CONVORBIRI CU CORNELIU COPOSU

TRAGEDIA LUI LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU

CONVORBIRI CU OMUL POLITIC CORNELIU COPOSU

Apariţia acestei cărţi se datorează entuziasmului soţiei mele Delia, încrederii doamnei profesoare Florica Raica, sprijinului încurajator al publicistei Lelia Munteanu, jertfei colegiale a poetului Constantin Aurel Dragodan, iubirii studenţilor mei, asistenţii Mihai Spătărelu şi Nicolae Teodoreanu, precum şi frăţietăţii cu care m-a ajutat d-nul ing. Andrei Szöcs.

Bucuria că ea apare în editura autorului o datorez conjuraţiei tăcerii ce împrejmuieşte eminenta personalitate a domniei sale domnului Corneliu Coposu , care şi-a irosit ceasuri preţioase stând de vorbă cu mine.

Acestor oameni şi împrejurări autorul le mulţumeşte.

 

Mihai Rădulescu


Tags

Related Posts

Share This

1. Cine este domnul Corneliu Coposu

Domnule Director,

În virtutea dreptului la replică, vă rog să binevoiţi a publica precizările mele la articolul publicat de domnul Ion Băieşu în Adevărul din 30 ianuarie 1990. Cu mulţumiri.

Am aflat din Dicţionarul de literatură română contemporană (1977) despre domnul Ion Băieşu, fost redactor la Scânteia Tineretului , că a debutat în literatură cu poezia Ileana tractorista, în 1951, şi că a fost serios preocupat de colectivizarea agriculturii. Văd că, de data aceasta, domnia sa se arată preocupat de trecutul meu şi al Partidului Naţional-Ţărănesc. Nu-i voi contesta domnului Băieşu dreptul la opinie.

Voi preciza doar că acest drept democratic obligă la obiectivitate, la informare atentă şi la răspundere, mai ales într-o societate care îşi caută un nou echilibru.

Fiind pus în cauză, mă socotesc dator să-i aduc la cunoştinţă următoarele precizări:

1. În anii când “Arghezi vindea cireşe”, eu nu mă aflam la Paris, ca să beau acolo “cafeluţe cu cornuleţe croissant“, ci mă aflam aici, în ţară, unde ispăşeam, în condiţii infernale, şaptesprezece ani de puşcărie, urmaţi de o deportare în Bărăgan, iar ulterior am fost târât în anchete, însoţite de percheziţii domiciliare, presiuni şi ameninţări. Nu puteam figura, deci, printre “dezertorii politici”, de vreme ce nu am părăsit ţara, din anul 1938! Nu mă număr nici printre cei trimişi de dictatura comunistă în delegaţii prin ţările străine. Nici printre cei care au avut permisiunea de a scrie şi de a publica în presa dictaturii. Numele meu nu a apărut în ziarele comuniste decât împletit cu injurii şi cu epitete de “duşman al comunismului” şi de “contrarevoluţionar”.

2. Domnul Băieşu, în mod surprinzător, scrie că Iuliu Maniu ar fi declarat în 1918 că Ardealul nu ar trebui să se unească cu Ţara! Nu ştiu de unde a cules domnia sa o asemenea enormitate, pe care nu au îndrăznit să o formuleze nici Roller, nici scribii dirijaţi ai monografiilor istorice tipărite de dictatura comunistă! Cred că domnul Băieşu ar fi trebuit să cunoască, din tot ce s-a scris înainte şi chiar în timpul tiraniei, puţină istorie adevărată, chiar dacă unele capitole ale trecutului apropiat nu s-au predat la “Şcoala de Literatură”! Dacă s-ar fi ostenit să răsfoiască tratatul (tipărit în epoca dictaturii comuniste) scris de academicianul Ştefan Pascu, ar fi aflat că, în iunie 1892, cu prilejul Congresului Studenţilor Români, ţinut la Roman, studentul Iuliu Maniu, trecut clandestin în România liberă, din Transilvania asuprită, a semnat jurământul că îşi va închina viaţa ţelului suprem de a lupta pentru unirea Ardealului cu Ţara. Şi de atunci nu s-a abătut de la acest ţel, moştenit de la generaţiile care s-au stins purtând în suflete chinuite jalea dorului neîmplinit. Pentru realizarea visului de veacuri al naţiunii române oprimate a luptat Maniu în Parlamentul de la Budapesta, a respins orice compromis cu stăpânirea împilatoare, a organizat pe soldaţii români în armata naţională, a decretat că singurul obiectiv al românilor asupriţi este “desfacerea totală” de imperiul asupritor şi a organizat, în calitate de principal artizan al Unirii, plebiscitul de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Unirea s-a făcut fără condiţii, în entuziasmul delirant al tuturor românilor şi nimeni nu are dreptul să întineze acest eveniment crucial. Observ că, în dorinţa de a injuria, domnul Băieşu îşi insultă şi propriul tată, despre care scrie că era “ţărănist asiduu”. Mă întreb: cum a putut răposatul aderent al lui Maniu să fie devotat unui om care s-ar fi opus la unirea Transilvaniei cu România?

3. Domnul Băieşu mai are un dinte contra expatriaţilor politici, care ar fi revenit “carevasăzicătelea la de-a gata”. Poate că s-au găsit, dintre aceştia, oameni care nu s-au ridicat la înălţimea obligaţiilor patriotice impuse de situaţie, dar a-i situa pe toţi sub nivelul polonezilor şi ungurilor exilaţi şi a-i considera “dezertori politici” însemnează o dezinformare de rea-credinţă. Se ştie câţi dintre ei au propagat în ţările străine ideea de libertate şi au dus o luptă neostenită împotriva dictaturii comuniste. Mă întreb pentru care motiv au fost aleşi membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor români: Eugen Ionescu, Emil Cioran, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu? Probabil că nu pentru dezertare de la datorie!

4. O propagandă excesivă şi condamnabilă antrenează pe neofiţii democraţiei să lovească în unii adversari politici potenţiali ai confruntării politice în perspectivă. Pentru a distrage atenţia de la adevăraţii oameni cu vocaţie de a îndreptăţi reproşuri, pocăiţi de ultimă oră sau camuflaţi în diferite comitete; pentru a feri de incriminări pe slujitorii dictaturii căzuţi în dizgraţia tiranilor; pentru a acoperi pe cei care şi-au nenorocit palmele în aplauze bezmetice, vendeta opiniei publice trebuie savant îndreptată în alte direcţii. Diversiunea momentului impune să nu se mai caute complicii tiraniei doborâte. Loviturile “democratice” să se îndrepte spre foştii deţinuţi politici, spre victimele tiraniei, spre cei care îndrăznesc să spună că nu au avut contingenţe cu regimul de opresiune. Domnul Băieşu s-a integrat, din păcate, poate că deliberat, poate că din uşurinţă şi pripeală, în această diversiune.

Aceasta să fie oare menirea unui scriitor?

Corneliu Coposu

*

Recitind cele de mai sus, am împăturit ziarul şi l-am depus ceva mai departe de mine. Aveam atâtea alte gazete în jurul meu. îngropat în ele. Hotărâsem să aflu cine este domnul Corneliu Coposu.

Ştiam din închisoare că domnul Corneliu Coposu reprezenta figura luminoasă, rămasă în viaţă la acea vreme, din conducerea partidelor istorice, omul de care erau legate nădejdile de reaşezare a ţării în linişte şi îndreptare spre o civilizaţie reînnoită. Fermitatea şi caracterul său erau speranţa tuturora. Sutele de mii de concetăţeni zvârliţi în hrubele gherlelor aveau convingerea că, dacă îi va fi dat să supravieţuiască detenţiei, contribuţia sa la clădirea unei Românii noi urma să fie de cea mai mare însemnătate. Sănătatea lui, viaţa sa erau cele mai preţioase bunuri ale neamului. Îmi era lăudat, de către colegii mei de puşcărie, îmbătrâniţi îndărătul gratiilor, ca depozitar al întregii istorii moderne a Patriei. De ar fi fost numai atât, şi tot constituia o comoară, într-o epocă a uitării trecutului nostru apropiat şi depărtat, a mistificărilor cele mai revoltătoare, a falsificărilor, a surogatelor preparate în bucătăria plină de otrăvuri a dezinformării. Însă domnul Corneliu Coposu nu reprezenta doar conştiinţa încă pulsând, îndărătnică, de vitalitate, a perioadei interbelice, în pofida torturilor; el era garanţia democraţiei în viitor. Pentru această raţiune nu-şi găsea semenul niciunde pe întinsul dintre fruntariile mărginind românimea. Dacă ieşea nevătămat din iadul unde-l aruncase Securitatea, cu el în frunte socoteam că am fi putut redeveni o prezenţă în Europa şi în lume, am fi putut recâştiga statutul de invidiat dinainte de cel de-al doilea război mondial, când Bucureştii fuseseră socotiţi “micul Paris”, când sărăcimea din Grecia, Turcia, Bulgaria, Elveţia, Germania, ba chiar şi unii răzleţiţi din îndepărtata Franţă imigrau la noi, din ungherele lor europene sărăcite, să se sature cu holdele noastre de aur, în cea mai bogată zonă petrolieră şi auriferă de la Marea Mediterană şi până în Urali.

Ţin minte, din copilărie, că măturătorii de stradă îmbucau pe treptele caselor măsline, brânză telemea, şuncă de Praga şi fumau trabuce; dube aduceau acasă pâinea aburind fierbinte, abia ieşită din cuptoare; negustori pe picior, olteni cu cobiliţa pe umeri îşi strigau marfa pe uliţele mahalalei de unde m-am ridicat şi eu, iar sarcina cărată de ei, printre altele, o constituia zilnic peştele proaspăt; copii de zece ani şedeau pe la colţuri, pe asfaltul călduţ, să vândă câte un coş de portocale sau banane. Ehei., ce minunăţii de basm în viaţa românilor!.

Pentru a relua ideea, socoteam, în puşcărie, şi continui să socotesc, că numai un politician care a cunoscut cum de a fost România atât de prosperă este capabil să-i redea bunăstarea antebelică. Or, cei care s-au chemat politicieni, în decadenţa mârşavă de după 1945 şi până în zilele noastre, au fost dintre cei care abia au ştiut să se semneze; ori dintre aceia care şi-au luat diplomele în URSS-ul ajuns la sapă de lemn din pricina ignoranţei, deci au învăţat cum se secătuieşte un neam; ori s-au pomădat cu câteva plimbări prin Occident, numite pompos ” studii”, dar scopul cărora ţinea mai curând de spionajul ce constituia vâna noastră cea mai tare. În acest timp, toţi politicienii de înaltă calificare în treburile statului îşi dădeau duhul în închisorile lui Gheorghiu-Dej, la sfatul şi porunca lui Stalin, operaţia de ucidere a lor fiind continuată sub Nicolae Ceauşescu.

Dintre politicienii făuritori ai marilor realizări, puşi în cătuşe şi lanţuri, ştiam încă de când eram închis – şi cu atât mai abitir o ştiu astăzi – că cel mai neînduplecat caracter, hotărârea cea mai de nezdruncinat i-au aparţinut domnului Corneliu Coposu.

De aceea, aveam convingerea şi mă conving tot mai pe deplin: domnul Corneliu Coposu întruchipează speranţa de a ne smulge din mocirla comunismului.

*

Cu prilejul mult-visatei Revoluţii din Decembrie 1989, mă aflam la Târgu-Neamţ. Vuia mărunta urbe de bucurie. Am zărit pe micul ecran grupul triumfător ce a pătruns în Televiziune. Era lăudat cu spor de crainicii oficiali ai ” epocii de aur” precedente. Am auzit un glas – bine instruit – îndemnând: “Trebuie adus tovarăşul Iliescu!” Şi am priceput că bătuse ceasul “rotirii de cadre” obişnuite în fruntea PCR-ului. Culmea este că domnul numit se aburcase în grad, odinioară, pe spinările generaţiei noastre cocârjate, ale generaţiei mele, cu prilejul “curăţirii” universităţilor de studenţimea care îşi sacrificase viitorul, studenţimea care organizase, în 1956, demonstraţii anticomuniste în toate centrele ţării cu învăţământ superior: un incendiu ce s-a propagat la fel de spontan ca acela: “Azi în Timişoara – mâine-n toată ţara!” din 1989, dar care a fost înăbuşit în faşă. După arestarea noastră, a fost auzit pentru întâia oară numele domnului Iliescu – care se cocea la umbră -, a fost auzit cu prilejul chemării sale mai sus. Cam pe atunci s-a instalat în CC-ul ce i-a rămas iubit până-n zilele noastre, pe unde a hălăduit şi după mult-cântata sa dizgraţie. Iar când dizgraţia i s-a accentuat, a continuat să pună în practică linia partidului şi a cenzurii, ca director de editură. Câtor români “de rând”, dizgraţiaţi de soartă şi de partid, li s-a încredinţat augusta încredere de a fi directori în domeniul propagandistic, fie el şi tehnic?

Sosit la Televiziune, de la Casa Scânteii sau de acasă, după chemarea insului rămas anonim, domnul Iliescu s-a adresat naţiunii cu expresia cea veche, obişnuită şi odioasă: “Tovarăşi.” Curând şi-a dat seama că îşi strica scenariul, a renunţat la apelativ; mai mult: şi-a respectat auditorii, calificându-i “domni”. Şi, mult timp de atunci înainte, a adus laude “comunismului cu chip uman” şi “comunismului luminat”.

L-am mai auzit rostind ceva ce m-a îngrozit. Era emoţionat ca o fată mare când a mărturisit victorios: “Adineauri am stat de vorbă cu tovarăşul Gorbaciov.”

Are cineva nevoie să insist asupra deturnării revoluţiei din decembrie 1989??? Doar aceasta este lecţia lui Lenin, aplicată de el însuşi în 1917 şi pusă în practică şi în România în 1945-1946: a profita de sângele vărsat de alţii.

*

Sătui să ni se spună că Ceauşescu şi-a început cariera politică la 14 ani, ne-a fost dat să constatăm, în plină revoluţie anticomunistă, că domnul acela fusese chemat să se arate pe micul ecran pentru a ne confia că el unul, comunist mai breaz, şi-a început aceeaşi carieră la 12 ani! Ce înduioşător! Am plâns de fericire la pieptul tuturor mamelor care aveau copii în vârstă de 10 ani, în acea clipă dându-mi seama că, dacă intrau pe dată în activitatea de partid, erau meniţi să-i ia locul dumnealui în următoarea schimbare de cadre de conducere. Cât de splendid viitor pregăteşte comunismul “decreţeilor” săi am aflat plin de părintească mândrie abia tăinuită.

Tineretul însângerat cerea o guvernare responsabilă, care să-l readucă la lumină. I se oferea imaginea unui copil comunist, de 12 ani, asemenea mântuitorului nostru, un copil!

Viitorul electorat n-a înţeles un lucru elementar: democraţia nu poate fi recâştigată decât de către democraţi . Nu de către enoriaşii marxism-leninismului, ai proprietăţii de stat şi ai planificării de stat.

Un vechi activist de partid mi-a spus în acele zile de foc şi moarte: “Fac pariu că a venit la Televiziune descinzând de-a dreptul din avionul care-l aducea de la Moscova!.” Mda, se obişnuise, săracul, să ne vină lumina doar de la Răsărit. Nu cred că nimerise adevărul în literă, dar e lucru cert că-l nimerise în spirit. Nimeni nu-i cunoaşte mai bine pe comunişti, decât comuniştii! Şi-i iubesc doar aceia care n-au apucat să se înfrupte după poftă din prăduirea ţării şi mai nădăjduiesc s-o facă încă.

*

Agentura dezinformării şi-a înzecit eforturile. Trei obiective majore au fost stabilite pentru demonstrat:

1. Revoluţia n-a produs victime între revoluţionari, ci numai dintre cadrele Securităţii şi ale Miliţiei;

2. Luptătorii anticomunişti urmăresc destabilizarea ţării;

3. Românii fugiţi peste hotare, de hienele devoratoare ale României Mari, au revenit să ne cumpere şi să ne vândă ţara!

Aşa sunt prezentaţi şi astăzi luptătorii anticomunişti şi emigranţii, după operaţia de boiangerie pripită. Aşa au fost înfăţişaţi pentru creduli, pentru naivi, pentru victimele şmecheriei oficiale.

*

La acelaşi televizor am văzut cum un tinerel, în pulovăr roşu ca steagul cu secera şi ciocanul, i-a strigat în faţă domnului Coposu, venit să ceară abandonul monopolului puterilor în stat, fără temei confiscate: “Asta-i lovitură de stat!”

Era gălbejit tare şi supărat foarte.

Nu pricepeam pentru ce era atât de furios. Conducerea provizorie nu fusese încă aleasă de către români. Conducerea la care se referea dânsul era absolut ilegitimă, deoarece se proţăpise fără raţiune, nici vot, în faţa camerelor de luat vederi, la Televiziune, invocând revoluţia, după însăşi mărturisirea tinerelului de la balconul CC-ului.

Prea puţini dintre cei telegenici ajung în mod obligatoriu în fruntea statului. Conducerea cea nouă nu era altceva decât ceea ce afirma singură: o “emanaţie”. Ce fel de emanaţie? Există emanaţii de tot neamul: unele propice, altele dăunătoare; unele necesare, altele inutilizabile; unele cu mireasmă plăcută, altele devastatoare. La urma urmelor, s-a întrebat tot omul: în definitiv, ce o fi aceea o “emanaţie”? Cred că este ţâşnirea unor gaze ce nu mai au loc într-o cavitate şi care se eliberează sub formă volatilă. (E cazul să mai umblu şi prin dicţionare. Politica o impune.)

*

Fâsâitul s-a preschimbat în sâsâit, scheunatul în hămăit, geamătul în muget, clămpănitul în duruit, şoapta tăinuită la ureche în răcnet. Şi m-am îngrozit. S-a răspândit, cu mult sârg, în toată ţara, după şabloanele emanărilor – că domnul Corneliu Coposu s-ar fi repezit ca un vultur din înaltul capitalismului occidental (la uşa căruia stăm azi cu mâna întinsă), să înşface şi domnia sa ultima felie din ultimul salam de soia de pe piaţă. Cică ar fi venit pregătit – propaga bârfa fostelor “tovărăşice” devenite “doamne” peste noapte – să-şi recupereze averile, să le cuibărească grijuliu între coastele pline de osânză ale capitalismului apusean. “Săracii trăncănitori – mi-am zis -, ce fericiţi sunt că nu şi-au iubit şi ei ţara; că ar fi văzut ce opulenţă le dăruia partidul, după zăbrele!.”

Dorind să-l înţeleg pe domnul Corneliu Coposu, gândul mi-a revenit la cele ce am trăit şi trăim de o bucată de timp ce s-a lungit dincolo de limitele suportării.

Îmi arunc privirile peste un ziar dintre cele ce mă înconjoară. Mintea mea nu poate să înţeleagă cum de este domnul Corneliu Coposu cel mai ponegrit dintre toţi politicienii de astăzi. Găsesc răspunsul degrabă:

“Este o încercare de atragere în mlaştina corupţiei în special a oamenilor care, prin atitudinea lor corectă şi fermă, provoacă ura celor declasaţi. În jungla lipsită de scrupule şi de simţul răspunderii, pe care o traversează ţara noastră, metodele staliniste, practicate împotriva adversarilor politici, sunt la ordinea zilei. Trebuie să mărturisesc că aceste metode, care nu sunt decât o reluare a practicilor comuniste, din deceniile anterevoluţionare, nu mă impresionează şi n-au reuşit să mă intimideze”.

Glasul domnului Coposu nu are egal în demnitate.

Deodată se face lumină în mine. Dacă dintr-un platou montan se avântă spre ceruri o creastă monolitică de granit, care înfruntă înălţimile, lăsând în urmă-i întinderea terenurilor împrejmuitoare ce se târăsc monoton până la capătul zărilor, ea este aceea care va atrage trăsnet după trăsnet, ferind, cu vârfu-i semeţ, de descărcările furiei, câmpiile risipite anost sub tării.

Imaginea îmi este întărită de enumerarea, făcută de domnul Coposu însuşi, a câtorva dintre atitudinile publice ale partidului în fruntea căruia se află:

“Am încercat, din toate puterile noastre, fără rezultat, să determinăm obţinerea unor despăgubiri din partea statului nostru pentru toţi aceia care au fost păgubiţi prin măsurile abuzive ale dictaturii comuniste. N-am reuşit. Am insistat pentru restituirea bunurilor urbane confiscate. N-am reuşit. Am militat de la început pentru unificarea opoziţiei, pentru lupta comună a opoziţiei anticomuniste împotriva puterii politice care a confiscat Revoluţia din România, datorată generaţiei tinere, ce s-a sacrificat pentru a doborî comunismul. Această revoluţie se încearcă să fie transformată ca un fel de revoltă împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Aţi văzut că toate procesele intentate celor responsabili de dezastrul ţării se limitează la epoca lui Ceauşescu. Noi am cerut şi cerem în continuare să se facă procesul comunismului, nu procesul dictatorului. Aşa cum acest criminal a sacrificat mii de vieţi româneşti pentru păstrarea puterii, tot aşa şi dictatura dinaintea lui, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost la fel de vinovată, deoarece a sacrificat în închisori, numai din partidul nostru, peste 280 de mii de deţinuţi politici, din care două treimi şi-au lăsat oasele în temniţele, în lagărele, în minele, în câmpurile de concentrare comuniste. Printre cei care s-au făcut vinovaţi de crimele acestea, îi găsim pe unii care apar şi astăzi ca reprezentanţi ai puterii politice, lucru care este de neimaginat pentru o ţară civilizată care are conştiinţa răspunderii faptelor din trecut. Atitudinea noastră faţă de puterea politică este categorică. În urma hotărârii unanime a Comitetului de conducere al partidului nostru, s-a stabilit: nici un fel de colaborare cu Frontul Salvării Naţionale . Am discutat vreme de două luni şi mai bine cu ceilalţi reprezentanţi ai opoziţiei, din care unii erau dispuşi să facă unele compromisuri, să accepte anumite oferte de colaborare. Am susţinut cu fermitate teza că, atâta vreme cât există un guvern iresponsabil, incapabil să facă faţă obligaţiilor economice, politice, sociale şi morale ale ţării, guvern care a dat faliment, care îşi demonstrează el singur incapacitatea, noi nu putem să sprijinim şi să legitimăm abuzurile sale. De aceea, suntem împotriva oricărei colaborări. Suntem disponibili pentru o alternativă de guvernare fără FSN. Afirmaţia care s-a făcut, că acest guvern, care ne conduce astăzi, cuprinde un mănunchi de unicate de cea mai înaltă valoare profesională, este gratuită. Mai sunt mii de oameni la fel sau mai capabili decât cei aleşi în guvern, ca să conducă şi să soluţioneze problemele economice. Avem, în toate domeniile de manifestare a vieţii publice româneşti, oameni mult mai capabili decât cei care formează echipa guvernamentală. Lozinca ce s-a lansat, că nu există alternativă, este o gogoriţă, o calomnie la adresa poporului român, care jigneşte însăşi capacitatea sa de a produce elemente capabile să-şi asume răspunderile politice şi economice în ţara noastră. Am refuzat şi invitaţiile de dialog făcute de preşedintele ţării. Nu avem ce să dialogăm. Categoric. Singura soluţie pentru ieşirea din impas este demisia guvernului şi dizolvarea Parlamentului”.

Că domnul Corneliu Coposu nu urmăreşte nici cel mai mărunt câştig personal, nici cea mai nesemnificativă adulare, o dovedeşte faptul că nu a candidat la alegerile de preşedinte al ţării. Poate că mizeria foametei, a frigului, a suferinţelor şi umilinţelor fără număr, a încercărilor fizice şi morale, a sărăciei, a tuturor chinurilor imaginabile suportate pe parcursul unei jumătăţi de veac, l-ar fi destinat pentru acest rol. A mâncat şi dânsul, ca noi toţi, “salamul de soia” devenit legendar, însă, spre deosebire de alţii, s-a ciocnit de cele mai cumplite revărsări ale furiei antiumane născocite pentru adversarii politici potenţiali. În faţa spectrului şomajului ce ne bântuia existenţele, în faţa reducerii capacităţii noastre de producţie şi a degradării capacităţii noastre de consum sub orice limită, ţara avea nevoie de un om pregătit, prin biografia şi competenţa lui, pentru a stimula râvna unei naţii în agonie de a se mai ridica o dată şi de a triumfa. Conjuraţia impostorilor s-a agăţat însă de toate posturile de conducere, de la cele mai înalte până la cele mai mărunte, în dorinţa de a huzuri şi de a împila, prin mijlocirea corupţiei, a dezorganizării, a destabilizării, a diversiunii, a instigării la ură şi la confruntări artificial propulsate între categorii sociale, etnice şi confesionale.

Domnul Corneliu Coposu, atât de calomniat, denigrat de agenţii puterii politice, nu a fost nomenclaturist, nici emigrant revenit în ţară după Revoluţie, nici proprietar, nici latifundiar, nici bogătaş. Cum prea bine a spus-o singur: “N-am avut nici o sfoară de pământ”. Nici casă în proprietate, nici automobil.

Şi totuşi, domnul Corneliu Coposu a refuzat să candideze!

*

Încet-încet, fără să ne dăm seama, am ajuns să discutăm rezultatele alegerilor de la 20 mai 1990. Partidul Naţional-Ţărănesc – Creştin şi Democrat s-a confruntat cu o interdicţie pe toate planurile de a-şi face cunoscută doctrina şi strategia politică, socială, economică înainte de înfăţişarea electoratului la urne. Această interdicţie, dacă nu s-a manifestat formal, s-a dovedit o realitate prin reducerea timpului necesar luării de contact cu telespectatorii, într-o proporţie penibilă în raport cu partidul ce deţinea puterea. Presa PNŢ-CD era returnată din provincie aşa cum fusese expediată, prin coordonarea serviciilor poştale şi, în unele cazuri, de transport. Victimă a calomnierilor, această mare forţă a democraţiei a pierdut parţial încrederea unora dintre cei dezinformaţi. Atacarea şi distrugerea sediilor a condus la retragerea din partid a unui număr de entuziaşti intimidaţi. La acestea s-a adăugat falsificarea alegerilor care, de altfel, a devenit inutilă, ea deformând în mod ridicol rezultatele.

Este impresionantă declaraţia preşedintelui Partidului Naţional Ţărănesc – Creştin şi Democrat, în legătură cu aceasta:

“Veleitarii care conduc ţara, nemulţumiţi de procentul uriaş de adeziuni pe care l-am avut, infirmat prin falsificarea alegerilor din 20 mai, au urmărit anihilarea noastră. Într-o discuţie pe care am avut-o cu domnii Iliescu şi Roman, le-am spus: «Bine, domnilor, dacă contaţi pe 80% din ţară, ce vă deranjează cele trei procente pe care le-aţi îngăduit, prin falsificarea electorală, pentru partidul nostru? Vă temeţi de asta?» Realitatea este că ei nu contează pe adeziunea maselor şi îşi dau seama că principalul obstacol în calea perfectării unei dictaturi cripto-comuniste este partidul nostru, de aceea toată campania electorală a fost împotriva noastră” – după cum scrie domnul Corneliu Coposu.

Dincolo de toţi aceşti factori trebuie căutat factorul psihologic.

Într-una dintre conferinţele sale electorale televizate, domnul Iliescu a amintit membrilor de partid că numărul lor este de 4.000.000.

Şi, pe căi voalate, şi-a dezvăluit simpatia pentru ei, măcar prin aceea că nimeni nu l-a văzut arzându-şi carnetul roşu în faţa poporului. Cele patru milioane de cetăţeni or fi având familii. Astfel, masa lor s-ar dubla, s-ar tripla. În definitiv, se poate mări cifra, până la a acoperi întreaga populaţie a ţării, inclusiv pruncii de la sân şi bătrânii din azile. Toţi membrii de partid din marea şi mica nomenclatură şi din rândurile organelor de represiune, cărora li se adaugă armata imensă a “turnătorilor” oficiali şi voluntari, şi-au creat o vastă reţea de “clienţi” (în înţelesul lumii romane), de îndatoraţi pentru slujbe, viză de paşaport, carne fără coadă, salvarea de la puşcărie a unui hoţ, rudă apropiată etc. etc.

Cine se îndoieşte de succesul mafiei comuniste în România?

Prima reacţie faţă de această concluzie logică este că nici măcar nu merită ridicat un deget pentru înfăptuirea unei democratizări a relaţiilor existente între astfel de oameni. Să se exploateze unii pe ceilalţi în continuare! Să se chinuiască între ei! Să se aservească unii pe alţii la nesfârşit şi să-şi vândă celor puternici, o dată cu conştiinţa, propriii lor copii!

Probabil că aşa au gândit participanţii înspăimântător de numeroşi la valul nestăvilit de emigrare de după Revoluţie. N-au mai crezut în capacitatea ţării noastre de a-şi recupera ţinuta umană.

Dar a accepta, cu braţele încrucişate, sinuciderea unui neam echivalează cu sinuciderea ta personală. Şi toţi aceia care luptă astăzi pentru reintrarea în normal a vieţii publice româneşti au ales jertfa de sine, dintr-un cutremurător sentiment patriotic, în continuarea sacrificiilor strămoşilor şi pentru urmaşii care aşteaptă la porţile vieţii.

Este aceasta o atitudine lipsită de realism? Nici vorbă! Am mai spus-o: nimeni nu se teme mai mult de comunişti decât comuniştii. Fiecare fost membru de partid are rude ce depind de atitudinea lui. Fiecare se teme pentru pâinea copiilor, fraţilor verilor, nepoţilor. Se teme să nu fie acuzat pentru calitatea sa de fost comunist, deşi în forul său lăuntric e primul care să acuze comunismul. E un simţământ dintre cele mai aberante, însă e absolut firesc, atunci când ai făptuit împotriva conştiinţei tale, ceea ce trezeşte complexul afectiv al vinovăţiei, deşi aproape integral cei 4.000.000 nu s-au făcut vinovaţi de altceva decât de teamă, spaima ce continuă să le dirijeze fiece gest, care le autopedepseşte orice ridicare necenzurată a frunţii, care le dictează să rămână sclavii foştilor lor tirani cu insigna schimbată.

Într-una dintre gazetele la al căror maldăr recurg mereu pentru a cunoaşte cugetarea domnului Corneliu Coposu, citesc înscris, cu o sobră fermitate obiectivă, gândul său în privinţa acestor fraţi ai noştri, care nu izbutesc să se regăsească pe ei înşişi, care au început prin a accepta să fie invadaţi de otrava temerii şi nu mai pot să se desprindă din narcoza ei.

“Noi am afirmat şi ne menţinem punctul de vedere că suntem categoric împotriva comunismului. Această atitudine a fost interpretată, de către oameni mai puţin informaţi, ca o atitudine împotriva comuniştilor. Nu avem nimic de împărţit cu foştii membri ai PCR. Am comentat şi chiar am arătat că, din sondajele pe care le-am făcut, adeziunea la PCR şi obligaţia unora de a plăti cotizaţii şi de a deţine un carnet nu a fost fructul unei orientări ideologice, ci au fost tendinţe de prezervare a situaţiei profesionale sau fructe ale unor presiuni exercitate de familie, de societate, de locul de muncă şi chiar de organele represive. Nu socotim această înscriere în partid ca un capitis diminutio al celor care au acceptat-o, dar nu au desfăşurat activitate politică propriu-zisă în cadrele partidului. Nu le facem acestora un reproş; dimpotrivă, am primit foşti membri de partid în partidul nostru. Sigur că altfel îi privim pe cei care au făcut parte din nomenclatură, care s-au pretat la crime, la abuzuri împotriva poporului. Nici cu aceştia noi nu avem nimic de împărţit, ci lăsăm justiţia să se pronunţe asupra activităţii lor. Sigur că acţiunea de dezinformare a prins, mai cu seamă pentru că oamenii, complet rupţi de realităţile politice, sunt timoraţi şi îşi tem situaţia şi viitorul. Noi am fost arătaţi, în mod deliberat, ca oameni care vor exercita acţiuni de răzbunare împotriva foştilor membri de partid. Sigur că este vorba de o calomnie. Noi avem toate principiile născute din doctrina moralei creştine. În calitatea asta, nu putem fi răzbunători şi nu putem urmări oameni care au fost adversarii noştri politici şi nici măcar nu avem intenţia de a ne implica în urmărirea celor care s-au făcut vinovaţi de grave transgresiuni împotriva poporului român. În ce ne priveşte, nu am făcut nici un fel de obstacole celor care vor să se integreze în noua societate românească şi îi considerăm cetăţeni onorabili, care pot să-şi desfăşoare activitatea fără nici o reticenţă din partea noastră şi fără restricţii. Aceeaşi atitudine am adoptat-o şi faţă de oamenii oneşti care şi-au făcut datoria lor patriotică, aparţinând vechilor structuri represive ale dictaturii comuniste”.

Vocea domnului Coposu, aşa cum mi-am năzărit-o pe când citeam, continuă să răsune în încăpere, aşezat, hotărât, puternic.

Din nou îmi revine pe scena cugetului multitudinea plătitorilor de cotizaţii PCR, înscrişi în partid datorită şoaptelor încurajatoare sau strigătelor imperative ale părinţilor, la o vârstă intelectuală încă imatură, şi care au rămas dependenţi, până la baia de sânge din Decembrie 1989, de conducătorul lor paranoic. An de an erau obligaţi să declare ba că România a beneficiat de cea mai bogată recoltă din toată existenţa ei istorică, ba că a te hrăni normal este dăunător sănătăţii, ba că a dori să călătoreşti dovedeşte tendinţe de a deveni spion, ba că a râde de o glumă inofensivă este o probă că eşti duşman al poporului, ba că munca voluntară şi gratuită, depusă pentru curăţatul străzilor, certifică patriotismul, ba că ucenicul cizmar din fruntea ţării este singurul individ inteligent şi apt să facă epocă în patrie. Şi mă întreb: ce slăbiciune (omenească, desigur) a acţionat în inima lor atunci când frica de părinţi, de soţ, de şeful atelierului, de securistul întreprinderii i-a împins să semneze adeziunea? Ori atunci când visul de a fi trimişi să muncească în Africa, ori de a fi acceptaţi să-şi susţină teza de doctorat, ori să fie înscrişi pe lista acelora care primeau o garsonieră din fondul imobiliar destinat fabricii i-a decis să subscrie principiilor comuniste?

Mă întreb, în continuare, dacă ar putea ei, o dată în viaţă, în solitudinea tăcută din faţa urnei electorale, să întoarcă spatele, neştiuţi de nimeni, trecutului lor fals, să spună DA viitorului; o singură dată în viaţă să privească realitatea drept în ochi; să admită ceea ce copilul Mircea Eliade ştia când a scris Romanul adolescentului miop , anume că sensul vieţii nu e fericirea, ci realizările eroice . Despre care eroism este vorba aici? Unul extrem de simplu, dar şi anevoios, acela de a-ţi întoarce spatele ţie însuţi, acela de a risca, oricât de puţin, în numele unui principiu sfânt – BINELE COMUN.

Oamenii trebuie să înţeleagă că, dacă suferă de un complex al vinovăţiei, aceasta nu înseamnă că au şi o vină reală. Ţara îi aşteaptă cu braţele deschise. Să uite că au fost laşii care aplaudau şi să înceapă a trăi ca oameni liberi, să aibă curajul de a-şi cere drepturile de oameni liberi, să impună respectarea noii lor independenţe şi, mai presus de orice, a demnităţii lor umane. Să renunţe la a mânca minciuni, la a bea minciuni, la a învăţa minciuni, la a predica minciuni, la a ovaţiona minciuni. Nici unui om de pe Pământ nu i se cuvin osanale. Şi nici un popor de pe Pământ nu s-a mânjit mai mult, aducând osanale, ca poporul nostru căzut în idolatria imbecilizată a lui Stalin, Dej, Ceauşescu. Cei care au dat în minţile copiilor şi au rămas la jocul cu castele de nisip să se apuce cu mâinile de garduri, să se sprijine de ziduri, să îndrăznească a privi ţintă la cei care i-au terorizat şi să descifreze adevăratul chip al acestora, de saltimbanci satrapi. Acolo unde sunt unire şi hotărâre de oţel, nu mai este loc să pătrundă nici măcar umbra unui nou aspirant la vreo tiranie, oricât de luminată.

Revin la chestiunea de unde am început textul de faţă, deoarece MINCIUNA, prin revoltătoarea ei sfidare, mă împinge iarăşi să ridic masca de pe chipul său hidos, dimpreună cu domnul Corneliu Coposu, în smerenia sa îndârjită de a rămâne egal cu sine însuşi – om pur şi simplu, român şi luptător pentru sfinţenia naturală a democraţiei. Revin tot la cuvintele domniei sale, cu riscul de a mă repeta:

“În perioada campaniei electorale din primăvara anului 1990, am fost victima unei campanii de dezinformare şi calomnii, dirijată în mod sistematic de la centru, cu scopul evident de a stârni în rândurile populaţiei adversitate şi ură împotriva celor care erau consideraţi ca oponenţi implacabili ai comunismului şi ai tendinţelor totalitare. S-au lansat prin presă, tracte, manifeste şi afişe, fel de fel de minciuni, bârfe şi neadevăruri scornite de adversarii politici.

S-a spus că aş fi fugit în Occident – minciună. N-am părăsit ţara nici o zi după anul 1938, până la Revoluţie. De altfel, în perioada dictaturii comuniste, am fost închis vreme de şaptesprezece ani şi jumătate şi trimis apoi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Am fost urmărit pas cu pas, hăituit, prigonit de Securitate, până în Decembrie 1989.

S-a mai lansat ideea că aş fi venit cu sacul plin de dolari, să cumpăr ţara.

S-a lansat calomnia că aş avea intenţia să-mi recuperez moşiile mele (inexistente) care s-ar afla în toate judeţele ţării. N-am avut şi nu am nici un stânjen de pământ. S-a spus că am palate şi castele. N-am nici măcar un apartament.

S-a spus că aş fi căsătorit cu Doina Cornea. Invenţie.

S-a spus că aş fi colaborat cu Ceauşescu şi cu Securitatea lui. Împrejurarea că am stat şaptesprezece ani şi jumătate în puşcării şi că, până la Revoluţie, am fost permanent şicanat cu chemări şi reţineri, anchete la Securitate, cu percheziţii nenumărate şi continuă urmărire, ar fi trebuit să dea de gândit nemernicilor care au lansat asemenea zvonuri şi să-i facă să inventeze alte minciuni mai credibile.

Am mai fost acuzat de către patriotarzii şovini şi extremişti că aş fi trădat interesele Transilvaniei, pactizând cu maghiarii, ponegrire care a putut fi crezută de anumiţi naivi cu totul neinformaţi, care nu-mi cunoşteau biografia”.

Cât timp să mai fie dator singurul român asupra căruia nu cade nici o umbră să nege literatura de mahala care îi foloseşte numele, pentru potolirea setei de demolare a valorilor româneşti?!

Cât timp onestitatea lui, mucenicia lui, drumul lui drept vor mai fi pângărite?!

Nu mult timp. Ţara se trezeşte.

Tags

Related Posts

Share This

2. Manuscrise si perchezitii

Una dintre primele povestiri ascultate în închisoare, privind suferinţele acelora care mi-o luaseră înainte în a cunoaşte detenţia politică sub regimul comunist, a fost aceea despre un domn pe nume Corneliu Coposu, secretar al lui Iuliu Maniu. Era prin 1957 şi aveam douăzeci şi unu de ani. Despre politica premergând înscăunării dictaturii dejiste aflasem prea puţin. Cu atât mai neştiutor eram în legătură cu acel personaj, care zăcea atunci de vreo zece ani prin temniţe, în jurul căruia se ţesuseră şi circulaseră, în umbra gratiilor, istorisiri de groază, adevărate romane gotice. Cel mai puternic m-a impresionat şoapta că fusese, cândva, zidit în celulă.

Multe nopţi nedormite, pe parcursul celor patru ani ai ispăşirii mele, mi le-a însoţit imaginea nebuloasă a acelui uriaş, cum mi-l descriseseră bătrânii puşcăriaşi. Încordându-mi imaginaţia, îl observam, adus în propriu-mi spaţiu mental, cum urmărea, cu ochii măriţi, înălţarea pripită a unui baraj de scânduri în dreptul uşii de stejar care-l despărţise până atunci de coridorul de beton. N-a rămas slobodă decât vizeta prin care încăpeau tineta de lut ars şi castronul de tablă cu hrană. Prin respectiva vizetă erau urmărite şi mişcările prizonierului izolat.

Mă închipuiam în locul său, pradă celor mai nebuneşti gânduri ce dădeau târcoale, asemeni unor hiene, pieirii prin sufocare lentă, neştiută de nimeni. La fel bănuiesc că simte victima unei morţi aparente, când se deşteaptă în coşciug, sub povara a doi metri de pământ. Îmi ziceam că, dacă omul acesta izbutise să suporte atare caznă morală, toate câte ne erau date puteau fi suferite.

Nu m-am amăgit cu nădejdea să-l întâlnesc vreodată.

Acum, iată-mă şezând intimidat pe marginea fotoliului, în casa domniei sale, faţă-n faţă cu dumnealui, iscodindu-l despre temniţele trecute. În cazul oricui, ar fi fost firesc să-mi relateze evenimentele ce l-au năpăstuit mai înfricoşător, să-mi pomenească lungimea amară a anilor – însumaţi aproape cât vârsta însăşi numărată de mine cînd am fost arestat – ce i-au fost răpiţi.

– Cât aţi stat – cum să zic – zidit, bătut în cuie, în acel an de spaimă ’49?

– Opt luni. Şi nu dintre cele mai grele din detenţiune!

În toţi oamenii forfotă o stimulare maladivă ce-i împinge să cunoască suferinţa semenilor. Mă surprind, ruşinat de dorinţa mea, că intenţionez, când se va ivi prilejul, să revin asupra acelor trei sferturi de an nemaitrăite de nimeni altcineva, ce mă atrag, mă fascinează ca o Golgota nouă, o Golgota pe măsura puterilor noastre de vlăstare ale secolului XX, din România comunistă.

Cu o modestie ce-i insuflă în mod natural purtarea zilnică, în locul mărturisirilor cutremurătoare aşteptate de mine, gazda mea mi-a menţionat una dintre cele mai scurte zvârliri ale sale în celular, lungă de doar două zile. Întâmplarea a avut loc atunci când nimeni nu se aştepta ca domnul Corneliu Coposu să mai fi fost reţinut de către anchetatori: anume în 1985, cu patru ani înainte de Revoluţia din Decembrie.

Ridicarea sa de acasă a fost premearsă de douăzeci şi şapte de percheziţii.

– Am avut aici – indicare din bărbie a spaţiului din jur – nouă colonei care-mi răscoleau simultan încăperile. Nu era joacă.

Ce stârnise oare alarmarea Securităţii? Un depozit de armament tăinuit? Posturi de radio emisie-recepţie? Denunţarea clădirii ca sediu al spionajului internaţional? O reşedinţă necunoscută a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, folosită când apărea incognito să-şi viziteze ţara?! Nu. Nimic din toate acestea. Pricina era de o simplitate dezarmantă.

Apăruse lucrarea lui Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români . Un capitol din carte, Sfârşitul unui naţional-ţărănist , agitase până la clocot cugetele lucrătorilor Securităţii.

Paginile tipărite ce-i tulburaseră pe ofiţeri tratau despre uciderea lui Virgil Madgearu de către legionari. Autorul fusese încunoştinţat că domnul Corneliu Coposu se întâmplase a fi fost acela care cărase la morga bucureşteană cadavrul mutilat şi că deţinea informaţii amănunţite privitoare la împrejurările crimei. După care se adresase acestuia, pentru o mai completă documentare. Prietenul lui i-a oferit mai mult decât sperase istoriograful – chiar paginile referitoare la tragedie, scoase din jurnalul său intitulat: Însemnări despre oameni şi evenimente . Istoricul, onest om de ştiinţă cum era, le cită ca atare, neomiţând să-şi menţioneze cu scrupulozitate sursa.

Licărul, aparent lipsit de însemnătate, al acestei scântei făcu să explodeze un butoi cu pulbere. Exista dovada, scrisă negru pe alb, că naţional-ţărănistul Numărul Unu, dintre cei rămaşi în viaţă, redactase însemnări zilnice!!! Pentru Securitate şi pentru conducerea Partidului Comunist, ele constituiau o comoară fără preţ. Era probabil că se găseau în ele mii de mărturii, de folosit împotriva oamenilor politici de ieri şi mai ales consemnări dezvăluind activitatea nu totdeauna suportând lumina zilei – pentru a folosi un blând eufemism – a dirigenţilor mişcării de provenienţă sovietică aflată la cârma patriei.

Echipele de percheziţie irumpseră năpraznic în locuinţa liniştită a domnului Coposu. După fiecare ieşire a lor, camerele arătau ca un oraş devastat de bombardamente. Totuşi, incursiunile nu se vădeau eficiente.

Rugăminţilor de a îngădui organelor de represiune să copieze la xerox mult-râvnitele scrieri, a căror existenţă percheziţionatul o nega, le succedară ameninţările; ameninţărilor le urmară tentative acute de timorare; tentativele acute de timorare se concretizară în arestarea de patruzeci şi opt de ore, pomenită.

Rezultatul spectaculosului efort depus a fost penibil: în cele din urmă, s-au găsit şaizeci de pagini acoperite cu scris mărunt. Acestea – negrăit de ridicol! – nu slujiseră la altceva decât să fie inserate într-una dintre “operele fundamentale” ale lui. Ilie Ceauşescu, Douăzeci de zile mai devreme . Fratele dictatorului analfabet scria şi el istoria, cum se pricepea. În nota de subsol, se făcea o trimitere la Arhivele Statului, ca loc unde se aflau îndosariate filele însuşite din casa Coposu.

Proprietarul lor de drept a protestat pe lângă directorul editurii împotriva jafului din domeniul creaţiei la care fusese supus, împotriva publicării textelor sale fără să i se fi cerut încuviinţarea, împotriva folosirii lor ca şi cum dânsul ar fi fost decedat. Are rost să adaug că a ajuns încă o dată să fie tras la răspundere de către Securitate, pentru atitudinea sa “lipsită de respect”, ca un copil obraznic?

– Însă jurnalul tot nu l-au dibuit, oricât s-au zbătut. – a triumfat discret amfitrionul meu.

Îi privesc chipul emaciat de o nouă noapte albă. (“Ştiţi, m-am culcat la orele cinci şi jumătate. Am avut ceva de scris.” Îmi împărtăşeşte aceasta la ceasurile unsprezece dimineaţa, când l-am găsit adâncit într-o convorbire.) La ora douăzeci şi trei, în cursul nopţii precedente, după o zi întreagă de muncă, mă sunase la telefon abia reîntors acasă. În continuare, aşadar, a stat aplecat asupra colilor de hârtie, timp de şase ore şi jumătate, atunci când eu, Bucureştii, toată ţara ne odihneam. Îi privesc cearcănele. Pleoapele inferioare îi arată ca nişte petale străvezii, aburite de toamnă. Îmi spun în sinea mea: “Trecând prin întreaga gamă de cazne ale deţinutului politic, timp de şaptesprezece ani şi jumătate, cum de a putut acest om tăinui locul unde îşi ţinea ascuns jurnalul?”

– