, cu grad de Cavaler.
Prin 1944, după încercuirea de la cotul Donului, sub comanda generalului Munteanu, a trecut fluviul pe gheaţă şi a revenit în ţară. Aici se schimbă puterea şi-l arestară, de data aceasta, ruşii.
Petrecerile personale se succed într-un ritm monoton în cutia reportofonului de unde se ridică glasul său; ele oscilează între foarte puţină libertate şi foarte multe arestări şi se împletesc cu evenimente naţionale, deseori uitate în litera exactităţii şi memorate de el încâlcit sau subiectiv. Aşa stau lucrurile cu noi toţi: biografia unui om, treptat, timpul scurgându-se, se reduce la  cuvinte, şi acelea nesigure, chiar infidele. Sunt mirat: totuşi, în desfăşurare, ea a constituit un izvor de trăiri sufleteşti unice, uneori de nesuportat prin durerea provocată, alteori producând bucurii la rândul lor greu de reţinut în inimă. Aceste trăiri au contribuit la întărirea fizică sau, dimpotrivă, la slăbirea organelor interne şi a trupului în general, datorită influenţei ştiute a stărilor de spirit asupra sănătăţii corporale. Aşadar, biografia, lungimea vieţii sau, dacă vreţi, dictează apropierea sfârşitului biologic al individului. Să nu rămână urme sigure din ea în memorie? Să nu găsim cuvintele ce s-o poată comunica cu zguduirile ce ne-au fost autentice traume, la vremea lor?
Nu le găsim.
Iar dacă ele nu-şi află locul între memorie şi capacitatea de a comunica în planul lingvistic, unde să se ascundă oare? În Cartea Vieţii? Şi la aceasta nu vom mai avea niciodată acces?
Dar să lăsăm şirul de amintiri să se depene mai departe, nădăjduind că va stârni un ecou al simpatiei în pieptul cititoruţilo care, urmărind frazele noastre vor şti să le confere greutatea propriilor lor dezamăgiri şi revolte, astfel încât ele să devină flacără în cugetele lor, cum le va fi resimţit părintele Dumitru Bălaşa când a parcurs întâmplările condensate astăzi în ele.
L-au ridicat la ceasurile 1 noaptea. Îşi făcu socoteala să se spânzure, pentru ca fetele sale să nu ducă în cârcă, prin toată existenţa, povara unui tată ‘fascist’, cum erau naţionaliştii numiţi de sovietici. Îşi zicea: “E mare păcat să-mi iau viaţa. Dar Dumnezeu mă iartă că-mi cunoaşte gândul. Decât să mă ducă în Siberia, mai bine mă spânzur şi mi-am salvat copiii. Nu-i mai urmăreşte nimeni; nu-i mai întreabă: ‘Ce-i tac-tu’?” Părintele n-avea încă experienţa comunismului practic. Sub oblăduirea acestuia până şi de situaţia bunicilor morţi demult erai iscodit, iar verii de-al treilea, ce ar fi putut încălca vreun comandament marxist, reprezentau o sabie suspendată deasupra capului tuturor rubedeniilor. Îşi încheie ezitările cu: “Domnule, nu se poate…” Şi rămase cu zile.
Au fost înghesuiţi într-o biserică catolică din Craiova, preschimbată în lagăr. Au fost triaţi. A apărut şi Nicolaescu-Plopşor, al cărui secretar de redacţie fusese părintele Dumitru Bălaşa. Era înscris în partidul lui Gheorghe Tătărescu, care se aliase cu comuniştii. Astfel, avea oarecare putere. L-a scos din lagăr. Zice:
- Mă, Mitică, vino cu mine la Bucureşti. Am fost coleg de clasă cu Constantinescu-Iaşi. Ăsta a juns ministru. Te ajută.
- Nea Costică, nu merg. Mă duc la Vâlcea.
Se îndreptă dpre Suteşti. Protopopul Elefterie Marinescu, din Craiova, era om de nădejde. Îi atrase bunăvoinţa. Îşi făcu o casă în Suteşti, iar protopopul îl îndemnă să-şi trimită nevasta lunar, la protoierie, să-i încaseze salariul.
- Eu, cât oi putea, te ţin.
Şi-l menţinu salariat aproape trei ani; nu salariat prorpiu-zis, ci îi dădea o indemnizaţie.

Tags

Related Posts

Share This

9. Marea lepadare. Cum ajungi erou.

Cum credea  că Securitatea nu era încă bine organizată, părintele Bălaşa decise s-o ia înaintea ei şi să-şi facă urma pierdută. Aşa că, în 1948 se duse în audienţă la mai marii săi,  pentru a-i ruga să-l ajute să dobândească un alt post de preot, fără solicitarea în scris a unui transfer, care devenea mijlocul de a i se cunoaşte itinerariul. primi o numire, de ca şi când ar fi fost pentru oară slujitor al Altarului. Şi nimeni nu-l deranjă până în 1959. În acea perioadă se revărsase asupra Ţării cel mai  viforos val de arestări cunoscut de la întâiul an menţionat mai sus. Personajul nostru era obsedat că va fi şi el dibuit de vânătorii de oameni.
Sosi la el, pe neaşteptate, preotul Virgil Pârvănescu, ajutor de comandant legionar. Era condamnat, în contumacie, la moarte. Avea grabnică nevoie să fie ascuns, altfel îl aştepta plutonul. Părintele Bălaşa îi găsi o gazdă la o cunoştinţă din Vaideeni. Ulterior, se mută la un frate al părintelui Dumitru, Ionică, tatăl pictorului; pe urmă, la Constantin Sacerdoţeanu, diaconul de la Sfânta Episcopie a Râmnicului-Vâlcea. Finalmente, poposi la Suteşti, la Dumitru Bălaşa.
Fugarul era înarmat cu un pistol şi intenţiona să-şi ia viaţa în cazul când ar fi fost încercuit de Securitate. Aranjamentul propus de el pentru a-şi păzi gazdele era ca acestea să declare că se pregăteau să-l denunţe în clipa descinderii.
Părintele încercă om după om, cu băgare de seamă, de nu cunoştea vreun ins dibaci şi de încredere, să ştie păcăli paza frontierei, să-şi poată trece viu şi nevătămat musafirul în Jugoslavia, să-i mântuiască viaţa. Mite Măneanu, din Turnu-Severin, şi tatăl preotului scriitor Alexandru Stănciulescu-Bârda, îl puseră în legătură cu o călăuză. Omul cerea 20.000 lei. Cu banii depuşi la C.E.C. de părintele Dumitru şi cei ai unui frate al Sfinţiei Sale suma se înjghebă cât ai bate din palme.
Făcură rost şi de un cauciuc mare, de autobuz. Îl umflară. Apoi aşteptară o noapte cu o ploaie deasă. În trei-patru rânduri, părintele se deplasă la ghid, să afle noutăţi sau să primească indicaţii. În sfârşit, sosi şi parola mult întârziată:
- Simpozionul se ţine la data…
Plecară seara. Ajunseră la Schela Cladovei, din Mehedinţi, pe întuneric. Străinul îi îndreptă printre două posturi de grăniceri. Când ploua, aceştia aveau obiceiul să stea sub acoperiş, la adăpost; nu patrulau.
Ajutorul de comandant legionar Virgil Pârvănescu fu pornit pe Dunăre astfel încât deriva să-l conducă tot între două posturi, pe malul celălalt. Înainte de a se desprinde cauciucul de pământ, călăuza îi puse în palmă o sticluţă cu gaz. Fugarul o strânse în pumn cu nădejde. Ajuns pe uscat, trebuia să-şi spele tălpile şi palmele cu petrol, să nu-i amuşine pasul câinii dresaţi să prindă oameni. Arătătorul ghidului îi indică dealul pe care avea să-l urce dincolo, abia profilat pe fundalul de bezne. Şi cu asta, îi făcu vânt. Curând păru o stafie pierind prin pânza cu ţesătură largă a stropilor mărunţi.
Şi a scăpat cu adevărat.
Două săptămâni mai târziu, părintele Bălaşa primi o ilustrată din Capitala Franţei: “Am ajuns cu bine la Paris. Am luat legătura cu ambasadorul român care finalizează plecarea mea în Statele Unite.” După acest propoziţii cifrate, semna: Ion, cum i se spusese şi când îl ascunseseră, să nu fi trezit suspiciuni. Mesajul fu înţeles cum trebuia şi toţi se liniştiră, cu inima împăcată.
Deci, în 1959, deoarece se temea de o nouă arestare, părintele Dumitru socoti cu cale a fi fost prudent să se spovedească mai înainte de noul dezastru. Se duse la un preot cu care era neam, văr de-al treilea. Se pregătea pentru ce era mai rău. Îşi depănă viaţa din fir-a-păr. I se citiră rugăciunile de dezlegare.
