Tendinţa ordonării la Dumitru Gh. Bordeianu “MĂRTURISIRI DIN MLAŞTINA DISPERĂRII (cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla), volumul I: PITEŞTI, volumul II: GHERLA“[Ediţia a II-a îngrijită de prof. Marcel Petrişor; Bucureşti, Editura Gama, 1995] ocupă un loc aparte în cadrul memorialisticii reeducărilor, prin scopul lor ce le deosebeşte de celelalte scrieri ale domeniului, scop nemărturisit direct, însă mereu readus în conştiinţa cititorului. Este vorba despre nevoia autorului de a explica limpede şi cutremurător camarazilor din Legiune aflaţi în Occident cele prin care a trecut tineretul studenţesc din rândurile ei în cadrul reeducărilor îndreptate în primul rând împotriva acestuia, în vederea întreruperii legăturilor dintre generaţiile ce şi-au închinat vieţile crezului de extremă dreaptă. E o lămurire scrisă cu sufletul la gură şi cu noduri în gât, cu sudori şi sufocări, memorialistul gâfâind şi pierindu-i încă o dată puterile fizice şi sufleteşti la aducerea aminte a ororilor prin care a trecut, ori în care i-a văzut pe alţii căzând. Aceste dezvăluiri cu adresă concretă şi limitativă au caracter disculpatoriu, datorat scăzămintelor de la morala educaţiei legionare şi creştine ce au fost impuse victimelor, nu doar scăzăminte, ci chiar comportări potrivnice acesteia, pe care autorul se străduieşte să le facă accesibile, prin minte şi suflet, tuturor acelora ce au avut norocul să nu treacă prin sorbul curăţiei şi distrugătorul ei bine chibzuit pentru ratarea definitivă a unor luptători. Revine ritmic apelul la înţelegerea cititorului din Mişcare pentru situaţia imposibilă prin care au trecut victimele, conţinând totdeauna argumentarea prin motivele de nemairăbdat ale căderii, cum se petrece cu demonstrarea condiţiilor abjurării de la crezul legionar, cu care debutează capitolulLEPĂDAREA. Scriitorul este conştient că scrie o disculpare ce nu se adresează doar contemporanilor săi, ci şi posterităţii legionare. “Conţinutul acestei noţiuni a fost şi este foarte controversat...

“MĂRTURISIRI DIN MLAŞTINA DISPERĂRII (cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla), volumul I: PITEŞTI, volumul II: GHERLA“[Ediţia a II-a îngrijită de prof. Marcel Petrişor; Bucureşti, Editura Gama, 1995] ocupă un loc aparte în cadrul memorialisticii reeducărilor, prin scopul lor ce le deosebeşte de celelalte scrieri ale domeniului, scop nemărturisit direct, însă mereu readus în conştiinţa cititorului. Este vorba despre nevoia autorului de a explica limpede şi cutremurător camarazilor din Legiune aflaţi în Occident cele prin care a trecut tineretul studenţesc din rândurile ei în cadrul reeducărilor îndreptate în primul rând împotriva acestuia, în vederea întreruperii legăturilor dintre generaţiile ce şi-au închinat vieţile crezului de extremă dreaptă. E o lămurire scrisă cu sufletul la gură şi cu noduri în gât, cu sudori şi sufocări, memorialistul gâfâind şi pierindu-i încă o dată puterile fizice şi sufleteşti la aducerea aminte a ororilor prin care a trecut, ori în care i-a văzut pe alţii căzând. Aceste dezvăluiri cu adresă concretă şi limitativă au caracter disculpatoriu, datorat scăzămintelor de la morala educaţiei legionare şi creştine ce au fost impuse victimelor, nu doar scăzăminte, ci chiar comportări potrivnice acesteia, pe care autorul se străduieşte să le facă accesibile, prin minte şi suflet, tuturor acelora ce au avut norocul să nu treacă prin sorbul curăţiei şi distrugătorul ei bine chibzuit pentru ratarea definitivă a unor luptători. Revine ritmic apelul la înţelegerea cititorului din Mişcare pentru situaţia imposibilă prin care au trecut victimele, conţinând totdeauna argumentarea prin motivele de nemairăbdat ale căderii, cum se petrece cu demonstrarea condiţiilor abjurării de la crezul legionar, cu care debutează capitolul LEPĂDAREA. Scriitorul este conştient că scrie o disculpare ce nu se adresează doar contemporanilor săi, ci şi posterităţii legionare. “Conţinutul acestei noţiuni a fost şi este foarte controversat chiar şi de Sfinţii Părinţi,...

