LA CAPATUL IADULUI

Marturii si documente

Bucureşti

EDITURA VREMEA
2005
Acest text apare după o primă ediţie (a autorului) din 2004

Culegerea, corectura şi tehnoredactarea autorului
(telefon: 327.01.60; acum: 240.11.34)

C Copyrightul autorului. 2005.

Tags

Related Posts

Share This

1. Pastele Badiei Vasile

Ne aflăm la penitenciarul Sucevei, în anul 1948, într-o cameră unde, ca şi în celelalte, nu exista nici un pat. Arestaţii zăceau pe jos, pe nişte rudimente de pături. Foamea te rodea, setea te ardea. Ziua nimeni nu deranja reţinuţii. Nopţile, în schimb, odioase, le sfâşiau urletele celor schingiuiţi. Eugen socoti că, în mod premeditat, erau căscate de perete uşile camerelor de anchetă, să huiască închisoarea toată de cele ce se petreceau acolo.
Cât stătu în acea cameră, Eugen Sahan cunoscu un ins mai în vârstă decât ceilalţi colocatari -, care-i impresionă pe toţi prin blândeţea sa. Numele îi era Vasile Ungureanu. Student cu ghiocei deasupra tâmplelor, făcea şi pe dascălul la o biserică ieşeană. Ocupa o încăpere a unei case parohiale. De fapt, îi fusese repartizată o locuinţă pe care, el nefolosind-o, din mila sa, odihneau sub acoperişul ei sumă de studenţi care n-aveau unde pune capul. Aceasta fusese pricina arestării sale: considerat gazdă de legionari complotişti. Nea Vasile, cum i se zicea, te împresura cu o privire de culoarea văzduhului şi caldă de te topea. Toţi se împrieteniseră cu el.
Într-una dintre seri, Vasile Ungureanu fu cărat la anchetă, pe la ceasurile şapte-opt. În jurul orei unu noaptea, se deschise uşa şi fu aruncat în cameră un trup inert. Era al bădiei Vasile. Fiecare rămase încremenit în ungherul său. Nici un fir de praf nu se clinti. Toată suflarea îngheţase de groază.
Speriat şi el, Eugen, totuşi, îşi făcu loc printre cei întinşi pe jos către masa de carne şi sânge. Se mai strecură cineva alături de el. Îl ridicară împreună cu băgare de seamă pe cel părăsit pe ciment. Îl cărară la locul unde bărbatul ajuns o ruină aţipea deobicei. Acum gemea.
– “Nea Vasile, ce ţi s-a-ntâmplat?”
– “Lăsaţi, copii, că trece, trece”, abia auzit şi cu mare dificultate, dar hotărât să-i împiedice pe cei doi a face caz de necazurile lui.
Era plâns. În ce hal se afla! Când l-au desfăcut la cămaşă şi pantaloni, de la cap şi până la genunchi numai urme negre, una lângă cealaltă, parcă aşezate cu pensula de către un zugrav dibaci, încrustăturile loviturilor de bâtă; şi pretutindeni roşu. Din el curgea sânge, sânge curat.
Eugen şi cu necunoscutul care-i sărise într-ajutor (şi care se prezentase: Şura Bogdanovici) trecură la a-l îngriji fără nici o pricepere. Comprese pe picioare, pe spate, pe tors. Îl oblojeau cât le sta-n putinţă.
Eugen Sahan nu mai rămase în încăpere decât trei-patru zile cel mult şi fu dus la Bucureşti, în cătuşe, pe tren, nemaiştiind nimic despre ce lăsase în urmă.

*

Cu prilejul primei vizite făcute de mine în Târgu-Neamţ m-am îndreptat spre biserica cea mai apropiată de locul unde mă depuseseră nişte necunoscuţi binevoitori. Mă aduseseră aici în automobilul lor, taman de pe la Mănăstirea Cozia, îmi pare.
Un bărbat uscăţiv, blând şi îndatoritor, cu priviri adânci albastre, ce grăiau mai mult decât cuvântu-i smerit şi lipsit de iniţiativă, jenat parcă de a mă obosi cu răspunsurile modeste pe care le dădea întrebărilor mele entuziaste, curioase, dar şi rostite cu o evlavie evidentă şi plină de bucuria că mă aflam în Moldova, socotită de mine o Galilee a românilor, mă întâmpină în pridvor, cu o cogeamite cheie de metal strânsă în palma mâinii din dreapta, tocmai când intenţiona să încuie şi să iasă. Doream să ştiu tot despre acea clădire liturgică, dar şi despre câte altele mai aveam de cunoscut în târgşor, precum şi ce trasee mănăstireşti se răspândeau de acolo prin jur, ce oameni deosebiţi eram dator să cunosc, ce preoţi cu har şi câte şi mai câte altele, toate înghesuite într-o clipă, sub un singur semn de întrebare, atunci când omul se gătea de plecare la treburile sale, un cântăreţ bisericesc, de bună seamă, îmi spuneam, ori un paracliser sau om de servici, dar fiu al altarului aceluia şi mai ales… al Moldovei lui Ştefan! Mă amăgeam că pentru un iubitor ca mine al locurilor sale natale merita să zăbovească, mare fiindu-mi setea de fiorul moldav al cărui cult îl aveam…
Aşa a şi făcut, cu dragoste, cu dăruire de sine, cu ştergere de sine, împărtăşind exaltarea mea. Se lăsa antrenat copilăreşte de adolescenţa mea întârziată, uşor de citit în focul entuziasmului de care dădeam dovadă. Mi-a dat explicaţii unde s-a priceput; pentru acelea ce-i lipseau îşi tot cerea scuze cu vorbe împleticite. Mă asigura că voi găsi alţii mai ştiutori decât el; mă încuraja să caut persoanele pregătite să-mi satisfacă nevoile culturale. Mă lămuri cum să ajung la Cetate şi cum să găsesc la poalele ei casa unui fost asistent universitar specializat în medievalistică, cel mai bun cunoscător al respectivei Cetăţi, pe nume cred: Constantinescu. Fusese alungat din învăţământ de regimul necruţător cu cărturarii naţionalişti. Când i-am dat dezlegare, s-a suit pe bicicletă. S-a depărtat ca un bătrân copil cuminte după ce a primit îngăduinţa profesorului să părăsească sala de clasă.
Am rămas în Humuleşti, peste pod, timp de două săptămâni. Şi atât de îndrăgostit m-am simţit de zonă şi de locuitorii ei încât, în vacanţa din cursul verii următoare, acolo am alergat fără ezitare. Mă împrietenisem cu dascălul Vasile Cozma şi cu soţia sa Jana. Ani la rând le-am fost oaspete. Târgul a ajuns oraşul meu de adopţie, că mult l-am iubit şi-l mai iubesc!…
Într-o seară, când gustam noi un pahar de vorbe udat cu sângele viei dinapoia bucătăriei unde zăboveam, iaca intră omul meu! L-am recunoscut pe dată, deoarece fusese cel dintâi moldovean care mă îmbătase cu bunătatea lui, în urmă cu câţiva ani, într-acea biserică. M-am manifestat ca atare. Şi el arăta tare bucuros că mă revedea, deşi acum, anii trecând şi fumurile mai risipindu-mi-se, îmi dau seama că buna lui cuviinţă era aceea care-l îndemna să nu-mi strice cheful şi să se prefacă a mă fi ţinut minte în aceeaşi măsură. Oricum, de atunci înainte s-ar fi spus că se lumina văzându-mă, după cum şi mie-mi bătea inima mai cu căldură când îl întâlneam.
– “Domnul Ungureanu şi domnul profesor Rădulescu”, făcu prezentările gazda.
Am asistat, ca un om al casei ce ajunsesem, la convorbire. Noul venit se afla într-o lungă şi perseverent desfăşurată curte pe care i-o făcea prietenului meu, domnului Cozma, pentru ca acesta să susţină, ca dascăl de vază în zonă, a fi şi dânsul numit cântăreţ la vreo biserică, pentru că nu avea din ce trăi.
Îi observam smerenia: nu semăna cu a unui credincios de rând, nici cu a unui călugăr. Avea un gust al unor indescriptibile umilinţe îndurate, acumulate în ani, răbdate împotriva demnităţii revoltate în tăcere. Numai o victimă de o viaţă, sub călcâiul zdrobitor al comunismului, purta astfel de stigmate pe chip. Nu mi-a fost greu să ghicesc că era fost deţinut politic, ca şi mine, cu atât mai mult cu cât numai pentru de-alde noi a primi o slujbă pe plac constituia o cumpănă de o dificultate fără seamăn. După plecarea lui, l-am iscodit pe domnul Cozma, să-mi verific deducţia. Aşa era: fost locotenent, fost prizonier în Siberia, revenit, a mai făcut şi ceva închisoare în ţară, cam multişor, şi se chinuia să-şi târească sufletul de la o zi la alta, având, dacă-mi aduc bine aminte, şi o mamă bătrână şi neputincioasă în sarcina sa. Şi-ar fi luat el un atestat de cântăreţ bisericesc, însă examenul de asimilare se dădea rar, la câţiva ani o dată.
După trecerea altor veri, am aflat că primise postul râvnit, că mama îi fusese înălţată într-o lume mai bună şi că domnul Ungureanu se căsătorise cu o învăţătoare pensionată medical, soţie cumsecade şi vrednică, dar care-l adâncise într-o lume a tăcerii, lipsindu-i dumneaei complet auzul. Îşi amărau zilele în sărăcie, mi se spunea, având drept toată avuţia numai credinţa şi demnitatea.
Apoi domnul Ungureanu muri.

L-am reîntâlnit în pragul altei biserici, în fruntea unui sobor ciudat slujitor: în cartea de amintiri din detenţie scrisă de Dumitru Gh. Bordeianu.
Mai întâi, iată-i portretul:
“Sub acest nume, ‘Maglavit’, l-am cunoscut noi toţi, cei arestaţi de la Iaşi şi încarceraţi la Suceava, apoi toţi tinerii de la Piteşti, de pe secţiile de muncă silnică şi în special cei de la camera 3 subsol, pe bădia Ungureanu. I s-a dat această poreclă pentru că plecase pe jos, de la Iaşi până în sudul Olteniei, în satul Maglavit, în anii 1935-1936, ca să vadă minunea acelui cioban, din acest sat, pe nume: Petrache Lupu. Vasile Ungureanu era din Târgu-Neamţ, cântăreţ sau dascăl de biserică.
“(…) ‘Maglavit’ făcuse războiul şi fiind talentat la muzică, s-a înscris ca student la Conservatorul de Muzică din Iaşi (…). A fost arestat în 1948, la vârsta de 46 ani, şi a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.”
N-aş fi crezut că ne despărţeau chiar două decenii; foştii deţinuţi beneficiază de această neobişnuită caracteristică biologică: îşi întârzie îmbătrânirea, cu tot atâţia ani câţi au pierdut; până la o vreme; pe urmă, ea parcă s-ar grăbi să recupereze. Or, în 1948, aveam 12 ani. Diferenţa dintre noi era de 34 ani. Felul cum arăta cunoştinţa mea – atât de tânăr părea! – constituia o încălcare flagrantă a legilor firii, ce merită luată în seamă de geriatri, cu atât mai mult cu cât observaţia mea nu priveşte un caz izolat, ci poate fi considerată generalizabilă. Măcar dacă s-ar ajunge la un rezultat cu implicaţii pozitive în existenţa semenilor, am spune că atâta suferinţă românească inutilă devine o necesitate pentru perpetuarea tinereţii membrilor speciei şi astfel… ne-ar ajunge temniţele dragi!
“Crescut în duhul Ortodoxiei mănăstirilor din regiunea Neamţului”, glăsuieşte memorialistul mai departe, “de unde era de baştină, era un adânc creştin, cu o trăire care putea fi luată ca model. Fiind un om bun şi paşnic, care nu accepta violenţa, războiul, cu toate atrocităţile lui, îl îngrozise. Era împotriva oricărei violenţe şi deaceea torturile care au fost aplicate aici”, e vorba despre reeducările de la închisoarea din Piteşti, “l-au înspăimântat. (…) S-a impus prin blândeţea şi bunătatea lui, dar mai ales prin trăirea lui mistică.”
Până să se declanşeze urgia bătăuşilor reeducatori asupra noilor veniţi în închisoare, bădia Vasile iniţiase un grup de trăire patristică. Câţiva deţinuţi tineri, sub îndrumarea sa, cercau rugăciunea necontenită, pe rând luându-şi rugăciunea unul altuia, astfel ca niciodată să nu rămână camera fără rugător. În restul timpului vorbeau despre vieţile sfinţilor sau se retrăgeau de lângă ceilalţi, să practice rugăciunea inimii. Îndrumar îi erau lui nea Vasile scrierile Sfinţilor Părinţi, “Vieţile  Sfinţilor”, “Patericul”, citite şi răscitite de el întreaga viaţă şi de multe ori discutate şi aprofundate cu călugării şi ieromonahii. Alături de prelegerile de filosofie ale lui Costache Oprişan, cercul său de studiu şi practică duhovnicească se instituia far pentru tineretul adunat în acea cameră – 3-Subsol -, o lumină şi o deschidere către un viitor nou, îmbunătăţit, mai apropiat de spiritul hristic.
Greu i-a atârnat pe umeri iniţiativa sa creştinească! Zaharia, conducătorul caznelor în acea cameră, când se declanşă furia studenţilor ce voiau să se elibereze pe spezele colegilor lor, torturându-i pe aceştia pentru a-şi renega crezul, credinţa, hotărârea de a nu colabora cu ateismul comunist, Zaharia, ziceam, l-a luat drept ţintă specială pe bădia Vasile, cum explică Dumitru Gh. Bordeianu, “în a-l batjocori, dispreţui, umili şi tortura cu atâta cruzime. A suportat tortura ca un martir; dar ceea ce îl impresiona până la lacrimi era atunci când vedea pe unul din aceşti tineri torturat şi deaceea tresărea la fiecare lovitură de ciomag, parcă l-ar fi lovit pe el.”
Spre lauda unuia dintre deţinuţii într-atâta de decăzuţi, din pricina spaimei inculcate de ticăloşii autoimpuşi reeducatori, încât ajunsese şi el a se număra printre conducătorii torturilor de la camera 3-Subsol (pentru a scăpa de noi suferinţe), pe nume Eugen Măgirescu, bădia Vasile, ne comunică Bordeianu, “nu a fost ucis. (…); îi spunea că era nebun de atâta misticism; a fost lăsat în pace”. Măgirescu, la rândul său, fusese una dintre marile victime ale acelor călăi aflaţi în subordinea directă a Securităţii şi atâta de chinuit se pomenise încât acceptase să devină şi el călău, alături de ei, cum spuneam, pentru a nu mai suporta cazna ce-i depăşise puterile.
E un fel de a vorbi că bădia Vasile fusese lăsat în pace. Vom vedea îndată ce s-a înţeles prin aceasta. Ce e sigur e că nu i s-a mai cerut să-şi bată confraţii, deoarece nu s-a obţinut absolut nici un rezultat în această privinţă. Vasile Ungureanu lăcrima şi spunea că n-o putea face. Măgirescu, menţionează memorialistul, “avea un deosebit respect pentru acest om. Fiind mai în vârstă decât noi, că putea să ne fie tată, a fost ascultat, stimat şi iubit într-atât încât vedeam pe unii de pe priciuri plângând de durerea bădiei Vasile, atunci când era torturat. Au fost aceia care n-au lovit niciodată pe nimeni”. Cu atât mai mult cu cât calitatea sa cea mai impresionantă era, ne mărturiseşte Dumitru Bordeianu, că-l “durea durerea altuia”.
Portretul lui Vasile Ungureanu, de la care am plecat, îşi atinge apogeul sub pana redactorului amintirilor din temniţă: “Bădia Ungureanu avea înfăţişarea unui sfânt bizantin din iconografia răsăriteană şi a fost printre puţinii camarazi, pe care i-am întâlnit în închisoare, care postea miercurea şi vinerea post negru, iar mâncarea lui o dădea altora. Datorită acestei trăiri, a fost printre puţinii (…) asceţi, pe care i-am văzut cu ochii mei în care foamea nu şi-a înfipt colţii. Pentru aceştia trăirea telurică avea mai puţină importanţă, pentru că ei trăiau în alte sfere. Cum nu voi crede în Vieţile Sfinţilor şi ale martirilor mistici şi asceţi răsăriteni, când i-am cunoscut şi văzut pe camarazii mei care duceau o viaţă după modelul lor, trăind în stare de sfinţenie? Am redat atitudinea exemplară a bădiei Ungureanu pentru a nu trece cu vederea pilda acestui adevărat creştin.”
Autorul din care citez relatează o altă întâmplare cumplită:
“Se apropiau Paştele anului 1951 şi, într-o seară, văzându-l pe bădia Vasile plângând de durerea fraţilor săi, a fost întrebat de ce plângea. Răspunsul lui a fost simplu: ‘Plâng de durerea fraţilor’. Fraţii lui erau cei bătuţi. Zaharia, enervat, a intervenit brutal: ‘Cum, mă, bandit mistic, ăştia sunt fraţi pentru tine, nu sunt ei bandiţi ca şi tine?’. Cu naivitatea unui creştin pios, Ungureanu i-a răspuns: ‘Pentru mine ei nu sunt bandiţi, pentru că nu mi-au furat nimic şi nu mi-au făcut nici un rău!’
“- ‘Cum, nu te-au bătut?’
“- ‘Nu ei m-au bătut!’, fu răspunsul dat lui Zaharia.
“- ‘Ia să-i faci tu o caracterizare şi să spui despre alt mistic înrăit ca tine, de banditul Bordeianu, ce părere ai despre el?’
“Toţi din cameră se aşteptau ca Ungureanu să-mi facă un portret în tonul demascărilor” – adică să-l acuze că nu era comunist încă: asta se petrecea, printre altele, cu prilejul demascărilor. “Ungureanu, cu simplitatea Sfinţilor”, reiau povestirea lui Bordeianu, “cu cele mai simple cuvinte, a răspuns:
“- ‘Fratele Bordeianu este un om blajin’.
“A fost cea mai simplă caracterizare pe care mi-a făcut-o vreodată cineva. Şi acum, când scriu aceste amintiri, îmi sună în urechi aceste cuvinte.
“Enervat până la nebunie, Zaharia s-a năpustit asupra bietului om, l-a călcat în picioare, l-a bătut, l-a zdrobit, încât nu mai ştiai dacă era om sau o masă de carne sângerândă. Aşa plăteau oamenii cinstiţi.”
Vasile Ungureanu intrase în temniţă format de mănăstirile moldovene: cu ‘inimă bună’. El n-a putut deveni gâdele fraţilor săi: era creştin adevărat, acest student întârziat.
Acum suntem pregătiţi să înţelegem ce tortură, mai ales duhovnicească, li se pregătea ‘îmbunătăţitului lui Dumnezeu’ poreclit “Maglavit” şi celor din grupul lui de credincioşi, numiţi ‘mistici’ de către reeducatori, ce batjocură li se gătea cu prilejul Sfintelor Paşti din 1951.
Noua născocire a infernului îşi începu desfăşurarea de luni, în Săptămâna Patimilor. Zaharia aduse din altă celulă nişte mături cu coadă, tocite, şi un ghem de sfoară. Le înmână următorilor studenţi: zisul ‘Maglavit’, Nedelcu, Dumitru Bordeianu, Paul Popescu, Zelica Berza, Grigoraş, Huţuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu, Andrişan, cu porunca să lege cruci din ele, pentru Vasile Ungureanu cea mai mare. (Nu peste multe pagini, mărturia lui Gelu Gheorghiu, abia pomenit, o va confirma pe aceasta.) Aceştia erau izolaţi de restul deţinuţilor. În dreptul lor, depuse nişte cutii de conservă goale. Mai era acolo şi o sticluţă cu dop, ce conţinea un lichid. Pe de altă parte, întinse la zece dintre cei ce se deziseseră de crezul şi credinţa lor nişte foi de hârtie pe care erau înscrise tot felul de injurii, murdării şi ofense la adresa Mântuitorului, înşirate în versuri cu măsura acelora din Prohod. Iată descrierea lui Dumitru Bordeianu.
“De după masa de luni şi până-n Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum şi în cele trei zile de Paşti, s-a cântat pe melodia Prohodului, de către cei zece (…) tot acest repertoriu de pornografii, măscări şi hule aduse împotriva Fiului lui Dumnezeu.
“Noi, cei consideraţi ca ‘mistici’, am fost purtaţi timp de 8 zile, prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind Patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut o coroană de spini. Iar în cutiile de conserve s-a pus mangal, stropit cu gaz lampant, i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele. Iar noi mergeam în genunchi, făcând mătănii.
“Ca niciodată, l-am văzut pe Ungureanu plângând, îngrozit de ceea ce ne forţau să facem.
“(…) După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană.”
Unuia singur dintre cei aleşi i s-a îngăduit ieşirea din şir, când a săvârşit-o, dealtfel: înnebunise mai demult, datorită bătăilor, şi i se acordau, când şi când, astfel de privilegii. Era Nedelcu.
Cum a spus, pe atunci copilul, Sergiu Măndinescu, un mare poet al puşcăriilor pentru politici:

“Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc
“asemenea lui, aşijderea ţie,
“iată, de pildă eu: umblu, vorbesc,
“dar viaţa mea nu-i, prietene, decât o moarte vie.”

Fără ca cele ce urmează să aducă modificări radicale ale chestiunii discutate sau să îmbogăţească într-un mod nesperat informaţiile noastre privitoare la Vasile Ungureanu, contactul direct cu unul dintre vieţuitorii din camera 3-subsol, domnul Gelu Gheorghiu, de care dăm seama mai jos, contribuie categoric la definirea mai precisă a bădiei Vasile, acest mare trăitor creştin, un chip memorabil de suferitor al martiriului la care au fost supuşi creştinii ortodocşi români în temniţele comuniste.

Gelu Gheorghiu a trecut prin camera 4-Spital şi în tovărăşia altor doi neîmblânziţi a fost mutat aiurea, însoţiţi de ironia lui Ţurcanu, hohotită pentru urechile celor rămaşi locului:
– “I-aţi văzut? Au fost tari! N-au vorbit. Bravo lor! Urmează, gata, să iasă…”
Cu astfel de cuvinte, scoşi de acolo – ce eliberare! -, au ajuns într-o chiţimie unde au mai zăbovit vreo lună-două.
Manciu, Andreescu şi cu el, Gelu Gheorghiu. Nu acum vom vorbi despre cele petrecute în chiliuţă, nici despre insul introdus printre ei, venit de afară să-i tragă de limbă, care se recomanda avocat. Rămâne pentru altă dată.
Spre toamna lui ’50, după o serie de noi schimbări, el şi cu Manciu au fost conduşi la camera 3-Subsol, acel Manciu care a constituit pentru Gelu o obsesie pe parcursul întregii vieţi de atunci înainte, şi abia în urmă cu doi ani s-a dumirit că, de fapt, nu fusese o plăsmuire frumoasă a minţii sale, ci că existase cu adevărat.
Ţurcanu i-a aruncat într-un ungher – el făcea de capul lui aceste mutări, având totală libertate de mişcare prin puşcărie, cu un fel de şubă pe umeri şi cu cheile în mână.
Gelu şi-a rotit privirile în jur, peste chipurile noilor confraţi: nimeni în afară de Leonida, din comitetul de cameră, nu-i era cunoscut. Iar Leonida nici vorbă să fi fost o victimă, ca ceilalţi, ci era unul dintre călăii prin mâinile cărora trecuseră serii întregi de estropiaţi. Acesta, în mod nesperat, a reprezentat norocul lui Gelu, pentru că Leonida rămăsese cu impresia că noul venit îşi făcuse demascarea sus. În afară de bestia numită, nu cunoştea pe nimeni. Aici fuseseră adunaţi moldovenii.
În camerele de la subsol nu numai că Ţurcanu înghesuise pe cei cu pedepse mari, de la 10 ani în sus, dar îi grupase şi după alte criterii, astfel încât oamenii să fie între cunoscuţi, să se poată denunţa unul pe celălalt tocmai deoarece ştiau multe unul despre altul. La fel, într-altă parte erau muntenii, dobrogenii, ardelenii ş.a.m.d. Aici, repet, numai moldoveni. Aşa că Gelu, fiul unui hotelier din Calea Griviţei, deci bucureştean get-beget, nu cunoştea absolut pe nimeni. Numai în cadrul maltratărilor la care erau supuşi şi a turnătoriilor făcute, izbuti şi Gelu Gheorghiu să se dumirească fiecare cu cine fusese angajat în acţiune, ăsta cu ăla, ăstălalt cu ălălalt…
Şef de cameră, după ducerea lui Leonida aiurea, a rămas Zaharia, ajutat de Măgirescu şi de Păvăloaie. Lui Zaharia, nimeni nu i-ar fi dat atenţie. Era un tinerel, ca toţi soţii săi, de statură mijlocie, şaten spălăcit, fără nimic ce să fi sărit în ochi; pe deasupra şi apolitic. Cei din jur au băgat de seamă că era amator de muzică clasică şi mai ales de operă. Gelu l-a întâlnit în dubă pe fratele mai mic al lui Măgirescu, Cedric după numele de botez. Şi el a intrat în reeducări împreună cu ceilalţi, prin iunie ’50.
Printre dânşii se număra şi inginerul Bolfosu, al cărui contact cu Ţurcanu a fost mai deosebit decât al fraţilor de suferinţă, fiindcă Bolfosu tot căuta să-i demonstreze – era un om şi fin şi bine pregătit, nu numai din punct de vedere profesional, ci şi intelectualiceşte în general, un fel de artist, căci, mai târziu, mult după încheierea experimentului despre care vorbim, le cerea colegilor de detenţie să-i dea, de pildă, zece cuvinte şi să-i spună în ce voiau să le introducă: într-o poezie de dragoste sau într-una de jale etc.. Deci era capabil de multe giumbuşlucuri în materie de versificaţie. În tinereţe, se credea, fusese speranţa revistelor de poezie cu care colabora mereu sub alt nume. După cum spuneam, Ţurcanu nu-l brutaliza, nu-l schingiuia ca pe ceilalţi. Îi dădea câte o palmă de-l trântea pe jos; îi mai dădea două-trei şi-l tăvălea iarăşi; apoi îl ridica din nou, deşi Bolfosu îl lua cu: – “Bine, domnule, dar mata nu înţelegi că greşeşti din punct de vedere ideologic, deoarece comunismul…” – “Ia-te uită cine-mi dă mie lecţii…” Nici unul nu îndrăznea să facă asta! Şi arde-l; şi pune-l jos; şi iar îl scula; şi: – “Ei, cum e, mă?” – “Ceea ce am spus constituie o realitate. Ştiţi că…” Doi oameni au putut să păstreze atitudinea aceasta: Manciu şi cu acest Bolfosu. Apoi cel din urmă a fost separat de grup şi, pesemne, vârât într-o chilie de unul singur, faţă-n faţă cu bătăuşii, s-a stors de la el ce se intenţiona să se afle, după care i s-a dat drumul la Aiud.
Mai târziu au remarcat că Zaharia avea zile când, afanisit, îşi plimba privirile dispreţuitor pe deasupra tuturora, parcă dezinteresat de orice, iar în altele îl apucau crizele. Când intra în ele, îi forţa pe Măgirescu şi pe Păvăloaie să depăşească în duritate tot ce puteau născoci. Dacă el lipsea din încăpere, perechea lor mai scăpa câte un gest de înţelegere, de omenie, oricât de pe furiş sau de mascat.
Măgirescu era un bărbat ai fi zis că frumos, parcă brunet. Urmase dreptul, deci fusese coleg cu Ţurcanu. Legionar, ca şi Păvăloaie. Ultimul numit fusese un tip foarte activ, axat pe ideologie. Pe urmă a căzut în aşa fel încât nu şi-a mai revenit niciodată. Pe când Măgirescu, deîndată ce a scăpat din Piteşti, a şi redevenit ce fusese înainte. A scris şi o broşură, “Moara dracilor”, în care mărturisea chinurile suferite până la cădere, dar nu şi cele făptuite după ea. A compus şi poezii pe aceeaşi temă. Unora le-a cerut iertare pentru ce le făcuse, însă vorba aceea… mai sunt multe de spus cât priveşte remuşcările colaboraţioniştilor. Iar dintre ceilalţi prezenţi în cameră, Gelu Gheorghiu nu-l cunoştea pe nici unul.
Pentru că cei trei au fost pomeniţi, este bine să aflăm câte ceva despre dânşii, pentru a înţelege mai limpede unde nimerise omul nostru şi în ce atmosferă se vor desfăşura cele ce urmează.
În conformitate cu declaraţia lui Mihai Livinschi, Nicolae Zaharia şi-a început reeducărilor în calitate de victimă a miliţienilor penitenciarului Piteşti, în camera 4-Spital, la sfârşitul lunii decembrie 1949. Un grup minor de reeducatori a fost ţinut în frâu de masa deţinuţilor din celulă, de furia cărora i-au salvat Dumitrescu, directorul penitenciarului, şeful de secţie Nicolae Lăzăroiu, caraliul Gheorghe Georgescu, toţi pândind pe la uşă evoluţia acelui început de cazne gândite de securitate, dar puse în practică de către anumiţi deţinuţi lipsiţi de caracter, ce sperau să devină securişti, sistem neobişnuit prin închisori (“Memorialul Ororii. Documente ale Procesului Reeducării din închisorile Piteşti, Gherla”, Bucureşti, Editura Vremea, 1995, p.250). “Convingerea” izbutindu-se cu acel prilej, ulterior îl găsim pe Zaharia alături de Virgil Bordeianu, Alexandru Mărtinuş, Titus Leonida şi alţii, bătând până ce victima ajungea în nesimţire, iar când îşi revenea era din nou luată la bătaie (p.289).
În procesele verbale de anchetă ce au precedat condamnarea la moarte a lui Eugen Ţurcanu şi executarea sa, el specifică despre Constantin Păvăloaie şi Eugen Măgirescu a-l fi ajutat în “demascare din vara 1950 până în decembrie 1951″. Cel dintâi este caracterizat, ca făcând parte dintr-un grup restrâns de “apropiaţi ai acţiunii de “demascare”.” Ambii i-au fost indicaţi colonelului M.A.I. Sepeanu (unul dintre răspunzătorii pe linie M.A.I. de reeducări, condamnat, mai târziu, pentru aceasta) de către acelaşi Ţurcanu ca oameni de mare încredere (p.127). Conform unei mărturii, Păvăloaie a trecut şi el prin bătăile suferite de reeducaţi, ca victimă a lui Nuty Pătrăşcanu, care l-a schingiuit “sălbatic şi bestial” (p.208). Mai mult, a fost brutalizat, alături de Angelescu, Iosif V. Iosif, Pop Cornel, în camera 4-Spital, de miliţianul Lăzăroiu, în ianuarie 1950. În contradicţie cu astfel de informaţii, conform majorităţii mărturisirilor, el a fost un privilegiat încă de pe timpul detenţiei în penitenciarul Sucevei, unde fusese numit să lucreze la bucătărie împreună cu alţi trei legionari (p.257). Pentru Dan Dumitrescu, Constantin Păvăloaie a fost implicat în reeducare într-o poziţie de prim rang, încă din Suceava, unde s-a aflat printre apropiaţii atât ai lui Bogdanovici, cât şi ai lui Ţurcanu, într-o perioadă când, spre deosebire de el, Eugen Măgirescu se opunea reeducărilor, iar Eugen Ţurcanu îl va cita (pe cel din urmă) într-un interogatoriu din aceeaşi perioadă cu cel anterior menţionat, printre deţinuţii “maltrataţi un timp mai îndelungat”. Dealtfel, în cartea scrisă de el, după eliberarea din temniţă, se poate constata cum a fost ‘convins’ (cu câtă cruzime) să devină reeducator. Despre mărturia lui Dan Dumitrescu trebuie să ştim că ea constituie una dintre cele mai puţin veridice dintre toate câte s-au obţinut în aceste anchete ale groazei ce pregăteau tot atâtea gropi câţi anchetaţi existau în acel moment.
Alături de conducerea demascărilor într-o celulă sau alta, Păvăloaie, în calitate de provocator, era băgat în camere cu elevi şi alţi tineri de orientare politică deosebită de cea legionară. Rostul său şi al altora acolo era de a-i convinge pe ceilalţi să adopte linia legionară. Educaţia ce li se făcea consta în predarea de poezii şi cântece ale Gărzii, de comunicarea şi comentarea legilor şi poruncilor legionare, de coborâre pioasă în istoria Mişcării. El şi cu Ieronim Comşa mai aveau misiunea de a observa comportamentul celorlalte caiafe, trimise cu aceleaşi scopuri în respectivele camere, pentru a-şi denunţa colegii de misie, în cazurile în care nu-şi îndeplineau sarcinile primite de la Eugen Ţurcanu şi, mai ales, ar fi încălcat consemnul tăcerii asupra a ce pregăteau ei atunci.
Iar ce anume pregăteau întrece orice închipuire sănătoasă. Tineretul indus de ei în rândurile legionare intra în moara dracilor ca legionar, tot învăţătorii lor găsindu-se în fruntea acelora care deşelau bieţii copii, pentru “credinţa legionară” demonstrată. Caracterul nebunesc al acţiunii lor este mai mult decât evident. Iar principalii bolnavi de paranoia, aceia care au clădit sistemul acesta, de găsit în rândurile şefilor Securităţii, nu au fost încă desemnaţi ca atare de către nici un medic psihiatru, iar societatea, atâta timp cât ei sunt în viaţă, continuă a fi ameninţată de furia lor oarbă şi sângeroasă, astfel de boli nevindecându-se de la sine.
Băieţii ceilalţi, aflaţi la început de viaţă, cei aruncaţi în arenă, vieţuiau cam după cum urmează.
Poziţia obligatorie în cursul zilei era la marginea patului, cu mâinile întinse înainte, să-ţi atingi vârful degetelor de la picioare, cu privirea aţintită tot înainte, nici cârmind la dreapta, nici la stânga. Câte un ‘dălcăuş’, doi, cum îi numea Gelu, se plimbau printre priciuri…
Cea din vârf era categoria criminalilor; urma categoria ‘iloţilor'; între ele, categoria ‘dălcăuşilor’, puşi să te păzească sau să-i ajute la bătaie pe cei din prima categorie, mulţi dintre ‘dălcăuşi’ luând-o iar de la început cu înghiţitul loviturilor, pentru că iniţial se repezeau să scape, apoi dădeau înapoi, speriaţi de ce anume făceau şi astfel erau luaţi la ochi ca nereeducaţi suficient.
Gelu Gheorghiu, în timpul anului petrecut acolo, s-a numărat în categoria victimelor: numai ‘bandit’, numai la marginea patului, numai cu mâinile pe picioare, numai cu ochii fixaţi înainte şi aşa mai departe.
În timpul nopţii, somnul se efectua cu braţele de-a lungul corpului, peste gioarsa de pătură. Erau perioade de pedeapsă când trebuia să dormi cu trupul lungit pe spate, ca deobicei, însă cu braţele întinse în continuarea umerilor în sus. Bineînţeles, să nu mişti, să nu te-ntorci, să nu carecumva să bagi mâinile sub cuvertură pentru a face vreun semn celui de alături.
La început, până să le afli toate tertipurile, se mai găsea câte unul cu misiunea să te îmboldească: – “Ce ne facem, frate?” – “Om vedea cum om rezista, dar ne ţinem tare…” îngăima celălalt încurajator.
Dimineaţa venea raportul. Toată lumea la marginea patului. Trecea Zaharia sau Măgirescu, cu un aer marţial, prin faţa tuturora. – “Are vreun bandit ceva de spus?! Are vreun bandit ceva de mărturisit din ce s-a întâmplat astă noapte?!” Sărea chiar ăl de provocase: – “Domnule Zaharia, eu nu mai suport! Nu mai vreau să fiu bandit! Azi noapte o frântură banditească din mine [astfel de formule circulau între ei, pentru a se dovedi apartenenţa la categoria omului nou, comunist] m-a îndemnat să-l întreb pe dânsul ce ne facem. Iar el mi-a răspuns că să rezistăm…” Celălalt, provocatul, deşi mai puţin dedat la limbajul de lemn al articolelor de fond din “Scânteia”, al unui Silviu Brucan sau al altora aidoma lui, dacă învăţase lecţia, îi înapoia: – “Păi tu, banditule, de ce m-ai întrebat ca un duşman de clasă ce eşti că ce ne facem?!” Acesta era motiv ca unul sau chiar amândoi dintre respectivii să încaseze o nouă bătaie soră cu moartea.
Curăţenia era prilej de chin suplimentar. Făcuseră răni şi la genunchi şi la cap. Pentru că atunci când ajungeai la peretele din fund, te aştepta unul cu bâta şi te izbea în cap. – “Unu a trecut! Doi a trecut!” Tot lovea, tot lovea, tot lovea, numa-n creştet. Iar cum munca se desfăşura doar în genunchi, aceştia erau şi ei tot o rană. Unul dintre cei trei şefi stătea cu bâta să te atingă la cap. Ăilalţi, ‘dălcăuşii’, se plimbau printre rânduri, să constate cum munceai. Într-o vreme, dar nu prea îndelung, i-au pus să meargă pe vine, nu în genunchi, ceea ce era şi mai dureros. O caznă mai cumplită era să cari, când umblai astfel, pe cineva în spinare. Dar până şi-n atari situaţii ‘omul’ ieşea la iveală din prăbuşirea tuturora. Au existat tineri care, riscându-şi viaţa, încercau când şi când, să se mai sprijinească de ciment cu vârfurile degetelor de la picioare, să-ţi înlesnească povara pe cât posibil.
După curăţenie, venea mâncarea de dimineaţă, apoi erau scoşi la veceu, pe urmă începeau bătaia. Fie te întindeau pe jos, te izbeau cu bâtele, te călcau în picioare, te loveau cu pumnii câte doi-trei, fie trebuia să alergi printre bâte, în timp ce făceau diverse glume pe seama ta. – “Ia te uită cum aleargă armăsarul ăsta! Dă-i cu nădejde, să gonească la galop!”
Când a ajuns Gelu în această cameră, erau vreo patruzeci de inşi acolo. Puţini, doar vreo patru-cinci, şopteau cei mai vechi, trecuseră de partea gâzilor fără a fi maltrataţi. Restul, treizeci şi ceva de oameni, s-au opus reeducării. Nu că s-au opus cu forţa… Dar se lăsau greu cu demascarea. Încercau, într-un fel, să scape… Vorba lui Manciu:  – “Da’ ce, bă, nu eşti tot puşcăriaş ca şi mine?! De ce să-ţi spun eu ţie ce am făcut? Să mă-nchin ţie?! Mă-nchin lui Dumnezeu! Am declarat ăluia, anchetatorului care m-a bătut…”  – “Aşa?! Ei, na! Acum te-am bătut şi eu. Spune, mă, tot ce ştii…”  – “Ba nu, că tu n-ai dreptul să mă baţi. Tu eşti puşcăriaş ca mine, bă! Eşti un pervers!”
După-amiaza, cu greutate în spinare sau fără, erai pus să stai proţăpit pe tinetă într-un picior, dacă nu răspundeai ce aşteptau ei să audă de la tine. Sau se năpusteau cu bumbăceala, fără nici un motiv. – “Băi, banditule, a-nceput să-ţi meargă bine…!”

Timp de vreo lună şi ceva, oamenii au trăit aşa. Nici unul nu a fost chemat să dea declaraţii în scris: să spui tot ce n-ai spus la Securitate. Atât îi interesa. Te băteau şi iar te băteau. Confruntau cuvintele tale cu ce declaraseră unul şi altul.
Cum zicea Ţurcanu: – “Nu-i nimic, mă. Noi avem timp. Peste un an tot o să apară ăla să recunoască a fi îngropat cu tine armamentul. Atunci o să-ţi mai rup un picior…”
Pentru majoritatea, aceste vorbe erau descurajatoare. Celor religioşi le spunea: – “Roagă-te, măi, roagă-te, să te ajute Dumnezeu, să te scoată din lanţuri. Însă, dacă nu vrea Ţurcanu, poate să vrea Dumnezeu! De pomană: nu vrea Ţurcanu. Şi nu vrea până nu-i spui tu tot.”
Treceai la faza a doua. În faza a doua te puneau să torni. Te băgau într-o cameră cu alţii pe care trebuia să-i asculţi ce vorbesc şi să-i denunţi. Peste o lună, când îi luau pe ăia, te luau şi pe tine cu ei. Şi dacă se dovedea că n-ai fost cel dintâi care să declare ce s-a vorbit acolo, era vai şi amar de oasele tale.
În faza a treia, erai obligat să-ţi loveşti semenul. Asta a fost cea mai grea încercare. Sufletul, conştiinţa, spiritul, s-au vădit la unii mai puternice decât tot ce inventau materialiştii aceia pentru a te distruge ca om. Pe deasupra, dacă apucai să-l baţi pe vreunul, deveneai şi bun de şantaj. “Păi, bine, băi, ţi-ai bătut şefu’ şi-acuma faci pe nebunu’…!” Din momentul în care lovea, individul căpăta parcă ciudă pe aceia care nu loveau şi ei! ‘Ia uită-te, dom’le, eu am ajuns să lovesc şi ăsta, al dracului, nu vrea s-o facă?!’
Revenind la persecuţia religioasă, în cazul în speţă la Vasile Ungureanu, şefii, după ce l-au cam terminat, au început să-l ia în râs. -“Ia scoală, bă, Maglavit, ia vino, bă aicia. Cum e, bă, cu Dumnezeul ăla al tău?” El, cu chipul său ascetic bizantin,  bâiguia câte ceva neauzit bine şi nici înţeles. Ei continuau să-l bagatelizeze, dar ajunseseră să se poarte ca şi cu un nebun. Dealtfel, e de mirare că nu-l scrântiseră de-a binelea, cu atâta chin cât îndurase bărbatul acela mai vârstnic ca toţi şi care-şi trăgea porecla pentru că fusese odinioară
în pelerinaj la Maglavit. Ceilalţi de faţă nu vedeau chipul lui smerit, deoarece nu aveai voie să priveşti la cele petrecute în cameră decât dacă primeai poruncă să o faci; însă, aşa, pe deasupra ochilor, tot mai trăgeai câte o aruncătură de privire. Mulţi nici nu ştiau că-l chema Vasile Ungureanu; îl cunoşteau de ‘Maglavit’, cum îl strigau ăia. Aici vom demonstra continuitatea comunismului după Revoluţie în domeniul cultural-istoric: în cartea folosită de noi pentru extragerea citatelor (“Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla”), Vasile Ungureanu lipseşte cu desăvârşire; pesemne pentru că era un model de creştinism adevărat, care nu s-a compromis de fel.
De Paşte, s-a organizat un ‘pelerinaj’, poate în amintirea celui săvârşit de bădia Vasile Ungureanu cândva. O coloană de inşi: credincioşi, ‘mistici’, cum erau socotiţi, printre care şi Bordeianu şi Pintilie (până la urmă ucis). Şi alături de ei, unii dintre aceia care se cuvenea să continue a fi chinuiţi.
Gelu Gheorghiu, din ultima categorie, care nu prea îl băgase în seamă până atunci, a fost cumplit de impresionat de el. Bădia Vasile Ungureanu, fără a mai fi fost lovit de nimeni, fără a fi fost insultat în plus, doar pentru ceea ce făcea din ascultare, oricât se străduia să se abţină, plângea necontenit: lacrimile îi curgeau din ochi fără încetare. Îi dăduseră o cruce în mână. Îi puseseră o cunună de spini pe frunte. Sculptaseră din cine mai ştie ce un falus pe care i-l dăduseră să-l ţină ca Sfânt Potir sau cam aşa ceva. Trebuia să-i şi împărtăşească pe ceilalţi cu nu ştiu ce murdărie.
– “Ei, ia să sărbătorim şi noi Sfânta Înviere… Maglavit, treci tu aici. Tu eşti cel mai sfânt dintre toţi. Tu o să fii Hristos. Până la Înviere, o să suferi, mă, cât poate omul suferi.”
În zilele care au urmat, Joia Mare, Vinerea Mare, Sâmbăta Mare, a fost cumplit. În Vinerea Mare a avut loc procesiunea. El era în frunte şi vreo şapte inşi veneau după el, cu Gelu amestecat şi el printre dânşii, agăţaţi de Maglavit, târâş, în genunchi, astfel încât Ungureanu să-i tragă din răsputeri, ca o bovină în jug. Ciomăgarii îl îndemnau cu bâtele, izbindu-l de câte ori socoteau că era nevoie. Mai trântindu-l pe ciment din când în când: – “Hai, hai, hai, bă, păi tu crezi că aşa se trage?! Cară crucea cum a cărat-o Hristos, dumnezeii mă-ti!” Li s-au distribuit nişte bucăţi de hârtie unde erau înscrise textele unui ‘prohod’ cu versuri pline de grozăvii pornografice. La fel cântaseră aşa-zise colinde de Crăciun, tot nişte mizerii fără haz, acuzaţii blasfematorii ale Sfintei Fecioare, înjurături. Ba îi şi puneau să povestească ei, cu vorbele alese de ei înşişi, descriind scene închipuite de mintea lor cea slabă, astfel de lucruri sordide şi altele şi mai şi. Când a venit rândul lui Ungureanu, deschidea gura şi nu-i ieşeau dintre buze decât sunete fără formă, fără înţeles, care nu alcătuiau nici un cuvânt, de parcă nu ar mai fi putut vorbi de fel. Nu era nici o încercare de sfidare ci, pur şi simplu, maxilarele nu-l mai slujeau, limba îi înţepenise. O bolmojeală neîncetată. – “Ia fă-l, mă, să vorbească!”
L-au căsăpit, l-au zdrumicat. De pomană: nu putea şi nu putea! Gheorghiu întâlnise cel dintâi credincios autentic. Vasile Ungureanu nu ceda, oricât s-ar fi străduit s-o facă. Era credincios până-n măduva oaselor. N-ar mai fi existat ca om, dacă smulgeai credinţa din el. Nu era fanatic, nu asculta de canoane. Cu toate că a fost obligat să suporte şi să făptuiască atâtea cum nimeni n-a suferit, nimic nu l-a îndemnat să ceară vreodată socoteală lui Dumnezeu, aşa cum s-au petrecut lucrurile cu ceilalţi. După bătăi, zăcea zdrobit, spăşit, smerit, într-un fel împăcat, acceptând toate câte i le dădea Dumnezeu.
Sâmbătă a avut loc împărtăşirea celor din cortegiu. Mai era chemat şi câte unul de pe priciuri, dintre spectatori.

Un teolog, Pandurescu, de la Arad sau Timişoara, a fost al doilea om a cărui credinţă l-a impresionat până la lacrimi pe Gelu Gheorghiu. Din păcate, nici un memorialist al reeducărilor nu i-a amintit în scris suferinţele îndurate la Piteşti, iar în cartea publicată de Editura Vremea e menţionat, dar caznele sale sunt eludate. Nici el nu-i sfida pe reeducatori, dar nici nu accepta să facă ceea ce i se cerea. – “Zi, mă, Hristosu’ tău astăzi şi mâine şi Fecioara Maria…!” De multe ori nu-l auzeai replicând: “Nu zic!”, însă nu zicea. – “Zi, mă”! Trăgeau de el să ia parte la o blasfemie, să-l îndemne să jignească, să ocărască – “Uite, bă, că Dumnezeu te lasă! Te-a şi părăsit, bă! Tot aşa rămâi: dobitoc, să-i prosteşti şi pe alţii…! Ţi-ai dat, bă, seama că aia de voiai tu s-o practici nu e meserie cinstită, ci e şarlatanie?!”  Pandurescu tăcea. Asculta şi tăcea.
După ce l-au bătut de l-au distrus şi n-au făcut nimic cu el decât că l-au umplut de sânge, vai de capul lui! l-au dat la pedeapsa aceea oribilă: să stea într-un picior pe tinetă. Alături de el, unul de pază; cum lăsa piciorul în jos, poc! îi zdrobea fluierul. Pandurescu a izbutit un lucru de care nimeni nu era în stare: a stat două zile şi ceva în poziţia asta… Noapte după zi… Ce puteri căpăta omul în anumite condiţii dintr-acelea! A stat două zile şi ceva…! Cădea de acolo; din nou îl ridicau şi-l puneau într-un picior; şi iar rămânea aşa. Până când, în lipsa lui Zaharia, Măgirescu, oricât de sinistru ajunsese, l-a dat jos de pe tinetă. Măgirescu, dealtfel, când a putut, l-a ajutat, în chip mascat, ca şi pe Maglavit.
L-au lăsat la odihnă vreo douăzeci şi patru de ceasuri şi pe urmă l-au luat iarăşi. Până când…
Într-o zi când s-a adus fiertura de prânz, s-a deschis uşa şi s-a introdus hârdăul cu mâncare. Pandurescu s-a înfipt în faţă, să ia primul. Şi cum a ajuns el acolo, s-a năpustit, a plonjat cu capul în hârdăul cu zeamă fierbinte. Măgirescu servea masa. Cum ţinea polonicul ăla marele în mână, l-a adâncat după capul lui, i l-a prins în căuş, i l-a ridicat şi i l-a tras afară. Pe loc, sub privirile îngrozite ale celorlalţi, au crescut băşici enorme, ca nişte flori carnivore, pe gâtul, ceafa, creştetul, fruntea sinucigaşului ratat. Nu pe faţă. Pesemne că faţa i-a fost păzită deoarece ţeasta, cu care intrase înainte, dislocase lichidul ce i-ar fi putut-o arde.
Avea nişte dureri îngrozitoare.
Gestul nu i-a fost interpretat ca unul de sinucidere, ceea ce ar fi agravat şi situaţia comitetului, ci ca unul de poftă animalică de mâncare. – “Huo, nemâncatule, popo nesătul! S-a băgat să halească primul, să înfulece tot!…” Ceilalţi, care pricepuseră semnificaţia gestului disperat, păstrau o linişte îngrozită. Nimeni nu crâcnea. Gelu Gheorghiu fusese în preajmă. L-a văzut când i-a fost smuls din hârdău capul opărit. Ca al unei găini. Cu pielea toată umflată, plină de apă, pe sub subţierea ei.
Ce s-a întâmplat cu el, Gelu Gheorghiu nu mai ştie. De murit dintr-aceasta n-a murit. Oricum, nu a intrat în ceata turnătorilor şi cu atât mai puţin într-a bătăuşilor.
Atât Vasile Ungureanu, cât şi Pandurescu, printre marile victime ale credinţei creştine, doi martiri, au rămas curaţi până la sfârşit. Nimeni nu a putut produce probe că şi-ar fi pângărit omenia. Curajul lor le-a fost Dumnezeu, pentru care au suferit toate, fără să crâcnească, oricât de greu le-a fost. Iar când celui din urmă i s-a părut că nu mai putea suporta caznele şi a hotărât să-şi ia viaţa, Făcătorul său nu a îngăduit-o, ci i-a dat noi puteri pentru a-şi păstra neprihănirea.
Vasile Ungureanu şi teologul timişorean Pandurescu constituie dovada că reeducarea putea fi suportată fără înjosirea de sine ce i-a condus pe majoritatea deţinuţilor la acceptarea de a deveni provocatori, turnători şi călăi. Nepregătirea pentru viaţă, caracterizându-i pe cei mai mulţi dintre fraţii de cruce adoptaţi, din prea marea nevoie de luptători, după cotropirea ţării de către sovietici, ca şi pe ceilalţi tineri antrenaţi în lupta de eliberare a Patriei, i-a împins, în infernul reeducărilor, din greşeală în greşeală, transformându-i din nişte juni cu aspiraţii la eroism în nişte unelte ale propriilor lor duşmani. Mulţi dintre noi, cei născuţi şi intraţi în luptă mai târziu, am fi putut avea soarta lor. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a îngăduit o distanţare de zece ani (generaţia mea) de acele orori şi prin asta nu ne-au fost puse la încercare demnitatea, curajul şi omenia, pentru a ne arăta şi noi slăbiciunile şi betegirile sufleteşti din naştere. Dar nu este mai puţin adevărat că dacă ne prăbuşeam, cazuri ca ale lui Vasile Ungureanu şi Pandurescu ne rămâneau faruri ale mântuirii în destrămarea noastră psihologică.
Ca scriitor, în diverse cărţi ale mele făgăduiesc cititorului o alta încă nescrisă, un ‘Pateric al temniţelor româneşti’. Categoric, Vasile Ungureanu şi cu Pandurescu constituie materia a două capitole dintr-o atare culegere de fapte şi cuvinte memorabile ale martirilor creştini, în multe cazuri aflaţi încă în viaţă, supuşi la torturi de neînchipuit de către conaţionalii lor căzuţi sub influenţa ateismului bolşevic, sub cizma regimului comunist ce ne-a pângărit sufletele până la Revoluţia din Decembrie 1989, susţinut de Bisericile lui Hristos mânjite de setea de putere lumească, de arginţi şi de frica unanimă.

Va să zică, acesta era trecutul omului întâlnit de mine în Târgu-Neamţ. De aici proveneau blândeţea smerită din privirile sale, gesturile lui pline de dragoste, firea sa gata să uite de sine în favoarea semenului, răbdarea lui cea mare faţă de greutăţile traiului pe care-l ducea, prietenia acordată tuturora şi imensa-i dorinţă de a participa la viaţa liturgică, măcar în calitate de cântăreţ, dacă greutăţile existenţei nu-l învredniciseră să facă studii teologice şi să se preoţească. Din acele umiliri îşi extrăsese el înţelepciunea şi omenia.
Chemarea la Dumnezeu a bădiei Vasile avusese loc, de bună seamă, încă din copilăria lui. Datorită Ei, Vasile Ungureanu deprinsese, din vizitarea monahilor şi din lectura cărţilor pioase şi meditarea la ele, cum să trăiască după pilda sfinţilor. Iar sus urcând cu sufletul, ajunsese la un prag de unde Chemarea îl conducea mai departe către martiriu. A primit mucenicia ca cei mai drepţi. Iar astăzi, când mă adresez dumneavoastră, am o caldă siguranţă că şi el ne aude, pe mine glăsuind, iar pe cititorii mei tăcând cu sufletele la gură, amuţiţi de prea sunătoarele bătăi ale inimii pripite, ne aude şi se roagă pentru noi.
Bădia Vasile a fost fericit de Dumnezeu cu Chemarea la suferinţa pentru Hristos.

Acest text a apărut în “Memoria” nr. (40-41), 3-4/2002; p. 67-81.

Tags

Related Posts

Share This

2. Traiul si sfarsitul lui Ion Fluieras la Gherla

Victor Frunză, în “Istoria comunismului în România” (Bucureşti: EVF, 1999, Ediţia a treia), califică un discurs al deputatului de Hunedoara Ion Flueraş, susţinut în Parlament, ca: “meritând a sta într-o antologie a oratoriei române” (p.346). Vom cita, după acelaşi, un fragment din discursul pomenit, asociindu-ne opiniei sale pentru eleganţa dovedită în răspunsul lui de către cuvântător, a cărui adresare putea fi încărcată de vrăjmăşie, pentru fina ironie aruncată membrilor Partidului Naţional, pentru demnitatea rememorărilor privitoare la rolul jucat de el însuşi în finalizarea Unirii.
“La Aleşd, domnii ardeleni îşi aduc aminte că nu muncitorii industriali, ci muncitorii ţărani au aparţinut Partidului Social-Democrat. Aici, în anul 1904, la o întrunire la care a fost să vorbească şi Francisk Koshuth, muncitorii ţărani au întrerupt pe vorbitor, manifestându-şi neîncrederea. Atunci jandarmii le-au răspuns cu gloanţe. Peste douăzeci de oameni, dacă îmi aduc bine aminte, au murit. Vreo şase au căzut morţi pe teren şi ceilalţi au murit la căşile lor şi spitalele din Oradea. Despre cazul acesta nici Partidul Naţional nu-şi prea aminteşte, întrucât ţăranii aceia nu i-au aparţinut: ei aparţineau Partidului Social Democrat.
“Nu am amintit aceasta ca să fac o acuzaţie, ci ca o dovadă faţă de domnul Goga, că şi ţăranii au aparţinut Partidului Social-Democrat, nu numai muncitorimea industrială.[…]
“Noi am susţinut cu tărie rezoluţiunea de la Alba-Iulia. Ba ceva mai mult: eu pot afirma aici şi o pot dovedi la nevoie (cu manuscrisul domnului Goldiş, scris în faţa domnului Cicio-Pop), că în proectul rezoluţiunii au fost dictate de modesta mea persoană revendicările Partidului Social-Democrat, pentru a duce mai departe faţă de orice evenimente care ni se vor pune în cale” (p.346-347, preluat după: “Discursul tovarăşului Ion Flueraş la Mesaj. Scurtă privire asupra trecutului mişcării socialiste din Ardeal”, “Socialismul” organul P.S. din România, nr. 6 din 27 ianuarie 1929).
Personajul care ne reţine atenţia a făcut parte din delegaţia Partidului Socialist din România la Internaţionala a III-a Comunistă de la Moscova, numită prescurtat: Komintern, în vederea afilierii la secţia Română a Internaţionalei a Partidului Socialist-Comunist, înfiinţat cu acel prilej, la data de 8 mai 1921. Apoi a fost exclus din acesta, dimpreună cu Jumanca, Grigorovici, dr. Ghelerter, Gheller şi alţii, la ordinul Moscovei. Tot atunci s-a recomandat şi executarea lui.
Cea din urmă, însă, a fost întârziată treizeci de ani şi a avut loc în penitenciarul Gherla, în 1953, plătindu-i victimei ultimul său refuz de colaborare cu foştii ei ‘tovarăşi’ deveniţi între timp călăii săi. Studiul de faţă urmăreşte tocmai elucidarea împrejurărilor acelei crime.
În “Istoria” de la care am pornit sunt numite două temniţe ca loc unde s-a săvârşit această crimă politică: Aiudul (p.346) şi Gherla (p.347, Notă la Ediţia a III-a), niciuna corectând-o pe cealaltă deoarece, probabil, autorul nu dobândise o certitudine din zvonurile născute şi care au circulat în lumea penitenciarelor şi s-au revărsat în lumea liberă ulterior, odată cu slobozirea unuia sau altuia dintre purtătorii lor.
Pentru importanţa ei, în cazul în speţă, vom cita şi din “Nota” la care ne-am referit: “[Ion Flueraş] a fost ucis în iunie 1953, bătut cu saci de nisip, la Gherla, într-o celulă de la parterul închisorii, (iar) după ce a fost maltratat, a fost târât pe scări, cu capul zbătându-i-se pe toate treptele. Asasinii au fost tot deţinuţi, studenţi legionari, cărora li se dăduse mână liberă în închisoare, cu condiţia de a ucide în bătăi anumite persoane semnalate de administraţia închisorii. Numele ucigaşilor este: Henţeş (şi) Guberian, studenţi legionari, ajutaţi de Reck, care ispăşea o pedeapsă de 20 de ani, pentru că în 1940, când era şef al U.T.C. a predat siguranţei un număr de tineri comunişti. Flueraş refuzase să scrie o scrisoare de adeziune la P.M.R. În închisoare s-a purtat ca un ardelean de caracter.” Sursa informaţiei este un grec naţional-ţărănist, eliberat din închisoare prin diligenţele statului său de origine. El a expediat o scrisoare conţinând aceste rememorări lui Eftimie Gherman, la Paris, care, la rândul său, a introdus într-o corespondenţă către Pamfil Şeicaru o fotocopie a mărturiei. Astăzi ea se găseşte în arhiva Victor Frunză, care a păstrat misterul asupra numelui acelui grec.
Izvorul trebuie amendat în mai multe locuri.
În primul rând în privinţa a ce a însemnat “reeducarea” desfăşurată în acea temniţă, fenomen la care se face aluzie în Notă în chip eronat. Nu era vorba despre o mână de tineri legionari cărora li se îngăduia să-şi facă de cap în penitenciar, cum se sugerează în text, cu condiţia să ucidă şi la indicaţiile conducerii penitenciarului deţinuţi de care aceasta voia să scape. Operaţiunea, ce a durat doi-trei ani, începând cu primii ei paşi de la Suceava, a luat o amploare nebănuită la Piteşti şi a devenit la Gherla un calvar de o oroare fără paralel. Ea a fost iniţiată de Securitate în vederea distrugerii fizice şi mai ales morale tocmai a tineretului legionar cu ajutorul – culmea! – al tineretului legionar aflat tot îndărătul gratiilor, îndemnat, împins şi susţinut mai mult sau mai puţin pe faţă de către administraţia închisorilor respective. Atât în rândul victimelor (în mod special la Gherla), cât şi al călăilor, s-au numărat unii deţinuţi provenind şi din alte grupări sau partide. Un exemplu curios este tocmai conducătorul din acel moment al reeducărilor de la Gherla, bănăţeanul numit Juberian (nu Guberian, cum l-a confundat autorul epistolei). Conform procesului verbal de interogatoriu din 17 Iulie 1953, luat aceluia de către locotenentul major de securitate Vintilă Romeo, Constantin Juberian s-a “strecurat în P.M.R. din P.S.D., din anul 1947 Mai”, adăugându-se şi că fusese şi “în organizaţia legionară F.D.C. din Caransebeş (…) din 1942 până la începuturile anului 1948″ (“Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla”, Bucureşti: Editura Vremea, 1995, p.527) sau, în cuvintele sentinţei: “recunoaşte că la Cluj, în 1947, s-a încadrat (…) în organizaţia lui Bohotici şi în U.N.S.R., unde s-a evidenţiat pentru a ocupa posturi înalte şi să ducă activitatea nestingherit. Recunoaşte că a făcut tot ce i s-a cerut de Bohotici, dând informaţii din P.C.R.” (p.739). Cele precedente vădesc nu o oarecare versatilitate politică, ci o ubicuitate impunând a fi pusă sub semnul mirării. Era ea posibilă numai în scenariile celor care imaginau anchetele politicilor – cum ne vine a crede -, ori de tipul acelora născocite chiar de către unii anchetaţi, cum a fost cazul cu Belu Zilber care, în nădejdea eliberării, a slujit execuţiei a însuşi ministrului justiţiei din guvernul comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu, cel mai bun prieten al său? Sau se datora ea scenariilor conducătorilor legionari ai lui Juberian, cum acuză el în anchetă? Ori pur şi simplu, Juberian era acela care şi-a ales să se folosească de două luntri pentru a scăpa basma curată într-o epocă deloc sigură şi a-şi clădi un viitor?
Contrazicând aparenta debilitate a caracterului său, Ion Voin declară: “La venirea domnului director, deţinutul GEBAC i-a raportat că ne-a bătut [comitetul de demascare din celula respectivă] pentru că din cauza noastră care ne menţinem pe poziţie legionară, au fost ei aduşi înapoi de la canal şi că vor să înceapă demascarea noastră, reclamându-l cu această ocazie pe deţinutul JUBERIANU [transcriere într-alt fel greşită decât anterior] din lotul nostru cum că acesta afară fusese şi membru de partid şi legionar şi că aici în penitenciar tot legionar este.
“La auzul celor raportate de GEBAC dl director a spus că este de acord cu demascarea însă fără bătaie iar în legătură cu JUBERIANU i-a spus că bine i-a făcut, dându-i şi dânsu[l] 2 pumni” (p.558-9). Din precedentele, ar reieşi că Juberian, optase pentru una dintre cele două culori în care se îmbrăcase înainte de arestare, anume pentru cea verde.
Dealtfel, atunci când evenimentele se precipitau afară, în libertate, el, “s-a înarmat cu un revolver, să se apere de securitate şi să fugă în munţi, la Blănaru, dar văzând că situaţia lui Blănaru este neclară, s-a lăsat să fie arestat” (p.739). Disperarea sa demisionară nu este plauzibilă, deşi, comparată cu abdicarea de la idealurile sale anterioare, săvârşită în puşcărie, şi cu vertiginoasa lui ascensie în ierarhia reeducatorilor, seamănă cu toate oscilaţiile sale până la cea supremă: după ce a ajuns să conducă reeducările de la Gherla, reintrând în anchetă tocmai pentru crimele săvârşite, cuprins de remuşcări, încearcă să se sinucidă.
Reluând în grabă, Juberian era măcar pe jumătate comunist! În temeiul acestei situaţii, oare îi vom aplica şi lui cele afirmate despre altcineva în aceeaşi colecţie de procese verbale? “Dintre cei din cameră singurul care nu a fost bătut a fost GHEORGHIES DUMITRU pe care ŢURCANU EUGEN l-a socotit mai sincer deoarece fusese U.T.M.-ist cu toate că era condamnat la 10 ani şi apoi l-a luat şi pe el în comitetul de reeducare” (p.531). Nu, pentru că spre deosebire de Dumitru Gheorghies, Juberian trebuie să fi fost torturat din plin, deoarece până şi în Sentinţa Nr. 32 a Tribunalului Militar pentru Unităţile M.A.I., dată în 10 noiembrie 1954, se recunoaşte că: “La începutul lunei mai 1949, fiind transferat la penitenciarul Piteşti, acuzatul Juberian a desfăşurat o activitate legionară făţişă, ţinând şedinţe, purtând discuţii cu caracter legionar, cântând cântece legionare, participând la ajutorul legionar, rugăciuni legionare etc., activitate pe care a dus-o până în ianuarie 1950, când a fost chemat de Ţurcanu Eugen şi forţat să se încadreze în aşa zisa “reeducare”” (p.737, sublinierea ne aparţine). Acelaşi lucru declară şi el în 21 iulie 1953 (“în martie 1950 am fost forţat să intru în aşa zisa reeducare”, p.530). Declaraţiile de acest gen ascund suferinţe cutremurătoare: “Hanu Constantin i-a propus să urmeze sfatul lui Ţurcanu, n-a voit, dar luând contact cu Ţurcanu la baie, a fost forţat de acesta să intre în acţiunea de “reeducare” şi astfel a devenit omul lui de încredere” (p.739).
Dealtfel, alături de propriile aluzii ale lui Juberian la tortura suferită, pe care le-am văzut, Dumitru Bordeianu aduce mărturii indubitabile cu privire la tentativele reeducatorilor de a-i modifica firea, crezul şi gândirea studentului de origine bănăţeană.
Pentru el, Juberian era “un tânăr cu reale posibilităţi intelectuale”. L-a cunoscut în camera 2 parter, la penitenciarul din Piteşti, în 1950, pe la începutul verii. Fusese aruncat pe ciment, alături de ceilalţi cinci aduşi acolo. Purta urme atât de cumplite ale pumnilor încasaţi încât nu mai izbuteai să-i citeşti pe chip trăsăturile. “Nu se mai putea ţine pe picioare; i-am reţinut numele de la şeful comitetului de tortură, Prisăcaru, care anunţase că a adus în camera noastră pe unul ‘din cei mai fanatici legionari’. ‘Îl vedeţi cum arată, noi îl vom lecui pentru totdeauna de fanatismul său faţă de Mişcarea Legionară. Şi aceasta nu este decât începutul’, a continuat el.” A rămas nemâncat zilele următoare, nu de voie, ci din neputinţă  a trupului vlăguit şi din interdicţia torţionarilor, refuzându-i-se până şi dezalterarea. Cât au stat împreună, nu a mai fost torturat. Însă, după plecarea din cameră a naratorului, i-a parvenit ştirea că s-a reluat chinul lui Juberian. “Ceea ce s-a întâmplat acolo, până la plecarea noastră din Piteşti, şi ce am văzut cu ochii mei că s-a petrecut cu el în acea cameră, explică, printre altele, căderea lui” (“Mărturisiri din mlaştina disperării”, Bucureşti: Editura Scara, 2001, Ediţia a II-a, p.347-348).
Informaţiile inedite ale domnului Feiu (Timofei) N. Mândru, expediate nouă prin poştă, mărturia lui – aşa cum se va vedea ulterior – având o mare pondere în elucidarea împrejurărilor ce au condus la sfârşitul social-democratului Flueraş – ne ajută să înţelegem de pe acum mai bine rolul jucat de Juberian în conducerea reeducărilor de la Gherla: “Juberian Constantin (Costică) – fost reeducator principal în “demascările” din penitenciarele Piteşti şi Gherla, şi care, după plecarea reeducatorilor şefi Ţurcanu Eugen şi Popa Alexandru (Ţanu), până pe la începutul lunii martie 1952, împreună cu deţinuţii reeducatori principali Mărtinuş Alexandru şi Livinschi Mihai (Mieluţă), a condus “demascările” de la data de 20 decembrie 1951 până la data de 6 ianuarie 1952, iar de la data de 6 ianuarie 1952 până pe la începutul lunii martie 1952, împreună cu Mărtinuş Alex. şi Livinschi M., a condus acţiunea de reeducare din Penit. Gherla [atenţie la diferenţierea între acţiunea de demascare şi aceea de reeducare, pe care o face judicios autorul], dată după care deţinutul Juberian Const., singur, a condus reeducarea până în inclusiv luna iulie 1952, când a fost luat la M.A.I., pentru cercetări.”
În încheiere, respectul pentru suferinţa umană ne îndeamnă să insistăm asupra faptului că, în perioada anchetei privitoare la activitatea de demascare şi reeducare, ce i-a premers executarea, Juberian a săvârşit o tentativă de sinucidere. Ea nu poate decât impune ideea că, dincolo de toate modificările sufleteşti la care fusese supus prin tortură, Juberian (nici măcar acest mare călău!) nu fusese transformat totalmente într-un robot dispus să rămână pe totdeauna omul Securităţii…
După cum s-a văzut (şi vom mai repeta) şi Ştefan Reck (sau: Rek) – al doilea din echipa ce l-a ucis pe Flueraş – era tot comunist. Lui i-a lăsat moştenire Juberian conducerea reeducărilor de la Gherla, după plecarea sa, “deoarece el nu era legionar şi prezenta mai multă încredere în faţa conducerii penitenciarului” (“Documente ale procesului…”, p.537). Dealtfel, omul avea o experienţă mai veche decât toţi colegii săi în… arta ‘demascărilor’ prin bătaie.
Să apelăm la amintirile lui Aurel I. Obreja, aşa cum apar în cartea mea: “Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul “reeducatorilor”” (Bucureşti: Editura Ramida, 1993). Vom profita de prilej pentru a atrage atenţia cititorului că rememorările nu sunt totdeauna sigure – ceea ce fiecare dintre noi cunoaşte din experienţă proprie atunci când e vorba despre amintirile personale -, cum se întâmplă aici cu numele de botez al respectivului torţionar; iar în cazul când ni se relatează fapte la care povestitorul nu a fost martor ocular, ci i-au fost încredinţate de altcineva, este foarte posibil ca ele să facă parte din antologia de legende de penitenciar circulând din gură în gură în lumea foştilor deţinuţi, legende ce reflectă atât de bine aşteptările celorlalţi condamnaţi cu privire la eroul lor încât sunt acceptate unanim ca adevăr.
Pentru sculptorul Aurel Obreja, numele mic al viitorului ucigaş era Ludovik. El se asociase cu Ardeleanu, un alt comunist care-şi denunţase, pe timpul lui Antonescu, tovarăşii, ca şi precedentul. Aceştia, la Fortul nr. 13 Jilava, după instaurarea regimului comunist, aveau un fel de baracă, pe secţia I, unde îi anchetau pe colegii din temniţă cu privire la ce se discuta prin camere. Punându-li-se un sac în cap, după metoda din acele timpuri, pentru a nu şti unde erau duşi, chemau la ei deţinuţi, pe care, dacă aceştia refuzau – cum era firesc – să le răspundă întrebărilor, îi băteau. “Cum am aflat noi cine erau anchetatorii? Baraca lor avea un om s-o-ngrijească, un ungur. Vrun deţinut sau vreun miliţian s-a dus să-şi facă treaba mică pe baraca unde-şi aveau birourile Reck şi Ardeleanu. Ungurul, revoltat, i-a făcut scandal, recurgând la numele celor doi ca al unor sperietori de ciori. Aşa s-a aflat cine erau acei mari ticăloşi care ne anchetau acolo. Aşa au început “reeducările”. – Ce s-a întâmplat cu ei ulterior? – I-am întâlnit la Gherla, mai târziu. Unul era şef la tâmplărie, în fabrică, şef politic. Secţia era condusă de ajutorul lui, Şimon, un ungur. – N-au fost integraţi în echipa lui Ţurcanu? – Nuuu! Aveau regim aparte. – Nici n-au fost judecaţi şi condamnaţi pentru aceste anchete cu bătaie? – Nici” (p.152-153).
Compozitorul Traian Popescu îşi aminteşte că, în 1950, când se afla în camera 6 Reduit, alături de alţi 200-245 deţinuţi, “în una din seri, prin luna iunie, este scos din cameră Mircea Vulcănescu, care se reîntoarce după circa 3 zile, bătut cumplit cu un sac de nisip, cum ne-a mărturisit. Bătaia a avut loc la o baracă aflată în curtea interioară a camerelor care formau “Secţiile 1 şi 2″. A fost ţinut apoi şi în celula de pedeapsă cu apă pe jos din “Turela Reduit”. Aici a contractat o răceală puternică, apoi un T.B.C. care i-a fost fatal la Aiud, unde a intrat în ‘cele veşnice’.”
Fostul consilier juridic al ziarului “Universul”, avocatul Ion Nedelescu, i-a urmat peste câteva zile. Fu adus înapoi două zile mai târziu: îi lipsea un dinte. Istorisi despre o bătaie similară, în aceeaşi baracă. “Acolo, nu a putut zări pe sub gluga pe care o avea pe cap decât pe miliţianul Ivănică. La circa o săptămână, sunt luat şi eu, dus la aceeaşi baracă, dezbrăcat şi ţinut până dimineaţa cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, fără însă a mi se face altceva şi fără a fi întrebat nimic. Din când în când auzeam în jurul meu zăngănit de lanţuri, dar atât” (“Experimentul Piteşti. Terorismul din închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna. Atacul brutalităţii asupra conştiinţei”, Bucureşti, Crater, 2000, p.29). În 1952, la Gherla, îl întâlni în fabrică pe Reck. Cel din urmă îl întrebă, într-o bună zi, dacă îl cunoştea. La răspunsul negativ al naratorului, insistă zicând că lui personal îi era cunoscut din baraca de la Jilava.
Dumitru Bordeianu, afirmă că Ştefan Reck n-ar fi fost român [într-adevăr, domnul Gelu Gheorghiu, un alt fost deţinut la Gherla, bănuieşte că ar fi fost şvab sau sas], că a rămas şeful biroului organizatoric al fabricii de la Gherla, în locul lui Constantin Juberian, până la sfârşitul anului 1953, că avea o atitudine raţională şi moderată când se discutau cu el chestiuni legate de producţie. “Cât priveşte asasinarea lui Flueraş,” îl disculpă el atât pe denunţătorul comuniştilor, cât şi pe precedentul, “nu ştiu şi nu am garanţia că Rek şi Juberian ar fi fost direct implicaţi, autor fizic şi moral [al ei] fiind căpitanul Goiciu, (…) director al închisorii” (“Mărturii din…”, p.348).
Conform lui Timofei N. Mândru, Rek avea între 37 şi 40 ani, în perioada când era conducător la Gherla; el suferise o nouă condamnare de 20 sau 25 ani muncă silnică.
Torţionarului Nicolae Henţeş (Henteş?) – al treilea ucigaş – apare în două rânduri citat în procesul verbal de interogatoriu din 13 Aprilie 1952, de la Baia Sprie, luat  lui Constantin Teja de către sublocotenentul Filip Vladimir (“am fost bătut zi de zi timp de două săptămâni de Păvăloaie Vasile, Popescu Gheorghe, Dvoenchiu Victor, Henţeş Nicolae şi Şindrilaru Aurel”, “Documente ale procesului…”, p.17). Numai Feiu N. Mândru contribuie cu anumite amănunte portretistice şi coordonate socio-politice la cunoaşterea lui: “[A] fost elev înainte de arestare, condamnat câţiva ani pentru activitate legionară – F.D.C., de statură mijlocie, talia mijlocie; cam efeminat, ca aspect şi fizionomie. Despre Henţeş Nicolae, reeducatorul Stoian Ion spunea: ‘ăsta, parcă-i dameză…’. Henţeş Nicolae a venit de la Penit. Târgşor la Penit. Gherla, în luna decembrie 1950, odată cu cei 200 elevi care au fost transferaţi la Gherla, în vederea demascării şi “reeducării” lor. La Gherla, la camera 99 şi altele, Henţeş a bătut şi a schingiuit.”
Feiu N. Mândru ne-a expediat şi mai multe schiţe ale planului închisorii Gherla, ce ne folosesc la identificarea locurilor unde s-au desfăşurat dramele şi tragedia despre care vorbesc în acest studiu. Le-am reprodus cu prilejul publicării celei dintâi ediţii a acestor pagini, ele contribuind la mai buna înţelegere a tuturor mărturiilor produse asupra acestui sălaş al caznelor sub regimul comunist.

Părăsind ucigaşii şi oprindu-ne asupra victimei lor, Dumitru Bordeianu aduce o contribuţie nobilă la portretizarea lui Flueraş în ultima perioadă a vieţii sale. Ea este cu atât mai preţioasă cu cât provine de la un tânăr cu formaţie spirituală de dreapta, deci predispus a-l judeca pe liderul social-democrat cu asprime, ca oponent politic.
Deşi repetăm lucruri cunoscute de cititor din cele expuse anterior, nu vom evita reluarea caracterizării făcută de acest autor, pentru că lauda celor morţi nu are sens să se curme niciodată. “Bătrânul Flueraş, muncitor tâmplar din Arad, fost membru în Comitetul Internaţionalei Socialiste şi fost secretar al Partidului Social-Democrat al lui Titel Petrescu, nu a aderat la Partidul Comunist, odată cu Lothar Rădăceanu (Wurtzelbaum) ci a rămas fidel P.S.D.-ului lui Titel Petrescu. Arestat împreună cu acesta, a avut o comportare de om cinstit şi de mare bun simţ. L-am cunoscut la Gherla în următoarea împrejurare” (p.352-353).
Împrejurarea respectivă, după cum se va vedea, joacă un rol esenţial în desenarea caracterului colegului de detenţie despre care relatatează Bordeianu. Ea ne-a determinat să includem acest fragment revelator în lucrarea noastră “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste” (Bucureşti: Editura Ramida, 1998 şi ediţia a doua: Bucureşti, Editura Agapis, 2002).
Pe timpul când şefi organizatorici erau dimpreună Juberian şi cu Reck, Bordeianu, prea slăbit, nu era scos la muncă în fabrică ci, condus de gardian, ieşea în curte să o măture, să umple hârdaiele cu apă şi să facă alte munci necalificate. Aceasta se petrecea prin 1952. Într-o bună zi, a fost trimis să aducă o mătură de la capela dezafectată a penitenciarului, transformată în depozit mai ales de icoane şi de mobilier bisericesc, aduse din fostul sediu cultic situat la nordul clădirii mari.
“Am rămas înmărmurit, zărind acolo un bătrânel, în genunchi şi cu mâinile încleştate. Se ruga în faţa unei icoane.
“La zgomotul de saboţi al paşilor mei, a întors capul şi, văzând că sunt un deţinut ca şi el, mi-a făcut semn să vin aproape. M-am apropiat cu sfială şi am îngenunchiat şi eu. Atunci, bătrânul mi-a şoptit că este socialistul Flueraş.” Necunoaşterea de către toată lumea a stării de spaimă, generând o prudenţă dusă până la exces, ce bântuia prin închisorile comuniste, mai ales în acea perioadă şi într-un loc de elecţie al triumfului denunţării omului de către om, impusă de reeducatori, ne determină să scoatem în evidenţă că atitudinea de încredere şi de situare pe o poziţie creştină fermă a insului necunoscut este vrednică să mire foarte.
“După ce şi-a terminat rugăciunea, l-am întrebat, nedumerit, cum se face că el, care prin concepţie ar fi trebuit să fie ateu, se roagă totuşi lui Dumnezeu. Bătrânul, cu o voce care mi-a încălzit inima, mi-a spus că aceasta a fost în tinereţe, că totul n-a fost decât minciună, iar acum se roagă lui Dumnezeu să-l ierte.” Cuvintele sale nu cădeau pe un ogor fertil, astfel încât să transmită puterea rugăciunii şi noului venit. Dimpotrivă, Dumitru Bordeianu, ca urmare a torturilor, nu se mai simţea stăpân pe minţile sale, drept pentru care cuvintele pioase nu i se despărţeau de buze, neizbutind să coboare către inima ce-i rămânea rece. Cel din urmă, recomandându-i să se păzească de privirile oricui, pentru a nu fi cumva turnat şi, în continuare, pedepsit, se depărtă de bătrân. Necunoscutul cu care vorbise, “mi-a răspuns însă că nu se mai teme şi atunci l-am lăsat în pace”, povesteşte autorul, explicând în continuare cum de putuse să-l găsească pe Flueraş acolo, cu preocupări atât de neobişnuite pentru temniţa Gherla: “Avea posibilitatea să vină în capelă şi să se roage, datorită faptului că, împreună cu alţi bătrâni şi bolnavi, făcea curat prin curtea închisorii şi pe la bucătărie.” Conlocutorul său îi răspunse “că nu se mai teme”. Va să zică, nu trebuie să credem că era eroul ce nu cunoştea frica. Era, tocmai prin aceasta, eroul ce o depăşise – ceea ce spune foarte mult. Acela care nu cunoaşte frica este ori prost, ori nebun. Numai omul care o trăieşte şi şi-o depăşeşte are şansa de a deveni erou.
Asupra explicaţiei lui Bordeianu că ocupaţia lui Flueraş era ca, alături de alţi bătrâni, să se dedice curăţeniei prin curte şi bucătărie vom reveni, fie completând-o cu ocupaţia sa ulterioară, fie amendând-o cu mărturiile lui Timofei Mândru, alt coleg al lor de detenţie, care pare să fi cunoscut mai îndeaproape existenţa sinistră a social-democratului.
“Întâlnirile mele cu Flueraş la capelă”, continuă Dumitru Bordeianu, “s-au repetat de mai multe ori. Întotdeauna mă chema lângă el, să stăm umăr la umăr şi să ne rugăm. (…)El rostea rugăciunea cu inima caldă şi copleşită de prezenţa lui Dumnezeu.
“În întâlnirile noastre în acea capelă, eu îl simţeam pe bătrânul Flueraş atât de aproape şi atât de cald lângă mine, de parcă alături era tata, cu barba albă.
“Flueraş credea fierbinte şi aştepta să plece din lumea asta.” Naratorul îi completează portretul cu o trăsătură apăsată a creionului: “Exemplu de om cinstit cu el însuşi, acest Flueraş; om care ajunsese să spună că ceea ce crezuse până atunci fusese minciună, în afară de Dumnezeu, care este Adevărul absolut.” Este firesc ca tocmai o asemenea evoluţie a unui socialist să stârnească uluirea, iar statuarea noii poziţionări, cu glas tare până şi în faţa unui străin, să stârnească elogiul.
Dumitru Bordeianu a primit un loc de muncă în atelierul de tâmplărie. Aceasta le rări celor doi prilejurile de întâlnire.
“Pe Flueraş l-am mai văzut un timp prin curte, când plecam sau mă întorceam de la atelier. Făceam în aşa fel, încât să-l văd şi să mă vadă. Îl salutam cu un deosebit respect. Şi chiar îl admiram pentru că, deşi ateu”, insistă el asupra aceleiaşi teme dezbătute nu mult mai sus, “revenise la dreapta credinţă, îngenunchind în faţa icoanei lui Hristos.”
Astfel, ne-am apropiat de concluzia acestor amintiri privitoare la Flueraş.
“După câteva săptămâni de lucru ca trasator, am găsit pe masa mea de la atelier următoarele cuvinte, scrise cu litere de tipar schimonosite: “Criminalii de Rek şi Juberian l-au ucis pe Flueraş”. Am rămas înmărmurit. Nu-mi venea să cred ochilor şi nici n-am crezut pentru moment. N-am crezut, pentru că, după plecarea lui Ţurcanu, Popa, Levinschi, Caba şi ceilalţi [şefi ai reeducărilor, vinovaţi de căderea multor martiri din rândurile tineretului arestat atunci, şi preschimbarea lor în notorii călăi ai colegilor, printre care Constantin Juberian însuşi, după cum s-a văzut], Juberian nu mai era în stare să ucidă pe cineva.”
Deducând adevărul în privinţa provenienţei ordinului  executării social-democratului, fără vreo condamnare anume la moarte emisă de justiţie, Dumitru Bordeianu, într-un elan ce-l însoţeşte permanent pe parcursul narării, un elan de tip confratern sau creştin, acela de a şterge vina torţionarilor de provenienţă studenţească, conduce mintea cititorilor către unelte ale mârşăviei deosebite de acelea denunţate în biletul ce a circulat prin toată fabrica, la moartea secretarului partidului condus de Titel Petrescu.
“Sunt convins că uciderea lui Flueraş a fost comandată de la Bucureşti, iar autorii, morali şi fizici, n-au fost Juberian şi Rek, ci Goiciu. Probabil că găsindu-l pe Flueraş în genunchi, Goiciu a avut pretextul ca să-i facă de petrecanie, aşa cum le făcuse la Galaţi [oraş al cărui penitenciar îl condusese anterior] atâtor preoţi sau celor pe care îi văzuse prin vizetă îngenunchiaţi, făcându-şi rugăciunea”, încearcă memorialistul să înţeleagă, din propria-i experienţă, pricina pentru care comandantul Gherlei, Goiciu, i-ar fi căutat lui Flueraş sfârşitul cu orice preţ. Din afirmaţia aceasta extragem şi o umbră a fricii personale născută în narator de a frecventa alături de Flueraş capela dezafectată, atunci când cel numit obişnuia, la  vederea lui, să-l cheme lângă sine la rugăciunea interzisă. De ce menţionăm această spaimă, atunci când autorul nu o face? Capitolul următor al amintirilor debutează cu o frază lămurind rostul întrebării mele.
“Cu timpul, toţi deţinuţii au aflat că studenţii, elevii şi o parte din muncitori sunt turnători. Faptul acesta mă şi întrista, dar mă şi bucura, scăpându-mă de mustrările de conştiinţă pe care le-aş fi avut dacă cineva mi s-ar fi destăinuit, şi eu ar fi trebuit să-l torn” (p.357). Ne este uşor să înţelegem cât îl apăsa secretul împărţit cu Flueraş, secret ce oricând putea deveni o acuzaţie de tăinuire a faptelor săvârşită de către Bordeianu însuşi şi să se întoarcă împotriva sa cu bătăi şi alte tipuri de tortură pe cari nu le-ar fi trăit pentru prima oară şi pe cari nu le uita.
“Numai Dumnezeu ştie”, se străduie el să apere pentru ultima oară ucigaşii, “cine l-a ucis pe Flueraş pentru vina că se ruga lui Dumnezeu să-i ierte necredinţa şi păcatele. Acele cuvinte: “De acum nu mă mai tem”, îmi sună şi azi dramatic în urechi” (p.352-356).

“Pe Ion Flueraş”, îşi începe domnul Timofei (Feiu) N. Mândru contribuţia sa la lămurirea treptelor uciderii liderului social-democrat, “l-am cunoscut în Penitenciarul Gherla, pe la jumătatea lunii iunie 1952, în sala de la parterul celularului C (mare) cu ocazia repartizării deţinuţilor pe atelierele fabricii din incinta penitenciarului -, repartizare făcută de lt. mj. Alexandru Mihalcea, responsabil cu producţia (transferat cu serviciul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră la Penit. Gherla, cam pe la jumătatea lunii mai 1952), asistat de noul director al închisorii Gherla, cpt. Petre Goiciu, fost lt. mj. şi director al Penit. Galaţi, care a fost transferat cu serviciul la Penit. Gherla, într-o zi din prima decadă a lunii mai 1952, înlocuindu-l pe cpt. Constantin Gheorghiu, sub a cărui oblăduire s-au desfăşurat “demascările” din Penit. Gherla, şi care a fost transferat la Penit. Galaţi, ca director, în locul lui Petre Goiciu, iar ambii (Alex.  Mihalcea şi Petre Goiciu) asistaţi de slt. M.A.I. Constantin P. Avădanei, şeful Biroului Inspecţii (Bir. Operativ) al Penit. Gherla şi coordonator al “demascărilor” din Penit. Gherla, după plecarea slt. Sucigan Gh.” Un similar spirit al detaliilor, căutând mereu cu acribie cel mai corect amănunt şi refuzând eliminarea oricărui element ce ar putea sluji reclădirii amintirilor ne va însoţi pe tot parcursul rememorărilor sale.
Dar până a continua cu prezentarea de faţă, socotesc că cititorul trebuie încunoştinţat cine este Timofei Mândru. Aceste informaţii pot fi deduse din cele ce urmează.
Cea mai importantă organizaţie de luptă anticomunistă şi antisovietică de pe teritoiul dobrogean a fost: “Haiducii Dobrogei”. Înfiinţarea ei a avut loc în decembrie 1945, în satul Testemelu, din judeţul Tulcea, de către ofiţerul român, originar din Grecia, de origină macedo-română, Puiu Gogu. Legionar, s-a refugiat în Austria, de unde, după ocuparea patriei de către hoardele bolşevice, a zburat către ţară, fiind paraşutat cu scopul iniţierii respectivei organizaţii şi conducerii luptei locale de eliberare a României de sovietici şi comunişti. Organizaţia s-a extins în centrul Dobrogei (jumătatea de sud a judeţului Tulcea şi jumătatea de nord a judeţului Constanţa).
În centrul localităţii Cobadin, din judeţul Constanţa, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi comunitatea aromână din Constanţa au ridicat un monument în memoria victimelor comunismului, care au luptat în cadrul acestei organizaţii. Iniţiativa a revenit aromânului Zisu Gh. Zisu, un veteran al Aiudului, originar din Constanţa. Numele lor este înscris în marmură la 13 ianuarie 2001, adăugându-se, la capătul şirului: “Veşnică recunoştinţă vouă eroi neînfricaţi. Primeşte Doamne jertfa lor!”
Iată respectiva listă: Puiu Gogu, Adam Ion, Buncea Aurel, Conceatu Ion, Dumitraşcu Ion, Filiu Gheorghe, Ghiţă Constantin, Jarnea Dumitru, Preot Mihăilescu Dumitru, Niculescu Ştefan, Nazaru Marin, Popescu Radu, Puiu Olimpia, Tima Stere, Uscătură Constantin.
Feiu N. Mândru a aflat de la d-nul Tică Taşcu, fost şef contabil în Cobadin, macedo-român din Alfatar (jud. Durostor), înrudit cu unii dintre condamnaţii acestei organizaţii, câte ceva despre vieţile şi sfârşitul celor înscrişi pe monument.
Reiau aceste informaţii aici.
Gogu Puiu, căsătorit cu Olimpia Puiu, s-a sinucis în toiul luptelor cu Securitatea, în urma trădării sale de către nişte muncitori ai S.M.T.-ului din Cobadin şi isprăvirii muniţiei. S-a folosit de ultima grenadă ce i-a rămas. Se retrăsese între şirele de paie din spatele casei lui Ion Adam. Securitatea i-a adunat trupul sfârtecat de explozie şi, ducându-l la Constanţa, nu s-a mai ştiut unde a fost îngropat. A dat această ultimă dovadă de tărie de caracter pentru a nu ajunge în situaţia de a-şi trăda fraţii de luptă. Acestea s-au petrecut în iulie 1949. O altă informaţie afirmă că Gogu Puiu se născuse în comuna Mihail Kogălniceanu, anterior denumită Ferdinand I.
Adam Ion, din com. Cobadin, jud. Constanţa, este acela între ale cărui şire de paie s-a sinucis luptătorul. La rândul său, a murit în închisoare. Fostul factor poştal Buncea Aurel, din aceeaşi comună, a decedat după eliberare. Ion Conceatu, din comuna învecinată Viişoara, a scăpat cu viaţă, după numeroşi ani de închisoare, repauzând mai târziu. Ion Dumitraşcu, şi el din Cobadin, după executarea condamnării, s-a stins în libertate. Gheorghe Filiu, şi dumnealui din Cobadin, are în prezent 93 ani şi este sănătos şi lucid. S-a stabilit în municipiul Constanţa. Ghiţă Constantin, din Cobadin, după mulţi ani chinuiţi prin închisori, a decedat acasă. În schimb, Jarnea Dumitru, din Viişoara, continuă să vieţuiască în comuna natală. Preotul Mihăilescu Dumitru, din Cobadin, a fost împuşcat în timpul transferului de la penitenciarul Gherla la peniteciarul Timişoara. Niculescu Ştefan, din acelaşi Cobadin, după eliberare, s-a stins acasă. La fel s-a petrecut cu Nazâru Marin şi Popescu Radu. Asistenta medicală Puiu Olimpia, soţia întemeietorului acestei organizaţii, a dat naştere, în captivitate, unei fetiţe cunoscută în lumea deţinuţilor şi a securiştilor ca: “Păduricea”. Astăzi, după sinuciderea tatălui şi repauzarea mamei, fiica celor doi eroi duce o activitate de medic închinată ajutorării semenilor. Tima Stere a decedat în captivitate, iar Uscătură Constantin, ambii din Cobadin, a murit acasă.
Lupta “Haiducilor Dobrogei” a fost continuată de către organizaţia în care a activat Timofei N. Mândru din ianuarie 1949 până în 22 iulie 1950: Organizaţia Clandestină Anticomunistă şi Antisovietică din Nordul Dobrogei. Iar din iarna anului 1950, el a făcut parte din comitetul ei de conducere şi restructurare.
Prin Feiu N. Mândru (redactor, la 15 ani, la trei publicaţii dobrogene, ceea ce-i permitea să se deplaseze cu mai mare uşurinţă ca alţii şi fără a fi suspectat) se menţinea legătura dintre membrii organizaţiei din zonele de frontieră şi cei din afara acestor zone (pentru cititorii cari nu cunosc această situaţie, în prima decadă a comunismului în ţara noastră, nimeni din afara zonelor de frontieră nu avea acces la ele fără viză specială).
În luna iunie 1950, unul dintre membrii comitetului de conducere, un învăţător fiu de învăţător (să fie fără rost această insistenţă de a semnala racilele dominând în anumite stări socio-culturale în acea perioadă?) a denunţat organizaţia. Ca urmare a denunţului său, Securitatea Judeţeană Tulcea şi Inspectoratul Regional de Securitate Constanţa au efectuat arestări pe teritoriul judeţului Tulcea, în cursul serii şi nopţii de 21-22 iulie 1950, iniţial fiind ridicate peste 35 persoane.
Membrii organizaţiei care n-au putut fi prinşi de la început s-au risipit. Aflând de la câţiva care fuseseră arestaţi, apoi eliberaţi, despre procedeele inumane folosite împotriva lor de către securişti, despre anchete şi metodele de constrângere, bătăile bestiale, torturile barbare, umilirile şi batjocoririle, ei s-au reorganizat pe grupe, au devenit mult mai combativi şi au avut numeroase confruntări cu Securitatea şi Miliţia.
Pentru prinderea lor, M.A.I.-Bucureşti l-a expediat la Tulcea pe locotenentul major Iuga – unul dintre cei mai dibaci detectivi ai centralei. Acesta s-a travestit în ţăran. I s-a desemnat drept însoţitor şi colaborator un plutonier din Miliţia Raională Tulcea. Ambii umblau înarmaţi cu pistoale de buzunar, cu pistoale mitralieră, cu grenade şi cu muniţii cărate pretutindeni în traistele sărăciei mimate, traiste de cari nu se despărţeau nici când dormeau.
Cu prilejul unei încercări de a-i prinde pe cei trei şefi de grupe, într-o pădure din comuna Agighiol, jud. Tulcea, urmăriţii au izbutit să-i captureze pe urmăritori. I-au anchetat la rândul lor, i-au judecat, i-au condamnat la moarte şi i-au executat. Au fost îngropaţi la faţa locului, într-o groapă comună săpată cu baionetele. În pământul ce-i acoperi, au implantat fire de cânepă smulse dintr-un lan de la marginea pădurii. Acestea s-au petrecut în vara anului 1952.                                          Descoperindu-se groapa, rămăşiţele pământeşti ale lui Iuga au fost aduse la Bucureşti, iar el a fost decorat post-mortem. Fotografia sa figură în centrul panourilor prezentând ‘eroi’ M.A.I. căzuţi în luptă cu ‘duşmanii poporului’, în foaierele sediilor judeţene şi orăşeneşti M.A.I.. Un gest similar nu a fost săvârşit nici până astăzi pentru eroii autentici, apărătorii neamului românesc şi nu ai comunismului vândut sovieticilor, pentru eroii luptei anticomuniste, căzuţi sub plumbii securiştilor (exceptându-se memorialul de la Sighet şi muzeul din Piteşti), de unde se vede indiferenţa proverbială a românilor faţă de cei cari se jertfesc întru apărarea libertăţii lor. Iar oficialităţile neocomuniste de astăzi nu au găsit propice crearea nici unei decoraţii de oferit post-mortem luptătorilor anticomunişti…
Organe ale Securităţii raionale Tulcea, ale Securităţii regionale Galaţi şi Constanţa, trupe de Securitate şi de Miliţie, dotate nu numai cu arme dar şi cu aparate de radio recepţie-emisie şi cu câini dresaţi, au înconjurat fostul judeţ Tulcea. Cercul s-a tot strâns, cercetându-se pas cu pas teritoriul, până ce s-a ajuns la comunele Niculiţel şi Agighiol, de pe malul lacului Agighiol, şi Sabangia, de pe malul lacului Razelm. Astfel se izbuti capturarea şefilor de grupe Gheorghe (Ghiţă) Popa din Agighiol şi Ion Marcovici din Niculiţel. Aceştia au răspuns cu foc atacatorilor, până ce şi-au epuizat cartuşele şi grenadele. Cel de al treilea, Andrei Elefterache, din Agighiol, fu vândut de gazda sa. Înconjurându-se casa unde se afla, la somaţiile ofiţerilor de a se preda, a răspuns şi el cu foc. Când ajunse la ultimul glonţ, a întors arma către sine şi şi-a luat viaţa! Securiştii i-au ars trupul, sub privirile îngrozite ale localnicilor din Agighiol. Carbonizat, corpul i-a fost aruncat în lac, unde zace şi astăzi cât n-a putrezit din acesta şi nu a fost devorat de vietăţile sub-acvatice.
În ăst timp, Gheorghe Popa  şi Ion Marcovici – ca şi toţi ceilalţi arestaţi – au fost conduşi la Inspectoratul Regional de Securitate Galaţi. Aici au fost anchetaţi, căzniţi, familiile fiindu-le, la rândul lor, ridicate şi chinuite, ca şi toţi aceia cari le-au dat vreodată un boţ de mămăligă, un codru de pâine, o haină, ori i-au adăpostit câteva ceasuri.
Tribunalul Militar Bucureşti, în deplasare, i-a condamnat la moarte şi au fost executaţi în penitenciarul din Galaţi.
Odată cu sinuciderea lui Andrei Elefterache şi cu capturarea lui Gh. Popa şi Ion Marcovici, în luna noiembrie 1952 a fost lichidată organizaţia din care a făcut parte Timofei N. Mândru, el însuşi arestat, împreună cu tatăl său (mort în detenţie), cu maica şi bunica lui, răpuse de slăbiciunile datorate temniţelor suferite.
Când sosi eliberarea tuturor deţinuţilor politici, din 1964, Timofei N. Mândru află că, pentru concetăţenii săi rămaşi în libertate, membrii organizaţiei erau nişte ‘bandiţi’! Despre crimele săvârşite de către organele represive ale comuniştilor nu se pomenea (şi continuă să nu se pomenească) nimic. După cum nimeni nu aminteşte că eroii menţionaţi au căzut pradă morţii nu datorită îndemânării şi curajului securiştilor, ci trădării concetăţenilor lor turnători al căror destin nu a fost umbrit de părerile de rău. În schimb, Feiu N. Mândru, trecut, la vârsta de 16 ani, prin “reeducările cu demascare” de la Gherla, după o condamnare de 15 ani, deşi eliberat, a rămas până astăzi sub supraveghere medicală!
Îmi voi îngădui să fac publice câteva rânduri zguduitoare dintr-o scrisoare ce mi-a adresat-o Timofei Mândru. Sunt cuvintele unui om al cărui talent de desenator şi al cărui condei de scriitor sunt vrednice de admiraţie, dar, în  acelaşi timp, un om căruia i s-a retezat viitorul şi nu i s-a dat nimic în schimb (oare viitorul răpit cuiva poate fi înlocuit în vreun fel?). “E foarte bine că mă apropiu, că m-am apropiat foarte mult de capătul existenţei mele. Aştept să plec din această lume sinistră, aşa cum odinioară aşteptam să ies din închisoare. (…) Am ajuns să-mi doresc moartea – o moarte eternă!”.
Am scris acestea pentru ca să nu se uite că doborârea mondială a comunismului (deşi încă nu s-a ajuns acolo!) are, în România, antecedente vrednice de cea mai sacră preţuire din partea lumii occidentale neatacate încă de paraziţii hematofagi migraţi din U.R.S.S..

Asupra tuturor inşilor pomeniţi în relatarea sa de mai sus, Feiu N. Mândru ne oferă ulterior amănunte ce contribuie la iluminarea chipurilor lor bestiale. Până atunci, reîntorcându-ne de unde am plecat, să pătrundem în acea sală a celularului C (mare), unde avea loc împărţirea deţinuţilor pe secţii şi ateliere ale fabricii penitenciarului, în aşteptarea momentului când obiectivul camerei de luat vederi mânuită de Timofei Mândru se va apropia de omul urmărit de noi.
“Am rămas nerepartizaţi doi deţinuţi; subsemnatul şi un deţinut în vârstă, care, deşi tuns scurt, la fel cu ceilalţi deţinuţi, se vedea că are părul alb, cu mustaţa de culoare alb-grizonant, lăsată puţin peste buza superioară. Când l-am văzut stând drept, părea să aibă înălţimea mai mică de 1,70 m.” Până atunci, în clipa când se pomeniră excluşi de la repartizarea la locul de muncă, ce se desfăşura, respectivul “şedea pe o boccea [conţinând] lucrurile sale, era îmbrăcat civil, în haine de culoare gri, şifonate, iar şapca – una obişnuită, tip muncitoresc – şi-o ţinea pe unul dintre genunchi; era slab, iar privirea şi faţa sa exprimau apatie şi resemnare.” Rămăseseră în partea stângă a sălii, osteniţi şi indiferenţi, aproape insensibili, unul pe scaunul său improvizat, în mijlocul acesteia, iar naratorul, la câţiva paşi de el.
“Directorul Goiciu P., care asistase la repartizarea deţinuţilor şi care se învârtise asemeni unui curcan înfoiat împrejuru-şi şi în jurul lt. mj. Alex. Mihalcea şi al slt. Const. Avădanei, ţinându-şi mâinile la spate, robust, cu pieptul bombat, cu un început de burtă, cu buza de jos răsfrântă – răsfrângere care exprima dispreţ şi trufie -, dintr-odată oprindu-se din acea învârtire a sa, îşi aruncă privirea spre noi, cei doi rămaşi nerepartizaţi. A privit lung la noi şi, nedumerit parcă, cu paşi întinşi şi repezi, a pornit spre noi, oprindu-se în dreptul vecinului meu, încă pe boccea, şi care nu s-a ridicat în picioare la sosirea lui Goiciu. Acesta, punându-şi mâinile la spate, încruntat şi mânios, a început cu voce din ce în ce mai tare să-i spună: ‘Tu eşti, mă, banditule? Tu? …tu-ţi Dumnezeul mă-ti de trădător… şi bandit care ai trădat clasa muncitoare!… Tu, banditule, tu, trădătorule, tu n-ai dreptul la muncă! Tu trebuia să fii împuşcat. Dar n-ai fost împuşcat, banditule… Ai să putrezeşti aici, în puşcăria asta!… Da! Banditule, aici ai să putrezeşti!… Iar eu, banditule, o să-ţi scot toţi gărgăunii pe care-i ai în cap!… tu-ţi gărgăunii mă-ti să-ţi ..t de bandit şi trădător!…’ şi aplecându-se spre capul “banditului”, a început să-l ciocănească în creştet cu dosul degetului arătător îndoit ca un cârlig gros şi să-i spună ce anume intenţiona el, Goiciu, cu acel ciocănit tare şi repetat îndelung: ‘Numai gărgăuni ai în capul ăsta! Numai gărgăuni! Nimic altceva! Dar o să ţi-i scot eu pe toţi, banditule! Pe toţi ţi-i scot!…Auzi? …tu-ţi gărgăunii mă-ti de trădător…’.”
Descrierea începe în trombă şi este întocmită de o mână de prozator sigură pe ea. După retragerea masei de condamnaţi galbeni ca ceara, schilavi, rupţi şi duhnitori, din sala aceea imensă, rămăseseră, părelnic uitaţi, numai doi dintre câţi se îngrămădiseră, tremurători pe picioare, iniţial, rămăseseră ca două vrăbii pricăjite: una ciucită pe boarfele ei, cealaltă cocoţată pe scobitorile ţurloaielor înfipte în ciment. Doi ofiţeri de fier îi străpungeau cu lănciile privirilor arzătoare. Cel mai mare în grad şi funcţie părea o cunoştinţă veche a deţinutului mai vârstnic. Respectivul condamnat politic nu s-ar fi zis că punea prea mare preţ pe burdihănosul în haine kaki care, făcând spume la gură, năvălise asupră-i cu bolmojeli sărace în idei dar scuipate cu perseverenţă ritmică dintr-o gură mai spurcată ca bolboreselile unei haznale în fierbere. Condeiul lui Timofei Mândru îl urmăreşte cu perseverenţă şi forţă evocatoare plastică.
“În timp ce Petre Goiciu îl apostrofa pe vecinul meu, care-l privea fără a scoate o vorbă – apostrofare împletită în patru cu invective, înjurături şi ameninţări, şi în timp ce eu mă întrebam în sine-mi: ‘Cine o fi deţinutul acesta pe care Goiciu îl urăşte atât de mult?! Ce a fost în viaţa sa şi ce rău o fi făcut el clasei muncitoare?’ iată că se îndreaptă spre noi slt. Avădanei, căruia Goiciu îi spune: ‘Uită-te, tovarăşe sublocotenent, la banditul ăsta de Flueraş! La trădătorul ăsta cu capul plin de gărgăuni şi vezi ce faci cu el…’ ‘Da, tovarăşe căpitan!… Lăsaţi că mă ocup eu de el!’, după care-i vorbi lui Flueraş: ‘Ridică-te, ia-ţi bagajul şi urmează-mă!’  În tăcere, Flueraş a executat ordinul. Au ieşit din sala celularului în curte. Goiciu, care se întorsese la locul unde stătuse, lângă lt. mj. Mihalcea, i-a petrecut cu privirea până când cei doi au dispărut în conul de umbră.”
Autorul îşi prezintă noul personaj ce a intrat în conştiinţa cititorului, alături de care s-a retras comandantul penitenciarului:
“Lt. mj. Mihalcea Alex. era un tip la vreo 30-33 ani, şaten-brunet, înalt, subţire, aproape în permanenţă având două cute ale încruntării între sprâncene, cu mustăcioară tip Douglas, frumuşel, foarte curat, îngrijit, elegant, cu părul negru şi anume lăsat răvăşit – aşa… ca revoluţionarii. Era cel mai şcolit dintre ofiţerii Penit. Gherla. Avea studiile secundare complete. Unii deţinuţi spuneau că ar fi tehnician de profesie. Înainte de transferarea sa la Penit. Gherla, lucrase la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a fost asimilat de M.A.I., care i-a dat direct gradul de lt. mj., grad ce corespundea – în vremea aceea – cu studiile pregătirii sale profesionale. Era energic, foarte exigent, arogant, infatuat, intolerant, era de o mare răutate. Şi era sadic!” Rareori găsim fost deţinut politic, dintre aceia care s-au hotărât a deveni memorialişti, în stare să alcătuiască un portret fizic de o atare acurateţe şi pregnanţă! Vioiciunea stilului folosit de Mândru şi exactitatea vocabularului ales de el, ordonarea lui, puterea cuvintelor de a se imprima în imaginaţia cititorului astfel încât să nu mai fie dezrădăcinate, toate aceste calităţi şi altele, ce le vom descoperi pe parcursul familiarizării cu scrierea sa, contrazic categoric diversele diagnostice de nebunie ce l-au însoţit după eliberare pe autobiograf, atâta timp cât refuza să se prefacă – aşa cum i se cerea – a fi uitat ororile trăite în timpul reeducărilor, ci, dimpotrivă, se străduia să mărturisească pretutindeni şi în orice împrejurare cât era de odios regimul comunist criminal. Despre acestea am pomenit insistent în articolul: “Nici un credit aceluia care se mărturiseşte…! sau: Un preot armean în “Reeducări””, publicat în revista “Ararat”, de găsit şi pe internet.
Sărind peste informaţiile privitoare la secţia unde fusese condus Ion Flueraş, să continuăm a-l urmări pe lt. mj. Alex. Mihalcea pentru a-l cunoaşte şi mai îndeaproape, în măsura în care ne-o prilejuieşte Timofei Mândru.
“Unii dintre deţinuţi, care erau curajoşi, dar şi care riscau, precum şi alţii care nu erau curajoşi, ci erau inconştienţi de ceea ce li se putea întâmpla, atunci când vorbeau între ei despre responsabilul cu producţia, respectiv lt. mj. Alexandru Mihalcea, nu spuneau ‘şeful producţiei’ sau ‘lt. mj. Mihalcea’, ci-i ziceau “sifiliticu’ “. “Sifiliticu’ “, nu zilnic, dar aproape zilnic, venea în fabrica închisorii în inspecţie. Şi dacă se întâmpla să aibă draci, atunci când venea în inspecţie – şi cum ‘draci’, Alex. Mihalcea avea aproape întotdeauna – să te fi ferit Dumnezeu să-i fi ieşit în cale fără a-l saluta corect, ori să nu fi mers în pas alergător prin curtea fabricii, ori să te fi văzut nelucrând, ori să fi găsit un mic defect la piesa de care te ocupai sau la vreuna dintre piesele executate de tine, că atâta-ţi trebuia! Ca ieşit din minţi, lt. mj. Mihalcea începea să ţipe la tine şi să-ţi care de-a valma pumni şi palme şi dosuri de palme peste faţă şi peste întreg capul, după care îţi trăgea şi nişte şuturi, toate aceste lovituri fiind însoţite de înjurături de biserică, de Dumnezeu şi de Cristos. Doar era fiu de preot…
“Iar când vreunul era chemat de Mihalcea în biroul său, se întâmpla o mare minune dacă ieşea nebătut şi neînjurat!”
După ce i-a făcut o prezentare fizică şi cât de cât generală, memorialistul l-a înfăţişat pe eroul său în mişcare, mai exact, trecând ca un vifor otrăvit prin fabrica penitenciarului, de a cărei organizare răspundea. În continuare, deoarece i-a pomenit biroul, scriitorul ne oferă şansa de a-i urmări activitatea dincolo de uşa acestuia.
“În biroul său din clădirea administraţiei închisorii, lt. mj. Mihalcea de obicei bătea cu o coadă de mătură pe care o ţinea lângă el, sprijinită de masa ce-i ţinea loc de birou. Iar atunci când avea prea mult de lucru şi nu avea timp să iasă în vreo curte a închisorii pentru a căuta un deţinut căruia să-i găsească vreun motiv pentru a-l bate, îşi striga plantonul pe care-l ‘invita’ în birou: ‘Planton, repede! Hai! Fuga la mine! …tu-ţi Paştele, biserica şi Dumnezeul mă-ti de bandit!’ şi începea să-i tragă pumni şi palme peste faţă şi cap, apoi îi ordona: ‘Acum, întinde amândouă mâinile cu palmele în sus. Aşa! …tu-ţi biserica şi Cristosul mă-ti de bandit!…’ şi începea să-i tragă la palmă cu coada măturii, cu sete, strângându-şi buzele subţiri şi vinete, în timp ce Cornea Dorel, plantonul, un tânăr a cărui vârstă era de vreo 17 ani, fost elev până la arestare, condamnat la – din câte-mi amintesc – cinci ani închisoare corecţională, de statură mijlocie, subţire, cu trăsături fine, se îndoia de la mijloc, începea să ţipe înăbuşit, din cauza durerii, îşi lipea coatele de coaste, întinzând numai palmele înroşite, până cădea, se lăsa pe genunchi, la picioarele dezlănţuitului locotenent major.”
Portretul noului personaj apărut în pagină nu va fi îmbogăţit cu mijloacele obişnuite, ci printr-o trecere în revistă a multiplelor locuri de suferinţă unde Timofei Mândru i-a împărtăşit soarta – ceea ce coboară lumini mohorâte asupra personalităţii plantonului, dar şi garanţia autorului privitoare la tot mai şubreda lui sănătate, la decăderea fizică şi înjosirea morală a acelui copil victimizat de locotenentul major. Acest fragment îi oferă memorialistului şansa de a trece în revistă toţi tinerii cu care a stat în perioadele respective, după nume, origină, ocupaţie, înclinaţie politică, deobicei el amintindu-şi cu exactitate toate acestea. În cazul când memoria nu l-a mai slujit cu fidelitate, a consemnat-o prin semne de întrebare, străduindu-se ca lista concepută să devină un instrument de lucru util oricui şi oricând.
“Cu plantonul Dorel Cornea şi cu alţi nouă deţinuţi, între 15 iunie şi 1 iulie 1952, am stat într-o celulă de la etajul I, aripa dreaptă a celularului C. În lunile septembrie şi octombrie 1954, am stat împreună cu el şi cu alţi vreo treizeci de deţinuţi – toţi bolnavi de t.b.c. pulmonar, într-o cameră ‘infirmerie’, respectiv camera nr. 2, etaj, în Pavilionul B – cetate. Între 13 şi 15 decembrie 1954, subsemnatul, Cornea Dorel şi alţi vreo 30 deţinuţi bolnavi, am stat în carantină într-o cameră de la parterul Pavilionului B., apoi, în acelaşi an, am călătorit cu duba tren, stând tot împreună, la Penitenciarul Jilava, la celula nr. 1, Secţia I – secret.
“În acea noapte de 17 dec. (1954), cam la vreun ceas după ora stingerii, de câteva ori, noi cei din celula nr. 1, am auzit paşi pe sală, paşi care au trecut prin faţa uşii noastre şi am auzit cum s-a deschis şi închis uşa celulei vecine, celula 0, celula condamnaţilor la moarte. Apoi am auzit mulţi paşi şi zornăituri de lanţuri. Era un lot format din mulţi deţinuţi puşi în lanţuri, care plecau.
“A doua zi, 18 decembrie 1954, după numărătoarea de dimineaţă, noi, deţinuţii veniţi de la Gherla, am fost scoşi din celula nr. 1 şi mutaţi în celula nr. 0 care, în noaptea ce trecuse, devenise liberă. De la uşă până la fereastră se afla intervalul dintre paturile din dreapta şi stânga celulei. Paturile erau de fier şi erau suprapuse. Un alt rând de paturi suprapuse se afla pe partea cealaltă. Pe paturi se aflau saltele umplute cu paie şi câte o pătură uzată la fiecare pat. Paturile erau grupate în patru grupuri de câte patru paturi de fiecare grup. În celula 0, în total, se aflau 32 paturi. Pe lăţimea zidului de sub fereastra celulei, prevăzută cu gratii de fier groase şi oblon de scânduri, se afla improvizat un fel de w.c. de lemn, făcut în aşa fel ca mizeria să alunece pe un jgheab de tablă ce ieşea prin orificii făcute în sticla geamului şi a oblonului, înclinat şi lung până deasupra unui hârdău colector al dejecţiilor.
“Din lotul de tuberculoşi veniţi de la Gherla şi introduşi în celula nr. 0, eram şi câţiva care trecuserăm prin demascări. Unii prin acelea de la Piteşti şi Gherla: Lungeanu Virgil şi Dănilă Mihai, ambii fii de preoţi, foşti studenţi la Fac. de Medicină umană – Iaşi, condamnaţi pentru activitate legionară; Cojocaru Nicolae (?); (Petre?) Nică, fost student la Drept, la Iaşi; Baruţia Liviu, din Oradea, fost student la Fac. de Teologie, legionar, făcea puşcărie din anul 1944, luna martie sau aprilie. Turcu Constantin, fost student la Facultatea de Medicină Umană, din Bucureşti, condamnat pentru activitate legionară, a trecut şi prin demascările de la Piteşti şi prin cele de la Gherla. Subsemnatul şi Botezatu Ion, ţăran dintr-o comună din fostul judeţ Putna – Vrancea, ţăran, condamnat la 25 ani muncă silnică, pentru răzvrătire contra ordinii sociale, trecuserăm prin demascările de la Gherla.
“Cornea Dorel, din com. Ileni, fostul jud. Făgăraş, fiu de notar, fost elev la Făgăraş, condamnat pentru activitate legionară într-un grup F.D.C.; Comşulea Nicolae, din com. Ileni sau dintr-o comună vecină, jud. Făgăraş, orfan de mamă, fost elev la Făgăraş, condamnat la vreo cinci ani închisoare corecţională, pentru activitate legionară – F.D.C.; Coconeţ Victor, din Bucureşti, originar din Ardealul de Nord, din Cluj?, Turda?, licenţiat în Drept şi Filosofie, fruntaş al tineretului naţional-ţărănesc – Maniu, era condamnat la 7 ani închisoare corecţională; făcea închisoare din august 1947 şi s-a eliberat în luna februarie 1956, din Penitenciarul Tg. Ocna. Agafiţei Gheorghe, din comuna Dolhasca, fostul jud. Botoşani, fost plutonier de jandarmi, fusese condamnat pentru infracţiunea politică: crime de război. Mircean (Mircea?) Gheorghe P., ţăran din localitatea Apahida, fostul jud. Someş, condamnat pentru propangandă iehovistă. Popescu (Const.? Nicolae?), dintr-o comună din jud. Vlaşca sau Teleorman, apicultor. Florea Ion, din Bucureşti, boiangiu de meserie, originar din Oltenia, condamnat pentru activitate subversivă în cadrul organizaţiei “Patria şi Regele” (Pentru Patrie şi Rege?). Un deţinut de prin Iţcani, mecanic de meserie, avea vârsta între 45 şi 48 ani, turnător notoriu la Gherla şi de la care n-am putut afla dacă sau nu trecuse prin demascările de la Gherla. Un tânăr cu numele Ştefănescu Constantin (Bujor), din localitatea Urlaţi, jud. Prahova. Şi împreună cu noi, cei menţionaţi, erau şi alţi deţinuţi veniţi tot de la Gherla odată cu noi.
“După ce fiecare dintre noi a ocupat câte un pat, am început să studiem această celulă de sinistră faimă. De multă vreme, mulţi dintre noi ştiam că celula nr. 0 este rezervată pentru deţinuţii condamnaţi la moarte, însă nu ştiam că în noaptea care abia trecuse, din această cameră nr. 0 fuseseră scoşi şi duşi sub escortă pe poligonul din Valea Piersicilor, pentru a fi executaţi, şaptesprezece deţinuţi din lotul Ţurcanu, în frunte cu acesta; toţi fiind condamnaţi la moarte pentru crimele pe care le-au comis în “reeducarea” cu “demascări”, în închisorile Gherla şi Piteşti, afară de Nicolae Cobîlaş, lucru pe care aveam să-l aflăm abia în anul 1995, din Procesul-verbal de execuţie din 17 decembrie 1954, publicat de Editura Vremea, în volumul documentar intitulat: “Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti-Gherla”. Şi nu ştiam că în urmă cu opt luni şi o zi, în acea celulă în care fusesem mutaţi (celula 0), în noaptea de 16/17 aprilie 1954, a fost executat fostul comunist Lucreţiu D. Pătrăşcanu, care nu putea merge, având piciorul amputat, pentru că îi fusese zdrobit de anchetatorul său Iosif Moldoveanu, în cursul anchetei; a fost împuşcat în celula nr. 0. Şi nu ştiam că în acea noapte de 16/17 aprilie, pe poligonul din Valea Piersicilor, a fost executat şi coinculpatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu Remus Coffler, care şi el fusese condamnat la moarte, în procesul care s-a terminat cu trei zile înainte de execuţie, lucru pe care aveam să-l aflu abia în luna aprilie 1968, din presă.”
Cititorul îşi aminteşte că am sărit peste un pasaj al scrierii lui Timofei Mândru, pentru a nu ne depărta de lt. mj. Alexandru Mihalcea, ci a aduna cât mai multe informaţii privitoare la el, ce pot fi însumate într-un corp comun, necesar creerii unei perspective asupra condiţiilor de trai ale fruntaşului social-democrat Ion Flueraş şi a zbirilor pe mâna cărora încăpuse el. Acum vom reveni, reintegrând fragmentul omis anterior, deoarece în el aflăm condiţiile generale de vieţuire în acea parte a penitenciarului unde poruncise Goiciu să fie condus bătrânul.
“În luna octombrie 1952, am aflat de la doi tineri care au fost scoşi din izolare că în acea zi a repartizării făcute de lt. mj. Mihalcea Alex. pe ateliere, pe camere şi pe celule, Ion Flueraş a fost încarcerat într-o celulă de la etajul 2 din secţia Izolare, celularul A (celularul vechi sau Cetate) – secţie în care dintre cei care făceau parte din administraţia închisorii nu puteau intra decât următorii: a) cei doi şefi de secţie care îşi făceau serviciul în ture de 12h cu 24h; b) prim gardianul închisorii; c) ofiţerii de servici; ofiţerii politici; d) comandantul (directoul) penitenciarului.
“În această secţie Izolare se dormea pe podea, pe o rogojină îngustă, uzată, destrămată. Polonicul cu care se împărţea ciorba era mai mic decât polonicul cu care se împărţea ciorba acelor deţinuţi care nu munceau şi acelor deţinuţi care munceau, dar care nu-şi puteau face norma. Iar ciorba care li se dădea izolaţilor era mult mai subţire decât a celorlalţi deţinuţi. Deţinuţilor de la Secţia Izolare li se dădeau cele mai uzate şi rupte pături. Erau bărbieriţi mai rar decât ceilalţi deţinuţi şi foarte rar erau duşi la baie. Iar aceasta li se făcea numai noaptea, după ora stingerii şi dura foarte puţin. La aer nu erau scoşi deloc.
“Deţinuţii de la secţia Izolare zilnic erau vizitaţi de cei trei ofiţeri politici: slt. Avădanei Constantin, politrucul şef, şi cei doi sublocotenenţi Ciumaş şi Roboiu, secunzii politrucului Avădanei. Aceşti trei ofiţeri politici îi vizitau pe cei izolaţi pentru a-i bate. Şi-i băteau, nu se jucau. Şi comandantul Goiciu trecea pe la ei, deobicei la numărătoarea de dimineaţă, pentru a-i dezmierda cu câteva palme şi dosuri de palmă, pentru a le spune ceva trivial despre Dumnezeul mamelor lor şi despre mamele lor (ale “bandiţilor” de la Izolare); pentru a-i întreba dacă le-au ieşit sau nu gărgăunii din cap; pentru a-i avertiza că dacă ei – singuri – nu-şi scot gărgăunii din cap, atunci el, Goiciu, le va scoate gărgăunii; şi pentru a le mai schimba puţin aerul acestor nenorociţi, cu duhneala personală care-i ieşea din gură şi stomac – duhneală rezultată din amestecul de vodcă, vin, coniac şi tutun.
“Acest personaj, căpitan Goiciu Petre (Petrache), director al Penitenciarului Principal Gherla, în perioada mai 1952-1959, când a fost înălţat la rangul de colonel şi a fost pensionat, celor care nu eram reeducaţi (nu ne reeducasem), în unele situaţii conflictuale dintre un deţinut sau mai mulţi deţinuţi şi administraţia închisorii, Goiciu Petre ţinea să ne facă următoarea precizare, cu vocea-i groasă şi răguşită: ‘Bă, banditule, bă!’ sau ‘Bă, bandiţilor, bă! Fiţi atenţi la ce vă spun eu! Aici – în închisoarea asta, eu vă dau să mâncaţi! Eu vă dau să beţi! Eu vă apăr ca să nu vă linşeze clasa muncitoare! Eu sunt tatăl vostru! Eu sunt mama voastră! Eu sunt Dumnezeul vostru! …tu-vă Dumnezeul mamei noastre de bandiţi!…’
“Directorul Goiciu Petre, începând cu şapca sa militară, de securist, până la vârful bombeurilor cizmelor sale, era leit Iosip Broz Tito, cel din caricaturile făcute de comunişti în perioada antititoistă iunie 1948 – iulie 1950?”

“Ion Flueraş, după ce a fost ţinut la secţia Izolare, et. 2, din celularul vechi (pavilionul A – Cetate), începând de pe la jumătatea lunii iunie 1952 până în luna octombrie 1952, a fost mutat din secţia Izolare într-o celulă din celularul C (mare) şi a fost scos la muncă în fabrica penitenciarului, ca om de servici la w.c.-ul din curtea fabricii – w.c. care se afla lângă zidul dinspre Nord al celularului mare. Ion Flueraş a fost pus să se ocupe de curăţenia acestuia.”
Nu este exclus ca despre această aceeaşi perioadă să dea seama şi Dumitru Bordeianu în filele trecute în revistă de noi mai sus. Mă refer la acele minunate răgazuri pe care şi le fura în capela din curtea penitenciarului, închinate rugăciunii, pe care le-a folosit şi pentru a-l atrage către Dumnezeu şi pe tânărul legionar care-şi uitase credinţa sub bâtele camarazilor săi “reeducatori”.
Cititorul rămas străin de degradarea la care au fost supuşi fraţii săi aruncaţi în temniţă de către regimul comunist, întâlneşte în cărţile de memorialistică de detenţie iar şi iarăşi descrieri, deseori identice, ale tinetelor, ‘tunurilor’, haznalelor prezente în majoritatea celulelor din închisorile cunoscute de noi ieri. Se întreabă, sastisit, de ce era necesar să se revină încă o dată, cu fiece nouă carte scrisă, asupra unor detalii atât de scabroase şi, în definitiv, irelevante. În fiecare memorialist arde un duh al exactului, dezvoltat din nevoia irepresibilă de a comunica adevărul şi numai adevărul cu privire la condiţiile inumane în care Direcţia Generală a Penitenciarelor a ales să contribuie la grăbirea morţii celor încredinţaţi ei. Nici unul dintre aceia care au păşit spre libertate, lăsând în urmă vreo gherlă bolşevică, nu se va obişnui vreodată cu mizeria pe care a fost obligat să o îndure şi mereu se va mira de faptul că s-a găsit om să îl supună ei şi de faptul că el însuşi a avut tăria să o răbde. Aşa că fie-i iertată insistenţa asupra unor amănunte ce i-au făcut viaţa odioasă într-o anumită perioadă a existenţei.
Dar nici unul dintre autorii amintirilor de detenţie citiţi până în prezent nu are darul cvasi-ştiinţific dovedit de Timofei Mândru de a analiza până la limita extremă colţul w.c.-urilor ce slujeau fabricii din Gherla. Oricât de deplasată poate părea admiraţia noastră pentru minuţia expunerii sale, să nu uităm că cea din urmă are un scop sfânt: acela de a ne face de înţeles condiţiile animalice impuse zilelor pe sfârşite ale eroului urmărit de noi.
“Munca lui Ion Flueraş consta în următoarele: a) trebuia să şteargă mizeria (urină, fecale) de pe scaunele de scânduri, zece la număr şi care erau la vedere; b) pe culoarele dintre scaunele w.c.-urilor, fără uşi, ci numai cu două deschizături la capetele culoarului şi pe peretele din faţa acestuia – perete prevăzut cu patru ferestre dreptunghiulare pe orizontală şi fără geam, Ion Flueraş trebuia să presare pe jos rumeguş pe care îl aducea de la fierăstrăul circular de tăiat scânduri şi dulapi, montat în curtea fabricii; c) trebuia să aducă de la atelierul de tâmplărie benzi de şmirghel sau de glaspapir uzat, apoi să le taie în bucăţi de mărimea unei jumătăţi de palmă şi să le aşeze într-o lădiţă din care erau luate de deţinuţi, pentru a se şterge după ce-şi făceau necesităţile. Acele bucăţi de şmirghel erau folosite în loc de hârtie igienică. Iar după folosire, şmirghelul şi glaspapirul nu se aruncau în gura scaunelor w.c.-ului, ci în nişte lădiţe colectoare aşezate sub jgheabul de scândură, lung de la un capăt până la celălalt capăt al w.c.-ului, în care deţinuţii urinau, şi care era instalat sub ferestrele fără geamuri ale w.c.-ului; d) Ion Flueraş avea obligaţia să măture şi să stropească în jurul w.c.-ului cu apă. Iar în timpii în care nu avea de făcut ceva, Ion Flueraş nu avea voie să stea afară şi nici pe vreun scaun de w.c. liber. I se punea în vedere să stea în interiorul w.c.-ului, pe culoar, şi numai în picioare.
“De câte ori cpt. Goiciu Petre venea în inspecţie în fabrică şi-l vedea pe Flueraş în afara w.c.-ului, ţipa la el: ‘Ce cauţi afară, banditule? De ce nu stai în veceu? Acolo în veceu e locul tău, banditule!… Acolo, …tu-ţi Dumnezeul mă-ti de trădător!… Dacă te mai găsesc afară, şi nu în w.c., îţi rup picoarele şi te bag cu capul în w.c…. Auzi, bă? Aşa o să-ţi fac!’
“Şi tot în w.c. era Flueraş obligat să mănânce. Acolo l-am văzut mâncând mereu. Iar atunci când a fost scos la muncă, directorul Goiciu i-a vorbit aşa: ‘Bă banditule şi trântore, uite că te scot la muncă! Trebuie să munceşti ca să-ţi plăteşti cazarea: hrana, lumina, îmbrăcămintea, cazarmamentul (locul de pe priciul de scânduri şi rogojina şi pătura uzată), supravegherea şi paza! Da, paza! Căci te păzim, bă, banditule, ca nu cumva clasa muncitoare să năvălească ca să te omoare pentru că ai trădat-o!…’ Acestea, directorul i le-a spus lui Flueraş, într-o dimineaţă de pe la începutul lunii octombrie a anului 1952, în curtea interioară-mare, din faţa celularului C (mare), în faţa noastră a deţinuţilor din schimbul I, care aşteptam, încolonaţi pe ateliere, ieşirea schimbului de noapte şi intrarea noastră, a schimbului de zi, în fabrică.
“Pe la începutul lunii martie 1953, Ion Flueraş a fost luat din închisoarea Gherla la Ministerul Afacerilor Interne, al cărui ministru era atunci temutul Alexandru Drăghici. Pentru ce l-au dus la M.A.I. numai Ion Flueraş a ştiut şi cei care l-au anchetat sau care au discutat cu el acolo.
“Pe la jumătatea lunii iunie 1953, Ion Flueraş a fost adus din nou în Penit. Gherla, unde a fost încarcerat într-o celulă de la etajul 1 al celularului C (mare) şi nu a mai fost scos la muncă.
“Într-o noapte din jurul datei de 20 iunie 1953, ofiţerul de servici, împreună cu şeful de secţie au descuiat uşa celulei în care se aflau Ion Flueraş şi alţi deţinuţi şi l-au luat cu ei şi l-au dus într-o celulă de la parterul celularului C, dându-l în primire unei echipe formate din trei deţinuţi reeducaţi.”
Am folosit anterior lămuririle autorului privitoare la cei trei, acolo unde au apărut numele lor pentru întâia oară.
“Cei trei deţinuţi – Juberian, Rek şi Henteş – în acea noapte de iunie 1953, în care le-a fost ‘înmânat’ deţinutul Ion Flueraş, în acea celulă de la parterul celularului C (mare), începând de pe la jumătatea nopţii şi până dimineaţa n-au făcut altceva decât să-l bată şi să-l schingiuiască pe fostul lider al social-democraţiei din ţara noastră. L-au bătut în fel şi chip pe bietul Ion Flueraş, care avea vârsta de vreo 75 ani. L-au bătut peste întreg corpul cu pumnii, cu cozi de mătură, cu bocancii şi cu un ciorap gros şi lung umplut cu nisip.
“Toate acestea au transpirat mai ales după ce Constantin Juberian a fost luat de la Gherla la M.A.I., în luna iulie 1953, pentru a fi anchetat despre crimele sale din cadrul demascărilor din închisorile Piteşti, Gherla. Dar şi mai multe lucruri s-au aflat după 15 ianuarie 1954, când fabrica din incinta penitenciarului Gherla şi-a încetat activitatea şi toţi deţinuţii nereeducaţi şi reeducaţi au fost închişi în camere şi celule, fiind supuşi cu toţii unui regim celular şi de cameră.
“Spre dimineaţă, cei trei deţinuţi reeducaţi l-au bătut crunt şi l-au schingiuit pe Ion Flueraş nu numai până când acesta şi-a pierdut cunoştinţa, ci şi după pierderea acesteia. Spre dimineaţă, l-au luat pe Ion Flueraş pe braţe şi l-au dus în celula din care fusese scos noaptea de ofiţerul de servici şi de şeful secţiei, aruncându-l pe prici.”
Ciclul pedepsirii de moarte a deţinutului, acum că a luat sfârşit – minus lipsa îngrijirii medicale ce i-a urmat – este în mod evident rezultatul convorbirilor sau anchetei ce au avut loc la Ministerul Afacerilor Interne. De bună seamă, atunci i s-a propus să semneze o autodefăimare a întregii sale activităţi politice, după cum a făcut-o şi şeful partidului său, Titel Petrescu, pentru a obţine în schimbul acestei trădări de sine, eliberarea tuturor colegilor săi de crez care i-au urmat întru dezicere. Despre Flueraş se crede că a refuzat acest târg.
Dar nu conducerea ministerului din Bucureşti avea să-şi mânjească mâinile cu sângele lui, oferind viitorimii capete de acuzare împotriva ei, pentru asasinat. Nici colegii acesteia de la conducerea penitenciarului Gherla, nici măcar ultimii şi cei mai modeşti gardieni n-aveau s-o facă. Existau inşi educaţi anume să omoare fără a pune întrebări, deoarece îşi închipuiau că pe calea aceasta îşi câştigau libertatea şi tresele puse de-o parte anume pentru ei. Erau tinerii legionari reeducaţi (în cazul în speţă şi un informator în rândurile mişcării muncitoreşti, pentru a i se dovedi lui Flueraş că până şi un ciripitor în defavoarea comuniştilor era mai preţuit de ei decât un ins care s-a opus formării partidului comunist român şi care s-a opus Moscovei!).
Aşa a început ultimul drum al liderului social-democrat, sub observarea directă a naratorului, el însuşi agonizând în infirmerie:
“Ion Flueraş, rămăsese în stare de inconştienţă, cu capul tumefiat, cu vânătăi pe faţă şi urme de sânge la gură şi nas. De asemeni mâinile îi erau tumefiate şi vinete. Pe zeghe şi pantaloni avea pete de sânge. Era inconştient, ţinea ochii închişi şi gemea întruna. Iar după numărătoarea de dimineaţă, a venit plantonul de la infirmeria mare de la etajul 3 – infirmeria care se afla în camera nr. 87 – şi împreună cu unul din cele două plantoane de pe sala etajului 3, l-au luat pe Ion Flueraş şi l-au dus la infirmerie, aşezându-l pe un pat din colţul din dreapta, din fundul acestei camere mari. Când plantonul de la infirmerie – un tânăr cu numele Coroi sau Coroian, în vârstă de vreo 20 şi ceva de ani, de statură mijlocie, destul de bine legat, transilvănean, băiat cumsecade, corect şi autoritar în acea cameră-infirmerie, nu stătea de vorbă cu altcineva în afară de mine şi vecinul meu de pat (un tânăr tot ardelean care, înainte de arestare absolvise liceul militar din Tg. Mureş), decât ceea ce era necesar. Eu eram internat de sanitarul plutonier Vereş Grigore cu pleurezie exudativă la ambii pulmoni.
“Când plantonul Coroian l-a dezbrăcat complet pe Ion Flueraş, pentru a-i îmbrăca o cămaşă şi nişte indispensabili curaţi, pe întregul său corp se vedeau contuzii, vânătăi şi leziuni.
“Medicul oficial al Penitenciarului Gherla, Bărbosu Viorel, nu a trecut deloc pe la infirmerie pentru a-l vedea pe deţinutul Flueraş Ion care, din noaptea în care a fost bătut şi schingiuit, nu şi-a mai revenit din starea de inconştienţă, n-a mai deschis ochii şi nu a vorbit deloc, ci doar gemea! Gemea întruna: ‘ăăă, ăăă, îîî, îîăă, îîî, ăăă, îîăă…’, timp de o lună de zile, până pe la începutul ultimei decade a lunii iulie 1953, când, într-o noapte, a murit. Singurul oficial care a trecut pe la infirmerie a fost sanitarul Vereş Grigore.
“În acea lună de zile în care Ion Flueraş a fost ţinut în infirmerie, plantonul Coroian (Coroi) l-a îngrijit! Obişnuia să-i ridice capul cu o mână, iar cu cealaltă îi dădea apa cu lingura, la fel ca şi zeama ciorbelor – lichide din care mai mult îi curgea din gură pe piept, decât le înghiţea. Coroian îl ştergea şi-l spăla pe faţă cu o cârpă umedă şi tot el îi schimba cămaşa şi indispensabilii.”
Feiu N. Mândru nu-l părăseşte pe fostul său coleg de infirmerie în aceste amintiri privitoare la el, fără a-i numi pe cei vinovaţi de pieirea lui în chinuri atât de cumplite.
“Ion Flueraş, după ce a fost condamnat la 25 ani muncă silnică, din care a executat 5 ani şi 4 luni, a fost asasinat în felul în care l-am arătat mai sus. Sarcina de a fi ucis, dată de Comintern încă din anii treizeci, a fost îndeplinită în anii cincizeci (iunie-iulie 1953)! În acel timp, la Penitenciarul Gherla ofiţer politic şef (şeful Biroului Operativ) era slt. M.A.I. Capană (?) care-i succedase ofiţerului politic slt. Avădanei Constantin, care a fost arestat în ziua de 24 martie 1953, pentru participarea sa la acţiunea criminală denumită “demascări”, de la Penit. Gherla. Dat fiind vârsta sa (în 1953 avea vârsta de circa 30 ani), slt. M.A.I. Capană ar putea fi în viaţă şi ar putea da relaţii despre asasinarea lui Ion Flueraş.
“Dintre cei trei deţinuţi – Juberian Const., Rek Ştefan şi Henţeş Nicolae, care prin bătaie şi schingiuire l-au ucis pe Ion Flueraş, ştim în mod sigur că Juberian Constantin nu mai există din noaptea de 17/18 decembrie 1954, când a fost împuşcat împreună cu Ţurcanu E. şi alţi şaisprezece condamnaţi la moarte în procesul Ţurcanu.
“Rek Ştefan care, în anul 1953, avea vârsta între 37-40 ani, e posibil să fie în viaţă. La fel Henţeş Nicolae care, în 1953, avea vârsta de 23 ani.
“În cazul în care Rek Ştefan şi Henţeş Nicolae sunt în viaţă, dacă ar voi s-o facă (sau în cazul în care ar fi constrânşi), ar putea spune numele celor care i-au pus să-l omoare în bătăi şi schingiuiri pe Ion Flueraş.
“O altă persoană care în mod sigur cunoaşte mult mai bine cazul respectiv, întrucât pe vremea când a fost asasinat Ion Flueraş acea persoană a devenit şeful reţelei de informaţiii din Penitenciarul Gherla, numit fiind în această funcţie neoficială de slt. M.A.I. Avădanei Constantin, şeful Biroului Inspecţii (Biroul Operativ) al închisorii Gherla, este actualul preot Calciu Gheorghe (Ghiţă). Astăzi, când probabil are vârsta de 73-74 ani, el locuieşte în S.U.A., unde a imigrat. El ar putea contribui la elucidarea acestor mistere, dacă ar voi.”

Unul dintre semnatarii principali şi autori ai actului de la Alba Iulia, esenţial pentru existenţa modernă a României, a fost ucis într-o totală ilegalitate până şi în raport de justiţia comunistă – oricât de ilegală ar fi fost ea însăşi – în penitenciarul Gherla. Este vorba despre Ion Flueraş (care, dealtfel, nu a fost singurul semnatar al Proclamaţiei pomenite care a fost omorât în temniţele comuniste). Se pare că astfel se îndeplinea un ordin vechi de un sfert de secol provenind de la Comintern.
Cu ajutorul sintezei informaţiilor deţinute până acum şi prin aducerea la cunoştinţa cititorilor a altora inedite solicitate de mine victimei reeducărilor, domnul Timofei Mândru, nădăjduiesc că am putut proiecta lumini suplimentare în domeniul acestui capitol atât de sumbru şi de odios al istoriei partidului comunist din România, istorie pe care Nicolae Ceauşescu, după Gh. Gheorghiu-Dej, a refuzat cu obstinaţie să o lase a ajunge la tipar, temându-se de dezvăluirea acuzatoare a şirului imens de crime ce au alcătuit temeliile însângeratei sale existenţe.

Acest text a apărut în “Memoria”, 39, nr. 2/2002, p.54-75.

Tags

Related Posts

Share This

3. Aventurile lui Karl Mazer în Transilvania

atunci) Magheru, unde m-a fermecat grafica ce împodobea pereţii, tema ei fiind muzica în diverse ipostaze.
Cum treceam printr-o criză muzicală (abia încheiasem de scris romanul “Mozart. Şapte zile pentru nemurire”), doream ca toate preocupările mele să continue a sluji muzei Euterpe şi eram în căutare de subiecte noi din acelaşi domeniu vegheat de ea. Răsărită din pâcla uitării, acea veche amintire mi-a brăzdat mintea cu o lumină piezişă. Aşa cum ni se întâmplă deseori în cazuri similare, am simţit că nimic nu mai avea haz dacă nu o redescopeream pe bătrâna – de pe atunci – slujitoare a artelor plastice, care expusese lucrările ce mă fascinau. Eram dator să-i revăd opera cu care luasem cândva contact, să o preţuiesc altfel acum; cu maturitate, cu un interes nou.
Am dat sfoară-n ţară pentru a afla dacă mai trăia. Când mi s-a confirmat nădejdea, m-am interesat de adresa doamnei Maria Manolescu. Am întâlnit-o, în sfârşit. Am contemplat în apartamentul dumisale sute de tuşuri, laviuri, gravuri, destule dintre ele comentând în desen concerte la care asistase; şi mai ales am învăţat să o preţuiesc ca om. Cotrobăind pe unde-mi îngăduia, am dat peste vreo zece imagini reprezentându-l pe Constantin Silvestri la pupitru şi peste şi mai multe înfăţişându-l pe George Georgescu pe când mânuia bagheta dirijorului la Ateneul Român. Însoţindu-le de câte o opinie critică fără pretenţii şi de câte o notă biografică, semnate de mine, revista “Muzica”, stimulată de eminentul muzicolog Vasile Tomescu (care nu mă ajuta pentru prima oară), le-a publicat în două numere distincte. Astfel vârstnica artistă şi-a revăzut numele tipărit după mai bine de un sfert de veac de obscurizare, şi îşi hrăni sufletul cu un curaj reînnoit. Mai mult, soţia mea a invitat-o la un concert al orchestrei Radiodifuziunii, cu scopul de a-şi relua obiceiul să lucreze în timpul desfăşurării execuţiei. A condus-o cu maşina – îi lipsise un mijloc de transport mai comod în toţi anii aceia când renunţase la frecventarea concertelor -, i-a căutat un loc pe care l-a socotit potrivit intenţiei sale. Când ni se formă părerea că schiţa începută era gata, rupse coala de desen pe care îşi notase fugar primele impresii, deoarece, ne explică, se ghemuise prea departe de rampă şi nu vedea bine. Soţia mea i-a căutat un fotoliu mai potrivit nevoilor pupilei sale ostenite de ani şi a susţinut-o de braţ până la el. Rezultatul fu o privelişte în cărbune a violonceliştilor, sumbră şi dureroasă ca un geamăt. Ne-a oferit lucrarea. Am înrămat-o şi am agăţat-o deasupra unei eboşe în peniţă, tot de-a dumneaei, pusă pe hârtie în juneţe. Doream să facem remarcată deosebirea dintre vizualizarea realităţii cu nenumărate detalii filigranate, plină de voioşie şi umor, a fetei de douăzeci de ani, şi vizualizarea în care se distinge anevoie om de om, instrument muzical de instrument muzical, după posibilităţile unor cristalini ce au scrutat frumosul timp de optzeci şi ceva de ani şi ale unei inimi împovărate cu prea multe încercări.
Prietenia noastră adâncindu-se, într-o bună zi a scos din ascunzişul lui un dosar pe care am citit scris de mână:”AMINTIRILE BUNICULUI MEU MAJOR KARL MAYER”. După ce mi-am vădit entuziasmul stârnit de scrierea inedită ce-mi era încredinţată, m-a rugat să-i înlesnesc calea spre tipar.
Dar până atunci, pentru a mă asocia emoţiilor sale trezite la contactul cu memoriile, trecu la a mă iniţia în conţinutul mapei de carton subţire.
Cea dintâi informaţie pe care mi-o împărtăşi fu că autorul scrisese în limba germană. Din titlu am dedus că de traducere răspundea însăşi gazda mea, nepoata lui. Mărturisesc că în prelucrarea formei din povestirea de faţă m-am amestecat şi eu, din dorinţa de a nu lăsa nici un pasaj obscur sau nesigur să-l împiedice pe cititor să guste înalta ţinută morală şi darul epic al eroului unei întemniţări pe temei religios, care a suferit în urmă cu două veacuri din pricina unei nedreptăţi criminale, din partea unei justiţii ieşite din tiparele legalităţii. Această mărturie din trecut dovedeşte că răutatea omenească nu a apărut odată cu epoca noastră şi nu s-a manifestat numai la neamul nostru.
– “S-a născut la 23 februarie 1819, la Reichenberg, în Boemia”, mi-a explicat nepoata octogenară, “într-o căsuţă de lemn închiriată de tatăl său, un meşter tâmplar tare modest. Am dedus că a fost o noapte întunecoasă. Era bunicul meu un superstiţios? nu era? Credea el oare că încărcarea cerului dintr-acea noapte a jucat un rol malefic în împletirea firului existenţei sale posterioare? Nu ştiu prea bine. În schimb, l-am auzit în numeroase rânduri sugerând că întreaga copilărie i-a fost sumbră, trăgând după pilda acelei nopţi îmbeznate.”
Se pare că plodul s-a ivit pe lume ros de una sau mai multe boli şi stârnind mila celor din jur. Pe când majorităţii părinţilor le creşte inima când îşi privesc cu drag odoarele numai nuri şi înflorire, ai săi nu ezitau să se roage lui Dumnezeu să le înalţe progenitura la ceruri mai degrabă, atât de nepregătită pentru vieţuirea sub soare părea a fi.
– “Aflase din povestirile propriei sale mame, că avusese un cap mare, vârât între umeri, pe care nu-l putea susţine mult timp ţeapăn în sus; ochii îi stăteau căscaţi, proeminenţi; pieptul îi era ascuţit; spinarea aşijderea; abdomenul voluminos; extremităţile slăbănoage şi articulaţiile umflate.”
Pictoriţa zâmbea fără a-şi întrerupe înşiruirea penibilă. Ar fi putut evita numirea în faţa mea, un necunoscut, a metehnelor unei rude ce părea să-i fi fost foarte dragă; însă deduceam că aplecarea sa spre realism în grafică triumfa şi în acea prezentare a bunicului, în pofida uşoarei strâmbături a figurii mele, despre care nici măcar eu nu ştiam de era una semnalând scârba deşteptată de cele auzite sau înduioşarea pentru soarta puiului de om abia ivit pe lume.
Între timp, privirile îi alergau femeii pe colile de hârtie din poala sa, însămânţate mărunt cu semnele şterse ale unei maşini de scris cu panglică învechită. Brusc, căzându-i căutătura asupra fragmentului căutat de câtva timp, mi-l citi:
– “Natura adeseori dotând cu vitregie trupul sau vreun simţ, le compensează cu o risipă întru cele spirituale; pot şi eu afirma, aducând dovezile de rigoare, că memoria mi-a fost suficient de clară, pentru a coborî până la cel de al treilea an al vieţii mele, iar raţiunea îmi era avansată faţă de vârsta ce o aveam. Deprindeam cuvinte asupra cărora făceam diverse reflecţii ce depăşeau nivelul unui copil şi niciodată nu am avut concepţiile uşuratice ale acestuia.”
Irisurile bătrânei doamne se umplură de o firească mândrie pentru calităţile intelectuale vădite în acest text, desemnând harul strămoşului dumisale.
Acesta, îmi istorisi dumneaei în continuare, patru ani la rând nu a coborât din pat. De acolo supraveghea jocurile fraţilor lui. Sănătatea dovedită de ei în orice giumbuşluc îi era pricină de suferinţă celui a cărui şubrezenie a sănătăţii îi interzicea să participe la pocinoagele lor, cu atât mai mult cu cât era limpede că părinţii îi iubeau anume pentru acea exuberanţă, pe când lui nu-i aruncau decât rareori câte o privire încărcată de compasiune.
– “Fără a face comentarii psihologice”, reluă graficiana lectura, “- pentru care nici nu sunt apt -, convingerea lăuntrică îmi şopteşte că acest fapt din urmă a constituit imboldul retragerii în mine însumi, ceea ce nu-l fericeşte nici pe osânditul la ea, nici pe cei care-l înconjoară. Aceasta reprezintă cea dintâi nenorocire. Împotriva ei nu poţi lupta decât cu prea puţin succes, dacă ea s-a înrădăcinat din copilărie şi numai dacă apar în existenţa ulterioară şi împrejurări favorabile.”
Maria Manolescu mi se uită înfipt în ochi, astfel încât n-aş fi putut refuza să-mi cerceteze privirile mirate şi care nu se aşteptaseră la surpriza ce mi-o provoca.
– “Ferească Dumnezeu să mă plâng de părinţii mei!” exclama memorialistul, împrumutând glasul nepoatei sale.
Aducea dovadă în favoarea dragostei lor faptul că, din grijă pentru el, îi frecau corpul de la cap la picioare cu vin, medicament mult prea scump pentru un biet tată care-şi întreţinea familia muncind cu braţele.
Deşi în privinţa aceasta părinţii nu i se deosebeau cu nici un chip de oricare alţii, după cum e firea omului şi natura lor era atrasă cu predilecţie de frumos, de sănătate şi de seninătate şi era respinsă de tot ce se opune acestora.
– “Nu se poate nega că dragostea pentru o existenţă jalnică – oricât de apropiată ţi-ar fi – se răceşte şi licăreşte iarăşi numai când este înspăimântată de remuşcări”, ridică cele două fascicole de lumină tulbure cititoarea, dintre pleoapele uşor gălbejite, semănând cu nişte frunze întomnate, şi mi le depuse tremurate întrebător pe chipul îndreptat către dumneaei.
Împlinind al cincilea an, micuţul îi uimi pe ai săi, deoarece coborî din pat, înşfăcă o roabă de jucărie a surorii mai mici şi, bălăngănind-o de ici colo, dădu ocol odăii. “Îmi pare că am fost întrebat de ce nu încercasem să umblu mai dinainte. Aş fi putut întreba la rândul meu: de ce nu m-aţi îndemnat voi înşivă să deprind această artă dificilă?” Descoperi că putea escalada marginea patului părintesc, dacă se ajuta de un scăunaş. De acolo avea perspectiva întregii odăi: îşi urmărea fraţii, observa cum muncea tatăl lui, calfele, ucenicii. Le cântărea replicile, le asculta cântecele, le îndrăgea fluieratul.
La fel se scurseră următorii doi ani, nu cu mult mai fericiţi, până ce “i se legară membrele”, ceea ce îi vesti pe adulţi că sunase clopoţelul şcolii şi pentru el.
Istorisirile ce circulau cu privire la folosirea neprecupeţită a riglei şi nuielii în educaţie, palmele cu cari deseori fratele său revenea de la şcoală umflate, ori obrajii lui mânjiţi de ştergerea lacrimilor cu pumnii, îl lămuriseră pe Karl asupra viitoarelor cazne ce-l aşteptau în această nouă etapă a existenţei. Aşa încât şcolarizarea îl sperie mai tare decât orice, iar în cea dintâi zi de cursuri spaima îi atinse o culme necunoscută anterior.
– “Înfigându-mi gustarea în buzunarul pantalonilor, o bucată de pâine pe care nu o putusem înghiţi de dimineaţă, fratele meu mă luă cu el, mă vârî în clasă şi închise uşa îndărătu-mi. Am rămas pironit, cu patru degete înfipte în umezeala caldă a gurii, cu privirea în pământ. Cu orice risc, aş fi luat-o la goană, dar nu ajungeam la clanţa uşii. Aceasta se deschise şi m-am pomenit împins încet înainte. În faţa mea se găsea primul meu dascăl. Îmi spuse cu o voce blândă: – ‘Micuţule, de ce nu te aşezi într-o bancă?’ Încurajat, am ridicat ochii şi un oftat de uşurare mi-a ieşit din piept, aceasta nu numai datorită firii sale blajine, ci şi faptului că nu era înarmat cu uneltele temute ale torturii. Îl văd şi astăzi: avea părul argintiu, lung, dus la spate, menţinut cu un pieptene; faţa luminată de blândeţe şi bunătate; ochelari cu ramă de os; un frac albastru cu nasturi lucioşi, pantaloni galbeni, până peste genunchi, ciorapi albi şi pantofi cu cataramă. Nicicând nu l-am zărit altfel, nici măcar în sicriu.
“Ascultându-i cuvintele ce-i vădeau căldura sufletească, comparându-le cu cele pe care le scria pe tablă, barometrul stării mele lăuntrice creştea vertiginos, astfel încât degrabă mi-am coborât  mâna în buzunar după pâinea ce o aveam acolo, dar n-am mâncat-o, pesemne datorită unei stime purtată instinctiv învăţătorului.
“Totul a mers bine şi cred că graţie atenţiei cu care urmăream lecţiile n-aş fi rămas în urma colegilor. Dar aceasta nu a durat îndelung. Bunul meu dascăl, sub a cărui ocrotire, de se extindea mai îndelung, desigur că aş fi dobândit încredere în mine şi în ceilalţi, a murit; şi cu el a pierit îngerul meu ocrotitor.”
Eram cucerit de calităţile textului cu care mă confruntam, de culoarea, tensiunea şi puterea lui de evocare. Nepoata autorului nu mai trebuia să depună nici un efort pentru convingerea mea. Regăseam în el înduioşările clasicilor din occidentul continentului asupra copilăriei nefericite cunoscute de mai toţi strămoşii noştri. Trezirea propriei sale conştiinţe era urmărită de bunicul doamnei cu delicateţe şi o uşoară amărăciune.
– “În ziua înmormântării, toată clasa a fost condusă la cosciugul lui. Îl priveam şi nu puteam plânge. Când, la uşă, ni s-a dat slobozenie de a merge mai departe singuri, m-am întors din drum şi lacrămile mi-au izbucnit într-un tremur convulsiv. Cât a durat acesta nu ştiu. Cineva şi-a depus palma pe capul meu. L-am zărit pe diaconul nostru Sommer. – ‘Mergi acasă, copile! S-ar zice că ai suflet bun. Du-te şi te spală la fântână.’ Am ajuns acasă; m-am ascuns într-un ungher şi am continuat să vărs lacrimi.”             Stăpâna apartamentului din Colentina – unde mă aflam – remarcase implicarea mea sentimentală în cele ascultate. Profită de ea pentru a străbate noi paşi pe calea revelaţiilor bătrânului.
– “A început o perioadă pe care aş fi voit s-o şterg din viaţa mea sau cel puţin din memorie. Odată cu apariţia noului dascăl numit, rectorul Filip, opus bunului său predecesor Nauhauser, s-a zis cu mintea mea firavă şi mai cu seamă cu curajul meu. El mi-a provocat o uşoară dezechilibrare psihică, anume o anxietate patologică, însoţită de sudori reci, de frica de mine însumi, de frica până şi de căderea unei frunze, ca şi de frica de nestăvilit faţă de semeni. Desigur că de la naştere această suferinţă mocnise în organismul meu maladiv, iar acum izbucnise. Astăzi încă, datorită ei, văd un băiat vrednic de milă, cu care, cu greu şi cu repulsie, sunt dator să mă identific zi de zi. Ce uşor ar fi fost să se stârpească rădăcina răului şi a mizeriei mele apelându-se la ajutorul unui medic care să fi câştigat încrederea copilului ce eram…”
Pe când mă străduiam să nu pierd o iotă din cele destinate mie, pentru a urmări şirul gândurilor expuse în secolul al XIX-lea asupra unei profesiuni care, în definitiv, era şi a mea, cu greşelile ei inerente ori datorate unor metode pedagogice înapoiate, aspirând astfel la o îmbunătăţire a prezenţei mele pedagogice, fără de vrerea mea, privirile îmi lunecau peste lucrările plastice ale Mariei Manolescu, toate în alb/negru, exclusiv. Deodată mi se păru că mi se lumina mintea, bântuită mai demult de întrebarea: ce o făcuse pe această (pe atunci foarte tânără) artistă să aspire la a reprezenta realitatea numai în alb şi negru, sărăcind-o de aura curcubeului? Nu cumva explicaţia se ascundea în moştenirea lăsată de acel bunic a cărui viaţă nu era recepţionată în culori multiple, ci numai în umbre şi coşmaruri?
– “Cu o carte, o riglă şi o nuia arătoasă, rectorul Filip se îndreptă cu paşi mari către catedră; juca nuiaua numai cu mâna dreaptă, făcând-o să şuiere, căutând cu o privire sălbatică prin clasă, de parcă şi-alegea dinainte victima.”
Era perioada când dobândirea unui briceag de 3 creiţari trezi interesul adolescentului pentru cioplitul lemnului. De rezultatul acestei activităţi s-ar spune că era deosebit de mulţumit. Aici se cuvine găsit şi izvorul talentului moştenit de nepoata lui, probabil. Ea citeşte cu înduioşare:  – “După isprăvirea orelor de curs, aş fi dorit să sar peste capetele colegilor spre a ajunge cel dintâi afară. Tot într-o fugă o ţineam până acasă, îmi primeam bucata de pâine neagră ca gustare, mă aşezam în spatele şopronului (tata închiriase de câţiva ani o casă mai spaţioasă) şi ciopleam în singurătatea ce-mi era dragă.”
În acea perioadă, un alt băiat, viitorul sanitar Ferdinand Kotter, i se vârî băietanului în suflet, obligându-l să iasă uneori să se joace laolaltă cu ceilalţi copii, veselindu-se în rând cu ei, până cobora asupră-i jalea cu care se obişnuise, “încât, fără a spune o vorbă, ca un vânat hăituit, fugeam spre singurătatea mea.”
Ostenit să sufere permanent de acea melancolie a înfricoşării cumplite, Karl s-a străduit întreaga viaţă să afle de unde provenea ea.
Nepoata lui, pregătindu-mă pentru revelaţia ce urmează, renunţă la zâmbetul ei blând cu care îmi condusese cugetul până atunci. Îl înlocui cu o crispare ce mă furnică pe şira spinării, pe măsură ce-i urmăream glasul.
– “Ne jucam de-a v-aţi ascunselea, la ‘Cruce’, pe lângă ultimile case din cartierul Galgenberg, ai cărui locuitori devenisem şi noi de când tata cumpărase, plătind în muncă, o căsuţă de lemn. Simţeam iarăşi apropiindu-se momentul când se manifesta nevoia să mă retrag în singurătate. Căutând un ascunziş mai potrivit acestui scop, am pătruns de-a-ndaratelea în holul unei case unde, pe un scaun, era aşezat un copil mort, pe care l-am răsturnat din poziţia sa neobişnuită. Îngrozit, tremurând, gata să leşin, m-am cramponat de uşă fără să-mi pot desprinde privirea de copilul culcat cu faţa în jos pe podea, lângă sicriu.
“Va fi durat mult până ce s-a deschis uşa camerei şi o femeie, de bună seamă mama copilului, a scos un ţipăt de groază. Aceasta m-a trezit din împietrire şi am plecat, mai întâi încet, ţeapăn şi oscilant, apoi tot mai repede până ce, scăldat în sudoare, am căzut în genunchi în faţa icoanei ‘Beyerbusche’. Eu şi criminal! Voiam să mă rog, dar nu puteam. În amurg, abia m-am târât spre casă, cuprins de frisoane ce nu mai conteneau. Nu am mâncat nimic şi m-am suit în încăperea din pod, unde dormeam toţi copiii. Aşa cum se petrecea în fiecare noapte, auzii bătând orologiul primăriei pe rând orele 11, 12, 1, după care m-am prăbuşit într-un somn câtuşi de puţin sănătos, ci într-un coşmar, sau dacă vreţi, mai degrabă, într-o viziune.
“Stăteam în faţa casei şi priveam înalţându-se la orizont, spre răsărit, un splendid nor trandafiriu. Deodată a pierit şi în locul lui a apărut Maica Domnului cu Pruncul. Am îngenunchiat, împreunându-mi mâinile şi mă rugam: ‘Ai milă de mine! Vreau să fiu bun! Spune-mi ce să…’ Însă imaginea a dispărut tot atât de repede cum se ivise, iar în locul ei s-a profilat un zid negru, după care se arătă satana, târând după sine lanţuri grele; avea ochii scânteietori. Venea spre mine urlând; intenţiona să mă prindă în ghearele sale. Am ţipat asurzitor, am sărit din pat, m-am lovit cu capul de o bârnă de-a acoperişului şi m-am prăbuşit în nesimţire, rămânând în aceeaşi stare până-n zori.
“În creierul meu bolnăvicios, enigma fusese dezlegată, fără să-şi dea nimeni seama: eram un rău! nedemn de a-l vedea pe Dumnezeu, ci sortit iadului, atât de plastic descris, cu toate grozăviile sale, de diaconul şcolii noastre.”
Deşi mereu ne vine să acuzăm indiferenţa părinţilor, faţă de acest băiat permanent chinuit, cu siguranţă prea sensibil, dacă nu chiar neurastenic, pentru a doua oară într-un decurs atât de scurt el consemnează intenţii ale tatălui său ce sunt spre lauda dragostei şi grijii paterne.
– “Când toţi copiii au coborât din culcuş, tata a băgat de seamă starea mea neobişnuită şi şi-a propus să mă ducă să mă vadă un medic.
“Acesta a constituit unicul moment din întreaga mea viaţă când, aflându-mă în culmea suferinţelor, aş fi putut destăinui părintelui meu toate prin câte treceam, dacă mama mea, mai nepăsătoare, nu intervenea, obişnuită încă de la naşterea mea cu aspectul meu mizerabil, afirmând că nu aveam nimic, să mai ies, pur şi simplu, la aer!
“Aşa că am ‘ieşit la aer’, pentru mine aerul ciumat al clasei!”
În loc de o intervenţie părintească în sensul degrevării preadolescentului de câte îl apăsau, ori a uneia rezultând dintr-un consult medical atât de necesar în acele împrejurări, el este din nou supus traumelor, cu atât mai grave cu cât proveneau dintr-o sursă ce-i mai otrăvise viaţa şi anterior.
“‘Ce mutră face nătărăul ăsta verde-albastru, de parcă ar vrea să ne înghită!?’ Cu aceste cuvinte s-a apropiat de mine – nu ştiu cu ce intenţii – rectorul Filip. Într-un acces de nebunie, mi-am scos fulgerător briceagul din buzunar şi mi l-am înfipt în piept. S-a îndoit, mi-a tăiat hainele şi mi-a zgâriat uşor pielea. Leşinat, am căzut sub bancă. La deşteptare, m-am trezit în faţa uşii clasei, cu dureri groaznice de cap şi ud leoarcă. Cum de am ajuns acolo şi dacă se ocupase careva de mine nu ştiu… În schimb, ştiu că acest nemernic de învăţător, Dumnezeu să-l ierte!, nu a povestit nimic părinţilor mei; bănuiesc că n-a făcut-o datorită conştiinţei vinovate, deoarece îi trecea prin minte că de frica maltratărilor sale făcusem gestul acela!”
Necazurile nu se isprăvesc cu acea pierdere a cunoştinţei, ci continuă în acelaşi spirit, însă, în cele din urmă, cu un deznodământ favorabil eroului.
– “M-am târât acasă, dar în Bömische Gassee m-a cuprins iarăşi răul, astfel încât am fost nevoit să iau loc într-o boltă, mai sus de nivelul străzii. Din nou mi-am pierdut firea şi m-am rostogolit pe stradă. M-am trezit în locuinţa colectorului de loterie ale cărui două fete mari se ocupau de mine. Compătimirea şi mila lor mi-au alinat durerea sufletească. Părerea mea este că pentru întâia oară în viaţă am avut parte de alinare şi de înţelegere. Am vărsat primele lacrimi ce-mi erau binefacere, pe lângă atâtea altele provocate de dureri fizice sau psihice. Domnişoarele m-au întrebat al cui eram şi ce nume purtam, de căzusem cumva într-o groapă, dacă mi-era foame şi multe altele. De răspuns, n-am făcut-o nici până astăzi, într-atâta mă îneca plânsul. Am părăsit casa aceea şi am fost urmărit de privirile lor  cât timp aceasta a fost cu putinţă.
“Ajuns acasă, m-am vârât în ‘iad’, cum se numea încăperea unde dormeau copiii, şi nu l-am părăsit îndelung timp. Că nu eram sănătos se vedea din faptul că nu mă duceam la masă. Având fierbinţeală mare, mi s-a aplicat aluat pe tălpi, ceea ce se socoti că, pentru moment, era suficient. Însă, deoarece noaptea am aiurat, dimineaţa a fost chemat un medic. Mă găseam mai aproape de moarte decât de viaţă. În cele din urmă, natura mea rezistentă a învins, ca şi în alte împrejurări ale existenţei mele. În continuare, timp de mulţi ani, am fost o arătare ciudată: opusul unui bătrân pueril – un tânăr bătrân.”
Eram tot mai convins de firea neobişnuită a bunicului artistei în casa căreia mă aflam. O fire maladivă? O fire al cărei spectru se cuvenea redus numai la culorile spaimei? O fire indusă de caractere mult mai puternice? Degeaba aş încerca să ghicesc acum originile ciudăţeniilor sale de comportament, nu am nici suficiente date asupra întâmplărilor prin care a trecut, nici asupra fondului afectiv moştenit, nici asupra exactei educaţii ce a contribuit la formarea sa, nici asupra compoziţiei chimice a celulelor din care îi era alcătuit trupul, deci care-i impuneau anumite reacţii la stimulii proveniţi din exterior.
Trăsătura sa esenţială, se străduia el să-şi convingă cititorii posibili, era indiferenţa, deşi vom deduce printre rânduri curând, această ‘indiferenţă’ constituia o haină potrivită unui anotimp trecător, acela al pregătirii băiatului pentru pubertate, pentru iniţierea în bărbăţie. În cazul nostru al tuturora, la acea vârstă ingrată, nimic nu mai pare să ne atragă, tocmai pentru că suntem prea dureros chemaţi de sexul opus, ceea ce rămâne încă o taină chiar şi pentru noi înşine.
– “Nu eram fericit, nici nefericit. Nu respingeam nici bucuriile, nici suferinţele, nici durerile. N-aveam dragoste, nici ură. Nu cunoşteam frica, nici nădejdea. Eram neclintit în faţa lucrurilor din afară şi a celor dinlăuntru: eram un automat. Mă duceam la şcoală pentru că la vârsta mea mergeai la şcoală. Din câte ne erau inteligent predate, reţineam puţine şi o făceam mecanic. Mâncam pentru a mânca, mă culcam din obişnuinţă şi visam des (curios lucru: despre chipeşele fiice ale celui cu loteria ) şi asta îmi făcea grozav de bine.”
Iată-l pe Karl trecând în viteză pe lângă tema de bază a anilor săi: erotismul, fără să-şi dea seama ce se petrecea cu sine. Cu minte de copil încă, el continuă să monologheze melancolic asupra veşnicelor sale necazuri, din strânsoarea magmei cărora s-ar părea că nu va scăpa niciodată.
– “Ferdinand Kotter, a cărui răbdare dumnezeiască faţă de mine mi s-a înscris în amintire, impunându-mi întreaga recunoştinţă, m-a convins într-o bună zi să-l însoţesc la râu, la scaldă. Am ajuns într-o adâncitură, mult prea mare pentru statura mea măruntă, şi a fost cât pe ce să mă înec. M-a pescuit un băiat mai mare. M-am dus acasă, fără să fi fost marcat de întâmplare şi ziua următoare m-am înfăţişat iarăşi, de unul singur, în acelaşi loc, la scăldat.
“Astfel am ajuns la vârsta de 13 ani şi urma să mi se decidă soarta. Insist: eram foarte mititel de stat; se credea că îmi lipsea dorinţa de a învăţa. Se găsi uşor soluţia: să devin croitor. Şi aceasta la fel de indiferent îmi era, de ca şi cum aş fi fost osândit pe viaţă să-mi câştig pâinea ca vânător de şobolani.”
Ucenicia se dovedi – ceea ce autorul nu se aşteptase – a-i fi de bun augur şi a-l ajuta să pătrundă în adolescenţă cu fruntea sus.
– “Am fost condus la cel mai bun croitor din oraş, dl. Johann Hoffmann, poreclit, după oraşul său natal: ‘croitorul praghez’ sau căruia i se mai spunea: ‘săritorul în apă’, fiindcă se străduise cândva să-şi ia viaţa prin înec. Se cuvine să descriu această personalitate care mi-a influenţat gândirea şi dezvoltarea. Era un bărbat frumos la chip şi trup, cu o ţinută graţioasă, degajată şi, cum spune lumea – era oglinda modei oraşului. De acest exterior recomandabil se lega o comportare plăcută şi atrăgătoare. Era instruit şi ştia să se exprime într-o germană aleasă, dar fără înflorituri. Declama ca un semizeu, cânta ca Orfeu, a încercat s-o facă şi pe scenă şi a fost agreat în societatea bună.
“Dar pe lângă toate acestea, era şi o lichea uşuratică.
“Datorită felului de a fi al acestui om cultivat, puterea gândirii mele nu numai că se trezi, dar se şi ascuţi şi îi împărtăşeam aversiunea faţă de breasla noastră batjocorită pretutindeni pentru ridicolul ei. Visam episcopi, eroi, actori, cântăreţi, poeţi, călăreţi şi pe alţii, şi începea a-mi place cititul. Învăţasem pe de rost o piesă cu cavaleri eroici şi aclamam destrăbălarea croitorului într-atât încât îmi căutam toată ziua ocupaţii pe afară din casă, ce-mi impuneau mişcări trupeşti sănătoase. Procurarea de accesorii, începând cu acele, datorită lipsei banilor, se făcea clipă de clipă, după nevoile momentului. De altfel, procurarea de alimente pentru 5-6 ucenici, căutatul meşterului prin toate localurile, căratul pe la clienţi al hainelor cusute, precum şi încasatul datoriilor, nu numai din oraşul meu natal ci şi din vecinătăţi, până la 6 mile împrejur, curăţitul hainelor, încălzitul fierului şi – dacă mai rămânea timp – supravegheatul copiilor, mă ocupau într-atâta, spre satisfacţia mea, încât prea puţine clipe îmi rămâneau pentru ‘arta’ cusutului… Unica şi toată preocuparea pe parcursul celor 3 ani de ucenicie a fost propria mea creştere, care însă nu voia să înainteze, deşi nu mă dădeam înapoi, conform sfaturilor primite, de a mă tot întinde. Totuşi dobândisem o culoare frumoasă, de pe urma alergăturilor, şi, dacă nu mă înălţasem, în schimb mă lăţisem.
“Datorită meritelor mele însumate, chiar înainte de a se fi scurs cei trei ani de ucenicie şi de a fi împlinit vârsta de 16 ani, am fost declarat absolvent. Va să zică eram liber! Ce mare este acest cuvânt, în adevăratul său sens, pentru om! Dar şi mai mare pentru un ucenic ca mine.”
Maria Manolescu depuse dosarul din care-mi citea pe fotoliul de lângă dumneaei  şi apucându-şi bastonul îşi ceru cu voioşie scuze şi dispăru. Înainte de a trece în altă încăpere am întrebat-o dacă o supăra să răsfoiesc de unul singur scrierea.
– “Dimpotrivă! Dacă vă face plăcere, sunt foarte bucuroasă!”
Am căutat locul unde rămăsesem cu lectura comună. Am zâmbit, constatând că şi bunicul său se afla pe picior de plecare, aidoma nepoatei bucureştence:
“Ce-mi păsa că nu-mi puteam câştiga existenţa zilnică?! Nu mă preocupa ce aveam să devin şi nici nu-mi venea nici o idee în această privinţă sau a vieţii ce urma s-o duc. Dar nezdruncinată îmi era dorinţa de a pleca în lume şi fermă intenţia – de ar fi fost cu putinţă – să nu mai iau niciodată un ac în mână.
“Cu acest zor categoric, am insistat pe lângă părinţi într-atâta încât nu putură rezista şi, împotriva voinţei lor, mi-au pregătit un rucsac. Pentru a nu mă încărca prea mult, eu fiind atât de scund, acesta fu trimis prin poştă la Viena, la adresa fratelui meu, care lucra acolo ca ucenic tâmplar şi prin ale cărui relaţii se socotea că voi fi plasat şi eu într-unul dintre atelierele de croitorie locale. Ce anomalie faţă de cunoştinţele şi voinţa mea! Agăţându-mi-se de gât, pe piept, un săculeţ de piele conţinând 20 de forinţi, am fost urcat în poştalionul d-nei Dekart şi dus până la Praga, unde am petrecut 3 zile cu amicul meu Kotter, care studia acolo, şi unde am căscat ochii la toate minunăţiile. De aci, am pornit pe jos la Brünn, m-am holbat la un balaur ce atârna de nu ştiu ce poartă şi am luat-o la picior către Viena. Aicia, în ciuda mea, fratele meu mi-a cam stăvilit petrecerea, însă, după o şedere de 14 zile, spre bucuria mea, nu-mi găsi de lucru.
“Neomiţând să urc în turnul Stefansdomului şi să văd ‘Stock im Eisen’, Praterul şi statuia Împăratului Josef, am părăsit într-o bună dimineaţă, contra voinţei fratelui meu, Viena. Cu sentimentul de a fi independent, am călătorit la Linz, unde am admirat de afară şi din respectabilă depărtare Turnurile Maximiliane. De aci, cu voie bună până la Salzburg, Graz, Klagenfurt şi Laibach, şi prin Adelsberg, vizitând faimoasa grotă, spre Triest. Vizitarea Triestului pe atunci era interzisă călătorilor provenind din anumite provincii, dacă nu posedau paşaport. Spre a vedea totuşi oraşul, mi-am lăsat sacul într-o cârciumă în afara oraşului şi cu hainele cele bune pe mine am pătruns în oraş. Am stat acolo până seara. După ce am zăbovit pe chei un ceas, am zărit în ceaţă, în depărtare, un vas de război. Am străbătut piaţa de peşte, am văzut localnicii împestriţaţi şi am cumpărat, de un creiţar, două portocale şi de alţi doi creiţari un sfert de kilogram de smochine. Am colindat oraşul în toate direcţiile şi spre seară m-am înapoiat la sacul meu. Triestul a reprezentat un capăt. Mai departe, spre supărarea mea, nu se putea trece.”
Graficiana reveni purtând o tavă metalică în mâna dreaptă, pe când cu stânga se sprijinea de baston. Pe tavă se lăfăia o farfurioară cu dulceaţă bine legată, de mure. Alături, pe o altă farfurioară cu un cerc albastru ocolindu-i circumferinţa la distanţă de jumătate de centimetru spre centru, un pahar aburit plin ochi de apă rece. Mai odihnea pe tişlaifărul croşetat ce podea tava un şerveţel de hârtie, îndoit în formă triunghiulară. Femeia era foarte mulţumită de sine, deoarece izbutise să aducă acestea fără a face vreo boroboaţă, cum ar fi fost să verse lichidul răcoros sau chiar fructele de pădure.
Depuse sarcina cu care venise pe o măsuţă Bidermayer din preajma mea. Am mulţumit şi m-am grăbit să înghit dulceaţa, fără mofturi, pentru că eram foarte doritor de a continua cunoaşterea bunicului său.
Luă loc pe marginea de pat unde şezuse şi înainte. I-am întins iarăşi dosarul, desfăcut acolo unde ajunsesem cu lectura. Îşi drese glasul şi:
– “Pentru a nu mă întoarce pe acelaşi drum, am plecat spre Agram, pe urmă, prin Warasdin înapoi în Stiria unde – într-o frumoasă dimineaţă – am ajuns la trista convingere că 20 de forinţi, fie şi drămuiţi cu mare economie, nu constituie un capital inepuizabil. Această convingere mă puse pe gânduri, nişte gânduri foarte triste, dar nu mă conduse chiar până la acul pe care-l uram. Mi se făcu foame şi deoarece firea mea nu concepea să cerşesc, am început să  vând, pe mai nimic, lucruri de care aparent mă puteam dispensa, deşi conştiinţa mă mustra pentru ce făceam. Finalmente, nu am mai avut nimic de prisos. Şedeam pe verdeaţă, la marginea unei păduri, lângă drum. Am adormit, dorind să nu mă mai trezesc niciodată.
“Spre seară, o mână grea mă scutură. Când mă deşteptai, am auzit o doamnă aflată într-o trăsură de lângă mine cum întreba: –  ‘Ce a spus?’ Sluga care mă deşteptase îi răspunse: –  ‘Zice: Mamă, mi-e foame! Dă-mi o felie…’ – ‘Doamne! Băiatului îi este foame! Şi o visează pe mama lui!’ Apoi mi se adresă cu cuvintele: – ‘Apropie-te degrabă. Chiar ţi-e foame?’ – ‘Da, căci de două zile nu am mâncat…’ Mi-a dat trei monede de câte ‘două zecimi’ şi m-a îndemnat: – ‘Caută să ajungi repede în sat, că vine furtună mare. Rămâi cu Dumnezeu!'”
Surprinderea şi reţinerea dialogurilor de către memorialistul sărac în şcolire mă impresionă şi cum, la timpul meu, păcătuisem jucându-mă cu uneltele dramaturgului, mă întrebam, pe când vocea doamnei îşi continua călătoria printre file, dacă nu ar fi meritat să-şi încerce şi Karl darurile, scriind replici pentru vreo scenă.
– “Furtuna prezisă de zâna mea izbucni înainte de a fi trecut eu de jumătatea drumului către sat şi atât de viforoasă era încât mă împinse spre un pom de lângă drum, de care m-am agăţat ca să nu fiu dus de vânt cine ştie unde. Un nor negru ca tăciunele fu luminat de fulgere clipe la rând. Udat şi bătut de grindină, mă părăsiră puterile, ca urmare a ostenelii şi a postului, şi am alunecat în genunchi, în noroi şi pietriş, gândind îndurerat că binefăcătoarea mea, în loc să-mi fi făcut darul acela, mai bine mă lăsa să urc în spatele trăsurii sale. În tot cazul binefacerea ei fusese una numai pe jumătate, dacă nu alesese chiar binefacerea greşită.”
În lipsa unei fete-n casă care să o scutească de îndatoririle gospodăreşti, Maria Manolescu, constatând că îi cinstisem amabilitatea mâncând tot, se ridică iarăşi, să depună în bucătărie cele aduse de acolo. Îmi refuză oferta de a face eu acel drum în locul său. Între timp, am profitat pentru a afla ce păţise bunicul ei după încheierea furtunii.
– “Deşi scena ar fi putut zgudui o fire slabă, pe mine nu mă sperie şi îi mulţumii lui Dumnezeu, cu toate că mintea mai mi-era încă înceţoşată, pentru isprăvirea grabnică a prăpădului.”
Remarc că, într-adevăr, contactul cu aerul, cu soarele, cu sănătatea, că strădania de a rezolva problemele puse de aducerea la îndeplinire a cerinţelor meşterului, ca şi a celor ridicate de realizarea propriilor sale dorinţe de om liber, contactul cu cultura, i-au schimbat opiniile privitoare la sine însuşi. Karl se socotise până acum un blestemat, un neputincios, o ruşine a familiei, un ins fără pic de încredere în sine, ca şi lipsit de orice şansă de a se mai îndrepta. Nu are rost să continui a înşira aspectele negative resimţite de el a-i fi fost caracteristice, deoarece cititorul le-a băgat de seamă şi singur. Important este să atrag atenţia asupra modificării suferite de personalitatea lui, sub impulsul primit de la schimbarea tipului de viaţă dus.
– “Mi-am adunat puterile pentru a mă ridica de jos. Dar sacul, oricât de uşor devenise, fu prea greu ca să-l pot înălţa. L-am lăsat pe loc; m-am târât spre drum şi, după ce am parcurs o cale ce mi se păru lungă, am ajuns la sat şi la birt. Intrând, aspectul meu jalnic provocă râsul ‘stăpânilor străzii’, care stăteau în jurul unei mese îmbelşugate, deoarece marii cărăuşi – la care mă refer – , până la apariţia trenului fuseseră cineva.
“Fără a mă simţi înjosit, ci numai mirat, continuând a gâfâi, am rămas locului, pe când unul dintre acei domni, în haină albastră şi pantaloni de piele, se ridică strigând: ‘În ce hal arăţi! În ce mocirlă te-ai scăldat? Na! Ţine!’ şi-mi zvârli o bucată de friptură de porc şi o felie de pâine albă ce căzură lângă mine. ‘Înfulecă şi şterge-o, jegosule!’
“Îl susţinură hohotele de râs general. Fără să-i ridic darul, m-am întors către uşa pe care, lipsindu-mi puterile, o lăsasem căscată.
“Nici birtăşiţei apariţia mea nu-i provocase o impresie mai bună. Se repezi la mine, întrebându-mă cu arţag ce voiam. În câteva cuvinte i-am istorisit păţania prin care trecusem şi i-am făgăduit să-i plătesc consumaţia. Se depărtă bodogănind.
“Săptămâni la rând mi se întâmpla să nu mănânc o mâncare caldă. Dacă am cerut o supă fierbinte, ‘Nu mai am. De ce n-ai venit mai devreme?’ Deşi, ca oricare alt client, aveam dreptul să rog să mi se facă o supă, de frica de a nu fi dat afară, m-am mulţumit să solicit o bucată de pâine, ce, oricum, mi s-a întins cu aceeaşi rea voinţă. Astfel stând lucrurile, am luat loc cât mai aproape de foc, pe o bancă unde se aflau două coşuri pline cu caise. Solicitând să mi se vândă din ele, femeia mi-a zis: ‘Doamne, cine să mai vândă aşa ceva? Mănâncă după pofta inimii!’. Am mâncat atât de multe cu pâinea pe care o primisem, încât stomacul meu slăbit nu le asimilă. Urmă o noapte tare rea. Îngrijorat de soarta sacului meu rămas în drum, dis-de-dimineaţă am pornit să-l recuperez şi mi-am găsit avuţia neatinsă, îngropată în noroi.
“În etape mici am ajuns la Linz şi fiindcă slăbiciunea stomacului mă condusese la dizenterie, iar banii îi consumasem, îmi pusesem în gând să intru în spital. Am fost îndrumat – cu intenţii bune sau rele – spre Ashbach pe Dunăre, la 4 mile de Linz, unde contele Harrach ar fi întemeiat un mic spital pentru drumeţi. Din păcate, nimic nu era adevărat!”
Abia acum mi-am dat seama că graficiana se oprise în prag şi mă înconjura cu privirile-i calde, satisfăcută de interesul faţă de paginile bătute la maşina de scris pe care mi-l trezise. Căldura cu care îşi adăstase căutătura asupră-mi, mi-a amintit de intenţia cu care îmi arătase dactilograma. Anume să pregătesc calea spre tipar a memoriilor. Aveam să întâlnesc redactori la fel de deschişi faţă de inedit cum eram eu? Iar dacă nu, cum îi puteam făgădui ceva nepoatei memorialistului? Fără a-mi fi dus gândul la capăt, am coborât iarăşi pleoapele, să reiau lectura cu glas tare, deoarece acum nu mai eram singur. O parte din entuziasmul anterior mă părăsise, sub influenţa temerilor născute pe neaşteptate în legătură cu şansele minime ce le aveam de a servi amintirea scriitorului.
“Venise toamna, cizmele îmi erau găurite, n-aveam nici o leţcaie prin buzunare, nu mai exista nimic de vândut, nimica în plus, şi mai eram şi grav bolnav, lipsit de puteri. Mă găseam la mare ananghie! Cu ea am adormit la han, descurajat; ajutorul, deşi nu după placul meu, sosi odată cu zorile.”
Din nou atrag atenţia cititorului asupra modificărilor de caracter suferite de narator, semn al maturizării sale. Altcândva s-ar fi bocit cu lacrimi de crocodil datorită ghinionului ce nu-l părăsea. Acum nu face decât să specifice, cu demnitate dacă nu chiar suficienţă, că altceva şi-ar fi dorit ca salvare din situaţia deloc recomandabilă – trebuie s-o recunoaştem – în care se găsea.
“Când, aflându-mă în mare încurcătură din pricina grijilor stârnite de felul în care urma să-mi achit patul şi supa, am intrat în crâşmă, acolo mă aştepta un bărbat mare de stat, destul de bine îmbrăcat, din a cărui purtare ghiceai militarul. Mi s-a prezentat: Krieger, prim croitor al locului. Mă rugă să lucrez la el! I-am spus deschis că mă pricepeam prea puţin să cos, dar dacă insista nu avea decât să mă pună la încercare. Mă consolă că aveam să mă descurc, înhăţă, vizibil bucuros, sacul meu, îmi plăti datoria pe care o contractasem şi îmi indică drumul. Casa lui modestă, cu trei ferestre la stradă, era aşezată cam la capătul localităţii de pe Dunăre. Jos avea două încăperi înguste, între ele găsindu-se sala de intrare. Cea din stânga, lipsită de sobă, reprezenta dormitorul meu. După ce mama meşterului, o bătrână vrednică să interpreteze rolul unei vrăjitoare în Noaptea Valpurgiei, mă întâmpină rânjind, puse pe masă o strachină mare cu fasole în al cărei miros mi se păru că sta tămăduirea mea.
“Acest medicament aplicat mereu, precum şi viaţa regulată, odaia caldă şi patul bun, avură rezultatul dorit. El mai fu completat şi cu o licoare scumpă pregătită de vrăjitoare, astfel încât mă vindecai curând.
“Meşterul, imediat după gustare, poate pentru a mă lega de el, îmi duse degrabă cizmele la dres; rufele mi-au fost date la spălătorie. În chipul acesta am ajuns ceea ce nu credeam că soarta avea să mă ajute a redeveni vreodată. Salariul, după paisprezece zile de probă, îmi fu fixat la 48 creiţari pe săptămână şi nici măcar nu îndrăznesc a susţine că aş fi meritat leafa aceasta.
“Aveam un pat curat, în odaia mea aerisită, şi hrană grosolană, compusă – cu rare excepţii – din: supă de dimineaţă; la dejun carne de vită cu găluşte, bune de tras cu ele la ţintă, varză sau sfeclă; seara supă sau cartofi cu pâine de secară la discreţie.
“Lăsând la o parte starea mea morală jalnică şi cicălelile mamei meşterului, mă simţeam destul de bine. Aceste sâcâieli se curmară odată cu sosirea carnavalului şi se revărsară asupra nurorii pe care a adus-o în casă meşterul. Era o bucătăreasă cam trecută, vorbăreaţă, din Linz. Ea mă necăjea într-alt chip: cu dorinţa ei de a mă descoase, în absenţa meşterului, şi de a-mi afla păţaniile, şi cu marea ei foamete de povestiri cu crime, cu fantome şi cu cavaleri. Pentru a o satisface, adeseori eram dator să le născocesc; însă dacă trebuia să repet povestirile, îmi reproşa că nu se potriveau cu cea dintâi istorisire.”
Şi iată cum devine un tânăr scriitor…
“Azilul meu de pe Dunăre mi-a oferit atât hrană spirituală cât şi de inimă. În Aschbach se găsea magazinul universal al d-lui Stadler care nu se prea ocupa de negustoria lui, ci o lăsa pe seama unicei sale fiice, pe când el lipsea tare mult, navigând pe Dunăre pentru a se căpătui şi mai tare.
“Acest om avea o bibliotecă de care aflasem. După ce am cumpărat un nimic de acolo, am îndrăznit cu toată timiditatea mea  să-i cer domnişoarei Marie o carte; ea mi-a fost dată cu bucurie. Pe calea aceasta se formă singura mea legătură culturală. De ar fi fost căsătorită, îmi putea fi mamă, dar nu părea atât de în vârstă. Era sănătoasă şi rumenă, bine clădită, foarte morală şi cu o inimă deosebit de generoasă. Deseori îmi admira ochii albaştri şi atât de buni” [remarcă tipică pentru o “legătură culturală”!, îmi permit să adaug…], “ceea ce-mi făcea plăcere, fără să-i răspund cu necuviinţa de a admira la rândul meu ceva de-al ei, ceea ce cu siguranţă ar fi supărat-o. Ştiinţa sa negustorească a fost echilibrată de cunoştinţele mele privitoare la ţări şi popoare. Mă străduiam să ajung din urmă noţiunile ei. Nu cultivam scrisul, pentru că ne înţelegeam verbal: “sufletele asemenea se înţeleg”.
“Trecură de atunci patruzeci de ani şi cu tot comerţul meu cu oamenii şi oricât mi s-a dezvoltat judecata între timp, nu-mi pot da seama dacă Maria Stadler m-a iubit ca pe un fiu, ca pe un prieten sau ca pe o jucărie. Aş exclude ultima presupunere când mi-amintesc că o dată mi-a dat un şoc, fără voie, pomenindu-mă pe neaşteptate cu nasul în pieptarul ei. E sigur că, oricum, mă iubea. Această dragoste imaterială îmi făcea cinste şi astăzi încă îi păstrez o amintire fără pată.”
Este remarcabilă tendinţa lui Karl de a se înapoia întruna la lectură şi studiu, oricât de dezordonat se petrecea aceasta. Felul cum o făcea crea pricini suplimentare de îndrăgire a învăţăturii; să ne amintim că acelaşi soi de atracţie ambiguă pentru carte constituie şi tema romanului lui Jack London: “Martin Eden”; desigur că ea este una general umană.
“Astfel s-a scurs iarna, cu muncă neistovitoare, cu cititul şi cu exerciţiile de scris şi cu nimicuri nevinovate, până ce reveni primăvara, cu îndemnurile ei de ducă. Toamna, le scrisesem părinţilor despre toate pătăraniile mele şi mă dăscăliseră cu mici reproşuri. După Crăciun, le-am scris iarăşi, rugându-i să se îngrijească de prelungirea carnetului meu de călător. Părinţii mei poate că şi-au făcut reproşuri că prea de tânăr mă lăsaseră să plec şi mi-au răspuns să revin acasă şi abia peste un an să mă duc la Viena. Dar pentru că nu doream aceasta, m-am decis să plec în Ungaria, unde nimeni nu te căuta de prelungire.
“În mai, rucsacul îmi era pregătit şi, spre seară, m-am dus la Marie, cu inima strânsă, pentru că ştiam că o voi îndurera. Se afla în prăvălie şi servea un client. La apariţia mea, se-ngălbeni şi scăpă din mâini tot ce ţinea în ele. Ca un păcătos ce eram, am încremenit în uşă. Clientul plecă, iar Marie se îndreptă spre contoar. După ce am aşteptat-o îndelung, reveni. Luă loc la masă, ascunzându-şi obrajii în palme şi se puse pe plâns. Şi pe mine mă înecară lacrimile; după un timp, am pomenit ceva despre recunoştinţă. Sări în sus, mă luă în braţe şi, sughiţând, tot repeta: – ‘Doamne! Doamne! Mi se rupe inima! Un glas lăuntric îmi spune că te vor ajunge mari nenorociri şi doar eşti un băiat atât de bun!… Şi, totuşi, trebuie să pleci, recunosc, căci ce să se aleagă de dumneata aici?! Dar Karl! Karl, dacă o vei duce greu şi ai putea fi ajutat, nu uita că Marie Stadler trăieşte şi are bani ce nu privesc pe nimeni. Să te ajute Dumnezeu! Acum, pleacă; şi făgăduieşte-mi că nu vei citi această scrisoare decât când vei trece de Linz’. După aceasta dispăru în odaia sa dindărătul contoarului. Nu ştiu care dintre noi ne-am simţit mai părăsit; însă durerea mea a fost alinată de conştiinţa că provocasem o simpatie cuiva!
“A doua zi am deschis scrisoarea: conţinea 30 de forinţi; mai întâi m-a şocat. Însă deoarece scria să o iert şi să primesc darul, el constituind o mângâiere pentru ea, adică să mă ştie cu ceva bani asupra mea – am acceptat.”
Mergând cu citirea fragmentului până la capăt, începem să ne îndoim, totuşi, de onestitatea scriitorului, care onestitate pare subjugată de onoare, discreţie şi decenţă. Bănuiesc că cititorul nu mă va contrazice: izbucnirea femeii pare peste aşteptări de dureroasă pentru ca ea să se fi mărginit la o amiciţie literară, nu? Punând la socoteală şi jertfa bănească pe care se declara gata a o face, bănuiesc că ‘naivitatea’ jucată de memorialistul matur constituie doar o mască acoperindu-i autoironia sau, încă o dată, dorinţa de a păzi bunul nume al Mariei Stadler.
“Ceva mai înalt şi straşnic de sănătos, am părăsit Ashbachul meu drag, am ajuns noaptea la Pinkafeld, am trecut frontiera pe când grănicerii dormeau şi am pornit spre Seinamanger; de acolo la Raab – unde – ca un început de împlinire a presimţirii Mariei, m-am îmbolnăvit de friguri ce m-au zguduit timp de 8 săptămâni, din 2 în 2 zile, şi m-au slăbit mult.
“O văduvă de croitor, cu două fete mari, spălătoreasa breslei, m-a primit cu bună voinţă şi mi-a dat o încăpere cu pat în locuinţa sa curăţică. Deşi iniţial am avut bănuieli cu privire la darul dezinteresat al Mariei, curând l-am regretat şi, epuizându-mi-se economiile, am atacat cei 30 de forinţi, binecuvântând-o pe donatoarea lor.
“Nu mă puteam hotărî să-i scriu Mariei cu privire la mersul bolii mele, de teamă să nu interpreteze aceasta drept o nouă cerere de ajutor. Mersul prost al serviciului poştal mi-a înlesnit să o fac a crede că scrisorile mele se pierduseră. Poate datorită acestui motiv, nici eu n-am primit niciodată scrisori de la ea.
“Sfaturile babelor şi vracilor dând toate greş, un meşter croitor – Schwarz – mi-a dat trei prafuri care m-au scăpat de friguri. Se ştie că ţărmurile Dunării sunt propice frigurilor şi cu atât mai mult un vas navigând încet de-a lungul lor; starea mea impunea o schimbare de aer, dar slăbiciunea nu îmi îngăduia mersul pe jos: Aşa încât m-am îmbarcat, contra unei sume modice, pe un vas de fructe gol şi am navigat până la Budapesta, meditând în ritmul lent al înaintării vasului. După ce am scăpat de toţi puricii, ploşniţele şi şoarecii de pe vas, de cârmaciul slinos şi de personalul murdar, folosindu-mă de o limbă pe care nu o înţelegeam, mi-am luat rămasul bun şi am păşit în Budapesta oarecum refăcut; aici, deşi nu mă aflam în patria mea, mă găseam într-o ţară cu concepţii libere, caracterizată de bunăstare.”
Lectura făcută cu minţile aiurea îmi creă starea de spirit potrivită neîncrederii în mine ce se declanşase de când îmi amintisem rugămintea Mariei Manolescu privitoare la acel text. Aveam o experienţă în domeniul unor astfel de publicări de inedite, cum era aceea pe care o intenţionam pentru a salva textul bunicului său. Şi experienţa mea nu era chiar încurajatoare, ţinând seama de faptul că dacă n-aş fi publicat scrierea într-o mixtură cu ceva conceput de mine, nici o editură nu ar fi cheltuit banii pentru carte.
Poate că cititorul cunoaşte romanul meu: “Mozart. Şapte zile pentru nemurire”. Este vorba despre o biografie romanescă a compozitorului. Pentru introducerea unor explicaţii originale în cuprinsul ei, am creat un personaj fictiv, pe nume Hermann Schultz. Un actor de bâlci care are prilejul să intre în intimitatea adolescentului genial şi-i rămâne prieten întreaga viaţă. Presupuneam că Schultz a lăsat posterităţii un amestec de cronică, jurnal şi biografie, toate consemnând existenţa cotidiană a amicului său, ca note pentru cine ştie ce piesă de teatru ar fi dorit să scrie într-o bună zi. Iar eu, Mihai Rădulescu, sub numele: Nucu Misail, am descoperit însemnările acelea în beciurile muzeului Bruckenthal.
Deîndată ce mi-a apărut romanul, l-am dat spre lectura unui vecin al cărui talent literar mă cucerise de mult timp. Peste câteva zile, mă chemă, şi adoptând un aer mustrător, mă întrebă cu severitate cum de îndrăzneam să public sub numele meu opera altcuiva. Culmea!, aceea număra şi mai multe pagini decât a mea, care era întreţesută cu ea… Pasă-mi-te, îşi irosise timpul preţios pentru a efectua numărătoarea respectivă.
Nu am stricat frumuseţea izbânzii de a-l fi păcălit cu jocurile mele stilistice pe încercatul meu prieten de condei. L-am lăsat să creadă că-mi părea rău că făptuisem furtişagul incriminat care, bineînţeles, exista numai în închipuirea lui înşelată de mine. Şi m-am retras cu coada-ntre picioare. Dar dacă al doilea text introdus într-o carte de-a mea ar fi cu adevărat scris de altcineva?

Să lăsăm de-o parte amintirile proprii, pentru a reveni la tânărul din filele de faţă. El poposi în Budapesta timp de câteva zile, fără să caute de lucru; firea îl îndemna să prefere statul de pomană efortului necesar câştigării pâinii cea de toate zilele. Nu era lene aceea care-l făcea să-şi întârzie cât mai mult cu putinţă angajarea, ci o tendinţă nepricepută prea bine nici măcar de el însuşi de a-şi aţinti mintea asupra tuturor atracţiilor propuse lui de ineditul unei scene citadine necunoscute încă, după cum era cazul şi cu aceea a capitalei ungare acum scrutată pentru întâia oară. Adolescentul era un contemplativ insuficient de grijuliu faţă de aspectul material al existenţei şi nu un descurcăreţ, nici un om cu picioarele prea bine ancorate pe pământ. Cititorul îşi dă seama că de aici i s-au tras cam toate necazurile şi şirul lor nu s-a încheiat încă.
Deşi necunoscător al geografiei străbătute, ca orice vizitator lipsit de studii speciale, ori de îndrumare, el îşi indică amănunţit traseul urmat, după cum se va vedea.
“M-am îndreptat spre Transilvania, ţara poveştilor şi a bogăţiei, unde însă nu mi-a fost dat să ajung atât de repede”, citii din textul dactilografiat.
Am ridicat privirile spre nepoata autorului. Simţeam că mirării stârnite de pomenirea propriei mele ţări îi adăugam un rânjet vrând a zice: ‘ştia tot Imperiul că în Ardealul nostru curgea laptele şi mierea de pe atunci! Şi cine n-ar fi râvnit să se înfrupte din ele?…’
– “Îmi vine a crede că pretutindeni în lumea austriacă vestea Transilvaniei circula atât din povestirile celor care o străbătuseră sau măcar auziseră de ea, cât şi prin mijlocirea cărţilor de aventuri ale epocii, din cari, Karl, un al doilea Don Quichotte, se hrănea visând a deveni cavalerul cuceritor al ţinuturilor ei cu sau fără mori de vânt. Oricum, un El Dorado fără doar şi poate.”
Bătrâna doamnă îşi clătină insistent capul de jos în sus, râzând fără sunet, dar nu mai puţin entuziast, confirmându-mi opinia şi încălzindu-se şi ea la focul descoperirii mele.
Abia acum pricepeam că bogăţiile aşteptându-l în Carpaţii gemând de aur pe orice tânăr cutezător fuseseră acelea care îl chemaseră la o aventură atât de tulburătoare şi pe bunicul doamnei Maria Manolescu.
“Am luat-o spre neplăcutul Ketschkemet şi de aci spre mlaştinile urâcioase ale oraşului Szegedin, ţinutul cel mai propice tâlharilor. Aflând despre nesiguranţa drumurilor, nu m-am îndreptat către Arad, cum intenţionasem, ci în jos, spre Teresiopol, de aici la Zombor, şi am ajuns, ţinând-o spre Temeşvar, prin Nausatz şi Becskeret, în localitatea Kula, pe canalul Francisc.
“O arşiţă cumplită în meleagurile acestea sterpe şi golătatea de prin buzunarele mele m-au determinat să-mi caut de lucru. Am găsit la o văduvă bătrână, cu părul rar şi cu doi dinţi numai, în schimb având o guşă dublă şi un volum respectabil. Purta ochelari, ceea ce-i accentua aspectul feţei parcă tăiate în două. Gura cu buza căzută îi servea respiraţiei, iar din ea i se prelingea pe piept saliva. La odihna de după prânz scotea un horhăit straniu. Avea o fiică greoaie şi fără expresie, care nu vorbea nimic cât era ziulica de lungă, în schimb se delecta cântând răguşit până-n seară unul şi acelaşi cântec, astfel încât o poreclisem ‘maşina cu canar’. Venerabila, credincioasa văduvă ţinea de ani de zile un lucrător, un bavarez tare prost, laş şi plin de superstiţii. Dar cum slabului nu-i lipseşte şi o parte tare, omul bea cu nemiluita!
“Acestui trio i se adăuga un coleg care, pe lângă o ştiinţă în materie de croitorie pe măsura ştiinţei mele, mai şi ura tot ca şi mine breasla noastră. Era şvab, tare limitat şi cu un picior diform ce nu-l condusese mai departe decât împrejurimile locului său natal: Kula. Dispreţul lui pentru breaslă l-a determinat să poarte un costum de călărie, pintenii inclusiv, colorat caraghios, şi cu un chipiu, spre râsul tuturor acelora care-l ştiau.”
N-aş crede că deghizarea bărbatului se datora dispreţului său pentru breasla croitorilor. Mai curând citesc în ea o opunere, probabil involuntară, la invaliditatea care-l umilea, o modalitate de a o şterge din conştiinţă cu sprijinul comportamentului vestimentar viril adoptat. Acesta din urmă avea şi avantajul de a lăsa visătoare femeile şi pe orice trecător, cu privire la multiplele tărâmuri pe care le va fi călcat din galop lucrătorul călare pe bidiviul său năzdrăvan, pentru moment ocultat! În orice caz, am sau nu dreptate, textul mai cuprinde un indiciu pe care cititorul merită să-l sesizeze: Karl cel neputincios, de pe vremuri, într-atâta s-a emancipat încât a ajuns a râde în barbă de cine nu călătorea ca el, rămânând rece la infirmitatea ce îl împiedica pe colegul său să se delecteze cu vizitarea altor ţinuturi.
“Proprietăreasă a casei era o domnişoară nobilă, uscată, cu o vorbire germană deosebit de aleasă. O îndrăgeam pentru că îmi împrumuta cărţi nemţeşti de bună calitate.”
Ne întoarcem acasă: Karl continuă a-şi face educaţia!
“La sfârşitul lunii septembrie, oaspetele mult temut, holera, sosi la Kula. Iniţial apărea sporadic, ulterior epidemic. Zilnic lua cu sine câte 20-30 de suflete. Unul dintre medici murise, celălalt dispăruse, astfel că frica şi neajutorarea ne erau tot mai mari. Se interzisese trasul clopotelor. Cadavrele erau sfinţite numai la cimitir de către un dascăl. Biserica şi şcoala erau închise. Totul semăna a mormânt, numai crâşma prospera. Nici într-o mănăstire nu se putea pomeni numele Domnului mai adesea decât între pereţii noştri. Lucrătorul spunea că va rămâne locului atâta timp cât molima nu apărea şi în casa noastră; apoi avea să-şi i-a tălpăşiţa. Văduva îi ţinea isonul: ‘Atunci fugim şi noi!’.
“Fiind singurul neînfricoşat, sfatul meu egoist era urmat cu credincioşie: de dimineaţă o cafea bună, iar în cursul zilei vin, o concesie primită cu lacrimi de bucurie de către lucrător. Spre a-i amplifica recunoştinţa, am propus şi multiple prize de tutun, ceea ce intră pe dată în obiceiul nostru regulat!
“Într-o bună dimineaţă nu m-a sculat ca deobicei meşterul şi am dormit mult mai mult. În cele din urmă am coborât şi am găsit odaia goală şi încuiată. Bănuind că se petrecuseră lucruri rele, m-am dus la locuinţa proprietăresei, unde uşa era deschisă. Am găsit-o întinsă pe jos într-o poziţie inestetică! Când am povestit aceasta colegului meu, vru să o şteargă dezbrăcat şi desculţ. I-am dat a înţelege că ni s-ar fi putut uşor fura avutul din casa pustie. Am revenit în cameră, ne-am strâns lucrurile şi am părăsit clădirea pentru a o găsi pe stăpână. Am dat de toţi acolo unde colegul meu şchiop bănuia că se ascundeau. El a rămas cu ceilalţi, iar eu mi-am primit leafa, mi-am luat rămasul bun de la toată familia şi am părăsit Kula.
“De aci i-am scris în mai  multe rânduri Mariei Stadler, fără să primesc vreun răspuns! Se poate ca acesta să fi venit după plecarea mea sau să se fi pierdut pe drum.”
– “De aici încolo intervin aventurile aproape incredibile ale bunicului meu. Şi culmea este că se desfăşoară mai mult sau mai puţin pe tărâm transilvan…” îmi zâmbi complice gazda mea, reluându-mi din mâini dosarul pentru a citi cu propria-i voce, cum o făcuse la început.
“Auzind că spre miazăzi holera bântuia mai rău, am fost silit,  învingându-mi temerile de tâlhari, să adopt calea către Arad, prin Mako. Am ajuns cu bine în Mako, apucând-o pe un drum pustiu. În continuare, copleşit de presimţiri rele, într-o dimineaţă umedă, ceţoasă, de toamnă, am pornit să străbat pusta Palota.
“Cam pe la vremea prânzului, am auzit destul de aproape hămăituri. Cumpăneam dacă să-mi fi îndreptat paşii în direcţia lor, fiindcă puteau anunţa vreun sat din preajmă, unde să mă fi interesat de drumul ce trebuia să-l ţin în continuare către Arad. Deodată auzii un fluierat scurt. Câinii amuţiră şi mi se păru că văd în dreapta mea două siluete călărind prin ceaţă. Instinctiv m-am oprit şi mă cuprinse o spaimă cum nu mai trăisem. După câteva clipe, revenindu-mi, am înţeles în ce situaţie nimerisem şi îmi dădui seama că tot una era dacă o luam înainte sau înapoi. Căci dacă mă pândea cu adevărat un pericol, evitarea bandiţilor care se orientau ca la ei acasă prin acele locuri constituia o chestiune de noroc. Însă a scăpa de potăi, cu mirosul lor subţire, era exclus. Îmi pierise spaima. Îi urmă o indiferenţă ce mă cuprinsese şi în alte rânduri în locul unui eroism trist. După mine, acesta este eroismul celor pe care nu-i încurajează nici amintirile luminoase din trecut, nici imaginile fantastice, trandafirii, ale viitorului posibil.
“Am păşit hotărât mai departe. Doi inşi angajaţi, ziceai, într-o discuţie cu nici un preţ legată cu mine, îmi ieşiră în faţă, călări pe doi măgari. Îmi barară calea. Erau ciobanii tipici pustei, sălbatici; îi urmau trei câini lăţoşi, albi, mari, care nu mă observau pe mine, ci pe stăpânul lor, aşteptându-i parcă porunca. Bărbaţii descălecară. Unul îşi dădu în lături cojocul, scoţând la iveală o puşcă lungă. Mă înşfăcă de ambele braţe cu pumnii, înfigându-şi în muşchii mei degetele mari în aşa fel încât am ţipat. Căciula îmi căzu şi unul dintre dulăi o culese şi o duse stăpânului său. Acesta îmi scoase curelele rucsacului şi-l coborî de pe umerii mei. Celălalt îmi goli buzunarele. Carnetul de drumeţie mi-l înfipse la loc în buzunarul de la piept.
“Totul se desfăşurase sistematic, cu indiferenţă, ca ceva obişnuit. Fără grabă, îşi încălecară măgarii şi plecară. Am făcut calea-ntoarsă spre Mako. De ce? Habar n-am. Pesemne că tâlharilor nu le convenea asta, la Mako găsindu-se comisariatul, deşi aşa ceva nu-mi trecuse prin minte. După ce am mers iute timp de vreun sfert de ceas, am auzit iarăşi bătând câinii care, mai mult ca sigur, fuseseră trimişi pe urmele mele. Când mă ajunseră, m-am oprit şi m-am apărat cu bâta ce o aveam. În zadar. Mi-au sfâşiat hainele şi probabil că numai datorită mişcărilor mele rapide nu mă sfârtecară. După ce-şi astâmpărară furiile, se culcară lângă mine, cu botul pe labe, şi mă imobilizară. La cea mai mică mişcare a mea îşi arătau colţii. Aşa am stat, pe jumătate gol, udat, tremurând de frig, până spre seară. În sfârşit, am auzit tropot de copite. Oare veneau călăii care, totuşi, hotărâseră să mă sfârşească? Din punctul meu de vedere ar fi fost bineveniţi, pentru că moartea mi se părea un câştig. Dacă m-ar fi lăsat în condiţiile acelea până noaptea, cred că mă prăpădeam, ceea ce, poate, le şi sta în intenţie.
“Dar nu erau ei, ci un ofiţer de ulani, cu coif pătrat, pe un cal în spume. La vederea sa, îmi reveni dorul de viaţă. Calul lovea, câinii i se opuneau. – ‘Ce se petrece aici?’ se răsti la mine, pe când cu dreapta scosese un pistol de la brâu. Cu glas ridicat, pentru a nu mă răzbi lătratrul dulăilor, i-am istorisit cele ce păţisem, cerându-i ajutor. Cu o mână sigură împuşcă una dintre fiare. A doua primi un plumb în burtă şi se târî urlând. A treia o şterse degrabă. Mi se păru a auzi un fluierat ce chema câinii. – ‘Şi pe această bestie am s-o nimicesc!’ – ‘Domnule, nu-l urmăriţi! O să daţi de bandiţi şi unul dintre ei are o puşcă lungă!’ – ‘Nu mă las eu ucis de un derbedeu ca ăsta, n-ar fi cazul. Vino!’ Îmi dădu mantaua lui de ploaie. Era atât de mare încât mă învelii în ea ca într-un pled. Aşa înţolit, tropăiam pe lângă salvatorul căruia se cuvenea să-i istorisesc pe larg aventurile mele. Poate că din plictiseală mă interogă despre toate câte le pătimisem încă din copilărie, ceea ce nu cred că-l putea interesa. Astfel am ajuns în adâncul nopţii în noroiosul Mako, iar salvatorul meu – un uşuratic – am aflat-o mai târziu, cu acest prilej demonstră o trăsătură deosebită de umanitate, suportând să călărească la pas de-a lungul oraşului până la cazarmă. Aci, la strigătul lui, au apărut Moritz şi Zajontschowsky, servitorii săi personali, şi cu Sadovsky, ordonanţa sa. – ‘Luaţi-l pe acest biet tânăr cu voi în grajd, faceţi-i un culcuş bun şi daţi-i de mâncare’. După care, intră în casă.
“Moritz, un evreu cam de vârsta mea, mă măsură cu dispreţ şi-şi urmă stăpânul. Sadovski, un rutean stupid şi crud, spunea: – ‘Daţi-i ceva să mănânce.’ – ‘Dar ce? Dă-i tu!’, ridicând pumnul după stăpânul plecat. Zajontschovsky, un polonez mărunt, îndesat, cu faţa zbârcită şi cu o mustaţă numărând vreo douăzeci de ani de serviciu, zicea cu blândeţe: – ‘Ei, vom găsi ceva de mâncare. Ia calul. O să văd.’
“Intrând în grajd am zărit într-un ungher o grămadă de paie. Cu puterile sfârşite, m-am trântit pe ele şi nu mă mai putui scula. Soldatul luă opaiţul în mână, mă lumină şi mă întrebă cine mă adusese în halul acela. După ce-i povestii pe scurt peripeţiile mele, scoase în tăcere din sacul lui de călărit nişte rufe cazone, mă ajută să mă schimb, îmi aranjă culcuşul, mă acoperi cu nişte pături de cal şi, în cele din urmă, îmi aduse două ouă, o bucată de pâine şi o sticluţă de rachiu, bunătăţi pe cari nu le puteam consuma, liniştea şi căldura fiind tot ce-mi doream. Când Sadovski mă privi curios şi satisfăcut, mă prefăcui că am adormit.
“După părerea mea, astfel am ajuns pe cea mai de jos treaptă a umilirii şi totuşi – ce anomalie! – nu mă simţeam tot pe atâta de nenorocit ca pe timpul copilăriei mele nepreţuite.
“Nu salvasem nimic alta decât propria-mi viaţă, totuşi eram liniştit şi nu mă simţeam apăsat de nici o vină.”
Acuma sigur că m-aş fi temut să introduc într-o istorie de-a mea întâmplările lui Karl Mayer sau, invers, în povestirea lui să strecor nişte întâmplări născocite de mine. Cu atât mai mult cu cât lectura mă convingea tot mai tare de puterea evocatoare a stilului său. La cuvintele lui nu aş fi renunţat cu nici un chip! În ele sta valoarea memoriilor. Dar, dacă m-am făcut vinovat cândva publicând o naraţiune personală, pe care am dat-o drept a altcuiva deşi fusese scornită de mine, cu cât mai vinovat aş fi fost scos dacă editam, sub numele meu, o naraţiune cu adevărat pusă pe hârtie de altcineva?…
“Am zăcut inconştient nu ştiu cât timp. Când m-am trezit, am constatat că fusesem mutat într-un dormitor, iar pe patul meu şedea o femeie slabă, stafidită, cam de treizeci de ani, originară din Boemia, am aflat, văduva unui subofiţer ce fusese responsabil cu băuturile regimentului, o făptură blândă şi miloasă. Mi-era sete. Mi-a dat să beau şi m-a întrebat de nu aveam chef de o supă. Cu temere şi menajamente, mi-a încredinţat că nu o duceam prea bine şi că medicul militar recomandase să fiu împărtăşit. Puţin după aceasta, îşi făcu apariţia şi respectivul doctor. Reveni, sugerând să se mai amâne împărtăşirea mea şi dispăru.
“Ziua următoare mă vizită şi salvatorul meu, pe care îl voi caracteriza conform celor aflate mai târziu cu privire la el. Ignat Schreiter, cavaler de Schwarzenfeld, locotenent în regimentul 4 Ulani, un bărbat deosebit de frumos, în vârstă cam de douăzeci şi opt de ani, care, pe lângă firea sa cavalerească, era înzestrat şi cu însuşirea feminină a cochetăriei. Dispunea de prea puţini bani pentru satisfacerea înclinaţiilor sale înalt aristocratice şi contractase prea multe datorii.
“Cu regret am constatat mai târziu că salvarea mea se datorase nu atât simţului creştinesc cât dorinţei de a se afişa cât mai răsunător.
“Superiorul său – mai exact soţia acestuia – care îl simpatiza pe locotenent, făcu tot posibilul, lucru pe atunci neobişnuit în Ungaria, de a-i descoperi pe tâlhari. Cam la patruzeci şi patru de zile de când redevenisem conştient, mi-a fost adus la pat un haiduc în lanţuri, escortat, în care l-am recunoscut deîndată pe acela care-mi vârâse degetele în carne. Pe al doilea parcă-l înghiţise pământul. Cel pomenit a fost condamnat la şase ani de carceră, cu 80 de biciuiri pe an, atribuite în rate trimestriale, precum şi la despăgubiri de 50 de forinţi. Dar de unde nu este nu ai ce lua, va să zică am rămas numai cu dreptul de a lua.
“Auzisem că nişte doamne intenţionau să facă o chetă pentru mine, însă Schwarzenfeld, trufaşul, respinse ideea, spunând că el urma să aibă grijă de subsemnatul. Într-adevăr, îmi dărui costumul său de vânătoare, aflat într-o condiţie foarte bună, pe care doar mi l-am micşorat, şi două rânduri de rufe.
“Când m-am restabilit cât de cât, medicul fu de părere că, avându-se în vedere vindecarea mea era potrivit să fi fost lăsat în grija naturii care şi aşa îşi făcuse datoria mai bine ca el. Nici pentru salvatorul meu nu mai existam. Însă dispusese, tot în scopul refacerii mele, să primesc zilnic din solda lui câte 1/4 kg. carne şi o porţie de pâine din cele de 2 1/2 ale sale. Cheltuiala nu era mare, dar era suficient ca pomană pe parcursul insuportabilei mele şederi în acel loc. Cu toate acestea mi se părea lipsit de cuviinţă să-i mulţumesc la plecarea mea de acolo.
“O întâmplare m-a scos din încurcătură şi m-a decis s-o fac evreul care, mai vânjos ca mine, totdeauna îşi bătuse joc de subsemnatul. L-am evitat şi am înghiţit multe de la el, ferindu-mă de conflictele făţişe. Într-o zi, însă, stăpânul lui plecă, invitat undeva, şi nu era aşteptat să se înapoieze decât după miezul nopţii. Aţâţat de faptul că-l ocoleam, evreul îndrăzni să se lege şi de cinstea mamei mele. Furios, m-am aruncat asupră-i, l-am înhăţat de gât, l-am trântit la pământ, l-am lovit peste faţă de-i curgea sângele gârlă pe nas şi gură şi l-am izbit cu piciorul până încetă să mai ţipe şi leşină. Acestea spre satisfacţia celorlalţi doi slujitori cărora, prin intrigăriile lui deseori le făcuse rău. Zajontchowsky mă luă de mână, mă scoase din casă şi mă sfătui să dispar, deoarece d-l locotenent nu avea să-mi ierte ce-i făcusem protejatului său.
“Eram îmbrăcat, nu aveam nimic de strâns, aşa încât nu existau piedici la plecarea mea. L-am rugat pe Zajontschowsky să mărturisească adevărul stăpânului său, judecând eu după cum urmează: ‘Gloria şi-a dobândit-o; pentru acel forinţ lunar cu care-mi achita hrana, am reparat toate hainele lui şi ale servitorilor lui, şi ajutam la curăţirea harnaşamentului său; mai mult, îl făceam să se amuze, când, de două-trei ori pe zi, calul lui gâdilicios pe spinare mă zvârlea de pe el. Aşa că m-am achitat de orice datorie.’
“Punându-mi pălăria într-o parte, cu cântecul pe buze, m-am îndreptat, satisfăcut, către văduvă şi i-am istorisit întreaga tărăşenie, dându-i socoteală şi de hotărârea mea de a pleca. ‘Măcar de-i rupeai ambele picioare ticălosului ăluia! Nenorocea mai puţine fete mari şi cumsecade…’
“Îndesându-mi al doilea rând de rufe într-o batistă, cu o bâtă zdravănă în pumn şi bogat cu câţiva forinţi în plus, câştigaţi datorită acestei femei de treabă, am părăsit Mako.”
Priveam pe pereţi şi la mapele desfăcute pe pat. Categoric tuşurile şi laviurile cititoarei memoriilor mă cucereau tot mai mult. Tărâmul meu lăuntric se umpluse de peisaje portuare şi acvatice, de ţărani dansatori, a căror linie era plină de nerv, de târguri proviciale, de muzicieni rustici dar şi filarmonici, de clopuri, broboade, ţambale, contrabaşi, trompete, tarabe, opinci, fracuri, baghete de dirijor, arcuşuri, pantofi de lac. Maria Manolescu îmi umpluse, prin dedicaţia ei faţă de imaginile pământului românesc, cu autenticul său, lumea interioară, unde, simţeam, până la moarte aveam să cobor ca într-o fântână cu apă vie, să-mi reînnoiesc firea şi sufletul, de câte ori moartea avea să mă învingă forându-mi tot mai adânc existenţa. Am ajuns la a mă întreba, poate sub influenţa preocupărilor lui Karl, cel încântat că pusese ceva bani de-o parte, dacă buzunarul meu se potrivea preţurilor ei, dorind tot mai aprig să devin posesorul măcar al uneia dintre lucrările pe care le priveam.
“Ţinta mea rămăsese Transilvania. Ruta pe care o fixasem era hotărâtă dinainte, aşa că, tot cam pe aceeaşi vreme ca şi întâia oară, am ajuns în Puszta. Singura deosebire era că acum ne îndreptam către primăvară”, o auzeam dând glas textului deschis înaintea sa, pe când eu îmi continuam reveriile suscitate de opera ei în alb/negru. “Ziua în creştere mi-a îngăduit s-o apuc pe calea mai lungă, pe lângă Maras spre Arad, sperând ca aici să găsesc mai degrabă un loc de dormit; pe deasupra, drumul era drept. Ud şi mânjit de noroaie, am ajuns pe seară la Apatfalva şi am găsit cu uşurinţă casa ţărănească indicată mie de văduva binevoitoare. După ce am transmis salutări din partea ei, mi s-a oferit un culcuş, ba chiar şi o cină. Mai mult, gazda m-a condus dimineaţa următoare până la Csongrad cu căruţa. Tot a doua zi am ajuns pe lumină la Arad. După oboselile zilei, m-am dus la un han şi m-am cinstit cu un cotlet de porc şi cu vin.
“Localul era plin ochi cu muşterii de proastă speţă; birtaşul şi cu nevastă-sa purtau semnul depravaţilor, iar două femei murdare – viciul pe frunte. Aş fi dorit să mă întorc din drum, dar una dintre muieri mi-a făcut loc lângă ea, înghiontind un derbedeu să se dea mai încolo pe bancă. Dovadă că nu eram pe potriva acestei societăţi este că toţi tăceau şi mă cântăreau cu privirile.
“Un golan care stătea într-un colţ întunecos, cu sarica întoarsă, vru să plece, dar îl reţinu careva de lângă el, şoptindu-i ceva la ureche. Îl convinsese să rămână pe loc. Vorbele abia rostite circulau de la om la om şi mă simţeam urmărit într-un chip suspect. Friptura nu îmi tihnea, deşi era gustoasă.
“M-am grăbit să părăsesc hruba aceea. În urma mea, veni şi cel cu sarică. La jumătatea scării, mă opri înhăţându-mi haina şi mă întrebă dacă ştiam ungureşte. Negând, îmi spuse într-o germană stricată: ‘Sunt soldat liberat şi ştiu niţică nemţească. Mă vei înţelege dacă ai bunăvoinţă. Ai intrat în cârciuma noastră şi m-ai recunoscut!’ I-am răspuns că nu-l cunoşteam şi că intrasem acolo numai pentru a mânca economicos şi a pleca mai departe deîndată ce-mi potoleam foamea. ‘Lasă asta! Cunoaştem! Camaradul meu a fost condamnat şase ani şi, pe deasupra, şi cu o bătaie trimestrială.’ Abia acum pricepusem, cu toate că era ceva schimbat la omul acesta, fie numai părul şi barba sa. M-am speriat auzindu-l. ‘A trebuit să mă mut în alt comitat, că altfel puneau laba şi pe mine. Cred că este o pedeapsă destul de mare. Ai cerut 50 de forinţi pe puţinele lucruri pe care le aveai.’ ‘N-am cerut nimic; comisarul…’ ‘Ştiu, ştiu. Pentru tot calabalâcul n-am primit nici 5 forinţi, dar ca să-ţi dovedesc că sunt om cinstit, iată banii – pentru că acum o duc bine! Mintenaş fă ce şti şi ia-ţi urgent tălpăşiţa din Arad, că să-ţi intre bine-n cap: toţi cei din crâşmă şi încă mulţi alţii sunt prietenii mei şi dacă mă înhaţă careva să bagi seama că nu mai apuci să mă denunţi încă o dată. Înţeles?!’ ‘Peste jumătate de oră voi fi plecat din Arad şi nu voi mai reveni.’ ‘Bine – o s-o vedem şi pe asta.’ Îmi displăcea să iau cei 5 forinţi, căci nu aveam cum şti de unde proveneau, însă mă silea s-o fac dorinţa de a nu provoca mai dihai bănuiala acelui om… de onoare!
“Am părăsit Aradul, în direcţia Nagz Salconta şi nu am îndrăznit să mă mai uit înapoi.”
Cronica actorului pieţar Hermann Schultz mi-a mai dat de furcă într-un fel, într-un chip asemănător cu cele precedente. Fostul meu decan, din perioada cât fusesem student, mi-a cinstit cu regularitate eforturile de a participa la viaţa literară contemporană. Cum o făcea? Răspunzând tuturor solicitărilor mele de a semnala printr-o recenzie cărţile ce-mi apăreau. O făcea cu o dragoste pe care nu o voi uita niciodată. Alături de marele Leon Leviţchi şi de modestul Andrei Bantaş, pe profesorul Gheorghe Bulgăr l-am adoptat model atunci când am ajuns eu însumi la catedră, model de dragoste pentru tineret şi de sprijin conştiincios acordat generaţiilor învăţăceilor săi. Or, apărându-mi “Mozart. Şapte zile pentru nemurire”, am alergat cu sufletul plin de bucurie să-i dăruiesc cartea cu un autograf pe măsura încrederii mele în el şi cu rugămintea de a nu o trece cu vederea atunci când urma să se angajeze a redacta o nouă cronică literară.
Recenziile începură să se ivească, destul de generoase cu autorul, numai cea semnată de fostul meu dascăl întârzia, ceea ce nu se petrecuse niciodată până atunci într-un prilej ca cel menţionat.
O lună întreagă consumându-se de când primise volumul publicat de Editura Muzicală, fără vreun semn că mi-ar fi răsfoit opul şi consemnat ceva în legătură cu el, deoarece admirabilele relaţii pe care mi le crease mi-o îngăduiau, am pus mâna pe telefon să-l întreb ce se întâmplase de mă neglijase într-aşa hal. Mă ascultă liniştit şi-mi răspunse că aşteptase acea convorbire. În continuare, mă invită la el.
Degrabă m-am suit în tramvai şi am ajuns la poarta sa în doi timpi şi trei mişcări. Mă avertiză că, înainte de a lua condeiul în mână să recenzeze scrierea mea, dorea să-mi pună nişte întrebări. Trecu la cea dintâi pe dată. Nu era numai prima, ci era şi ultima. Voia să-i dau amănunte legate de descoperirea manuscrisului schultzian, căci nu i s-ar fi iertat să treacă pe lângă o aducere la lumină de o atare însemnătate culturală fără să-i acorde tot sprijinul său colegial şi de fost profesor etc. etc…. De data aceasta nu m-am putut stăpâni şi, cu o obrăznicie neruşinată, am izbucnit într-un hohot de râs nervos, orgolios şi (ce ruşine!) batjocoritor.
Ca unui copil, i-am revelat ‘şmecheria’ scriitoricească, uzuală odinioară, însă uitată până şi de specialişti în anii obscurantismului melancolic, de nu chiar tragic, adus de comunism pe urmele politicii sale antiumane.
– “Dar limba folosită…?”, rosti parcă numai pentru sine.
Remarca aceasta era deosebit de preţioasă, pentru că provenea de la un profesor de stilistică. Dacă îl înşelasem, o datoram şi calităţii cursului său pe care, ca student, îl degustasem cu mari satisfacţii.
– “E una de invenţie, când nu este cea autentică, deprinsă din cărţi şi dicţionare, domnule profesor…”
– “Credeam că, iscoditor cum te ştiu, ai descoperit manuscrisul cu adevărat şi…”
M-am jenat să-i fi atras atenţia că limba, oricum, nu putea fi a actorului ambulant care, se presupunea, scrisese în germană, ci tot a mea, ca tălmăcitor al său…
Şi acuma, iată-mă în pragul altei publicări a unui manuscris străin. De data aceasta unul autentic… Ce mă va aştepta?
“Vremea cu care a trebuit să lupt era mizerabilă. Zilnic mă udam până la piele, îmi intra noroiu-n cizme, găzduirile pe cari le obţineam erau proaste. Mi se acrise de toate acestea şi-mi doream niţică odihnă.
“Am căutat de lucru şi am găsit la un german maghiar. După trei zile de stat la adăpost, soarele străluci de mă lua cu leşinul între cei patru pereţi. Era într-o duminică dimineaţa. Priveam prin geamul deschis în strada agitată şi mă frământam cum să scap de acolo fără a-l supăra pe meşter. Când iaca se deschise uşa şi intră un domn arătos. Era judele. Meşterul se frânse într-o plecăciune! Totul în odaie se electrizase! Nimeni dintre aceia care cunoşteau puterea unui magistrat ungar în acele timpuri nu s-ar fi mirat de devoţiunea ce i se arăta.
“Înaltul demnitar, folosindu-se numai de câteva vorbe, ceru ca surtucul său, pe care îl şi scoase de pe sine, să-i fie reparat pe dată şi trimis până-n prânz la domiciliul lui. Fără să mai salute, părăsi clădirea îndreptându-se către propria-i locuinţă! Meşterul mă procopsi pe mine cu acea sarcină, asigurându-mă că la predare voi fi cinstit cu un pahar de vin.
“Controlând căptuşeala, am băgat de seamă că între ea şi blană se afla o hârtie împăturită şi mult timp nu am putut pricepe cum de ajunsese acolo, buzunarele nefiind rupte. În cele din urmă am descoperit că buzunarul de la piept era descusut. Era foarte îngust, astfel încât mâna butucănoasă a proprietarului n-ar fi putut pătrunde în el, de aceea băgase pacheţelul, al cărui conţinut încă nu-l cunoşteam, între buzunar şi căptuşeala ruptă. Scoţându-l şi desfăcându-l, am găsit înăuntru o epistolă pe ungureşte şi două bancnote de câte o sută de forinţi, toate trei legate împreună. Speriat, am aşezat totul la loc, aşa cum fusese, şi am dat fuguţa la domnul magistrat. L-am găsit mâncând un înmiresmat purcel de lapte. Pe un ton autoritar, mi se adresă în maghiară. Văzând că nu-l înţelegeam, mi-a spus într-o nemţească stricată să depun haina pe pat. I-am întins pacheţelul, povestindu-i pe scurt cum de-l găsisem. Îi picară toate din mână, luă hârtia, holbându-se la mine nu numai cu surprindere, dar şi cu admiraţie pentru cinstea mea şi mormăind câteva vorbe în ungureşte. Un băieţaş de vreo şase ani apucă un băţ şi începu să mă lovească. Tatăl său îl opri, întrebându-l în aceeaşi limbă: ‘Ce faci?’. Răspunsul fu: ‘Păi, dacă-i şvab…’. Din acestea am dedus ura infiltrată în educaţia locală împotriva nemţilor. Părintele lui mă apucă de braţ şi mă conduse aproape cu forţa în camera de oaspeţi alăturată, încuind uşa după mine. ‘Ştii ce conţine?’ ‘Da. Am deschis pachetul.’ Se plimbă gânditor dând ocol odăii în câteva rânduri: ‘Nu ştii ungureşte?’ ‘Nu. Nici nu pot vorbi.’ ‘L-ai arătat cuiva?’ ‘Nimănui.’ ‘Eşti sigur de asta?’ ‘Absolut. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.’ ‘Bine. Acum o să-ţi spun ceva. Omul nu este Dumnezeu. Am crezut că sluga mea a curăţat surtucul, a găsit legătura aceasta şi a şterpelit-o. Am ţinut omul trei săptămâni închis şi am pus să fie bătut ca să recunoască. În cele din urmă mi-am dat seama că nu era vinovat; totuşi l-am alungat. Acum îmi pare rău de bietul băiat. Însă aşa se cuvine să rămână. Poftim 30 de guldeni şi jură pe Sfânta Cruce că nu vei spune nimănui nimic din toate acestea.’ După ce am jurat, adăugă: ‘Bine, eşti un tânăr cinstit. Poţi pleca.’ Ajungând în dreptul uşii, mi-a trecut prin minte că îmi sta-n putere să fi exploatat păţania în vederea redobândirii libertăţii şi l-am întrebat dacă nu era mai bine să dispar din localitate. ‘Ai dreptate. E preferabil să pleci!’ ‘Dar ce să-i zic meşterului, ca să pot pleca?’ ‘Rezolv eu.’ L-a chemat pe aprod şi i-a poruncit ceva. Acesta veni cu mine la meşter. După un scurt conciliabul, cel din urmă mi se adresă: ‘Ia-ţi repede lucrurile şi du-te degrabă!’ Veţi înţelege cât de iute m-am conformat şi aprodul mă conduse până la ieşirea din acea localitate mizerabilă, de parcă ar fi fost Îngerul din Rai. Celor care se interesau ce se petrecea cu mine, aprodul nu le răspundea. Ieşii din oraş. Aprodul mă încredinţă Domnului şi m-am putut depărta. Scăpând de însoţirea aceea umilitoare, am respirat adânc. Era una dintre cele mai fericite zile ale mele. Aveam o avere nemaipomenită în buzunar: 33 de guldeni.
“La Oradea Mare mi-am cumpărat cisme noi, fericind cu cele vechi un cerşetor.
“Ajuns în ţara visurilor mele, ţara legendelor, nu am lăsat necercetat nici un deal ce-mi aţinea calea, cu atât mai puţin vreo ruină, desfătându-mi mai întâi privirile şi apoi visând la trecutul cavalerilor ce bântuiseră acele meleaguri, fără a uita să mă închipui eu însumi călare, în armură, adoptând din când în când şi rolul câte unui paj, regretând a nu fi trăit în acele timpuri glorioase! În cele din urmă coboram iarăşi în vale, potolindu-mi foamea cu o mămăligă profană.
“De la Cluj, prin Sighişoara, am trecut la Sibiu şi prin Grossschenk la Marienburg (Vulcan), unde am sosit într-o duminică, la ceasurile slujbei. Am cercetat biserica fortificată cu ziduri şi şanţuri de odinioară; când năvăleau barbarii, ea constituia refugiul cetăţenilor avuţi, cu vite cu tot. La ieşirea din biserică, priveam trecând credincioşii, în portul lor vechi, frumos; pe urmă am citit inscripţia de pe turnul din secolul al XIV-lea:
Tinerii să-i cinstească pe bătrâni,
bătrânii să-i înveţe pe tineri,
tinerii şi cu bătrânii să-L cinstească pe Dumnezeu.
Atunci Dumnezeu ne va înmulţi.
“Continuam a visa când o mână grea mi se puse pe umăr şi mă trezi. În faţa mea se găsea un sas zdravăn, cu aer iritat. ‘Prietene, când mănânci şi bei într-un birt, nu se cade să uiţi a plăti.’ Mirat de cele auzite, i-am spus că deabia păşisem în Marienburg şi încă nu călcasem nici un prag şi nici nu mâncasem, nici băusem vreundeva. Să se uite de două ori la cetăţeni înainte de a-i acuza de rele. Hohotind, îmi răspunse: ‘Prea mare ţi-e îndrăzneala! Vino cu mine, onorabile!’ Odată acestea rostite, mă înşfăcă de braţ. Atunci se ivi din incinta bisericii preotul, adresându-se birtaşului cu blândeţe: ‘Meştere Hans! Nu mi-aţi înţeles predica suficient de bine. Nu vă pripiţi! Acest tânăr, pe care-l observ de câtva timp, nu-mi lasă impresia a fi un înşelător, nici nu pare atât de prost încât să rămână locului dacă ar fi fugit din birt fără să-şi achite consumaţia!’ ‘Şi, totuşi, aşa este! Dacă nu mă credeţi, veniţi cu mine să vă confirme oamenii mei…’ ‘Fie, dar lăsaţi-l liber; acest tânăr nu va fugi!’ Ajuns în cârciumă, am fost identificat de către birtăşiţă şi de nişte consumatori drept făptaşul despre care era vorba. Crâşmarul îl privi triumfător pe preot. Acesta se retrase, zicând: ‘Atât de tânăr, cu priviri atât de pline de bunătate şi atât de stricat! N-aş fi crezut una ca asta…’ Cuvintele rostite de acest om mă durură la culme şi, printre lacrimi, m-am rugat să mă privească mai bine şi să nu mă socotească a fi un ticălos, pe mine care eram nevinovat.”
Ceea ce mă durea chiar înainte de a fi luat o hotărâre limpede asupra modalităţii de a face cunoscut manuscrisul propus de graficiană era jena de a se crede că intenţionam să profit de talentul lui Karl Mayer pentru a-mi clădi pe temelia lui un piedestal pentru monumentul meu. Comunismul ne pusese în imposibilitatea de a găsi soluţii editoriale la probleme de acest gen. Dar şi ceea ce a urmat, tot acolo ne menţine, fără ca aceasta să mire pe careva, deoarece tot comuniştii au preluat puterea comuniştilor, eternizând aceleaşi metode de a nu încuraja decât tipăriturile ce-i laudă pe ei şi le sunt de folos în ascensiunea politică sau în menţinerea la putere. Să nu uităm că cea dintâi scumpire la care a recurs, ca premier, fiul lui Walter Roman, sub obrocul stăpânului său de atunci, Ion Iliescu, a fost scumpirea hârtiei. Iar de la cea dintâi scumpire au survenit o mulţime de altele, din trei în trei luni. Presupunând că aş fi găsit banii necesari tipăririi într-o broşură de sine stătătoare opera memorialistică pe care o cercetam acum împreună cu Maria Manolescu, cum aş fi decis pe careva să o cumpere şi să o citească? Pe când topită într-un volum al meu, tot avea şansa ca altă povestire dintre câte încăpeau între coperţile sale să atragă pe cineva şi să-l determine să dea banii pe cărticică… Puteam face cunoscute aceste metode de bucătărie editorială, fără să fiu bănuit că ascundeam vreun interes personal? Nici măcar cu nepoata autorului nu puteam discuta pe faţă…
“O servitoare mai trecută, cu priviri idioate, se repezi spre mine, îmi ridică mâna stângă şi rosti scurt şi precis: ‘Nu este el, e altul. Acela avea degetul mare zdrobit. Pe deasupra, i-am şi zgâriat faţa, pentru că s-a dat la mine când a plecat.’ Acum şi un consumator declară că celălalt avea cizmele rupte şi pantalonii mai deschişi la culoare. Preotul îmi luă capul în mâini şi mă privi strivindu-şi o lacrimă: ‘Dragă prietene, ai un dublu de soi rău, care poate fi foarte periculos pentru dumneata. Dacă dai de urma lui, apuc-o pe drumul dimpotrivă. Şi acum, usucă-ţi lacrimile.’
“Am respins cu mândrie oferta birtaşului de a mânca gratuit la el, am mulţumit preotului şi am plecat amărât din Marienburg.
“Visele mi-au fost tulburate zile întregi de această păţanie.
“Intenţionând să ajung la Braşov, m-am oprit într-o seară la Helsdorf şi am intrat într-un birt, vrând să rămân peste noapte acolo. Şedeam fără ifose într-un colţ întunecos al sălii şi mâncam pâine cu slană. Deodată îmi dădui seama că mă cercetau cu atenţie crâşmarul şi o mână de ţărani. Intră o bătrânică, oprindu-se lângă uşă. Cârciumarul se apropie de mine, mă apucă cu stângăcie de mână şi mă trase către masa mare, cu cuvintele: ‘Ei, cine se ascunde în întuneric de parcă s-ar teme de lumină? Ia loc aci, sub lampă, cum fac toţi oamenii cinstiţi.’ Bătrâna înaintă câţiva paşi, să se uite la mine precum miopii, şi strigă: ‘El e! Aşa să mă ajute Dumnezeu!’ ‘Cine sunt?! Ce aveţi cu mine?!’ ‘Nu-l lăsa! Căutaţi-l prin buzunare! El mi-a furat banii!’
“Îmbucătura îmi căzu din gură, căci mi-a venit în minte dublura mea. Birtaşul şi cu un ţăran zdravăn mă prinseră de braţ şi mă târâră la jude, pe urmele păgubaşei şi a celorlalţi consumatori. După ce bătrâna insistă, sub jurământ, că o prădasem ziua-n amiaza mare şi că la intrarea sa în casă fugisem prin grajd, judecătorul, un ins cărunt şi cu căutături diabolice, mă percheziţionă şi mă ameninţă că avea să mă supună instrumentelor de tortură; îmi luă carnetul de drumeţ, lucrurile ce le aveam şi cei 20 de forinţi ce-mi rămăseseră. Interogatoriul trebuia să fie în defavoarea mea, pentru că aspectul meu prea mă acuza.
“Bătrâna era gata să jure. Cartea de muncă de la Aschbach nu arăta activitatea mea în amănunt, deci nu explica modul în care ajunsesem la o sumă atât de mare de bani, care se cam potrivea cu cea furată. Un judecător cu logică şi-ar fi spus că un hoţ care a comis o faptă în cursul dimineţii nu ar fi rămas atâta timp în sat. Cum anume obţinusem banii, mă legasem prin cuvântul dat judelui să nu dezvăluiesc. Alibi ce să dovedească sosirea mea numai către seară în oraş nu aveam, încât singura mea nădejde rămăsese povestirea păţaniei mele din Marienburg. După ce am încheiat cu aceasta, am solicitat să fiu confruntat cu pastorul şi cu birtaşul de acolo. La care judecătorul: ‘Tacă-ţi gura! Cârciumarul ăla este un tâmpit, cât despre preot, e un om care şi pe un tâlhar spânzurat l-ar conduce tot în cer…’ Interogatoriul isprăvit, eu declarat vinovat, am fost predat vătafului, un bătrân prăpădit. Acesta m-a dus spre primărie, a deschis o uşă dosnică din curte, m-a împins înăuntru, a trântit uşa după mine şi a zăvorât-o pe dinafară cu o încuietoare de lemn. M-am trezit pe un pământ în pantă, lunecos, umed, în beznă cumplită şi cu un miros de nesuferit de mucegai, mai-mai să-mi ia răsuflarea.
“Cu mare teamă şi cu îndoiala că se va proceda la o judecată dreaptă – datorită marei uri faţă de catolici”, îşi începe autorul punerea în temă cu privire la cele ce aveau să urmeze şi continuă fără să facă o legătură limpede între acest început şi ceea ce expune mai departe. Tocmai această stângăcie a expresiei, datorată pesemne tulburării produse de aşteptarea unei nedreptăţi săvârşite împotrivă-i, ne vine în ajutor. Prin ce anume? Printr-aceea că scoate în evidenţă rivalitatea confesională ce a condus la primirea unei condamnări nemeritate şi, mai cu seamă, prin încălcarea legii. Să nu ne grăbim a analiza ceea ce încă nici nu a fost adus la cunoştinţa noastră. În continuare, Karl Mayer vădeşte a se fi temut de o “schingiuire pentru aşa-zisa mea vină”, după cum îi era frică şi de confiscarea bănuţilor săi, pentru a fi despăgubită vârstnica sa presupusă victimă, urmând ca el să fie alungat aiurea cu mare batjocorire.
“Indignat de cele petrecute în acea zi şi cu gândul la trecutul şi viitorul sumbru ce mă aştepta, am stat ceasuri întregi pironit locului, până m-a apucat ameţeala şi am căzut jos. Probabil că am dormit un somn cu vise groaznice. Se făcu ziuă în cele din urmă. Lumina pătrunse printr-o gaură din uşă şi între ea şi podea. Tremurând de frig şi cu dureri de cap, mi-am cercetat arestul. Mă aflam într-un gang înclinat ce ducea în pivniţa din care venea un aer rece. Am descoperit un butoi mare cu pene putrede, un plug stricat, o masă cu două picioare şi nişte cisme mucegăite, două mari broaşte râioase şi o funie. Când pătrunse o rază de soare – ochiul lui Dumnezeu! – prin crăpătură: ‘Doamne, nu o să mă părăseşti de tot!” Din accea clipă parcă mi se oţeli spiritul!
“Destul de târziu aprodul apăru. A tras zăvorul şi mi-a zvârlit trei cartofi, o coajă de pâine şi o cană de apă pe jumătate spartă pe care a aşezat-o între-o nişă, spunându-mi: ‘Judele întreabă dacă vreţi să recunoaşteţi’.
“‘Nu am ce recunoaşte, dar cer să fiu interogat în faţa unui tribunal legal! Judele dumitale nu are dreptul să mă ţină aci. Este asta o închisoare pentru oameni? Chiar de aş fi cel mai mare criminal, tot nu se cuvine să fiu tratat astfel!’ Bătrânul plecă fără să scoată o vorbă; trase zăvorul. Luai cartofii: erau reci şi tari; pâinea era tare şi sticloasă; apa murdară, cu un strat marmorat pe deasupra. Nu puteam înghiţi nimic.
“Timp de două săptămâni se repetă acelaşi lucru cu aceleaşi întrebări. Numai pâinea o puteam mesteca. La cererea mea repetată de a mi se da hrană ca lumea, paie de aşternut şi o pătură – altfel riscând să mă prăpădesc – primeam răspunsul: ‘Voi spune judelui’. Însă totul rămânea neschimbat.
“În a cincisprezecea zi, găsindu-mă prăpădit de tot, m-am adresat aprodului cam în felul următor: ‘Eşti un om bătrân, şubred, cu un picior în groapă. N-ai atâta suflet încât să-mi spui ce se va întâmpla cu mine? S-a pornit cumva o anchetă? De ce sunt ţinut aici? În orice comună trebuie să se găsească şi o închisoare. Oare sunt anume lăsat să mor? Îţi face plăcere să mă chinui? Chiar de-aş fi hoţ, nu ţi-am luat nimic personal! Priveşte-mă! Trebuie să fi ajuns o arătare. Simt că nu mai rezist mult! Spune-mi de ce eşti atât de crud şi nu-mi aduci măcar cartofi proaspeţi?! Nu te costă mai nimic!’ ‘Cartofii şi pâinea stricată nu provin de la mine, ci de la jude. Este un om sever.’ ‘Ce uşor puteam fugi… Numai să-ţi fi dat un brânci, să fi ieşit, să fi pus zăvorul la uşă, poate că aş fi putut ajunge la Marienburg, să depun o plângere înainte de a mă fi eliberat de aici cineva. Acum regret că n-am făcut-o; nu mă mai ţin picioarele, dar mi-te să fug…!’ ‘Ai dreptate, aşa este, e adevărat. Am să-i spun judecătorului.’
“În prima zi trăsesem aproape de uşă scândura stricată, drept culcuş, şi foloseam drept pernă o turtă de pene mucede, duhnitoare, acoperite cu batista mea, dar oasele dezgolite de carne pe parcursul ultimelor zile îmi deveniseră atât de sensibile încât nu mai suportam să mă întind pe această bancă îngustă ce improvizasem. Mintea mi se împăienjenise, nu mai raţionam, văzul îmi slăbise, puterile mi se epuizaseră.
“În cea de a şaptesprezecea noapte m-a cuprins disperarea şi, cu o ultimă tresărire a dorinţei de viaţă, am ţipat cât am putut de tare prin uşă, în noapte: ‘Nu mai există dreptate pe pământ?! Trebuie să pier aici nevinovat?! să nu-mi mai văd părinţii?! Nu am nici o vină! Ajutaţi-mă!’ Şi m-am prăbuşit.
“Uşa fu zguduită şi o voce bărbătească puternică întrebă ‘Cine este aici? Cine se plânge atât de jalnic?’ ‘Eu sunt – un biet nenorocit pe care vor să-l lase să piară!… Sunt nevinovat! Ajutaţi-mă!’ ‘Răbdare! Binişor! Mai înainte de a intra la careva închis într-o asemenea hrubă e nevoie de lumină. Să caut lumină. Revin îndată!’ Plecă; nu vorbea dialectul unui sas. După mult timp reveni. Aprinse o lumânare, împinse înapoi zăvorul şi lumină înăuntru. Văzându-mă, se trase îndărăt. Căscându-şi ochii, strigă: ‘Eşti stafie sau fiinţă omenească?’ ‘Nu sunt stafie – dar dacă nu mă veţi salva voi deveni una…’ ‘Omule, m-ai trezit din beţie – zău că m-ai trezit! Spune-mi ce ţi s-a-ntâmplat?Doamne, ce pute aici!’
“I-am povestit totul începând de la Marienburg încoace. După ce am isprăvit şi i-am răspuns şi la nişte întrebări, strânse pumnii, cu vorbele: ‘Jude ticălos! Berarul îţi va aprinde o lumânare cum nici în iad nu-ţi va licări una mai frumoasă! Omule, dacă ai rezistat atâta timp, nu vei muri nici până mâine după masă. Îţi jur pe Sfânta Fecioară că noaptea viitoare n-o vei mai petrece aici! Eşti catolic? Desigur. Pe un protestant nu l-ar fi băgat în această hrubă, chiar de ar fi meritat şi ştreangul! Ţi-aş putea aduce pe loc ceva de mâncare, însă nu-ndrăznesc: să nu mă trădez… Curaj! Cu Dumnezeu înainte!’
“Vorbind cu sine însuşi, socotea: ‘Acum este ora 2. La 8 sunt la Braşov, la 9 la judecătorul regal… 10… 12… la ora 1 după amiază se va întâmpla ceva!’. Stinse lumânarea, puse zăvorul şi plecă adăugând în şoaptă prin crăpătură: ‘Ţine-ţi gura! Ai înţeles?!’
“E cazul să explic aici că berarul, de origine bavarez, avea o poreclă deoarece poseda o mică ‘fabrică de bere’ improvizată în casa lui, iar berea o transporta la Braşov – după cum singur recunoştea – fără axiză, prin contrabandă.”
Într-o istorisire în care apar suficiente personaje ce încalcă atât legile statului, cât şi cele nescrise ale omeniei, face bine apariţia acestui “berar”, la rândul său un delincvent, prin contrabanda băuturilor alcoolice cu care se îndeletnicea, este utilă, spuneam pentru că survine cu o explicaţie a condiţiilor căderii, în cazul unui ins categoric cinstit şi dovedind o înţelegere a semenului rareori întâlnită la indivizii corecţi. Motivarea călcărilor sale pe alături de codul penal îi câştigă iertarea noastră, trezindu-ne simpatia pentru cel înşelat şi slab în faţa atotputerniciei unei femei avide şi lipsite de recunoştinţă, după cum vom vedea.
Deşi de peste 20 ani trăia aci, era luat în batjocură pentru că era catolic şi neamţ şi era duşmănit mai cu seamă de judecător.
“De emoţie nu am putut dormi; în alte timpuri somnul mă mai ajuta uneori! Prea lent au trecut cele 14 ceasuri! – parcă ar fi fost tot atâţia ani – şi o apăsare ca de plumb îmi acoperea ochii.
“În sfârşit, fără să fi auzit pe careva mişcând, zăvorul fu tras.  Am tresărit, dacă se poate numi astfel ridicarea capului din piept. Văzui, ca prin ceaţă, mai multe persoane.
“Voiam să mă ridic, însă n-o puteam face. Un om, era berarul, mă luă şi mă propti în picioare, de uşă, ca la expoziţie.
“Un mârâit de groază străbătu mulţimea. Un domn arătos – judecătorul regal – înaintă până în faţa mea; ştergându-şi ochelarii, mâinile îi tremurau. După ce mă privi, se dădu înapoi şi strigă: ‘E groaznic! E groaznic! Dumnezeule, este cu putinţă aşa ceva? O astfel de faptă stigmatizează toată naţiunea săsească! Doctore, în numele Domnului, ajută-mă!’ Medicul îmi ţinu o sticluţă în dreptul nasului şi de îndată îmi pieri ceaţa din faţa ochilor.
“‘În această hrubă împuţită trebuia să fii tu aruncat, ca să te stingi aici!’, ţipă judecătorul către bătrânul aprod. ‘Oh!’, strigă acesta  ‘nu pe mine trebuie să mă aruncaţi aici, ci pe ăsta!’. Şi îl indică din mână pe jude, ‘pe el se cuvine să-l aruncaţi aici. I-am tot repetat că bietul om de faţă avea să moară de nu primea hrană mai consistentă şi o pătură. Duminică am vrut să-i duc o ulcică de lapte, dar m-a prins şi mi-a spart-o-n cap. Pe el să-l băgaţi aici! Nu pe mine, un om sărman dator să facă ascultare pentru o pâine.’
“Salvatorul meu anonim îl smulse pe judecător din încurcătura în care se găsea, anume să decidă ce urma să se întâmple cu mine. Se oferi să mă ţină la el, pentru care judecătorul (Fabrizius) i-a făgăduit o recompensă bună. Bărbatul mă luă în braţe şi mă cără ca pe un copil în locuinţa sa, însoţindu-l şi medicul. Pe când ne depărtam, am mai auzit poruncindu-se cu tonul ridicat să se redacteze un proces verbal privitor la mine, cu descrierea amănunţită a carcerei unde zăcusem, iar judele să fie dus în lanţuri la Braşov.
“Medicul în persoană m-a băgat într-o vană şi m-a curăţat de murdărie, ceea ce, când s-a ajuns la cap, îi fu foarte greu. Penele pe care dormisem se lipiseră atât de bine de păr de parcă ar fi fost pâslă. Hainele îmi fură arse pe dată. Mi s-au adus rufe curate şi am fost cazat în camera de oaspeţi, într-un pat bun. Prima mea hrană fu lapte cald! Această binefacere şi plăcere nu le voi uita niciodată.”
După aceste două scene limpezi ca într-un film, cu acţiunea desfăşurată cu rapiditate, edificându-ne perfect asupra celor petrecute cu prilejul eliberării sale, autobiograful ajunge la desemnarea condiţiilor de trai ale bunului “berar”, apropiindu-se de ceea ce vesteam mai sus: motivarea situaţiei sale sociale.
“Cât priveşte căsnicia acestei familii, nu pot spune nimic de laudă. Soţia era o femeie rea, certăreaţă şi deosebit de murdară la îmbrăcăminte. Soţul era masiv, atletic, dar irascibil; nu părea atras de farmecul nevestei sale, cu 10 ani mai în vârstă ca el şi care-i făcea scene de gelozie şi se purta urât cu el. Copii n-aveau. Ea nu-mi arunca niciodată o privire bună, ceea ce mă durea, dar am fost bine îngrijit: doar li se făgăduise o plată bună pentru asta!”
Nu pot, la urma urmelor, de a mă mai abţine să remarc cu glas tare o trăsătură osebită a scrisului lui Karl, o trăsătură ce mă intrigă. În amintirile sale, tânărul nu duce recunoştinţa atât de departe încât să nu sesizeze şi să nu facă remarci asupra aspectelor negative ale celor cu care a intrat în contact; şi nu le cruţă. Cu alte cuvinte, are o limbă ascuţită şi o fire suficient de bârfitoare pentru a clădi o epică picarescă viabilă. Sunt sigur că de nu ar fi fost astfel, memoriile sale s-ar dovedi mult mai puţin interesante, pe când datorită acestei trăsături de caracter, ele izbutesc a fi chiar fascinante, deoarece personajele sale sunt vii şi adevărate, oameni din carne şi oase, indivizi cu înălţări şi căderi. Dacă talentul plastic se pare că gazda mea l-a moştenit de la acest bunic, defectul acesta (sau calitatea: înclinarea lui spre bârfă) nu dau semne de activitate la dânsa. Încep s-o regret, temându-mă că pierd jumătate din haz şi autenticitate datorită delicateţii sale ce o îndeamnă să nu surprindă metehnele cunoscuţilor sau ale rubedeniilor ori să le tăinuiască. Dar să-i ascultăm lectura mai departe.
“Ar fi plicticos să descriu întregul proces, ce a durat cam două luni, aşa că nu o voi face decât în linii mari şi în punctele principale.
“Cam după 15 zile, m-am refăcut binişor, datorită bunei îngrijiri şi a hranei potrivite. Am fost interogat pentru întâia oară pe când mă aflam încă la pat. Câteva zile mai târziu sosi acelaşi funcţionar, întovărăşit de preotul, de birtaşul şi de slujnica din Marienburg. Primul, adânc mişcat, cu mâinile împreunate, repeta cu glas sensibilizat: ‘Da, e acelaşi, deşi nu mai este flăcăul strălucit de atunci, ci o floare vestejită. Însă ochii săi albaştri, blajini, pot fi încă recunoscuţi.’ Birtaşul îşi dădu seama pe loc de confuzia făcută şi o declară oficial. Când, în sfârşit, veni şi rândul slugii să fie întrebată dacă mă recunoştea, spuse, cu expresia ei idioată: ‘Nu ştiu bine. Faţa e-a lui, dar la Marienburg avea păr frumos, pe când acesta-i pe de-a-ntregul cărunt, şi nici nu s-ar fi zis că în câteva zile urma să ajungă un schelet.’
“Repede mi-am trecut mâna prin păr şi iată că mi se umplu de fire cărunte, moarte, până îmi căzu; fui foarte amărât. Va să zică, timp de 17 zile, la vârsta de 19 ani, încărunţisem. Medicul, care nu a lipsit de la nici un interogatoriu, mă consolă, asigurându-mă că îmi va cădea tot părul, după care un altul, colorat, îl va înlocui, ceea ce s-a şi întâmplat. La a treia confruntare, apăru şi aprodul căruia i-am făcut binele de a da o declaraţie că nu m-a bruscat niciodată şi nu mă puteam plânge de el, fiindcă acţionase din porunca judelui. Data următoare se înfăţişă un ţăran în care l-am recunoscut pe acela care mă condusese, alături de birtaş, la judecător. Era un consilier comunal şi pentru că nu a putut justifica de ce nu-l interpelase pe judecător, a fost dus legat la Braşov. Deîndată ce am putut părăsi patul, s-a ivit un croitor din Braşov, care m-a îmbrăcat satisfăcător”. [Cine o fi acela care vorbeşte aici? croitorul priceput la cum se datorează să arate o haină sau omul de societate şi gust? Oricare din doi va fi fiind el, recunoaştem faptul că păguboasa victimă nu şi-a pierdut demnitatea şi pretenţiile.] “Am primit şi bocanci, o pălărie şi trei schimburi de lenjerie. Banii ce îmi fuseseră luaţi mi se înapoiaseră mai demult. Cam la două luni după însănătoşire, gazda mea mă conduse într-o trăsură închisă la Braşov, la şedinţa finală. Trei zile mai târziu se pronunţă verdictul:
“Judele, condamnat pentru abuz de putere prin care viaţa unui om a fost periclitată în mod barbar, la despăgubiri pentru judecată şi alte cheltuieli, ca şi o amendă de 200 forinţi pentru mine, precum şi doi ani recluziune! Consilierul sus-menţionat, pentru tăinuire faţă de Consiliu şi înţelegere cu judecătorul, la un an şi pierderea dreptului de a fi reales. Ţăranca furată, pentru că s-a oferit să jure privitor la vinovăţia mea, deci l-a indus în eroare pe judecător, la 2 luni închisoare. În sfârşit, potcovarul care – venind de la Marienburg şi întrecându-mă pe drum, mă văzuse când am intrat în sat şi a fost de faţă la arestarea mea, însă, din răutate, nu a declarat în favoarea mea – la 3 săptămâni închisoare. Aprodul care de frică să nu piardă serviciul nu a avut curajul să se opună tratamentului ce mi se impunea, ori să reclame – a fost concediat.
“Cu o cuvântare mişcătoare, în care a arătat marele lui regret, judecătorul regal mi-a înmânat despăgubirea şi, înălţând hotărârea în sus şi adresându-se celor de faţă, s-a rugat să se admită ca acest document ruşinos pentru naţia săsească să fie distrus după moartea lui – pentru a nu rămâne posterităţii.”
Iată-l pe autor, mijlocind glasul personajului său, cum completează portretul moral al acestuia, folosindu-i biografia:
“Ieşind cu gazda mea, care fusese răsplătită bine, am vrut să-mi iau rămas bun. – ‘Nu atât de repede, drag prieten! Să mergem într-un birt; aş dori să stau de vorbă cu dumneata vreo jumătate de oră, să nu rămâi cu o impresie rea despre mine.’
“Mi-a povestit, cu oarecare aproximaţie, cele ce urmează: – ‘De fapt, sunt din Wurzburg. Tatăl meu  – Dumnezeu să-l ierte!  –  nu a fost un om cumsecade. Nu am suferit ruşinea, am părăsit ţara pentru totdeauna şi, după multe drumuri, am ajuns la Braşov. Am cunoscut, ca ucenic berar, o femeie. Văduvă, la al cărei soţ fusese bucătăreasă şi care i-a lăsat o avere frumuşică. M-a îndrăgit şi mi-a propus să-mi încredinţeze banii ei, dacă o luam de nevastă, pentru a face o fabrică de bere. După părăsirea ţării mele, eram dornic de un cămin, aşa că m-am prins.
“Clădirea şi curtea potrivite pentru o berărie, la cumpărare, le-a înscris pe numele său. Banii ştie Dumnezeu unde îi ţine. Nici dracul n-a aflat-o! Pentru instalarea berăriei mi-a dat o nimica toată. Va să zică, sunt osândit ca toată viaţa să fiu un nemernic blestemat, un cerşetor şi, crede-mă, puteam fi om bogat, fiindcă berea mea este căutată. Cum mă tratează, ai văzut. Dacă mă străduiesc să dobândesc câte o oră plăcută pe ici pe colo, trebuie să-mi fie trecut cu vederea. Nu crezi? Aş dori să nu rămâi cu o impresie rea despre mine; şi acum putem pleca. Dacă ai veni cu mine acasă, ai vedea ce mutră amabilă ştie să facă bătrâna mea de cum zăreşte banii. Deşi, oarecum, sunt banii Iudei  –  astfel de servicii nu s-ar cădea să fie plătite. Te-aş fi ţinut toată viaţa la mine. Totuşi, doresc să fac ceva pentru dumneata. Acum nu poţi lucra. Ai nevoie, cum spune doctorul, de aer curat şi de odihnă. Unde intenţionezi să locuieşti? La han? La cârciumă? În acest caz, repede ţi s-ar duce banii. Am aci un vechi prieten, am şi vorbit cu el, te primeşte bucuros. Oameni de treabă, buni ca pâinea caldă, îţi va merge bine acolo.'”
Este ultima gazdă a nefericilor lui Karl Mayer.
“M-a dus în suburbia Blumenau din Braşov, la o căsuţă cu o bine îngrijită grădiniţă de flori în faţa ferestrelor. Totul se compunea dintr-o cameră cu alcov, bucătărie, tindă; şi un şopron. Mobilier modest, dar extrem de curăţel şi bine întreţinut. Gazda, o calfă de croitorie, însurat, de origine maghiară, lucra în oraş; era un om jovial, bun şi cumsecade, cam de 30 de ani, şi la care nimic nu trăda croitorul.
Soţia sa, fostă cameristă la o contesă, se ocupa de mode. Era o fiinţă plăcută, demnă de dragostea bărbatului, liniştită şi blândă. Fericirea deplină le lipsea: un copil. Şi acum îmi amintesc de aceşti doi oameni plăcuţi şi dezinteresaţi. Ocupam alcovul cu un pat bun şi plăteam 24 de creiţari zilnic pentru aceasta şi hrana modestă.
“Despărţirea de salvatorul şi prietenul meu care se purtase ca un părinte mi-a fost tare grea, deşi nu a fost definitivă, căci mă vizita de câte ori venea în oraş.
“Paisprezece luni a durat această convieţuire, adică până la sfârşitul lui noiembrie 1838. M-am ocupat cu dârzenie de cultura mea şi de completarea educaţiei mele. Am găsit un elev de gimnaziu care, pentru 4 forinţi, m-a meditat lunar. Fără ajutorul nimănui, am ajuns la o ortografie corectă şi la un scris citeţ, chiar dacă nu frumos. Calcule matematice făceam cu uşurinţă. Geografia, istoria şi mitologia mă preocupau. Cunoşteam foarte multe expresii străine cu care mă mândream şi ştiam şi să desenez niţel. Toate astea mi-au prins bine şi profesorul meu se minuna de progresele mele.
“Din averea mea de 220 forinţi, am depus 200 la casa de depuneri a d-lui Bomches, oprind restul pentru cărţi, întreţinere şi plata meditatorului.
“După achitarea lunară a învăţăturii, din capitalul meu plus dobânzile îmi rămânea din ce în ce mai puţin, deşi pentru întreţinerea mea nu cheltuiam decât 30 creiţari zilnic.
“Părinţilor le tot scriam că o duceam bine şi nu aveam nevoie de ajutor.
“În sfârşit, capitalul meu s-a consumat până la ultimii 5 guldeni. Cu aceştia în buzunar şi ştiinţă destul de vastă în cap, dobândită cu atâta trudă şi sacrificii, am părăsit Braşovul, cu marea bucurie că dobândisem măsurile standard cerute de militărie, proporţii satisfăcătoare şi sănătate deplină. Aşadar, mă puteam îndrepta spre cariera dorită, nu numai uitând de meseria mea de altă dată, care mi se părea nepotrivită, dar chiar negând-o.
“M-am dus de dimineaţă la comandantul recrutării, lt. Kalkic, rugându-l să mă accepte voluntar în regiment. M-a primit foarte frumos datorită, poate, îmbrăcăminţii mele bune şi purtării mele sigure pe sine, întrebându-mă de nume, religie, locul naşterii, ocupaţii, studii şi de ce doream să fiu recrutat.
“Am recunoscut de bunăvoie că eram supus al Boemiei, dar pentru că ştiam că de acolo nu puteam fi primit într-un regiment ungar, pe răspunderea mea, eu suportând eventualele consecinţe, l-am rugat să mă facă născut într-o localitate maghiară oarecare. La punctele 5, 6, 7 am răspuns că am absolvit 4 clase gimnaziale şi că fusesem destinat de părinţi carierei eclesiastice, care nu îmi convenea, sustrăgându-mă acesteia din proprie voinţă.
“Toate le-a găsit acceptabile, dar mai rămânea o întrebare: să-i spun pe cuvânt de onoare dacă comisesem rele şi intenţionam a mă sustrage pedepsei prin intrarea în armată. Am răspuns cu conştiinţa curată.
“După aceasta a urmat examenul. I-am citit o pagină şi a  fost mulţumit. Am scris o pagină sub dictare, cu cea mai bună ortografie a mea. Această dictare a fost probabil intenţionat împănată cu o mulţime de expresii străine pe cari le-am pus pe hârtie fără greşeală, primind laude. Mi-a dat nişte probleme de matematică de care aproape că mă ruşinam, cerând altele mai grele. Ca urmare, a renunţat la continuarea acestei examinări, dându-mi nota 10. După aceea m-a întrebat dacă aveam un stil bun. Această întrebare fiind neaşteptată, am răspuns încurcat. – ‘Nu vă speriaţi! Chestie de exerciţiu… Vom vedea. Între timp, faceţi-mi plăcerea să luaţi o cafea cu mine; aprindeţi o lulea şi reflectaţi asupra temei ce o să vă dau.
“Închipuiţi-vă că aţi fost un călător singuratic prin Puszta, atacat şi jefuit de nişte bandiţi, scăpând numai cu viaţa şi anunţând prima instanţă judecătorească.’
“L-am privit încremenit. Zâmbind, mă întrebă de ce îl priveam atât de ciudat. Nu îmi convenea subiectul? După cum suna această întrebare, mi-am dat seama că era vorba numai de o potriveală întâmplătoare şi că teama că mi-ar fi aflat păţania nu-şi avea rostul; totul era numai o coincidenţă. – ‘Ba da! Îmi convine.’  – ‘Atunci închipuiţi-vă că nu m-aş găsi aci şi lucraţi în tihnă.’
“Nu a trebuit să-mi bat mult capul spre a descrie pătărania mea proprie în culori vii, luând rolul unui artist călător şi al salvatorului: un ofiţer de husari. Examinatorul citi compoziţia cu multă atenţie. – ‘Hm! Aveţi într-adevăr o fantezie bogată, o descriere logică şi vie. Vă felicit! Regimentul face, prin dumneavoastră, o achiziţie bună. Veţi izbuti o carieră frumoasă, cu condiţia să aveţi o comportare demnă, lucru de care nu mă-ndoiesc. Aţi terminat!’
“L-am întrebat dacă nu voia să mă examineze şi la geografie şi istorie. – ‘Dacă îmi cereţi aceasta, sunt sigur că aţi studiat ambele materii bine, deci vă dau din oficiu nota 10.
“Acum vă rog să vă dezbrăcaţi. Sunt de fapt farmacist şi am studiat chirurgia, astfel încât cunosc trupul uman. Medicul local e cam superficial, deşi este salariat anume pentru asta. Dacă eu vă declar apt, vă duceţi la el numai ca să vă iscălească certificatul.’
“Verdictul spunea: “Apt cu desăvârşire!”
La capătul acestei noi examinări, în faţa cititorilor noştri, Karl Mayer a trecut pentru a doua oară proba de compoziţie cu calificativul “apt cu desăvârşire”. Nădăjduiesc ca, la proba la care am fost supus eu însumi de către graficiana Maria Manolescu, când mi-a încredinţat acest manuscris, înainte de săvârşirea sa dintre noi, pentru a-l publica, să fi trecut şi eu întru răsplata bucuriei aceleia pe care o bănuiesc, după cum am mai spus-o, traducătoarea lui.

Tags

Related Posts

Share This

4. Inceputul amarului

(Epopeea lui Constantin Cenuşă şi a soţiei sale Mărioara, scrisă de cea din urmă)

 

Câteva cuvinte de Mihai Rădulescu despre acest text

“O, Soare, cu aripa ta alungă
Cât mai departe noaptea noastră lungă;
Şi sprijină pe stâlpi de flăcări largi tot golul,
Să nu se surpe, copleşind pământul.”
Al. Philippide

Câţi ani să fi trecut de când se găseşte acest caiet studenţesc în casa mea şi care să fi fost pricina anume ce m-a ţinut departe de el? Îl privesc cu amărăciune, ca pe un prieten uitat. Prea sfios şi îmbătrânit înainte de a-mi fi dat eu seama, de sfătoşenie sa nu m-am bucurat la timp. Acum resimt temerea că fructul amiciţiei noastre s-a uscat departe de roadele sufleteşti ce ar fi fost firesc să le dea. S-a stins ceva între noi. Ce sorţi sunt să se mai aprindă scânteia darurilor sale? Îl cântăresc cu privirile melancolice, nu suficient de curioase, după atâta trecere de ani. În spaţiul înconjurat de eticheta imprimată, cum se obişnuia odinioară să se orneze cartonul coperţilor, stă scris de mână: “Începutu amarului”, întocmai cum am ortografiat, articolul hotărât lipsind. Iniţial, intenţia fusese ca primul cuvânt să debuteze cu o literă mică: “în…”, dar silaba a fost ştearsă cu o mişcare scurtă a peniţei, dovedind buna intenţie a scriitoarei de a ţine seama de regulile deprinse cândva în clasele primare, câte or fi fost.
Majoritatea filelor premergând-o pe aceea de început au fost tăiate cu o lamă probabil, după rupere. Prima rămasă, numerotată cu 1, este o pagină din stânga, al cărei verso a fost cruţat nescris. De aici înainte se înşiruie povestirea până la pagina 78, ceea ce nu constituie continuarea numerotării menţionate. 1 ar echivala cu 36, coala 36; dar acest număr lipseşte, pe fila a doua aparând: 37. Insist: va să zică au dispărut (din voia memorialistei sau a altcuiva) paginile: 1-36.
Suntem confruntaţi cu o caligrafie ‘agăţătoare’, adică înălţată cu toate forţele spre dreapta sus (cel puţin în primele pagini, după care se ordonează pe orizontală în şiruri cât de cât paralele). Textul debutează cu literă mică, fiind o continuare a ceva ce nu vom mai descoperi niciodată, deoarece s-a aflat depus pe filele rupte. În transcrierea de faţă îi dau o formă cât de cât lizibilă, împărţindu-l în paragrafe, după expunerea ideilor, şi în capitole cărora le-am născocit şi câte un titlu, consemnând, printre altele, semnele citării, ordonând ortografia ce te lasă mai mult să ghiceşti cuvintele decât să le citeşti, folosind o punctuaţie pe care o socotesc necesară şi majusculele unde se impun. Însă nu am epurat toată exprimarea de naivităţile inerente stadiului cultural al autoarei, nici de opţiunile pentru un vocabular specific regional sau personal, ori nu totdeauna folosit corect. Destule dintre acestea le-am lăsat să susţină pitorescul şi prospeţimea scrierii, deoarece se aliază perfect cu gândirea expusă în desfăşurarea ei.
Mai trebuie atrasă atenţia cititorului că se va izbi, cu prilejul lecturii acestor amintiri din viaţa de fugar şi din aceea de victimă a unor torturi şi umiliri inimaginabile, de descrierea unor obiceiuri poporane inedite şi înspăimântătoare (tentativa de vindecare a lui Costică Cenuşă), de pomenirea, nu totdeauna explicitată, a unor cruzimi de comportament manifestate în viaţa dintre soţi (peripeţiile întâmpinate de Marioara în casa doamnei Budic), de caractere nebănuite într-o lume contemporană nouă, supuse unor instincte orbite, ce nu ţin seama nici de datoriile iubirii, nici ale recunoştinţei, nici ale camaraderiei, robite cu patimă întunericului (mă refer la întâmplările însoţind predarea lui Cenuşe). Aşteptarea mea, în calitate de revelator al acestui text memorialistic feminin, a fost tot pe atâta de luată pe nepregătitelea de atari secvenţe după cum va fi şi a domniilor voastre. Nu socotesc că aici s-ar putea căuta o slăbiciune naraţiunii sau stilului ei. Dimpotrivă, povestirea va completa imaginea bucolică cu care ne-a obişnuit moştenirea literară lăsată de clasicii literelor române şi mai cu osebire de influenţa Semănătorismului în proza noastră literară, cu reversul ei.
În contradicţie cu multe din cele pomenite mai sus, este înduioşător că bărbatul acela cât un munte, l-am numit pe Constantin Cenuşe, când este să se adreseze nevestei, găseşte pentru dânsa vorbe de alint cum rareori are parte o femeie de la soţu-i legiuit. Ele vădesc o mare iubire şi preţuire, ca şi acceptarea necondiţionată a stăpânirii femeii asupra aceluia care-şi încredinţează viaţa ei. Cu atât mai mare va fi surpriza creată de condeiul acestui mare prozator realist numit Marioara Cenuşă, ce ne este rezervată către final. Tot în această ordine de lucruri, voi exclama, sărind nişte etape: civilizată specie de ţăran aceasta bucovineană! Băgaţi de seamă că a frecventa farmaciile era lucru obişnuit pentru familia de faţă, ca şi strângerea la sân a giuvaerelor, pentru zile negre.
Bagajul de fapte adus cu sine de naratoare, ca şi calităţile sale de reţinere cu sufletul la gură a atenţiei cititorului în multe ocazii ne-a îndemnat să curmăm firul naraţiunii pentru a face loc unor presupuneri personale biografice şi psihologice. Însă expunerea originală ni se pare atât de preţioasă încât nu ne-am lăsat pentru nimic în lume antrenat într-o astfel de nepioasă întreprindere, cu atât mai mult cu cât rostul întâmplărilor expuse ne apare ca uşor de dedus.
Mai doresc să impun atenţiei cititorului faptul că bună parte din reprezentanţii lumii vechi (aceea pentru care şi-au vărsat sângele Constantin Cenuşe şi atâţia alţi ţărani patrioţi), nu merita aceste jertfe, ci stârnea revolta prin nechibzuinţă şi imoralitate. Nu numai că pătura conducătoare a zilelor apuse şi-a pregătit decimarea, dar ea a constituit şi cel mai prost exemplu de conducere a unui stat (excepţie făcând guvernarea României în timpul războiului). Dealfel nu constituie o remarcă inedită să subliniez faptul că burghezia română a chemat asupră-i mânia acelora care priveau spre ea cu încredere şi nădejde, ca să nu-i pomenim pe cei lipsiţi de orice criterii ale respectului.
În altă ordine de idei, cu uimire constatăm excelenta memorie a scriitoarei bucovinene.
Aducem prinosul recunoştinţei noastre, ca şi a literaturii române, d-nei Oltea Nistor, fiica neuitatului Nichifor Robu, care iubitoare a Bucovinei natale a încurajat scrierea paginilor publicate aici, le-a păstrat şi s-a luptat ca ele să vadă lumina tiparului, încredinţându-ni-le şi înţelegându-ne cu generozitate şi înţelepciune întârzierea tipăririi lor în dificilele condiţii ale zilelor aculturale prezente.
Nu ne rămâne, înainte de a continua, decât să ne amintim o incantaţie de acelaşi Al. Philippide – tot el ne-a oferit câteva versuri pentru motto-ul acestei scrieri -, pe care s-o închinăm eroului acestei naraţiuni.
“Fie-ţi viaţa veşnică poveste,
Cu începutul veşnic nenceput;
Să nu mai ştii ce-a fost, nici ce mai este;
Să curgă-ntr-una basmul neştiut.

Să fii mereu la mijloc de poveste!”

ÎNCEPUTUL AMARULUI
de Marioara Cenuşe
O încercare de tămăduire a durerilor lui Constantin Cenuşă.
“amarnic şi mă roagă să-l ajut să vie până acasă. ‘Bine că mi-o ajutat bunul Dzău să mor dar pe pământul meu şi nu mi-au rămas oasele pe pământ străin, ca la alţii. Mie, dragă scumpă mămică, te rog caută-mi vreo 4 oameni, să mă ajute să ajung acasă.’ Mă duc, caut 4 oameni. Cu mare greu l-au adus până acasă.
Se aşează în pat şi mă roagă tare frumos să îl ajut la durerile lui. ‘Dar cu ce să te ajut, că farmaciile sunt toate evacuate.’
Dar în casă e plin de oameni; zice şi unu şi altul că-i tare bun de leac, mai ales la oase rupte, piele de câine. Aveam un câine tare frumos, mare cât un viţel. Îl taie cumnatul meu, îl jupoaie. Vine omul care ştia leacul şi pune şi carnea toată într-un cazan mare la fiert. Când a fiert bine, a întins pielea de câine şi au presărat-o cu carnea fiartă şi l-au învelit tot. După 3 ceasuri, îmi spune că nu poate suporta, că aşa de tare trage. Mă duc la omul care ştia leacul, îl chem să vină. Vine şi îi spune că trebuie să stea numaidecât 3 zile nemişcat. Cu mare greu a stat. După 3 zile, îi fac o baie caldă şi spune că se simte mai bine puţin.
Mă duc la sora mea, îi fur un câine, îl aduc acasă, îl tai şi repet leacul.
Bejenirea satului, din faţa ruşilor.
Într-a ceea zi, noaptea la oara 3, sună goarna, bate doba de la primărie. Mare comedie prin sat: se alarmează [sic!] evacuarea generală. Toată lumea se evacuează spre Dorneşti.
Care au fost în centru s-au dus pe jos cu cât au băgat în traistă, o ţâră de mâncare. Alţii au luat-o la coastă.
Văd că năvăleşte lumea la noi acasă şi se roagă de soţul meu să-i ia şi pe dânşii în pădure, că ei nu cunosc pădurile şi au mulţi copii şi sunt goi, n-au cu ce să-i îmbrace; în păduri, se vor încălzi măcar la foc. N-au nici trăsură să meargă spre Dorneşti, nici ce să mănânce. Le dă soţul sugestia să meargă să spargă poarta în fabrică şi să pună mâna pe 2 vagoane şi să le împingă la deal, să pună toţi copiii şi pe cele gravide, şi pe bolnavi şi pe cele nou născute, şi ce mai au mâncare. Dară să-l ia şi pe el pe vagon, că-i bolnav şi nu poate merge pe jos. Toţi au fost de acord.
Trag vagoanele la noi la poartă. Încărcăm 2 saci de făină de popuşoi, o oală mare cu cârnaţi în untură, sare, căldarea de mămăligă, cofa de apă, ceva aşternut şi de acoperit. Soţul, printre toţi şchiopii, şi el pe vagon.
În casă au rămas toate. Dară bunul D-zău m-a învrednicit şi am luat toată bijuteria mea, am legat-o într-un ştergar şi am pus-o cu banii care îi aveam în sân la mine. Aveam trei sute de mii strânse, să ne facem casă nouă.
Dar alta nu am putut lua. Au rămas toate scorţurile mândre şi frumoase; şi perine; şi plapume; şi chilote; şi 40 de cearşafuri noi; şi ştergare frotir 40 bucăţi; şi 120 m ştergare de in; şi feţe de masă ‘grade’ [poate: ‘în degrade’?]; şi multe altele. Cojoace noi şi sumane. 22 perechi de încălţăminte aveam numai eu, fără ale soţului. Câte tulpane frumoase de lâniţă; apoi catrinţe şi bondiţe naţionale! Apoi lampă de porţelan, cu glob numărul 25; apoi blide multe şi frumoase. Am lăsat toate şi am plecat în munţi.
“Au împins bieţii oameni vagoanele până la capătul liniei. Toţi s-au ţinut de noi. Au făcut colibe în creierul munţilor.
Constantin trebuie să-şi facă urma pierdută.
Dar într-o zi vine un pădurar, bun prieten cu soţul, şi îi spune: ‘Dragă prietene, cată şi te ascunde în gaură de şarpe. Ferească D-zău cum te caută ruşii!’ ‘Dar de ce?’ Zice: ‘Nu ştiu.’ Nu peste mult vine o femeie: ‘Dragă Costică, fugi unde ai putea, că tare te caută ruşii.’ Zice soţul: ‘Ce au cu mine?’ ‘Nu ştiu.’ S-a gândit soţul. ‘Am fost în Rusia, dar n-am făcut nici un rău. Mi-am dat foarte bine seama că şi ei sunt oameni şi luptă pentru ţară din ordin. N-am furat nimic. Nu mi-am bătut joc de nimeni. Decât am fost şi eu tot din ordin trimis în Rusia. Aşa este războiul.’
Dară stă şi se tot gândeşte că paza bună te fereşte de toate. Îi roagă pe 2 tineri să-l ajute să treacă în altă coastă. Îl ajută. Ajungem între nişte stânci grozav de mari, ne aşezăm jos, fac un pic de foc, frigem nişte fleici de cerb, le mâncăm goale şi nu mai facem 8 zile nici un pic de foc. Nici nu ne culcăm, de frică să nu ne găsească ruşii. N-am făcut urmă la apă; nu la lemne; decât ochi şi urechi să nu ne găsească ruşii.
După 8 zile mă duc la ceilalţi şi întreb ce se mai aude nou. Îmi spun toţi că partea noastră de sat a ars toată. Au dat ruşii foc. ‘Vai de mine, ne-au ars casa cu toate mândreţele dintr-însa. Dar şi vaca; şi junca; şi viţelia; şi scroafa cu purcei; şi gâşte; şi raţe; şi găini; şi ciscorniţa. Nu am avut timp să le scot, că vaca şi junca erau aproape de fătat şi încă era frig şi mai ningea. Mi-am lăsat mult fân jos şi ciubere cu apă. Le-am dat drumul din lanţ, să meargă în şură să mănânce şi să beie apă, crezând că peste 2-3 zile se termină cu necazul.
Aşa mulţi oameni au crezut la fel cu noi, dar soarta a hotărât altfel. Toată omenirea aştepta să plece ruşii şi să ne întoarcem înapoi la casele noastre.
Îi spun soţului că partea noastră de sat îi arsă toată. N-a vrut să creadă. Aşa de tare s-a supărat, extraordinar. A luat amândouă botele pe subsuori şi s-a suit între observatori şi se uita cu binoclul în sat. Drept atunci ardea şi casa noastră.
Tot mai departe.
A venit înapoi la stâncile unde stam ascunşi şi plângea de se rupea. Zice: ‘Dragă soţie, chiar să meargă ruşii, tot n-avem la ce ne duce în sat, că am văzut cu ochii mei cum s-a topit toată gospodăria noastră. Aşa că nu avem unde trage. Trebuie să trecem şi noi la Moldoviţa. Şi ai să te bagi la stăpân şi o să ai grijă şi de mine până voi putea şi eu să muncesc. Şi cu încetul ne vom reface toate înapoi. Tu ştii că unde pun eu mâna, pune şi Dzău mila. N-o ars numai la noi, a ars mai bine de jumătate de comună. Du-te şi le spune oamenilor care au venit cu noi că noi trecem la Moldoviţa. Care vor să vină cu noi, să ştie că nu fugim de ei. Bieţii oameni nici nu au cu ce hrăni copiii, nici cu ce-i îmbrăca. Dacă vor să vină cu mine, le arăt drumul până la Moldoviţa. Mai departe, Dzău cu mila, pentru fiecare, cum ne va rândui Cel de sus.’
Mă duc. Le spun oamenilor, dar ei nu ştiau cum să-mi mulţumească. Au năvălit toţi să vină cu mine, să vorbească soţului la ce oră este plecarea. Soţul le-a spus: ‘Mâine dimineaţa, la ora 4.’
Ei se roagă să-i ieie şi pe ceilalţi care au apucat să-şi ia vitele de-acasă. Zice soţul: ‘Bine, veniţi cu toţi, dar să fie bine pregătiţi; copiii hrăniţi; să nu plângă peste deal să ne audă vreo patrulă de ruşi. Să ştiţi că ne curăţă pe toţi. Aranjaţi cine merge cu convoiul de vite în cea mai mare linişte. Să nu vorbiţi tare, să nu vă certaţi. Dar eu voi fi în capul coloanei. Să duceţi voi bagajul celor 2 tineri, ca să mă poată ajuta la urcat dealul şi la coborât valea.’ Toţi au fost de acord.
Urcăm la deal. Îl ajută cei 2 voinici. Îl mai duceau în spate; mai îl duceau la braţ; până au ajuns în plai. În plai, l-au pus pe nişte crengi de brad şi îl trăgeau voinicii pe crengi. Dar toţi i-au dat ascultare. În cea mai mare linişte, am ajuns într-o poiană unde era un pichet de grăniceri. Convoiul era de numai o sută şaptezeci de oameni mari, fără copii. Copiii erau nenumăraţi, şi mai mari şi mai mici.
Prima confruntare cu românii.
Acolo ne opresc grănicerii. Tot convoiul stă pe loc. Iese Căpitanul Popovici. Întreabă ‘Care îi Cenuşă, mă?’
Soţul zice: ‘Să trăiţi, D-le Căpitan. Eu sunt Cenuşă Constantin.”
Aşa s-a repezit cu viteză şi i-a ars două palme bărbăteşti. Soţul zice: ‘Să trăiţi, D-le Căpitan, dar vreau să ştiu pentru ce sunt astea două palme.’ Zice: ‘Pentru că nu ţi le-am dat bine!’ Îi mai trânteşte alte 2 palme, fără nici un motiv întemeiat. Zice: ‘Tu, parşiv de comunist, te superi că te-am desmierdat o leacă? Meriţi gloanţele, Dzăul mă-ti de porc rusesc!’
Asta era în faţa întregului convoi. Zice soţul: ‘Dacă credeţi D-stră că sunt “porc rusesc”, atunci daţi-mi gloanţele tot acuma, în faţa întregului convoi. Eu poate am vărsat sânge luptând pentru ţară, nicidecum să fiu “porc rusesc”!’ Scoate soţul actele. I le arată precum că-i ieşit din spital, fiind rănit, prin piept împuşcat de ruşi. ‘Tot eu pot fi porc şi parşiv rusesc, D-le Căpitan? În primul rând sunt român adevărat şi ţin la ţara asta în care m-am născut.’ Tace D-nul Căpitan şi ascultă. De la un timp zice:  ‘O să vedem adevărul.’
Dar nimeni n-are voie să vorbească cu soţul, din tot convoiul. Ne ţine pe toţi în mijlocul poienii şi pune armata să ne păzească să nu vorbim nimic unul cu altul, nici să ne uităm unul la altul. Şi începe să cheme câte unul în pichet şi îi întreabă pe fiecare ce ştiu despre soţul meu. L-au văzut cu ruşi prin păduri? Toţi, tineri şi bătrâni, au spus că nu. Până şi copiii care erau mai mărişori au fost întrebaţi.
Slobozenie de a continua refugierea.
Ne-au ţinut cum e de azi de la amiază până mâine la ora 10 dimineaţa. La oara 10, iese Căpitanul şi zice: ‘Măi, Cenuşă, ştii că ai noroc şi scapi neîmpuşcat. M-am convins că nu eşti vinovat. Dar pentru asta am telefonat să-ţi trimită trenul mic la dispoziţia ta şi a oamenilor care au venit cu tine. Dar nu eu sunt vinovat de cele patru palme, ci oamenii din satul tău care au trecut cu mult înaintea ta încoace. Toţi au spus că tu eşti singur în pădure şi fugăreşti oamenii în sat; cu tot cu vite, îi dai pe mâna ruşilor. Toţi au trecut de mult încoace. Toţi de la comandamente au hotărât să te împuşte oricine te vede şi oriunde ai fi, că naşul care te-a cununat este comunist din ilegalitate şi tu eşti cel mai bun prieten cu el. El singur este în sat mare primar, el singur cu nora lui şi cu  feciorul său duc ruşii prin pădure după oameni şi vite.’
O nouă înfruntare.
Acuma, vine trenul mic de pădure şi se urcă toţi oamenii, cu mic, cu mare. Îl ajută toţi şi pe soţul meu să se suie pe vagon. Eu stau lângă soţul. După ce s-au urcat toţi, porneşte trenul. Dar noi eram pe ultimul vagon. Văd că vine un om de statură mare, de pe vagon pe vagon, şi întreabă care îi Cenuşă. Oamenii toţi arată cu mâna la noi.  Ajunge la noi. Zice: ‘Care e Cenuşă?’ Soţul meu zice: ‘Eu sunt.’
Omul acela era frânar la trenul mic. Acest om era huţan, între două vârste. Zice: ‘Măi, omul lui Dzău, te rog dă-te jos şi ia-o la coastă. Cine te-o adus aici la moarte? Cum ajungi în gară, vei fi împuşcat. Te rog eu tare frumos, dă-te jos. Eu sunt şef de tren şi ştiu precis toate ordinele de la comandamente, că de oricine şi oriunde vei fi văzut vei fi împuşcat.’ Soţul zice: ‘Dar de ce?’ ‘Toţi cei ce sunt informatori la nemţi au spus că eşti informator la ruşi şi eşti cel mai bun prieten cu Vlaişan. Te rog, dă-te jos.’ Eu încep să plâng straşnic.
Toate aceste discuţii erau în timpul mersului cu trenul spre Moldoviţa. Îl rog eu să oprească trenul, să ne dăm jos. Opreşte şi eu apuc traista cu schimburi şi zic: ‘Hai la izvor să te speli frumos şi să te schimbi, că eu n-am să mai pot pune mâna pe tine.’
Pregătiri de moarte.
N-am mai luat nimic din celelalte lucruri de pe vagon, numai traista cu schimburile cele mai bune. Nu mi-a trebuit nimic din lucruri.
Îl spăl frumos, îl schimb cu cămaşă tare frumoasă, cusută cu model naţional, toată în negru, îi dau bundiţă de poplin, cusută tot cu model naţional tare frumos, pălărie bleumarină. Dar plâng de mă prăpădesc. Îl încalţ cu pantofi noi.
El zice: ‘Te rog tare frumos nu mai plânge atâta, că aşa îţi dau o bătaie…! Să nu plângi toată viaţa după mine. Eşti o femeie foarte bună; ştii să te porţi cu bărbatul bine; ştii să preţuieşti munca bărbatului; eşti o bună gospodină. Să nu te măriţi cu un bărbat prost, că-i păcat de tine şi de sufletul tău bun şi blând. E păcat de înţelepciunea ta şi de hărnicia ta. Te rog să iei bine seama să nu chici pe mâna unui prost. Dacă există Cele Lumi şi acolo voi plânge după tine. Dară dacă soarta mi-a hărăzit să mor nevinovat, apoi trebuie să mor. Mi-a fost tare dragă viaţa şi credeam că nu voi muri niciodată. Dar acum mi-a sosit ceasul; de pe fiecare minută aştept cu sânge rece gloanţele. Aşa îmi vor duşmanii mie: să-mi vadă casa pustie şi nevasta în văduvie, să trăiască în sărăcie.’
Mă cuprinde, mă pupă din toată inima şi zice: ‘Draga mea soţie, te rog din suflet să-mi dai iertare. Poate ţi-am greşit vreodată, dar nu din voia mea. M-am potrivit la duşmanii cărora le părea rău că trăiam prea bine.’ Dar eu plâng în hohote.
Salvarea.
Când cat, vin o mulţime de oameni călări pe cai şi ne înconjoară. La plânsetele mele, stau toţi pe loc şi întreabă: ‘Ce-i cu tine, Marioaro, ce chiuieşti?’ Le spun de ce. Dar aceşti oameni, necunoscuţi de mine, erau toţi partizani la nemţi. Numai şeful lor îl cunoştea pe soţul. Îl chema Vladimir Macoviciuc. Erau şi oameni simpli, dar erau şi studenţi printre ei, băieţi cu pregătire. Zice: ‘Dragii mei băieţi’, zice şeful lor, ‘cum ar fi mai frumos şi mai bine: să luăm viaţa cuiva, ori să i-o dăm?’ Dar un student din Bucureşti zice în gura mare: ‘N-ar fi cel mai mare păcat să moară un român aşa de frumos şi tânăr?’ La vorbele acestui student, au zis toţi într-un glas: ‘Trebuie salvat acest om şi bun român.’ Zice şeful lor: ‘Hai Constantine cu noi şi noi toţi ne bucurăm că te vom scăpa cu viaţă.’ Dar eu zic: ‘D-le Macoviciuc, vă rog să mă luaţi şi pe mine că vreau să fiu alături de el, până la uşa mormântului.’ Zice: ‘Marioaro, tu nu ai încredere în cuvântul meu?’ Eu zic: ‘Nu am încredere în nimeni.’ ‘Dar atunci, hai şi tu.’
O nouă întâlnire cu ofiţerii români.
Le zice la toţi partizanii care erau cu ei să steie toţi în apărarea noastră până vine el. Şi dă pinteni calului şi zboară până la Moldoviţa şi dă telefon la comandament, la Câmpulung, să vie imediat cu maşina mică, că au câştigat un bun luptător. N-a trecut nici un ceas şi vine o maşină mică şi un camion mare după partizanii care atunci aduceau captură de război. Ne suim în maşina mică. Şeful partizanilor era dintr-o comună vecină. Se suie şi el cu noi şi mână al dracului maşinile.
Ajungem în Câmpulung, la comandament. Intrăm cu toţi într-un birou. O masă plină de ofiţeri cu diferite grade toţi, foarte curaţi şi bine îngrijiţi. Ne oferă scaune. Zice şeful partizanilor: ‘Ei, D-le Colonel, v-am adus omul pentru care era cuvânt de Evanghelie să-l omorâţi. Dar îl omorâţi numai pe gurile duşmănoase. Dar acest om şi bun român nu este deloc vinovat cu cele spuse de duşmani. El este venit de pe front. Rănit în piept.’
Zice Colonelul: ‘Măi, băiete, cum te cheamă?’ El se scoală în picioare şi zice: ‘Sunt ostaşul Cenuşă Constantin.’ Şi scoate actele toate, i le pune pe masă. Zice Colonelul: ‘Şi de ce ai stat până acuma în păduri? Toată Putna a trecut din astă parte.’ Zice soţul: ‘Sunt băiat sărac şi nu am putut să trec pe jos din cauză că sunt rănit.’ ‘Şi acuma ce vrei să faci?’ Zice soţul: ‘Mort sau viu, cum am să pot, vreau să-mi caut unitatea, să mă internez oriunde în spital şi dacă mă voi face bine, să lupt mai departe pentru neam şi ţară.’
După ce ascultă, D-nul Colonel zice: ‘Măi, băiete, eu te voi interna aice, într-un spital bun şi ai să ai îngrijire bună. Dar cu o singură condiţie: să lupţi cu noi.’ Soţul zice: ‘Nu pot. Trebuie să-mi caut unitatea, ca să nu mă dea dezertor. Că după ce am ieşit din spital, unitatea mea nu ştie de soarta mea.’ Colonelul spune: ‘Dar tu nu ştii că este lege de la Maiestatea Sa Regele că ori de la ce unitate ori armă sunt, dacă sunt din părţile muntoase să se alăture nouă şi să luptăm contra ruşilor? Eu îţi voi anunţa unitatea ta, dară să ştii un lucru: dacă un singur om de-ai mei te va obseva că eşti cuţit cu două tăişuri, va descărca arma în tine.’ Zice soţul: ‘Primesc, D-le Colonel şi cred că cât de grabă vă veţi convinge ce fel de om sunt.’ Chiar într-aceeaşi zi l-au internat într-un spital militar la Câmpulung. Foarte adevărat c-a avut foarte bună îngrijire.
Din nou alături de nemţi.
După 3 săptămâni, iese din spital şi merge în misiune. Dar erau 29 nemţi şi 40 români, toţi instruiţi să ţie ochii pe dânsul. Dar când au văzut nemţii cât îi de curajos soţul, au avut foarte mare încredere într-însul. Văzând crâncenele lui lupte, l-au decorat cu Crucea de Fier clasa întâi, iar la luptele din Putna erau 120 oameni care erau conduşi de soţul. Au ţinut front 24 de ceasuri cu un regiment de ruşi. Au ocupat poziţia de sus şi i-au făcut praf pe toţi ruşii, dar al meu n-a pierdut nici un om şi nici un rănit. Atunci l-au decorat cu Virtutea Militară clasa întâi. După multe bravuri, i-au dat gradul de căpitan. Aşa au prins toţi ofiţerii încredere şi multă dragoste de soţul meu, ce nu se mai pomenea. L-au pus la 5.000 lei salariu pe lună şi diferite alimente şi îmbrăcăminte; şi cele mai frumoase şi elegante case unde cantonau ei nu se întâmpla să nu fim şi noi la un loc luaţi de dânsul.
Amu merge în misiune pe munţi, la Voivodeasa, unde era comandamentul rusesc înconjurat cu tranşee jur împrejur. În misiune erau jumătate români, jumătate nemţi. Dar între nemţi erau mai mulţi ofiţeri. Erau conduşi de soţul.
Era oara 3 noaptea. Nici unul nu avea curaj să se apropie de comandament. Dar soţul, cu grozav curaj de om nebun, se uită cu binoclul, vede lumină. Şi se uită bine şi vede că un maior rus, singur la masă: scrie. Se pune pe spate şi pe coate şi încetişor se strecoară printre tranşee şi intră în comandament, şi-l apucă de gât şi-l trage după el. Ajunge sus pe creastă. Îl ia pe maiorul rus. Îl duce la comandamentul nemţesc, la Câmpulung. Toţi ofiţerii tremurau ca varga. Şi după această bravură a primit decoraţia Vulturul German şi o hârtie de mare vitejie. Îi mulţumeşte Generalul Corpului 5 Armată Vânători de munte. În hârtie scria aşa: mulţumindu-i din suflet marelui patriot Cenuşă Constantin şi vitejilor săi luptători care au făcut mari pagube în oameni şi armament marilor noştri inamici. Această hârtie scrisă de generalul neamţ se găseşte la Tribunalul Militar Bucureşti.
Despărţirea de foştii aliaţi.
Apoi au tot luptat şi după 23 august 44 până în luna octombrie, când a fost retragere forţată. El n-ar mai fi luptat după 23 aug. ’44, dară nu putea scăpa de ofiţeri. Îl iubeau la nebunie. Numai în jurul lui erau toţi ofiţerii nemţi având mare încredere în soţul meu. De multe ori îi ziceau ofiţerii soţului să meargă la şcoala de paraşutişti, dar eu nu l-am lăsat. Când a fost retragerea forţată, mă rugau ofiţerii să mergem cu maşina de lux, cu ei. Dară soţul meu îmi zice: ‘Spune că tu nu poţi suporta mersul cu maşina, că ţi se face rău de la inimă şi nici nu poţi merge fără mine, că noi trebuie să fugim de dânşii. Trebuie să fim la un loc. Hai să ne suim în trăsuri cu ceilalţi.’
Îşi fac urmele pierdute în mlaştină.
Amu, ajung în Satu Mare cătră seară. ‘Hai să poposim, să mănânce oamenii, că sunt flămânzi.’ Au tot încurcat-o până s-a întunecat. Seara, nemţii tot strigă plecarea. Soţul a scos o bucşă de la trăsură, fără să ştie nimeni decât cei mai de încredere oameni ai lui. Când porneşte convoiul merge ca un kilometru şi sare roata. El se face că tocmeşte, dar nemţii tot strigă ‘Haidi, haide!’ El spune: ‘Plecaţi înainte, că vă ajungem imediat.’ Nemţii, având atâta încredere în soţul, au plecat mai departe. Iară soţul s-a sfătuit cu oamenii lui de încredere. Au luat-o cu tot cu cai la trap, într-un lan de tabac. În apropiere erau multe girezi de paie, cât vedeai cu ochii. Oamenii zic toţi: ‘Hai să ne ascundem sub girezile de paie.’ Soţul zice: ‘Nu, că se pot întoarce în căutarea noastră şi dau foc la paie şi vom arde ca şobolanii.’ Pune doi bărbaţi zdraveni să ţie nasul cailor, că tot strănutau caii de putoare de tabac, ‘că precis vor veni după noi şi să nu fim descoperiţi de strănutul cailor’. Zice soţul: ‘Băieţi, la caz că vor da peste noi, ne aruncăm cu toţii în Someş, decât să chicăm în mâna lor, că ne vor beli de vii.’
Acest ogor de tabac era pe muchia Someşului, iar cei doi bărbaţi ţân al dracului nasul cailor, să nu strănute; numai că se aud zbârnâind maşinile care s-au întors după noi şi din maşini strigau cât puteau: ‘Herr Hauptmann Cenuşă, Herr Hauptmann Cenuşă!’ Văzând că nu răspunde nimeni, au dat foc la toate girezile de paie. Toţi tremuram de frică. Dar soţul zice: ‘Curaj, băieţi, că nu au timp să vie pe aici. Ei ştiu că-i calcă ruşii din urmă.’
Drept că n-au intrat în lanul de tabac. Iară se aud zbârnâind maşinile şi pleacă nemţii înapoi, mâncând pământul. Zice soţul: ‘Băieţi, eu la venit încoace am ochit că sunt multe mlaşniţi. Pornim cu D-zău înapoi. Ne vom opri în cea mai mare mlaşniţă, că ruşii au mai a dracului tactică de război ca nemţii. Se pot gândi că într-aşa mare lan s-au putut ascunde nemţii, să-i atace pe ruşi. Şi pot băga tancurile în căutarea nemţilor şi ne omoară pe toţi. Unul nu scăpăm cu viaţă!’
Îl ascultă toţi. Soţul iese în drum, pune urechia la pământ şi zice: ‘Băieţi, geme pământul. Să ne pornim; dar nu prea departe, că ne întâlnim cu ruşii.’
Scot trăsura până la drumul mare şi mână caii de le ieşeau numai scântei din potcoave. Ajungem la mlaşniţă. Duc caii într-un huci. La dau un sac de porumb strâns de pe câmp. Le duc câteva găleţi de apă şi… toţi cu burta la pământ în mlaştină. Trece tare puţin din zi şi trec tancuri, tunuri, camioane cu rusoaice, armată câtă frunză şi iarbă, greul pământului. Dar noi toţi stam ca peştii; cu burta la pământ, în apă, timp de două săptămâni. Nici unul nu se mişca decât omul care căuta de cai. Dar numai dimineaţa, la ora 3, strângea câte 2 saci de păpuşoi de pe câmp şi da cailor un sac şi un sac îl zvârlea aşa cruzi în apă şi îi mâncam ca mierea de albine şi beam apă tot din mlaşniţa unde dospeam toţi, întregi, cu trup, cu picioare, numai capul, de la gură în sus, era afară. Toţi îmbrăcaţi gros. După două săptămâni ieşim cu toţi din mlaşniţă şi ne schimbăm cu haine uscate, iară cele ude le azvârlim în mlaşniţă şi pornim la drum. Dar nu pe drumul mare, ci pe ocolite.
Cu multă greutate ajungem în comuna Dumitra, judeţul Năsăud, unde erau plecaţi toţi saşii care erau locuitorii acestei comune. Primar era un cunoscut de-al soţului, un ardelean foarte bun. Ne-a luat la dânsul acasă, ne-a dat de mâncat. Ne-am hodinit o zi şi o noapte. Toţi ceilalţi s-au împrăştiat, fiecare pe socoteala lui. Cu noi rămân numai 2 foşti ofiţeri, pe nume Vistrian Rotariu, din comuna Voitinel, şi Emil Protiuc, din comuna Dărmăneşti, tot judeţul Suceava, tot din cei mai buni luptători. Ne ţine bietul primar, pe nume Macidon Popârţac, până în primăvara anului 1945. Dar tot timpul stăm ascunşi prin girezi de strujeni, prin girezi de paie. După ce o dat frigul mai tare, am stat în podul grajdului, acoperiţi cu fân, neavând cu ce ne schimba. Am făcut o mulţime de păduchi, aproape cât gâzele de mari. Fiind fânul pe terminate, ne duce la sora lui, într-un sat ce se chema Zagra. Când am plecat de-acolo, am plătit pentru facerea de bine o plisă de bani, pentru adăpost şi mâncare o dată pe zi pentru 4 oameni, pe 4 luni, şasezeci de mii de lei. Drept e c-au riscat aceşti oameni care aveau numai 12 copii.
Arestaţi de sovietici.
Când să mergem la sora primarului, pe alt loc nu se putea decât pe un pod portativ. Trebuia trecut Someşul. După ce plătim taxa, ne trece cu barca. Podul era tare aglomerat cu trăsuri. Numai bine ajungem la mal că pun mâna pe noi doi civili şi ne duc pe jos până la Năsăud.
Ne bagă într-un comandament rusesc. Dar nu la un loc. Eu de-o parte, într-o camară şi soţul în alta. Ne ţin două zile şi două nopţi nemâncaţi şi ne tot întreabă dacă nu-l cunoaştem pe Cenuşă Constantin. Dar noi aveam actele acelora care au plecat cu nemţii. Erau din teritoriul ocupat. A treia zi ne dă drumul. Noi pe-atuncia eram tare credincioşi şi mai ales în Sfântul Anton de Padua. Aşa de tare ne rugam amândoi în suflete şi cu mare încredere; din toată puterea credeam că Sfântul Anton ne va scăpa. Şi ne-a scăpat din mâinile lor.
O ultima şansă: adăpostirea în capitală.
Se gândeşte soţul: hai să plecăm la Bucureşti, că tot trebuie să-şi caute unitatea lui. Aşa, din Bistriţa până la Bucureşti pe jos, am făcut 30 de zile. Trenuri erau numai cu ruşi. Am ajuns în Bucureşti. Mergem la D-l Colonel Ştefan Gavăţ. Ne primeşte frumos, ne dă cameră, dar ne-o dă ca să mergem în fiecare zi la toate neamurile lor la spălat parchetul cu benzină. Soţia colonelului era fată de preot. Cel mai al dracului soi de oameni sunt preoţii. Absolut toţi de-o zgârcenie nemaipomenită. Munceam din noapte-n noapte şi nu ne da nici un leu, iar mâncarea foarte proastă, numai borş şi mămăligă. La aşa muncă grea trebuia să cumpărăm din banii noştri mâncare. Atâta de grele erau covoarele persane de scuturat! Erau de mărime 4 m. pe 4 metri. Multe erau şi de 6 m. pe 6 m. Apoi ne trimitea la un nepot de-al lor care era judecător în Bucureşti. Muncim o săptămână de ne dăm duhul. Locuia pe Şoseaua Bonaparte nr. 5, lângă casa Dnei Bunia. Noi eram la nr. 5, iar Bunia la nr. 3. Un castel minunat şi bogăţie de trandafiri ce n-o văzut pământul. După o săptămână de muncă grea, nu ne dă măcar o ţigară.
Zice soţul: ‘Mămică, am împlinit 2 luni de când tot muncim amândoi şi ei nu au suflet să ne dea de mâncare corespunzător muncii. Dacă mâncăm tot din banii noştri, unde ajungem noi? Hai, nu dau bani… Măcar mâncare… Dar aşa…’
D-l colonel Gavăţ Ştefan i-a spus soţului că oricine ne-ar opri să dormim acolo, Doamne fereşte să nu dormim, că el se aşteaptă să fie ridicat. Iar când va suna cineva la poartă, să vie să-l anunţe întâi pe el cine sună. Într-aceea zi, noaptea la oara 1, sună la poartă. Era un general şi încă 2 civili. Şi îl ridică în faţa generalului. Îi dă pistolul în mână soţului şi-i zice: ‘Dragă frate Constantine, până mă voi întoarce eu înapoi, te rog să ai tu toată grija frumoasei mele fetiţe, care vrea să se căsătorească cu un comunist. Te rog, pe răspunderea mea, descarcă pistolul în ea. Şi am toată încrederea numai în tine că vei avea grijă şi de soţia mea; dar te rog tare.’ Întreabă D-na: ‘D-le general, unde să-i trimit soţului mâncare?’ Zice: ‘La Văcăreşti.’ Aşa că până dimineaţă tot cărăm cu spatele diferite blănuri de lutru, de astrahan, pe la toate neamurile. Ne rupem cărând cu sacii până şi piei de vite şi de cai şi lână de oi şi perdele de catifea, până şi lădiţe cu tacâmuri de argint minunat de grele.
Îi duce soţul mâncarea la Văcăreşti colonelului câteva săptămâni. După câteva săptămâni, l-au dus de-acolo, i-au pierdut urma.
Acum eram a treia zi nemâncaţi deloc şi nedormiţi. Zice soţul: ‘Hai să mâncăm ceva pe banii noştri.’ Mergem pe strada Polonă. Un restaurant tare bun. Totdeauna se găsea mâncare bună. Văd că se scoală un domn înalt, dar tare uscat, numai pielea şi osul. Se repede la soţul, îl cuprinde şi îl pupă şi începe să plângă amar. Zice: ‘Măi, frate Constantine, ce-i cu tine?’ Aista era prietenul soţului care a fost judecător în Transnistria în timpul războiului, pe nume Constantin Pulcă, care a fost şeful cabinetului 2 instrucţie în Bucureşti. Are un frate locotenent aviator invizibil [?!]. Nu-l lasă pe soţul să plătească masa şi ne roagă să venim cu dânsul acasă la ei. Aveau o locuinţă tare frumoasă, dar nici unul nu este însurat. Aveau 2 camere, un hol şi bucătărie şi locuiau foarte aproape de colonelul Gavăţ. Mergem cu ei acasă la dânşii. Ne fac o primire extraordinar de frumoasă, ne dau vinuri, bomboane fondante, cafele ca acelea de te prăpădeai de bucurie de felul cum ne-au primit aceşti doi domni. Nici vorbă să ne lase să venim înapoi în seara aceea la Gavăţ. Nu se mai puteau sătura de vorbă cu soţul. Ne întreabă cum trăim, cum câştigăm. Îi spune soţul toate. El începe să plângă de mila noastră şi zice: ‘Băieţi, eu am foarte mulţi clienţi pe care îi servesc şi sunt sigur că şi ei mă vor servi pe mine. Mă prinde mirarea că ce fel de porc poate fi Gavăţ, când îţi cunoaşte luptele duse de tine pentru ţară şi cât l-ai servit şi pe dânsul. Dar şi eu ştiu cât a beneficiat de pe urmele tale! Şi astăzi, când trăieşte cu sânge rece din cauza prigoanei, are suflet să vă muncească de pomană… Încă şi flămânzi! Dragă frate Costică, nu vă las acolo. Te cunosc prea bine cât eşti de harnic şi cu priinţă multă. Am o doamnă pe care o protejez, că are tare multe procese, dar îi tare galantoană. Îi de statură mică de tot, dar îi tare bună şi minunat de frumoasă. Soţul ei fiind neamţ, l-au ridicat ruşii. Era proprietarul fabricii de cazangerie din Şoseaua Viilor nr. 33, iar acasă intrarea e pe strada Fabrica de Chibrituri nr. 5, lângă Monetăria Naţională. Mă duc eu mâine şi aranjez un loc pentru voi.’ Zice: ‘Doamna este foarte deşteaptă şi singură conduce toată fabrica de cazangerie şi trebuie să lucreze pentru ruşi, pentru datoriile de război.’ Zice soţul:  ‘Trebuie să mergem înapoi, să spun doamnei că plecăm.’ El zice: ‘Du-te şi spune-i că eşti urmărit de cineva şi n-ai putut veni aseară, ca să nu vadă unde intrăm. Ia-ţi rămas bun, să vezi cât obraz are, dacă nu vă dă ceva bani.’ Zis şi făcut. Mergem. Îi spune soţul că nu mai putem sta, că suntem urmăriţi. Zice doamna: ‘Vai, dar ce mă fac fără tine?!’ Dar nu zice: ‘na-ţi un leu’.
“Sfânta mare  neruşinare”.
Mergem înapoi la D-nul Pulcă. Ne întreabă câţi bani ne-a dat. Spune soţul că nici un leu. Zice D-l Pulcă: ‘Este o târfă şi o scroafă.’ Ne dă de mâncat bine şi merge la D-na Budic. Îi spune că are un prieten tare bun şi vrea să-l bage la ea la lucru, dar ceva mai ferit de comuniştii din fabrică: doar paznic de noapte. Ea zice: ‘Dar vreau să-l văd.’ Îi spune că are soţie şi ar vrea să lucreze şi ea la orice. Îi zice: ‘Te rog, urcă-te în maşină şi ia la volan şi vino repede.’
Când intră în casă, ne recomandă D-l Pulcă. Dar ea ţine ochii pe soţul meu, îl sorbeşte din ochi. Zice: ‘De el aş avea nevoie, dar de ea nu.’ Zice Pulcă: ‘Atunci am să caut în alt loc, doar ei sunt soţ şi soţie şi nu se pot despărţi unul de altul.’ ‘Atunci o iau şi pe ea bucătăreasă şi o plătesc 1.000 pe lună, dar fără mâncare. Să-şi cumpere singuri ce le place. Pentru mine trebuie să facă cumpărături, să facă mâncare, să spele, să calce şi să facă curăţenie în patru camere şi în curte. Vă dau cameră mobilată.’
Drept, tare frumoasă cameră ne dă, luminoasă, mobilată, curată; dar sus. În timpul acela nu se primeau muncitori din altă parte; decât localnici. Ce-i de făcut că trebuia numaidecât buletin de Bucureşti. Se împrieteneşte soţul cu un om care era comunist, din aceeaşi fabrică şi ne face două buletine false. Pe mine mă chema Doina Popovici şi pe soţul Petria Popovici, din Parcul Rahovei nr. 15, pentru care am plătit un lanţ gros de aur şi un ceas de mână Atlantic. Dar o fost aşa de bine făcut că s-au putut face şi la Prefectură alte acte de maistru cazangiu; or, soţul nu ştia să deie o dată cu ciocanul în cazan.
Începem serviciile. Drăgălaşa şi frumoasa D-nă Budic se îndrăgosteşte de soţul. Comedie mare! Nu-l lasă să facă servici decât să păzească casa de bani în dormitorul ei. În fiecare zi mergeau amândoi cu maşina la plimbare. I-a cumprat 6 costume noi, cămăşi, pantofi, absolut toate erau haine noi şi scumpe, tare frumoase. În fiecare zi soţul era invitatul ei la masă. Îi serveam pe amândoi. Şi mai mult, în fiecare seară să fi venit ei cât de târziu, eu trabuia să merg cu ligheanul cu apă caldă şi săpun de faţă să le spăl picioarele la amândoi şi să le şterg cu ştergare curate picioarele la amândoi.
Am priceput de prima dată ce este între dânşii, dar am răbdat toate, fiindu-mi milă de el, şi mă bucuram că poate să trăiască mai bine şi mai uşor, măcar el până o da bunul Dzău o schimbare şi va putea trăi fără frică, nu ca să trăiesc eu cu dânsul, dar mi-a fost minunat de dragă frumuseţea şi înţelepciunea lui şi n-aş fi vrut să-l văd aşa de necăjit. Eram în stare să trec prin foc şi prin apă pentru dânsul, numai el să scape.
Din nou la drum.
La această doamnă sta în chirie un domn basarabean care era şeful Siguranţei Statului, dar un om sfânt. Nu ţin minte cum îl chema, dar era minunat de bun. S-a împrietenit cu soţul şi i-a spus toate; că regimul ista se teme de el că de va fi o schimbare, soţul va fi al doilea Hitler; că Hitler tot a fost un simplu muncitor; şi mi-a spus că în anul ’45 a vorbit generalul Rădescu la radio, din străinătate, că marele patriot Cenuşă se află alături de el în străinătate. Aici era mare zarvă. Stalin o dat trei sute de ori un premiu aceluia care l-a prinde viu ori mort pe soţul meu. El ne spunea să fim pe pace că când va simţi el vreun pericol, ne va spune.
S-a ţinut de cuvânt. La 8 februarie 1945, plecăm din Bucureşti pe jos, la Năsăud. La 7 martie, seara, ajungem în Bucureşti, la colonelul Gavăţ. Muncim amândoi 2 luni la toate neamurile. Cred că toţi preoţii din Bucureşti erau neamurile lor, dar toţi fără pic de suflet. Iar la doamne Budic era tare bine pentru soţul. Eu mă bucuram că măcar lui îi mergea bine şi va scăpa cu viaţă. Stăm de la 1 mai până la 22 iulie 1945 şi vine bietul şef al Siguranţei Statului şi ne spune că nu se mai poate sta în Bucureşti şi că erau obligaţi să caute prin toate casele, dacă nu vor găsi vinovaţi ascunşi, că s-au mai găsit mulţi ascunşi prin Bucureşti.
Atunci ne-am luat cât pe noi haine şi soţul ia un taxi şi fuga la Dl Pulcă. Îi spune soţul toate cele spuse de Dl Şef al Siguranţei. El zice: ‘Da, e adevărat. Tocmai seara asta aveam să v-anunţ. Şi eu tot astăzi am auzit.’ Îi zice fratelui lui, Vasâlică: ‘Du-te şi adu un taxi, dar tot acuma să fii aici. Mergi în pas milităresc.’ Şi vine imediat cu un taxi. Zice: ‘Urcăm, băieţi!’ Zice şoferului: ‘Opreşti la conacul D-lui Colonel Miclescu, în munţii Tohan.’ Zice şoferul: ‘Bine. Dar costă 500 lei.’ Îi dă D-nul Pulcă. Ne însoţeşte cu tot cu fratele care era locotenent aviator. Plecăm dimineaţa. Ajungem la conac. Colonelul Miclescu era venit acuma din Bucureşti. Sta şi el ascuns la conac. Ne recomandă ca familia Popovici (eu sunt Doina şi soţul Petria) cei mai buni prieteni ai lor; chiar şi neamuri-neamuri şi îl roagă să aibă grijă de noi cu mâncare, că el va plăti tot ce vom consuma şi că ne va face mai multe vizite, că ne iubeşte foarte mult. Îi dă soţului 2.000 lei şi ne spune că are să aibă grijă de noi. Cum va simţi ceva, va veni singur să ne spuie. Ne pupă amândoi şi pleacă înapoi la Bucureşti.
Ziua noi stam ascunşi în cramă, pe sub butoaie şi noaptea stam în gheretă în vie. Din când în când ne aduce ordonanaţa câte o mămăligă şi ne spune să mâncăm cu struguri. Noaptea luăm mămăliga cu noi. Strânge soţul struguri şi ne suim în gheretă şi mâncăm.
În seara când împlinim zece zile, soseşte D-l Pulcă. Ne aduce pâine, salam, unt, şi zahăr, şi cafea. Ne întreabă ce ne-a dat de mâncat. Îi spune soţul. Zice: ‘Mă duc să-i plătesc. În schimb, o să ştiu cum să-i iau onorariul la procese.’ Merge, îl întreabă cât are de plată pentru noi. Zice colonelul: ‘Lasă că ne vom împăca altă dată.’ Zice Pulcă: ‘Nu, acuma am venit după ei.’ Aici colonelul lasă cu 500. Îi plăteşte şi vine la noi şi ne spune sus în gheretă: ‘Băieţi, vă rog mâncaţi bine şi vă voi spune ceva nou. Dar până nu mâncaţi bine, nu vă spun nimic.’ Mâncăm hulpav. Ne spune: ‘Băieţi, trebuie să plecaţi de-aice, că munţii iştea sunt plini de bieţi români loviţi de soartă şi îi vorba să împânzească într-o noapte cei de jos şi fiţi siguri că nici aiştia din munţi nu vor sta cu mâinile în buzunar. Nu aş vrea să cădeţi între ciocan şi nicovală.
Tot atunci ne pornim pe jos la Mizil, la un prieten al soţului, Ionel Patraşcu, care era tatăl lui Stelian Patraşcu. În centrul oraşului locuiau. Aveau şi un mare atelier de cizmărie. Ne primeşte, dar cu frică. După 4 zile, ne spune că ne dă casă, dar mai departe, în vărzărie acolo. E tot casa lor, dar au băgat nişte săraci, ca să nu steie goală. Mergem acolo. Găsim o mizerie straşnică. Ne apucăm, facem o curăţenie bună. Îi punem geamuri.
Acolo locuiau nişte ţigani. Ne împrietenim cu dânşii. Mergem cu dânşii la câştig. Dar ce câştig? La tăiat lemne cu fierăstrăul, 20 lei metrul. Caută ţiganul clienţi în cartierul ţigănesc, un cartier mare. Mai câtigăm toţi pe un ban. Seara ne alegem fiecare cu câte 20 lei. Pe zi, tăiam cu fierăstrăul 4 m.. Dar doi ţigani şi cu noi 2 ţigani mai bătrâni, mai slabi, tot ne caută clienţi. Atâta omenie la ţigani, Dzău să-i ajute… Ne dădeau şi mâncare şi câte un pahar de vin şi la venitul seara acasă ne dădeau şi câte un sac de lemne degeaba. Cei mai săraci ţigani nu ne lăsau să mergem seara acasă nemâncaţi, ne dădeau măcar un praz cu mămăligă; în timpul cela ne prindea tare bine. Cât am să trăiesc, n-am să uit bunătatea ţiganilor. Când mergeam la domni, nu ne dădeau nici o fărmătură de nimic, decât 20 lei m. Amu gătăm cu tăiatul lemnelor, începe soţul cu tăiatul porcilor, dar nu pe bani, ci pe carne. Apoi, de la ţigani venea încărcat cu carne şi cu bani. Eu mergeam la muzicanţi, la spălat rufe, la călcat, seara veneam cu 50 lei, cu pâine, cu carne, şi zahăr, aşa, ca între ţigani, am dus-o foarte bine. Au dat multă dovadă de oameni buni, dar ce folos, că nu am avut noroc.
Am stat de la 1 august până la sfârşitul lui octombrie, când a venit greul pământului de ruşi. Au umplut Mizilul. Soţul de frică să nu fie cunoscut de cineva, zice: ‘Hai în munţii noştri. Acolo voi fi sigur că nu va pune nimeni mâna pe mine viu.’ Ne hotărâm să plecăm. Ne punem în genunchi, plângem amarnic şi ne rugăm bunului Dzău să ne ajute să ajungem cu sănătate în munţii noştri.
În munţii natali.
Dzău ne-a primit rugăciunile. Am ajuns cu bine în munţii noştri, dar numai pe jos. Frânţi de obosiţi, în 10 zile ajungem în Rădăuţi. Mergem la un doctor bine cunoscut. Când ne vede, îşi face cruce: ‘Ce-i cu voi, măi fantomelor? Voi nu sunteţi normali! Oamenii normali n-ar fi avut curajul ăsta pe care-l aveţi voi. Ăsta-i curaj drept de nebuni!’ Nu ne lasă să plecăm fără să ne refacem puţin. Facem o baie călduţă, care m-a ajutat foarte mult, m-a înviorat. Ne dă de mâncat foarte bine, ne culcă în sala de consultaţii. La caz că vine cineva, să spuie că sunt bolnavă şi mâine mă va interna. Dar bunul Dzău ne-a ajutat şi n-a venit nimeni.
A doua seară, luăm de la dânsul un topor, o cazma, un hârleţ şi o sapă. Urcăm la deal. Facem o groapă adâncă. Până dimineaţa a fost gata. Dimineaţa o acoperim cu bârne. Tragem lut, şi peste lut mult bugiag, şi peste bugiag crengi uscate. Nici că se cunoştea deloc că acolo este groapă.
Ne cumpără bietul doctor multe provizii, ca să nu ieşim noi, să ne zărească cineva. Pe acest bun doctor îl chema Mircea Prelipceanu. Ne tot spune să ieşim sâmbătă seara în marginea pădurii, la corn, că el vine cu maşina lui şi ne va aproviziona cu tot ce ne trebuie pe iarnă.
Amu vine sâmbătă. Ne aduce un sac cu făină de păpuşoi, sare, căldări de făcut mămăligă, multă carne, salam, untură, medicament. În caz de nevoie, stăm în groapă lunile noiembrie, decembrie şi ianuarie. Dar cu toată economia, s-a terminat toată provizia. Nu mai avem nimic.
Pe la 1 februarie ’46, ieşim din groapă, să megem la Rădăuţi. Dar nu ştiam nimic de faptul că pădurea era plină de armată. Când ajungem în muntele Pietroasa, suntem încercuiţi de armată. Toţi deschid focuri de armă. Cercul se tot strânge, noi în mijlocul cercului. De fumul cel de arme nu se vedea om pe om. Mă ia soţul de mână şi printre dânşii la fugă am scăpat ca prin urechile acului. Bunul Dzău ne-a scăpat.
Fugim în alt munte şi ne băgăm sub o moghilă mare de crengi şi stăm acolo 3 zile nemâncaţi deloc. Amu a trecut foamea în sete. Ne tragem până la un prieten de-al soţului, pădurar. Ne dă de mâncat şi îl trimite să vadă dacă mai este armată acolo. Vine înapoi, spune că nu-i nimeni. Nu mai mergem la Rădăuţi. Ne dă pădurarul o leacă de făină şi slănină, cât puteam duce în spate la suit la deal şi mergem înapoi în groapă.
Fiecare pe calea lui…
Ne tot sfătuim că ce-i de făcut: eu sunt gravidă în luna a 4 şi nu mai pot rezista la fugă. Să mă duc la sora mea în sat.
Ajung dimineaţa la sora mea, pe la ora 10. Sunt arestată. Mă duce la Rădăuţi. Acolo îi venită echipa fulger. Mă ia la întrebări unde-i soţul. Dar eu foarte hotărâtă că dacă mor, nu-l spun. Zic: ‘Nu ştiu.’ Încep să mă bată de mă usucă. Tot aşa ţân. Tot timpul că numai nu ştiu. După ce o văzut că de atâta bătaie nu mai ştiu, m-au băgat într-o cameră cu bărbaţi. Erau numai 20 bărbaţi şi eu singura femeie între dânşii, între care erau 2 ingineri din sat, unul Lăzărică, unul Coniac; un preot din Vicov, Belei; un avocat, Claudius Gramatovici; un avocat, Traian Paicu; un căpitan Niculescu; un primar din sat Aga Dumitru; Bâcu Constantin; Cenuşă Ionel, Cenuşă Dumitru; un căpitan din sat, Creţan Vasile; un căpitan Miron, din sat; ceilalţi toţi ţărani: Bâcu Gheorghe, pădurar; Mihai Gheorghe, pădurar; ceilalţi nu-i cunosc, de pe alte meleaguri.
Toată ziua mă ţineau, sub pază, într-un veceu, iar noaptea între bărbaţi; toţi în picioare. Nimeni nu se culcă. Tot veneau şi scoteau la anchetă. De 3,4 ori pe noapte mă duceau la anchetă, să spun unde era soţul. Eu: ‘Nu mai ştiu’.
Până la 7 luni m-au tot bătut. După 7 luni de sarcină nu m-au mai bătut, dar îşi băteau joc tare: mă puneau să rag ca vaca, să latru ca câinele, să cânt ca cocoşul, să zbier ca oaia, să nechez ca caii, să ocăiesc ca broasca.
În anul 1946, în ziua de 2 februarie, era un ger de crăpau lemnele. M-au dezbrăcat toată până la piele, absolut goală, şi m-au suit în podul miliţiei, unde erau mai mulţi bărbaţi goi tot până la pielea goală, şi ne-au ţinut acolo jumătate de zi, cu miliţianul lângă noi. N-aveam voie să vorbesc nimic că îmi da peste gură. Dar nici n-au scos nimic din gura mea contra soţului pe care l-am iubit aşa de mult.
Acuma, pe ziua de 2 august, încep durerile serioase de naştere, dar nu spun nimic. Dureri de moarte! Dar bărbaţii, toţi bătrâni, aveau experienţă. Se apropie de mine Căpitanul Niculescu şi-mi zice: ‘Se cunoaşte că ai dureri de naştere.’ Eu zic da. Merge, bate la uşă. Nu vine nimeni. Iară bate tare şi strigă: ‘Veniţi, că femeia naşte aici.’ Până au venit să mă ieie, s-a rupt apa. Eu, toată. broboane de sudori. Din cauza durerilor, copilul rămâne pe uscat. Toţi intelectualii strigau să mă ducă la spital. Vine ofiţerul de servici. Mă duce pe jos la spital. Eu tare m-am ţinut să nu mă vaiet, dar până la spital tot am zis: ău! ău! ău! ău! Ajungem la spital. Mă urcă naşa de servici pe masa de naşteri şi îi zice ofiţerului să iasă afară. El zice: ‘Nu. Am ordin să stau aici.’
Pe ziua de 2 august s-a rupt apa şi eu nasc abia pe ziua de 5 august. Nasc tare, tare, tare greu şi m-am rupt tare la trup când l-am născut. Îl pune pe cântar. Are copilul 5 kile 200 grame. Trebuind să fiu cusută, a fost nevoie să stau mai mult. La 3 zile m-au scos din spital. Mi-a dat biata moaşă cârpe ce-a putut din spital. Dar copilul bine sănătos şi frumos tare.
Mă duce înapoi. Iară mă bagă între bărbaţi, dar eu n-am nimic, nici vată, nici torşoane. Mi-e foarte ruşine de bărbaţi, dar toţi intelectualii m-au înţeles. Doar animalele de ţărani, majoritatea mă scuipau. Le era greaţă de mine, văzând tot urme de sânge.
Dar aveam un copil bun… Nu plângea deloc. Dar nu aveam unde să-l scald dimineaţa. Când ne scotea la program, îmi dădeau voie să spăl cârpe pentru copil la cişmeaua cu apă rece, dar de uscat: sub mine. Copilul era dumnezeiesc de bun. Îi dam să sugă şi dormea dus. Nu i-o auzit nimeni guriţa să plângă. Când veneam de la program, puneam o cârpă de-a lui udă în sân şi o încălzeam pe subsuori şi îl strângeam pe bietul şi bunul copil peste tot. Era bine, sănătos tun şi creştea ca din apă.
După o lună, mă ia iară la anchetă şi mă bate de mă găteşte să spun unde-i soţul. Eu tot spun că nu ştiu, de la evacuare nu ştiu nimic de el, nici că-i viu, nici că-i mort.
Era o uşă înaltă şi deasupra uşii, la mijloc, era un chiron zdravăn. Mă leagă de mâini cu o curea şi pun o ladă de campanie în mijlocul uşii şi mă suie pe ladă. Un ofiţer din echipa fulger mă anină în piron şi scoate lada de sub picioare şi rămân spânzurată acolo. Întâi am simţit mare căldură şi apoi am simţit tare frig. Dar nu ştiu cât m-au ţinut spânzurată şi nu ştiu când m-au dat jos. Numai mă trezesc jos, însă nu ştiu nimic ce-i cu mine. Abia după un timp aud: ‘Scoală, târfă!’ Mă uit la ei. Toţi pe lângă mine, dar eu nu simt nimic. Îi aud ca prin vis. Nu mă doare nimic, numai nu mă pot mişca deloc. Mă ia unul de jos şi-mi zice: ‘Nici amu nu vrei să spui? Lasă că te pun la curent electric!’ Ceilalţi zic: ‘Pune-o mai repede!’ Eu am uitat că am copil. Dacă m-ar fi pus cineva pe foc, nu ziceam că am copil. Eram complet pierdută. Mă duce la o masă şi mă pune cu amândouă mâinile pe masa ceea. Aud bâzâind. De la un timp simt că umblă ca furnicile prin mâini.
Mă duc înapoi jos şi zic oamenilor să mă bage sub prici. M-au băgat bieţii oameni sub prici. Nimeni n-are voie să vorbeacă cu mine. Îi aduc şi pe ceilalţi de sus, care au văzut cum m-au spânzurat şi cum am fost de pierdută. Le povestesc tuturora. A intrat mare groază între toţi arestaţii din cameră.
Dimineaţa mă trage de picior să ies la program. Deabia atunci mi-am dar seama că am copil.
Cam la sfârşitul lui octombrie, mi-au dat drumul acasă. Dar eu n-aveam casă. Casa era arsă. Când m-a văzut un pădurar aşa slabă şi cu copil în braţe, mi-a scos el bilet.
Ajung seara în sat. Mă duc la casa părintească, unde locuia o soră vitregă. Când mă vede, zice: ‘Marş de-aici, că pentru animalul tău este băietul meu zdrobit de bătaie şi de 8 luni la puşcărie.’ Nu mai zic nimic. Ies în drum şi mă gândesc încotro s-o iau. Mă duc în jos spre sora dreaptă. Erau 5 kilometri. Dară flămândă şi slabă de numai tremuram, nu pot merge mai departe. Ajung la o hudiţă unde duceau oamenii vitele în pădure. Mă pun jos, după gard, cu copilul lângă mine. Îl învelesc cu sumanul meu şi dormim ca toţi morţii, până dimineaţa.
Dacă trecătorii m-au cunoscut, au mers la sora cea dreaptă şi i-au spus că sunt moartă, cu un copil mic lângă mine, sub gard la Tiron.
Când cat, vine sora mea dreaptă, bocind şi răcnind. Mă trezesc. Mă pupă toată. Ia copilul. Îl pupă tot şi zice: ‘Ce-i cu tine, draga şi scumpa mea soră?’ Îmi spune: ‘Hai şi hai la mine în jos.’ Îmi ia copilul în braţe şi mergem acasă la ea. Îmi dă de mâncat. Îmi scaldă copilul. Stau toată ziua la sora mea.
Seara vine bărbatul ei de la lucru şi începe s-o certe pe soră-mea, că de ce m-a primit. ‘Tu ştii că noi toate neamurile am stat câte 7-8 luni la puşcărie, bătuţi, schingiuiţi, fiind bănuiţi că suntem neamuri şi ştim de dânsul.’ Sora plânge şi zice: ‘Îi sora mea…’ El zice: ‘Atunci rămâi cu sora ta şi eu mă duc la mama, tot este vădană!’ Eu auzind cearta între ei, am luat sumanul şi copilul în braţe, noaptea pe la oara 1, şi am ieşit plângând.
Mă duc înapoi în sus. Poposesc pe marginea drumului. Mi-aduc aminte de o prietenă bună. Dimineaţa ajung la ea. Este tot vădană şi singură. Ea mă primeşte cu drag. Îmi dă de mâncat boabe de porumb fiert şi mă roagă să mă sui pe cuptor că-i tare călduţ. Sui copilul pe cuptor şi tot stăm de vorbă. O întreb unde aş putea sta. Zice: ‘Aici lângă mine este o casă pustie, că în timpul tifosului au murit în casa asta tata, mama şi 3 copii. Dar n-a ştiut nimeni. Abia în primăvară i-au găsit pe toţi morţi şi putrezi, mâncaţi de şoareci şi de furnici. Erau numai oasele goale. Câtă nevoie de locuinţă era, dar aici n-a avut nimeni curaj să stea.’ Eu zic: ‘Dacă mă vor primi să stau, le dau 20 de prăjini de pământ pe an contra chirie. Bani n-am.’ Ea zice: ‘Mă duc eu mâine la nepoata lor şi i-oi spune.’ A doua zi merge. Nepoata zice da.
Un nou cămin.
Eu, tare bucuroasă, mă apuc de curăţenie, crezând c-am scăpat de toate necazurile. În casa ceea erau numai o masă şi două lăiţi. Nimica mai mult. Mă apuc, car cu sacul bucăţi de cărămidă de pe prund şi fac o plituţă mică. Car cu sacul lut, îndrept pământul. Îmi dă prietena lutunoaie. Fac un prici. Îmi părea că am un palat. Tare fericită mă simţeam. Am primit o lampă nr 5 şi un kilogram de gaz, şi vreo două braţe de lemne de fag, vreo câteva barabule şi o strachină de făină. Spăl rufe. Tai lemne. Văruiesc. Toate îmi dau câte ceva lapte, făină, barabule, lemne. Dar bietul copil încuiet în casă singur, cât am strâns o ţâră de provizie, mă simt tare fericită.
Hopa, în ajunul Crăciunului 1946, sunt din nou arestată. Tot cu copilul la sân. Încui uşa casei şi mă duc din nou la Rădăuţi. O a doua noapte ne duc cu camionul la Câmpulung. Toţi arestaţii cu burta la pământ în camion. Şi era un pui de ger… În jurul nostru o mulţime de jandarmi înarmaţi. Şi zice: ‘Nimeni nu mişcă. Nici dintr-o ureche. Care va mişca, descarc arma în el!’
Ajungem la Câmpulung. Ne bagă la arest. Prima zi nu ne dau nimic de mâncat. A doua zi ne bagă în porţie. Ne ţin sub presiune. Cercetări ale dracului. Eu, flămândă, ca toţi ceilalţi, şi înspăimântată, nu mai am ţâţă. Ca să se sature copilul, de la un timp suge sânge din pieptul meu. Dar îmi pare bine că tace. Însă mă tem să nu moară, că mi-e mai drag ca sufletul şi ochii din cap.
După 2 luni, adică de 5 martie 1947, ne dau drumul.
Absolut singură.
Vin acasă. Iau de la o femeie bogată 10 jumătăţi de cânepă tare, aspră. O torc toată. Dar nu pe bani; să-mi dea pâine, barabule, fasole.
Într-o duminică, bate doba. Toată lumea la primărie. Vin nişte ştabi şi ţin şedinţă cu toţi oamenii, că cine mă va lua la lucru, ori mi-ar da acasă să lucrez va fi radiat cu toată familia. Ferească Dzău ce frică a intrat în tot satul, că nici la apă la fântână să nu mă primească. Că atunci soţul va ieşi singur de mila noastră.
Vine scroafa de femeie, ia tot lucrul gata. Nici până astăzi nu mi-a plătit nimic. Când aude sora mea, fură câte o ţâră de făină, câte o ţâră de lapte, câteva ouă, de-acasă, de la soţul, pe furiş. Mi le aduce mie. La primărie era o fată săracă, femeie de servici. O rog să strângă toate chiştoacele, să mi le dea mie, că n-am pe ce cumpăra ţigări. În fiecare duminică îmi aducea câte un ziar plin de chiştoace.    Eu, fiind subalimentată, n-am ţâţă pentru copil. Tot curgea sânge din pieptul meu. Văzând că slăbesc atât de tare, mă hotărăsc să-l înţarc. Îl înţarc, dar copilul, tare-tare cuminte, începea să vorbească. Amu vorbeşte bine. Îi dam de două ori pe zi ce aveam: borş limpede, barabule fierte, mămăligă. Dar de multe ori nu aveam nici aiestea. Bietul copil zice: ‘Mamică, te rog dă-mi pâţâcă mimiguţă’, adică o bucăţică de mamaliguţă.’ Zic: ‘Nu-i.’ Începe să plângă tare. Mi se rupea sufletul de mila lui că plânge de foame. Cu ce, Doamne, să-l mângâi? Îl iau eu în braţe. Plâng şi eu. Plângem amândoi. Eu aprind un chiştoc, îl bag în gură şi fumez. El întinde mânuţa să-i dau şi lui un chiştoc. Îl prinde, îl striveşte. Între timp şi adoarme suspinând.
Tot suspina prin somn. Eu mă duc la vecină şi o rog să meargă până la sora cea bună, să-mi dea o căniţă de lapte dulce. Merge şi îi spune. Fură sora un kilogram de lapte şi o strachină de făină, să nu ştie soţul ei, şi-mi trimite cu vecina. Tare m-am bucurat că atunci când urma să se scoale, aveam ce să-i dau bietului copil. Aşa de tare mă iubea! Cum deschidea ochişorii: ‘Unde-i mămica?’ Îndată îmi sărea de gât şi mă pupa şi se bucura când mă vedea.
În ziua de 10 martie 47, vine un locotenent cunoscut. Îl chema Tudose Vasile. Eu încep să tremur toată. Zice: ‘Ia copilul şi hai cu noi prin păduri, în căutarea soţului tău.’ N-am ce zice. Iau copilul. îl bag în traistă. Îl pun în spate şi mergem. Dar copilul, flămând.

Ajungem în pădure. Dar soţul nici vorbă să iasă. Ne bagă într-o colibă de muncitori şi le zice să aibă grijă să nu rămân singură, să nu cumva să iasă soţul, să mă ia cu el. Când merg ei la colibă, să mă duc şi eu, să ţie ochii pe mine. Săracii oameni, băietului îi dădeau de mâncat, iar mie nu. Eu când m-a răzbit foamea, mâncam frunză de fag. Îmi părea bună. Era o ţâră acră, dar îmi potolea foamea, până au dat fragii. Apoi am scăpat. Pe urmă smeura. Pe urmă mura.
Dar amândoi desculţi. După o lună de pădure se sparge bietului copilaş într-o piatră picioruţul stâng. Începe să coacă şi temperatură. Ardea ca focul. Eu zic: ‘Domnilor, împuşcaţi-mă, dar eu trebuie să merg la vale, cu copilul, la doctor.’ Vine unul cu mine la vale. Ajungem la dispensar. Zice doctorul: ‘Vai de mine, cum aţi putut ţine bietul copil cu atâtea dureri? Piciorul îi tot umflat, până sus.’ Îi face o injecţie. Îi taie coptura, scoate o mulţime de puroi, îl pansează foarte conştiincios. Iau copilul în braţe şi înapoi la deal. Ajungem la colibă.
Oamenii mâncau de seară. Erau toţi veniţi în colibă. Un om bătrân mânca brânză cu mămăligă şi ceapă. Bietul copil zice: ‘Mămică, uite ce brânză bună şi ceapă bună mâncă bădia cela.’ Eu îi zic: ‘N-ai voie să te uiţi ce mănâncă oamenii.’ El se tot uita. Ţinea ochii numai acolo la om. Omul dracului mânca cu poftă. Îmi spune scumpul meu copil: ‘Tare mă doare capul…’ Mă uit la dânsul, el tot broboane de sudoare şi guriţa toată albastră şi spuzită, dar nu-mi vine în cap că de poftă. Îl iau în braţe. Îl mângâi. Adoarme.
Dimineaţa aduce Dzău un om din sat care avea mulţi copii. Îi dă bietului copil să mănânce lapte acru cu mămăligă. Zice copilul: ‘Nu-i bun.’ ‘Dar ce vrei tu să mănânci?’ Zice: ‘Brânză din ceea bună şi ceapă bună care mânca bădia cela aseară.’ Merge omul acasă, lasă lucrul şi îi aduce mămăligă şi brânză şi ceapă. Gustă copilul şi zice: ‘Nu-i aşa de bună ca ceea ce mânca bădia.’ Tot spune că-l doare capul. După o săptămână, îşi revine bietul. Mâncă bine. Mă bucur numai când vin oamenii sâmbătă acas, că vin şi eu. Îl hrănesc bine pe copil cu lapte şi ouă, de la buna soră, şi mămăligă.
Lunia mergem cu muncitorii în pădure. De pe 10 martie până în luna septembrie 1947, fără nici un rezultat. Nu mai vine nimeni după mine.
Existau şi oameni!
Stau acasă. Aduce bunul Dzău un mare comunist căruia nu-i pot spune numele, care până atunci nu l-am cunoscut. Îmi aduce un pachet cu hăinuţe şi încălţăminte pentru copil şi mă roagă să vin seara până la gard, afară. Dar eu n-am încredere, crezând că-i o ispită. Nu ies la gard. Când cat, se repede, intră în casă. Mi-aduce un pachet: făină de porumb, slănină, cârnaţi, 20 ouă, zahăr, dar eu cred că vrea să mă ispitească, dar am greşit. Cel mai bun om, cu adevărat cinstit. Mănânc pe săturate, însă ţin cârnaţiul pentru copil şi cu ouăle: îl bucur cât pot pe sărmanul copil.
În luna noiembrie 47 mă ridică din nou. Ne duce la Rădăuţi. De la Rădăuţi la Câmpulung. Mă bagă tot între bărbaţi. Spre norocul meu, dau peste fostul comandant al legiunii de jandarmi din Câmpulung, Constantin Stan, care mă cunoştea. Mă pupă. Ia băiatul în braţe. Îl pupă. Mă întreabă una, alta. Când cat, îi aduce mâncare de-acasă. I-o dă pe geam jos. El ţine copilul în braţe şi îl hrăneşte în fiecare zi. M-am bucurat tare că mănâncă băietul. L-a culcat pe jos, dar copilul nu se îndura nici de mine, nici de el. Mă ţin din noiembrie 13 până de 25 decembrie 1947 la un loc cu băiatul.
Cuvântul partidului.
În ziua de 25 decembrie, când vine numărul, mă scot cu tot cu copil pe coridor. Eu cred că-mi dau drumul acasă. Tot timpul ţineam mămăliga în sân, să am pentru copil când plânge. Iau copilul în braţe, îi tot dau mamăligă goală în guriţă.
N-a apucat a înghiţi că vine un domn voinic, cu pieptul plin de decoraţii, la faţă roşu ca sfecla, plin de chistrui, cu părul roş. Ce presimţiri a avut copilul, nu ştiu. Când îl vede pe acest domn (nu i-am cunoscut gradul), când scoboară treptele înainte de a ajunge la noi, începe copilul a plânge straşnic. Mă cuprinde: ‘Mămico, te rog nu mă lăsa!’ Acest păgân vine drept la noi şi îl ia de mânuţă. El se ţine de gâtul meu. Eu îl strâng lângă mine. Când mi-a dat un pumn între ochi şi-l zmuceşte tare, îl ia de mânuţă pe sus, îl duce ca uliul pe pui. Copilul plânge şi se uită la mine. Îi sărea mămăligă din guriţă plângând. Mă uit. Îl ducea de-o mână pe sus ca pe o cârpă. Eu plâng, răcnesc ca vitele sălbatice. Oarecând vine după mine. Mă bagă la telefoane şi mă întreabă cui să trimeată copilul? Care soră este mai înstărită? Eu zic la sora Zamfira. Zice: ‘Are lapte?’ Zic da. Mă uit pe fereastră. Văd un militar cu copilul meu în braţe. Trece pe drum la vale. Eu plâng amarnic şi mă zbucium. Mă ţin din luna noiembrie 1947 până în august 1948.
Ies la iveală minciunile comuniştilor.
Îmi dau drumul. Mă duc acasă. În tren mă întâlnesc cu o prietenă. Mă întreabă unde-i copilul. Îi spun că-i la sora Zamfira. Zice: ‘Doamne fereşte! Nu-i drept!’ Mă duc de-a dreptul la primărie. Întreb unde-i copilul meu. Zice secretara: ‘Până amu nu ne-o anunţat nimeni despre copil. Nu ştim nimic.’ Încep să plâng şi mă duc acasă. Mă uit unde se juca el pe cuptor şi pup toate jucăriile lui şi locul unde a stat el cu fundul şi pereţii pe unde punea el mâna să se suie pe cuptor. Pup şi fereastra pe unde se uita el aşteptând să mă vadă când vin de pe la femei, de la lucru.
Mă duc în grădiniţa de legume şi pup gardul unde sta el şi strângea pepeni să-mi aducă mie să mănânc. Nu dorm deloc. Îmi vine în cap că precis îl găsesc în mormânt la mama. Mă duc în ţintirim la mormântul mamei şi încep a scormoni şi tot strig: ‘Odorul mamei, aurul mamei, vino la mămica!’
Vine un păgân de om şi răcneşte pe mine: ‘Du-te dracului! Ce?! Te-ai apucat să dezgropi morţii?’ De frică să nu mă bată, încep să cânt tare şi mă duc înapoi acasă cântând pe drum. Numai atunci mă trezeam când dam de un stâlp de telefon cu pieptul. Nu mă durea nimic decât capul. Încolo, nimic. A doua zi vin iară la mormântul mamei şi încep să scormonesc tare. Dar îl aduce bunul Dzău pe acest bun comunist şi-mi vorbeşte tare frumos şi calm. Zice: ‘Ce te doare?’ Îi spun: ‘Nimic decât capul.’ ‘Şi ce faci aici?’ Zic: ‘Vreau să văd băietul.’ Zice: ‘Dar băietul nu-i aici. Te rog vino cu mine la un doctor tare bun. Este prietenul meu şi te va ajuta să-ţi treacă capul, ca atunci când va veni băietul să nu se supere că te găseşte cu dureri de cap. El încă are nevoie de mamă. Aşa că te rog, hai să te ajutăm să scapi, ca să se bucure bietul că te găseşte sănătoasă. Şi ai să poţi să munceşti să-l ajuţi să crească mare…’ Zice: ‘Ştiu că este ordin să n-ai voie să ieşi din comună, dară eu ţi-l trimit acasă.’
A doua zi vine un doctor necunoscut şi-mi vorbeşte tare frumos şi-mi dă nişte pastile albe de mărimea a 5 lei şi-mi spune să iau numai un sfert de pastilă pe zi. Dar eu luam câte jumătate de pastilă timp de 10 zile. Durerea de cap mă lasă, dar durerea de suflet după copil nu încetează.
Noile nădejdi.
Vine acest sfânt de comunist şi-mi aduce salam, pâine şi 500 lei şi un plic. Şi-mi spune să bag acest plic într-un şâp mic şi să-l bag în vagin şi să mă pornesc numai pe jos la Bucureşti şi să cer să fiu primită în audienţă, dar numai la D-l Vasile Luca. ‘El este fiu de preot [?!] din Suceava şi este cel mai bun prieten al meu’, zice. ‘Unde-i ajunge, să mănânci bine. Să nu apuci a slăbi, că nu poţi ajunge la Bucureşti.’ Eu mă încalţ cu opinci şi pun sumanul în spate şi pâinea şi salamul în sân, şi mă duc întâi la biserică, unde era o icoană mare cu Sfânta Maica Domnului. Mă pun în genunchi şi plâng şi mă rog să-mi ajute să-mi găsesc copilul. Dar îmi părea că Maica Domnului mă aude şi se uita la mine cu milă. După ce am făcut toate rugăciunile, mă duc la uşa de ieşire şi mă uit înapoi la Maica Domnului. Îmi părea că mă petrece din ochi.
Pornesc la drum pe jos. Ajung la Rădăuţi. Cu atâta curaj mă duc pe la toate orfelinatele şi caut copilul. Mă întreabă cine m-a trimis. Eu spun că miliţia. Mă duce prin toate dormitoarele copiilor, dar al meu nu-i. Mă duc mai departe. Unde mă prindea foamea, scoteam din sân şi mâncam. Cât se vedea de zi, mergeam tare. Unde mă prindea noaptea, mă rugam de oameni să mă primească să dorm măcar în ogradă, numai să nu fiu în drum. Unii mă primeau. Alţii nu. Mă puneam ghem lângă gard. Şi dormeam. Când se zărea o ţâră de zi, mergeam mai departe, tot întrebând oamenii unde-i drumul spre Bucureşti. Îmi spunea care ştia. Nu toţi ştiau.
În două săptămâni, cu ajutorul Maicii Domnului, ajung în Bucureşti. Mă duc la Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Dar nu nimeresc. Sunt în strada 11 Iunie. Întâlnesc o doamnă tare şlefuită. O rog să-mi spună pe unde să ajung la Prezidiu. Zice: ‘Hai cu mine.’ Îmi arată sus la Mitropolie. Mă duc. Dar acolo un ofiţer de servici. Îl rog să fiu primită la D-l Vasile Luca în audienţă, că sunt chemată de Domnia Sa. Mă duce pe scări sus. Ajung în biroul lui. Comunistul care m-a trimis mi-a spus că are semn de cuţit în obrazul stâng. Când îi văd semnul îmi dau seama că-i el.
Mă întreabă cine m-a trimis. Îi spun. Mă pun în genunchi. El nu mă lasă. Mă roagă să iau loc în fotoliu, ca să putem sta de vorbă. Mă pun în fotoliu. Încep să plâng. Îi spun cine sunt, de câte ori am fost arestată şi cum mi-au luat copilul, cum am fost aninată la chiron şi aş vrea să ştiu dacă mai trăieşte, ca să ştiu ce am de făcut. Zice: ‘Da, trăieşte. A fost la noi. Îi un copil foarte deştept. Dar te rog să-mi spui de unde ştie el să vorbească la telefon?’ Îi spun că la doamna unde lucram era telefon. Zice: ‘Acest copil poate fi ministru la timpul lui. Dar de unde cunoaşte tablourile oficiale?’ Îi spun: ‘Am o nepoată orfană de amândoi părinţii şi umblă la şcoală. Copilul o păzeşte când iese de la şcoală. Merge înaintea ei şi o aduce acasă şi întâi pune mâna pe cărţi şi le deschide şi o întreabă cine îi ăsta? Nepoata îi spunea cine îi ăsta, nepoata îi tot spunea.’
Îi dau plicul. El îmi spune că cunoaşte copilul. A fost aici, dar s-a constatat că nu sufere clima şi îi trimis înapoi la Câmpulung. Este îmbrăcat în uniformă şi hrănit bine şi la timp. Îi grăsuţ. Eu nu încetez de-al ruga să-mi dăruiască copilul. Zice: ‘Mata nu ai putut să-l creşti, să-l îmbraci şi-i păcat de acest copil aşa de cuminte să nu fie şcolarizat.’ Eu zic: ‘Vă rog să-mi dăruiţi copilul. Am să umblu cu cerşitul şi tot l-oi ţinea. Eu atâta am vrut să ştiu: dacă mai am drept de a fi mamă. Dacă nu capăt copilul, voi face câteva manifeste şi le dau prin oraş şi eu voi fi victima primului tren care va sosi în Gara de Nord. La ce să mă duc în sat? Casă n-am. Doar atâta mă leagă să trăiesc; singur copilul. Dacă nu îl am, n-am nevoie să trăiesc, că nu se mai poate spune trai decât chin sufletesc.’
Zice: ‘Du-te la Câmpulung. Spune că te-am trimis eu.’ Dar eu zic: ‘Vă rog să-mi daţi D-nia Ta un bilet, că altfel nu voi reuşi.’ Îmi dă un plic sigilat şi mă întreabă dacă am bani de drum. Spun că nu. Scoate din portofel 500 lei şi-mi dă ca întâi să mă duc să mănânc, ca să pot ajunge la Câmpulung. Cumpăr 10 plăcinte de la un chioşc şi le mănânc toate. Scot bilet. Mă urc în tren şi umblu din vagon în vagon, întrebând dacă nu este cineva din Câmpulung. Găsesc doi oameni. Îi întreb dacă este creşă de copii. Oamenii spun: ‘Da, este.’ Întreb unde. Zice: ‘Sub deal, la intrarea în Câmpulung, peste apă, în dreapta.’
Sar din mersul trenului. Trec apa şi mă duc la fostul comandant al legiunii de jandarmi. Dar era duminică. Încă dormea lumea. Sun la sonerie. Deschide D-l Stan uşa. Mă primeşte. Îmi dă o cafea. Eu îi spun toate. Zice: ‘Dragă Marioară, eu sunt foarte bun prieten cu directorul de la creşă. Mă duc să-i spun că vreau să înfiez un copil, dar să aibă nume frumos. Îi cer să-mi dea catalogul cu numele copiilor şi când dau de numele Iliodor, spun că ăsta-mi place.’ Zis şi făcut. Zice directorul: ‘Ăsta-i fiul lui Cenuşă din Putna. Am mari răspunderi pentru el, că-i dat fără termen. A fost cu mâna ruptă şi mi l-a cerut Bucureştiul până ce s-a vindecat. Acum, aici, s-a îmbolnăvit de o ciupercă.’ Zice: ‘Du-te a treia casă de-aici. Este o D-nă tare bună. Îi văduvă de război. Are trei copii şi este îngrijitoare la creşă. Spune-i că te-am trimis eu să-ţi arate copilul. Mă duc. Îi spun. Zice să nu se zică că suntem în legătură. Du-te mata înainte. Peste 10 minute vin şi eu.’ Mă duc.
Ajung la creşă. D-l director îşi aranja cravata. Îl rog să-mi dea voie să-mi văd copilul. Zice: ‘Da’ nu-i aici.’ Zic: ‘Sunt sigură că-i aici.’ ‘Cine ţi-a spus?’ Zic: ‘Mi-au spus când l-au luat de la mine că-l aduc aici.’ Zice directorul: ‘Stai puţin.’ Zic da. N-au durat 10 minute că vin 5 securişti. Mă înconjoară. Între timp soseşte şi doamna îngrijitoare. Ei îmi spun: ‘În numele legii, eşti arestată.’ Eu zic: ‘Da, dar după ce-mi văd copilul. Dacă mă şi-mpuşcaţi, nu mă duc!’ Zice: ‘Înainte marş!’ Doamna ceea zice: ‘Vai de mine! Aşa vă purtaţi cu o mamă care după atâta timp nu şi-a văzut copilul?’ Zice: ‘Doar şi voi aveţi copii. Nu simţiţi durerea de părinţi la lacrimile ei?!’ S-au muiat securiştii.
Zice: ‘Haideţi cu mine sus, să vedeţi ce copil cuminte e.’ Îmi spune să stau pe coridor. Intră toţi şi eu la uşă. Zice sora aceea: ‘Iliodor, ce ai visat azi noapte?’ Bietul copil spune: ‘Pe mămica.’ ‘Unde era?’ ‘Aici. Mi-o adus bomboane.’ Eu mă izbesc în uşă şi intru. Dar eu nu-l cunosc bine, că tot e fără păr deloc pe cap; dar gras, bine. Vine fuga la mine. Îmi sare în braţe. Mă pupă. Eu îl pup tăt. Dar securiştii: ‘Hai, hai gata!’ Zic: ‘Stai să-mi văd copilul.’ Băietul zice: ‘Mămică, te rog ia-mă acasă.’ Zic: ‘Te iau, dar stai să mă duc să-ţi aduc bomboane.’ Nu mă mai săturam de pupat. Ies şi mă duc sub escortă.
Visul a fost scurt.
Mă bagă la arest. Stau de duminică până miercuri dimineaţă. Dar nu zic nimic: singură în celulă, tare fericită că mi-am văzut copilul. Nu mi-era somn, nu foame, nu sete. Miercuri vine D-l maior. Zice: ‘Cine eşti tu?’ Zic: ‘Cenuşă Marioara din Putna.’ Zice: ‘Zău? Mai degrabă pot crede că eşti o fantomă. Tu eşti Marioara Cenuşă?’ Zic da. ‘De când eşti aici?’ ‘De duminică.’ D-l maior: ‘Ai primit mâncare?’ Zic nu. ‘Apă ai primit?’ ‘Nu.’
Cheamă ofiţerul de servici. Zice: ‘De ce nu respectaţi regulamentul?’ Zice: ‘Nu ne-o lăsat nimeni consemn.’ ‘Marioaro, vino încoace. Hai cu mine.’ Mă duce la popotă. Spune să-mi dea de mâncat în faţa lui. Îmi dau o porţie bună de friptură. Acest D-nul maior, un suflet D-zăiesc; dacă trăieşte, D-zău să-l ajute, iar dacă-i mort, D-zău să-l ierte, a fost tare, tare, tare bun; îl chema Roman Susai. După ce am mâncat bine, mă ia la el în birou: ‘Marioaro, ce-ai păţit?’ Îi spun c-am venit să-mi văd copilul. Zice: ‘Nu-i aici.’ Zic: ‘De-amu, mă puteţi omorî oricând. Bine că mi-am putut vedea copilul.’ Zice: ‘Nu se poate.’ Scot plicul de la D-nul Vasile Luca. Îl pun pe masă. Rămâne trăsnit. Imediat sună după şofer. Vine şoferul. Îi spune să meargă la creşă, să aducă copilul Cenuşă Iliodor din Putna.
Merge şoferul. Vine înapoi. Spune că Doamne fereşte nu-l poate da. Dl maior zice: ‘Hai cu mine.’ Mă duc. Îi zice să dea copilul Cenuşă Iliodor. Directorul nu vrea să audă. Zice: ‘De acest copil răspund de el cu pielea.’ Bunul D-nul maior îi arată plicul. El zice: ‘Lasă plicul aici.’ Bunul D-nul maior zice: ‘Îmi e adresat mie. Îmbracă copilul’, zice. ‘N-am cu ce.’ Bunul D-nul maior zice: ‘Unde sunt hăinuţele lui?’ Directorul zice: ‘I-am îmbrăcat pe cei pe care am avut voie să-i dau, că erau goi. Acest copil a fost adus aici fără termen.’ Bunul D-nul maior zice: ‘Este un copil sărac. Sărmana mamă n-are cu ce să-l îmbrace.’ Zice directorul: ‘Atunci, nu-l dau!’ Dar eu apuc copilul în braţe şi zic: ‘Nu-mi trebuie nimic decât copilul.’
Ieşim de la creşă tot cu maşina, înapoi cu bunul D-nul maior Roman Susai. Zice: ‘Marioaro, te internez cu tot, cu copil, la infirmerie, să te refaci şi tu şi copilul. Trebuie vindecat de ciupercă. Tu eşti greu lovită de soartă. N-ai cu ce te reface, nici cu ce vindeca copilul şi trebuie să stai să-i facem ceva hăinuţe. Între timp, te vei reface şi tu, că mă sperii cât eşti de slabă’, zice. ‘Eu mă duc în inspecţia judeţului. La caz că vine vreun control de pe la Bucureşti, spui că stai cu copilul în tratament. Dar să nu pleci.’
Avem o îngrijire foarte bună. După 2 zile, vin 6 ştabi şi-mi spun că nu se există să stau într-o infirmerie militară. Mă întreabă dacă am bani de drum. Zic nu. Îmi dau 300 lei şi-mi spun să părăsesc infirmeria. Mă dezbrac de cămaşă şi îmbrac copilul şi cu tulpanul îmbrobod băietul. Iau sumanul pe pielea goală şi merg la tren cu capul gol şi ajungem acasă cu băietul în braţe.
Vine sfântul comunist şi-mi aduce de toate de mâncare. Vede copilul cu ciupercă. Vorbeşte cu prietenul doctor şi vine acasă şi-l consultă şi-mi dă diferite alifii, după fiecare baie cu ce alifie că-l ung. În 6 luni îi creşte părul şi se vindecă urechea şi pe faţă, dară şi credinţa face minuni.
“Bunul Dnul Maior” profită murdar de fapta bună săvârşită.
În luna februarie 1949, vine noaptea un miliţian şi îmi zice: ‘Eşti chemată la miliţie să dai o declaraţie.’ Eu vreau să iau copilul. Zice: ‘Nu, nu-l lua, că vii îndată înapoi.’ Las lampa aprinsă. El stinge lampa. Încuie uşa şi mă duce la miliţie. Dar copilul singur în casă dormea. Eu cu nădejdea că vin îndată. Mă duc iar la Câmpulung. Nu m-au ţinut mult. Până în april. Dar eu crăpam de frică că copilul va muri de foame, singur în casă. Dar copilul, cuminte, a spart geamul şi a ieşit în cămaşă, cu capul gol, desculţ, şi fugi până la sora vitregă. Sora îl suie pe sobă, să se încălzească pe plită. Avea un cazan cu apă bine caldă, să opărească la vite. Bietul copil adoarme şi chică în cazan. La ţipetele copilului, s-au strâns oameni. O vecină l-a luat şi l-a băgat tot în chişleag şi s-au trecut băşicile.
Eu vin în Vinerea Mare, 2 zile înainte de Paşti. În gară mă întâlnesc cu un nepot care mergea cu un copil la botez. Zic: ‘Petre, dă-mi o ţigară.’ Îmi dă 2 ţigări. Fratele soţului vede. Merge la miliţie şi spune că nepotul meu mi-a adus scrisoare de la soţul.
Turnătorii, pierirea-le numele de pe pământ!
Nici nu ajung acasă că miliţia vine după mine, mă întoarce înapoi, mă bagă la beci. Mă tot întreabă ce mi-a scris soţul. Spun că n-am primit nici o scrisoare şi nu ştiu nimic. Zice: ‘Stai aici până spui.’ În Sâmbăta Paştelui, toţi sunt băuţi ca porcii şi mă scot în ograda miliţiei. Mă înconjoară unul. Mă împingea în celălalt. Acela mă împinge în altul. Toţi mă bat. Zice: ‘Ce, sari pe noi? Acuma te ducem la chilia lui Daniil Sihastru şi te împuşcăm, să vie soţul tău să te reguleze moartă…’ Mă pun în genunchi şi mă rog să mă împuşte că nu mai pot suferi atâta bătaie. Vine un gradat, pe nume Vazdăuţeanu. Îmi pune centura în gât şi mă trage în beci. Îmi tot da un pumn în ochi şi un pumn în stomac. Vine alt porc beat, de la bal, care era bătut de feciorii din sat pentru nişte fete. Mă ia în primire. Mă trânteşte de toţi pereţii în beci. Cât era de rău şeful postului de miliţie, era şi el beat. Îl chema Vasile Cazacu. Strigă: ‘Las-o dracului, că eu răspund de dânsa!’
M-au lăsat plină de sânge pe cămaşă, pe suman. După ce s-a dus porcul sus, eu mă spăl de sânge în butoiul cu varză. Şi stau până dimineaţa. Gândindu-mă ce să fac dimineaţa în întâia zi de Paşti, bat la uşă. Zic: ‘Daţi-mi voie să merg la Dl maior, că sunt chemată de dumnealui.’ Îmi dau voie. Zic: ‘Nouă nu ne spui ce ţi-a scris?’ Zic: ‘Nu. Numai D-lui maior îi spun.’
Îmi dau voie. Nu mai merg să văd copilul. Pe jos, direct la Rădăuţi. Mă duc la medicul legist, să-mi facă consultaţie şi să-mi dea certificat medicul. Spune că Doamne fereşte, n-are voie să se amestece. Mă duc la medicul militar. Spune la fel că la aşa cazuri nu are voie. Mă duc la miliţie şi îi spun D-lui căpitan Cantoru tot ce s-a întâmplat cu mine. Zice D-nul căpitan Cantoru: ‘Tu ai mâncat ceva?’ Zic da. ‘În vinerea Paştilor. dimineaţa, la Câmpulung. De-atunci într-una mănânc bătaie.’ Îi zice unui ofiţer să mă ducă în sala de mese să-mi dea de mâncat pe săturate.
Acest ofiţer era ţigan. Dar aşa era de bun… Îmi dă de mâncat, stă cu mine la masă, mă compătimeşte, mă întreabă dacă m-am săturat. Îi mulţumesc. ‘Dar vă rog să mă duceţi la D-nul căpitan Cantoru.’ Mă duce în biroul lui. Îl rog dacă merge la Câmpulung vreo ocazie, să mă ia şi pe mine, să pot ajunge la Dl maior, că sunt prea distrusă şi nu mă bizui să merg pe jos. Zice căpitanul Cantoru: ‘Aşteaptă că trebuie să sosească aici din minut în minut.’ Aştept. Soseşte bunul D-nul maior. Zice: ‘Ce-i cu tine, Marioaro?’ Zic: ‘D-le maior, vă rog  foarte mult să mă-mpuşcaţi aici, că nu mai pot răbda atâta bătaie. Ori de câte ori se îmbată vin în casă şi mă bat. Mă sperie şi pe mine şi pe bietul copil. Îl trag de urechi. Ţipă copilul de durere, care el nici nu-şi cunoaşte tata. În primul rând că faptele soţului de arme erau din 1944, iar copilul, după cum ştiţi, este născut în 1946′, zic. ‘Am ajuns la capătul puterilor şi nu mai pot răbda.’ Zice: ‘Hai cu mine la Putna cu maşina, să văd.’ Îi întreabă de ce şi-au bătut joc de mine după ce am venit de la arest. Toţi recunosc faptele. Le zice: ‘De astăzi înainte nu vă dau voie să vă legaţi de ea. Dacă ar fi cazul, voi cerceta-o eu.’
Pregătirea sfârşitului.
Din aprilie 1949, nu mă mai cheamă nimeni până în 1951. Într-o noapte vine bunul D-nul maior cu maşina mică. Opreşte în drum. Bate la geam. Întreb cine-i. Zice: ‘Marioaro, deschide uşa. Aici miliţia.’ Eu toată tremur la gândul că mă arestează. E însoţit de un locotenent. Vede că tremur. Zice: ‘Ai ţigări?’ Zic nu. Zice locotenentului: ‘Dă-i să fumeze, să se liniştească, să ne putem înţelege.’ Îmi dă Dl locotenent să fumez. Bunul D. maior era acuma colonel plin. Zice: ‘Marioaro, tu ştii ceva?’ Zic nu. ‘Soţul tău vrea să se predea. Dar la mijloc eşti tu. Va să zică tu eşti cheia principală. Dacă nu vii tu, el nu se predă. Am primit ordin de la Bucureşti, dacă tu nu vrei să ne ajuţi, să te arestăm pe loc şi să fii despărţită de copil pe totdeauna.’ Locotenentul zice: ‘Hai, gândeşte-te la copil şi ajută-ne.’ Zic: ‘Eu nu ştiu unde este soţul.’ Zice: ‘Vii cu noi, dar iei şi băiatul cu tine. Dar numai băiatul, că-i tare departe. Nici nu îi duci ceva de mâncat.’ Eu zic: ‘N-am ce-i duce. Eu singură n-am ce mânca, da’ lui ce să-i duc?’ Zice bunul Domn colonel: ‘Ştiu că nu ai. Hai la miliţie. Îţi dăm noi de toate. Tu numai să găteşti şi la noapte veţi pleca toţi cei chemaţi de el.’ Eu mă pun pe gânduri gândindu-mă că la întâlnire va fi numai foc de arme şi sânge. Spun: ‘D-le colonel, nu pot pregăti mâncare, că ar însemna să iau parte la Cina cea de Taină, dar nu am suflet.’ Zice: ‘Marioaro, soţul tău a scris pe o scoarţă de molid domnului ministru al forţelor armate să retragă toată armata de pe munţi şi toţi muncitorii forestieri din păduri, chiar şi copiii cu vitele. Să nu fie nimeni prin păduri şi să te aducem pe tine şi băietul, să staţi la un loc timp de 2 săptămâni şi atunci ne va da un răspuns bun. Dl ministru al forţelor armate este de acord că de atâţia ani umblă toată armata după el şi nimeni nu poate să-l prindă viu ori mort. Eu ştiu că tu eşti foc de cuminte, dar n-ai ce face. Eşti între ciocan şi nicovală. Îi ultimatumul: amu ori niciodată. Te ştiu că ţii la copii, dar ai milă de ei. Nu-i lăsa să se înstrăineze. Să fii împăcată în suflet. Stai pe scaun şi comandă şi oricare miliţian te va asculta. Spune-le ce şi cum să facă în prezenţa ta.’
N-am încotro. Mă pun pe scaun şi comand. Aduc băieţii militari 5 găini grase. Le taie. Le curăţă. Le pun într-o oală mare, toate legumele care trebuia, tăiţei, ouă, smântână, chiper. Alt militar frământă de colac până la ora unu noaptea. Am fost cu toate gata. Vin toţi cei chemaţi de soţul meu. Unu ia bleahul cu carne şi zeama de găină, unul ia sacul cu pâini, să avem pe 2 săptămâni mâncare. Iau copilul în braţe şi pornim la drum şi ne tot suim la deal, prin spini şi urzici.
În sfârşit, iarăşi împreună.
Într-un vârf de munte sta soţul. Odată ne somează pe toţi: ‘Dezbrăcaţi la piele şi burta la pământ!’ Toţi îi dăm ascultare. Vine. Ne face percheziţie. Îi bun. Toţi îl roagă să mănânce. Soţul zice: ‘Întâi mâncaţi voi toţi.’ Toţi iau şi gustă în faţa lui. Amu zice soţul: ‘Voi 5 persoane plecaţi imediat la vale cât vă ţin picioarele, că de nu luaţi foc.’ Bieţii oameni fugeau mâncând pământul prin spini, prin urzici, zburau la vale. Pe noi ne ia cu prietenul lui. Ne tot suie la deal şi tot suie. Trecem în alt munte.
Ajungem la coliba lor. Mâncăm şi tot vorbim zi şi noapte. Îmi cerea diferite sfaturi. Eu zic: ‘Măi băiete, tu ştii prea bine că eu n-am pus mâna pe armă şi tot sunt bătută şi schingiuită. Dar ce vor face cu tine care eşti în cauză. Eu nu zic că viaţa asta-i bună care o aveţi voi, dar eu la vale n-am ce căuta fără tine. Chic ţap ispăşitor. Te rog un singur lucru: dacă tu nu vrei să te predai, la ce ai trimis după mine şi copil?’ Zic: ‘Te rog să ne împuşti pe amândoi, eu şi copilul.’ Zice: ‘Vai de mine! eu nu mă îndur să omor duşmanii care caută să-mi mănânce capul, dar pe voi să vă omor?’ Eu zic: ‘Atunci dă-mi mie o grenadă s-o pun sub copil şi eu peste copil, să murim amândoi odată, că m-am săturat de chinuri şi tu fă ce vrei. La toate greutăţile mele, ne-ai mai adăugat o piatră de moară, ştiind ei precis că m-ai chemat tu. Şi eu să ies singură? Nu judeci ce se întâmplă cu noi, o mamă cu 2 copii?’
Dar observ că mă priveşte indiferent.
Amu sunt 7 zile de când tot vorbim. Ei aduceau lemne cu spatele, prin rotaţie. Amu este ziua soţului. Zice: ‘Eu mă duc după lemne.’ Bietul copil zice: ‘Te rog, tăticule, ia-mă şi pe mine.’ Soţul zice nu, că-i tare greu şi departe. El îl tot roagă: ‘Tăticuţule, te rog, ia-mă şi pe mine.’ Îl ia în braţe şi se duce dar departe, să nu bănuiască cineva c-ar fi ei pe acolo. Îi dă vreo două găteje. Copilul îl roagă să-i mai dea. Tata zice nu. Copilul vine drept la colibă, nici în dreapta, nici în stânga, decât el înainte. Soţul după el. Vine soţul cu lemnele în spate, dar plânge amarnic. Copilul merge, îl mângâie: ‘Tăticuţule, de ce plângi? Îs prea grele lemnele?’ Îl ia soţul în braţe. Vine la noi. Plânge de numai nu crapă. Zice: ‘Măi, frate Cozma, tu fă ce vrei, dar eu m-am răzgândit. Tu ştii tocmai de unde aducem noi lemne că nimerim greu coliba, dar acest copil este tot lumină. L-am dus în braţe şi, la venit, el înainte şi eu după el; dar direct aici la colibă. Este un copac plin de puieţi mici’, zice. ‘Eu sunt exemplul acestui copac. Acesta trebuie tăiat, că-i putred, ca să aibă loc puieţii să crească.’ Merge după colibă şi vine cu un cerc mare numai din cetină de tisă şi o cruce mare, tare frumos lucrată de dânsul. Scrie pe cruce:  ‘Aici odihnesc fraţii Cenuşă Constantin şi Cozma Pătrăuceanu’. Zice soţul: ‘Acest copil este foarte cuminte. Numai lumină este în el. Când va fi mare şi va bate la uşa cuiva, toţi vor zice: ăsta-i copilul tatălui laş care s-a omorât singur. Şi va fi toată viaţa lui cu ruşine c-a avut un tată laş.’ Zice: ‘Frate Cozma, tu fă ce vrei, dar eu mă predau, numai din cauza copilului. Prefer să mă omoare cei ce sunt cu legile ţării în mână, dacă vor găsi de cuviinţă că sunt atâta de vinovat luptând pentru ţara în care m-am născut. Mă vor omorî. Nu sunt nici primul, nici ultimul care voi muri pentru ţară.’ Prietenul lui zice: ‘Ce faci tu fac şi eu. Fără tine nu pot trăi.’ Zice soţul: ‘Dragă soţie, te rog lasă copilul aici şi du-te la vale şi spune-le autorităţilor că mă predau cu 2 zile mai degrabă decât am hotărât.’
Mă duc. Le spun. Toţi săreau în sus de bucurie că se ţine de cuvânt soţul. Le spun ce o zis soţul că se predă, dar numai D-lui colonel Roman Susai. Să vie la locul hotărât, dar nu înarmat. Să nu aibă nici cuţit la dânsul.
Predarea.
Soseşte ziua predării, în luna august 1951. Soţul hotăreşte ziua şi ceasul. Ora 6 dimineaţa.
Dacă ei umblau pe toate traseele cu trenul de pădure, noi ne-am pornit cu o zi mai devreme de la colibe. Am venit mai aproape de linia ferată ca să nu umblăm noaptea prin huci şi să fim la ora exactă, 6, la predare. Trenul cu Dl colonel este trecut în sus. Soţul ia copilul de mânuţă şi merge înaintea trenului. Noi rămânem pe o mâglă de butuci. D-nul colonel vine cu alt tren. Se dă jos. Zice: ‘Aşa-i, Marioaro, că soţul nu se predă?’ Zic: ‘Da. Dar a mers înaintea dumneavoastră în sus.’ Dar de Cozma nici unul nu întreabă nimic.
Vine soţul cu copilul de mânuţă. Zice: ‘Să trăiţi, Dle colonel şi voi 2 locotenenţi. Permiteţi să vă fac percheziţie.’ Toţi zic da. Într-adevăr nu a fost nici unul înarmat. Locotenenţii încearcă să-l dezarmeze pe soţul. El zice: ‘Nu. Cât am vorbit, nu dau arma din mână.’ Zice colonelul: ‘Măi, Constantine, ce brad şi ce floare de om eşti tu! Nu-i păcat că ai pierdut atâţia ani în păduri?’ Zice soţul: ‘Numai de frica voastră românii, am luat-o pe calea codrilor. Mă predau de bună voie. Dar să nu mă ţineţi cu regim celular. Puneţi-mă la cele mai grele munci, că voi munci cu priinţă, dar închis nu.’ Zice colonelul: ‘N-ai nici o grijă că nu ai de ce să fii condamnat. Doar ai să stai cel mult 4 până la 5 luni de anchetă, că aşa este legea. Dar pe urmă vii acasă. Ai fost destul pedepsit de păduri. Ai trăit destul rău, măi, băiete.’ Zice soţul: ‘D-le colonel, uitaţi-vă la toţi munţii ăştia. Jur împrejur câţi copaci au, toţi sunt udaţi cu lacrimi de ale mele şi sudori, c-am fost aşa de prigonit că dacă am furat o mână de făină, fiind nemâncat de câteva zile, a trebuit să fug în vârful muntelui să fac foc unde nu era apă. Dezbrăcam cămaşa şi o storceam în căldarea de mămăligă de sudoare şi făceam mămăliga şi o mâncam de multe ori goală.’ La spusele lui, lacrimă Dl colonel şi zice: ‘N-ai nici o grijă că peste 2-3 luni vei scăpa acasă şi ai să trăieşti bine.’ Zice soţul: ‘Acum, poftim arma.’
Şi pornim la vale. Mergem până în capătul pădurii cu trenul. Dar la drum, mii de maşini. Pe mine şi pe femeia lui Cozma, şi cu 2 locoteneţi, mergem cu trenul la vale, iar pe soţul şi pe Cozma îi suie în maşină şi pleacă la vale. Ajungem şi noi. Ne bagă în miliţie, dar nu ne mai dă voie să ne vedem.
Despărţirea.
La un moment dat, mă cheamă pe mine, eu care mă băteam cu moartea de supărare că n-am să-l mai văd niciodată. Dar mâna lui Dzău a lucrat acolo. Erau zeci de gradaţi superiori de la locotenent în sus. Mă iau toţi între ei. Dar soţul meu zice: ‘D-le colonel, totuşi este ultima mea dorinţă să-mi aduceţi drăguţa aici.’ Dl colonel zice:  ‘Nu se poate. Noi o ştim de soţie legitimă pe Marioara. Am chinuit-o ca pe Hristos…’ El zice: ‘M-am predat mai degrabă cu 2 zile şi dacă nu îmi aduceţi drăguţa, nu veţi scoate nici un cuvânt la anchetă din gura mea şi nu veţi şti nimic.’ Zice Dl colonel: ‘Măi, băiete, noi am venit astăzi să facem o faptă frumoasă, dar mâine o să venim la o nouă anchetă. Aici sunt soţia ta şi copilul tău. Nu putem trece cu vederea chinurile Marioarei.’ Scumpul meu soţ zice: ‘Aţi chinuit-o pe bună dreptate că a ştiut tot timpul de mine, m-a alimentat cu toate şi cu veşti. Dacă ea nu m-ar fi alimentat, eu aş fi ieşit demult. Nu v-aş fi chinuit şi pe D-stră.’ Dl colonel zice: ‘Cu atât mai mult trebuie să-i fii mai recunoscător, că nici rusoaicele, care sunt mai rezistente ca româncele, n-ar fi rezistat chinurilor Marioarei.’ Soţul zice: ‘Tot vă rog să-mi aduceţi drăguţa.’ Dl colonel zice: ‘Numai dacă Marioara dă voie, altfel nu.’ Scumpul meu soţ zice: ‘Marioara prinde gâze. [?!]’ ‘Marioaro, tu îi dai voie?’ Zic: ‘Da. Dle colonel, mie mi-e milă de rugăminţile lui…’
Înfruntarea.
Trimite pe şeful postului de miliţie s-o aducă. Când intră târfa într-atâţia domni mari, zice: ‘Bunăziua, măi, Costică.’ El zice: ‘Bună să-ţi fie inima precum ţi-i căutătura, dragă Parascuţă!’ Şi încep a se cuprinde unul pe altul. Se strâng în braţe egal cât el pe dânsa, cât ea pe el. Încep a se pupa. Gândeam că se îneacă. Se tot pupau amândoi. Plâng aşa încleştaţi şi se tot pupă. Organele de resort au amuţit toţi. Unul nu scotea un cuvânt. Aşa încleştaţi, zice târfa: ‘Măi, băiete, ce trandafir erai tu dacă nu luai ţiganca asta. Astăzi nu erai aici.’ El zice: ‘Aşa mi-a fost soarta, dar tu roagă-te lui Dzău să scap că tu ştii că eu sunt în stare să ţin 10 femei, nu 2. Tot ce-a mânca Marioara, îi mânca şi tu. Ce a îmbrăca Marioara, îi îmbrăca şi tu. Ce bani a avea Marioara, îi avea şi tu, dragă Parascuţă. Ai fân la vacă?’ Zice târfa: ‘Nu’. Zice porcul: ‘D-le colonel, vă rog să puneţi om la dispoziţia drăguţii mele, să-i aducă fânul de la Poiana Secării. Este pământul  meu’, zice. ‘Auzi, Vasile Cazacu, să pui om să-i aducă fânul.’ Vasile Cazacu era şeful postului de miliţie din sat. Imediat i-a trimis un gospodar cu boi şi i-a adus fânul degeaba. Zice boul meu: ‘Când îi avea mai mult lapte, să dai şi la copiii mei.’ Eu am zis: ‘Dacă vor ajunge copiii mei să-i hrănească curvele, îi omor eu!’ Dar porcul zice: ‘Mămică, ce eşti aşa a dracului?’ Amu zic: ‘D-lor, pornim la drum.’ Porcul zice: ‘Largă-i uşa la intrare, dar la ieşire ca urechia acului.’ Se iau la braţ şi ies. Se duce cu dânsul la maşină şi se tot pupă. Eu am rămas ca o vită, cu copilul în braţe.
Îl cheamă Dl Colonel. Îi zice: ‘Constantine, nu iei rămas bun de la familie?’ El se repede şi vrea să pupe copilul. Eu pun mâna şi nu-l las să pupe copilul Toţi se uită când încep să zbârnâie maşinile să plece. Leşină femeia lui Pătrăuceanu. Cozma Pătrăuceanu zice: ‘Hopa, nu plec până nu văd ce-i cu soţia mea.’ Imediat au adus un doctor. I-a făcut o injecţie. Au udat-o cu apă rece şi-au făcut-o bine. Dar târfa nu se dezlipeşte de porc. Eu zic: ‘Dle colonel, vă rog daţi drumul să plece convoiul.’ Ei plâng şi se tot pupă, până a apucat maşina viteză.
În drum era tot satul. Era de mirare. Eu, până atunci, n-am ştiut ce înseamnă gelozie. Când am văzut cele petrecute, în ochii mei s-a născut un bob de muştar în mine de gelozie. M-am simţit aşa de dispreţuită, mai jos ca pământul, la gândul că ce vor spune neamurile mele. Dar ce or spune neamurile primului soţ? Mie atâta de ruşine de nu încap sub soare. Cât de straşnic l-am iubit pe omul ista, dar într-o clipă l-am urât de moarte şi nu m-am mai putut întoarce pentru nimic în lume. Cât trăiesc nu uit şi cât nu uit nu pot ierta.
Pierderea credinţei.
Când a intrat târfa – adevărat frumoasă, voinică, grasă, corpolentă, foarte elegantă, toată vopsită, parfumată, dar eu slabă, pielea şi osul, şi goală ca ţapul la cur… Îmi zice Dl colonel Susai: ‘Marioaro, du-te acasă.’ Dar eu cu gândul că nu mai este Dzău, cât de credincioasă am fost, am chicat dintr-odată de la credinţă: ‘Dacă  ar fi Dzău, nu m-ar fi lăsat la o ruşine aşa de straşnică. Doară toată viaţa m-am rugat lui Dzău şi mi-o ajutat la toate cele cerute de mine, dar amu m-a părăsit cu totul…’
Vin acasă cu gândul să mă spânzur de ruşine, dar mă uit la bieţii copii cât sunt de frumoşi şi cuminţi. Mă apucă o jale minunată gândindu-mă cui are să-i fie milă de ei.
Între timp trimite părintele stareţ Paulin birja cu un călugăr bătrân după mine. Îmi spune că mă roagă părintele stareţ să vin odată cu el la mănăstire. Nu am avut alte cuvinte mai frumoase decât: ‘Marş la dracu’, porcilor!’ Se duce înapoi. Când cat, vine tot cu birja stareţul şi cu o profesoară care era cumnata Dlui Inginer Gheorghe Joja, care era inginer de descoperit mine de aur. În timpul acela era la mănăstire. În viaţa mea până atunci nu am văzut suflet ca al ei de bun. Intră în casă, unde stam eu plângând, mă cuprinde, mă pupă. Intră şi stareţul şi mă roagă să iau copiii şi să mă duc cu ei, cu birja, la mănăstire, că au auzit cele petrecute la predare şi ei nu cred până nu vor auzi din gura mea. Eu zic: ‘Ştii tu, Paulin, cât de credincioasă am fost tot timpul, dar amu nu mai cred că este Dzău!’ Dară profesoara plânge amarnic şi mă roagă să vin cu ei la mănăstire. Frumos şi dulce cum îmi vorbea, m-am muiat. Iau copiii şi mă duc cu ei. Iară profesoara nu înceta de plâns.
Ajungem la mănăstire. Pune stareţul o masă cam săracă. Pune şi copiii la o măsuţă. Le dă şi lor de mâncat. Scoate o sticlă cu vin şi una cu ţuică. Eu beau vin şi cu ţuică. Tot căuta să mă mângâie că soţul a făcut aşa ca să mă scape pe mine. Eu zic: ‘Măi, Paulin, de-ar veni Isus Hristos din cer să caute să mă mângâie ca şi tine, îi spun: ‘Doamne Isuse Hristoase, nu căuta să mă minţeşti că eu am văzut cu ochii mei adevărul. Du-te înapoi la cer…’ Părintele Paulin face o înfăţişare prin care dă dovadă de părere de rău, cunoscându-mă foarte credincioasă înainte. Dar nu mai zice nimic. Îi spun că mă duc acasă. Îmi pregăteşte o servietă plină cu de toate ale mâncării. Înapoi cu birja acasă, condusă de această profesoară, cumnata D-lui Joja Gheorghe, care avea frate la guvern: Atanase Joja.
În aceeaşi zi vine o soră de-a mea care nu avea copii şi îmi cere să-i dau fetiţa pe câteva zile, că bărbatul ei era îngropat de 2 săptămâni şi ei îi era urât singură. O întreb: ‘Ilenuţă, vrei să mergi la mătuşa Anuţa?’ Zice că da. ‘Că ea are lapte şi mi-a da să mănânc.’ Ca niciodată, mă cuprinde, mă pupă şi zice: ‘Mămică, rămâi sănătoasă.’ Eu îi zic: ‘Du-te cu Dzău.’ Se duce până la drum şi se întoarce. Zice: ‘Mămică, te rog să fii cuminte, să nu plângi.’
Ultima treaptă a suferinţei.
În acea zi, noaptea vine după mine şi mă arestează, cu tot cu băiet. Ajungem în Câmpulung. Îl scoate pe soţul şi zice: ‘Iliuţă, cu cine vrei să stai; cu mama ori cu tata?’ Copilul zice: ‘Şi cu tăticul şi cu mămica’. Zice: ‘Nu: ori cu mama ori cu tata?’ Copilul zice: ‘Cu tăticul’. ‘De ce vrei cu tăticul?’ ‘Că-i tare frumos.’ Îl bagă cu el în celulă. Erau soţul şi Pătrăuceanu. Eu singură într-o celulă mică şi întunecoasă. Beznă. Dar copilul cuminte ca soarele, când îi scotea la program, copilul fugea şi bătea la uşa mea: ‘Mămică, te rog să nu plângi.’ Când erau oameni buni, adică miliţieni români, nu-i făceau nimic. Când erau unguri, îl băteau pe bietul copil că n-are voie să vie la uşa mea.
Ne ţine 3 luni aşa. După 3 luni, iau copilul şi-l duc la orfelinat. Nu ne spun nimic. Întreabă soţul unde-i copilul. Zice: ‘Se joacă pe-afară.’ Aşteaptă soţul. Seara nu-i copilul. Se hotăreşte soţul şi Pătrăuceanu şi eu. Facem greva foamei: nu primim mâncarea până nu ne dau copilul. După 3 zile, ne dau copilul, dar să vie cineva din familie să-l ia. Trimite după sora. Vine sora. Îl ia acasă.
Pe noi ne duce cu trenul la Bucureşti. Acolo ne aşteaptă duba la gară. Ne bagă în dubă şi ne duce. Am stat 10 luni, dar n-am ştiut unde sunt. Mă duce şi mă întreabă: ‘Tu eşti bogată?’ Zic da. ‘Sunt bogată în sărăcie.’ Zice: ‘De ce ai lăsat soţul să lupte împotriva noastră?’ Zic: ‘D-le, la mine nu cântă găina; numai cocoşul.’ ‘Tu nu ştii ce-a făcut el?’ Zic: ‘Nu ştiu.’ Zice: ‘Aici îţi vor rămâne oasele. Dacă îl spuneai, erai acasă cu copiii tăi. Dar aşa, ai să putrezeşti în celulă. Încă noi suntem prea buni…’ De fiecare dată îmi zice: ‘Tu târfă, de ce nu ne-ai ajutat să-l prindem, că s-au pierdut atâtea vieţi omeneşti umblând după el?’ M-am supărat tare auzind cuvântul “târfă”. Doară eu nu sunt târfă. Şi le-am spus: ‘D-lor, eu când m-am cununat cu acest om nu ne-o pus nimeni ochelari de pânză să nu-l văd. Cât l-am văzut cu ochii, fără ochelari, mi-a fost tare drag şi nu mi-o pus nimeni cătuşă pe mâini să mă duc forţat la cununie. Aşa că nu am putut să-l trădez. Ăsta-i adevărul.’
După o lună, ne duce cu duba la Iaşi, la Tribunalul militar. Soţul este cap de lot. În primul lot chic şi eu, dară pentru noi pun apărători din oficiu. Pentru mine este apărător un evreu. Dar pentru soţul nu vrea niciunul. Trag la sorţi cine să fie. Îi chică Dl avocat Constantin Dimitriu care a fost colonel la Tribunalul Militar înainte. Dar el nu vrea. Mai trag la sorţi de 3 ori. Tot lui îi cade. A pledat extraordinar plin de curaj. Bătea cu piciorul în pământ şi cu pumnul în sus. Zice: ‘Dacă a luptat după 23 August, din cauză că n-a ştiut că s-au rupt relaţiile dintre români şi nemţi, noi, orăşeni, n-am avut presă şi radio, dară de unde să ştie el?!’ Zice Judecătorul: ‘Întreabă-l pe acest Cenuşă câte decoraţii a avut pe pieptul lui.’ Zice: ‘Cu atât mai mult bravo lui că a luptat cu pieptul lui de aramă pentru neam şi ţară. Dacă într-un eventual război, ţara are nevoie de acest Cenuşă, fiţi siguri că va lupta tot pentru neam şi ţară, tot cu atâta bărbăţie şi mult curaj.’
Acuma citeşte sentinţa: Cenuşă Constantin este condamnat la moarte pentru crimă de înaltă trădare. Tot lotul a izbucnit în plâns. În lot erau numai 20 oameni, toţi condamnaţi greu, unii la viaţă, alţii la 25 ani, singur unul la 20 ani. Toţi cu drept de recurs. Şi eu la 15 ani pentru favorizare de crimă de înaltă trădare. Recursul îmi mai dă 10 ani.
Am stat la Iaşi 3 luni. Apoi era iadul pe pământ, plânsete, urlete, de îmi venea să mă sui pe pereţi fără scară.
De aici, mă duc la Jilava, camera 4. Era şefă de cameră o doamnă a unui minsitru, dară foarte rea. Când a venit casiera D-nei Ana Pauker, era după 3 zile după ce-a născut copilul în închisoare, biata de ea, îndurerată, strigându-şi noul copil a înnebunit. Era aşa de frumoasă şi tânără… Dar în loc să fie mângâiată de D-nele din cameră, era bătută că se preface. Eu m-am îngrozit de cele văzute la tovarăşele de suferinţă.
Într-o noapte, după oara de stingere, se aud mari răcnete de guri de bărbaţi, alergături prin ogradă şi 2 detunături de armă. Toate intelectualele zic că e o invazie şi vom scăpa cu toatele. După ce s-au liniştit, spun bărbaţii, prin morse, că a intrat un şarpe straşnic mare pe geam. N-a făcut nimic. Dar 20 oameni aşa s-au speriat că au înnebunit pe loc, până a venit comandantul şi a împuşcat şarpele. Vine o asistentă universitară din Iaşi, Viorica Pârnac, şi-mi şopteşte: ‘Marioaro, vii dimineaţă cu mine, voluntară la tinete, să vedem şarpele. Mi-a promis un domn că-l pun pe gard, să-l putem vedea.’ Era atâta de mare că la gât nu-l puteai cuprinde cu 2 mâini. Pe burtă, alb. De la jumătate în sus, negru. Pe spinare avea păr ca de porc. Ochii erau ca la viţel. Iar colţii cel puţin 5 cm. Avea 6 m lungime. Toţi intelectualii au spus că la noi în ţară nu există şarpe aşa mare.
Din nefericire, am fost prin multe închisori. De la Jilava, m-au dus la Mislea. Pe timpul acela erau în Mislea 4.800 de doamne, numai crema ţării. Eu eram prima prostană între ele. Îşi băteau joc de mine. Eu făceam zilnic jurnia la cameră, la spălător, la veceu. De la un timp, spun ele ofiţerului politic că de ce au băgat aşa o toantă între ele, doară ele toate sunt numai crema ţării.
M-au scos de-acolo. M-au băgat între alt soi de doamne, tot destul de-ale dracului. A dat Dzău şi mi-a venit din Câmpulung Muscel o preoteasă şi o femeie a unui şef de post şi o ţigancă. Comedia ce făceau doamnele cu noi…! Ne ziceau: ‘Măi, toatelor, cine dracului v-a adus aici?’ Ne-a scos şi dincolo; zilnic rapoarte să ne scoată şi de-acolo. Ne bagă la inapte. Era o d-nă a unui colonel, Maria Negru, foarte bună, populară. Era şi o curvă care se numea Mis[s] România, numită de Regele Carol. Ne tot scuipă. Zice: ‘D-le locotenent politic, vă rog să controlaţi dosarul meu. Eu sunt numită de Maiestatea Sa Regele Mis[s] Romania şi nu pot suferi mutra ţărăncilor. Toate 3 sunt legionare!’
Ne scoate şi de-acolo. Ne bagă la legionare. Şi acolo erau in-telectuale. Erau doctoriţe, inginere, profesoare, avocate. Dar abia acolo m-am bucurat de dreptate. Nu se făcea nici un fel de separatism. Erau tare bune, prietenoase. Erau de la egal la egal, Dzău să le ajute. N-o zis nimic de rău nouă. Ne-am bucurat straşnic. Iară Dzău să le ajute, era o d-nă macedoneancă. Aşa s-a ataşat de mine…! Cum ne sculam, eram amândouă. Când am văzut bunătatea lor cât am să trăiesc n-am să uit şi le iubesc din tot sufletul. Am stat un an între ele, dar n-am auzit nici o dată o jumătate de cuvânt rău.
Aşa de frumos s-au purtat cu mine, cu noi, Comandanta Tudor Elena, cu gradul de Căpitan. Era straşnic severă, dar îmi doresc să ajung fericirea s-o întîlnesc, să stau în genunchi şi să-i sărut picioarele. Era om al dreptăţii. Cât a fost ea comandantă, a fost mâncare tare bună şi multă. În faţa ei merită închinată cu adevărat. După plecarea ei, am văzut foame, nu glumă, şi normele la atelier mari. Când era ea, norma la covor persan 5 cm/0,50. După plecarea ei, a ajuns norma 25 cm/0,50 şi mâncarea vai de noi.
După un timp ne duce din Mislea la Gai. De la Gai la Arad. De la Arad la Miercurea Ciuc. Cât a fost un comandant ungur era bine de mâncare. Când a venit un român, rău al dracului s-a prostit mâncarea. Rău nu totdeauna, periodic ne da ceapă degerată fiartă şi cu spirt medicinal [?!] şi  mămăligă din făină aprinsă. Eu eram tare fomicioasă, dar asta n-o puteam înghiţi. O vărsam pe nas înapoi. Am rămas numai la porţia de 250 gr măligă goală şi dimineaţa 200 gr terci subţirel. Plângeam veşnic de foame.
Era o şefă de cameră tare bună: Dna Didinica, soţia colonelului Dumitrescu Anton. De mila mea a mers la Dl comandant în audienţă şi l-a rugat să-mi dea frămăturile care rămân de la tăiatul mămăligii care-i pentru camera noastră, că eu plâng zilnic de foame, pentru care a intervenit pentru mine. I-a pus mâinile la spate şi cătuşele şi au adus-o în cameră exemplu să nu vorbeşti pentru altul. Zi de raport era numai joia. Mă scriu la raport la Dl comandant; nu-mi dă hîrtie, dar vine ofiţerul după mine şi mă duce la Dl comandant la raport. Zic: ‘Să trăiţi, Dle comandant. Mă numesc Cenuşă Marioara, condamnată în prima instanţă la 15 ani, iar recursul mi-a mai dat 10 ani. Respectuos vă rog să binevoiţi a-mi aproba următoarea rugăminte: să-mi daţi voie să iau frămăturile de mămăligă de pe scândura care este pentru camera noastră.’ El zice: ‘Acelea sunt pentru porci.’ Eu zic: ‘Doar porcii au cota lor şi noi nu primim carne de porc!’ Dl Comandant zice: ‘Futu-ţi Dzăi mă-ti, curvă internaţională, la ce ai venit aicea?’ Zic: ‘N-am venit voluntar. A găsit justiţia de cuviinţă şi m-a trimis la ispăşire de pedeapsă. Eu nu vă cerşesc libertatea decât să pot rezista la condamnare.’ El zice: ‘Fut Hristosul mă-ti de târfă!’ Eu zic: ‘Dacă ar veni cineva internaţional în control să vadă cum vă purtaţi cu acei pe care îi înjuraţi, de pe al căror spate luaţi grade şi salarii, pe unde aţi scoate cămaşa?’
El trimite după târfa de felceră. O întreabă: ‘Cum este sănătatea animalului ăsta?’ Ea zice: ‘Foarte bine. Când a venit aici a fost aşa slabă cum e mâţa. Da’ acuma e bine.’ El zice: ‘Du-te adă boambele…’ Zice: ‘Tu, ofiţer, adu ţiganul.’ Îmi pune boambele la amândouă picioarele. Domnul singur îmi pune mâinile la spate, cot la cot. Îmi pune cătuşă mai sus de cot, un lanţ care strânge bine. Vine târfa de felceră cu o cutie cu mai multe căluşe. Ia călăul un căluş. Mă izbeşte cu spatele de perete. Îmi pune Comandantul genunchiul în stomac şi ţine căluşul cu ambele mâini şi într-o frântură de secundă mi-a scos toţi dinţii, cu jumătate de gingie; şi-mi leagă căluşul în gură. Şi mă bagă la izolator pe 14 zile: o dată la 3 zile mâncare. Dar în gură aveam 8 coroane de aur franţuzesc. 6 s-au pierdut şi 2 mi le-a luat cu tot cu carne. După 3 zile, mi-a scos căluşul, dar lanţul şi cătuşele nu. În 14 zile a crescut carnea prin veriga lanţului. Când mi-a scos lanţul, mi l-a scos cu tot cu carnea din mâna dreaptă, dintre cot şi umăr. Am făcut o infecţie straşnică, şi în gură şi la mână. Apoi îmi da regim cu franzelă. Am refuzat-o. 6 săptămâni am zăcut ca câinii, arde-l-ar focul de comandant criminal!”
[Editorul nu a putut afla dacă restul istorisirii a fost scrisă în alt caiet sau naratoarea s-a oprit aici. Titlurile ne aparţin nouă. M. R.]

Tags

Related Posts

Share This

5. Amintirile lui Cozma Pătrăuceanu

Amintirile lui Cozma Pătrăuceanu, soţul de pribegie şi spaime al lui Constantin Cenuşă

 

Caietul dictando folosit de către însuşi Cozma Pătrăuceanu pentru a-şi pune în ordine amintirile conţine 57 pagini scrise. Numerotarea se face pe ambele părţi ale filelor.
Caligrafia şi ortografia redactării fac destul de greu abordabil conţinutul, iar stângăciile de exprimare a naratorului nu rareori te pun în situaţia de a nu mai putea urmări firul acţiunii. Aceasta este pricina pentru care suntem datori a interveni, în vederea limpezirii ideilor, în scenariul scrierii, împărţindu-l în capitole şi alegând pentru comunicare varianta cea mai bogată şi mai clară din cele propuse de autor în diverse locuri ale memoriilor sale. Din păcate, nici aceste precauţii nu fac accesibilă pe de-a-ntregul viaţa autorului. Cum, totuşi, paginile alese pentru a fi împărtăşite cititorului rămân documente înduioşătoare sau înfricoşătoare asupra existenţei în munţi a fugarilor din faţa răzbunării comuniste, socotim că ele trebuie să vadă lumina tiparului, înscriindu-se, alături de altele similare, material de construcţie a istoriei patriei ce urmează a fi redactată în viitor.
Mai trebuie menţionat că acest caiet mi-a fost pus la îndemână, odată cu acela al Marioarei Cenuşă, de către doamna Oltea Nistor, născută Robu, care a stimulat scrierea respectivelor amintiri, din dragoste pentru recuperarea istoriei contemprane a neamului nostru şi din iubire pentru spiţa bucovinenilor care mulţi eroi a dat în lupta lor fără şansă, nici nădejde, împotriva ruşilor şi a comunismului.
În continuarea acestei introduceri, vom spicui din cele dintâi pagini ale scrierii acele informaţii ce să ne pună în temă cât de cât asupra anilor premergând fuga în munţi a autorului ca şi asupra crezului său patriotic.
“Să încep cu anul 1940, când ne-au ocupat ruşii Basarabia şi nordul Bucovinei. Armata Română în retragere a fost atacată de bande de evrei comunişti care aşteptau cu drapelul roşu pe ruşi.
Ajunşi la apa Sucevei, noi am ocupat poziţie pe malul drept al Sucevei.” Amestecarea sa în mişcare locală stârnită de cele petrecute a condus la aplicarea unei pedepse la detenţie, ceea ce dovedeşte trăinicia democraţiei române în acele timpuri tulburi din preajma izbucnirii războiului. “După asta, stabilindu-se graniţa şi revenind toate la normal, am fost anchetat şi dat în judecată şi condamnat la trei ani închisoare.” În urma umilirilor la care fuseseră supuşi ostaşii români batjocoriţi de străini, se încingeau pasiunile fără a mai fi trecute prin temperarea judecăţii. Chemarea în faţa instanţei a lui Cozma Pătrăuceanu dovedeşte neimplicarea statului român în atari demonstraţii de răzbunare. Dimpotrivă, aderarea lui la spiritul justiţiei, în numele căreia l-a condamnat pe memorialist.
În sfârşit, spiritul aceloraşi legi umanitare i se va aplica şi lui Pătrăuceanu, redându-l familiei sale. “Am declarat recurs. Şi am fost încorporat în armată şi am plecat în război, ca în toamna anului 42 să găsesc într-un ziar un articol în care scria că la toţi cei care au de executat pedepse şi sunt pe front, li se graţiază pedeapsa.
Aşa că atunci când am fost citat la Curtea de Apel Botoşani, mi-a spus Preşedintele că da, li se graţiază celor care au dat dovadă de eroism, invalid sau decorat. Eu i-am prezentat procesul verbal de clasare şi brevetul de decoraţie şi mi-a aplicat decretul.
Făcând parte din Regimentul 2 AA şi venind din Rusia în 43 în ţară, am fost avansat în Regimentul 5 AA Caransebeş şi făceam servici în Reşiţa la un centru de informaţii cu activitatea aeriană în timpul bombardamentului.
După insurecţia cu nemţii şi după ce trecuse frontul în Ungaria, am venit până acasă, să văd ce-i cu familia, ştiind că a fost evacuată şi dacă s-au întors acasă şi ce posibilităţi de trai am sau poate nici casa mea să n-o mai găsesc şi n-a lipsit mult să n-o găsesc, fiindcă şura a fost lovită de un proiectil şi s-a rupt acoperişul din grajd. Doi pereţi scoşi şi băgaţi în cazemată.
Erau toţi adunaţi la socru şi acolo trei erau bolnavi de tifos. Numai soacra şi soţia erau în picioare. Pe un cumnat l-au luat ruşii, pârât de nişte cozi de topor care s-au pus în slujba duşmanului ţării şi poporului nostru că a fost împotriva lor partizan. Pe unii îi trimitea la Siret pentru ceva verificare şi nu se mai întorceau acasă, cu direcţia Rusia. Aşa făceau unii românaşi de-ai noştri: îşi vindeau fraţii la duşmani. Aici se adevereşte vorba: omul, toporul şi codrul.
Cică odată mergea omul cu toporul spre o dumbravă. Când l-au văzut, stejarii cei tineri s-au înspăimântat şi spun către cei bătrâni: ‘Vai, că vine omul cu toporul!…’ Dar întreabă: ‘Toporul are coadă?’ ‘Nu.’ ‘Atunci nu vă fie frică…’ Dar văzând omul că fără coadă n-are spor, s-a gândit de i-a pus coadă. Şi când a venit a doua oară, cei tineri iar au strigat. Dar bătrânii au întrebat dacă toporul are coadă. ‘Da, acum are!’ Atunci bătrânii au spus: ‘Acu-i rău, că un frate de-al nostru s-a pus în slujba lui…’
Şi văzând astea, nu m-am arătat. Şi după o săptămână, nu pot să mai stau pe aici, fiindcă nimeni n-are numai prieteni, are şi duşmani, şi decât să iau drumul Rusiei, mai bine mă întorc la unitate. Şi îi propun soţiei să meargă şi ea cu mine.
La început nu era de acord: “Fiindcă tu eşti militar. Războiul e întâi. Noi ce facem?” Eu i-am spus: “Nu-i frică, ne descurcăm.” Aşa că am trimis şi au adus fata, fiindcă lucra pe unde au fost evacuaţi, să poată câştiga ceva hrană pentru iarnă. Aşa că a venit şi fata şi am plecat toţi trei.
Ajunşi la Reşiţa, la unitate, i-am raportat d-lui maior Zaharescu că m-am înapoiat, însă nu singur, ci cu familie cu tot. “Acolo a fost frontul şi am găsit totul distrus.” Atunci el a dat ordin sergentului de la aprovizionare să le treacă şi pe ele în raţie, să primesc masa de la unitate până voi primi salariu, fiindcă a vorbit cu funcţionarii de la uzină, care m-au băgat în servici de pază. La periferia oraşului a fost o baterie de antiaeriană care plecase pe front şi fiind o baracă care i-a servit comandantului bateriei, mi-a servit şi mie de locuinţă. M-au plătit ca pază. Nu m-au desconcentrat, dar făceam şase ore servici la telefoane şi 12 eram liber, plecând în familie. Fata am băgat-o la şcoala profesională şi, ca s-o scurtez cu astea, cam aşa s-au petrecut lucrurile până s-a terminat războiul. Au început anii de foamete.
Eu am rămas mai departe tot pe aici, până în anul 1947. Toamna am venit acasă şi în  primăvara lui 48, am fost arestat de securitate. Când m-au adus la Rădăuţi, m-au predat unui evreu, pe nume Ghenzer. După ce a plecat escorta, m-a-ntrebat evreul: “Ştii pentru ce eşti chemat? I-am răspuns că nu ştiu. El mi-a spus: “Nici n-ai să ştii.” Atunci m-a trecut un fior rece şi atunci m-am gândit ce înseamnă asta că “nici n-ai să ştii”. ‘Ăsta are de gând să mă împuşte… Asta înseamnă “nici n-ai să ştii”!’
Şi m-a băgat la beci. Aici am mai găsit vreo trei inşi, printre care era şi unul cu care mă cunoşteam, pe nume Nachiu, fost preşedinte de sindicat. L-am întrebat pentru ce-i aici. El mi-a spus că pentru săraci. “Adică cum pentru săraci?” “Păi, ştii că în anii din urmă, când era criza aia, s-a adus porumb şi s-a dat la săraci. Dar ştii cum e vorba aia: ‘cine-mparte, parte-şi face': a dus şi primarul o parte bunicică acasă. Oamenii au prins mişcarea şi au venit la mine şi s-au plâns. M-am dus cu ei şi într-adevăr am găsit porumbul furat. L-am împărţit la oamenii săraci. Ei, şi acum nu vine nici un sărac să mă scoată de aici! Ei, nu-i prost cel ce crede săracului?!”
Să revin la mine, seara. După ce se întuneca, pe la orele 8-9, nu pot preciza, ne scoteau afară la veceu, pe câte doi. Dar a treia seară, celui ce ieşea cu mine, i-a pus mâna-n piept şi l-a dat înapoi. Atunci mi-a fost suspect cazul şi nu numai mie.
M-am dus până-n dreptul geamului de la beci şi nu m-am dus până la veceu. Am urinat lângă geam. Am căutat să nu mă depărtez de el, să aibă motiv să tragă, să mă împuşte. Securistul a întors capul către geam şi văzându-i pe ăia toţi privind pe geam, m-a înjurat şi mi-a zis: “Nu scapi tu de mâna mea!” Ei, m-am convins acum că nemernicul ăsta e pus de evreu să mă împuşte. Pe nume era: Goilam. Doi erau care le satisfăceau planurile şi gusturile evreilor: Goilam şi Bârsan. Mai târziu, de la Bârsan a evadat colegul meu Cenuşă Ctin.
Când am venit înăuntru şi le-a spus celorlaţi, a zis Nachiu: “Să ştii că pe ăsta l-a ales evreul, comunistul dracului, coadă de topor, să-i satisfacă dorinţa. Ai văzut ce-i în stare!”
Şi văzând care-i planul lor, m-am gândit ce aş putea face să pot evada. Şi am ajuns la concluzia să duc o înscenare mare. M-am fript cu ţigara… şi am spus că sunt bolnav de boli venerice, să mă ducă la dispensar pentru tratament, crezând că pe drumul dus şi întors se va nimeri să fie mai aglomerat, să-i dau o lovitură să ia contact cu pământul şi eu s-o întind. Dar cred că au prevăzut şi ei ce s-ar putea întâmpla şi mă conduceau doi. Goilam mă ducea pe şosea şi evreul pe trotuar. Deci mergeau cu distanţă unul de altul, pentru orice eventualitate: unul cade, altu-i în picioare.
Acum mă aştepta altă primejdie, dar nu le-a venit în cap: dacă nu scotea tot aerul din seringă, tot îmi făceau capătul.
Când mă duceau la dispensar, îl îmbăta şi încărca pistolul şi mă-njura şi spunea: “Ăsta-i al tău, că doar n-am tors pe tine!””

TRĂDAREA LUI GHERMAN

In anul 1948, îl găsim angajat pe Cozma Pătrăuceanu într-o fabrică din Falcău. Nu izbutise că câştige simpatia muncitorilor alături de care lucra, ei înşişi ascunzându-şi frecvent identitatea şi înclinaţiile politice autentice. Obişnuiau să spună despre el: “Cozma are praf vechi prin buzunări – nu se încadrează cu noi…”, înţelegând printr-aceasta că nu se scuturase de credinţele şi obiceiurile trecutului, cum se străduiau ei, vopsiţii, de ochii lumii şi pentru a-şi asigura pâinea cea de toate zilele, minţind la tot pasul, spre indignarea lui Cozma, rămas om dintr-o bucată. “Eu nu i-am suportat mult şi m-am retras dintre ei şi n-am mai venit la fabrică”, mărturiseşte.
Atitudinea lui a adus asupră-i urmări nefaste. Era urmărit fără s-o ştie şi nişte inşi mai mult sau mai puţin apropiaţi de el fură chemaţi la securitate, pentru a se obţine de la dânşii informaţii cu privire la persoana sa, la trecutul lui, la ce gândea şi la ce… punea la cale. Aceasta deoarece securiştii nu-şi puteau închipui om, dintre aceia care nu le cântau în strună, să stea cuminte de o parte, să-şi vadă de muncă, gospodărie şi familie. Ci pe toţi îi socoteau antrenaţi într-o luptă misterioasă urmărind dărâmarea regimului şi înlocuirea puterii lor cu una legală. Nu se cuvine trecut cu iuţeală asupra acestui aspect al atitudinii securiştilor faţă de concetăţeni, ba chiar a majorităţii membrilor de partid. De unde provenea neîncrederea criminală în ceilalţi? Dintr-aceea că angajaţii poliţiei politice erau conştienţi a fi pus mâna pe frâiele ţării prin abuz şi că nimeni nu s-ar fi îndoit că nu meritau să le păstreze? Ori din faptul că ei înşişi nu făceau alta decât să răstoarne pe dos tot ce era firesc în alcătuirea societăţii, să comploteze, să fărâmiţeze, să verse sânge, să fure averile clădite cinstit, să dea din coate pentru a-i înlătura pe alţii de la masă ca să le rămână numai lor şi neamurilor lor caimacul cât mai plutea pe faţa oalei după jaful săvârşit de Uniunea Sovietică? Drept pentru care îşi imaginau că tot românul se poartă după calapodul lor? Încerc aceste multiple ipoteze, ce – cu certitudine – se pot înmulţi cu mare spor, pentru că nu mi se pare satisfăcătoare afirmaţia că se purtau astfel numai din ordin şi cu atât mai puţin din convingere… În definitiv, pentru a se dobândi convingeri în urma cărora să devii duşmanul năimit al tutu-ror semenilor de o limbă cu tine, ai nevoie de multă carte. Or, ei furau exact atâta învăţătură de câtă aveau nevoie pentru a promova jalnicele lor lectorate politice, susţinute de analfabeţi la fel de trişti ca şi cursanţii dinainte-le; şi cu nici un preţ mai multă.
Revenind la Cozma Pătrăuceanu, i-au parvenit când şi când ştiri despre încercările securişilor de a-i pătrunde şirul existenţei. Veştile soseau sporadic, dar de fiece dată îi reaminteau că trebuia să-şi ia rămasul-bun de la traiul liniştit. Începu să se ascundă de consăteni. Lucrurile nu stătură pe loc ci se încâlciră până ce, într-o noapte, se pomeni cu miliţia în prag. Izbuti să piară-n beznă, peste garduri departe, fără să-l simtă copoii. Sora lui le spuse că lipsea de-acasă şi nu ştia când o să apară. Aceia stătură ce stătură şi până la urmă bătură drumu-napoi. Cozma nu se mai arătă nimănui. Doar cu Constatin Gherman îl trăgea inima să se întâlnească. Şi o făcu în vara anului 1949 cu destulă nevoinţă.
Cel numit avusese şi el necazurile sale cu securiştii. Va să zică  se putea lăuda cu oarece experienţă în privinţa tertipurilor folosite de ei în vânarea omului. Era originar din teritoriul ocupat. Arestat de securitate, l-au cărat la graniţă să-l predea ruşilor. Învinuirea? Că ar fi trecut frontiera cu diverse scopuri ce nu le ştiau numi limpede, oricât l-au zdrobit. Ajuns pe mâna unui colonel sovietic, acesta comunică hingherilor români că nici o informaţie dintr-ale lor nu-l incrima pe ins şi că nu avea ordin să aresteze cetăţeni străini nevinovaţi. “Dacă l-aţi prins cu ceva, judecaţi-l voi.” Ai noştri nu se lăsau păgubaşi, ci clănţăneau din dinţii de viplă de parcă de binele lor personal era vorba. “Bine. Fie. O să-ntreb Moscova. Dacă îmi dau poruncă, îl popresc.” Liniştiţi, ofiţerii români nu l-au mai adus înapoi la Câmpulung Moldovenesc. L-au lăsat la Izvoarele Sucevei, unde-l târâseră. Iar de acolo, Gherman evadă.
După ce se văzură la chip şi se cântăriră din priviri, după ce se înţeleseră, Pătrăuceanu şi cu el împuşcară un bou prin luna octombrie anul 1949. Cu rupere de oase, l-au cocoţat într-un copac, să-l aibă provizie peste iarnă, fiindcă luaseră hotărârea să nu mai revină în sat, ci să-şi petreacă restul zilelor ascunşi. Au scos din el numai ficatul şi inima, să le mănânce mintenaş.
Mai pe-ntuneric, mai cu fereală, au ajuns în comuna Straja, la Serafim Cotos, şi au luat înţelegere cu dumnealui să ierneze la el în gazdă. Şi-au făcut o colibă sub fân, în podul grajdului. Acolo era lumină din fundul grajdului. Iar dacă voiau să coboare, dispuseseră un dulap lung de 1,20 m şi lat de vreo 0,35 m, care era mobil. Scoseseră cuiele din scândură, din partea de jos. O ţineau trasă cu o sârmă, pentru orice eventualitate. Fie o dădeau la o parte, fie o puneau la loc, după nevoi, nimeni nu observa mutarea ei aiurea. Aruncând-o, puteau sări în larg, în livadă. Mai aveau şi două rânduri de porţi la şură. Două corespundeau în curte, iar altele două ieşeau de partea cealaltă care dădea imediat în uliţa comunală. Cârligele acestor porţi erau supravegheate de ei ca să nu fie înţepenite, de parcă cei doi ar fi avut presimţiri rele.
În a treia decadă din ianuarie, Constantin Gherman plecă să vadă cum i se mai aflau soţia şi copiii, retraşi la Suliţa Moldova. Nu ştia că un cunoscut tot din teritoriul ocupat, anume din Crasna, o vizitase pe femeie. Se interesase dacă mai venea s-o vadă Costică. Îi povestise vrute şi nevrute despre faptul că şi el s-ar fi găsit într-o situaţie asemănătoare cu a soţului şi că-i era tare greu şi ar fi vrut să se tragă pe lângă el.
Femeia, fără experienţă, avu încredere şi i se spovedi cu toatele, din fir a păr, de bună credinţă fiind. Omul, cumpărat să-l trădeze pe Gherman, se puse pe pândit până ce-l dibui atunci când îl părăsise pe Pătrăuceanu. Vesti la Câmpulung, de unde se grăbiră mai mulţi securişti şi se ascunseră prin preajmă. Consemnul era să dea năvală când şi-o aprinde el ţigara, după ce va fi stat o ţâră de vorbă cu cel căutat. Gherman luptă cu ei vreo cincizeci de metri, cât încercă să se salveze. Când l-au doborât, l-au legat, l-au pus jos şi l-au bătut până ce a spus şi ţâţa ce a supt-o.
Constantin Gherman a plecat la începutul lui februarie de lângă Pătrăuceanu şi a revenit la 24 februarie.
“Dar n-a venit singur, ci cu un camion de securitate. Au lăsat camionul la o distanţă de trei sute de metri, ca să nu facă zgomot suspect”, istoriseşte Cozma Pătrăuceanu. “Şi au ajuns pe jos. Când au ajuns la uliţa pe care trebuiau să intre, unde eram eu, l-au întâlnit pe gazdă care pleca cu boii, fiindcă lucra la pădure. Mai avea vreo cincizeci de metri până la şosea. Asta era pe la ora cinci dimineaţa. Colegul, când l-a văzut, le-a şi spus: ‘Ăsta-i gazda…’. L-au somat, l-au oprit şi l-au şi luat în pălmi. L-au adus înapoi. Cred că a lăsat boii la soacră-sa. Ei au rămas la o mică distanţă, până ce gazda a strâns câinele. Totuşi câinele a simţit ceva străin şi a lătrat o singură dată. Mie mi s-a părut suspect lătratul ăsta şi stăteam foarte atent să pot să aud vreo mişcare. Îmi opream chiar şi respiraţia, şi totuşi n-am putut să simt nimic, aşa au umblat ca pisicile, până au ocupat punctele principale de ieşire, pentru că colegul le-a spus toate tainele.
El a intrat în grajd, dar aşa de fin că eu n-am putut să-l simt. În curte au fost numai doi. Trebuie să fi stat de o parte şi de alta a uşii, ca atunci când oi ieşi să-mi pună mâinile în gât, alţii să tragă foc de armă, să mă intimideze şi – gata – eram al lor. Asta şi consemnul colegului le-a fost planul.
Colegul, care intrase în grajd, m-a strigat. Când m-a strigat, mi s-a părut că a făcut-o de-afară. Bucuros că nu i s-a întâmplat nimic, repede dau dulapul la o parte, mă dau jos şi când merg spre uşă să-i deschid, mă lovesc de el. Atunci îi zic: ‘De ce m-ai strigat, dacă a fost descuiat?’ Dar el îmi spune: ‘Hai să plecăm de aici.’ ‘Da’ de ce?’ ‘Hai, repede, că nu mai putem sta aici.’ Eu, crezând că l-a suspectat cineva şi să nu i se întâmple ceva rău gazdei, m-am fâstâcit şi repede merg la uşă să trag uşa cam de vreo palmă, două. Spre norocul meu că în noaptea aia m-am fost descălţat, fiindcă mă strângeau opincile, şi eram numai în ciorapi. Când m-am udat prin ciorapi în urina de la vite, imediat mi-am dat seama, că doar era iarna, 24 februarie: ‘Unde plec desculţ, dezbrăcat şi fără armament?’ Am împins uşa la loc şi-i spun colegului: ‘Stai puţin să mă îmbrac, că sunt desculţ.’ El îmi spune: ‘Numai grăbeşte repede.’ Eu am urcat pe iesle, m-am prins cu mâinile sus de pod şi în două minute am fost îmbrăcat şi mi-am tras bocancii în picioare, am luat automatul şi m-am dat jos. Dar ce să vezi? Acum era şi gazda cu felinarul în grajd şi spune: ‘Hai, plecaţi mai repede!’ ‘Acum, imediat!’ Şi colegul îmi spune: ‘Nu mai lua armament la tine.’
Imediat mi-am dat seama că nu-i lucru curat: gazda s-a întors înapoi; ăsta îmi spune să nu iau armament. Eu îi spun: ‘Stai că-l dau în pod.’ Şi când am săltat pe iesle şi de pe iesle, cu al doilea salt, am fost sus cu şezutul pe pod, când să-mi trag picioarele, colegul m-a şi prins de picioare, să mă tragă în jos. M-am rezemat cu pieptul în perete, m-am aplecat şi i-am aruncat mâinile după picioare. Când i-am aruncat mâinile, am dat de cătuşe. El era legat.
Acu, imediat mi-am dat seama că el era prins şi că afară trebuia să fiu încercuit. Pe coleg l-au băgat înăuntru să caute să mă scoată dezarmat afară, cred. La iuţeală am luat automatul şi m-am săltat pe cununa de la fund şi când împing scândurile care erau pregătite să sar în livadă, în larg, şi imediat să deschid foc, să-i pun cu nasul la pământ, s-o pot întinde, mă bizuiam şi pe iuţeală, că atunci, la anii ăia, eram o panteră nu altceva. Dar nu mi-a reuşit, fiindcă Gherman al meu le-a spus toate tainele, căci când am împins scândura, ăia care mă aşteptau au fost gata cu degetul pe trăgaci şi am observat că au fost mai multe guri de foc, totul automat. Când au deschis foc ăştia din faţă, au deschis foc şi ăştia din curte, tot mai multe guri de foc, deci aveam foc din faţă şi din flanc.
Ăştia din curte au strigat: ‘Cozma, predă-te!’ Eu le-am răspuns: ‘Încetaţi focul, că mă predau.’ Asta am spus numai ca să întrerupă focul, să pot să mă mişc din locul sau, mai bine zis, din poziţia unde eram, dar ei n-au întrerupt focul. Ţineau foc continuu şi curgeau gloanţele cum roiesc albinele.
Eu atunci trag cu mâna în faţă, de sus în jos, m-am pipăit pe piept să văd dacă nu sunt rupt de gloanţe. Am văzut că nu simt nimic. Am făcut un salt înapoi şi am sărit din pod jos în şură, dar am fost simţit. Şi ăştia care mă aşteptau la uşă au şi intrat în grajd şi i-au luat pe ăştia doi civili în faţă, să-i aibă scut, şi ei, din spatele lor, să tragă în mine. Eu, când am apărut la uşa care trece din grajd în şura cu nutreţ, când am întins automatul să trag, ei cu aşa iuţeală s-au dat înapoi încât cred c-au căzut grămadă pe baligă, unul peste altul. Eu, în timpul ăsta, am aruncat cârligele de la porţile şurii, unul cu mâna şi ăla de jos cu piciorul, fiind pregătite pentru asta dinainte, şi când am repezit porţile, să sară şi din bălămări, am deschis foc. Ăştia care erau la poartă au îngheţat; şi eu, printre ei, am ieşit din cerc. Ei până şi-au revenit din fâstâceala aia, eu m-am depărtat vreo 40-50 m, până au tras o rachetă şi au luminat şi au început să tragă foc iar după mine. Eu când am văzut c-au luminat şi au deschis foc după mine, imediat am sărit un gard şi, prin faţa unei case, le-am făcut unghi mort şi am trecut două livezi şi am oprit, am luat poziţie după un gard, în aşteptare. Crezând c-au văzut în ce direcţie am plecat, gândindu-mă că sunt mulţi şi mă vor căuta în formă de potcoavă şi se vor lua după mine, şi mai luminează cu rachete, mă pot vâna, de aia m-am pus în aşteptare, să-i pot vâna eu pe ei. Dar au fost deştepţi că nu m-au luat din urmă.
După ce am stat vreo jumătate de oră, văzând că nu-i nici o mişcare, că se făcuse o tăcere ca-n mormânt, mi-am dat seama că ei nu pleacă de-acolo, fiindcă e întuneric, căci era cam pe la ora cinci dimineaţa şi în 24 februarie mai sunt vreo două ore până se face ziuă şi poate s-au gândit ei că-i aştept. Atunci m-am ridicat de-acolo şi am plecat. Am traversat şoseaua, am trecut pe islaz. Aici am văzut că sunt desculţ: bocancii mi-au sărit din picioare la mişcările care le-am avut, când şi unde nu mai ştiu. Mi-am dat seama că am mers prea mult şi că ciorapii s-au rupt. Am ajuns aproape de un drum care mergea la pădure şi la gară. Dar nu am luat-o pe drum, să nu mă întâlnesc cu cineva să nu informeze securitatea în ce direcţie sunt plecat, pentru că în câmp deschis nu puteam face faţă. Acum aveam de gând să trec pe la o rudă a mea, să mă pot încălţa, dar fiind cam departe, m-a prins ziua pe la jumătatea comunei şi am fost silit să intru în apa Sucevei, aşa cum era, cu sloi de gheaţă, să trec în pădure. Şi după ce m-am urcat în pădure, mi-am stors pantalonii de apă şi mi-am făcut plan cam ce am de făcut. Am fost hotărât să merg pe coastă, paralel cu drumul, până unde voi găsi muncitori, să mă pot încălţa. Şi mergând aşa, mă opream din loc în loc şi mai încălzeam picioarele în căciulă. Dar de la un timp, nu mai puteam de durere. Şi când am ridicat unul şi m-am uitat la el, am văzut că erau toate băşici cu sânge negru. Totuşi, am hotărât să merg înainte, măcar de-ar cădea şi carnea de pe el, trebuia să merg înainte. Şi aşa am mers înainte, fără să le mai încălzesc, până am dat de un drum pe care erau mai mulţi cărăuşi. Cu cai, cu boi, trăgeau buştenii de sus, din parchet, la părău.
M-am pitit într-un boschet de buhaşi şi m-am uitat la care mi s-ar potrivi încălţările. Printre alţii, a apărut un flăcău cu o pereche de boi, încălţat cu opinci, cu obiele de lână lucrate în casă. Eu ce mi-am zis: astea-s ale mele! Şi i-am căutat loc unde să poată băga boii. Şi după ce a băgat boii, i-am spus: ‘Stai jos şi imediat descalţă-te!’ În două minute a şi fost descălţat. L-am întrebat cum îl cheamă şi al cui e. ‘Petrică Zuravle a lu’ Biruş.’ ‘Tu mă cunoşti pe mine?’ ‘Da: Cozma.’ Acum ce să fac şi ce să spun? I-am spus: ‘Sui călare pe boi şi du-te şi spune că te-am desculţat eu.’ L-am urmărit şi, mai la o curbă, s-a întâlnit cu altul. Când l-a văzut că coboară cu golul, l-a întrebat ce s-a întâmplat. Când i-o fi spus, s-a întors şi ăla înapoi. Ziua aia nimeni n-a mai lucrat. I-a spus şi maistrul de exploatare: ‘Sui în car şi du-te la postul de miliţie şi spune ce ţi s-a întâmplat!’ Aşa a şi făcut. Şi i-au zis: ‘De ce n-ai pus mâna pe pistol, să-l dezarmezi?’ ‘Eu cum puteam să-l dezarmez? D-voastră aţi fost mai mulţi şi nu l-aţi putut dezarma, da’ eu cum puteam?’ ‘Atunci, hai şi ne arată unde a fost şi cum…’ Dar asta a fost numai ca să arate că şi ei sunt curajoşi. Au mers până-ntr-un loc şi i-au spus că de aci poate să se întoarcă înapoi că ei vor merge singuri. Dar au dat dos undeva şi au stat pitiţi fiindcă le era frică de aproape să li se oprească inima. Şi le-am spus ce mi s-a întâmplat, fiindcă ei n-aveau de unde să ştie în pădure.”

 

 

PE URMELE BOULUI DIN COPAC

“Eu m-am dus până a înnoptat şi am găsit un brad cu coroana mare, deasă, unde nu era zăpadă sub el. Toată noaptea am făcut mişcări, să nu mă prindă frigul şi să nu adorm, căci dacă aş fi adormit, cred că aş fi fost bun adormit, mai ales cum erau îngheţate toate hainele pe mine.
Dimineaţa, când s-a mijit de ziuă, am plecat. Şi după masă am găsit doi muncitori cu care mă cunoşteam. Şi văzându-mă pansat la mână, le-am spus că sunt rănit. I-am întrebat dacă n-au ceva de mâncare. ‘N-avem decât o bucată de mămăligă şi puţină slănină; aşa, ca sâmbăta. Dar un chibrit şi ceva de fumat, astea da, că noi şi aşa plecăm acasă, că-i sâmbătă seara.’ Mi-am potolit foamea cu o bucată de măligă şi cu o bucată de slănină, căci nu mâncasem de două zile ‘Şi dacă plecaţi, nu mai spuneţi nimănui că v-aţi întâlnit cu mine. Să vă dea Dumnezeu sănătate…’ Şi mi-am luat direcţia spre munţi, pentru că acolo aveam provizie pregătită din toamnă pentru orice eventualitate.
Pe seară, am ajuns într-un părău numit: Ascuncelu. De aici, după ce-nserase, m-am dus în Frasin, la un cetăţean cu care muncisem odată împreună şi era şi rudă cu soţia mea.
Am bătut la geam. A venit, a deschis geamul. Eu îl rog să-mi dea ceva alimente şi un chibrit. El s-a înspăimântat când m-a văzut şi spune: ‘Nu-ţi pot da nimic. Te rog, pleacă, să nu te fi văzut cineva, că m-ai nenorocit.’ Eu îi spun: ‘N-ai frică. Am avut grijă să nu fiu văzut.’ ‘Nu, nu, te rog, du-te cu Dumnezeu…’ Şi am plecat.
Am trecut prin Falcău, la o verişoară a mea. M-am tras încet, atent, şi am tot ascultat. Mă gândeam să nu  fiu păzit, fiindcă-i rudă. N-a fost nimic. Am bătut la geam, am spus cine sunt şi imediat a venit afară. I-am spus cam ce-mi lipseşte. Mi-a dat un suman care l-am îmbrăcat peste scurtă, o bundiţă şi o traistă pe care am transformat-o în raniţă. Şi alimente ca să am până pot ajunge în munţi, unde aveam boul care l-am pus în toamnă. Speranţa mea era numai dacă pot să ajung acolo pot să ies din iarnă, că altfel nu pot circula şi nu pot să mă alimentez.
Şi m-am dus până sub Cruhlea. Acolo sus, în munte, aveam legături cu un huţan, Vasile Maricicu. Era drum de sanie până la el, dar mi-a fost frică să merg, din cauză că mai trăgea miliţia pe la el. Aşa că o dată puţin a fost să nu intrăm peste ei acolo şi ne-a spus Maricicu să nu mergem direct la el, până nu luăm contact cu el, fiindcă nu vrea să se întâmple aşa ceva la el.
Acum nu puteam să merg că nu puteam şti că este sau nu este cineva. Pe-alături nu puteam merge că zăpada era atât de mare încât era greu să ajungi până la pădure, că deşi era mare, a fost şi un moloşag şi după aia a îngheţat şi era greu s-o rupi şi numaidecât pe aici trebuia să merg în direcţia unde aveam provizia. Totuşi, nu puteam. Şi m-am întors înapoi până la kilometrul cincisprezece, unde era căsătorită o consăteancă de-a mea cu gospodărie, cu situaţie bună. Şi m-am gândit să merg pe la ea, poate m-oi pricopsi cu ceva alimente. Deşi era periculos de mers la ea, fiindcă acolo trăgea miliţia la odihnă, la masa femeii. Dar am încercat: poate că acum să nu fie.
Să încerc. Trec o punte care era peste părău. Urc la ea. Mă uit pe geam şi văd în casă vreo trei bărbaţi desbrăcaţi. La început am crezut că sunt nişte vecini şi strig gazda afară. A ieşit Zenovia. Îi dau bună seara şi o întreb: ‘Pe cine ai în casă?’ Ea îmi spune: ‘Nişte oameni străini.’ Dar eu vorbeam cu ea, dar cu ochii eram pe geam, să pot observa orice mişcare în casă. Eram cu închizătorul tras şi cu degetul pe trăgaci. Şi-i spun ei să mă servească cu ceva alimentaţie; fiindcă acum îmi cunoştea oricine situaţia, nu trebuia multă spovedanie. Dar ea îmi spune că nu poate, fiindcă sunt oamenii ăştia străini. Eu îi spun: ‘Dar ei n-au nici un interes şi ce ştiu ei ce faci tu afară?’ Ea: ‘Nu că-s cam şmecheri…’ Iar eu imediat mi-am dat seama că ăştia-s miliţia şi-i spun: ‘Hai, pleacă în casă!’ Şi eu am ridicat pistolul în poziţie de tragere şi m-am pus cu spatele înainte ca să pot observa cum apare o umbră să trag. Aşa m-am retras până după o şură. După aia m-am întors pas alergător până am trecut apa şi am început să vin la vale şi am venit vreo doi kilometri. M-am răzgândit că degeaba vin încoace că n-am unde mă alimenta. Chiar cu riscul morţii, trebuie să mă întorc, să merg, să ajung acolo unde am pus boul, că altfel sunt pierdut.
Şi mă întorc şi merg aproximativ un kilometru şi la o curbă apar vreo patru inşi. Distanţa între mine şi ei era de aproximativ o sută cincizeci metri. Deşi era bună, se vedea bine, totuşi de la distanţă mare, dacă nu eşti atent, nu-ţi poţi da seama dacă vine sau pleacă, aşa că eu, cum i-am observat, m-am şi întors înapoi cam trei sute de metri, unde era un teren viran şi erau mulţi buşteni care erau sloboziţi pe un părău din pădure. Aici m-am făcut pierdut printre buşteni până în gura părăului. Dar ei fiind atenţi, au observat mişcarea şi s-au împărţit: doi au plecat înainte, îmbrăcaţi civil, iar doi au înscenat că merg la cineva şi am observat că s-au făcut pierduţi. Şi au ocupat poziţie, crezând că ori de merg în vale, ori de merg în deal, cad în ţeava lor.
Atunci am fost nevoit să urc sus în pădure, să merg pe coastă. Şi  aveam de mers patru kilometri. Dar distanţa asta atât de greu a fost de mers încât nu găsesc cuvinte să spun, fiindcă pădurea era tineret încărcat cu zăpadă. Se scutura tot pe mine de m-a udat totul. Atât de greu a fost de mers că în jumate de noapte abia am mers doi kilometri. Aici am dat de o prăpastie care nu puteam să o cobor, nici nu puteam urmări noaptea de unde începe. Şi am fost nevoit să rămân pe loc până s-a mijit de ziuă. Apoi am ocolit-o şi am avut de mers încă doi kilometri până să traversez un părău şi un drum ca să ies din zona periculoasă.
Când să traversez, deabia ajuns în părău, stau pitit să mai observ de a nu fi nimeni. Şi, când colo, din dreapta, apare un cetăţean. A trebuit să mă dau încet după un cot ce-l făcea în stânga, să nu mă poată observa individul pe moment ce trecea. Dar el a mers puţin mai sus şi a stat puţin atent şi s-a întors înapoi. După ce a dispărut el, imediat eu am sărit în drum şi până am găsit un boschet ca să-mi fur urma din drum, aud că sună nişte clopote.
Cobora cineva cu caii cu buşteni şi deodată m-a surprins fără să am unde mă camufla. Decât că m-am culcat pe butuci. Erau doi oameni şi erau cu faţa spre mine. Deşi nu m-au cunoscut, dar eram om suspect.
M-am ridicat de-acolo, am urcat în sus, fiindcă era pantă şi, făcând urma cam spre ieşire, dacă căuta urma cineva că-i spre ieşire, căci mai sus a fost mai în faţa soarelui şi nu era zăpadă şi fiind brad era tare-tare şi nu se putea observa urma până am dat de un drum circulat care urca într-un munte Bucovineşti. Şi deodată am întâlnit o femeie care, la prima vedere, s-a înspăimântat. Eu i-am vorbit şi i-am spus să nu-i fie frică că nu i se întâmplă nimic. Am întrebat-o unde merge. Ea mi-a spus că merge la cooperativă. ‘Dacă mergi la cooperativă, nu spui nimănui că te-ai întâlnit cu cineva.’ Ea a început să jure că nu va spune nimănui. Am întrebat-o dacă fumează. A spus că da. I-am cerut o ţigară. Mi-a dat jumătate de pachet şi chibrit, ceea ce-mi lipsea. Am mai întrebat-o dacă nu-i miliţie pe sus. Zice: ‘Astăzi nu s-au văzut. Ieri au fost.’ Mi-am luat la revedere şi am început să urc sus. Acolo am dat de o poiană mare, frumoasă şi am traversat-o până lângă pădure, unde era şi în faţa soarelui, unde am adunat ramuri de fag care erau atârnate fără coajă pe ele, fiindcă astea nu produc fum.
Aici, până seara, mi-am uscat obielele, că erau ude, cum am trecut prin apă. Şi mi-am fript doi cartofi, căci mulţi n-aveam şi trebuia să-i cruţ, că nu ştiam când voi putea ajunge unde aveam boul.
Spre înserat, am coborât spre linia ferată, să merg în sus până am ajuns iar sub Cruhlea. Acum n-am mai căutat să merg la Vasile Maricicu. M-am urcat pe gard, gardul fiind de răzlogi, şi am mers pe gard ca pisica, cam o sută cincizeci de metri, până am ajuns în dreptul unui pâlc de pădure. M-am dat jos.
Ei, când m-am dat jos, am intrat în zăpadă până la cingătoare. Am început să sparg gheaţa cu patul pistolului şi fiindcă distanţa nu era mare, am reuşit şi-am ajuns la pădure. Ei, aici zăpada fiind mai mică şi afânată, am ajuns mai uşor sus pe plai. Ei, aici bucurie pe mine că pe plai zăpada aproape nu mai era, fiindcă era în faţa soarelui. Dar, de la un timp, iarăşi a devenit deasă şi a început iarăşi să se îngroaşă şi atunci n-am mai putut merge în direcţia unde aveam boul. Şi am început să merg cu plaiul înainte; şi era un pustiu; şi când a început să înnopteze, am găsit un brad uscat căzut la pământ. Şi am rămas peste noapte acolo. Am făcut un foc de m-am uscat peste noapte. Şi dimineaţa am plecat înainte.
Mergeam, dar nici eu nu ştiam unde merg. Şi mergând aşa, am dat de-o târlă, unde era o femeie cu vite. Fiindcă nu era departe de plai, m-am dus la ea şi i-am propus dacă poate să mă servească cu vreo mâncare. Dar mi-a răspuns că nu are şi, fără să-i mai răspund, am plecat. Dar în gând: ‘Să dea Dumnezeu să n-ai sănătate în oase, femeie fără suflet…’ De forţat nu puteam s-o forţez, fiindcă era zăpadă şi nu mă puteam pierde.
Şi aşa mergând pe plaiul ăsta, zăpada era mare şi îngheţată. Când puneam un picior deasupra şi-l ridicam pe ăstălalt, se afunda ăstălalt. Până am găsit un drugar lung de vreo cinci-şase metri. Îl întindeam pe zăpadă, mă urcam pe el, mergeam până la capăt, mă dam jos şi îl întindeam. Iar mă urcam pe el, mergeam până la capăt. Numai aşa puteam înainta. Şi aşa mergând, am ajuns de mi-a apărut în faţă o pădure. Cât cuprindeai cu ochii, nu mai vedeai altceva numai pădure. Te uitai ca pe Marea Neagră.
Acum eram disperat de tot. Înapoi n-aveam la ce mă întoarce, înainte – pustiul ăsta. Înfometat, obosit, istovit de putere. Alimente nimic. Şi atunci m-am gândit: ‘Cred că aici mi-a fost locul unde să-mi fie sfârşitul de foame şi de frig.’ Ar dura prea mult. Dar m-am gândit: ‘De ce port arma asta la mine? Cel mai nimerit lucru ar fi să mă împuşc în cap. Pun ţeava sub bărbie. La o apăsare de trăgaci, la secundă eşti mort fără dureri.’ Cea mai rapidă şi uşoară moarte fără dureri.
Dar când am tras închizătorul, fulgerător mi-a venit o altă idee: că numai laşii îşi iau viaţa. Omu-i dator să lupte cu existenţa.
Şi cum în timpul acela se tăia pădurea în stil barbar şi erau tăieri în toate părţile, pentru că era Sovromul de ne cărau ruşii bunul ţării cu o lăcomie nespusă, te durea inima, dar n-aveai ce face.
Şi m-am gândit că într-o pădure aşa mare să nu fie vreo lucrare şi mă gândesc dacă o fi vreo lucrare, trebuie să se audă vreo comandă. Şi fiindcă eram sus în creastă, voi putea să aud mai bine. Şi stau atent şi ascult. Şi după un timp aud o comandă slabă, căci erau departe. Stau atent, să pot să-mi fixez direcţia.
După ce mi-am stabilit direcţia, am tras cartuşul ăla, să nu-l mai port la mine. Fiindcă era numit să-mi ia viaţa, n-am vrut să-l mai port la mine. Acu, până să ajung la pădure, era o distanţă în jur de o sută de metri. Era pantă la optzeci grade şi am crezut că, coborând în pantă, voi putea rupe zăpada mai uşor. Însă văzând că-i îngheţată, şi era şi groasă, mi-a venit o idee, şi pun mâna pe gheaţă, la o distanţă cât mi-am putut permite, şi mă reazim în pistol şi mă salt şi mă pun cu şezutul pe gheaţă. Observ că mă ţine. Ridic picioarele. Împing din pistol. Fac pornirea şi am mers până-n marginea de pădure ca cu săniuţa. Când am ajuns mai aproape de pădure, zăpada nefiind îngheţată şi eu venind în viteză, am intrat sub ea. Ei, m-am ridicat, m-am scuturat şi am plecat în direcţia unde am auzit strigând comanda.
Când m-am apropiat la o distanţă oarecare, m-am oprit. Am tras arcul din spate de la pistol. Dau ţeava în jos. Trag închizătorul, ca să curăţ locaşul închizătorului ca, în caz de tragere, să nu am incidente. Dar când aduc ţeava la loc, am scăpat închizătorul şi mi-a luat un cartuş şi am făcut o detunătură, ceea ce înseamnă că m-am descoperit înainte de a mă trage să pot observa cine şi ce-i acolo. Fiindcă în timpul acela stătea miliţia în preajma muncitorilor, doar venim noi să le cădem în ţeavă. Şi lăsau sâmbăta în cabane alimente otrăvite, doar, fiind lipsiţi, le vom lua…
Şi acum, cu toate că m-am descoperit, m-am dus hotărât orice ar fi, dacă mor, mor în luptă. Dar s-a întâmplat că n-au fost poteraşi. Erau patru muncitori. Observ că unul din ei era mai scuturat, mai deosebit de ceilalţi. Îi fac semn să vină la mine. A venit, dar l-am oprit cu distanţă. L-am întrebat cum se numeşte, de unde este. ‘Ai vreo funcţie, că te văd mai deosebit de ceilalţi?’ ‘Da, sunt manipulant.’ ‘Ştiu că eşti vopsit.’ ‘Ba nu sunt. Dar mi s-a propus, fiindcă mă pricep în exploatare bine.’ ‘Domnule, nu mă interesează ce politică faci, dar nu uita că eşti român! Domnule, fac o întrebare: dacă pot să mă pricopsesc cu ceva alimente de la d-voastră?’ ‘Tovarăşe…’ ‘Fără “tovarăş”!’ ‘Scuză-mă, te rog, domnule, noi suntem veniţi de la zece kilometri, pentru a pregăti nişte lemn, să-l poată lua cu caii. Suntem veniţi de la capătul linei Dămăcuşa. Alimente nu avem. Avem cu noi mâncare numai pentru amiază, pentru că diseară ne întoarcem. Dar din ce avem, vă putem servi…’ Şi-i spune unui muncitor să facă focul ca după aia să vină şi ceilalţi să facă amiaza. Am stat şi eu cu ei şi am prânzit prieteneşte. Manipulantul m-a servit şi mai decât ceilalţi.
‘Dar mai am nevoie de altceva: aici sunt dezorientat. Aş vrea să ajung în muntele ăsta, în Feredeu.’ Şi unul din ei, care fusese cioban şi cunoştea toate locurile, mă învaţă pe unde şi cum să merg să ajung în Feredeu. Şeful îmi mai spune că în părăul care-i imediat în faţă, sunt patru oameni care încarcă cărăuşi. ‘Unul din ei a fost şi el în situaţia matale. A fost, dar în scurt timp a scăpat. Vezi că de la ei te poţi alimenta mai bine, fiindcă ei sunt pe săptămână aici.’
Le-am mulţumit şi i-am rugat să nu mai difuzeze nimănui c-am trecut pe la ei. Şi, într-adevăr, n-am mers mult şi am găsit, după cum mi-a spus, patru oameni care încărcau un cărăuş. Le dau ‘Doamne-ajută’. Îmi mulţumesc. ‘Ei, cum merge treaba?’ ‘Dacă dai din mâini, merge.’ ‘Nu vă supăraţi dacă vă întreb de unde sunteţi: din Frumosu? Dar mata care eşti cu caii pari a fi de altă naţionalitate…’ ‘Da, sunt neamţ.’ ‘De unde?’ ‘Din Pojorâta.’ ‘Dar cum de ai rămas în România, că nemţii s-au repatriat în Germania?’ ‘Eu n-am plecat.’ ‘Foarte bine că îţi place la noi, în România. Poate fumaţi careva dintre d-voastră să mă serviţi cu o ţigară…’ ‘Da, poftim.’ Spun: ‘Continuaţi, ca să nu stea dumnealui prea mult.’ Aşa că i-au mai pus un butuc şi au completat încărcătura neamţului şi, la plecare, l-am rugat să nu mai spună nimănui. ‘Fiindcă eşti neamţ, am încrederea că ai să taci, n-ai să spui nimănui nimic, adică de apariţia mea pe aici.’
Unul dintre muncitori a mers la baracă, unde avea un băieţandru care era calman şi l-a făcut atent despre aceea că am să vin eu, să nu-i fie frică. După aia a mai venit un cărăuş. Şi după ce l-au încărcat şi pe ăsta, probabil a fost ultimul, c-au venit cu toţi la baracă. Şi stând de vorbă cu ei şi văzând că sunt pansat la mână, le-am spus cum a fost trădat şi prins un coleg al meu care a fost mers în Suliţa Moldova, unde erau soţia cu doi copii. Şi fiind bătut într-un stil barbar, m-a divulgat şi pe mine şi a venit un camion de securitate, m-au încercuit şi s-a deschis foc. Dar am acţionat puternic şi am ieşit din cerc. Dar după ce am  ieşit din cerc şi m-am depărtat de locul cu pricina, am observat că sunt desculţ: bocancii mi-au sărit din picioare, fiindcă nu erau bine legaţi: când şi unde, n-am simţit. Şi tot atunci am văzut că sunt rănit la mână. Mi-era rupt podul palmei. Am început să mă tratez cu compresă cu urină, fiindcă aveam experienţa asta că urina ajută mult la vindecarea rănilor. M-am bucurat că nu erau rupte oasele.
Între timp, oamenii au făcut mâncarea. Am servit cu toţii cina şi analizându-i pe fiecare în parte, am ajuns la convingerea că n-ar fi niciunul din acei criminali să-mi facă vreun rău. Şi am  rămas peste noapte la ei şi m-am uscat după cum eram tot ud.
A doua zi dimineaţa, au făcut iarăşi mâncare. Am mâncat cu toţii. Mi-au dat toţi alimente la raniţă şi tutun şi chibrite. Unul care nu fuma a împrumutat de la ceilalţi ţigări, fiindcă a vrut să mă servească şi el, egal cu ceilalţi.
La plecare, le mulţumesc de ospitalitatea şi dragostea cu care am fost primit şi îmi mai dau nişte indicaţii: ‘Te urci cam distanţa asta, ajungi în plai, mergi la stânga, aproximativ cam atât, şi faci în dreapta şi ai să dai de muntele Feredeu. Cobori şi dai în părăul Brezii’, căci pe mine asta mă interesa, fiindcă acolo aveam o femeie care era văduvă de război. Se numea Macovei Elena. Era de 29 ani, singură, fără copii, pe un munte, şi neavând vecini pe aproape acolo. Puteam fi în siguranţă să pot ieşi din iarnă.
Dar n-am nimerit în Feredeu, ci l-am depăşit. S-a terminat şi plaiul ăla şi am văzut că nu merge bine. Dar am dat de un părăuaş mic care se scurgea la vale şi am mers şi eu după scur-gerea lui, că doar m-o scoate undeva. Şi am coborât o distanţă cam mare şi am dat de un părău mare şi avea un drum pe malul stâng, dar neumblat. Ei, şi atunci mi-am zis: ‘Ah, părăul ăsta mă scoate numaidecât undeva ca să mă pot orienta…’, ca după vreo trei sute de metri să-mi apară în faţă o baracă de muncitori unde de curând se terminase o lucrare. Drumul era şlefuit, cum se căraseră buşteni.
Acum eram cam orientat unde mă aflam, fiindcă în iarna anului 46-47 am fost angajat la fabrica de cherestea din Dămăcuşa şi am făcut servici aici. Luam lemnul în primire de la cărăuşii care-l trăgeau din pădure, şi pe cel care se încărca la vagoane şi se transporta la fabrică. Eu le cubam şi le dădeam bonurile de lucru.
Mi-am zis: ‘Trebuie mai înainte să găsesc a doua cabană, unde eram cu muncitorii.’ Merg şi, într-adevăr, găsesc baraca de la care era o urmă de sanie proaspăt ieşită. Când intru în baracă, găsesc încă foc, ceea ce înseamnă că acum terminase lucrarea şi acest cărăuş plecase ultimul. Atunci mă gândesc: ‘Hai să merg până unde se încărcau vagoanele.’ Şi de aici se vedea la cantonul pădurarului. Pe când eram eu acolo, eram cunoscut cu pădurarul Ţugui X, care era fără o mână. Un om foarte cumsecade. M-aş fi dus la el. Dar cum poţi să mergi, când nu poţi să şti cine poate fi acolo. Aşa că am renunţat să mai merg şi m-am întors la baracă şi m-am dat la o parte pe coastă. M-am camuflat şi am suprave-gheat baraca până a înnoptat de-a binelea.
Aşa că, după ce s-a întunecat de tot, târziu, am intrat, ştiind că după ce întunecă nu mai circulă nimeni în pădure. Mi-am făcut focul de m-am uscat peste noapte. A doua zi am căutat să merg pe unde ştiam că umblam când am făcut servici aici. Dar fiindcă a fost zăpada mare, cred că nu au mai circulat pe aici oameni din părăul Brezii. Şi pe aici era periculos de mers, fiindcă se putea să mă întâlnesc cu miliţie şi eram silit să-i împuşc fără somaţie, fiindcă ei ar fi căutat să mă someze, să mă legitimeze. Aşa că am renunţat să mai merg pe acolo, să nu mai provoc o alarmă şi pe aici. Aşa că am fost nevoit să mă întorc pe unde am venit, deşi am avut de urcat o pantă foarte abruptă dar, cu toată greutatea, am ajuns la creastă. Dar eram disperat. Era o ceaţă atât de deasă, încât era aproape jumătate întuneric. Şi aşa stând şi neştiind ce hotărâre să iau, deodată aud un lătrat de câine foarte puternic. Stau şi-l ascult, să-mi pot da seama cam unde ar fi. Apreciez că ar fi în părăul Purşescu: o bucurie pe mine ce nu o pot spune, căci acum eram orientat unde mă aflu. Şi atunci mi-am zis: ‘Mă cobor în Purşescu, traversez muntele Armanca şi ajung în părăul Brezii.’ Mai aveam de urcat pe alt munte şi, gata, ajungeam la locul dorit.
Dar, altă minune. Merg puţin la vale şi îmi apare o poiană în faţă: era muntele Feredeu. Am coborât până în părău şi am mers prin pădure ca vreun kilometru şi m-am apropiat la vreo trei sute de metri de casa Ilenei. M-am postat într-un boschet de buhaşi, nu cumva să fie descoperită şi să fie păzită.
Aşa am supravegheat de la amiază până spre seară, fără să observ vreo mişcare, dar nici gazda nu se mai vedea. Atunci mi s-a părut suspect, căci aproape să înnopteze. Vitele stăteau pe lângă grajd şi nu le băga nimeni înăuntru. Deodată văd că apare o femeie şi bagă vitele la grajd şi după aia pleacă acasă, fiindcă casa era la distanţă de grajd. Eu atunci repede am coborât o pantă şi am urcat dincolo, direct la grajd. Prima dată am controlat grajdul. După aia, m-am tras aproape de casă. Am stat şi am aşteptat până a ieşit Ileana afară. Am strigat-o cu voce aşa mai redusă, şi ea, când m-a auzit, m-a cunoscut. Repede a venit la mine. Şi eu am întrebat-o unde a fost, că ‘eu am supravegheat casa cam de la amiază şi nu te-am văzut. Era interesant că vitele erau afară şi nu te vedeam ca să le bagi în grajd.’
Atunci ea a început să plângă şi să-mi spună că a fost luată la miliţie şi au bătut-o grozav. ‘Dar cum de ţi-au dat drumul?’ Acum, ea mi-a spus: ‘Am fost lăsată singură şi am fugit de-acolo.’ ‘Acum să-ţi spun eu de ce ai fost arestată şi bătută. Ştii tu când am fost pe la tine cu un coleg şi-am adus carne şi ai fiert-o noaptea şi ne-ai pregătit-o? Şi în zorii zilei, am plecat. Ăla a fost prins în Suliţa Moldova şi ne-a divulgat şi pe mine şi pe tine. Ei, aici nu putem sta mult de vorbă. Ai ceva de-ale mâncării?’ ‘N-am nimic gata.’ ‘Uite, eu cobor colo în vale, la stogul ăla de fân. Să-mi aduci nişte cartofi, sare şi chibrite.’ Aşa că n-a zăbovit prea mult şi a venit cu jumătate de traistă de cartofi, mere, sare şi chibrite. Şi, de aici, am putut să-i spun tot, cum el s-a dus să mai poată afla ce mai fac soţia şi copiii, că avea doi copii mici…” [Precum îşi dă seama cititorul, Cozma Pătrăuceanu, din acest loc înainte, reia, pentru ştiinţa Ilenei, povestirea prinderii lui Constantin Gherman şi aducerea securităţii în ograda gazdei amândurora, naraţiune publicată de noi anterior, uşor modificată datorită folosirii unor mici fragmente din aceeaşi istorisire expusă la locul potrivit. Cu această punere în temă, amintirile lui Cozma Pătrăuceanu se curmă brusc.]

Tags

Related Posts

Share This

6. Alexandru Şura Bogdanovici. Documente inedite

Cine dintre aceia care au parcurs măcar una dintre cărţile privitoare la “reeducările studenţeşti” de la penitenciarul Piteşti (premerse de încercările de la Jilava, de tatonările de la penitenciarul Suceava, şi continuate cu ‘depăşirile de normă’ de la Canal, cu tentativele ratate de la Târgu Ocna, de aiurea, şi de ororile de la penitenciarul Gherla) nu a reţinut numele lui Şura Bogdanovici, după botez: Alexandru?
Totuşi, pentru a preveni şi posibilitatea existenţei unor cititori mai puţin informaţi asupra acestei pete cumplite ce a înnegrit istoria contemporană a României – reeducările -, vom recurge la câteva date lămuritoare. Prin mijlocirea lor vom obţine minimumul necesar aprecierii negative şi pozitive a personalităţii celui numit. Alături de biografia sa, vom avea la dispoziţie şi câteva dintre puţinele însemnări ce a lăsat posterităţii (toate, cu o excepţie, inedite), cele mai însemnate dintre acestea fiind o mână de poezii. Ele au scăpat de binechibzuita cenzură a mamei sale, îngrozită de percheziţii ce i-ar fi putut adăuga culpei fiului său povara altor ani de temniţă, peste condamnările atrase de activitatea lui politică, datorită posibilei descoperiri a versurilor sale.

Textul de faţă constituie prima încercare de reconstituire a scurtei şi tragicei vieţi a studentului legionar care, în anchetă, a propus Securităţii să i se încredinţeze organizarea şi conducerea “reeducării” miilor de studenţi de un crez cu el, arestaţi în noaptea de 15 mai 1948, a elevilor membri ai “Frăţiilor de Cruce”, ca şi a celorlalţi studenţi făcând parte din diverse organizaţii ce se opuneau terorii comuniste instaurate în România, câţi se aflau adunaţi în penitenciare. Sau dacă nu a pornit de la el acea propunere ruşinoasă – adevărata sursă nu a ieşit încă la iveală -, va fi vorba despre studentul căruia i s-a indicat de către securişti să pună în practică greu imaginabila teorie a depersonalizării. El a acceptat s-o facă după o metodă “blândă”, cum aş numi-o, anume prin studierea ideologiei marxist-leniniste, a economiei politice, a cântecelor propagandistice ale noii puteri etc.. Prin “reeducare”, spre deosebire de securiştii care au născocit ‘sistemul’ sau l-au preluat din tehnicile sovietice de ‘descreierare’, el înţelegea asimilarea gândirii dialectice şi a modului de viaţă propus de comunişti; repet: pe calea studierii publicaţiilor partidului comunist şi a analizării lor în seminarii în cadrul cărora se purtau discuţii în favoarea noului regim. Fără ştirea sa acest sistem, dealtfel, s-a aplicat în întreaga ţară, în vederea ‘reeducării’ tuturor românilor, inconştienţi că treceau în mod obligatoriu printr-o adevărată ‘şcoală’. Din păcate, nu s-a ivit încă nici un pedagog al timpurilor de după căderea comunismului, care să cerceteze rolul criminal, faţă de naţia noastră, a colegilor săi pedagogii din trecutul apropiat ce au îndobitocit neamul românilor, cu aberaţiile nu totdeauna importate din Uniunea Sovietică, ci deseori născocite de acei pedagogi înşişi. Aceştia sunt principalii vinovaţi de ‘reeducările’ la care a fost supusă masa românimii.
Intenţia lui Alexandru Bogdanovici – basarabean care cunoştea foarte bine hotărârea bolşevicilor de a stârpi o generaţie de anticomunişti, aceea a tinerilor decişi să lupte cu orice risc împotriva aservirii naţiei – era, pare-se, de a provoca, după încheierea ‘reeducărilor’,  eliberarea tineretului din închisori, încheierea vărsărilor de sânge, un pact social cu dictatura. Cel puţin, aşa arătau lucrurile conform acuzaţiilor ce i-au fost aduse de către unii prieteni şi de către Eugen Ţurcanu, acela care i-a luat locul în conducerea reeducărilor. Anume că Alexandru Bogdanovici s-a angajat în transformarea intelectuală a camarazilor săi, pentru a păcăli administraţia temniţei şi conducerea M.A.I. ce supraveghea procesul de comunizare dirijat de el. Participanţii urmau să se dea drept ‘oameni noi’, pentru a-şi putea relua cu mai multă vigoare lupta anticomunistă, odată puşi în libertate.
Din declaraţiile lui Eugen Ţurcanu, privitoare la evenimentele din penitenciarul Suceava din anul 1948, aflăm că “şefii mai importanţi [ai Mişcării, n.n.], printre care: Cobilaş Nicolae, Gherase Aurel, Daneş Remus, Bogdanovici Alexandru, Moisiu Dumitru, Mărtinuş Alexandru, Butan Constantin, Pivin Gh., Manoliu Oltea care, în prezenţa dl. inspector Ciupagea au discutat şi apoi au întocmit un memoriu pe care l-au adresat C.C. sau M.A.I., prin care ei, în numele tuturor legionarilor din penitenciarul Suceava, arătau că renunţă la continuarea activităţii legionare, rămânând legionari” (Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Bucureşti, Editura Vremea, 1995., p. 82) Ultima subliniere face credibilă afirmaţia, deoarece ea e impregnată de demnitatea unui crez neîncălcat de semnatari prin angajarea de a renunţa la activitatea lor politică.
Despre un atare memoriu (semnat de alţii, în alte condiţii) raportează şi Onisifor Ghibu în amintirile sale de lăgărist, intitulate: “Ziarul de la Caracal” (Bucureşti. Editura Albatros, 1991).
La câtva timp după redactarea memoriului sucevenilor de marcă, probabil constatând că acesta nu era învrednicit cu nici un răspuns, Alexandru Bogdanovici iniţiază acţiunea autoreeducării, care a cuprins circa o sută de tineri. Aceasta în toamna aceluiaşi an. Alături de el s-au numărat: Vasile Puşcaşu, Toma Simionovici, Sorin Pintilie, Ştefan Moravschi şi încă cinci codeţinuţi, neidentificaţi în declaraţia sa de către acelaşi Ţurcanu. Grupul lor şi-a început activitatea înainte de judecarea proceselor legionarilor aflaţi în acel penitenciar, adică înainte de decembrie 1948. În februarie, probabil după comunicarea sentinţelor, cei care se autoreducau s-au înmulţit cu: Leonard Gebac, Ion Negură, Eugen Ţurcanu, Ion Bobu, Cezar Clement, Eugen Dimitrov, Jean Aristide, Virgil Mitan, Ion Comănici, D. Vlad, Cornel Melinte, Alexandru Mărtinuş, Mircea Crăciunescu, Maximilian Sobolevschi, Mihai Timu, Aurel Batariuc, Virgil Bordeianu, Alexandru Popa, Adrian Prisecaru, Gh. Caziuc, Borislav Irion, Gh. Roşca, Nic. Cotuj, Tatulea, Mitoiu; şi aceştia nu erau toţi.
Acordăm credit declaraţiei lui Eugen Ţurcanu privitoare la scopurile lui Alexandru Bogdanovici, când şi-a antrenat în autoreeducare colegii de suferinţă: “Scopul urmărit (…) era acela de a se prezenta în faţa organelor de stat ca “reeducaţi” şi de a se elibera din închisoare înainte de ispăşirea condamnării, atât el cât şi cei ce-l urmau în acea acţiune. (…) El mai urmărea ca (…) să oficializeze acţiunea lui (…). În acest scop el a mai făcut 2 sau 3 memorii pe care le-a adresat C.C. sau M.A.I. şi unul dl. colonel Popic” (Mem., op. cit., p. 84).
Constatăm că anchetatorul îi impune lui Eugen Ţurcanu, prin aceeaşi întrebare repetată insistent şi neobosit, să afirme că acţiunea lui Bogdanovici a fost una necinstită. Or, Ţurcanu – acela care urma să-l tortureze pe colegul său Bogdanovici până la moarte, refuză să-i ia acest ultim merit; nu acceptă timp îndelungat să-i caracterizeze acţiunea drept una necinstită: “Nu vreau să spun că a fost o acţiune necinstită, căci dacă aş spune aşa, nu ar fi realitatea”! (op. cit., p. 86)

Cine este acest Ţurcanu? Este unul dintre tinerii arestaţi tot în mai 1948, fost membru al Frăţiilor de Cruce, devenit ulterior comunist şi sprijinit, se spune, de familia lui Bodnăraş să urce în ierarhie, pentru ca noul regim să-i încredinţeze misiuni diplomatice. El este acela ales de conducerea M.A.I. să-l înlocuiască pe Alexandru Bogdanovici pentru ca “reeducările” să devină altceva decât fusese în intenţia întemeietorului lor, Şura – cum îl numeau apropiaţii -. Sub noua conducere, ele urmau să mascheze o continuare a anchetei încheiate – de data aceasta condusă de proprii colegi de detenţie -. Se preconiza folosirea celor mai de neînchipuit mijloace de tortură fizică şi morală (până la hrănirea ‘anchetaţilor’ cu fecale), pentru a se descoperi toate legăturile de afară ale celor arestaţi, inşi rămaşi încă în libertate şi urmând astfel a intra pe mâna Securităţii la rândul lor, alături de denunţătorii fără voie.
Acest tip de “reeducare” încurajă o înjosire morală fără precedent în istoria omenirii, având drept scop compromiterea definitivă şi fără drept de apel a tinerilor trecuţi prin bolgiile penitenciarelor Piteşti şi ulterior Gherla, ca şi a mişcării politice în care erau înregimentaţi în momentul arestării. Încă o dată: aceste “anchete-demascări” trebuiau să fie conduse de către deţinuţi înşişi, astfel fiind calculată teroarea dezlănţuită în cursul lor încât nici unul dintre condamnaţi să nu scape de chinuri până ce nu se compromitea devenind torţionar la rândul său, provocator şi turnător – în detenţie, dar şi în libertatea ce i-ar fi urmat. Observarea strictă, zi şi noapte, a torturaţilor, era atât de drastică încât după câteva tentative izbutite sau nu de sinucidere, pentru a se scăpa din mâinile colegilor de puşcărie, nimeni nu şi-a mai putut lua viaţa. Metoda era preconizată de comunişti astfel încât să fie mascaţi adevăraţii criminali: cei din conducerea ocultă a “reeducărilor”, rămaşi în birourile M.A.I.-ului sau observând incognito, prin vizeta uşilor, evoluţia caznelor şi a rezultatelor lor. “Reeducările” au constituit un experiment ce preceda aplicarea simultană şi mai ales ulterioră asupra întregii populaţii a României a tehnicii depersonalizării, urmărindu-se ţinta preschimbării cetăţenilor ţării într-o îngrămădire de roboţi, mulţime în mijlocul căreia nimeni să nu mai poată avea încredere în nimeni; ceea ce s-a şi izbutit a se obţine parţial.
Alexandru (Şura) Bogdanovici a fost dat pe mâna lui Eugen Ţurcanu ca o victimă de elecţie ce trebuia să dispară, deoarece cunoştea secretul implicării directe a conducerii M.A.I. în desfăşurarea “reeducărilor” şi, conform unei mărturii a lui, încre-dinţată lui Costache Oprişan şi retransmisă de Mihai Timaru, cunoştea secretul stagiului de formare ca torţionar, al lui Eugen Ţurcanu, la Moscova, unde a fost iniţiat în ororile ce urma să le dirijeze. Tortura şi lipsa ajutorului medical au dus la moartea lui Şura, acela care – nădăjduiesc să rămân obiectiv când fac această afirmaţie – n-a avut altă vină decât insuficienta maturizare politică ce l-a condus către credinţa naivă că exista posibilitatea unui pact umanitar cu comuniştii. Această greşeală, în aparenţă minoră, pentru toţi aceia lipsiţi de maturitate politică, s-a dovedit una fundamentală şi necruţătoare, deoarece nu există nici o şansă de apropiere de comunişti fără compromitere şi fără a deveni, la rândul tău, criminal (în sens propriu sau figurativ), sub orientarea sau presiunea lor. Acest adevăr rămâne valabil şi astăzi, oricât îl ignoră în continuare statele Occidentului, precum şi partidele noastre democratice.

Născut la 8 iunie 1924, la Soroca, Basarabia, Alexandru (Şura) Bogdanovici urmează în aceeaşi localitate cursurile şcolii primare şi ale primelor clase de liceu, întrerupte de întâia sa arestare, iar clasele a VI-a şi a VII-a (1938-1939) le frecventeză la Liceul Internat din Iaşi. Din martie şi până la 23 august 1944 se află, împreună cu fami-lia, în refugiu, la Râmnicu-Vâlcea, unde au locuit în strada Ştirbei Vodă nr. 29. Din pricina altor privări de libertate, n-a izbutit să-şi susţină bacalaureatul decât în anul 1947. A fost clasificat al 14-lea, din 104 candidaţi; şef al acelei promoţii a fost viitorul profesor universitar, critic şi istoric literar Liviu Leonte, care a avut neajunsuri nemeritate, din pricina noii şi ultimei arestări a colegului Bogdanovici, în 1948. Tot în 1947, Alexandru Bogdanovici se înscrie la Facultatea de Filosofie din capitala Moldovei.
În anii 1939-1940, a frecventat şi absolvit cursul de limba italiană la L’Istituto di Cultura Italiana in Romania, din Iaşi, iar în 1947-48 a urmat cursul de actorie al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din acelaşi oraş, înscriindu-se şi student la Universitatea ieşeană. La 5 aprilie 1948, susţinea un discurs, cu prilejul încheierii unui curs de planorism.
O însemnare lăsată de mâna celui pe care-l urmărim aduce oarecare lumină, fără a institui prea multă ordine, în privinţa unor arestări, condamnări şi detenţii ale sale, ultima exceptând. Informaţiile au fost consemnate pe o filă din al cărei antet tipărit au rămas numai cuvintele: CABINETUL PREFECTULUI, adusă probabil de tatăl său acasă, acesta fiind numit de către Teohari Georgescu prefect de Botoşani:
“Ar [estat:] 22 – VII / I.C.M.C.III[:] 31 – VII / 3 – IX f [i]x [a]t (4 – IX ‘ 20.000 + 1.000) / amân [at:] 24 – IX / 15 -16 – X / [închisoarea] Sor [oca:] 22 – X / 26 I 1944
Sent [inţa] Nr. 8.130 / 943 16 Oct [ombrie]
Dosar Nr. 9.042 / 43
Preş [edinte] Lt. Col. V. Taşcău
Maior M [a] g [istrat] L. Ciobanu
C [ă] p [i] t [an] rez [ervă] D. Năstasă
Delictul de propagandă în favoarea fostelor grupări politice disolvate [sic!] făcută prin orice mijloace, pedepsit de art [icolele]: 4, 5, 6, 7 din D. L. 236 / 941. Aplică art [icolele] 14 şi 28 din Ord [inul] 10 / 943 C. III T. cu aplic [area] art [icolului] 488 C.J.M.
Ar [estat:] 18 Febr [uarie] / Pl [ecat:] 3 Apr [ilie] / Br [a]ş [ov] 15 Ian [uarie] / 24 amân [are:] / 7, 8, 10, 17, 24, 25 Sept [embrie] / s [en] t [inţă:] 26 Sept [embrie]
Sent [inţă] No 745 / 26 Sept [embrie] 1945
Dosar No 1976 / 945
Preşed [int] Col [onel] Ghica
Căp [i] t [an] M [a]g [istrat] Telescu
Cap [i] t [an]
Procuror L [oco] t [enent] Nichiforel
Participare la asociaţiuni clandestine interzise, pedepsit de art [icolele] 5 şi 7 din D. L. 236 / 941
Rec [urs]: Sibiu 30 Ian [uarie] 1947 / Amân [at] ? Febr [uarie] 14 / s [en] t [inţă:] 15 M [artie]”

În continuare, iată sentinţa achitării sale, după efectuarea unei părţi din pedeapsa de mai sus:
“TRIBUNALUL MILITAR AL GARNIZ [OANEI] SIBIU
Dosar Nr. 2961 / 1946
SENTINŢĂ (în extras) Nr. 708
Astăzi anul una mie nouă sute patruzeci şi şapte luna Martie ziua 15
Tribunalul Militar al Garn [izoanei] Sibiu în numele Legii şi pentru motivele din corpul sentinţei, cu unanimitate de voturi şi__ acordate de circumstanţe atenuante
achită de orice penalitate
pe învinuitul Bogdanovici Alexandru de ani 26 de profesiune student domiciliat în com. Iaşi str. __ Nr. __, pentru faptul de asociaţiune clandestină făcând aplicaţiunea art. 320 al. III C.J.M.
În virtutea art. 488 C.J.M. i se deduce din pedeapsa aplicată, timpul petrecut în prevenţie de la __ până la judecare.
În caz de neplata amenzii se procedează conform art. 54 C.P.
Prezenta sentinţă a rămas definitiv (sic!) şi executorie pe data pronunţării 15 Martie 1947
Sibiu, la 20 Mai 1947.
Prezentul extras fiind conform cu originalul, se certifică de noi, prin conformitate,
Prim-Grefier
Bădescu (?)I

Şura Bogdanovici a fost internat şi în lagărul de la Târgovişte (de unde se pare că a evadat) şi s-a aflat în detenţie şi la Aiud, transferat de la Braşov, condamnat pentru a se fi retras pe muntele Ciucaş, împreună cu un grup condus de învăţătorul Dumitru Lungu, după această evadare.

Achitarea menţionată a fost precedată de următorul “angajament” al mamei sale:

“ANGAJAMENT
Subsemnata Agafia Bogdanovici, domiciliată în oraşul Iaşi, strada Vasile Conta Nr. 32, în calitate de mamă a deţinutului politic Alexandru Bogdanovici, în etate de 24 ani, condamnat la trei ani închisoare prin sentinţa Nr.745/945 C.M.C. V. Braşov şi care în urma reducerii pedepsei cu un an de zile are dreptul de a beneficia de eliberare condiţionată cu începere de la 20. VIII. a.c. şi până la 20. II. 1947, dată când se termină ispăşirea pedepsei. Prin aceasta subsemnata iau asupra mea angajamentul moral şi material de a supraveghea şi a asigura existenţa şi întreţinerea fiului meu Alexandru, care va locui împreună [sic!] la adresa de mai sus, pe tot timpul duratei eliberării condiţionate, adică de la 20. VIII a.c. şi până la 20 II. 1947, întreţinerea  fiind asigurată cu salariul soţului meu şi pensia mea proprie.
Solicit acest angajament [sic!] pentru următoarele motive:
Primul: din dorinţa de a influenţa şi de a încerca reeducarea fiului meu [subl. n.] şi pentru a avea posibilitatea de a îngriji de sănătatea lui, fiind debil din frageda copilărie; or, rămânerea lui încă şase luni la închisoare, fără o îngrijire medicală şi hrană mai abundentă, periclitează în mod grav sănătatea lui şubredă.
Pentru executarea angajamentului de faţă îmi iau toate obligaţiile legale ce decurg din această eliberare, pe tot timpul eliberării condiţionate.
Anexez certificatul Primăriei Municipiului Iaşi Nr.11/2410 din 8 Iunie 1946, din care se constată starea materială a familiei.
Drept care dau prezenta declaraţie de angajament.
Agafia Bogdanovici.”
Angajamentul nedatat, însă data înaintării lui fiind uşor de dedus din datarea Certificatului menţionat, introduce pentru întâia oară în existenţa lui Alexandru termenul şi ideea “reeducării” ce începuseră a fi vehiculate în ţară (le-am subliniat în text). Pentru susţinerea acestei afirmaţii a mele, recurg din nou la amintirile de “lăgărist” ale pedagogului Onisifor Ghibu, intitulate “ZIARUL DE LA CARACAL. 1946″, în care, pentru prima oară în istoria literaturii române de detenţie (vezi primul volum al lucrării noastre cu acest titlu: “Memorialistica reeducărilor”, Bucureşti, Editura Ramida, 1998, astăzi la îndemâna tuturor doritorilor pe compact discul: “Cartea virtuală. 50 de volume de literatură română contemporană”, editat de “Societatea Culturală Noesis” şi pe site-ul literaturii de detenţie, “Scrieri de Mihai Rădulescu” – www.litdedetentie.as.ro).), se discută despre “reeducarea” lăgăriştilor.
Mai remarcăm o deosebire între vârsta lui Şura Bogdanovici, aşa cum o declară mama lui, şi aceea consemnată în act. Este posibil ca doamna Agafia Bogdanovoci să-l fi întinerit cu doi ani pentru a influenţa instanţa în favoarea lui.
Este tragică apariţia sintagmei “reeducarea fiului meu” sub condeiul şi iscălitura mamei sale care, constatând necesitatea ca argument al ‘reeducării’ lui Şura, parcă i-a menit a rău feciorului iubit al cărui sfârşit tragic tocmai în “reeducări” a avut loc.
“Angajamentului”, după cum s-a menţionat, îi este ataşat Certificatul Nr.11/2410 din 1946, eliberat de primarul Negrescu al Municipiului Iaşi; din el reiese că familia îşi asigura existenţa în anul acela precedând stabilizarea, din salariul tatălui lui Şura, d-l Vladimir Bogdanovici, de 247.407 lei lunar, şi pensia soţiei sale, de 147.120 lei lunar.

S-a păstrat temeiul de eliberare din 1947 a lui Şura Bogdanovici:
“MINISTERUL DE INTERNE
PENITENCIARUL SIBIU
BILET Nr. 817
PENTRU ELIBERAREA CONDAMNATULUI Bogdanovici Alex
1947 Luna Martie ziua 15
Individul Bogdanovici Alexandru născut în comuna Soroca Judeţul Soroca locuitor în Botoşani Judeţul Botoşani cu profesiunea de bacalaureat cel ce a fost osândit la acest Penitenciar de la 22 II 945 până la 20 II 947 pentru că a comis faptul de Part. [cipare] la asoc [ciere] clandestină astăzi expirându-i osânda s-a pus în libertate şi hotărât domiciliu în Botoşani Localul Prefecturii Nr. – judeţul Botoşani.
SEMNALMENTE: Vârsta 25 ani Statura 1,78 m. Părul şi [?!] Sprâncenile curt [?!] Fruntea vert. [icală] Ochii albaştri Nasul rect [iliniu] Gura mijl. [ocie] Bărbia bilobată Obrazul …. Faţa …. Semne particulare n-are
Instanţa care a pronunţat condamnarea C.M. a Comand 5 Terit [orial] Braşov
Nr. şi data sentinţei 745 26 IX 945
Natura şi durata pedepsei 3 (trei) ani închis. [oare] corecţ [ională]
Nr. mandatului de arestare 26 002 5X 945
OBSERVAŢIUNI Liberat conf. [orm] ad [e]v [erinţei] 1256/15 III 947 a C.M. aComand [amentului] Militar Sibiu
ADMINISTRATOR
indescifrabil
SECRETAR R. Istrati”
Peste colţul din dreapta sus scrie de mână cu creionul negru: da; semnătura este indescifrabilă. La fel, peste semnătura administratorului scrie cu acelaşi mijloc: Sibiu – Iaşi.

Pe această cale Şura Bogdanovici reveni în sânul familiei sale. Cele dintâi cuvinte adresate mamei – îmi confiază sora lui, Nina (măritată Uricariu) -, fură cele ale făgăduinţei de a renunţa definitiv la acti-vităţile legionare, ostenind el însuşi de puşcării şi persecuţii şi, mai ales, nemaidorind să provoace suferinţă Agafiei Bogdanovici, care purta întreaga povară a pedepselor lui.
A adus cu sine sumă de poezii – sfâşietoare prin fondul lor detenţional, îmi spune aceeaşi soră -, din care prea puţine au scăpat de spaima doamnei Agafia: în 1957, valul arestărilor de (presupuşi) legionari ameninţând fiece român, aşa cum nu se mai văzuse niciodată, dumneaei a distrus majoritatea scrierilor şi obiectelor fiului său dus, temându-se ca acele reminescenţe să nu devină probe împotriva altor membri ai micuţei familii atât de greu încercate şi să provoace nenorociri noi. Dintre posesiunile incriminante ale lui Şura este curios că a scăpat de acea ‘curăţenie generală’ şi furibundă tocmai centironul lui legionar, lat şi căptuşit cu postav verde. Deasemeni, câteva scrieri în versuri (unele nefinisate) şi …o piesă de teatru ce fu-sese interpretată de câţiva dintre deţinuţii politici din penitenciarul Braşov, în faţa colegilor, temnicerilor şi familiilor condamnaţilor. (Doamna Nina Uricariu nu-şi aminteşte ca părinţii ei sau ea personal să fi asistat la spectacolul dintre gratii.)
Iată textul scenetei care, fără a vădi calităţi literare, respiră un aer melancolic firesc atunci când autorul ei este un deţinut. La spectacolul dat de câţiva dintre cei închişi, în incinta temniţei, au participat rude ale deţinuţilor, dar nu şi membrii familiei lui Şura.

“ÎN NOAPTEA AJUNULUI”
– Scenariu pentru serbarea de Crăciun –

Castelul Straja 1945
I.C.M.C. V.

1. Radu. Deţinutul         4. Crainicul
2. Gardianul                 5. Luminiţa
3. Echipele de urători   6. Al doilea gardian
(Voci. Nu apar pe scenă)

PROLOG
(În faţa scenei închise, Crainicul)
CRAINICUL: …Crăciun la închisoare…! Crăciun departe de cei dragi, departe de meleagurile primelor colinde, de casă, lipsit de toate desfătările Sărbătorilor, lipsit de bucuria cea mai de preţ: libertatea.
Undeva peste zările ninse, fulgi mari tremură în zborul lor diafan, ca nişte aripi de arhangheli…
Cu fruntea grea de gânduri, fierbinte de dor, sprijinită pe gratiile reci ca sufletele moarte ale urii, ne trecem peste vise spre depărtările unde ne aşteaptă cu aceeaşi sfâşiere sub coastă, copiii, părinţii, soţiile, fraţii… prietenii… Acolo, departe, e copilăria cu toate Crăciunurile ei, ani după ani… şi toate ne trec prin faţa ochilor, mai vii, mai fierbinţi, mai dragi ca niciodată.

CORUL: “O, BRAD FRUMOS” de Radu Gyr
O brad frumos
Ce sfânt păreai
În altă sărbătoare –
Mă văd copil cu par bălai
Şi ochii de cicoare.

Revăd un scump şi alb cămin
Şi chipul maicei sfinte –
Imagini de Crăciun senin
Mi-apar şi azi în minte.

Un brad cu daruri şi lumini
În amintiri se-arată
Şi-n vis zâmbeşte ca un crin
Copilul de-altădată.

Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile –
Şi-acum doar lacrimile cad
Pe-ngălbenite file.

Azi nu mai vine Moş Craciun
În noaptea de cenuşă,
Ci doar tristeţile se-adun
Să-mi plângă lângă uşă.

În frigul temniţei mă sting
Sub grele lespezi mute,
Şi copleşit de doruri plâng
Şi amintiri trecute.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi pare temniţa mormânt
Al tinereţei mele.

O, brad frumos, ce sfânt păreai,
În altă sărbătoare…
Decorul ne prezintă o celulă de închisoare. Mobilierul: un pat îngust de scânduri, o icoană sub care arde o candelă. Deţinutul îmbrăcat în haina ocnaşilor, în lanţuri. Fereastră zăbrelită, uşa cu ‘vizetă’.

ALEXANDRU (ŞURA) BOGDANOVICI. DOCUMENTE INEDITE

Cine dintre aceia care au parcurs măcar una dintre cărţile privitoare la “reeducările studenţeşti” de la penitenciarul Piteşti (premerse de încercările de la Jilava, de tatonările de la penitenciarul Suceava, şi continuate cu ‘depăşirile de normă’ de la Canal, cu tentativele ratate de la Târgu Ocna, de aiurea, şi de ororile de la penitenciarul Gherla) nu a reţinut numele lui Şura Bogdanovici, după botez: Alexandru?
Totuşi, pentru a preveni şi posibilitatea existenţei unor cititori mai puţin informaţi asupra acestei pete cumplite ce a înnegrit istoria contemporană a României – reeducările -, vom recurge la câteva date lămuritoare. Prin mijlocirea lor vom obţine minimumul necesar aprecierii negative şi pozitive a personalităţii celui numit. Alături de biografia sa, vom avea la dispoziţie şi câteva dintre puţinele însemnări ce a lăsat posterităţii (toate, cu o excepţie, inedite), cele mai însemnate dintre acestea fiind o mână de poezii. Ele au scăpat de binechibzuita cenzură a mamei sale, îngrozită de percheziţii ce i-ar fi putut adăuga culpei fiului său povara altor ani de temniţă, peste condamnările atrase de activitatea lui politică, datorită posibilei descoperiri a versurilor sale.

Textul de faţă constituie prima încercare de reconstituire a scurtei şi tragicei vieţi a studentului legionar care, în anchetă, a propus Securităţii să i se încredinţeze organizarea şi conducerea “reeducării” miilor de studenţi de un crez cu el, arestaţi în noaptea de 15 mai 1948, a elevilor membri ai “Frăţiilor de Cruce”, ca şi a celorlalţi studenţi făcând parte din diverse organizaţii ce se opuneau terorii comuniste instaurate în România, câţi se aflau adunaţi în penitenciare. Sau dacă nu a pornit de la el acea propunere ruşinoasă – adevărata sursă nu a ieşit încă la iveală -, va fi vorba despre studentul căruia i s-a indicat de către securişti să pună în practică greu imaginabila teorie a depersonalizării. El a acceptat s-o facă după o metodă “blândă”, cum aş numi-o, anume prin studierea ideologiei marxist-leniniste, a economiei politice, a cântecelor propagandistice ale noii puteri etc.. Prin “reeducare”, spre deosebire de securiştii care au născocit ‘sistemul’ sau l-au preluat din tehnicile sovietice de ‘descreierare’, el înţelegea asimilarea gândirii dialectice şi a modului de viaţă propus de comunişti; repet: pe calea studierii publicaţiilor partidului comunist şi a analizării lor în seminarii în cadrul cărora se purtau discuţii în favoarea noului regim. Fără ştirea sa acest sistem, dealtfel, s-a aplicat în întreaga ţară, în vederea ‘reeducării’ tuturor românilor, inconştienţi că treceau în mod obligatoriu printr-o adevărată ‘şcoală’. Din păcate, nu s-a ivit încă nici un pedagog al timpurilor de după căderea comunismului, care să cerceteze rolul criminal, faţă de naţia noastră, a colegilor săi pedagogii din trecutul apropiat ce au îndobitocit neamul românilor, cu aberaţiile nu totdeauna importate din Uniunea Sovietică, ci deseori născocite de acei pedagogi înşişi. Aceştia sunt principalii vinovaţi de ‘reeducările’ la care a fost supusă masa românimii.
Intenţia lui Alexandru Bogdanovici – basarabean care cunoştea foarte bine hotărârea bolşevicilor de a stârpi o generaţie de anticomunişti, aceea a tinerilor decişi să lupte cu orice risc împotriva aservirii naţiei – era, pare-se, de a provoca, după încheierea ‘reeducărilor’,  eliberarea tineretului din închisori, încheierea vărsărilor de sânge, un pact social cu dictatura. Cel puţin, aşa arătau lucrurile conform acuzaţiilor ce i-au fost aduse de către unii prieteni şi de către Eugen Ţurcanu, acela care i-a luat locul în conducerea reeducărilor. Anume că Alexandru Bogdanovici s-a angajat în transformarea intelectuală a camarazilor săi, pentru a păcăli administraţia temniţei şi conducerea M.A.I. ce supraveghea procesul de comunizare dirijat de el. Participanţii urmau să se dea drept ‘oameni noi’, pentru a-şi putea relua cu mai multă vigoare lupta anticomunistă, odată puşi în libertate.
Din declaraţiile lui Eugen Ţurcanu, privitoare la evenimentele din penitenciarul Suceava din anul 1948, aflăm că “şefii mai importanţi [ai Mişcării, n.n.], printre care: Cobilaş Nicolae, Gherase Aurel, Daneş Remus, Bogdanovici Alexandru, Moisiu Dumitru, Mărtinuş Alexandru, Butan Constantin, Pivin Gh., Manoliu Oltea care, în prezenţa dl. inspector Ciupagea au discutat şi apoi au întocmit un memoriu pe care l-au adresat C.C. sau M.A.I., prin care ei, în numele tuturor legionarilor din penitenciarul Suceava, arătau că renunţă la continuarea activităţii legionare, rămânând legionari” (Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Bucureşti, Editura Vremea, 1995., p. 82) Ultima subliniere face credibilă afirmaţia, deoarece ea e impregnată de demnitatea unui crez neîncălcat de semnatari prin angajarea de a renunţa la activitatea lor politică.
Despre un atare memoriu (semnat de alţii, în alte condiţii) raportează şi Onisifor Ghibu în amintirile sale de lăgărist, intitulate: “Ziarul de la Caracal” (Bucureşti. Editura Albatros, 1991).
La câtva timp după redactarea memoriului sucevenilor de marcă, probabil constatând că acesta nu era învrednicit cu nici un răspuns, Alexandru Bogdanovici iniţiază acţiunea autoreeducării, care a cuprins circa o sută de tineri. Aceasta în toamna aceluiaşi an. Alături de el s-au numărat: Vasile Puşcaşu, Toma Simionovici, Sorin Pintilie, Ştefan Moravschi şi încă cinci codeţinuţi, neidentificaţi în declaraţia sa de către acelaşi Ţurcanu. Grupul lor şi-a început activitatea înainte de judecarea proceselor legionarilor aflaţi în acel penitenciar, adică înainte de decembrie 1948. În februarie, probabil după comunicarea sentinţelor, cei care se autoreducau s-au înmulţit cu: Leonard Gebac, Ion Negură, Eugen Ţurcanu, Ion Bobu, Cezar Clement, Eugen Dimitrov, Jean Aristide, Virgil Mitan, Ion Comănici, D. Vlad, Cornel Melinte, Alexandru Mărtinuş, Mircea Crăciunescu, Maximilian Sobolevschi, Mihai Timu, Aurel Batariuc, Virgil Bordeianu, Alexandru Popa, Adrian Prisecaru, Gh. Caziuc, Borislav Irion, Gh. Roşca, Nic. Cotuj, Tatulea, Mitoiu; şi aceştia nu erau toţi.
Acordăm credit declaraţiei lui Eugen Ţurcanu privitoare la scopurile lui Alexandru Bogdanovici, când şi-a antrenat în autoreeducare colegii de suferinţă: “Scopul urmărit (…) era acela de a se prezenta în faţa organelor de stat ca “reeducaţi” şi de a se elibera din închisoare înainte de ispăşirea condamnării, atât el cât şi cei ce-l urmau în acea acţiune. (…) El mai urmărea ca (…) să oficializeze acţiunea lui (…). În acest scop el a mai făcut 2 sau 3 memorii pe care le-a adresat C.C. sau M.A.I. şi unul dl. colonel Popic” (Mem., op. cit., p. 84).
Constatăm că anchetatorul îi impune lui Eugen Ţurcanu, prin aceeaşi întrebare repetată insistent şi neobosit, să afirme că acţiunea lui Bogdanovici a fost una necinstită. Or, Ţurcanu – acela care urma să-l tortureze pe colegul său Bogdanovici până la moarte, refuză să-i ia acest ultim merit; nu acceptă timp îndelungat să-i caracterizeze acţiunea drept una necinstită: “Nu vreau să spun că a fost o acţiune necinstită, căci dacă aş spune aşa, nu ar fi realitatea”! (op. cit., p. 86)

Cine este acest Ţurcanu? Este unul dintre tinerii arestaţi tot în mai 1948, fost membru al Frăţiilor de Cruce, devenit ulterior comunist şi sprijinit, se spune, de familia lui Bodnăraş să urce în ierarhie, pentru ca noul regim să-i încredinţeze misiuni diplomatice. El este acela ales de conducerea M.A.I. să-l înlocuiască pe Alexandru Bogdanovici pentru ca “reeducările” să devină altceva decât fusese în intenţia întemeietorului lor, Şura – cum îl numeau apropiaţii -. Sub noua conducere, ele urmau să mascheze o continuare a anchetei încheiate – de data aceasta condusă de proprii colegi de detenţie -. Se preconiza folosirea celor mai de neînchipuit mijloace de tortură fizică şi morală (până la hrănirea ‘anchetaţilor’ cu fecale), pentru a se descoperi toate legăturile de afară ale celor arestaţi, inşi rămaşi încă în libertate şi urmând astfel a intra pe mâna Securităţii la rândul lor, alături de denunţătorii fără voie.
Acest tip de “reeducare” încurajă o înjosire morală fără precedent în istoria omenirii, având drept scop compromiterea definitivă şi fără drept de apel a tinerilor trecuţi prin bolgiile penitenciarelor Piteşti şi ulterior Gherla, ca şi a mişcării politice în care erau înregimentaţi în momentul arestării. Încă o dată: aceste “anchete-demascări” trebuiau să fie conduse de către deţinuţi înşişi, astfel fiind calculată teroarea dezlănţuită în cursul lor încât nici unul dintre condamnaţi să nu scape de chinuri până ce nu se compromitea devenind torţionar la rândul său, provocator şi turnător – în detenţie, dar şi în libertatea ce i-ar fi urmat. Observarea strictă, zi şi noapte, a torturaţilor, era atât de drastică încât după câteva tentative izbutite sau nu de sinucidere, pentru a se scăpa din mâinile colegilor de puşcărie, nimeni nu şi-a mai putut lua viaţa. Metoda era preconizată de comunişti astfel încât să fie mascaţi adevăraţii criminali: cei din conducerea ocultă a “reeducărilor”, rămaşi în birourile M.A.I.-ului sau observând incognito, prin vizeta uşilor, evoluţia caznelor şi a rezultatelor lor. “Reeducările” au constituit un experiment ce preceda aplicarea simultană şi mai ales ulterioră asupra întregii populaţii a României a tehnicii depersonalizării, urmărindu-se ţinta preschimbării cetăţenilor ţării într-o îngrămădire de roboţi, mulţime în mijlocul căreia nimeni să nu mai poată avea încredere în nimeni; ceea ce s-a şi izbutit a se obţine parţial.
Alexandru (Şura) Bogdanovici a fost dat pe mâna lui Eugen Ţurcanu ca o victimă de elecţie ce trebuia să dispară, deoarece cunoştea secretul implicării directe a conducerii M.A.I. în desfăşurarea “reeducărilor” şi, conform unei mărturii a lui, încre-dinţată lui Costache Oprişan şi retransmisă de Mihai Timaru, cunoştea secretul stagiului de formare ca torţionar, al lui Eugen Ţurcanu, la Moscova, unde a fost iniţiat în ororile ce urma să le dirijeze. Tortura şi lipsa ajutorului medical au dus la moartea lui Şura, acela care – nădăjduiesc să rămân obiectiv când fac această afirmaţie – n-a avut altă vină decât insuficienta maturizare politică ce l-a condus către credinţa naivă că exista posibilitatea unui pact umanitar cu comuniştii. Această greşeală, în aparenţă minoră, pentru toţi aceia lipsiţi de maturitate politică, s-a dovedit una fundamentală şi necruţătoare, deoarece nu există nici o şansă de apropiere de comunişti fără compromitere şi fără a deveni, la rândul tău, criminal (în sens propriu sau figurativ), sub orientarea sau presiunea lor. Acest adevăr rămâne valabil şi astăzi, oricât îl ignoră în continuare statele Occidentului, precum şi partidele noastre democratice.

Născut la 8 iunie 1924, la Soroca, Basarabia, Alexandru (Şura) Bogdanovici urmează în aceeaşi localitate cursurile şcolii primare şi ale primelor clase de liceu, întrerupte de întâia sa arestare, iar clasele a VI-a şi a VII-a (1938-1939) le frecventeză la Liceul Internat din Iaşi. Din martie şi până la 23 august 1944 se află, împreună cu fami-lia, în refugiu, la Râmnicu-Vâlcea, unde au locuit în strada Ştirbei Vodă nr. 29. Din pricina altor privări de libertate, n-a izbutit să-şi susţină bacalaureatul decât în anul 1947. A fost clasificat al 14-lea, din 104 candidaţi; şef al acelei promoţii a fost viitorul profesor universitar, critic şi istoric literar Liviu Leonte, care a avut neajunsuri nemeritate, din pricina noii şi ultimei arestări a colegului Bogdanovici, în 1948. Tot în 1947, Alexandru Bogdanovici se înscrie la Facultatea de Filosofie din capitala Moldovei.
În anii 1939-1940, a frecventat şi absolvit cursul de limba italiană la L’Istituto di Cultura Italiana in Romania, din Iaşi, iar în 1947-48 a urmat cursul de actorie al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din acelaşi oraş, înscriindu-se şi student la Universitatea ieşeană. La 5 aprilie 1948, susţinea un discurs, cu prilejul încheierii unui curs de planorism.
O însemnare lăsată de mâna celui pe care-l urmărim aduce oarecare lumină, fără a institui prea multă ordine, în privinţa unor arestări, condamnări şi detenţii ale sale, ultima exceptând. Informaţiile au fost consemnate pe o filă din al cărei antet tipărit au rămas numai cuvintele: CABINETUL PREFECTULUI, adusă probabil de tatăl său acasă, acesta fiind numit de către Teohari Georgescu prefect de Botoşani:
“Ar [estat:] 22 – VII / I.C.M.C.III[:] 31 – VII / 3 – IX f [i]x [a]t (4 – IX ‘ 20.000 + 1.000) / amân [at:] 24 – IX / 15 -16 – X / [închisoarea] Sor [oca:] 22 – X / 26 I 1944
Sent [inţa] Nr. 8.130 / 943 16 Oct [ombrie]
Dosar Nr. 9.042 / 43
Preş [edinte] Lt. Col. V. Taşcău
Maior M [a] g [istrat] L. Ciobanu
C [ă] p [i] t [an] rez [ervă] D. Năstasă
Delictul de propagandă în favoarea fostelor grupări politice disolvate [sic!] făcută prin orice mijloace, pedepsit de art [icolele]: 4, 5, 6, 7 din D. L. 236 / 941. Aplică art [icolele] 14 şi 28 din Ord [inul] 10 / 943 C. III T. cu aplic [area] art [icolului] 488 C.J.M.
Ar [estat:] 18 Febr [uarie] / Pl [ecat:] 3 Apr [ilie] / Br [a]ş [ov] 15 Ian [uarie] / 24 amân [are:] / 7, 8, 10, 17, 24, 25 Sept [embrie] / s [en] t [inţă:] 26 Sept [embrie]
Sent [inţă] No 745 / 26 Sept [embrie] 1945
Dosar No 1976 / 945
Preşed [int] Col [onel] Ghica
Căp [i] t [an] M [a]g [istrat] Telescu
Cap [i] t [an]
Procuror L [oco] t [enent] Nichiforel
Participare la asociaţiuni clandestine interzise, pedepsit de art [icolele] 5 şi 7 din D. L. 236 / 941
Rec [urs]: Sibiu 30 Ian [uarie] 1947 / Amân [at] ? Febr [uarie] 14 / s [en] t [inţă:] 15 M [artie]”

În continuare, iată sentinţa achitării sale, după efectuarea unei părţi din pedeapsa de mai sus:
“TRIBUNALUL MILITAR AL GARNIZ [OANEI] SIBIU
Dosar Nr. 2961 / 1946
SENTINŢĂ (în extras) Nr. 708
Astăzi anul una mie nouă sute patruzeci şi şapte luna Martie ziua 15
Tribunalul Militar al Garn [izoanei] Sibiu în numele Legii şi pentru motivele din corpul sentinţei, cu unanimitate de voturi şi__ acordate de circumstanţe atenuante
achită de orice penalitate
pe învinuitul Bogdanovici Alexandru de ani 26 de profesiune student domiciliat în com. Iaşi str. __ Nr. __, pentru faptul de asociaţiune clandestină făcând aplicaţiunea art. 320 al. III C.J.M.
În virtutea art. 488 C.J.M. i se deduce din pedeapsa aplicată, timpul petrecut în prevenţie de la __ până la judecare.
În caz de neplata amenzii se procedează conform art. 54 C.P.
Prezenta sentinţă a rămas definitiv (sic!) şi executorie pe data pronunţării 15 Martie 1947
Sibiu, la 20 Mai 1947.
Prezentul extras fiind conform cu originalul, se certifică de noi, prin conformitate,
Prim-Grefier
Bădescu (?)I

Şura Bogdanovici a fost internat şi în lagărul de la Târgovişte (de unde se pare că a evadat) şi s-a aflat în detenţie şi la Aiud, transferat de la Braşov, condamnat pentru a se fi retras pe muntele Ciucaş, împreună cu un grup condus de învăţătorul Dumitru Lungu, după această evadare.

Achitarea menţionată a fost precedată de următorul “angajament” al mamei sale:

“ANGAJAMENT
Subsemnata Agafia Bogdanovici, domiciliată în oraşul Iaşi, strada Vasile Conta Nr. 32, în calitate de mamă a deţinutului politic Alexandru Bogdanovici, în etate de 24 ani, condamnat la trei ani închisoare prin sentinţa Nr.745/945 C.M.C. V. Braşov şi care în urma reducerii pedepsei cu un an de zile are dreptul de a beneficia de eliberare condiţionată cu începere de la 20. VIII. a.c. şi până la 20. II. 1947, dată când se termină ispăşirea pedepsei. Prin aceasta subsemnata iau asupra mea angajamentul moral şi material de a supraveghea şi a asigura existenţa şi întreţinerea fiului meu Alexandru, care va locui împreună [sic!] la adresa de mai sus, pe tot timpul duratei eliberării condiţionate, adică de la 20. VIII a.c. şi până la 20 II. 1947, întreţinerea  fiind asigurată cu salariul soţului meu şi pensia mea proprie.
Solicit acest angajament [sic!] pentru următoarele motive:
Primul: din dorinţa de a influenţa şi de a încerca reeducarea fiului meu [subl. n.] şi pentru a avea posibilitatea de a îngriji de sănătatea lui, fiind debil din frageda copilărie; or, rămânerea lui încă şase luni la închisoare, fără o îngrijire medicală şi hrană mai abundentă, periclitează în mod grav sănătatea lui şubredă.
Pentru executarea angajamentului de faţă îmi iau toate obligaţiile legale ce decurg din această eliberare, pe tot timpul eliberării condiţionate.
Anexez certificatul Primăriei Municipiului Iaşi Nr.11/2410 din 8 Iunie 1946, din care se constată starea materială a familiei.
Drept care dau prezenta declaraţie de angajament.
Agafia Bogdanovici.”
Angajamentul nedatat, însă data înaintării lui fiind uşor de dedus din datarea Certificatului menţionat, introduce pentru întâia oară în existenţa lui Alexandru termenul şi ideea “reeducării” ce începuseră a fi vehiculate în ţară (le-am subliniat în text). Pentru susţinerea acestei afirmaţii a mele, recurg din nou la amintirile de “lăgărist” ale pedagogului Onisifor Ghibu, intitulate “ZIARUL DE LA CARACAL. 1946″, în care, pentru prima oară în istoria literaturii române de detenţie (vezi primul volum al lucrării noastre cu acest titlu: “Memorialistica reeducărilor”, Bucureşti, Editura Ramida, 1998, astăzi la îndemâna tuturor doritorilor pe compact discul: “Cartea virtuală. 50 de volume de literatură română contemporană”, editat de “Societatea Culturală Noesis” şi pe site-ul literaturii de detenţie, “Scrieri de Mihai Rădulescu” – www.litdedetentie.as.ro).), se discută despre “reeducarea” lăgăriştilor.
Mai remarcăm o deosebire între vârsta lui Şura Bogdanovici, aşa cum o declară mama lui, şi aceea consemnată în act. Este posibil ca doamna Agafia Bogdanovoci să-l fi întinerit cu doi ani pentru a influenţa instanţa în favoarea lui.
Este tragică apariţia sintagmei “reeducarea fiului meu” sub condeiul şi iscălitura mamei sale care, constatând necesitatea ca argument al ‘reeducării’ lui Şura, parcă i-a menit a rău feciorului iubit al cărui sfârşit tragic tocmai în “reeducări” a avut loc.
“Angajamentului”, după cum s-a menţionat, îi este ataşat Certificatul Nr.11/2410 din 1946, eliberat de primarul Negrescu al Municipiului Iaşi; din el reiese că familia îşi asigura existenţa în anul acela precedând stabilizarea, din salariul tatălui lui Şura, d-l Vladimir Bogdanovici, de 247.407 lei lunar, şi pensia soţiei sale, de 147.120 lei lunar.

S-a păstrat temeiul de eliberare din 1947 a lui Şura Bogdanovici:
“MINISTERUL DE INTERNE
PENITENCIARUL SIBIU
BILET Nr. 817
PENTRU ELIBERAREA CONDAMNATULUI Bogdanovici Alex
1947 Luna Martie ziua 15
Individul Bogdanovici Alexandru născut în comuna Soroca Judeţul Soroca locuitor în Botoşani Judeţul Botoşani cu profesiunea de bacalaureat cel ce a fost osândit la acest Penitenciar de la 22 II 945 până la 20 II 947 pentru că a comis faptul de Part. [cipare] la asoc [ciere] clandestină astăzi expirându-i osânda s-a pus în libertate şi hotărât domiciliu în Botoşani Localul Prefecturii Nr. – judeţul Botoşani.
SEMNALMENTE: Vârsta 25 ani Statura 1,78 m. Părul şi [?!] Sprâncenile curt [?!] Fruntea vert. [icală] Ochii albaştri Nasul rect [iliniu] Gura mijl. [ocie] Bărbia bilobată Obrazul …. Faţa …. Semne particulare n-are
Instanţa care a pronunţat condamnarea C.M. a Comand 5 Terit [orial] Braşov
Nr. şi data sentinţei 745 26 IX 945
Natura şi durata pedepsei 3 (trei) ani închis. [oare] corecţ [ională]
Nr. mandatului de arestare 26 002 5X 945
OBSERVAŢIUNI Liberat conf. [orm] ad [e]v [erinţei] 1256/15 III 947 a C.M. aComand [amentului] Militar Sibiu
ADMINISTRATOR
indescifrabil
SECRETAR R. Istrati”
Peste colţul din dreapta sus scrie de mână cu creionul negru: da; semnătura este indescifrabilă. La fel, peste semnătura administratorului scrie cu acelaşi mijloc: Sibiu – Iaşi.

Pe această cale Şura Bogdanovici reveni în sânul familiei sale. Cele dintâi cuvinte adresate mamei – îmi confiază sora lui, Nina (măritată Uricariu) -, fură cele ale făgăduinţei de a renunţa definitiv la acti-vităţile legionare, ostenind el însuşi de puşcării şi persecuţii şi, mai ales, nemaidorind să provoace suferinţă Agafiei Bogdanovici, care purta întreaga povară a pedepselor lui.
A adus cu sine sumă de poezii – sfâşietoare prin fondul lor detenţional, îmi spune aceeaşi soră -, din care prea puţine au scăpat de spaima doamnei Agafia: în 1957, valul arestărilor de (presupuşi) legionari ameninţând fiece român, aşa cum nu se mai văzuse niciodată, dumneaei a distrus majoritatea scrierilor şi obiectelor fiului său dus, temându-se ca acele reminescenţe să nu devină probe împotriva altor membri ai micuţei familii atât de greu încercate şi să provoace nenorociri noi. Dintre posesiunile incriminante ale lui Şura este curios că a scăpat de acea ‘curăţenie generală’ şi furibundă tocmai centironul lui legionar, lat şi căptuşit cu postav verde. Deasemeni, câteva scrieri în versuri (unele nefinisate) şi …o piesă de teatru ce fu-sese interpretată de câţiva dintre deţinuţii politici din penitenciarul Braşov, în faţa colegilor, temnicerilor şi familiilor condamnaţilor. (Doamna Nina Uricariu nu-şi aminteşte ca părinţii ei sau ea personal să fi asistat la spectacolul dintre gratii.)
Iată textul scenetei care, fără a vădi calităţi literare, respiră un aer melancolic firesc atunci când autorul ei este un deţinut. La spectacolul dat de câţiva dintre cei închişi, în incinta temniţei, au participat rude ale deţinuţilor, dar nu şi membrii familiei lui Şura.

“ÎN NOAPTEA AJUNULUI”
– Scenariu pentru serbarea de Crăciun –

Castelul Straja 1945
I.C.M.C. V.

1. Radu. Deţinutul         4. Crainicul
2. Gardianul                 5. Luminiţa
3. Echipele de urători   6. Al doilea gardian
(Voci. Nu apar pe scenă)

PROLOG
(În faţa scenei închise, Crainicul)
CRAINICUL: …Crăciun la închisoare…! Crăciun departe de cei dragi, departe de meleagurile primelor colinde, de casă, lipsit de toate desfătările Sărbătorilor, lipsit de bucuria cea mai de preţ: libertatea.
Undeva peste zările ninse, fulgi mari tremură în zborul lor diafan, ca nişte aripi de arhangheli…
Cu fruntea grea de gânduri, fierbinte de dor, sprijinită pe gratiile reci ca sufletele moarte ale urii, ne trecem peste vise spre depărtările unde ne aşteaptă cu aceeaşi sfâşiere sub coastă, copiii, părinţii, soţiile, fraţii… prietenii… Acolo, departe, e copilăria cu toate Crăciunurile ei, ani după ani… şi toate ne trec prin faţa ochilor, mai vii, mai fierbinţi, mai dragi ca niciodată.

CORUL: “O, BRAD FRUMOS” de Radu Gyr
O brad frumos
Ce sfânt păreai
În altă sărbătoare –
Mă văd copil cu par bălai
Şi ochii de cicoare.

Revăd un scump şi alb cămin
Şi chipul maicei sfinte –
Imagini de Crăciun senin
Mi-apar şi azi în minte.

Un brad cu daruri şi lumini
În amintiri se-arată
Şi-n vis zâmbeşte ca un crin
Copilul de-altădată.

Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile –
Şi-acum doar lacrimile cad
Pe-ngălbenite file.

Azi nu mai vine Moş Craciun
În noaptea de cenuşă,
Ci doar tristeţile se-adun
Să-mi plângă lângă uşă.

În frigul temniţei mă sting
Sub grele lespezi mute,
Şi copleşit de doruri plâng
Şi amintiri trecute.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi pare temniţa mormânt
Al tinereţei mele.

O, brad frumos, ce sfânt păreai,
În altă sărbătoare…
Decorul ne prezintă o celulă de închisoare. Mobilierul: un pat îngust de scânduri, o icoană sub care arde o candelă. Deţinutul îmbrăcat în haina ocnaşilor, în lanţuri. Fereastră zăbrelită, uşa cu ‘vizetă’.
Reflectoare cu dispozitive pentru lumină colorată.

Scena I
Se ridică cortina. Deţinutul se plimbă cu mâinile la spate în lungul celulei, oprindu-se din când în când în faţa ferestrei zăbrelite şi privind pierdut în depărtarea albastră a nopţii. De undeva de departe se aude îngânat de voci de copii, un colind.
DEŢINUTUL: E noaptea Crăciunului Sfântă! Al treilea Crăciun pe care îl petrec după ziduri de temniţă, departe de cei dragi, departe de lume, de viaţă…
(Din depărtări se aude zvon de clopote şi mereu îngânări de co-linde şi strigături. Din când în când, un claxon de automobil sau fluierul unei locomotive.)
DEŢINUTUL: Se înserează! Au ieşit copiii cu colinda! de sute de ani aceleaşi stele cu lumină purtate de copiii plaiurilor noastre, cu sărutul gerului pe obraji, cu ochii aprinşi de misterul acestei nopţi răscolitoare… Crăciun… Crăciun… vis înstelat al copilăriei…
(Deodată, foarte aproape, izbucneşte urarea unor copii cântând “Bună, bună seara la Moş Ajun”. Deţinutul tresare şi rămâne pironit în faţa ferestrei, iar fruntea i se pleacă din ce în ce, până ce, copleşit, se aşează pe marginea patului, oftând.)
Scena II
(Deodată se aude zgomotul unei chei răsucite în broască şi apare în cadrul uşii gardianul care vine să facă ‘închiderea’.)
DEŢINUTUL (se scoală în picioare): Bună seara!
GARDIANUL (un tip binevoitor): Uf! ce ninsoare afară! şi copiii tot nu se îndură… Odată-i Crăciunul!
DEŢINUTUL (oftează)
GARDIANUL: Ce să-i faci, domnule profesor? Ştiu că-i greu de stat la închisoare, dar încă sărbătorile…
DEŢINUTUL: Nu-i nimic, sunt tânăr şi, cu ajutorul Domnului, poate o să am parte şi de alte Crăciunuri… acasă…
GARDIANUL: Bun e Dumnezeu!
DEŢINUTUL: …şi drept!
GARDIANUL: Când vă dă condiţionalul?
DEŢINUTUL: De!… cam prin anul 1950; dacă…
GARDIANUL: Trece şi asta! Acuş, acuş, vă pomeniţi iar pe-acasă.
(Deţinutul rămâne cu privirile pierdute, visător.)
GARDIANUL: Ei, noapte bună şi “La Mulţi Ani”, domnule…
DEŢINUTUL: “La Mulţi Ani!” şi numai bine să dea Dumnezeu! Petrecere frumoasă!
(Gardianul îşi însemnează ceva în carnet şi închide uşa cu grijă. Se aude clar cum se depărtează.)

Scena III
(Deţinutul se plimbă prin celulă, trăgând cu urechea la ecoul cântecelor de afară; apoi vorbeşte (sieşi), rezemat de geam.)
DEŢINUTUL: Ninge…
Vântul se clatină sub giurgiuvelele îngheţate, ca un val de vrăşmăşie pribeagă. (De după culise se aude vâjâitul viforniţei.) E atât de albastră această noapte şi atâta aur încrustat în arabescurile depărtării… Lumini… lumini pe cer sclipesc ca nişte jucării de pom de Crăciun; aproape… şi totuşi atât de departe, – Oraşul; un tren cu geamuile luminate se pierde în beznă ca un sbor de licurici: fiecare luminiţă cu tainele ei, cu bucuriile şi tristeţile ei, făclie de călăuză pentru nostalgia şi dorurile mele. Oh, cât de departe e Viaţa. Trăiesc câteodată fără Spaţiu şi Timp, ca un deslănţuit de legile acestui pământ de care sunt totuşi ancorat cu tot lestul materiei…
(Face câţiva paşi. Deodată se opreşte şi scoţând din buzunar o fotografie se uită îndelung, mişcat, murmurând:)
DEŢINUTUL: Luminiţa, Luminiţa, dragostea mea, când o să fim iarăşi împreună, suflet lângă suflet, ca în Crăciunul acela?…

Scena IV
(Pe sală se aud răspicat paşii gardianului care se plimbă călcând greu, apoi se opreşte în faţa uşii şi dând la o parte capacul vizetei, vorbeşte cu deţinutul:)
GARDIANUL: Nu v-aţi culcat încă?
DEŢINUTUL: Nu, nu mi-e somn, domnule gardian, şi apoi… prea multă sărbătoare în aer ca să pot adormi atât de curând.
GARDIANUL: Sărbătoare… sărbătoare peste tot numai la puşcărie nu. Parcă noi gardienii petrecem noaptea Crăciunului mai altfel decât dvs.? Ce să facem? …datoria! Pentru o bucată de pâine face omul şi puşcărie necondamnat. (Pauză) Şi dta. domnule profesor, am auzit că staţi aici mai mult pe bănuială…
DEŢINUTUL: …Ceasul rău! A fost o întâmplare aşa de bleste-mată încât doar unul Dumnezeu ar fi ştiut să facă dreptate.
GARDIANUL: Sunteţi pedepsit pentru crimă, dar nu pot crede una ca asta… Prea sunteţi bun!
DEŢINUTUL: A fost la vânătoare  (aprinde ţigara) …o goană! Două focuri pornite din două puşti apropiate şi un vecin cădea trăsnit, cu creierii terciuţi de alice. Oh, Doamne, Doamne… era tocmai acela care ca şi mine năzuia la inima Luminiţei. Cine putea să bănuiască pe vânătorul vecin, atunci când trăsesem şi eu?… Păcatele cui, Doamne, le ispăşesc astăzi?
GARDIANUL: Dumnezeu să vă poarte de grijă, domnule! Mă duc… mi se pare că vine controlul.

Scena V
(Deţinutul termină de fumat ţigara, apoi mai făcând câţiva paşi prin celulă, îngenunche în faţa icoanei şi se roagă fierbinte. Apoi se întinde pe pat, cu capul mult ridicat, murmurând:)
DEŢINUTUL: Crăciun… Crăciun…
(În timpul rugăciunii, spre a umple golul, colindele ce se aud de afară se înteţesc. Se aud la un moment dat două-trei coruri cântând pe tonalităţi diferite, amestecându-se.)
DEŢINUTUL: Când am să te mai sărbătoresc Crăciun? Pe unde or mai fi în seara asta, prietenii mei dragi?… Sandu… Mihai… Luminiţa…?
Şi Mama? Mama… cred că-i râu de lacrimi în noaptea aceasta care ar fi trebuit să-i fie numai bucurie. Mama săraca… de ea mă doare inima mai mult ca de orice. Cu ce a greşit sărmana, să sufere pentru mine atât de amar?
Şi Iaşul copilăriei mele… ce de lumini pe străzi, în vitrine, în case… în suflete… E sărbătoare pentru toţi, pentru toţi… pentru acei ce tră-iesc… Dar pentru mine?
…Şi ce frumos a fost acel ultim Crăciun petrecut la ţară cu Luminiţa!… Rând pe rând, copiii unui sat întreg au venit la conac cu sufletele pâlpâind ca nişte stele, să ne ureze fericire şi noroc. Fericire?… Fericire!
…Şi Anul Nou, şi toate acele obiceiuri scumpe, …cât ne-am aprins? Cum m-am repezit cu Luminiţa alături de o ceată de urători, să-i spunem lui Taica Părintele, sub geam, povestea cu Bădica Traian şi moara năzdrăvană.
Luminiţa…
Parcă le văd pe toate aevea…

Scena VI
(Cortina cade un moment, pentru a se desface îndată, marcând astfel începutul unei noi acţiuni: reveria Deţinutului. Lumina scăzută)
CRAINICUL: Şi visul lui se aşternu ca o potecă ce duce în tainiţele amintirii…
CORUL:
“Moş Crăciun cu plete albe
Încotro vrei să apuci?
Ţi-aş cânta “Florile dalbe”
Dac-aş şti că nu te duci…
Moş Crăciun, Moş Crăciun…”
Vocea LUMINIŢEI (din culise): Răduţ, Răduţ, iubitule! Ţii minte ultima noastră seară? Era spre sfârşitul vacanţei, în ajunul acelei vânători blestemate.
Eram noi, numai noi doi în tot conacul adormit, ghemuiţi ân fotoliul de lângă sobă. Tu ai aprins bradul pentru a doua oară în noaptea aceea… pentru noi doi numai. Ce minuni se scăldau în sclipirile multicolore…
DEŢINUTUL (în transă):…şi lumânările ca nişte trandafiri de pară… şi focurile bengale ca o jerbă de noi scânteieri pe jarul ini-milor noastre.
LUMINIŢA: Redevenisem doi copii care încercau să fure un vis zânelor vrăjii… Trăiam în trecut şi totuşi simţirile noastre îşi cântau întâlnirea undeva în viitor; poate la pomul altui Crăciun, în casa noastră, lângă alţi copii care să fim tot noi de acum: …copiii noştri!
DEŢINUTUL: Apoi ne-am îmbrăcat şi am ieşit un minut pe verandă. Ce frumos era cerul…! Mai senin ca în oricare altă noapte. Părea o coroană bătută în diamante şi aşezată – balsam – pe fruntea patimilor şi învrăjbirilor omeneşti. Ţii minte, Răduţ, ce pace se cernea din bolţile nopţii?
DEŢINUTUL: …Şi apoi veni ziua blestemată când Raduţ al tău, încătuşat, îşi purta fiarele şi poverile învinuirii sub dispreţul unei lumi…
LUMINIŢA: Oh, dragule, gândul şi inima mea, voi fi mereu alături de tine. Nu mă simţi oare?
Radule, Radule scump! Niciodată, niciodată sufletul tău n-a fost altfel decât în zilele acelea… Nu trăiesc ele şi pentru tine, tot atât de viu ca atuncia? Răduţ iubitule! nu vezi colindătorii? Mai recunoşti, sub zăbranicul suferinţei, bucuria noastră de atunci?
(Din culise se aude (îngânat) “Steaua sus răsare”; câteva măsuri.)

Scena VII
(Uşa rămâne permanent deschisă, în timp ce pe scenă se perindă echipele de urători.)
CRAINICUL: Acum 1945 de ani, sub cerul înstelat al Betleemului, venea pe lume în ieslele proorocilor, acela ce cu sângele Său trebuia să răscumpere păcatele Omenirii:
– Iisus, fiul Veşniciei!
“Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” – cântau îngereştile cete, binevestind pe Mesia.
Slavă Celui de Sus şi bucurie inimilor înseninate, cântă copiii plaiurilor româneşti cu stelele binecuvântării în ochii lor neprihăniţi şi în mâinile înfrigurate.
Se aprind în suflete, se aprind în casele tuturor creştinilor de pe pământ, candele pioase, prinos de smerenie şi pocăinţă…
Iar stelele multicolore cu sclipire şi cânt, ce cheamă nostalgic reveria, ne amintesc încă o dată acea noapte luminoasă când semnele cereşti călăuzeau pe regii pământurilor, pentru închinarea lor la picioarele Pruncului Împărat:
Împărat al sufletelor noastre, Împărat al Mântuirii!
(Apare şi se produce echipa cu Steaua. Înainte de sfârşitul producţiei, de după culise se aude întâi îngânat, apoi crescendo, pentru a se pierde din nou, un colind. “O ce veste” strf III-a.
[Textul următor este transcris din memorie, după obiceiul temniţelor pentru politici, de mai târziu, pe spatele poeziei O BRAD FRUMOS, probabil pentru a fi folosit de Cor:

“O, CE VESTE” de Radu Gyr

I
O ce veste minunată
La Betleem se arată –
Astăzi s-a născut
Cel făr de-nceput
Cum au spus proorocii,
Astăzi s-a născut
Prunc din Duhul Sfânt
Cum au spus proorocii.

II
A sosit şi-aici Crăciunul
Luminându-ne surghiunul.
Cade albă nea
Peste viaţa mea
Care-aici se stinge,
– Peste suflet ninge.

III
Tremură albastre stele
Peste dorurile mele
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele
– Pâlpâiri de stele.

IV
Peste fericiri apuse
Varsă-ţi mila Ta, Isuse,
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori
Pieptul lor suspină
– Să le -aduci lumină.

V
Maica Domnului curată
Adă-o veste minunată
Înfloreşte-n prag
Zâmbetul tău drag
Ca o zi cu soare.
Zâmbetul Tău drag
Îl aşteaptă-n prag
Cei din închisoare.]

CORUL:
“Tremură albastre stele
Peste dorurile mele
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele –
Pâlpâiri de stele.”

Scena VIII
CRAINICUL: …şi noaptea acestui miracol dumnzeesc coboară din ce în ce mai copleşitor în inimile noastre şi aşterne drumuri de lumină, drumuri de linişte şi împăcare peste povârnişurile patimilor şi peste mlaştinile deznădejdilor noastre.
Taina vrăjită a Crăciunului ne cerne peste suflete cristale de puritate, fulgi de nea din milostivirea Celui născut.
…şi peste ziduri, peste sârme ghimpate, printre gratii şi vârfuri aspre şi reci de baionete, Sărbătoarea pătrunde în temniţă şi cuprinde sufletele noastre, atotstăpânitoare.
Iar bradul Crăciunului de aici e simbolul bucuriei, credinţei şi speranţelor noastre.
Din suferinţele întemniţării, să ne ridicăm mai buni, mai curaţi sufleteşte, mai drepţi!
CORUL:
“A sosit şi-aici Crăciunul
Luminându-ne surghiunul
Cade albă nea
Peste viaţa mea
Care-aici se stinge
– Peste suflet ninge.”

Scena IX
(Acelaşi joc cu cortina ca la scena VI-a. Lumina revine la normal, câteva clipe după ce se deschide cortina. Deţinutul tresare din reverie şi, trecându-şi mâna pe frunte, îşi spune):
DEŢINUTUL: O, a fost un vis?… Da! o nălucire…
Vai, parcă şi acuma îmi joacă în ochi luminile bradului şi parcă simt la braţ căldura Luminiţei… n-a fost decât un vis (dezamăgit).
(Rămâne un timp gânditor, apoi continuă):
DEŢINUTUL: Ce noapte sfântă… parcă pogoară din Cer un duh ce alintă inimile celor ce aşteaptă mila şi iertarea divină.
Parcă s-ar naşte Hristos de fiecare Crăciun din nou, în sufletele credincioşilor Săi.
CORUL:
“Noapte de vis, timp prea sfânt
Dumnezu pe pământ –
Numai magii se-nchină
Către sfânta lumină
Pace lumii-aducând”
(De afară se aude ocolind, strigătul posturilor): – Postul numărul 5! Biiineee… 6! bine… 7! bineee…
(Copleşit, deţinutul se apropie de geam şi crispându-şi mâinile pe gratii, spune răspicat):
DEŢINUTUL: Dreptate, Dreptate…
Ne ispăşim greşelile cele judecate de oameni, sau poate altele neştiute de nimeni ca, despovăraţi apoi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiintei noastre, să ne putem înălţa frunţile catre soarele bucuriei: drepţi şi senini!
Iartă-ne Doamne, fereşte-ne de chemarea ispitelor şi călăuzeşte-ne paşii pe căile Tale.
(Lumina scade.)
Peste fericiri apuse
Varsă-ţi mila Ta Isuse
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori
Pieptul lor suspină.

Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori
Să le-aduci lumină.
(Deţinutul, în timpul cântecului, îşi pleacă fruntea pe gratii; la orizont, se albeşte de zi.)

Braşov, 16 Dec. 1945.”
Probabil, după succesul asigurat de împrejurările speciale în care s-a prezentat publicului menţionat textul său dramaturgic, a cărui acţiune se petrecea tot în temniţă, Alexandru a însăilat subiectul unei alte încercări în acelaşi domeniu. Cu alte cuvinte, pofta vine mâncând, cum zice românul. Pomenesc rezumatul fără pretenţii, pentru două raţiuni: în el se poate descifra ceva din nu depărtata retragere în munţi a autorului, cât şi o încercare a sa de a face scrierea ‘acceptată’ de noii îndrumători ideologici din tărâmul cultural – deci o intenţie clară de a trece la o activitate publică – în locul aceleia tăinuite, politice, anterioare -, cu care să întâmpine noul regim în vederea integrării în existenţa liberă.
Titlul dramei în 3 acte şi 6 tablouri este: “VIVE LA RÉPUBLIQUE!” Lista personajelor cuprinde şapte nume: Emil[e]; Solange de Belfort; Valere Bazas; Gabriel; André de Belfort; Henriette de Belfort; Cabanierul: J[e]anot.

“ACTUL I
Tabloul I
– Émile vine la cabană pentru a lua legătura cu Gabriel din “Maquis”. Discuţii cu cabanierul maquist.
– Apare un grup de tineri excursionişti, bogaţi, veseli, veniţi cu un autobuz. Printre ei se află şi Solange. Ea este însoţită de mai mulţi veri (verişoare).
– Grupul pleacă într-o excursie, afară de Solange care se simte obosită. La un moment dat îi vine rău (criză cardiacă). Émile intervine. Telefonează părinţilor fetei să vie cu limuzina personală. Din povestirea Solangei aflăm despre boala ei de inimă şi despre familia sa. – Se naşte o simpatie reciprocă, spontană. Apar părinţii Solangei. Recunoştinţă, invitaţie la vizită. Din dialogurile cu tatăl Solangei reiese că acesta este un fidel admirator al regimului de opresiune. Rămâne Émile cu cabanierul. Pendulul. Apariţia lui Gabriel. Émile îi dă raportul, primeşte instrucţiuni. Apare poliţia (anunţată de Valere că în ziua respectivă Gabriel ar urma să se afle în cabană). Îi legitimează: în faţa actelor prezentate de Gabriel poliţiştii uluiţi iau po-ziţia şi cer scuze. Cortina!

ACTUL II
În casa Solangei. Scenă de dragoste între Solange şi Émile. Din dialog reiese că fata a devenit întretimp o simpatizantă a Maquis-ului. La un moment dat Émile se scuză întrucât trebuie să se întâlnească în acel moment cu un camarad. Întrucât parinţii [lui] Solange lipsesc, fata propune ca întâlnirea să aibă loc în casă. Cu acest prilej Solange cunoaşte pe Valere. Solange se retrage din cameră, reapărând peste puţin timp – timp în care Valere, discutând cu Émile, are posibilitatea să-i arate tot caracterul său. Atitudine galantă peste măsură faţă de Solange. După plecarea lui Valere se întorc părinţii. Vedem atitudinea lor binevoitoare în faţa lui Émile, ca om, dar totuşi potrivnică dragostei lui cu Solange. Rămânând iarăşi singuri, urmează o scenă sentimentală dusă la paroxism. Jurăminte etc. Înainte de a pleca, anunţă pe Solange că este trimis în misiune în Maroc, pentru 3 luni, în care timp vor comunica prin Valere.
Tabloul 2
Tot în casa Solangei. Scrisoarea de despărţire pentru Émile. Valere fiind în permanent contact cu fata, prin aducerea scrisorilor şi credinţa comună, a cucerit teren; Solange este îndrăgostită de el. Din dialog aflăm că acţiunea se petrece cu 2 săptămâni înainte de reîntoarcerea lui Émile. – Şantajul – Telefonul logodnicului – Conversaţia cu părinţii (Solange este expediată.) – Conflictul paternal – Reapare Solange, scandalul continuă – totul culmină cu o criză a Solangei. Părinţii disperaţi.
Tabloul 3
În camera lui Valere la Hotel. Tatăl Solangei vine pentru a determina pe Valere cu toată energia să renunţe la căsătorie. Explicaţii. Implorări. Promisiuni. Demascarea falsului cu telefonul. Scandal! Tatăl declară că pentru nimic în lume nu-i acordă  fata. Plouă. Apare Gabriel care-l demască ca infidel Maquis-ului. Înţelegem că este decis să-l execute pe Valere. Un comisar apare în faţa geamului; priveşte scurt în cameră, Apoi sună la uşă. Gabriel este nevoit să fugă. Comisarul, un prieten bun al lui Valere, vine să-l anunţe pe acesta că asupra lui (Valere) există bănuieli că rapoartele sale de agent ar fi fictive, urmărind doar câştigul – Reproşuri – Valere rămas singur cade pradă desnădejdii, văzând toate planurile surpate. Se si-nucide.

ACTUL 3
Tabloul 1
În casa Solangei. Émile revine. Mama Solangei îl previne de cele întâmplate. Rămâne singur cu Solange. Scenă. Reproşurile fetei etc. Cartea de la St. Michele. Dramă – Despărţire.
Tabloul 2
Acasă la Émile. Apare Gabriel care îi anunţă moartea Solangei. Scenă de prietenie şi încurajare. Îi anunţă o întreprindere extrem de periculoasă pentru care caută omul de jertfă. Scena cu pianul – pe pragul sinuciderii. – Scena cu Radio – discursul. Marselieza. Émile decide de a trăi şi muri pentru Franţa. Anunţă lui Gabriel hotărârea sa.”

Nu vom acorda acestei schiţe un preţ mai mare decât are: naivă, conţinând trimiteri obscure pentru noi (salutul acordat de poliţişti lui Gabriel, după ce veniseră să-l aresteze; “scena cu Radio – discursul”; ne-am hazarda să le interpretăm ca anunţarea Armistiţiului, de Regele Mihai, dacă transpunem întâmplările în România); caractere preluate ‘de-a gata’ din istoria dramaturgiei: prietenul fidel, trădătorul, îndrăgostitul înşelat, tatăl ce se opune fericirii fiicei sale etc.
Încercarea nu constituie mai puţin o treaptă suplimentară spre înţelegerea autorului ei atât de tânăr şi neexperimentat fie în viaţă, fie în literatură. Desigur, trebuie căutată în schiţă o tentativă de recuperare a propriei lupte împotriva oprimării (deşi a te angaja definitiv în ea datorită unei dezamăgiri în dragoste… – ceea ce, dealtfel era departe de a fi cazul lui Alexandru Bogdanovici, ale cărui state din temniţe erau vechi), dar nu este mai puţin evidentă încercarea de ‘a dansa’ după cum cânta scripca lăutarilor oficiali din epocă, punând lupta maquisarzilor în centrul acţiunii. În ambele aceste două ispite – şi mai ales în împletirea lor – se vesteşte ceva din opţiunea ce i-a pregătit sfârşitul, fără s-o ştie încă: un rudiment de înclinare spre un colaboraţionism cu două feţe.
Dar să nu devansăm; îmi este destul, cititorule, dacă reţii ideea şi momentul biografic; va să zică acesta este plasat fie în penultima executare de condamnare a lui Şura, fie curând după ce a fost eliberat din ea şi până la următoarea lui arestare, cea finală.
În preajma noii (şi ultimei sale) arestări, ce urmează, el redactează următorul text angoasat:

“18 Mai 1948

Dragă Tată,
Începând cu noaptea de Vineri spre Sâmbătă 15 Mai, aici la Iaşi au început să se petreacă diferite lucruri foarte puţin plăcute: descinderi, arestări etc., fără ca un anume fapt să fi determinat aceste măsuri. Motivele rămân cu totul necunoscute, iar operaţiunile arătate par să fie cu caracter general.
Faptul trist şi care ne priveşte direct este că în dimineaţa zilei de Luni 17, la ora 4 dimineaţa, am primit şi noi o vizită prea puţin aşteptată şi cu totul nedorită. Eu din întâmplare nu dormisem în noaptea aceea acasă. De atunci, a rămas în apartament un poliţist, iar afară o sentinelă. Telefonul este blocat. Mama şi Nina sunt într-o situaţie similară unui domiciliu obligator!!!
Subliniez faptul că eu nu sunt absolut cu nimic vinovat de cele întâmplate – întru cât [sic!] în ultimul timp nu mă ocupam decât cu lucrările mele universitare şi mă pregăteam asiduu (zi şi noapte) pentru examene! Aceasta o ştie atât Mama cât şi profesorii sau colegii mei.
Dar dacă totuşi datorită unor lucruri ce le credeam definitiv consumate, trebuie încă să mai sufer [sic!] şi să mă aflu în stare de permanentă fugărire, nu înţeleg de ce Mama şi Nina sunt supuse unui regim de pedeapsă prin nimica justificat şi niciodată uzitat până-n prezent.
Îţi scriu această scrisoare ca să afli situaţia în care se află ele şi tratamentul de care se bucură. –
Eu nu înţeleg să mai sufer şi atunci când stau liniştit şi-mi văd de treburile mele; ca atare sunt hotărât să nu mă întorc acasă până nu se lămuresc lucrurile. N-am absolut nimic de ascuns şi nici nu mi-e teamă de nimeni, dar pur şi simplu m-am săturat să fac veşnic pe victima unor fapte plătite demult cu vârf şi îndesat…..
Cred că Mama şi Nina aşteaptă o lămurire şi un ajutor. Eu în linişte – continui să-mi pregătesc examenele cu speranţa că toate se vor termina cu bine.
Te sărut, Şura.”

Deosebirea dintre tonul afectuos, tandru, intim, sufletesc, în care Alexandru se adresa mamei sale sau întregii familii în trecut (de Sărbători) – cu care vom face cunoştinţă imediat în continuare – şi acela rece, informativ, cvasioficial, semănând cu conceperea unui text adresat unui ‘puternic’ al zilei, caracterizând această scrisoare, sare-n ochi.
Tăinuind adevărul asupra activităţilor sale politice, ce-l ocupau tot timpul cât nu învăţa, expeditorul, conştient că arestările momentului nu se mai datorau unei fapte precise sau alteia, ale vreunui grup restrâns, ci vizau întreg tineretul legionar din Iaşi, trimite un apel S.O.S. pentru ajutorarea celor două persoane feminine care reprezentau tot ce îi era mai drag.
Dar, în spatele acestei solicitări, se citeşte cu uşurinţă nădejdea că va fi el însuşi sprijinit de către tatăl său Prefectul: îi oferă acestuia argumente întru apărarea lui, acolo unde părintele ar fi socotit de folos şi ar fi avut acces. El caută a-l convinge că renunţase la orice preocupare ce-l condusese în alte împrejurări la detenţie, ca şi de purtarea sa ‘exemplară’ studenţească, invocând drept martori persoane ca mama (cum să nu fi pledat dânsa în favoarea lui Şura cel mult iubit?!) şi profesorii care cu nici un preţ n-ar fi fost deranjaţi de tatăl său, pentru a aviza asupra modului cum fiul îşi petrecea timpul cât nu se afla sub supravegherea lor educativă.
Bănuiesc că şi faptul că n-a dormit acasă în noaptea cu pricina ascunde o minciună: de bună seamă, Şura, cu experienţa lui politică, constatând cele ce aveau loc în oraş, îşi luase această măsură de prevedere pentru evitarea arestării imediate şi de neeludat, de aceea îşi alesese alt domiciliu temporar. În favoarea acestei bănuieli pledează înţelegerea lui cu Nina de a i se pune o vază la fereastră în semn de prevenire, în cazul când casa lor ar fi fost vizitată de poliţie (sursa informaţiei: sora lui Şura).

Conform făgăduinţei de mai sus, punem la dispoziţia cititorului corespondenţa lui Şura cu familia sa, expediată cu prilejul condamnărilor precedente, dar nu numai; o facem în ordine cronologică. Mama sa a scris cu creionul pe prima faţă a scrisorii următoare: A fost Marţi, referindu-se, probabil la ziua când a fost redactată epistola.

“Aiud, 18 Dec. 1946

Dragii mei,
De Sf. Sărbători, vă doresc din suflet toate bucuriile ce le aşteptaţi şi vă trimit odată cu urările mele, un fierbinte sărut de dragoste şi recunoştinţă.
Sărbători fericite!

Mamei,
Pentru cel de al 56-lea an în care păşeşte, închin gândurile mele de bine şi dorinţa fierbinte de a o şti senină şi dreaptă, în faţa tuturor valurilor soartei. Aceasta e însăşi fericirea pământească. –
La Mulţi Ani!
Şura

Aiud, 18 Dec. 1946.    81 [?]
Gerul a pictat munţi de zăpadă şi poveşti luminoase de ghiaţă pe geamul celulelor albe…
Munţi cu păduri de brazi, cu “pomi de Crăciun” poate, din care se desprind trunchiurile de fier ale negrelor-triste zăbrele…
Şi totuşi, nici bucuria nu vine din munţii aceia – iluzii, nici tristeţea din gratiile-realităţi.
Ci totul vine din suflet…
Iar sufletul meu, astăzi, ca în fiecare Crăciun, ca în acele ierni petrecute la “gura sobei” acasă, în pustele Jugastrului, prin munţi sau închisori,
e plin de bucuria albă a Naşterii, de cerul senin al nădejdilor, de aurul stelelor pe care doar visul le cerne mereu, peste răni şi bucurii trecute…
– şi anul acesta încă, – voi la gura sobei, noi la gura visului -, ne-om întâlni gândurile şi simţirile, peste ziduri, oameni şi vremi, şi suflet la suflet ne-om zice:
Sărbători fericite!

P.S. Nu pot scrie la toţi câţi aş fi vrut. Vă scriu numai vouă. Vă rog, însă, să transmiteţi tuturor prietenilor felicitările mele de Sărbători.
Gândul meu va colinda la uşile tuturor acelora ce aşteaptă…
Şura”

Pe prima pagină a acestor întreite felicitări există o acuarelă ce ocupă cam o pătrime din dimensiunea filei (stânga sus), reprezentând o vulpe aşezată în capul oaselor pe o ridicătură de zăpadă; vulpea susţine cu ambele labe băţul suport al unei stele de colindător. În fundal, dreapta, un brad a cărui culoare se şterge în depărtare.

Pe o filă numerotată: 78, probabil smulsă dintr-unul din maculatoarele folosite pentru extragerea de idei din lecturi sau pentru punerea pe hârtie a poeziilor ce concepea mereu – unde avea grijă să-şi numeroteze paginile -, Şura se adresează din Aiud mamei, aproape de clipa eliberării. Pe spatele biletului: fragmentul în versuri “MI TE-AM VRUT REA” (vezi la secţiunea poeziilor).
“Dragă Mama,
Sunt sănătos şi bine! Nu te îngrijora că nu-ţi mai scriu aşa mult; tot ce aş avea de povestit, prefer să vă povestec eu însumi. Mai avem aşa de puţin timp până la acest moment, încât scrisorile încep să-şi piardă din importanţă; – nu mai comunic decât strictul necesar. Apoi… o să tot stăm de vorbă.
Vă sărut, Şura”.

În dimineaţa zilei de 23 mai 1949, sosi în familie, în sfârşit, o ştire de la Şurenca (ridicat în mai 1948, după scrisoarea adresată tatălui său).
Era una dintre acele cărţi poştale având imprimată, în albastru, sigla: Republica Populară Română şi stema nouă a ţării.
Dispus simetric, textul: “Numele şi adresa trimiţătorului. D…..  Str….. Comuna…..” S-a băgat de seamă: încă nu sosise timpul ‘tovarăşilor’. Se presupunea că cei care foloseau serviciile Poştei române mai erau ‘domni’.
Dedesubt, pe verticală: “Pe această parte se scrie numai adresa.”
Într-adevăr, se completase în creion: “D-nei Bogdanovici Ag. Iaşi. Str. Fr. Engels No 32″. “Clasicul” marxim-leninismului descinsese şi se instalase şi în Iaşi…
Cine o trimisese?
“Deţinut politic Bogdanovici Al. Penitenciarul Principal Suceava.” Sub care apare numărul 74. Iar imediat mai jos s-a aplicat ştampila: VĂZUT DE NOI, sub care s-a iscălit comandantul penitenciarului (?), folosindu-se de un creion roşu.
Peste timbru: ştampila din Suceava (21 V), iar peste numele tri-miţătorului şi semnătura cenzorului: cea din Iaşi reduplicată (23 mai).
Ziua când a primit dreptul Alexandru Bogdanovici la această carte postală s-a şters. Rămân descifrabile anevoie următoarele:
“Mai 1949
Dragii mei, Vă sărut cu drag şi vă mulţumesc pentru tot ce mi-aţi trimis! Sunt sănătos [şi nefe]ricit pentru durerea ce v-am pricinuit-o prosteşte. Astăzi sunt descătuşat definitiv şi complet din negura unui trecut nenorocit. Muncesc pentru restructurarea mea deplină [de băgat de seamă că termenul “restructurare” ţine de familia semantică a termenului “reeducare”]. Ce s-a întâmplat acasă? Care este situaţia voastră a tuturor? Vă cer iertare pentru tot răul pricinuit, şi în primul rând tatei. Pot primi şi trimite o scrisoare pe lună. Bani 200 lei. Ţigări 120 buc. Alimente 3 kg. netto. Formula cea mai bună cred că ar fi: 1 kg. unt cu miere, 1 kg. untură, 1 kg. prăjituri concentrate + vitamine [este o reţetă clasică între deţinuţii politici] şi ceva fructe. De lingerie [sic!] nu mai am nevoie deloc. Mi-ar [… fi utile?] chiar mai multă pastă de dinţi şi o periuţă nouă. Am prea multe boarfe de care nu ştiu cum să mă descarc. Trimiteţi-mi vă rog “Problemele Leninismului”, “Anti-Dühring”, “Economia Politică” de Zăhărescu şi vreo carte în l. rusă. Retrageţi actele mele de la Universitate. Îmbrăţişez cu toată dragostea pe Mama, Tata şi Ninusic. – Şura.”
Alexandru Bogdanovici se pregătea pentru “reeducarea” pe care o preconiza… Cărţile solicitate familiei dovedesc noile sale preocupări intelectuale. Formularea: “Muncesc pentru restructurarea mea deplină” arată că tindea la mai mult decât o simplă “reeducare”: aspira la o reaşezare lăuntrică ce să-l deosebească complet de omul precedent. De nu ar fi prezentă lista cărţilor solicitate, exclusiv lucrări de ideologie comunistă, am putea presupune că formularea asupra căreia insistăm a fost depusă pe cartea poştală pentru “adormirea vigilenţei” – cum se spunea în epocă – a comandantului şi a oricui supraveghea gândirea deţinuţilor. De fapt şi titlurile cerute ar putea avea aceeaşi explicaţie, de nu ar fi un mai vechi interes al său pentru o scriere a lui Stalin – după cum reiese dintr-un eseu asupra “Naţiunii”, conceput cu acribie bibliografică încă de pe când se găsea la Aiud, pe care îl vom parcurge curând.

Adus la Fortul 13, în vederea mutării la Penitenciarul din oraşul Piteşti, “deţinutul politic Alexandru Bogdanovici” – cum scrie pe faţa cărţii poştale – avu dreptul la o nouă adresare către părinţi. Singurele date accesibile investigării sunt cele imprimate de ştampile: 6 noiembrie 1949: plecarea din Jilava a cărţii poştale şi 8 noiembrie 1949 sosirea la Iaşi.
De data aceasta, descifrăm mai multă rigoare din partea autorităţii faţă de corespondenţa deţinuţilor. Conţinutul seamănă acelor dictări de către careva din conducerea penitenciarului, cum se obişnuia în rarele perioade când politicii aveau drept la carte poştală sub stăpânirea comunistă.
“Iubiţii mei părinţi şi scumpa mea Ninusinca!
Vă rog să-mi trimiteţi prin colet poştal, în timpul cel mai scurt, următoarele: bluza de iarnă, căciula, două perechi ciorapi de lână cât mai groşi şi lungi, două perechi de indispensabili groşi, una cămaşă groasă, una din cămăşile sport vopsită închis, bonetă de lână, săpun de rufe şi faţă, câteva tuburi de pastă de dinţi, ace şi diferite feluri de aţă şi câteva petice.
De asemenea vă rog să-mi pregătiţi, dacă puteţi, un pulover cât mai gros cu guler înalt şi mâneci lungi şi o pătură groasă. Puneţi totul într-un sac. –
Vă sărut cu toată dragostea şi cu dor nemărginit,
Şura.”
Frigul se resimţea puternic, ca şi spaima de frig şi mai mare: toate obiectele de îmbrăcăminte au atributele “gros” şi “lung”; “iarna” e prezentă în text; “lâna” aidoma. Mizeria murdăriei reiese nu numai din solicitarea de săpun de două feluri şi a pastei de dinţi, asupra căreia revine şi în această misivă, ci şi din culoarea închisă a cămăşii cerute. Totuşi, încă nu erau interzise acele de cusut şi peticirea. Nu mult mai târziu, confecţionarea sau deţinerea unui ac (de primit de acasă nu se mai putea discuta!) aducea pedepse grele de izolare la “neagra”, cu hrană caldă doar la trei zile, în celelalte două ea fiind înlocuită cu apă şi turtoi, vieţuirea în urina şi fecalele adunate pe ciment de ani de zile, într-o încăpere total lipsită de aer şi lumină, ca şi bătăi zdrobitoare.
Preocuparea pentru “reeducare” nu mai poate fi urmărită. Ea nu mai este de prim ordin, odată părăsit penitenciarul din Suceava, Bogdanovici nemaiconstituind, la acea dată, Numărul Unu în conducerea ei.

La 1 martie 1950 (data de pe ştampila Piteştilor, peste care e aplicată ştampila roşie a penitenciarului) pleacă ultima carte poştală a deţinutului politic Bogdanovici Alexandru din Penitenciarul Piteşti. Ea este adresată: D-Sale Doamnei Agafia Bogdanovici, la aceeaşi adresă. Ajunge la Iaşi (data de pe ştampilă) la 3 martie şi zace o lună de zile, fără a fi predată familiei. Probabil a fost îndrumată spre anchetatori, unde a aşteptat decizia acestora. E din nou ştampilată la 3 aprilie 1950.
Ea reprezintă cel mai fidel exemplu de ceea ce se dicta deţinuţilor să scrie familiilor (în cazul fericit când cei dintâi primeau dreptul la carte poştală), cu rudimentele stilistice ale conducătorilor de închisori:
“Dragii mei părinţi,
Veţi şti că eu sunt sănătos! Vă rog trimiteţi-mi următoarele: 1 cămaşă, 1 izmană, paltonul, căciula şi o pătură.
Al. Bogdanovici.”
Doamna Agafia a adăugat pe această faţă, în cerneală:
“Dosar 70/949. Sentinţa nr. 137/8/2/949″

În continuare, vom urmări firul adâncirii temerii de realităţile ce urmau să cotropească ţara noastră, aşa cum poate fi el urmărit la Alexandru Bogdanovici în perioada premergând cea din urmă arestare a lui Şura, astfel străduindu-ne să ne facem o imagine asupra pregătirii lui ca întemeietor al “Reeducărilor”.

În vederea unei posibile prezentări la examenul de bacalaureat, pe care n-apucase să-l susţină după terminarea liceului, fiind iarăşi arestat, Alexandru Bogdanovici îşi umple zilele lungi ale Aiudului studiind. Aşa îşi petrecuse timpul şi în temniţele anterioare; dovadă notele intitulate: Pentru o femeie, roman de Alexandru Bilciurescu, datate 21 I 1942. Atât notiţele mai vechi cât şi cele mai noi pledează pentru o temeinică adâncire a tuturor disciplinelor, ca: dialectul  aromân; dialectul istroromân; pagini bogate la număr cu formule şi explicaţii din domeniul chimiei, al matematicei; file despre cultura slavonă, istoria literaturii franceze, a celei române; conspecte de geografie, istorie, psihologie, sociologie, filosofie, logică, drept, morală; pe scurt, nu toate probleme de cultură generală ce pot şi trebuie să preocupe un elev, ci aceleaşi, cu arie lărgită, pentru a răspunde necesităţilor adolescentului ieşit dintre rânduri prin curiozitatea sa ştiinţifică, şi în căutare de adevăr.
Pe toate cele de la Aiud, se semna: Al. Bogdanovici şi îşi punea şi ‘sigiliul’ numărului de deţinut (ca pe o stemă marcată pe file): 7.559, cu specificarea: “Penitenciarul Aiud”.
Sărind peste timp, e cazul aici să spun că pe 13 mai 1948, la facultate, Alexandru Bogdanovici ia pentru ultima oară notiţe la cursurile universitare. Agafia Bogdanovici a făcut următoarea menţiune cu creionul roşu pe faţa conspectelor: “13 şi 15 mai 1948. Mama.”
Tânărul deţinut culege

AFORISME
“…întovărăşirea fără prietenie n-are nici un preţ.” (Socrate)
“Cel care caută prietenia seamănă mai mult cu cel care a dobândit o ţarină ca proprietate: el aduce din toate părţile tot ce sporeşte valoarea lucrului iubit.” (idem)
“Sufletele mici le cucereşti cu daruri, iar pe cele virtuoase, numai cu dovezi de prietenie.” (id.)
“Toate foloasele pe care le tragi de pe urma mâinilor, a ochilor, a urechilor, a picioarelor, le găseşti şi la un prieten credincios; şi adesea ceea ce un prieten n-a făcut pentru el însuşi, ceea ce nici n-a auzit, nici n-a văzut, sau străbătut pentru sine, o face totuşi pentru alt prieten.” (id.)
“Când doresc prietenia cuiva, ştiu să mă dedau trup şi suflet acestui scop, să-i insuflu aceeaşi dragoste pe care o simt şi eu pentru el, să-l fac să aibă aceleaşi dorinţe ca mine, să-l fac să iubească tovărăşia mea, după cum preţuiesc eu pe a sa.” (id.)

“Invinuim pe un flautist sau pe un maestru de liră, pe un profesor oricare ar fi el, dacă elevii pe care i-a format îşi pierd talentele sub conducerea unul alt maestru?” (id.)
“Omul care în toate întreprinderile lui se pricepe la ceea ce-i trebuie şi care ştie să-şi facă rost de ce are nevoie, ştie deopotrivă de bine să conducă coruri, o casă, o armată, un Stat.” (id.)
“Când ştii să te slujeşti bine de oameni, mânuieşti deopotrivă de bine afacerile tale proprii şi pe cele ale Statului; dar când nu ştii acest lucru, le încurci rău şi pe unele şi pe celelalte.” (id.)
“Cât de sărman e omul care nu ştie că din noi e biruitor acela care a făcut fapte mai frumoase şi mai înţelepte pentru veşnicie.” (id.)
“Şi nu e nici o iască mai cumplită pentru dragoste ca sărutul, pentru că fără s-o mulţumească, îi dă oarecare nădejde dulce.” (id.)
“Precum cei care nesocotesc deprinderea corpului, sunt neputincioşi în exerciţiile trupului, tot astfel cei ce nu-şi deprind sufletul nu pot face exerciţiile sufletului; ei nu ştiu nici să lucreze, nici să se oprească la timpul trebuincios.” (id.)
“Dacă eşti mai prejos de renumele tău, nu găseşti iertare înaintea nimănui.” (id.)
“Să nu faci nimic bun înseamnă să fii cu totul de prisos şi nevrednic de iubirea zeilor.” (id.)
“Dacă vrei să devii bun, dă-ţi seama întâi ca eşti rău.” (Epictet, frg. 3)
“Dacă iei un rol peste puterile tale, ai să-l joci rău; iar cel pe care l-ai fi putut juca bine nejucat rămâne.” (id. S-37)
“Orice lucru are două torţi: de una poţi să-l ridici; de alta nu. Ţi-a făcut fratele tău vreun rău? Nu apuca numai de răul făcut, căci ai prins chestiunea de toarta cea rea. Apuc-o mai bine de toarta cealaltă: ţi-e frate şi ai crescut cu dânsul împreună. şi atunci ai dat de toarta bună.” (id. S-43)
“Viaţa ta are atâta valoare câtă filosofie ai putut pune întrânsa.” (id. pag. 33)
“Dacă cineva ar pune corpul tău la dispoziţia primului venit, te-ai indigna cu drept. Dar când tu singur îţi pui sufletul la dispoziţia oricui, pentru ca din insulta lui să se tulbure şi să-şi iasă din fire, nu ţi-e oare ruşine de tine?” (id. S-28)
“De vrei să trăieşti în pace şi cu voie bună, fă ca toţi în casa ta să fie oameni buni. La aceasta ajungi ori luminând pe cei care vreau, ori alungând pe cei care nu vreau. Şi atunci cu cei fugiţi a fugit inferioritatea şi sclavia, iar cu cei rămaşi a rămas superioritatea şi libertatea” (id. Frg.11)
“Mai bine toată viaţa să trăieşti cu un singur om liber şi să rămâi şi tu liber, decât cu mulţi şi pururea sclav!” (id. Frg.41)
“Calamităţile timpului aleg prietenii de duşmani.” (id. Frg.154)
“Vrei să faci bine ţării tale? Nu zidi case înalte ci întăreşte suflete alese. Căci mai bine suflete mari în case mici, decât sclavi ticăloşi în palate strălucite.” (id. Frg. 81)
“Înţelesul vieţii tale este lupta. Tu ai ceva adânc şi nepătruns, care te face nemuritor, etern, şi te pune alături de Dumnezeu – raţiunea. Peste piedici, peste lovituri, peste suferinţe, peste dureri, tu liberează-te, înalţă-te, înnobilează-te. Valoarea vieţii tale se măsoară după durerile pe care le-ai învins şi binele ce l-ai lăsat. Faci parte dintr-un univers disciplinat, ordonat şi organizat de providenţa divină, în care cea mai mică făptură nu este uitată, împlinind un rol infinit de important la locul şi timpul ei. Şi ca ostaş trimis de sus în momentul şi locul ce-l ocupi, tu să rămâi pururea neadormit pe poziţia ta, împlinindu-ţi până la capăt datoria, pentru care vei da seamă celui ce te-a trimis acolo. Aceasta este misiunea ta.” (Din “Studiu introductiv la Manualul lui Epictet” – Concepţia energistă stoică – p. 12)
“Dacă faci binele cu durere, durerea trece, dar binele rămâne; dacă faci răul cu plăcere, plăcerea trece, dar răul rămâne.” (C. Mussonius Rufus, pag.20)
Datoria către tine însuţi: “Să fii expresia cea mai înaltă a unui suflet înţelept, liber şi fericit, care nu aşteaptă nimic de la alţii, având totul în sine, şi mai presus de toate o putere neînvinsă în raţiunea şi voinţa ta. Prin urmare să afirmi cu încredere atotputernicia sufletului tău în toate împrejurările şi să-ţi formezi un caracter tare.” (pag. 34)
“Trimite Doamne de acum orice pericol. Căci eu am în mine puterea şi pregătirea ce mi-ai dat, pentru ca din orice întâmplare să fac o victorie pentru mine.” (Stoicul)
“Un adevăr pe care-l păstrezi fără să ştii de unde-ţi vine şi cum s-a format, fără să-i cunoşti motivele, fără să fii în stare a-l apăra, e un prejudiţiu şi o superstiţie mai mult.” (J. St. Mill – în N.N. Săveanu, Buc. ,1891, Tip. Voinţa Naţională, p. 125)

Lecturile sale de închisoare pot fi urmărite în variate însemnări. Astfel, conspectând “Les Causes finales” de Sully Prudhomme şi Charles Richet, îşi întocmeşte o listă  de autori şi cărţi de citit (pe care nu ştiu de o descifrez bine): N. E. Idieru – “Studii de economie politică şi finanţe”; Perreau – 2 vol.; Taşcă; Gh. Surin şi Ionescu – “Istoria doctrinelor economice”; C. Colson – 6 vol.; Slăvescu Victor; Fr. List: “Sinteze naţionale de economie politică” (1841); Marx Karl: “Histoire des doctrines économiques”, 8 vol.; Morini – Canby – “Mercantilisme et protectionisme”.

Nu cred că a scăpat vreunui cititor prezenţa lui Karl Marx printre autorii pe care Şura Bogdanovici aspira să-i pătrundă. Alexandru Bogdanovici întrevăzuse încă de la Aiud că România nu mai avea scăpare: urma a fi înrobită pe timp nelimitat. El renunţă la lupta ce i se pare zadarnică de atunci înainte şi se străduieşte să se ajute a se încadra în cerinţele noii stăpâniri. Ajutorul pe care-l aşteaptă de la lecturi ca aceea asupra căreia ne-am oprit constă tocmai în introducrea lui în logica noii stăpâniri, una complet neobişnuită pentru intelectualitatea română, mod de a gândi ce, în timp, avea să se dovedească, dealtfel, de neasimilat pentru intelectualitatea autentică.
Mai mult, într-un eseu întocmit la Aiud – “SPRE O NOUĂ DEFINIŢIE A CONCEPTULUI DE NAŢIUNE -, un capitol este închinat analizei unei lucrări de Iosif Visarionovici Stalin, opţiune ce elimină orice dubiu privind orientarea sa de viitor.

Bacalaureatul a fost susţinut, atunci când a fost posibil, indiferent de preocupările aparent distante de acest examen al maturizării.
S-a înfăţişat la aceste probe în 1947; a luat următoarele note la cele scrise:
Limba română – nouă;
Limba franceză – cinci;
Matematică – cinci;
Iar la probele orale a primit notele:
Limba română – zece;
Limba franceză – şapte;
Istorie – nouă;
Geografia României – nouă;
Filosofie şi Drept – nouă;
Matematici – cinci;
Ştiinte fizico-chimice – nouă;
Media generală: şapte 70%.
Alexandru Bogdanovici a fost clasificat al 14-lea din 104 candidaţi, şeful promoţiei fiind viitorul istoric literar Liviu Leonte.
Trebuie adăugat că viitorul profesor universitar, istoric şi critic literar Liviu Leonte a fost şi el arestat, pentru a-l fi vizitat pe Alexandru Bogdanovici. Eliberat, s-a încrucişat pe stradă cu sora lui Şura; dânsa s-a îndreptat către el, să-i solicite informaţii despre fratele ei, dacă l-a întâlnit cumva prin celularul anchetei, ori a auzit ceva despre el, dar Liviu Leonte, înspăimântat pe bună dreptate, a traversat pe celălalt trotuar, strigându-i să nu-l mai oprească niciodată pentru a-i vorbi.
În schimb, un bun prieten din Iaşi al lui Şura, studentul la Medicină în anul V Mimi Bulău, n-a fost arestat şi izbuti să fugă în Germania.

Printre numeroasele file acoperite de notiţe, conspecte, rezumări, extrase, rămase fie din puşcărie, fie din perioadele de libertate alternative, când Alexandru Bogdanovici frecventa diverse cursuri, există şi un ‘caiet’, adică o sumă de foi albe împăturite în două şi alcătuind un fel de caiet nelegat – cum obişnuia el să-şi pregătească hârtia pentru scris -, pe a cărui ‘copertă’ stă consemnat: Al. Bogdanovici  Mai 1948. Pe centrul ei: Dr. Roman.
Este vorba despre un maculator pe care şi l-a pregătit pentru notiţe legate de dreptul roman.
Am răsfoit repede. Nu peste mult, am dat de o însemnare în creion roşu, cu litere mult mai mari şi apăsate decât cele în creion negru ce furnicau pe ambele feţe ale paginilor precedente. Ea desemna finalul scrisului, preceda o mare de alb nelimitată decât de numărul filelor, a cărei umplere cu semne caligrafice descifrabile rămăsese la voia hazardului. Spunea: “15/V 948 Ultima zi la Universitate! Scumpul şi iubitul meu copil ai presimţit tu oare ce te aştepta? Mama.”
Ultima definiţie luată sub dictare la cursul de Drept Roman de către fiu fusese: Operş – dr[ept] de a se folosi de serviciile sclavilor şi animalelor. Pe bună dreptate doamna Bogdanovici se întreba, după arestarea lui, dacă el presimţise ceva în legatură cu smulgerea dintre cei slobozi: Şura căzuse din nou în condiţia de sclav. De aceea ea subliniase de două ori în roşu data ce preceda aceste notiţe: 15 Mai. Anterior mai erau doar notiţele din 13 mai.
Abia după citirea acestei adresări a mamei către fiul ei pierdut, mi-am amintit că şi pe ‘copertă’ exista o atenţionare de acelaşi fel, rămasă tot de pe urma creionului roşu: 13 şi 15 Mai 1948 Mama, între semnătura posesorului ‘caietului’ şi titlul lui: Dr .[ept] Roman.

Destinul doamnei Agafia Bogdanovici este strâns legat de acela al fiului său. Înainte de a acosta la ţărmul ce ne desparte de eseul şi poezia lui, voim să facem un popas în lumea onirică a mamei, unde tragedia fiului se oglindeşte în culori când sumbre, când luminoase, după urcarea cotei nădejdilor materne, ori conform cu prăbuşirea lor. Textul respectă consemnările ei, făcute în dimineaţa următoare visului.

Popa Ţanu (acela care va ajunge un criminal odios şi, totuşi, va supravieţui infernului, nerăsplătit prin executare ci murind la destul de adânci bătrâneţi, la Sibiu, după Revoluţia din Decembrie 1989) era nelipsit din casa şi de la masa părinţilor lui Şura, atât în timpul liceului, cât şi pe vremea facultăţii. În temniţă, el se desprinde de prietenul de o viaţă, trece în tabăra lui Ţurcanu, ba chiar rivalizează cu acesta, străduindu-se ca, la Gherla, să devină noul şef al reeducărilor. Se pare că, sub privegherea sa, acestea au depăşit chiar şi grozăviile tutelate de Ţurcanu.
Această intimitate şi această ‘adopţie’ a lui Ţanu Popa, în copilărie şi adolescenţă, de către familia Bogdanovici – de dragul lui Şura, să se simtă înconjurat şi de cei apropiaţi lui, nu doar prin relaţia de sânge, ci şi prin preocupările vârstei – o va urmări pe doamna Agafia Bogdanovici până şi în visele de mai târziu. Astfel, dumneaei menţionează:
“În noaptea de 18 spre 19 IX i-am visat pe Şurenca şi pe Ţanu. Îi vedeam pe fereastra închisă stând în pat. M-au văzut şi mi-au zâmbit. Pe urmă le-am adus mâncare: două ceşti cu cacao, pâine cu colfete. M-am întâlnit cu Şurenca faţă în faţă pe sală şi l-am apucat de ambele mâini şi l-am strâns.”

“2 spre 3 ianuarie 1950. Am visat că a bătut cineva la uşă; şi când am deschis, poştaşul mi-a întins o carte poştală de la Şurenca.”
“În noaptea de 4 spre 5 ianuarie ’50, am visat că cineva a intrat în cameră. Şi când eu m-am dus să văd cine, era o figură bărbătească; stătea lângă uşă: şi era Şurenca, care a vrut să-mi facă o surpriză  c-a venit pe neaşteptate. Eu am vrut să aprind lumina şi lumina nu ardea. Şi eu tot întrebam: “Cine e acolo? Cine e acolo?” ”
“În noaptea de 12 spre 13 ianuarie. Noi cu toţii l-am visat pe Şurenca. Şi în noaptea de 13 spre 14, l-am visat eu şi Ninusi. În noaptea de 16 spre 17 (un an şi opt luni), l-am visat pe Şurenca atât de aproape, (?…) într-o curte. Apoi şedea pe o bancă, cu mai mulţi colegi  şi am vorbit cu dânsul şi i-am cerut să vină cu mine căci am vrut să-l sărut. A fost prima dată când l-am văzut după ieşirea sa din închisoare.
“Noaptea de 17 spre 18 ianuarie. Am visat pe Şurenca. Parcă iar am fost într-o grădină şi deodată peste gard vine Şurenca acasă. Zâmbea. Eu m-am repezit înaintea lui la uşa de intrare în casă, strigând: “Şurenca! Şurenca!” Când am intrat în casă, a intrat şi Şurenca. În partea cealaltă a camerei s-a culcat pe un divan şi, eu tot strigând, m-am apropiat de dânsul, l-am sărutat pe faţă şi l-am întrebat cum de a venit el acasă. Şi Şurenca mi-a spus: “Acu de trei ulti-mile zile am ştiut, adică mai mult am simţit c-am să fiu eliberat.” Ce are să fie? Sănătos?
Ninusica l-a visat pe Şurenca în noaptea de 21 c-a venit acasă.
L-am visat”

În vidul ce se crează, fie deoarece doamna Bogdanovici nu şi-a mai notat visele, fie că respectivele notaţii s-au rătăcit ori pierdut, se plasează cel mai tragic eveniment al existenţei lui Şura – vezi Certificatul final.

4/IX 951

În noaptea spre 4/IX eu şi cu Ninusa [l-] am visat pe Şurenica. Eu am visat parcă noi ne-am dus la închisoare să-l vedem. Poarta a fost deschisă şi am intrat. Un militar ne-a întrebat ce căutăm. Şi noi am răspuns că vrem să [-l] vedem pe Surie. El ne [-a] spus că nu se poate, atunci noi ne-am întors şi vroiam să plecăm. El ne-a întors îndărăt şi a spus că acuma avem să-l vedem. Am stat şi m-am gândit de unde are să vie Şurenica şi deodată văd că vine drept în faţă, cu ochelarii negri pe ochi. N-arăta rău, eu încă m-am gândit că probabil a pus ochelarii ca să nu pară prea slab. Am vorbit cu el, am întrebat cum se simte. A fost atât de aproape de mine, parc-am simţit căldura trupului lui. Scumpul şi iubitul meu copil, acuma pot să te văd numai în vis şi tot nu totdeauna! Pe urmă Surenia m-a întrebat ce facem noi. Am spus că viaţa merge înainte. El s-a uitat la mine foarte trist şi a dat din cap. Of, Doamne, Doamne!”

Presupunând că Şura ar fi venit acasă pe neprevenitelea, cum simţea maica sa că urmau să se petreacă lucrurile, atunci când pleca dumneaei de acasă, cu târguieli sau alte treburi, ea îi lăsa un bilet, să nu fie nedumerit, negăsind-o. Iată o astfel de avertizare scrisă de dna Bogdanovici pentru eventualitatea că Şura ar fi solicitat în absenţa ei un pachet, urmând ca aceste rânduri să fie introduse în el.

“1 Martie 1952. Iaşi
Scumpul şi mult iubitul meu Şurusic, astăzi seară plec la Bucureşti la Ninusea, la 3 Martie se va [sic!] împlini 2 ani de când am primit de la tine, dragul meu copil, ultima c. p. şi fiind [că] trăiesc numai cu speranţa, scriu aceste rânduri, în caz de se va primi de la tine veşti [sic!] în timpul absenţei mele de acasă, să nu fii îngrijorat dacă pe pachetul [nostru] nu va fi scrisul meu. Noi toţi suntem sănătoşi şi bine. Ţie îţi dorim multă sănătate şi te sărutăm cu multă dragoste şi dor nemărginit, iubitul, Scumpul şi dragul nostru Şurusic!
Toate gândurile Mamei sunt cu tine! A ta Mama.”

Totuşi, subconştientul îi dă alte avertismente decât cele optimiste:
“În noaptea spre 30/III Martie 1952 [l-] am visat pe Şurenca că a fost copil în faşă. S-a îmbolnăvit de diaree, pe urmă am fost chemată căci lui i se făcuse rău. Am venit şi [l-] am văzut supt la faţă, pe moarte. [L-] am luat în braţe şi în faţa Icoanei m-am rugat şi [-l] întreb pe copil “pentru ce te-ai născut tu?” “Ca să fiu cuminte” a răspuns copilu [l]. Ce oare să fie? Ce e cu copilul meu iubit? Unde este? Este în viaţă? Of, Doamne, Doamne arată-mi ce e cu el! Unde e? Am să ajung să-l văd???”
Cu alte cuvinte, pentru subconştientul mamei sale, Şura se apropia de moarte, simbolizată nu numai de înfăţişarea lui nesănătoasă, în ipostaza de copil, ci prin însăşi această ipostază, ce-i reducea dimensiunile până la a nu mai fi. Iar la întrebarea fundamentală pentru orice fiinţă (“Pentru ce te-ai născut tu?”), răspunsul vine cumplit şi aducător al unui frig transcendent (”Ca să fiu cuminte”): numai mortul este cuminte.

Adevărul este că Şura murise, cu aproximaţie – deoarece data morţii nu este obligatoriu să coincidă cu aceea declarată de organele M.A.I. –  pe 15 aprilie 1950, astfel că visele mamei sosesc cu mare întârziere pe urmele acelei clipe cumplite. Sora lui, doamna Nina Uricariu, auzind mai târziu o şoaptă insinuând că fratele ei ar fi decedat, se deplasă la Piteşti. I se înmână de către funcţionarul specializat următoarea dovadă:

“REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ
SFATUL POPULAR AL Oraşului Piteşti
Starea Civilă
CERTIFICAT DE MOARTE
Seria Ma Nr. 438417
Numele BOGDANOVICI
Prenumele ALEXANDRU
Prenumele tatălui VLADEMIR
Locul naşterii (localitatea, raionul) Soroca
Vârsta 27 ani Sexul bărbătesc
Data morţii (cifre şi litere): anul 1950 una mie nouă sute cincizeci
luna Aprilie ziua (cifre şi litre) 15 cincisprzece
Cauza morţii __
Ultimul domiciliu: localitatea Iaşi
Strada Frederic Engels Nr. 32
Moartea a fost trecută în registrul Stării Civile din (localitatea, raionul) Oraşul Piteşti la Nr. 130
din anul 1950 luna Aprilie ziua 15
Locul morţii (localitatea, raionul) Piteşti
Strada Negru Vodă Nr. 30
Eliberat astăzi 13 August 1953 cu Nr. 3337
Semnătura Dima E.”

Oricât de incompletă, biografia de mai sus acoperă cu destulă exactitate perioadele scurtei vieţi a lui Alexandru (Şura) Bogdanovici, studentul care a marcat, prin decizia sa de a iniţia reeducările de la pe-nitenciarul Suceava, o mutaţie în existenţa deţinuţilor politici studenţi şi elevi, condamnaţi de comunişti. Această întoarcere de pagină urma să constituie deschiderea porţilor infernului – lucru de care Şura fu-sese total inconştient (nu poate fi acuzat pentru această lipsă de prevedere, cele ce au urmat fiind de neimaginat chiar şi astăzi, la atâţia ani de la fapte şi după suficiente dezvăluiri oneste ale lor), deschidere a porţilor infernului, de care, spuneam, Şura Bogdanovici fusese complet inconştient şi pe care nu o dorise cu nici un chip.
În ceea ce priveşte biografia sa spirituală, asupra căreia am făcut mai sus diverse încercări de înţelegere, ea nu poate rămâne, în veac, decât ipotetică.
Cu aceasta, să trecem la lectura eseului grăitor cât priveşte noua lui orientare, dovedită, prin momentul scrierii lui, ca premergând cu destul timp clipa hotărârii de a propune securităţii crearea reeducărilor. Acest eseu constituie proba cea mai incriminatorie în privinţa moralităţii personajului nostru.

Înainte de a purcede la citarea textului integral al eseului redactat de Alexandru Bogdanovici la Aiud, respectând intenţia autorului, vom pune la dispoziţia cititorului nostru “Nota” la titlu, din care reiese, după cum se va vedea, acribia ştiinţifică tutelând această muncă:
“* Cărţi consultate:
1. Petre P. Ionescu –               “Sociologie”, ed. II-a, Buc. 1930
– doctor în filosofie, profesor – Editura “Cartea Românească”
2. Traian Brăileanu –             “Sociologie” – Buc., 1935
– prof. de Sociologie la Universit. Editura “Naţională- Ciornei”S.A. din Cernăuţi.
3. I. Stalin – Marxismul şi chestiunea naţională” (1913) Edit. P.C.R., Buc. 1944,
4. C. Rădulescu-Motru –      “Etnicul Românesc”,  – Casa Şcoalelor, Buc., 1942,
– membru al Academiei Rom.

Prescurtări:
P.P.I. – Petre P. Ionescu
Tr. Br. – Traian Brăileanu
R.M. – Rădulescu-Motru

op. cit. – e vorba de cartea arătată în dreptul autorului respectiv
al. – aliniatul
Sublinierile în negru din cuprinsul citatelor sunt ale autorilor respectivi, Sublinierile în roşu sunt ale noastre. Idem sublinierile din afara citatelor, în negru.”
Pentru textul nostru tipărit, sublinierile lui Alexandru Bogdanovici vor fi ‘sublinieri’, pe când cele ale autorilor apar cu litere îngroşate.
Plasarea acestei “Note” în text ne aparţine şi este datorată unor dificultăţi tehnice pe care le-am întâmpinat la transpunerea în pagină.
Urmărind scopul de a sublinia rigoarea lui Alexandru Bogdanovici, pretenţiile faţă de sine însuşi în vederea dobândirii clarităţii expunerii, este suficient să-i ilustrez acest merit cu grafia aleasă pentru comunicarea definiţiei sale originale ce urmează. Voi adăuga că întregul scrierii se înfăţişează la fel, adică pe tot parcursul manuscrisului ideile sunt despărţite una de cealaltă cu mijloace ale tehnoredactării dintre cele mai elaborate (cum, dealtfel, o specifică el însuşi în indicaţiile de lectură de mai sus); aici viziunea lui tipografică o voi sugera doar, neputându-i reproduce întocmai mijloacele alese. Iată cum şi-a pus în pagină definiţia la care mă refeream:

“Naţiunea este o unitate socială
caracterizată prin
caracterul specific al membrilor săi
şi
printr-o concepţie comună lor,
care tinde la transformarea acelei societăţi
într-un grup familial extins;
aceşti factori decurgând dintr-un complex
de condiţii naturale şi ideologice,
care presupune în mod necesar o
istorie comună la un moment dat.”

– Prin “condiţii naturale” înţelegem: originea comună, graiul comun, vecinătatea teritorială.
(Tr. Br., op. cit. pag. 117) Caet pag. 21 – al. 2
– “Concepţia comună” cu tendinţa ei specifică, presupune în primul rând, conştiinţa membrilor acestei unităţi sociale, de apartenenţă a lor la societatea respectivă. (Vezi completările speciale, pag….   )
În continuare, să parcurgem textul de la început.

*

“SPRE O NOUĂ DEFINIŢIE A CONCEPTULUI DE “NAŢIUNE”

[de Alexandru Bogdanovici]

Prefaţă

Întâlnind în cursul cercetărilor mele în domeniul Sociologiei şi Politicii, o serie de definiţii a[le] conceptului de “naţiune” care nu m-au satisfăcut, unele părându-mi insuficiente, iar altele construite pe baza unui abuz de generalizare, – contrazicând în formularea lor îns[ă]şi datele după care s-a condus respectivul autor, aceste constatări m-au determinat să încerc cu toată modestia – având în vedere materialul documentar extrem de redus pe care îl am la dispoziţie, o nouă definiţie a acestei noţiuni. Aceasta pentru propria mea lămurire în primul rând, şi pentru a celor ce vor accepta punctul meu de vedere. Lucrarea în “ediţia” de faţă, purtând bineînţeles amprenta condiţiunilor în care lucrez.
Sper într-un viitor mai bun care să-mi permită pe lângă o documentare mai amplă şi o confruntare a concluziilor mele cu altele existente spre a descoperi o eventuală – dar azi inconştientă – identitate de idei, o formulare mai apropiată de adevăr, o definiţie definitivă.

I
Definiţia conceptului de “Naţiune” dată de dl. P.P.I în op. cit. pag.205, este:
“Naţiunea este o unitate socială ai cărei membri derivă din aceeaşi origină biologică, având acelaşi sânge, acelaşi mediu geografic, aceeaşi istorie comună, acelaşi suflet, aceeaşi limbă şi aceleaşi aspiraţiuni politice. Astfel trebuie înţeleasă noţiunea de naţiune.”
Contrazicerea faţă de realitate, şi ce-i mai curios, faţă de propriile constatări, este evidentă. Cunoaştem doar atâtea naţiuni a căror cercetare după criteriile acestei definiţii, n[u; în text: ne] dă rezultate elocvente. Dar să cităm pe îns[u]şi dl. P.P.I.
– “Criteriul biologic – Acesta spune: Aceea ce caracterizează naţiunea este rassa comună, sângele comun, cum se spune de obicei. Totuşi elveţienii francezi deşi sunt de aceeaşi rassă şi [?] 12 pt unitară.” Şi aici, însă, putem răspunde cu date din istoria poporului nostru chiar: Ardelenii şi Basarabenii nu au avut o istorie comună cu aceea a ţărilor române, ci cu istoria ţărilor cărora ei erau încorporaţi. Şi acest lucru se găseşte la multe popoare încă. Acest criteriu deci este şi el incomplet.” (pag.204 – al.4)
“Acelaşi suflet”. Să vedem ce afirmă dl. profesor P.P.I. tot în pag.204 – al.5. “Criteriul psihic. – Afară de criteriul care porneşte de la aceea ce am numit conştiinţă naţională este însă criteriul religiunii. Poporul român s-a menţinut ca atare, pentru că a ştiut să-şi conserve religiunea unitară. Totuşi, dacă considerăm pe francezi, pe germani şi chiar pe români, vedem că religiunea nu poate fi un element de bază, întrucât găsim naţiuni cu indivizi grupaţi în 2 sau mai multe manifesări religioase (protestanţi şi catolici sau ortodocşi şi catolici)”
“Aceeaşi limbă” zice dl. Ionescu în definiţie. Dar tot dumnealui, chiar în aliniatul precedent celui intitulat “Concluziuni”, spune: Limba. Dar aceea ce este mai important şi asupra căruia se insistă mai mult, este limba. Noi am văzut că limba era factorul de individualizare naţională cel mai important. Un popor îşi poate pierde unitatea geografică (evreii), îşi poate pierde unitatea istorică (românii, polonii, croaţii), îşi poate pierde unitatea biologică sau nici nu e nevoie să o aibă (francezii galici, francezii normani, bretoni şi başci), dar dacă îşi pierde limba, el e considerat drept distrus ca naţiune. Dar nici acest criteriu nu poate fi universal, căci avem cazul naţiunii elveţiene, care deşi compusă din 3 elemente (italieni, francezi, germani), formează totuşi o naţiune conştientă, care a dus lupte pentru menţinerea ei ca naţiune deosebită de celelalte 3 din care a fost compusă. La fel e cazul cu naţiunea americană, iar în ceea ce priveşte naţiunea ebree, ştim că deşi şi-a pierdut limba, se menţine ca formaţiune etnică specifică. De asemenea şi în Belgia, se vorbesc două limbi (franceza şi germana).”
Iar în “Concluziune”, continuă: “- Formulele enunţate se aplică, e drept, în unele cazuri, dar nu în toate. Definiţia pretinde să cuprindă însă în ea toate cazurile, pe care pretinde că le defineşte, de aceea ea nu poate fi sinteza tuturor acestora expuse până aici:” (Urmează definiţii)
Făcând abstracţie de faptul că un asemenea mod de a construi o definiţie nu ne pare de fel satisfăcăt[or] /căci odată ce datele pe care ne bazăm (criteriile), sunt particular valabile, cum putem trage o concluzie universal valabilă? – p[en]t[ru] o definiţie care să satisfacă toate cazurile existente?/ înseşi unele afirmaţii din cuprinsul citatelor de mai sus ne par îndoielnice. Ne referim anume la fraza “Ardelenii, Basarabenii nu au avut o istorie comună cu aceea a ţărilor române, ci cu istoria ţărilor cărora ei erau încorporaţi.” Dar a construi o frază în acest fel înseamnă a da loc unei erori de ordin istoric în primul rând (căci Ardelenii şi Basarabenii nu s-au aflat continuu în această situaţie, ci sporadic – adică au fost momente când poate fi vorba de o istorie comună cu cea a ţărilor române) – înseamnă, apoi, a denatura însăşi valoarea factorului respectiv, factor de maximă importanţă, după cum vom vedea mai târziu.
Cităm din “Logica” domnilor prof. I. Petrescu şi Ioan Buricescu (în Notă”: Ediţia a II-a, Buc., Editura Academică S.A.), următoarea frază asupra “definiţiei”: – “definiţia este o judecată de identitate, în sensul că predicatul şi subiectul sunt echivalenţi, se pot substitui indiferent unul altuia, şi dau loc la o conversio simplex.” (pag.237 – al.3). Cercetând definiţia domnului P.P.I., după a noastră părere sfera predicatului nu este echivalentă cu sfera subiectului, ci este întrutotul subordonată acesteia. Aceasta reiese şi din concluzia ce se desprinde cercetând “criteriile” citate din manualul domnului prof. P.P.I. şi din datele cunoscute nouă din istoria universală. Odată ce există naţiuni (recunoscute ca atare), care nu satisfac unul sau mai multe din criteriile definiţiei, nu reiese în mod logic că sfera conceptului de naţiune, în cuprinsul căreia intră toate naţiunile existente sau care pot exista, este mai largă decât sfera predicatului, care ne prezintă o naţiune ai cărei membri derivă din aceeaşi origine biologică… etc.?
Desigur şi originea biologică şi mediul geografic, istoria comună, sufletul, limba, şi aspiraţiile politice, sunt factori care joacă un rol important în procesul de naştere şi viaţă a naţiunilor. În ce condiţii contribuie fiecare factor şi care dintre ei sunt absolut necesari definirii conceptului de “naţiune”, a unui concept care să fie universal valabil, cu ajutorul căruia să putem recunoaşte orice naţiune şi în orice moment, ne propunem a lămuri în cursul acestei lucrări.

 

II
În broşura “Marxismul şi chestiunea naţională” scrisă de I. Stalin în anul 1913, întâlnim următoarea definiţie: “Naţiunea este o comunitate stabilă, istoriceşte constituită, de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de fizionomie psihică, care se manifestă în comunitatea culturii.” (p.9 – al.2)
Observam că în această definiţie, criteriul comunităţii de rassă sau neam dispare. Nu ştiu dacă această lipsă este tendenţioasă în cazul de faţă, dar în orice caz este logică. Noile exemple pe care le aduce I. Stalin citând naţiunile italiană, franceză, engleză, germană, pentru a demonstra că “naţiunea nu este o comunitate de rassă sau de neam, ci o comunitate de oameni formată istoriceşte”, nu face decât să ne adâncească propria noastră convingere, în sensul că acest criteriu nu este indispensabil definiţiei.
Preferăm totuşi să înlocuim termenul de “comunitate de oameni” cu acela de “unitate socială”. Ferdinand Tönies numeşte “comunităţi” formele sociale în care domneşte voinţa totalităţii şi “societăţi”, acele forme sociale în care predomină voinţele individuale. Însuşindu-ne terminologia sociologului german, facem cuvenita rectificare.
Acceptăm de asemenea ideea că naţiunea este un organism stabil (“naţiunea nu este un conglomerat întâmplător şi efemer, ci o comunitate stabilă de oameni” – pag.6 – al.2).
Asupra necesităţii specificării în def[iniţie] a factorilor “comunitatea de limbă” şi a “teritoriului comun”, păstrăm aceleaşi rezerve ca mai sus. Cât priveşte valabilitatea universală a criteriului “comunitatea de viaţă economică” e destul să aducem un singur exemplu p[en]t[ru] a demonstra că acest criteriu nu-şi poate avea loc în cadrul unei definiţii privind conceptul general de “naţiune”.
În anul 1916 de pildă (an în care conştiinţa naţională era prezentă la elitele tuturor provinciilor româneşti), viaţa economică a românilor din Basarabia era integrată sistemului economic al imperiului rusesc; viaţa economică a românilor din Banat, sistemului economic Austro-Ungar ş.a.m.d. Or, asta n-a fost deloc o piedică pentru ca totalitatea tuturor acelora ce aveau conştiinţa că aparţin neamului românesc (indiferent de statul al cărui cetăţean erau şi sist[emul] economic în care erau încadraţi, să reprezinte naţiunea românească din acel moment.
Cât despre “psihicul comun”,”care se exprimă în comunitatea culturii”, cred că reprezintă într-adevăr o trăsătură caracteristică naţiunii.
Dar poate mi se va reproşa: Dar cum se poate ajunge la o comunitate de fizionomie psihică, la o cultură comună, atâta timp cât nu există un teritoriu de conlocuire etc.? Răspund: Psihicul comun se datoreşte în primul rând, unei conştiinţe comune a caracterului naţional, precum şi unei concepţii comune însufleţite de această conştiinţă. În al doilea rând, când căutăm o definiţie, pe noi nu ne interesează ce a fost, ce va fi, cum ar fi putut să fie sau cum ar trebui să fie obiectul pe care îl definim, ci “ce este” acel obiect. Că această conştiinţă comună, conştiinţa naţională, ca şi caracterul comun, ca şi concepţia, se pot datori nu numaidecât unei conlocuiri, în momentul dat, ci unei istorii comune (care presupune pe lângă altele şi o conlocuire, de exemplu), în timp, vom vedea mai departe. De asemenea că această concepţie comună este despre o soartă comună şi că această concepţie tinde la transformarea acelei societăţi într-un grup familial extins (- o unitate perfectă din toate punctele de vedere).

*

Dealtfel, concepţia lui I. Stalin despre naţiune reiese şi mai precis din următorul pasagiu: “Este necesar de a sublinia că nici una din trăsăturile caracteristice arătate, luate în parte, nu este de ajuns pentru determinarea naţiunii. Mai mult încă, este de ajuns să lipsească fie chiar numai una din aceste trăsături, pentru ca naţiunea să înceteze de a fi naţiune.
Ne putem închipui oameni cu un “caracter naţional” comun şi totuşi nu se poate spune că ei formează o singură naţiune, dacă sunt despărţiţi economiceşte unii de alţii, trăiesc pe teritorii diferite, vorbesc limbi diferite ş.a.m.d. Aşa este cazul, de pildă, cu Evreii ruşi, galiţieni, americani, georgieni, cu cei din munţii Caucaz, care nu formează, după părerea noastră, o naţiune unică” (p.9 – al.4 şi 5)!!!
…”Numai prezenţa tuturor trăsăturilor caracteristice (în “Notă”: Care cum am văzut, pt. Stalin sunt mai puţin cu una: comunitatea de rassă, şi mai mult cu una: comunitatea de viaţă economică – faţă de ceea ce socotea trăsături caracteristice P.P.I.), luate împreună, formează naţiunea” (idem – al.8).

III
Ne pare ceva mai apropiată punctului nostru de vedere (deşi nu acceptăm definiţiile respective), concepţia social-democraţilor austrieci R. Springer şi O. Bauer.
Aceştia consideră “caracterul naţional” drept “unica trăsătură caracteristică esenţială a naţiunii, celelalte trăsături alcătuind, propriu-zis, condiţiile de dezvoltare ale naţiunii, iar nu trăsăturile ei caracte-ristice” (din Op. cit. Stalin, p.9)
R. Springer spune: “Naţiunea este o asociere de oameni care gândesc şi care vorbesc la fel”. Ea este “o comunitate de cultură a unui grup de oameni contemporani, care nu este legat de ‘pământ'” “(Problema naţională”, Editura “Folosul Social”, 1909, pag.43)
Menţionăm că este o diferenţă din p[unct] d[e] v[edere] sociologic între “asociere de oameni”şi “societate umană”, iar naţiunea nu poate reprezenta nicidecum o simplă “asociere de oameni” chiar dacă aceşti oameni vorbesc şi gândesc la fel.
Pe de altă parte, păstrăm rezerva noastră asupra factorului lingvistic.
Ne satisface menţionarea notei de “contemporani” pentru definirea acestui grup de oameni; de asemenea specificarea că el nu este legat de pământ (dar asta considerând-o nu ca o regulă, ci ca o posibilitate).
Continuăm, citând din op[era] lui I. Stalin:
– “Aşadar, “asociere” de oameni care gândesc la fel şi vorbesc la fel, oricât ar fi ei de despărţiţi unii de alţii, oriunde ar trăi ei.
Bauer merge şi mai departe.
“Ce este naţiunea?” – întreabă el. “Oare comunitatea de limbă este aceea care uneşte pe oameni într-o naţiune? Dar Englezii şi Irlandezii… vorbesc aceeaşi limbă şi nu formează totuşi un singur popor; Evreii n-au o limbă comună şi formează totuşi o singură naţiune” (vezi “Chestiunea naoională şi social-democraţia” de O. Bauer, ed. “Secera”, 1909, pag 1-2).
Ce este atunci naţiunea?
“Naţiunea este o comunitate relativă de caracter” (ibidem, pag.6).
Dar ce înseamnă caracter, în cazul de faţă, caracterul naţional?
“Caracterul naţional este suma de trăsături, care deosebesc pe oamenii unei naţionalităţi de oamenii altei naţionalităţi, este complexul de însuşiri fizice şi spirituale, care deosebesc o naţiune de altă naţiune” (ibidem, pag.2 [op. 12 pt
“Naţiunea este o totalitate de oameni, legaţi pe baza comunităţii de soartă, într-o comunitate de caracter” (ibidem, pag 139 [op. cit. Stalin, p.11]) ne îndepărtăm şi mai mult de această concepţie.

*

Criticând definiţia lui Bauer, Stalin pune următoarea întrebare: “Dar ce mai rămâne în acest caz din naţiune? Despre ce comunitate naţională poate fi vorba la oameni care sunt despărţiţi economiceşte unii de alţii, care trăiesc pe teritorii diferite şi vorbesc din generaţie în generaţie limbi diferite?” (p.11 – al.5).

Într-adevăr, punând problema în felul acesta, s-ar părea că Stalin are dreptate. Totuşi, repetăm: definiţia nu are scopul de a arăta cum a fost obiectul definit, ci “ce este”, în prezent. Or, presupunând că ne referim la o naţiune ai cărei membri în momentul de faţă sunt despărţiţi economiceşte unii de alţii, trăiesc în teritorii diferite şi vorbesc limbi diferite, aceasta nu înseamnă că aceeaşi situaţie a existat permanent (şi în trecutul acestei naţiuni). Aceste situaţii trebuie socotite doar ca accidente în viaţa milenară a unei naţiuni; căci natural, într-o situaţie de acest fel, permanentă, nu poate fi vorba de existenţa unei naţiuni. Iar dacă o naţiune există totuşi, când unele condiţii socotite normale şi necesare lipsesc, asta tocmai datorită faptului că nu lipsesc toate condiţiile odată, ci totdeauna există câţiva factori: de limbă, de sânge, de soartă sau caracter naţional câştigat, un complex de factori, care fac posibilă viaţa acelei naţiuni. Deci numai un accident general, care ar distruge toţi aceşti factori, ar nimici fără discuţie şi existenţa acelei naţiuni. Stalin refuză să socotească pe Evrei drept o naţiune sub motivul că unii factori consideraţi de dânsul ca esenţiali vieţii unei naţiuni – şi anume teritoriul, limba şi comunitatea economică – au fost suprimaţi pentru acest popor. Dar e lesne de văzut cum alţi factori: religia, unitatea rassială, sufletul comun, caracterul specific şi chiar un surogat de limbă, au permis, au fost suficienţi, ca această grupare naţională să existe pe deasupra tuturor teoriilor, ca naţiune.şi încă o naţiune din cele mai bine închegate din punctul de vedere etnic -, religios.
Dar definiţia lui Bauer este cu atât mai insuficientă cu cât consideră esenţial, doar factorul “comunitate de soartă”.
Legaţi de o comunitate de soartă sunt (poate) şi locuitorii Ardealului nostru, dar de aici nu rezultă nici o comunitate de caracter şi nici apartenenţa tuturor (Români, Unguri, Saşi, Secui, Germani) la o singură naţiune. Deci acest factor izolat nu este deloc suficent.
Mai departe, Stalin scrie: “Dar ce altceva este caracterul naţional, dacă nu o oglindire a condiţiilor de viaţă, dacă nu o sinteză de impresiuni căpătate de la mediul înconjurător? Cum te poţi mărgini numai la caracterul naţional, izolându-l şi rupându-l de terenul care l-a născut?” (p.12 – al.3).
Cu aceasta suntem de acord, adăugând însă că aceste impresiuni se pot proiecta în timp peste generaţii chiar atunci când mediul care le-a prilejuit nu mai există în întregimea lui. Şi pe lângă aceste impresiuni, dar odată cu ele, şi alţi factori ne [sunt] pomeniţi de Stalin: factorii concepţie (conştiinţă, ideal), pe care de asemeni îi consideră esenţiali conceptului de naţiune.
În sprijinul teoriei sale, Stalin continuă: “Şi apoi prin ce se deosebea propriu-zis, naţiunea engleză de cea americană de Nord, la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi la începutul veacului al XIX-lea, când America de Nord se numea încă “Noua Anglie”?
Doară nu prin caracterul naţional? Căci Americanii de Nord erau veniţi din Anglia, ei aduseseră cu dânşii în America, afară de limba engleză, încă şi caracterul naţional englez şi nu l-au putut pierde, desigur aşa de repede, deşi, sub înrâurirea noilor condiţii, se formă, fără doar şi poate, caracterul lor deosebit. Totuşi, în ciuda caracterului mai mult sau mai puţin comun, ei formau, încă de pe atunci, o naţiune deosebită de cea engleză! E vădit că “Noua Anglie” ca naţiune, se deosebea atunci de Anglia, ca naţiune, nu printr-un caracter naţio-nal deosebit sau nu atât prin caracter naţional, cât prin mediul deosebit, prin condiţiile de viaţă deosebite de cele din Anglia” (p.12 -al.4şi 5).
Răspundem: Adevărat! însă societatea englejilor din “Noua Anglie” (alături de societăţile a[le] căror membri proveneau din alte naţiuni), a început să devină o naţiune aparte abia din momentul din care în mijlocul tuturor acestor oameni a început să vibreze o conştiinţă nouă: în momentul din care au ajuns la concepţia despre o soartă comună alta decât aceea a naţiunilor din care proveneau. Şi tot acest proces, accentuat de faptul că noile condiţii de viaţă, mediul nou, îşi desăvârşeau influenţa lor pentru determinarea unui caracter specific nou, (prin modificarea celui vechi), tot acest proces atât de complex, a fost încoronat de naşterea unui ideal psihofiziologic tinzând spre înfăptuirea unei unităţi perfecte din toate punctele de vedere, pentru acea societate.
În asemenea condiţii şi din acest moment deabia, societatea respectivă s-a distins ca naţiune aparte: o nouă naţiune: naţiunea americană!

IV
Concepţia domnului prof. Tr. Br. (“Naţiunea poate fi deci definită ca un grup familial ajuns la limitele de lărgire posibilă”În “Noiă”:  p.116, op. cit.) nu se deosebeşte în mod esenţial de aceea a domnului P.P.I. Căci un grup familial presupune o comunitate de sânge, limbă, suflet, istorie, mediu geografic…
Ne păstrăm deci, aceeaşi rezervă.

V
Încercând o definire a naţiunii cât mai apropiată de realitate, am ajuns la următoarea concluzie:
Naţiunea este o unitate socială
caracterizată prin
caracterul specific al membrilor săi
şi
printr-o concepţie comună lor,
care tinde la transformarea acelei societăţi
într-un grup familial extins;
aceşti factori decurgând dintr-un complex
de condiţii naturale şi ideologice,
care presupune în mod necesar o
istorie comună la un moment dat.

VI
Să încercăm o explicare şi o analiză critică a acestei noi definiţii.
– Ce priveşte expresia “caracterul specific”, ne referim la caracterul naţional cum este definit acesta de către O. Bauer (vezi [mai sus]).
– “Grupul familial” este caracterizat, după cum am mai spus, prin-tr-o comunitate de sânge, limbă şi suflet – în primul rând, reprezentând prin aceasta, forma ideală spre care tinde naţiunea în orice moment.
– O “istorie comună” presupune în mod necesar că la un moment dat membrii acestei unităţi sociale sunt legaţi fie printr-un sânge comun, fie printr-o limbă comună, fie printr-o aşezare pe un teritoriu comun, – deci o comunitate de soartă, dar mai degrabă printr-un complex de factori (nu neapărat însă toţi deodată), care are drept rezultat comunitatea de caractere, apariţia concepţiei comune cu tendinţele pe care le-am arătat. Odată ce o naţiune există, chiar dacă unii din factorii consideraţi caracteristici lipsesc, aceasta înseamnă că numai complexul de factori existenţi a fost suficient pentru a menţine unitatea naţională.
Astfel reiese limpede că pentru a da o definiţie care să se potrivească oricărei naţiuni ce există sau poate exista nu este nevoie să îngustăm conţinutul noţiunii prin enumerarea tuturor factorilor care par caracteristici existenţei naţiunilor, ci să arătăm acei factori, care sunt esenţiali pentru ca o societate să fie recunoscută drept naţiune; aceşti factori esenţiali definiţiei noi credem că sunt:
1. comunitatea de caracter.
2. concepţia comună, cu însuşirile care le-am arătat. Iar expresia de istorie comună explică ea însăşi, îndeajuns, condiţiile în care s-au putut naşte factorii de mai sus.
Astfel noi credem că am reuşit să găsim o definiţie care să permită identificarea oricărei naţiuni, în orice moment al existenţei sale.

VII
Precizăm că fiind vorba de naţiune şi nu de neam, membrii acesteia pot fi consideraţi numai contemporani între ei.
Naţiunea română de astăzi nu este totuna cu naţiunea română de acum o sută de ani şi nici cu cea care va fi peste alte câteva sute. Condiţiunile ei de existenţă variind, şi diferitele momente în care o surprindem ne-o vor arăta sub aspecte diferite. Astfel acum o sută de ani, naţiunea română în totalitatea membrilor ei, nu ne prezenta nici o unitate politică, nici una economică, iar astăzi considerând şi pe românii din regiunile limitrofe Statului Român actual, este încă departe de a reprezenta o comunitate de teritoriu, activităţi şi cu atât mai mult o unitate politică. Totuşi existând comunitatea de caracter şi concepţie, decurgând dintr-o istorie comună, naţiunea română include şi pe aceşti fraţi de sub stăpânire străină; iar la un moment aparţinând viitorului, ea poate prezenta un aspect mult mai unitar, tinzând continuu spre acea împlinire a unui grup familial extins, până la limitele de lărgire posibilă.
Neamul românesc, care este totalitatea românilor morţi, prezenţi şi viitori, (în orice moment), rămâne veşnic unul şi acelaşi. El nu poate varia din punct de vedere al numărului membrilor săi, ci numai patrimoniul său biologic, material şi spiritual poate fi diferit de la un moment la altul.

VIII
Studiind naţiunile sub perspectivă istorică, – în timp, trebuie bineînţeles să luăm în consideraţie toţi factorii: rassă, limbă, teritoriu, activitate etc. care îşi au fiecare importanţa lor şi care în anumite momente au contribuit odată sau pe rând, toţi sau în parte, la naşterea şi evoluţia lor.
Din acest punct de vedere suntem întrutotul de acord să considerăm graiul comun drept un factor de maximă importanţă (în afară de factorul “istorie comună” considerat de noi ca esenţial, el prilejuind – în anumite condiţiuni – notele ce caracterizează naţiunea).
Pentru a arunca o scurtă privire în acest domeniu atât de vast, într-un proces atât de complex, vom cita câteva pasagii care ni s-au părut deosebit de semnificative…….. [probabil urma să se completeze ulterior; n.n.] (vezi şi citatul “Limba” din lucrarea de faţă).
“… desigur nu înseamnă că diferitele naţiuni vorbesc totdeauna şi pretutindeni limbi diferite sau că toţi aceia care vorbesc una şi aceeaşi limbă formează neapărat o singură naţiune. O limbă comună pentru fiecare naţiune – dar asta nu înseamnă neapărat limbi diferite pentru naţiuni diferite! Nu există nici o naţiune care să vorbească în acelaşi timp limbi diferite, dar asta însă nu înseamnă că nu pot exista două naţiuni care vorbesc aceeaşi limbă! Englezii şi Americanii de Nord vorbesc aceeaşi limbă şi totuşi ei nu formează o singură naţiune. Acelaşi lucru trebuie spus despre Norvegieni şi Danezi, Englezi şi Irlandezi” (Stalin, op. cit. pag.6). (Nu mai revenim cu contra-argumentări la afirmaţia că “nu există nici o naţiune care să vorbească în acelaşi timp limbi diferite”. Exemplul naţiunior citate anterior pare edificator.)
“Este, aşadar, limpede, că în realitate nu există nici un fel de trăsătură caracteristică unică a naţiunii. Există numai o sumă de trăsături caracteristice, din care, la compararea naţiunilor, iese la lumină, mai reliefat, când un caracter (caracterul naţional), când un altul (limba), când un al treilea (teritorial, condiţii economice). Naţiunea reprezintă o combinare a tuturor trăsăturilor caracteristice luate laolaltă” (ibidem, pag.12-13).
“Naţiunea nu se poate forma numai prin simpla înmulţire cantitativă a unui grup familial, sau prin roirea de familii dintr-o familie originară şi răspândirea pe un teritoriu mai vast.
Fără îndoială că formarea unei naţiuni nu se întemeiază pe un singur factor de ex[emplu] originea biologică comună (comunitatea de rassă), sau vecinătatea în spaţiu, sau organizaţia politică, sau graiul comun etc. Ci toţi factorii care determină solidaritatea unui grup social contribuie la formarea naţiunii.
Ai nu numai atât: în clipa ce se trezeşte conştiinţa naţională, grupul îşi crează principii şi norme care să consolideze unitatea naţională.
Din punct de vedere istoric, graiul comun a fost cel mai hotărâtor factor pentru crearea naţiunilor. În cele mai multe cazuri graiul comun a fost şi semnul obârşiei comune. Dar în alte cazuri, graiul comun a împins la construcţia unei obârşii comune. La Greci de ex[emplu] avem o coincidenţă a graiului comun şi a obârşiei comune. La naţiunile latine născute în cuprinsul imperiului roman, obârşia comună (înrudirea) a fost construită în baza graiului comun. Sunt iarăşi naţi-uni la care s-a păstrat sentimentul de solidaritate în temeiul religiei, şi abia în urmă s-a ivit tendinţa de a reînvia graiul naţional (Evreii). În imperiul turc, “naţiunea turceasă” cuprindea elemente etnice foarte diferite (Sârbi, Armeni, Albanezi etc.), dar această naţiune îşi întemeia solidaritatea pe religia comună.
Unele deosebiri împiedică formarea unei naţiuni unitare. Aşa de o pildă Negrii din Statele Unite nu sunt consideraţi ca aparţinând naţiunii care stăpâneşte teritoriul Statelor Unite. Evreii din Germania, deşi ei se consideră Germani de religie mozaică, nu sunt priviţi de Germani ca aparţinând naţiunii germane, deşi între protestanţi şi catolici nu există separaţiune naţională şi nici originea etnică slavă a unei părţi a populaţiei Prusiei nu o separă de naţiunea germană.
Pe lângă condiţiunile naturale (originea comună, graiul comun, vecinătatea teritorială) trebuie să existe şi condiţii istorice şi ideologice pentru ca o naţiune să-şi dobândească conştiinţa existenţei sale ca unitate socială separată de alte unităţi de acelaşi fel.
Această tensiune între grupuri, antagonismele de tot felul (economice mai ales) au apropiat grupurile înrudite, împingându-le la alianţe şi apoi la organizaţii politice permanente pentru apărarea intereselor comune împotriva unor duşmani de altă origină, de altă limbă, de altă religie etc.
Astfel conştiinţa naţională la Greci s-a trezit mai ales în luptele cu Perşii, conştiinţa naţională la Români în luptele cu Turcii, Tătarii, Maghiarii şi Polonii” (Tr. Br., op. cit., pag.116-118).
Observăm şi aci constatarea: unitatea naţională începe a se consolida deabia din momentul în care se trezeşte conştiinţa naţională şi grupul, ca urmare a acestui fapt, “îşi creează principii şi norme” care duc la această consolidare. Or, ce sunt aceste principii altceva decât concepţia care tinde la transformarea naţiunii, aşa cum se prezintă la un moment dat, într-un grup familial extins, după cum am arătat mai înainte.
Cât priveşte “conştiinţa naţională” credem că nici nu poate fi vorba de existenţa unei naţiuni atât timp cât nu există acest factor pe care îl considerăm eminamente caracteristic şi esenţial acestei unităţi sociale. Pân-atunci poate fi vorba de un popor, de un neam chiar, dar nu de o naţiune. Se poate afirma că naţiunea română exista în anul 1.300 de exemplu, atunci când nu putea fi vorba de o conştiinţă naţională românească? – deşi ca popor, ca neam, existenţa [sa] este incontestabilă.

IX
Dar proiectând acest factor “conştiinţa naţională” asupra individului, noi nu putem crede că acei inşi care deşi provin din punct de vedere biologic dintr-o familie notoriu românească şi vorbesc româneşte, dar nu au conştiinţa apartenenţei lor la acest neam (n-au o conştiinţă naţională românească), ba poate au chiar conştiinţa apartenenţei lor la altă naţiune, nu pot fi socotiţi ca români – membri ai naţiunii române.
După cum putem accepta ideea că un individ aparţinând din p[unct] d[e] v[edere] sangvin altui grup naţional arian (în “Notă”: Nu dintr-un neam net inferior celui românesc), dar crescut pe acest pământ, vorbindu-i limba, primind toată influenţa mediului în care a devenit conştient şi cu care se află în contact sufletesc şi fizic permanent, atât timp cât are conştiinţa românităţii sale şi se manifestă ca atare, ar putea fi socotit altceva decât Român – membru al naţiunii române.
Mai mult, raportându-ne chiar la “teoria naţionalităţii în artă” a domnului prof. A.C. Cuza, noi credem că din prima generaţie chiar, într-un asemenea caz, însăşi creaţia artistică a respectivului va purta într-un fel, pecetea specificului geniului creator naţional.

*
Aceste credinţe ale noastre se bazează pe un număr suficient de constatări personale, constatările altor cercetători, precum şi pe un raţionament logic nedesminţit de istorie. Aşa-numitul “glasul sângelui” noi credem că este mai degrabă “glasul conştiinţei”.

*
Revenind la factorii: limbă, teritoriu comun etc. trebuie să adăugăm că dispariţia fiecărui[a] din ei, după ce au fost odată câştigaţi, poate duce la o slăbire a unităţii sociale şi poate chiar să producă – indirect – o destrămare a ei. Partea ruptă din sânul naţiunii prin pierderea limbii sau mutarea pe alt teritoriu, se poate îngloba într-o altă unitate naţională sau poate deveni în timp o naţiune nouă. Astfel este cazul coloniştilor care au dat naştere naţiunii americane din S.U.A. (p[en]t[ru] factorul teritoriu). Pentru factorul limbă, e destul să citez cazuri constatate personal în Transnistria: indivizi de origine etnică – indiscutabilă [- română -], cu nume românesc, deveniţi ruşi sau ucraineni în toată accepţia cuvântului. Invers: indivizi de origine etnică străină, născuţi pe teritoriul României, deveniţi Români ireproşabili.
După cum am mai arătat, aceasta se datoreşte în primul rând conştiinţei de naţionalitate, unei concepţii comune, câştigării caracterelor naţiunii adoptive, datorită influenţei mediului înconjurător şi soartei comune (soartă comună – istoric comună).
Dar dacă anumite accidente care înlătură unul sau altul din factorii citaţi, pot duce la destrămarea şi la moartea unei părţi din naţiune sau chiar a naţiunii întregi, aceasta nu este însă o consecinţă necesară, atâta timp cât există o serie de alţi factori, al căror complex suplineşte şi rolul celor dispăruţi, menţinând în acest fel existenţa naţiunii. Astfel poporul jidovesc trăieşte răsleţit – de secole – în toate părţile globului, fără a uza de limba naţională şi comună decât pentru riturile religioase, dar se menţine ca naţiune, datorită legăturii sanguine şi unei religii unice, unitare şi originale.

XI
Pentru a încheia acest “esseu” sociologic, revin la definiţia domnului prof. Tr.Br.
“Naţiunea – un grup familial ajuns la limitele de lărgire posibilă.”
După părerea noastră, această definiţie ne prezintă naţiunea în viziunea ideală a acestei realităţi, – nu însă o definiţie practic aplicabilă.
Grupul familial poate fi socotit drept unitatea socială cea mai apropiată idealului de comunitate – o comunitate în orice caz, – şi în concepţia noastră, desigur că naţiunea tinde a lua această formă de comunitate, cu toate caracterele ei:
– unitate de sânge,
– unitate de limbă,
– unitate de suflet.”

Eseul acesta a fost încheiat de Alexandru Bogdanovici pe 29 noiembrie 1946 (îl începuse la data de 26, adică cu trei zile în urmă). L-a semnat aici descifrabil, cu litere clare ce tot scădeau spre dreapta, unde i-ul final reveni într-o subliniere fină până pe la mijlocul iniţialei B: Al. Bogdanovici. Numele urca de la dreapta la stânga. Sub a doua jumătate a lui, consemnă: Aiud; şi dată.
Dar autorul deţinut n-a fost mulţumit de cele scrise. Ideile continuau să-i încarce raţiunea.
Aşa încât, în partea inferioară a filei, reveni cu o trimitere: “Completări în paginile următoare”.
Iar în paginile următoare,  în locul unor mărunte şi nesemnificative “completări”, apărură …capitole noi.

“XI CUM A LUAT NAŞTERE DEFINIŢIA NOASTRĂ
Studiind cele câteva definiţii avute la îndemână, am observat că diferiţi sociologi considerau următorii factori drept esenţiali existenţei unei naţiuni:
1. comunitatea de rassă.
2. răspândirea omogenă pe un teritoriu.
3. religia comună.
4. limba comună.
5. istoria.
6. comunitatea de viaţă economică.
7. comunitate de caracter, fizionomie psihică.
8. comunitate de soartă.
9. comunitate de aspiraţiuni politice etc. etc.
Studiind pe de altă parte o serie de naţiuni din punctul de vedere al îndeplinirii tuturor acestor factori, bazat pe date istorice, exemple concrete, am ajuns la concluzia că majoritatea naţiunilor existente nu satisfac toate condiţiunile şi, în orice caz, nu toate la un moment dat.
Iar dacă există unele naţiuni care să corespundă tuturor condiţiunilor arătate, acest fapt nu ne face să credem că restul naţiunilor… n-ar fi naţiuni.
Am căutat deci să găsim o formulă care să reprezinte toate cazurile de care avem cunoştinţă: o definiţie construită conform tuturor legilor logicii, cât mai apropiată realităţii, şi care în orice caz să nu contrazică în mod flagrant realitatea (presupunând că ar mai exista unele nuanţe pe care nu le-am surprins).
Din acest studiu am ajuns la concluzia că o naţiune oarecare, la un moment dat, poate exista chiar dacă nu sunt prezenţi toţi factorii amintiţi. Exemplele citate sunt edificatoare în acest sens. După cum nici un singur factor nu este suficient pentru a caracteriza existenţa unei naţiuni. Am ajuns, în primul rând, să împărţim toţi factorii în două categorii: 1. factorii care reprezintă condiţiunile de dezvoltare a naţiunii, şi 2. trăsăturile ei caracteristice.
Drept trăsături caracteristice, esenţiale, am considerat două: 1. caracterul specific al membrilor acelei naţiuni, şi
2. concepţia comună lor, cu tendinţa ei de omogenizare a rassei, limbii şi psihicului.
Iar cât priveşte condiţiile de dezvoltare, am crezut că nu este logic a le considera (fapt desminţit de realitate), ci de a întrebuinţa termenul socotit de noi ca expresiv, – “complex de condiţiuni naturale ideolo-gice”, care nu presupune nici totalitatea condiţiunilor (deşi acest caz poate fi conceput), nici existenţa unei singure condiţiuni.
Un factor, singurul factor, care poate prilejui acest complex de condiţiuni, este o istorie comună. Se înţelege că nici acest factor de maximă importanţă, luat separat, nu este suficient spre a da naştere, sau a caracteriza existenţa unei naţiuni, dar fără acest factor nu este posibilă geneza acelui complex de care am pomenit.
Partea a doua a definiţiei noastre este oarecum o complectare de ordin genetic, care deşi nu este indispensabilă definiţiei, totuşi o considerăm necesară atâta timp cât există această confuzie între caractere şi condiţiuni pe de o parte, între condiţiunile socotite ca esenţiale, [pe] de alta.
Drept un “motto” al întregii lucrări, aş vrea să citez o justă expresie a lui Pascal:
“Cine vrea să gândească bine, trebuie să aibă în mod constant şi latent, alături de noţiunea pe care o întrebuinţează şi definiţia ei.”
XIII [capitolul XII nu există]
CONCEPTUL DE “NAŢIUNE” – CONCEPT NUCLEAR
Admiţând faptul că noţiunea care căutăm s-o definim este o noţiune nucleară, atunci bineînţeles definiţia noastră se plasează la limita sub care acceptăm o societate umană drept naţiune. Iar definiţia “nucleului”, ar fi, bineînţeles, cea dată de dl. prof. Tr. Br. – Naţiunea – grup familial ajuns la limitele de lărgire posibilă – (în “Notă”: [vezi mai sus]). Această definiţie are avantajul unei elasticităţi binevenite. Concluziile se detaşează singure: Naţiunea poate fi comparată în linii mari, cu unitatea socială inferioară, Familia. Anumite legi, anumite accidente posibile, se explică după norme similare.
Faţă de ceea ce reprezintă “nucleul” conceptului, diversele forme particulare pot fi plasate în timp şi în spaţiu în jurul acestui nucleu.
În timp: toate naţiunile tind a deveni un grup familial extins; tind spre o unitate ideală reprezentată de nucleul conceptului. În spaţiu: observăm naţiuni care, la un moment dat, după gradul de omogenitate pe care îl prezintă se plasează mai aproape sau mai departe de acest nucleu.
Mai mult, diferitele părţi constitutive ale unei naţiuni – considerând numai cadrul naţiunii respective, se află mai apropiate sau mai depărtate de stadiul pe care îl reprezintă partea cea mai evoluată; partea cea mai apropiată de ideal.
Vom reveni cu exemplificări.

XIV
În studiul său, dl. prof. R. M. subliniază în mod deosebit importanţa factorului “conştiinţă”.
Cităm: “Între condiţiile care întreţin existenţa etnicului, aceea care nu lipseşte niciodată şi care cu drept cuvânt se poate numi fundamentală este conştiinţa de comunitate. Fără o conştiinţă de comunitate nu există o societate de oameni, chiar dacă societatea este redusă la familie” (p.12 – al.3). “Între condiţiile fundamentale ale societăţii omeneşti, prin urmare şi ale etnicului, stă conştiinţa de comunitate, care coordonează actele societăţii spre unitate şi continuitate. Conştiinţa de comunitate nu este nevoie să fie tot timpul într-un câmp luminos, este destul ca ea să fie gata a interveni în orice moment” (p.13 – al.2).
Mai departe d. R.M. constată:
– Primele manifestări ale conştiinţei de comunitate îmbracă forma tendinţelor religioase (“religio”) –
Frica de necunoscut şi primejdia războaielor au făcut ca societăţile, asemănate prin origine, să se grupeze mai multe la un loc, în aceeaşi conşt[iinţă] de comunitate. (Seminţiile din Italia, seminţiile germa-nice etc.). Primejdia războiului nu face decât să provoace întărirea şi clarificarea unei conştiinţe, care preexistă în mod obscur la popoare înrudite prin rassă.
– Cu dezvoltarea vieţii istorice, conşt[iinţa] de com[unitate] a mers lărgindu-se. Apoi dl. R.M. fixează trei stări de evoluţie, considerându-le mai pricipale:
1. Conşt[iinţa] de origină
2. Conştiinţa de limbă
3. Conştiinţa de destin.
“În etnicul fiecărui popor, cu lungă viaţă istorică, întâlnim câteşitrele aceste stări, nu însă într-un grad egal. Fiecare popor îşi are preferinţele sale, după alcătuirea ce are, din punct de vedere antropologic şi psihologic” (p.14 – al.2).
Este f[oarte] interesant de citat pasagiile care ne prezintă o caracterizare a celor trei stări.
1. – “conştiinţa comunităţii de origină este prima în ordine istorică. Pe ea se fundează primele organizări sociale. Membrii acestor organizări, cu cât mai primitive, cu atât mai puţin numeroase, se consi-deră ca având la originea lor strămoşi sau ocrotitori comuni. Zicem ocrotitori fiindcă la popoarele primitive descendenţa este o noţiune puţin lămurită. Sunt şi astăzi hoarde de sălbatici care se consideră descendenţii unor animale sau chiar ai unor obiecte materiale legendare. Conştiinţa comunităţii de origină luată în înţeles larg. Ea se referă mai des la faptul ocrotirii decât la acela al descendenţei biologice. Fetişii, spiritele, strămoşii sunt puşi de-a valma la origine. Această conştiinţă de origine comună întreţine obiceiurile, ritualul cultului şi toate tradiţiile societăţii” (pag.14-15).
“Societăţile formate numai pe baza conştiinţei de origine, dacă în energia lor proprie nu găsesc mijlocul de a evolua, sunt destinate degenerescenţei şi pieirii.”
2. …”În mod obişnuit, societăţile evoluează transformându-şi treptat conştiinţa comunităţii de origine în conştiiţa comunităţii de limbă” (15).
“Societatea prinde prin limbă conştiinţa unităţii sale de cultură şi această conştiinţă are un orizont şi o potenţialitate cu mult mai vastă decât avea aceea de origină. Conştiinţa comunităţii de origine este prinsă pe rădăcini adânci, dar ea este oarbă cât nu vine conştiinţa comunităţii de limbă ca să-i dea orizont. Pe baza comunităţii de limbă şi nu pe aceea de origine, s-au trezit în conştiinţa popoarelor europene aspiraţiile spre suveranitatea lor naţională” (p.15-16). Interesant tot capitolul.
3. “Naţiunile ameninţate în existenta lor prin războaie au trebuit să-şi asigure viitorul printr-o nouă conştiinţă de comunitate. Aceasta este conştiinţa comunităţii de destin” …”pe primul plan vine voinţa naţiunii de a trăi, înfruntând războiul. Membrii comunităţii de destin sunt aceia cari având conştiinţa vieţii lor primejduite, sunt hotărâţi la orice sacrificiu.”
Ca urmare, pe plan politico-militar, această conşt[iinţă] a com[unităţilor] de destin, aduce o nouă concepţie – revoluţionară faţă de cele din trecut, – ce priveşte alianţele între popoare. Criteriul înrudirilor de sânge sau limbă face loc celui al apropierii de destin. Dar şi pe plan intern, urmările nu sunt mai puţin revoluţionare, căci dacă p[en]t[ru] Democraţie baza cea mai solidă era conşt[iinţa] com[unităţii] de origine şi limbă, conşt[iinţa] com[unităţii] de destin aduce cu sine principiile statului totalitar: disciplină şi conducere competentă pe plan intern, sincera întovărăşire de destin în politica dintre state.

*

“După compoziţia şi gradul de asimilare armonică a elementelor din fondul rassial, precum şi după cum împrejurările istorice aduc pace sau război, fiecare naţiune îşi găseşte echilibrul său sufletesc într-una din combinaţiile pe care le oferă cele trei forme ale conştiinţei de comunitate. Grecia veche nu s-a putut organiza într-un stat unitar, pe când populaţia Italiei vechi a ajuns să organizeze marele imperiu roman, fiindcă populaţia Greciei vechi şi-a găsit echilibrul sufletesc în conştiinţa comunităţii de limbă, care se acomodează perfect în descentralizarea pe cetăţi, pe când popoarele latine din Italia, începând cu acelea din jurul Romei, împinse de neliniştea de la hotare, au trecut repede la conştiinţa comunităţii de destin. “…”În timpul nostru, de asemeni, Franţa are un etnic dominat de conştiinţa comunităţii de limbă, pe când Germania are pe al său do-minat de conştiinţa de destin.” (Apoi citează Italia, care după o perioadă de sbucium s-a plasat pe ultima treaptă de conşt[iinţă].)
– Bineînţeles, “Evoluţia de la o formă de conşt[iinţă] la alta, nu se poate dirija după voie. Etnicul unui popor îşi găseşte el însuşi, prin evoluţia naţională, forma de conştiinţă care i se potriveşte mai bine.” …”Dacă printre virtualităţile compoziţiei sale nu se află acelea necesare evoluţiei, etnicul rămâne ca împietrit pe loc, în forma de conştiinţă în care a izbutit să se aşeze” (p.18).
Cercetând etnicul românesc, R.M. constată că la sate, în special la cele de munte, etnicul este “puternic ancorat pe conştiinţa com[ună] de origine”. “Dar mai bine de un secol, etnicul românesc a depăşit cadrul sătesc şi a luat caracterele unui etnic naţional pe ţara întreagă, fundat pe conşt[iinţa] com[unităţii] de limbă.” Vechea iubire de moşie şi obiceiuri s-a extins asupra acelora care vorbesc aceeaşi limbă*  Patriotismul localnic s-a transformat într-un naţionalism cultural şi politic, aşteptând timpul ca să se transforme în comunitate de destin” (p.20).”

Alexandru Bogdanovici îşi mai notă o definiţie urmând să-l spijine în documentarea ulterioară:
“Ştiinţa etnopsihologiei are de obiect descrierea şi explicarea condiţiilor care întreţin în mod permanent, între membrii unui grup social, conşt[iinţa] com[unităţii] lor de origine, de limbă şi de destin” (R.M. – p.22)

Timpul continuării documentării necesare pentru revizuirea textului acesta n-a mai venit niciodată, impunându-i-se autorului o muncă intelectuală acerbă pentru susţinerea examenelor, să-şi isprăvească, în sfârşit, liceul, ca tot omul de vârsta sa (deşi cunoştinţele dobândite în această formă de învăţământ le stăpânea de mult, până la epuizarea lor). Iar după bacalaureat urmară cursurile universitare şi, mai ales, noua temniţă.

Pentru a verifica măsura în care indispoziţia generată în sufletul meu de lectura acestui text era validă, l-am dat spre citire critică unui fost profesor al meu, excelentul sociolog Nicolae Radu. Domnia sa nu cunoştea nici numele, nici legenda lui Alexandru (Şura) Bogdanovici şi nu am intervenit să remediez această neştiinţă, deoarece nu voiam să fie influenţat de nici un factor exterior eseului în sine atunci când urma să emită o judecată asupra lui şi autorului său. Referentul a fost ales şi în temeiul faptului că, făcând parte din generaţia lui Alexandru Bogdanovici, cunoştea în intimitate modelul de gândire al tineretului în acea perioadă tristă. Rezultatul opţiunii mele va fi cunoscut cititorului imediat în continuare. Punctul de vedere expus în darea de seamă a fostului meu dascăl universitar este exact, la obiect, necruţător, dezvăluitor, acuzator faţă de numeroşi corifei ai generaţiei menţionate, care nu au avut curajul înfruntării minciunii, ci au făcut efortul penibil de a se strecura în umbra ei, în tentativa cuceririi unor poziţii în societate, meritate poate, dar inacceptabile de către nişte inşi superiori timpurilor când se desfăşura naufragiul neamului şi al Patriei.

Acest referat al unui specialist în domeniul sociologiei, domeniu râvnit de Alexandru Bogdanovici în scrierea sa, ne înlesneşte să cântărim cât de jos se pregătea să coboare iniţiatorul reeducărilor, în plănuirea infamiei ce urma să o supună atenţiei M.A.I.-ului.
NICOLAE RADU
“CÂTEVA COMENTARII
PE MARGINEA UNEI LUCRĂRI PE TEMA NAŢIUNII,
DE ALEXANDRU BOGDANOVICI

Alexandru Bogdanovici avea 28 ani în 1946 când a scris studiul amintit şi nu avea încă studiile liceale completate, însă aspira să urmeze cursurile Facultăţii de drept. Ambele împrejurări sunt importante, deoarece ne atrag atenţia asupra faptului că era vorba de un tânăr care se pregătea pentru o carieră a elitelor vremii şi nu oricum, ci prin adaptarea totală la “momentul istoric”. Ultima observaţie ar merita o discuţie mai amplă, ne mărginim la a aminti faptul că până în 1948, efortul de adaptare prin referirea la “clasici” [sociologul Nicolae Radu se referă la “clasicii marxism-leninismului”, cum erau denumiţi cei care puseseră bazele ideologice ale comunismului. Notă M.R.] nu depăşea cercul “pandurilor” [o nouă trimitere la un vocabular en vogue în acele timpuri; în sensul întâi, apărut în urma venirii în ţară a diviziilor de ostaşi şi ofiţeri trădători “Tudor Vladimirescu” şi “Horia, Cloşca şi Crişan”, membrii celei citate iniţial au fost denumiţi “panduri” – iar ai celei de a doua citate, la fel, prin asimilare; li se atribuia această denumire în amintirea revoluţionarilor la chemarea lui Tudor; al doilea sens, acela de aici, este unul al derizoriului, prin “panduri” înţelegându-se româniii înrolaţi peste noapte sub stindardul comunismului importat recent. Nota M.R.], al “voluntarilor” în general, şi al “înregimentaţilor”; cu alte cuvinte, până în 1948, efortul de autospălare a creierului a fost o excepţie, dacă nu luăm în consi-derare “pandurii”, recent veniţi din Răsărit şi slabele urme ale Coloanei a V-a existente la noi. Alexandru Bogdanovici o lua, deci, înaintea multora cu efortul de adaptare. În zona universitarilor, el aparţinea unui “cap de serie” al unui lung şir de zeloşi, pe care îi vor cunoaşte amfiteatrele universităţilor. Mulţi dotaţi, destui săraci cu duhul, dar toţi hotărâţi să se adapteze noilor condiţii supralicitând. Bogdanovici era, desigur, un tânăr dotat (ne-o dovedeşte claritatea expunerii), era şi instruit, dacă avem în vedere bibliografia citată, modul ordonat, remarcabil de ordonat, în care îşi expune ideile. Dar şi hotărât “să se deschidă în faţa noului”, a luminii “care venea de la Răsărit”. Dar, la sfârşitul anilor ’40 şi în anii ’50, selecţia inteligenţelor şi integrarea lor timpurie “în sistem” nu se profila la orizontul aşteptărilor imediate. “Prostocraţia” era în plină ofensivă, în epoca ei de aur şi Alexandru Bogdanovici nu făcea parte din ea şi nu avea nici o şansă să-i aparţină. El avea, desigur, “nas politic”, dar politica vremii nu avea deloc “nas”. Pentru a-l parafraza pe H. Böll, A. Bogdanovici avea minte limpede într-o vreme în care era la modă instinctul, iraţionalul şi “ceaţa minţii”. El credea că face o concesie integrând în analiza temei de care se ocupa pe “genialul Stalin” [sintagmă-clişeu obligatorie, din aceeaşi perioadă. Nota M.R.], cu faimoasa lui lucrare pe tema naţională, publicată – atenţie! – în 1944 de Editura P.C.R. şi chiar făcea o concesie, o mare concesie, dar nu avea cum bănui că ea este inacceptabilă, în forma propusă, pentru prostocraţia ţeapănă a vremii şi pentru marii vicleni ai momentului. El era convins că face o “concesie integratoare”, nici nu-i trecea prin minte că alăturarea lui Stalin unor reprezentanţi ai culturii naţionale nu putea fi receptată de către “comunismul real” decât ca o mare insolenţă, iar adăugarea lui Bauer, Springer şi Tönnies o adevărată blasfemie. Stalin nu se integra în nici o cultură, el era unic şi neînţelegerea acestui fapt facea din Bogdanivici, din capul locului, un neadaptat şi un eretic. Românul primitiv şi străinul pervers aveau să respingă această direcţie eretică de preluare a “Genialului” şi să punizeze drastic pe naivi. Abia după 1965, cultura naţională îşi va căpăta “locul cuvenit” în preamărirea “altui genial” [referire la Ceauşescu. Notă M.R.]. După 1965, Alexandru Bogdanovici ar fi fost tolerat şi îndrumat, ar fi ajuns poate chiar asistent universitar, poate chiar profesor; alţi studenţi, la fel de dotaţi ca şi el, vor fi selecţionaţi în anii ’70 pentru a intra primii în partid, cu toate avantajele ce decurgeau dintr-un astfel de statut la 20 de ani; dar în 1946, în 1948 şi mai târziu, până în 1965, comunismul nu era deloc în faza lui de dezvoltare locală, credinţa ideologică ţinea locul gândirii critice. Aşa se explică faptul că, dorind să fie în pas cu vremea, cedând cu antipatie, Alexandru Bogdanovici s-a dovedit un dezadaptat şi condamnat la o evoluţie sinuoasă, care nu i-a mai permis niciodată să apară la suprafaţă. Desigur, Alexandru Bogdanovici a fost o victimă, dar o picătură de vină îi aparţine, cel puţin în ordine morală, dacă îl judecăm în perspectiva vremii. Încă din 1946 luase în discuţie “nesilit de nimeni” şi din motive politice, concepţia lui I.V.Stalin în problema naţională. În Franţa sau Anglia, gestul ar fi fost firesc, la noi însă avea o certă încărcătură morală negativă.”

Îl întâlnim pe Şura Bogdanovici, după eliberarea din penitenciar, elev al unei şcoli de planorism din Iaşi. Elev fruntaş, cum se potrivea unui tânăr atât de bine pregătit. Să-l urmărim, încheind cursul primului an şi vorbind în numele colegilor săi şi al unei generaţii, ce intenţiona, de fapt, să slujească orientării noi, importate din U.R.S.S.

“Domnule………
Dşoarelor şi dlor delegaţi,
Onorată asistenţă,
În numele elevilor şcoalei de sbor fără motor, aduc salutul bucuriei noastre de astăzi;
– al muncii şi înfăptuirilor unui an de activitate pregătitoare,
– salutul speranţelor şi entuziasmului nostru.
Sărbătoarea de astăzi este prima sărbătoare pe care o întâmpină C.A.U.I.
Dar deschiderea oficială a şcoalei în cadrul celui de-al treilea congres studenţesc nu este numai sărbătoarea unui început de drum! Este totodată mărturia festivă a unei etape de muncă încheiate. – A unei etape de activitate neoficială, puţin cunoscută, dar caracterizată prin dârză înfruntare a greutăţilor începutului; de eroică depăşire a tuturor dificultăţilor, printr-un efort necontenit, susţinut de elanul nostru şi de încrederea n[oa]s[tră] în rezultatul final!
Avem astăzi deosebita cinste să vă înfăţişăm roadele acestei credinţe şi activităţi.
Mulţumirea şi mândria care ne însufleţesc nu ne fac să uităm însă, că  începutul unei noi etape, – inaugurată prin deschiderea oficială a şcoalei, – va cere o activitate din ce în ce mai intensă şi realizări tot mai mari. Această sarcină, ne luăm angajamentul s-o ducem la bun sfârşit. Ne legăm deci, ca prin muncă sporită să atingem acel nivel pe care ni-l indică încrederea cu care ne onoraţi, şi sprijinul domniilor voastre.
Este o plăcută datorie să mulţumim în pragul acestei sărbători, tuturor acelora care ne-au ajutat, ne-au încurajat şi ne-au îndrumat: U.N.S.R. – D.G.A.C. – Politehnica. La cuvintele rostite de dl. rector Partenie şi de dl. ing. Matei, alăturăm sentimentele n[oa]s[tre] de caldă recunoştinţă.
Dar se cuvine de asemenea să mărturisim dragostea şi ataşamentul n[o]s[tru] faţă de acela care a iniţiat această şcoală, care a luptat zi de zi pentru înfăptuirea ei, şi care prin muncă şi jertfă neprecupeţită a transformat visul în realitatea de astăzi.

Nu se poate vorbi despre şcoala de sbor fără motor din Iaşi, fără a pomeni numele dlui prof. ing. Matei: – instructorul nostru, conducătorul n[o]s[tru], dar mai presus de toate Prietenul cu inimă de părinte şi exemplul de fiece clipă al elevilor acestei şcoli.
L-am avut mereu umăr la umăr, în ploaie şi soare, în zăpezi, în mlaştini sau la urcuşul anevoios al pantei, – muncind, suferind sau bucurându-se alături de noi; îl ştim alături şi atunci când suim în văzduhuri: – entuziastă şi dârză călăuză, Profesorul şi Prietenul nostru, – inima vie a şcoalei de sbor.
Aceleaşi gânduri le îndreptăm şi către iubitul n[o]s[tru] instructor-mosorist dl. Vechiu: – care a jertfit permanent din timpul şi energiile sale, răgazul de odihnă după munca p[en]t[ru] existenţă, ca să vie în mijlocul nostru, credincios idealului său de planorist. Poate flămând şi obosit a venit, dar cu sufletul mereu înflăcărat, să ridice puii ce învăţau să sboare, către bolţile bucuriei.
Începuturi grele, începuturi pline de încercări stau la temeliile realizării de astăzi.
Suntem fericiţi că am putut birui! Suntem fericiţi că am avut în fruntea noastră oameni ai faptei şi credinţei nelimitate.
Astăzi, în ziua sărbătoarei noastre C.A.U.I. face din nou un călduros apel la toţi cei împătimiţi de fluturarea aripei sub azur, să vie alături de noi în marea familie a sburătorilor planorişti.
Tineri muncitori, studenţi şi elevi! Sub semnul prieteniei şi înfrăţirii tineretului, vom munci din răsputeri şi pe acest tărâm, pentru o viaţă nouă, într-o Ţară nouă, care să fie Ţara muncii şi a înfăptuirilor.
Cu gândul la glorioşii noştri înaintaşi şi la marile idealuri ce ne însufleţesc, să strigăm din tot sufletul:
– Trăiască aviaţia în slujba Păcii,
– în slujba Progresului!”

E interesantă o evaluare a limbajului ‘politic’ folosit în această scriere cu destinaţie publică a proaspătului deţinut politic achitat.
Semnalăm: “munca şi înfăptuirile”, “entuziasmul”, “început de drum”, “etapă de muncă încheiată”, “eroică depăşire a tuturor dificultăţilor, printr-un efort necontenit, menţinut de elanul nostru şi de încrederea noastră în rezultatul final”, “o activitate din ce în ce mai intensă şi realizări tot mai mari”, “această sarcină, ne luăm angajamentul s-o ducem cu cinste la bun sfârşit”, “prin munca sporită”, “dragostea şi ataşamentul nostru faţă de”, “a luptat zi de zi pentru înfăptuirea”, “prin muncă şi jertfă neprecupeţită a transformat visul în realitatea de astăzi”, “un călduros apel”, “tineri muncitori, studenţi şi elevi” (ordinea stărilor este elocventă), “sub semnul prieteniei şi înfrăţirii tineretului”, “pentru o viaţă nouă, într-o Ţară nouă”, “Ţara muncii şi înfăptuirilor”, “glorioşii noştri înaintaşi”, “marile idealuri ce ne însufleţesc”, “Trăiască aviaţia română în slujba Păcii, în slujba Progresului”. Constatăm că ‘limba de lemn’ intrase în funcţiune atât de intens încât un proaspăt eliberat din detenţie – de formaţie legionară – a putut-o deprinde în doi timpi şi trei mişcări. Comuniştii nu s-au săturat a vorbi astfel de la întronarea guvernului Petru Groza şi până la guvernele neocomuniste de după Revoluţia din ’89, folosind un limbaj adus din U.R.S.S. de către diviziile trădătoare şi de către spionii refugiaţi în Uniune. Deasemeni, vocabulatul respectiv apărea în broşurile politice ce se publicau de mulţi ani, nestânjenit, într-o limbă română de import şi ea.
Alexandru Bogdanovici asociază ‘limba de lemn’ unei prea frecvente utilizări a termenului “credinţă”, rămas în vocabularul său din vechea şcoală politică de influenţă ortodoxă, căreia îi era tributar, precum şi unei ‘duşmănoase’ – cum ar fi califica-o un cadrist sau un securist – atitudini de deplângere a greutăţilor existenţei materiale a instructorului mosorist, dnul Vechiu, care abia de avea timp de odihnă, era flămând, ostenit şi se mai ocupa şi de planorism!…
Pentru a ne lămuri cum de şi-a împănat Şura Bogdanovici textul cu atâtea gongorisme roşii, poate că n-ar strica să ne întrebăm de ce anume s-a înscris la şcoala de planorism. Răspunsul surorii sale – dat unei întrebări a mele – lasă de înţeles o incriminare, căci dânsa opune această opţiune a lui Şura făgăduinţelor sentimentale făcute mamei că ar fi rupt-o definitiv cu preocupările sale politice din trecut, care i-au adus dumneaei atâtea suferinţe inutile. Ca şi când Şura se pregătea pentru o fugă în Germania unde, presupunea el, cunoştinţele sale de sbor fără motor ar fi fost binevenite pentru o eventuală misiune în România. Nu există nici o dovadă că în acest fel gândea şi Alexandru. Atunci de ce a ales el să-şi petreacă astfel timpul? Numai pentru că deţinerea carcerală, apăsătoare pentru un tânăr, i-a provocat un neastâmpăr fizic de nesuportat şi a nutrit în el o imensă dorinţă de libertate pe care doar zborul o putea aduce la saţiu? În această detenţie el a compus versurile: “Fugar, / Hoinar, / Gândul vâsleşte spre zări… / Printre zăbrele / Caut sub stele / Drumuri ce duc nicăieri”. Ideea expusă în ele nu este de ignorat; în analiza discursului de mai sus trebuie să ţinem seama de faptul că autorul este şi un poet; deci un îndrăgostit de cer, care a scris: “mi-aş întinde spre cer toate mările / ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi. // Spre cer, / la piept să-l cuprind, / mijlocul să-i frâng, / să-i sărut sclipitoarele stele. // Când aş urî, / aş sdrobi sub picioarele mele de stâncă / bieţi sori / călători, / şi poate-aş zâmbi”. Avem de-a face şi cu un iubitor al marilor spaţii deschise. Şura era înotător şi iubea cu patimă drumeţia în zonele montane, o ştim din aceeaşi mărturie a surorii sale. Pentru atari firi, încrezătoare nu în sporturile cu mingea, ci în cele născute din nevoile fireşti ale omului şi din confruntarea lui cu natura, este normal ca la victoria asupra apei şi a piscurilor să se adauge aceea asupra văzduhului.
Însă mai este posibilă o presupunere. Şura îi făgăduise mamei sale a o fi încheiat cu temniţele, cu chinurile suferite, cu zdrobirea sufletului ei prin repetatele sale arestări şi torturări. Până să revină la vechile sale preocupări şi acţiuni subversive în care, cu certitudine, a fost din nou implicat şi prin atracţia provenind din reîntâlnirea foştilor camarazi, a celor rămaşi în libertate, ca şi prin puternica fascinaţie ce-l mâna a se dovedi mai cufundat decât ei în problemele activităţii legionare, ca unul cunoscut pentru condamnările sale, până atunci se poate să fi încercat, mai ales pentru liniştirea părinţilor, încadrarea într-o ocupaţie promovată de stat, preţuită de conducerea tinerilor, căutată de aceştia (“tineri muncitori, studenţi, elevi”!, ne amintim…).
Activitatea sa la şcoala de planorism ne îngăduie să pătrundem în mai adânca intimitate a caracterului personajului. Din proprie iniţiativă sau la rugămintea conduceii ori a elevilor, Şura a întocmit la data de 5 aprilie 1948 câteva PROPUNERI privitoare la mersul şcolii.  În partea de sus a celei dintâi pagini se află o listă de colegi: Cezarie; Chiriţescu; Coţofanu; Doschevici; Chiran; Rozenţveig; Caba; Vlădescu; Pricop; Mărgărit.
Textul suscită interesul aceluia care ştie să citească între cuvinte profilul iubirii de ordine a autorului (deşi se poate ca respectivul document să conţină şi ideile altora, acceptate de redactorului lui – Alexandru Bogdanovici):
“Având în vedere că numărul elevilor “şcoalei de sbor fără motor” a crescut şi va continua să crească;
“Socotind că un minimum de reglementare a şedintelor de sbor, pentru o dreaptă repartizare a muncii şi o riguroasă economisire a timpului, nu poate fi decât de dorit,
“Propunem cele ce urmează, cu rugămintea către toţi colegii menţionaţi, să mediteze asupra principiilor expuse,
“- să analizeze cu toată atenţia acest proiect, şi să binevoiască a contribui cu observaţiunile şi complectările lor preţioase, dându-ne astfel posibilitatea să prezentăm la raportul şedintei din 11 Aprilie a.c., concluziunile noastre în forma lor definitivă, spre aprobare.
“Rezultatul acestor propuneri care finalmente vor reprezenta fructul unei elaborări colective, va demonstra spiritul nostru de iniţiativă, conştiinciozitatea n[oa]s[tră], convingerea asupra necesităţii unei discipline liber consimţite şi dorinţa unui continuu progres; toate acestea fiind expresia fidelă atât a gradului n[o]s[tru] de pregătire, cât şi a prieteniei care ne leagă, a elanului şi dragostei noastre pentru planorism.
“Suntem convinşi că încercarea noastră va avea cele mai fericite urmări pentru bunul mers al şcoalei.

PROIECT DE REGULAMENT PENTRU SERVICIUL DE ZI

“A. Elevii mai vechi ai şcoalei, vor deţine cu schimbul – în ordine alfabetică -, funcţia de “Ofiţer de punct”, având următoarele atribuţiuni:
– Va consemna toate întârzierile ce depăşesc 15 minute peste ora fixată pentru adunare.
B. a – Va repartiza elevii pentru munca de montare şi demontare a aparatelor, astfel ca fiecare să ştie ce are de făcut.
b – Va veghia să nu se piardă timpul în mod inutil, atrăgând atenţia cu toată delicateţea, acelora ce din cauza lipsei de experienţă nu ştiu ce şi cum trebuie să lucreze, ori fac o adevărată risipă de energii cu mişcări gratuite.
c – Va avea grijă de felul cum sunt scoase şi aşezate aparatele, va asigura paza şi atenta lor mânuire.
C – Va ajuta pe instructor în timpul programului de “balansări”, marcând timpul, înlăturând persoanele din câmpul vizual al elevului ce execută exerciţiul etc.
D a – Va repartiza elevii pentru transportul aparatelor, având grijă ca locurile ce necesită un efort fizic deosebit să fie ocupate prin rotaţie după criteriul forţei elevilor, iar locurile care necesită o atenţie deosebită, după criteriul experienţei.
b – Va avea grijă să fie “îmbarcate” toate obiectele necesare şi de asemenea hainele şi pachetele colegilor, pentru a-i scuti astfel de-o grijă şi pentru a se realiza o apreciabilă economie de timp.
c – Va avea grijă ca transportul să se facă în cele mai bune condiţiuni respectând regulile tehnice, semnalând şi dirijând evitarea obstacolelor, schimbând la timp oamenii, stabilind etapele de odihnă etc., etc.
E – La “punct”:
a – “Ofiţerul de punct” va indica ordinea elevilor la sbor.
b – Va consemna exerciţiile executate în carnetul de punct.
c – Va repartiza elevii în diferitele echipe de serviciu (cărucior, cablu, plantoane etc.) şi va supraveghea buna funcţionare a acestora.
d – Va semnaliza în lipsa instructorului (când acesta pilotează).
e – Va avea grijă de obiectele elevilor şi accesoriile aparatelor, din raza punctului.
f – Va face poliţia punctului (îndepărtând politicos persoanele streine din raza în care ar putea tulbura munca; îi va ruga să nu strige, fluiere, să nu atingă aparatele etc. Va pune plantoane la drumurile ce traversează terenul de exerciţii, va asigura paza aparatelor care nu sboară etc., etc.)
g – Va asigura curier de legătură cu mosorul şi reîmprospătarea rezervei de apă.
F – “Ofiţerul de punct” va avea grijă în tot timpul serviciului:
a – Să asigure ordinea şi perfecta executare a dispoziţiunilor instructorului ca şi a dispoziţiunilor regulamentului, atrăgând atenţia cu toată delicateţea acelor ce nu le respectă.
b  – Va consemna abaterile ce necesită o penalizare.
G – Va înregistra toate observaţiunile, nemulţumirile sau pro-punerile elevilor.
H – Va da raportul instructorului după terminarea programului.
I – Împreună cu doi colegi traşi la sorţi, va constitui consiliul de disciplină al  şcoalei, pe care-l va prezida. (Vezi “Penalizările”)
J – Va avea grijă ca tot materialul să fie aranjat la locul destinat, şi ca uşa hangarului să fie bine închisă.
K – “Ofiţerul de punct” va sta permanent la dispoziţia instructorului, acesta din urmă având libertatea a limita sau extinde îndatoririle prevăzute de regulament, după aprecierea. Astfel “O.d.p.” va reuşi să fie un preţios auxiliar al instructorului şi totodată un exponent al colegialităţii elevilor-planorişti.
C. – “Ofiţerul de punct” este scutit la şedinţa în care deţine funcţia de orice corvoadă p[en]t[ru] a putea executa cu succes misiunea ce i s-a încredintat.

***

PENALIZĂRILE

Suntem încredinţaţi că o viaţă în colectiv, ordonată şi disciplinată prin asentiment, nu va necesita funcţionarea frecventă a consiliului de disciplină.
De asemenea însă credem că micile abateri voluntare sau involuntare, necesită o penalizare imediată. Aceasta atât din raţiuni de ordin educativ, organizatoric, cât mai ales etic.
Fiecare trebuie să aibă posibilitatea de a-şi răscumpăra greşeala p[en]t[ru] a putea privi apoi senin în ochii colegilor.
Greşelile nerăscumpărate apasă mai greu ca orice pedeapsă!

Credem că nu este prea îndrăzneaţă iniţiativa introducerii – cu titlu de experienţă – a auto-pedepsirii -. Astfel misiunea consiliului de disciplină se va reduce în majoritatea cazurilor doar la o apreciere asupra pedepsei, pentru a o confirma, micşora sau mări.
Consiliul de disciplină va penaliza doar abaterile care nu necesită pedeapsa suspendării de la sbor, aceasta neputând fi aplicată decât de instructor.
Pedepsele ar putea consta în genere din corvezi peste rând, având astfel un caracter pozitiv.
Fiind considerată ca o restabilire a unui echilibru stricat, pedeapsa nu va constitui o înjosire ci dimpotrivă o datorie a unui om de onoare.

***

Rugăm să notaţi în continuare observaţiunile şi amendamentele Dvs.
Al. Bogdanovici”

Acest PROIECT DE REGULAMENT PENTRU SERVICIUL DE ZI constituie o elocventă mărturie privitoare la deosebita putere de analiză şi sinteză a autorului, a capacităţii sale de imaginare a situaţiilor ce se pot ivi pe parcurs şi ar trebui remediate; este lucrarea unui specialist în problemele organizatorice, aşa cum este de aşteptat să fie un tânăr ce a ocupat funcţiile deţinute de Alexandru Bogdanovici în Frăţiile de Cruce şi Mişcare.
Spiritul pedagogic, generos şi tolerant, iar nu dezinteresat de formarea omului, ci dimpotrivă, ce respiră în capitolul PENALIZĂRILE, îl desemnează şi el pe conducătorul atent la evoluţia morală a celor aflaţi sub răspunderea sa, aşa cum se prezenta atunci Şura Bogdanovici.
Numai să nu uităm că aceste calităţi au fost de pe atunci puse în slujba răului şi, de fapt, ele sunt minciuni.

Înainte de a încheia această expunere de documente, se cuvine să prilejuim cititorului mai buna cunoaştere a lui Alexandru Bogdanovici, pentru cât mai potrivita evaluare a spiritualităţii sale, rămasă atât de umbrită din pricina implicării lui în nefericitul pact cu securitatea ce prevedea influenţarea negativă a destinelor luptătorilor anticomunişti. În vederea acestei mai adânci forări a simţămintelor sale, vom trece la lectura puţinelor sale versuri ce au scăpat distrugerii timpului.

SPRE AVENTURĂ
Pas… pas… pas…
În slova cărei pagini am rămas în drumul meu spre Marea Aventură?
Prin junglă, prin savană, prin pampas, opinci de vis sub cumpene de zgură.

Pas… pas… pas…
Când negura burează plumb topit, mă rătăcesc pe strada cu mistere:
…e poate-nceţoşatul Downing Street sau cine ştie care alt eres –
parizianul enigmatic Montparnasse, Fifth Avenue sau Belvedere,
din ultimul roman al lui Wallace. Colo, la poarta ferecată-a unui han,
o umbră şi-o mârţoagă – monument.
Aha!
Nu-i oare însuşi cavalerul D’Artagnan,
ce-aşteaptă muşchetarii lui Dumas impacient?

Pas… pas… pas…
Prin junglă, prin savană, prin pampas:
cow-boy, iscoadă sau brigand, am înnoptat la focuri de popas
– Alăturea de oameni şi de cai -,
cu Winetu, Halef, Old Shaterhand, s-ascult vrăjit povestea lui Karl May.
şopteau în iarbă greerii într-una, sub zodiac, la marginea potecii –
…eu rătăceam să-l prind pe Inciu Ciuna ş-apoi fumam cu dânsul pipa păcii.

Pas… pas… pas…
în care spaţiu şi an,
prin Singapore, Bombay sau Ceylon, am stat cu Aventura la taifas?
ţii minte templul indian cu fildeşul bătut în diamante,
sub verzi îmbrăţişări luxuriante, în care-n miez de noapte ne-nchinam?
Sau serile când iarăşi rătăceam pe cheiul portului  exotic,
ca să străbatem alte mii de mile – ca-n ocularul unui vechi panoptic –
prin Caroline, Celebes, Antile, prin Borneo, Sumatra sau Hawai…
iar mai târziu, la braţ cu Unchiul Sam, noi palpitam divers, în barul din Broadway?
Ne-am îmbătat cu opium la Calcutta, înfăşuraţi în visuri ca în plasă –
am rătăcit cu prospectorii prin Alaska, ne-am întâlnit în Mahattan cu Masca
şi obosiţi, cuminţi, ne-am reîntors acasă, ca astăzi iar să reîncepem ruta.

Pas… pas… pas…
– Fără spaţiu, fără ceas –
pe sub garduri, pe sub porţi, ziduri albe, negre bolţi,
prin ceaţă, prin ploaie, prin beznă, nostalgie, nostalgie…
– Noaptea-i aripă la gleznă: mă adun, visez, mă-mpart…
Spre care aventură cenuşie, cu Marius, Raymondo şi Jean Bart?

PETRECERE

Două citesc
Două bârfesc
Trei se plictisesc
…………………….
Unde-s cavalerii
Feţii cei frumoşi?
Unde-s cavalerii
Dansatori faimoşi?
……………………….
Un radio şi-un patefon…
Plăci de gramofon…
O candelă, trei cărţi, revistă…
În cameră lumină tristă…
Miros de unt topit
Cavalerii n-au venit…!

Două citesc
Două bârfesc
Toţi se plictisesc…
Petrecere frumoasă!

RĂTĂCIND PRIN STELE… VISURI*

Umblă vântul prin reţele, noaptea-i veac fără sfârşit.
Sboară gândurile mele şi se pierd în infinit…
Cine-s eu?, mă-ntreb adesea, gând mistuitor şi greu:
Dintre câţi trăiesc în mine, cine sunt – ştiu numai eu.

Luni

…Se rotesc fulgi de zăpadă
Şi se pierd în noaptea grea.
Luna mare stă să cadă
Peste câmpul alb de nea.

I
Cine sunt? Simt în străfunduri răzvrătire de haiduc
Hăituit mereu de poteri, rătăcind prin câmpi, năuc.
Cruntă-mi este răzbunarea, sângeroasă spada grea –
Nu ştiu mila şi iertarea când mă lupt cu cineva.

Marţi

Nistrul spumegă în praguri
Vânăt, rece, ‘nvolburat,
Se opreşte-apoi în vaduri,
Loc de veci netulburat…

II
Cine sunt? O balalaică plânge dragostea de ieri;
Suspinând dup-o rusoaică, -n  vis mă pierd seri după seri.
Mi-a rămas inima frântă, peste Nistru, undeva –
Numai visul mă alintă şi-mi descântă dragostea.

Miercuri

Sboară caii vultureşte,
Ceru-i boltă de topaz,
Acolo-unde-nfloreşte
Trandafirul de şiraz.

III
Cine sunt? Prin stepa largă călăresc aripi de vânt –
Soră-mi este iapa şargă: lupt mereu, petrec şi cânt.
Numai “Bir Nimrud”-ul ştie cine-s eu, de unde vin…
Mă desparte-o veşnicie de Ceahlăul Carpatin.

Joi

Lin adie briza mării
Duh de vis peste Bosfor:
În azurul înserării
Sângerează-un colţ de nor…

IV
Cine sunt? Pe puntea mare, sprijinit de balustradă,
Cânt pierdut în depărtare, mării dragi, o serenadă.
Stropi de spumă – diamante – irizează curcubee,
Vin sirene şi bachante în adâncuri să mă ieie.

Vineri
…Clocoteşte în baloane
Elixirul veşniciei –
În bordeie şi saloane, toţi sunt
Robi nimicniciei…

V
Cine sunt? În eprubete se-nfiripă altă lume:
Doar formulele discrete cunosc taina fără nume.
Despre viaţă, despre moarte, nici o lacună nu am –
În borcane şi retorte, eu creez “Noul Adam”.

Sâmbătă
…Peste dune luna plânge
şi-n amurgul african
Nilul pare râu de sânge,
Sfinxul – stâncă de mărgean…

VI
Cine sunt? O dulce fată, în decor de feerie
Din ghitara fermecată lăcrimează nostalgie.
Fluiere şi tamburine plâng poveşti orientale.
Doruri noi aprinde-n mine cântul vrăjilor fatale.

Duminică
Vântul încreţeşte marea,
Spuma valul încunună
Şi-ntr-o clipă frământarea
Se preface în furtună…

VII
Cine sunt? pe baricade flutur steagul răzvrătirii –
În vârtej ridic noroade pentru ceasul izbăvirii.
Cade ‘lutul’ de pe mine şi, văpaie de credinţă,
Mă avânt spre noi destine de calvar sau biruinţă.

Cine sunt? În nopţi de veghe, caut să dezleg misterul:
Sboară gândul mii de leghe, ocolind pământul, cerul…
Gânduri, vise, frământare, în zadar mă-ntreb mereu
Căci răspunsul la-ntrebare-l ştie unul Dumnezeu.

Simt în orice strop de sânge altă viaţă şi chemare.
Sufletul sărman se frânge zbuciumat fără-ncetare.
Toţi strămoşii sunt în mine: mii de vieţi înverigate
În acelaşi lanţ ce ţine suflete încătuşate.

Cine sunt? În lumi de stele rătăcesc mereu pribeag
Şi în visurile mele caut un prieten drag…

Soroca. 24 decembrie 1943
* Câteva poezii sunt adunate într-un caiet dictando, cu scoarţe de carton maro, începând cu: RĂTĂCIND PRIN STELE…, subîntitulată: – VISURI – : Penitenciarul Soroca 24 – XII – 943. După încheierea poemului apare următoarea Obs [ervaţie]: vezi “La Medeleni” – Ionel Teodoreanu, vol II – Perfecta identitate ce priveşte sentimentul – conştiinţa coexistenţei unei multiplicităţi de caractere, temperamente, – complect diferite, opuse chiar, în cadrul aceluiaşi “eu”, care rând pe rând vin să ocupe “locul No 1″ cel care dă înfăţişarea morală văzută a individului – bineînţeles existând unele mai puternice care persistă mai mult, dând prin aceasta nota determinantă, şi altele mai slabe, care revin periodic sau poate chiar o singură dată în viaţă (Vezi studiul). Nu ştim la ce studiu se referă autorul. Remarcăm pu-terea tânărului de a se obiectiva, în cadrul analizei asupra propriei creaţii, nesfiindu-se să recunoască apropierile de un scriitor consacrat, faţă de care, totuşi, nu se consideră îndatorat.

SE  ZBAT FANTASME…*

Se zbat fantasme roş învolburate
Pe vatra aurită de mister.
Cresc din jăratec vise înstelate,
Aripi de foc se clatină spre cer.

În cercul viu de vrajă descântată
Ca nişte nou întruchipaţi strigoi
6 băieţi stau strânşi lângă o fată,
Şi-n jurul lor, al beznelor puhoi.

Copacii îşi resfiră crengi înalte
Ca nişte braţe ce invocă pe Satan!
Vin lilieci în jurul lor să salte
Misteriosul dans aerian.

6 băieţi şi-o fată deşuchiată
În noaptea luminată de un foc
Citesc în jar povestea minunată
Şi, poate, al speranţelor soroc.
* Fără titlu

CAD FRUNZELE *

Rugină şi aur din cer se preling,
covor nostalgiei pe drumuri pustii.
E giulgiul de moarte al toamnei târzii,
ţesut din tristeţe şi frunze de sânge.

Când vântul adie, din ramuri se frâng,
în largi serpentine plutind liniştite –
spre cer se ridică, dar cad obosite,
şi nimeni n-aude cum frunzele plâng.

Poteci de aramă spre zări se întind
acolo-unde toamna bolnavă murise –
Colindă la cel mai feeric colind.

Din lacrimi de rouă răsar paradise
şi noi curcubee în suflet s-aprind
sub ploaia de frunze şi ploaia de vise.**

* În acelaşi caiet maro urmează: CAD FRUNZELE…, cu notaţia: Din ciclul “Anotimpuri”, datată: Rm. V. 14 V 944; din acelaşi ciclu şi cu aceeaşi dată: PLOUĂ! În continuare: SE SCUTUR CASTANII, din ciclul “Clişee…”; Rm. V. 20 – V – 944. Pentru ambele vezi mai departe.
** La poşta redacţiei ziarului ieşean “Ecoul”, pe data de 17 VI 1944, i se răspunde lui Alexandru Bogdanovici la o expediere sau depunere de manuscrise (voi pune între paranteze drepte semnele de întrebare ale lui Şura, ce comentează textul, după cum voi reda şi sublinierile sale, îngăduind astfel cititorului un dialog cu tânărul poet, imediat după apariţia notei ce i-a displăcut; şi-i înţeleg neplăcerea când constat că anonimul ce a scris-o nici n-a băgat de seamă că “poezia” citată integral este un sonet, al cărui rege neîncoronat – Codreanu – era tocmai ieşean!):
“Făcând toate cuvenitele rezerve pentru ceea ce e influenţă bacoviană [?] şi pentru tot ce trădează o grandilocvenţă sonoră dar goală (ca de o pildă: “covor nostalgic pe drumuri pustii”), reproducem prima dvs. poezie pentru suflul şi asociaţiile care dovedesc un poet, rudimentar încă şi debil. Se citează “CAD FRUNZELE”.
În “Introspecţie”, defectele se accentuează: grandilocvenţă, fanfară, imagini de calitate îndoielnică (“Mi-e sufletul curat ca şi lacrimile zorilor” sau: “când mă poticnesc de muntele încercărilor” sau: “de stânca sufletului se sfarmă” etc.), care pun în umbră accente pătrunse de sinceritate ca acestea:

“M-am născut în zodia caldă a prieteniei
De aceea caut veşnic sufletului meu un frate”.[subl. pe margine]

Ceea ce e sigur e că de aici porneşte adevărata poezie. Ar trebui însă să va desbăraţi de moştenirea (sau numai prejudecata) unui ritm şi a unei rime sunătoare, ca sa daţi frâu liber poetului din Dvs.[-?-]
Dar pentru ca să ştiţi să vă administraţi această libertate, e nevoie să citiţi mult, să vă instruiţi neîncetat. Poetul din Dvs. – dacă este, şi noi credem că este – vă va aştepta. Ba chiar va creşte odată cu vieaţa Dvs., dacă ea va fi hrănită cu roadele spornice şi adevărate ale culturii lumii.”
Comentatorul nu sesizează motivele tipic legionare din “INTROSPECŢIE”.

PLOUĂ

Stropi mărunţi de ploaie rece vor pământul să-l onnece,
Se reped pieziş, în dungă să alunge toamna lungă.

Stropi mărunţi de ploaie rece repezi spală lespezile netezi
Şi de streşini se agaţă, ca mărgelele pe aţă.

Stropi mărunţi de ploaie deasă ţin pe toţi închişi în casă,
Căci răsbat până la piele prin măntăi şi prin umbrele.

Stropi mărunţi de ploaie lungă bucuriile alungă,
Cern în suflet întristare, picurând fără-ncetare.

Râmnicu Vâlcea, 14 aprilie 1944

SE SCUTUR CASTANII

Cad din cerurile sfinte
Aripi de arhanghel frânte,
Albe – şi roşii de sânge
Covor sub castanul ce plânge.

Călare pe zefir de Mai
Coboară îngerii din Rai
Şi se opresc pentru hodină
Să-mi mângâie fruntea senină.

Cad albe foi de calendar
Din poala Prea Sfintei Fecioare
Ce numără încet şi rar
Tot ce sfârşeşte sub Soare.

Se frâng petale de zăpadă
Acum ca-n fiecare an
Şi cad durerile grămadă
Cu orice floare de castan.

Rm. V. 20 – V – 944

INTROSPECŢIE *

Mi-e sufletul nemuritor ca şi zeii Olimpului
Căci e născut pe malul Nistrului din roşu granit
Ce-nfruntă valul apei şi valurile timpului.

L-a botezat Dumnezeu în vise şi oţel topit –
Şi ca să mă mistuie veşnic dorul haiduciei
M-a miruit pe frunte şi pe piept cu pelin înflorit.

M-am născut în zodia caldă a prieteniei
De aceea caut veşnic sufletului meu un frate,
Să fie sprijin durerii şi părtaş bucuriei.

Cu spada Neamului în mână mă lupt pentru Dreptate
Pe drumul de jertfă şi glorie al martirilor,
Ce trece prin zări de lumină în fier ferecate.

Mi-e sufletul curat ca lacrima zorilor
În care îmi spăl zgura inimii şi durerile
Când mă poticnesc pe Muntele Încercărilor.

De stânca sufletului se sfarmă vitregiile
Din granitul Nistrului mi-e făurită credinţa:
Spadă şi scut inimii când pornesc vijeliile.
21 mai 1944
* Din ciclul: “Scântei şi cenuşă”; poezia a fost trimeasă la “poşta redacţiei” ziarului Ec [oul] 17 – VII – 944/II No 175 şi în Obs [ervaţii] se scrie: Complecta neînţelegere a sensului şi a imaginilor (de ex.: Muntele Incercărilor – Muntele Suferinţei.)  Ultima poezie transcrisă în caiet este: “REFUGIU”, din ciclul “Clişee…”, Rm. V. 24 – V – 944. Vezi următoarea.

REFUGIU

Din pâclele nopţii se-ncheagă coloana
De care cu boarfe şi inimi sfărmate;
Pe feţe de ceară ard buze crispate
Ce-njură, ori plâng şi sărută icoana.

Bărbaţii ce poartă căpăstrul în mână
Sub coamă desmiardă osoasele umbre
Şi gâtul lor sprijină frunţile sumbre
În marşul osândelor fără hodină.

Pătrund stropi de ploaie în suflet şi straie
Şi ceaţa în creier şi plumbul în oase,
Şi roţile sfarmă mereu nemiloase
Timpanul şi inima sub fierăstraie.

Se -ntind mâini de clisă – cătuşe spre gleznă –
Dar nu pot să prindă ce n-a prins căminul:
Coloana ce-o mână din urmă Destinul,
Din beznă născută, se pierde în beznă.

Sept. 1945
– Braşov –
…Se înserează! Privesc de la fereastra mea, şi ochii mi se aştern pe o imagine de vis. În faţa mea întreg Braşovul: Kronstadt! Zidurile vechi de cetate medievală, castelele, Biserica Neagră, vile de toate formele şi culorile, Aro Palace, şi împrejur, pretutindeni munţi, păduri, brazi, …toamnă … toamnă … toamnă! Mi se răsfaţă privirile şi sufletul în baie de culori, în sărutările uneia din ultimile zile calde de toamnă. Toamnă … Braşov … Poveste…
Se-aprind luminile. Şerpuieşte electricitatea pe străzi: paralel, ondulat, cruciş, … ev mediu înstelat! Pe munţii grei, ca nişte spinări de zimbri, se pogoară negurile. Totul e numai argint, numai legendă … aici începe poezia:

În noaptea grea se odihnesc Carpaţii,
– cirezi de zimbri cu capul frânt pe labe.
Ecoul tace în silabe,
Cascadele se-ngână somnolent.

În coama vânătă dorm spaţii,
Mitologii, legende dorm şi anii,
Şi tăinuisc cu Dumnezeu ciobanii
Ca-n zilele din Vechiul Testament.

Se-adună neguri vii în cete
Ca duhuri din Istorii răsculate,
Să-ncoroneze frunţi înviforate,
Să cearnă secolii în plete.

În grote şi în peşteri daco-trace
Se spovedesc urgiile cumplite.
Zalmoxe!
Trecutul tot se odihneşte-n pace
Cernut în funerare stalactite.

…Doar umbrele păşesc în noapte
Spre Orion, pe Căi de Lapte…

Se scoală din morminte şi pisanii
În platoşe de-argint vitejii –
Şi călăresc în umbra veacurilor cnejii,
Când Domnul voroveşte cu ciobanii…

(“Nopţi carpatice”)

IERI, SEARA, MAMĂ…*

Ieri seara, Mamă, ţi-am citit răvaşul
În ceasul albăstrimilor stelare
Şi am văzut aprinsă colo-n zare
Şi steaua Ta, şi-n mii de stele Iaşul.

Din plicul alb s-au revărsat grămadă
Atâtea lacrimi plânse-n albe ceasuri,
Că mi-au gemut sub coaste negre glasuri
Şi ochii mei s-au stins să nu mai vadă.

Din slova Ta creşteau aureolă
Albastre suferinţe de Madonă –
M-am închinat şi-am plâns ca la icoană
Cântând tropar din inima violă.

Din depărtări veneau în ceas de seară
Atâtea amintiri duioase, Mamă…
Şi plicul sfâşiat părea o rană
Ce sângera sub candela lunară.
……………………………………………
Îngenunchiază-n faţa Ta ostaşul
Cerându-ţi astăzi binecuvântarea –
Cu gând într-aripat sărută zarea
Şi sfântă poala Ta şi Iaşul.

Şura
1 August 1945 – Braşov –
* Fără titlu.

CLOPOTAR
(după …..*)

Când vocea de aramă se deşteaptă
În dimineaţa-nseninărilor, profundă,
Şi peste pruncul ce se roagă-n şoaptă
Şi peste ierburi, poartă a sa undă,

Trist clopotar cu ochii duşi în zare
Îngână psalmi lăsându-se purtat
De cel pietroi al corzii seculare
Ce zi cu zi, de ani l-a-ncălecat.

…Din cer adânc, pogoară picurat,
Doar zvonul subţiat de depărtare…

Eu sunt acel! Dorinţele de-a pururi
Am tras de-odgon, să-nsufleţesc Idealul.
Din recile păcate – irealul –
Cernea miraj de soare şi azururi;
…Dar printre cioburi şi fărâme colorate
Nu cobora în noaptea viforoasă
Decât aceeaşi zbuciumare găunoasă.

Eh! Într-o zi, dar, obosit de moarte
De-atâta aşteptare şi de tras,
Satan!… pietroiul la o parte
şi lutul ** meu, în locu-i am să las.
Al. B. 14 oct. 1946 Aiud
*Probabil: “după Radu Gyr”, neconsemnat deoarece numele lui devenea incriminator pentru autor
** Apare şi varianta: “stârvul”.

ZADARNIC TE-ASCUNZI ÎN BOSCHET *

Cu ochi de copil te privesc cum fluturi batiste ceaţă.
Grăbită, pe străzi, te-ntâlnesc în galbena desdimineaţă.
Tu-ncerci să te-ascunzi, te fereşti, să nu te zărească din cramă –
Zadarnic prin crâng rătăceşti, frumoaso cu păr de aramă!
Zadarnic fricos te îmbraci în roş travesti de paiaţă,
Pui aur bătrân pe araci, să nu te cunoască la faţă.
Zadarnic te-ascunzi în boschet, tu Toamnă cu fruntea palidă,
Septembrie a fost indiscret, te-aşteaptă şi vara toridă…
Zadarnic! În parcul pustiu azi flutură sute de flamuri
Şi sute te păsări te ştiu, cum treci maiestuos pe sub ramuri.

25 august 1947

* Există şi următoarea variantă.

ZADARNIC TE-ASCUNZI ÎN BOSCHET

Cu ochi de copil te privesc
Cum fluturi batiste de ceaţă –
Grăbită pe străzi te-ntâlnesc
În galbena desdimineaţă.

Tu încă te-ascunzi, te fereşti,
Să nu te zărească din cramă –
Zadarnic prin crâng rătăceşti
Frumoaso cu păr de aramă!

Zădarnic fricos te îmbraci
În roş travesti de paiaţă,
Pui aur bătrân pe araci
Să nu te cunoască la faţă.

Zădarnic te-ascunzi în boschet
Tu Toamnă cu fruntea palidă.
Septembrie a fost indiscret,
Te-aşteaptă şi Vara toridă…

Zădarnic! In parcul pustiu
Azi flutură sute de flamuri –
Şi sute de păsări te ştiu
Cum treci maiestos pe subt ramuri.

25 Aug.47

CUM SÂNT…*

Cum sânt,
pământule sfânt.

Când aş iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi.

Spre cer,
la piept să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş sdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători,
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

* Calitatea minei de creion cu care a fost redactată această poezie fără titlu, a hârtiei, ca şi desenul literelor, ne fac să credem că poată fi datată în jurul lui 15-16 August 1947, când a fost concepută şi “PĂDUREA”.

FRAGMENT*

Şi te-am vrut rea şi aprigă şi tare
potrivnică în drumul meu viteaz –
pumnu-n obraz şi braoul pe grumaz
ţi le-am simţit în loc de dezmierdare.

Lovit, n-am zăbovit în praf. Ca fiara
trăznit-am mai turbat ca-n alte dăţi.
Dureri n-am milogit, nici voluptăţi:
ţi le-am prădat cu dinţii şi cu ghiara.

Căci lacrimi ori surâsuri în panere
nu te-am rugat să mi le dai în dar,
ci smulsu-ţi-le-am crunt ca un tâlhar
întărâtat la jaf şi despuiere.

* Fără titlu. Pe spatele unui bilet, scris nu cu mult înaintea eliberării de la Aiud

PĂDUREA

Pădurea are mii de ochi
Şi mii de guri flămânde…

Cu rânjet de strigoi
Din scorburi ies la pânde,
Ies toate spaimele puhoi
Bolnave, tremurânde…

Cu braţul răsucit pieziş,
Încremenit gealatul
Aşteaptă după un tufiş
Să cazi colo de-a latul.

Să-nţepenească mâna grea
În gâtul cald… să strângă…*
Pe hoit, o ciupercă rea
Va creşte-apoi, nătangă…

Şi vântul trece şuşotind
La fiece scorbură
Să răscolească iar un gând
Înveninat de ură.

Năluci s-apropie pe rând,
Tot sufletul să-ţi împle:
Şi urlă, tremură, plângând,
Şi-ţi hohotesc la tâmple.

Vezi, frunzele de-acum pornesc
Purtate de-o stihie.
Din ceaţă chipuri strâmbe cresc
Cu faţa cenuşie.

Şi iată lilieci pornesc
Şi bufniţele ţipă
În goana unui dans drăcesc
Cu moartea pe aripă.

Căci totul va pieri acum
Sub verzile osânde…
– Pădurea are mii de ochi
Şi mii de guri flămânde!

15-16 Aug. 47

* Nu putem să nu remarcăm imaginea de tip profetic: Şura Bogdanovici este descris de mai toţi memorialiştii reeducărilor ca mereu sugrumat de Eugen Ţurcanu, până aproape de a-şi da duhul, pentru a se slobozi iarăşi mâna ucigaşă, să-l lase să-şi aştepte moartea altădată.

NOAPTEA ZADARNIC M-AŞTEAPTĂ…*

Noaptea zadarnic m-aşteaptă
Albele ceasuri târzii;
Cine să cânte? –
Visele-s frânte
– Frunze pe drumuri pustii.

Fugar,
Hoinar,
Gândul vâsleşte spre zări…
Printre zăbrele
Caut sub stele
Drumuri ce duc nicăieri.

Noaptea zadarnic aprinde
Albe lanterne de vrăji.
Fruntea fierbinte
Tristă, mormânt e-n
Curtea cu gratii şi străji.

S-a stins,
În plâns,
Viersul acelor chemări.
Visele-s frânte…
Cine să cânte
Drumuri ce duc nicăieri…?
26 octombrie (?)
* Fără titlu. Se recunoaşte influenţa verlaine-iană din: “Chanson d’automne”.

Tags

Related Posts

Share This