Ce a făcut confesorul lui, după despărţirea de el?
Luptându-se la un cazan de ţuică cu ţoiul în mână, mândru a fi rudă cu un atare erou, tot stând el la taclale, ameţit de vorbă, se împăună a fi singurul  să ştie toate câte le ascultase şi-l vându pe Dumitru Bălaşa fără a-şi fi dat seama ce făcea. Istoria se răspândi ca una a unei mari aventuri ce stârnea uimirea tuturora şi şi-o spuneau pe unde se nimereau cu doi, cu trei, ca pe o baladă haiducească. Până şi spoveditul îşi auzi petrecerile prin lume tot de la gura slobodă a acesteia. Ce să mai pomenim Securitatea? Peste vreo două săptămâni după ce fusese curăţit de toate păcatele, pe 16 septembrie, sosiră şi ‘organele’ ce duhneau a moarte, pe când părintele Dumitru revenea de la o moară, îl înhăţară şi-l suiră în fubă.
Mai întâi l-au dus acasă la el.
- Dă puşca, … tu-ţi Dumnezeii mă-ti de bandit de popă!
Armă n-avea şi cum nici ei n-o găsiră, l-au crezut pentru moment.
Îşi luă schimburi că, după atâtea necazuri câte-l călcaseră, se învăţase şi el cum se trăieşte pe pământ.
L-au condus la Securitatea din Drăgăşani. Aici întâlni mai mulţi preoţi arestaţi. Printre aceştia, părintele Gheorghe Diaconescu, de la Mitrofani.
Într-o noapte i-au cărat la Piteşti.
Începând din septembrie, şase luni de zile, noapte de noapte, a fost scos la orele unu, în chiloţi, şi bătut până la trei. De ce-l chinuiau? Să declare că a cumpărat de la ostaşii sovietici un pistol cu butie Oriţa, iar despre ţăranul care locuia îndărătul casei sale, Gheorghe Grecu, că ar fi cumpărat de la soldaţii nemţi un pistol Steier, cu gloanţe cu tot, în scopul  de a-l împuşca împreună pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Astfel şi-a dat seama de ce, la el acasă, căutaseră cu îndărătnicie o armă. Cum să declare, dacă nu era adevărat? Tortura continua fără să se sară vreo noapte, ameninţând să persevereze până aveau să recunoască minciunile ce li se impuneau.
Cum era scos doar în chiloţi, era măcelărit de-l făceau numai sânge din cap până-n picioare: iad, nu alta. La sfârşit, era dat cu spit pe toată pielea crăpată, îl puneau să se spele pe tot trupul,, să-şi lepede chiloţii, să-i frece şi pe ei cu apă şi săpun, până ieşea sângele îmbibat în pânză.
I se interzisese să povestească în cameră ce păţea şi nu încălca porunca deoarece existau turnători printre deţinuţi.
Gheorghe Grecu, văr cu presbitera, n-a mai putut rezista şi-şi asumă învinuirile ce i se aduceau.
Vreo cinci zile mai târziu, locotenentul Dumitru Cetăţeanu, care-l tortura, cum ajunse în dreptul lui şi-i scoase ochelarii de tablă, îl pocni cu sete în nas. Părintele căzu pe spate, cu capul de ciment. Dădu să-şi ridice mâna să-şi şteargă sângele ce-i răbufnea pe nări gâlgâitor, că nu mai putea respira şi altfel n-avea cum să-şi uşureze trasul aerului în piept, că nu era în stare să se întoarcă nici pe o parte. În clipa aceea văzu cum se apropia de el nebuneşte o stea mare cât floarea soarelui. Disperat, îl apucă de pantaloni pe ofiţer, de josul cracului. Steaua trecu pe lângă el. Dumitru Bălaşa izbucni:
- Tovarăşe maior, salvaţi-mă!
Locotenentul înşfăcă un bulon de cauciuc şi-l croi  peste mâna ce-l reţinea. Nu-şi desfăcu degetele.
Maiorul, care asista la bătaie, zise cu glas ferm:
Locotenent Cetăţeanu, îţi ordon: trei paşi înapoi!
Celălalt:
- Tovarăşe maior Săvulescu, vă rog să nu v-amestecaţi în instrucţia mea!
Părintele îşi desfăcu falangele de pe ştofă. Locotenentul scoase pistolul şi-l îndreptă spre el. Superiorul său, din nou:
- Locotenent Cetăţeanu, îţi ordon, cinci paşi înapoi!
Cel interpelat se desmetici: făcând cinci paşi înapoi, răguşit de încordare, dar şi niţel spăsit, scăpă:
- Să trăiţi, tovarăşe maior Săvulescu, sunt locotenentul Cetăţean Dumitru, la ordinul dumneavoastră.
Maiorul îi întinse mâna preotului, să-l ajute să se ridice, apoi:
- Vino cu mine!
Ajunşi în biroul său:
- Şezi!, îi indică un scaun.
- Tovarăşe maior, nu stau – că umplu scaunul de sânge.
- Ce contează un scaun pe lângă viaţa unui om?
Era unul dintre ‘aforismele’  specifice anchetei, rostite pentru pregătirea anchetatului în vederea cedării, o variantă născocită ad-hoc a zicalei generalizate: ” ce contează o bâtă-n plus la un car de oale sparte?”, cu înţelesul: ce contează dacă ne mai spui şi acest lucru, dacă şi aşa ai făcut varză din câte voiai să le ascunzi de noi?
Cum îl îmbia să ia loc, părintele schiţă un gest ce se putea traduce şi că, în cele din urmă, i-ar fi dat ascultare. Însă omul cu stele pe umeri îi indică:
- Treci pe aici.
Se supuse. Drumul arătat îl ducea pe lângă birou. Întoarsă către el, o notă în creion: “Banditul Bălaşa Dumitru va fi condamnat la 6 ani. Banditul Grecu Gheorghe va fi condamnat la 5 ani. Se consideră că primul, fiind intelectual,  l-a influenţat pe cel de al doilea”.
Maiorul apăsă un buton de sonerie. Apăru Cetăţeanu, de parcă ar fi fost pregătit pentru mascaradă, ceea ce, probabil, era şi adevărul.
- Îmi aduci dosarul părinţelului; diminutivul parcă mângâia, deşi nici tânăr, să i se zică “părinţel” nu mai era, nici starea jalnică în care se găsea nu motiva o astfel de adresare.
Reveni cu dosarul. Maiorul îl răsfoi:
- Părinte, dumneata eşti condamnat la 6 ani. Iar ţăranul cu care eşti arestat e condamnat 5, de parcă ar fi citit acolo.
- Tovarăşe maior, dar n-am avut proces…
- Părinţele, n-am ce să vă fac. Dosarul…
- Tovarăşe maior, casa mea-i în spatele colectivei, iar a ţăranului înapoia ei. Ca să lichideze colectiva colţul ăsta, am fost arestaţi şi ni se cere să declarăm c-am vrut să-l împuşcăm pe Gheorghiu-Dej. Pe Gheorghiu-Dej eu nu l-am văzut decât în poză: de ce să-l împuşc?
- Nu-i adevărat că aţi vrut să-l împuşcaţi?
- Nu e adevărat, tovarăşe maior! Doar nu suntem  nebuni!
Ofiţerul tăcu o bucată de timp de parcă medita cum să remedieze situaţia. Suspină compătimitor, după care:
- Cu ceea ce pot să vă ajut este să dau ordin să nu vi se mai dea nici o palmă, să nu vă mai înjure nimeni şi să vă facă procesul cum or şti. Dacă nu vă condamnăm noi, vin alţii, ne bagă şi pe noi lângă dumneavoastră – solicită el şiret, înţelegerea ascultătorului său – şi tot vă condamnă.
- Tovarăşe maior, faceţi-ne ce ne-ţi face!, renunţă celălalt să mai lupte, învins de omenia ce îşi era sugerată a i se potrivi. Omorâţi-ne, împuşcaţi-ne, dar să se termine odată! De la unu la trei noaptea gem zidurile Piteştilor de urletele noastre! E cumplit!
Arătătorul căută iarăşi butonul soneriei şi-l zdrobi. Când se ivi gradatul, îi ceru să-l aducă pe Gheorghe Grecu. La apariţia lui, îl întrebă:
- Cum e cu treaba dumitale?
Jumătatea de bărbat – cum ajunsese – povesti.
Insul dindărătul biroului zise:
- Dumneata ai declarat că ai vrut să-l împuşti pe Gheorghiu-dej. Aşa-i?
- Am dat declaraţie că aşa mi s-a cerut. Mi-a zis că dacă nu declar asta, mă omoară. Mai mult de şase luni nu pot ţine, tovarăşe maior
- Păi, e adevărat că ai vrut să-l omori?
- Păi nu-i adevărat, după o mică ezitare.
- Dar aşa ai declarat, nu? Părinţelul de ce n-a declarat ca dumneata?, îi plăcea să-i învrăjbească.
- Păi, el a ţinut mai mult la bătaie.
Maiorul s-a pus pe râs de sălta scaunul pe care şedea..,
Repetă pentru ţăran:
- De azi înainte nu-şi mai dă nimeni nici o palmă şi nu te mai înjură. Dacă-ţi mai dă careva o palmă, ori te-njură, să ceri să fii scos la raportul tovarăşului maior Săvulescu; avea o generozitate uşor infatuată şi-i plăcea cum îi suna numele şi cum se rostogoleau catifelat prin încăpere undele acustice ce-l purtau.
Îl trimise înapoi.
La plecarea părintelui Bălaşa, la fel:
- Părinte, n-am alt ajutor să-ţi dau. Asta este situaţia. Dumneata pricepi, insistă el, că nu te pot ajuta decât cu atâta.
Îl îndemnă din nou să ceară a fi scos la raportul său dacă era bătut sau înjurat:
- Să spui limpede: “tovarăşul maior Săvulescu”, pentru că altfel nu te scoate nimeni!
Era splendid să te numeşti: ‘tovarăşul maior Săvulescu’!
Dus a fost şi Dumitru Bălaşa.
Peste o săptămână fu iarăşi chemat la anchetă, la cel din urmă:
- Uite, ţi-a venit dosarul de la Suteşti.
Şase inşi declaraseră împotrivă-i, începând cu preşedintele Sfatului popular.
Zicea că preotul năvălise peste el, în Sfat, cu gogeamite cuţitul, ameninţându-l cu strigătul: “vin americanii!” Altădată, pasă-mi-te, aidoma, cu un topor “cu coadă lungă”.
Pe acest preşedinte, pe nume Dumitru Preduţoiu, părintele Bălaşa îl scăpase de la moarte în 1945. Era tebecist şi preotul îi făcuse rost, din Bucureşti, de penicilină uleioasă americană. Nu-i ceruse nici un ban decât achitarea preţului înscris pe recipisă.
- Acum, dacă i-am salvat viaţa, se lua de viaţa mea…, îl aud oftând pe casetă; ba şi de americanii ce-i produseseră tămada, aş adăuga şi eu, povestitorul.
Printre cei şase, se număra şi o femeie, pe care preotul nici măcar nu o cunoştea. Poreclitul ‘Mărăcine’, de la partid, din Suteşti, declarase că nu auzise nimic rău despre el, pe când ceilalţi îl încărcaseră cât le stătuse în putinţă.
Când venise procesul, la interogatoriul martorilor, şi ‘Mărăcine’ îl desemnă ca pe un duşman al colectivităţii şi cu câte-i veneau la gură; învăţase şi el frica Securităţii. Condamnarea, va să zică, fu de şase ani.
Tot în aceeaşi şedinţă au fost condamnaţi şi scriitorii Ion Ionescu, de la Slatina, şi Moşandrei. Nevasta acestuia era franţuzoaică şi asista la proces. Moşandrei, cu prilejul ultimului cuvânt a cerut să i se dea permisiunea să primească pecinilină, că-şi “scuipa plămânii pe cimentul celulei”. Procurorul sări de la locul său:
- Nu cumva vrei să-ţi dăm şi femei?!
Soţia începu să plângă. În sală se iscă rumoare.
După proces, la Jilava, unde i se declarase o infecţie a spinării, că fusese zdrobit de numitul Cetăţeanu cu o blană din care ieşeau de doi-trei milimetri zeci de ţinte ce i se înfigeau pepate, în omoplaţi, în fese, deşi, ca măsură preventivă, cum am mai spus, după fiece şedinţă de bătaie era şters cu un prosop muiat în alcool, ceea ce se vede că nu era suficient pentru a combate septicemia ce-l pândea în noua închisoare, la Jilava, deci, deţinuţii se pomeniră că un caraliu intră în camera lor şi-i întrebă:
- Ce pute, mă, aici, la voi?
- infecţia mea, domnule sergent major.
Acela-l puse să-i arate şi lui ce avea pe piele.
- Mă, tu ştii ce ai pe spate?
- Nu ştiu, domnule sergent major. Da’ ştiu că era gata-gata să…
L-a condus la infirmerie. Doctor era o doamnă surdă. Îi tăie spinarea cu o foarfecă, de umplu o tăviţă cu puroi. Îi presără penicilină pe carnea vie. Îl bandajă:
- Peste două zile revii să-ţi schimb bandajul.
Când se împlini sorocul şi ceru să fie dus la cabinet:
- … tu-ţi Dumnezeii mă-ti de bandit! peste cinci ani te scot la doctor!
Drept este că, parţial, s-a ţinut de cuvânt: nici atunci şi nici cât a rămas preotul în Jilava, nu l-a mai scos.
Părintele şi-a rupt cămaşa, să-şi schimbe bandajul, păstrând tifonul la locul lui. Mai îşi sfâşiau şi colegii cămăşile, îi mai dădeau zdrenţe în loc de feşe.
La Aiud, un colonel medic îi tăie cu un brici toţi mugurii ce-i crescuseră pe spate şi astfel, încet-încet, se vindecă, bun să ducă sinistra viaţă de celulă.

Încă de prin anul 1960, într-unele penitenciare şi lagăre de muncă apărură ‘cluburi’. Am pus între ghilimele termenul, deoarece, personal, eliberându-mă în acel an, după o febră tifoidă de lungă durată, n-am avut prilejul să văd altfel folosită cabana, decât pentru reţinerea unui băieţaş, un pui de ţăran, care nu îmlinise 19 ani. Petruţ cred că-l chema şi era nedespărţit de Alexandru (Saşa) Ivasiuc, viitorul romancier, şef al lotului în care fusesem judecat. Copilul fusese ajutor de şofer pe o maşină a M.A.I.-ului şi nu găsise nimic mai bun de făcut decât să răspândească manifeste anticomuniste cu ea. De când ne aflam la Salcia, auzise că şi tatăl său se trudea, în grija Securităţii, condamnat în altă afacere.
Când desprimăvără, cum ne târam bocancii încărcaţi cu kilograme de noroi prins pe tălpi straturi-straturi, unul dintre ostaţii în termen ce învăţau ‘să lupte cu duşmanii ţării’, păzindu-ne paşii din lagăr la locul din muncă şi de acolo înapoi, nişte feciori deloc vinovaţi de dezgustătoarea ocupaţie ce li se găsise, îndoctrinaţi că eram criminali înrăiţi, de maximă periculozitate, pentru un motiv sau altul – că zâmbise, că şoptise ceva cu Saşa, că se aplecase, că rămăsese în urmă, în sfârşit pentru un nimic, ca de obicei – , unul dintre ostaşii de gardă, ziceam, îl apostrofă pe Petruţ în termenii educaţiei primite de la majuri, în cadrul ‘educaţiei politice':
- Îmi bag bag p…-n p…mă-ti!
- Domnule fruntaş, de mama să nu vă legaţi, îi replică Petruţ, furios ca un căţelandru şi roşit ca un rac pus la fiert; ba mai şi făcu vreo doi paşi spre el, atât de crunţi încât acela se trase înapoi speriat.
În mod evident era gelozia nemărturisită dintre doi flăcăi de-o seamă, dintre care unul avea  prilejul să-şi arate superioritatea zdrobitoare de a ţine în mâini o puşcă.
Atâta groază de noi se infiltra în minţile lor, neatinse de vreo cugetare proprie că semănau cu foile albe de hârtie, cum le scoţi din top, că puştiul nu găsi ceva mai cu cale decât să tragă un foc în aer, de alarmă.
Gradaţii alergau către el, înebuniţi de presimţiri sumbre, bănuind că se declana rebeliunea noastră mult aşteptată (conform indicaţiilor superiorilor lor ierarhici) sau evadarea întregii colectivităţi în zdrenţe vărgate. Băieţelul în uniformă kaki, ce să le spună? Inventă pe loc ceva să-i acopere ruşinea de a se fi înfricoşat de pomană. declară că Petruţ încercase să-i zmulgă arma.
Aceasta a fost suficient ca probă.
Nu ştiu cum s-or fi dezlănţuit atunci împotriva colegului nostru, pentru că ne-au mânat înainte cu strigăte şi şuierături de cowboy ce-şi gonesc cirezile, în pas alergător, să-l zdrobească în tihnă şi fără martori.
În schimb, ştiu că acea celebră cabană destinată clubului deveni închisoarea lui Petrţ, pe trei luni de zile. Zăcea acolo în lanţuri la mâini şi la picioare şi-l băteau cât era ziulica de lungă; caraliii ce-şi exercitau puterile asupra lui se schimbau în trei ture, el – nu.
Cazul, prea strigător la cer, fusese raportat la Centru, cu atât mai mult cu cât Petruţ ieşea dintr-o grevă a foamei pentru a intra în alta.
În sfârşit, sosi şi grupa de inspectori de la Direcţia Generală a Penitenciarelor. Petruţ fu liber  şi primi iarăşi ‘dreptul’ la muncă.
Un fost profesor universitar al meu, de limba rusă, turnător celebru, îşi intră în drepturi ca responsabil al clubului. Avea să-şi încheie stagiul la Salcia în şanţul ce ne folosea drept veceu, aruncat în mediul potrivit şi ajutat de confraţii de suferinţă ce fuseseră victime limbii sale trădătoare. În libertate, a ajuns beţiv notoriu şi, la vârsta senectuţii, trăieşte cu eleve de liceu. Astăzi se bucură să-şi bea pensia de fost deţinut politic ca toţi aceia vânduţi de el.
Ştiu că la acest club se împrumutau cărţi de citit la dormitor. Fiindcă nu eram depăşitor de normă, eu unul n-aveam dreptul la ele. În volumul CAIDUL. NUVELELE ADOLESCENŢEI ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE, în povestirea cu acelaşi titlu, am evocat singura lectură pe care am făcut-o datorită acelui club şi condiţiile umilitoare în care am ajuns la ea.
Deschiderea cluburilor presupunea ‘reeducarea’ deţinuţilor politici, prin lucrări ‘pe linie’, ca MITREA COCOR, BĂRĂGANUL, DESCULŢ, LAZĂR DE LA RUSCA, MINERII, bineînţeles, poeziile lui Beniuc şi alte baiverne scornite de scriitorii dornici de putere şi mai ales de atrăgătoarele stimulente băneşti, stagiile interminabile în ‘casele de creaţie’, călătoriile în străinătate şi împrumuturile de la Uniunea Scriitorilor niciodată restituite. Ulterior veni şi epoca filmelor comuniste, chiar ‘lecturi alese’ din ziarele recente.
‘Reeducarea’ legionarilor de la Aiud – a avut alt caracter – a început în primăvara anului 1962. Voi  cita după Demostene Antonescu (“Reeducarea de la Aiud”, “Punctele Cardinale”, nr. 8-9, 1993), cuvintele ‘de încurajare’ adresate legionarilor ‘săi’ aiudeni, de către colonelul Gheorghe Crăciun când a ‘dat drumul’ ‘reeducărilor’ plănuite de Comitetul Central al partidului de criminali:
“V-am adunat aici, laolaltă, să discutaţi între voi şi să vă spălaţi rufele în familie. (…) Puteţi să folosiţi, unul împotriva altuia sau altora, în demascările pe care le veţi face, toate cuvintele existente  în vocabularul limbii române. Nu aveţi voie să vă bateţi sau să vă omorâţi între voi. Noi nu vrem să reedităm aici ceea ce s-a petrecut la Piteşti, ci vrem, doar, să scoatem putregaiul din voi, pentru ca, purificaţi, să vă redăm societăţii.”
Am recurs la acest citat, deoarece, deşi părintele Bălaşa se află peste doi ani într-o colonie de muncă în Balta Dunării, acelaşi obiectiv era urmărit şi de comandantul local: “să scoată putregaiul” din preoţii legionari, a căror ‘reducare’ presupune lepădarea de Dumnezeu. Spre deosebire de Aud, unde refuzul de a participa cu entuziasm la ‘dezbaterile’ antilegionare era pedepsit cu perioade grele de carceră sau izolare, cu masă la trei zile, aici bătaia a rămas la ordinea zilei (probabil pentru că ştirile parveneau mai anevoie la Bucureşti).
Acest excurs mai lung a fost necesar fiindcă în povestirea de faţă apare pentru întâia oară în literatura noastră de detenţie o mărturie privitoare la aceste lepădări.
Care va să zică, în anul 1964, într-un lagăr din Balta Dunării, comandantul le ceru preoţilor să  declare că nu credeau în Dumnezeu, că, pasă-mi-te, erau ‘reeducaţi’. Oamenii, sătui de atâta suferinţă, au semnat declaraţii în acest sens.
Doctorul Puşcaşu, îl tot sfătuia pe părintele Dumitru Bălaşa:
- Declară şi dumneata că nu crezi în Dumnezeu, că te omoară ăştia.
Bătăile reîncepuseră cu spor, de ieşea bietul preot terciuit din ele.
- Cum să declar?! Să rămâie scris?!
Sistemul cerea să se rostească o declaraţie orală, în faţa tuturora. Abia apoi o scriai şi de depunea a dosar, ca şi când lepădarea de Dumnezeu se făcea din proprie iniţiativă.
- Domnule doctor Puşcaşu – îi zise, în sfârşit, nemaiavând putere să rabde a fi trezit nopţile pentru tortură – , declar că nu cred în Dumnezeu şi semnez şi hârtia, numai cu condiţia să vă ţin o predică adevărată, după care, orice s-ar întâmpla, să mă-mpuşte, să m-omoare, nu-mi mai pasă.
Când vorbeau oamenii celorlalţi deţinuţi, în curtea lagărului, securiştii, cu comandant în cap, formau un grup retras mai într-o parte. Îţi dădeau un microfon, să declari în auzul tuturora, că nu credeai în Dumnezeu şi nici nu crezuseşi vreodată.
Când a primit şi el microfonul, rosti:
- Dragi tovarăşi, mi s-a cerut să declar că nu cred în Dumnezeu.
Dădu pe faţă câte zile şi câte nopţi îl chinuiseră pentru a declara că nu credea în Creator şi cum n-a mai putut suporta chinul.
Pe măsură ce vorbea simţea că era ce ami frumoasă predică din viaţa sa. Cu comendantul de faţă! Şi se minuna că nu-l lăsa Dumnezeu pe acela să întrerupă curentul electric, pentru a nu-i mai da posibilitatea să fie auzit, ori să tabere asupra lui, să-l calce în picioare.
În final, se adresă ascultătorilor:
- Rog pe bunul Dumnezeu să vă ierte. Dumneavoastră o să mergeţi acasă; o să vă vedeţi familiile, copiii. Pe mine, desigur, or să mă împuşte. Să spuneţi soţiei mele şi copiilor mei că am murit cu credinţa în Dumnezeu şi că nu m-am lepădat până-n ultima clipă.
După aceasta îngenunche. Lăsă microfonul de-o parte şi începu să cânte Tatăl nostru. Toţi câţi erau de faţă îl urmară, de răsunară depărtările. Cântau împreună cu el. Când isprăviră, se ridică în picioare. La fel făcură şi cei dinainte-i. Bătu trei mătănii. recită:

RUGĂCIUNEA DINTÂIA A UNUI PĂCĂTOS

Cu sufletul de păcate îndestulat,
                           Străbat în templul Tău lucrat din aur şi argint,
Mergând sfios, cu capul spre pământ plecat,
Eu vin să cer de la Tine, Preabubule, alint.

                           Iertare de păcate, căci de ele mi-e sufletul plin
                           Şi nu mai am, din tot ce-ai făcut Tu, nimic senin.
                           Am pângărit tot ce-i mai sfânt,
                           De multe ori deasupra Ta m-am ridicat
                           Şi-n loc de rugi şi cânt, în loc de rugi şi cânt
Cuvinte prea murdare eu Ţi-am aruncat.

Nesocotit, nebunul, tot ce-i curat şi sfânt,
                           Nu m-am gândit la ceruri niciodată
Şi nici nu am crezut că ele sunt.
Nici nu ţia-m zis că eu cândva tată,
                           Grăit-am în deşert atât de mult,
                           Că nici nu-mi vine nici mie să m-ascult.

                           Dar, Tu, Tu eşti bun şi blând şi sfânt, Părinte,
                           Şi ai iertat pe toţi câţi de păcate s-au căit
Şi i-ai făcut iar fii ai Tăi.

Părinte preaslăvit! Părinte preaslăvit!
                           mă iartă şi pe mine, că şi eu am fost al Tău,
                           Un fiu ce toată viaţa făcut-a numai rău…

                           Şi cum pe desfrânata, spălat-o-ai de păcat,
                           Aşa şi mie, Doamne, îmi dă iertăciune,
                           Căci mă sint de rele atât de apăsat,
                           Când îţi ridic, Tată, această rugăciune!

Apoi iarăşi le zise:
- Pentru dumneavoastră toţi care aţi declarat necredinţa – aţi declarat, că nu se poate altfel – eu am făcut un jurământ înaintea lui Dumnezeu: sunt preot şi nu mă lepăd; nu se poate.
Apoi le ceru iertare tuturora.
Abia acum cei din conducerea lagărului se desmeticiră şi întrerupseră curentul. Era ca şi când o putere mai presus de ei şi de noi toţi le ţinuse minţile în loc. Comandantul răcni:
- De ăştia mi-ai fost, banditule?! Eşti un om fără onoare!
El, prinzând curaj:
- Tovarăşe maior, v-am spus că de Dumnezeu nu mă lapăd…, deşi îi făgăduise că în acest sens avea să-i sune vorbirea – asta pentru a obţine îngăduinţa de a se adresa  tuturora.
Seara, pe la 9 şi ceva, veniră patru caralii cu pistoale, îl luară cu ei pe brigadier, iar acesta-i îndrumă către părintele Dumitru, căruia cel din urmă se adresă:
- Sunteţi chemat la comandament.
Îl duseră în formaţie, iar acolo, iarăşi, îl făcură preş sub tălpi, iar îl terfeliră cu jignirile şi cu înjurăturile.
Nu credea să mai scape de glonţ. Dar n-a fost aşa, pentru moment: îl aştepta carcera grea. O zi – un pahar de apă dimineaţa, unul la prânz, unul seara, cu o bucată de turtoi cât două cutii de chibrituri; două zile la rând, trei pahare de apă, din cele mici; a patra zi, din nou cele trei pahare, cu bucata de turtoi; şi aşa mai departe.
Îi era atât de foame încât a patra zi ar fi mâncat şi lemne… În schimb, într-a cincia pieri orice nevoie. Venea gardianul cu apa şi cel pedepsit nici n-o putea bea.
- Bea-o, mă, c-or să spună că te-am omorât eu, banditule!
Într-o bună seară l-au dus înapoi în domritorul comun, la brigadierul Paşcanu. Patul său se găsea la al doilea nivel. brigadierul se adresă deţinutului de la nivelul de jos, să facă schimb cu paturile:
- Dormi dumneata sus, că părintele Bălaşa nu mai poate urca.
Curând i se comunică:
- Te cheamă la ‘telefon’ doctorul Puşcaşu.
Însemna că era solicitat la perete prin morse.
Medicul îi transmise că toţi contribuiseră cu câte o bucăţică din porţia personală de turtoi şi adunaseră o bonetă de deţinut plină, să-şi refacă puterile.
- Să nu cumva să mănânci tot deodată!
L-a învăţat să înghită doar din trei în trei ore, când se schimba garda – pentru a avea un mijloc de măsurare a timpului – , şi numai o lingură de firimituri. Abia după două zile să treacă la a mânca normal.
Două săptămâni mai târziu, cum sunase planificarea din Bucureşti, fură eliberaţi până la ultimul.
- Cum rămâneam cu conştiinţa? Şi cu o hârtie la dosar în care semnam că nu am crezut niciodată în Dumnezeu, ba, mai mult, că am minţit lumea?!

I s-a dat o parohie, de formă, cu 96 de familii. Chiar dacă ar fi semnat lepădarea de Dumnezeu, tot ar fi primit parohie; probabil chiar una mare şi bogată, fiind om de încredere pentru ‘lucrătorii’ Securităţii, bun colaborator al lor.

Sosi Înaltul Firmilian în vizită la biserică. Nu-l cunoştea dinainte pe părintele Bălaşa, decât din articolele citite prin revistele teologice. După plecare, îi trimise 3.000 lei.
Cum primi banii, fu chemat la sediul Securităţii.
- Ce legături ai cu Mitropolitul?
- Tovarăşe, nici măcar nu ne-am cunoscut vreodată.
- Minţi!
Urmăreau să afle de ce primise banii. Noroc că pe cuponul poştal era ştampila Ajutorului pentru personalul bisericesc.
Mai sosiră alte trei mii şi alte două mii. Apoi fu chemat în oraşul banilor Craioveni: Mitropolia avea un post vacant. Îi fu oferit.
Părintele Dumitru se codi:
- Tocmai eu să-l ocup? Un fost deţinut politic?…
Vlădica Firmilian i-o reteză:
- Pe mine nu mă interesează asta. vreau să-mi faci o revistă cum nu mai are nimeni în ţară.
Şi aşa a făcut.

Tags

Related Posts

Share This