“O anumită sfială a mărturisirii m-a stăpânit de copil. Mă stăpâneşte şi astăzi” (p. 7), îşi avertizează Viorel Gheorghiţă cititorul în: “ET EGO. Sărata. Piteşti – Gherla – Aiud. Scurtă istorie a devenirii mele“[Timişoara; Editura Marineasa; 1994]. Totuşi, faptul că “ideea culpabilităţii generale a şi fost vehiculată, la noi (e vorba despre repetate afirmaţii în acest sens ale lui Gabriel Liiceanu şi ale altora; n. n.), tăcerea victimelor fiind explicată prin ea”(p. 9), Viorel Gheorghiţă purcede la înşiruirea amintirilor, nu ca o  mărturie, ci ca o mărturisire. Însă aduce o precizare ce priveşte modul de realizare a mărturisirii, de validare a ei ca mărturie în cadrul unui proces. Fiind vorba nu doar de un martor, de un privitor, ci de un pătimitor, prestaţia acestuia, în speţă a mea, pentru a fi cât de cât concludentă, se cere a fi integrată unei existenţe şi prezentată ca atare”(p. 10). Aceasta este imaginea in nuce a celor ce se vor desfăşura în continuare şi explicarea extinderii amintirilor de temniţă în trecut, cu existenţa vieţii autorului de la începuturile ei. Avem de-a face, deci, cu o autobiografie în înţelesul normal al cuvântului. Pentru o mai clară ordonare a faptelor şi evenimentelor, memorialistul îşi deschide multe capitole cu o avertizare calendaristică sau spaţială, ori măcar părţi ale acestor capitole. De pildă, cel dintâi începe cu: 14/27 septembrie 1922. Ziua Crucii , ziua naşterii sale, excelent simbol al tuturor răstignirilor câte urmează a ne fi comunicate. La acea dată tatăl lui avea 22 ani şi era încorporat; mama – 24; şi mai sta agăţată de poalele ei, sora lui Cornelia, atunci în vârstă de 2 ani. Urmau să se mai nască în casa de lemn în formă de L, din centrul Gurahonţului: Ştefan şi Florica. Părinţii tatei, cu care convieţuia...

Aristide Ionescu, originar din comuna Ştefăneşti, înflorind la 7 kilometri de Drăgăşani, fiul lui Ion Ionescu, producător de băuturi alcoolice (adăpostea în pivniţă vase cu o capacitate totală de 10 vagoane de vin şi ţuică), s-a opus ruşilor, de nevoie, încă de la vârsta de 22 ani, când, coborând din deal, unde se ascunseseră ai săi de frica năvălitorilor, i-a găsit pe cei din urmă tocmai pe când le jefuiau gospodăria; iar unul dintre pifanii roşii, gătindu-se a-l altoi cu o spiţă de la roata căruţei, tânărul îl îmbrânci, dându-l tava şi-n tărbacă pe treptele beciului, şi ţâşni spre cimitir, unde, ascuns după o cruce, îl aşteptă strângând în pumn un pistol de 6,35 mm. După o căutare călare ce dură un ceas de încordare şi spaime, bolşevicul renunţă. Acest eveniment şi condiţia generală a românului tot mai mizeră în urma cotropirii ‘aliaţilor’ de la răsărit – foarte amănunţit analizată la nivelul întregii ţări – îl pregăteau la o opoziţie dârză faţă de noul regim. Se adăugară, rând pe rând, impresii şi tresăriri ale vrăjmăşiei împotriva străinilor şi a ‘ordinii’ noi impuse de ei. “N-am uitat niciodată ochii negri ai unei fetiţe de 8-9 ani strivită de roţile unui autocamion al armatei sovietice. Am fost martorul acestei scene zguduitoare care a avut loc pe bulevardul gării din Craiova. Deşi şoferul a văzut că a strivit-o, n-a schiţat nici o intenţie de a opri. M-am repezit la ea s-o ridic, dar pieptul şi o parte din bazin îi erau strivite şi sângele curgea năvalnic. Numai capul îi era întreg. Avea faţa albă încadrată de un păr auriu şi ochii deschişi, negri, priveau a mirare, o mirare nevinovată. În clipa aceea am avut impresia că am înaintea mea o icoană. M-am închinat, am îngenunchiat şi am...

Un titlu izbitor şi incitant a găsit Remus Radina pentru textul “stabilit”de el (îşi avertizează el cititorul, pe pagina de gardă), pentru “Amintirile din Închisoarea Piteşti”ale lui Eugen Măgirescu: “Moara dracilor” – l-a preluat pe cel al unei poezii compuse de acelaşi memorialist, publicată în finalul (prea!) scurtei sale cărţi. Eugen Măgirescu, născut la Scorţeni – Vaslui, a căzut pentru a doua oară în închisoare, la două zile după absolvirea Facultăţii de Drept din Iaşi, oraş unde-şi câştiga existenţa ca pedagog la Liceul Internat. A fost arestat în noaptea de 14-15 mai 1948, odată cu imensa majoritate a elevilor şi studenţilor legionari din ţară . Dus la Galata, apoi vărsat în penitenciarul Suceava, ca toţi moldovenii în situaţia sa, condamnat la muncă silnică, e condus la Centrul de Reeducare Studenţească de la Piteşti, unde intră sub pumnii lui Eugen Ţurcanu şi Viorel Negrilă, după o convorbire cu colonelul Sepeanu, adjunct al ministrului de Interne, al cărei rost a fost să-i verifice tenacitatea cu care rămânea agăţat de convingerile pentru care fusese condamnat şi să-i hotărască intrarea în “moara dracilor”. La zdrobirea sa contribui cu patruzeci-cincizeci de ciomege şi gardianul Georgescu. Această îndreptare către marea sa despărţire de sine însuşi, prin mijlocirea terorii, i-a fost prevestită de un vis al colegului Liviu Băruţea (“venise gardianul, (…) m-a luat pe mine şi m-a bătut groaznic, să mă omoare”; p. 14). Visele, îmi motivez mereu atenţia ce le-o acord, constituiau, în temniţe, materie de co mentariu bogat, de crezământ, de ‘contact’ cu viitorul şi destinul. Distrus fiziceşte şi moraliceşte (îşi acuză logodnica, părinţii, amicii, colegii, în cadrul demascării la care este supus prin violenţă), e folosit ca sclav provocator, rob turnător şi bătăuş (al prietenului său Tufeanu), şi este ales de Ţurcanu în “comitetul”unei camere unde urma...

Titlul amintirilor lui Ioan Muntean explică trei toponimii printr-o negare paradoxală: Cluj ‘Aiud via Piteşti sau Amintiri din anii care nu au fost [Bucureşti, Editura Majadahonda; 1997]. Doresc să iau această neobişnuită punere în temă şi esenţializare a conţinutului drept o primă intruzie a umorului (dar cât de patetic aici!) – printr-o indicaţie de itinerar, al umorului autorului. Iar dacă este să căutăm înapoia umorului drama, ceea ce se numeşte În loc de epilog lămureşte a doua parte a titlului, nu doar cu duioşie, ci şi cu multa tristeţe ce va izvorî, alături de zâmbet, din paginile ce urmează. Într-o clipă de intimitate, toamna, lângă un butuc de vie, autorul s-a fotografiat cu de curând aleasa-i soţie. Pe spatele pozei a consemnat: “Idilă târzie Care-ar fi putut să fie ÎN ANII CARE NU AU FOST.” Doctorul ardelean Ioan Muntean, lovit cum numai cei trecuţi prin demascări au putut fi, are o bună dispoziţie, când scrie – mai ales în primele zeci de pagini ale amintirilor sale -, ce-i poate fi invidiată de toţi foştii deţinuţi politici. Niciodată nu-l surprinzi, la lectură, posac, vindicativ, încruntat, demonstrativ, moralizator, vehement, ars de durere şi cu amintiri negre – deşi mai negre decât sunt ale sale şi ale tuturor celor prezenţi în această carte, mai greu! Firea lui e bine dispusă mereu, iar punerea pe hârtie a celor trăite pare să-l bine dispună şi mai mult. De aici, o poftă neoprită de vreo stavilă, o poftă de a istorisi în flux continuu şi egal păţaniile sale, cu o limbă simplă, populară, însămânţată când şi când de regionalisme cu aer tonic şi intim, şi familiarisme, ce contribuie la apropierea dintre sufletul naratorului şi al cititorului, îndepărtată fiind goma adusă de limbajul căutat, rigid, temător de pericolul de a te...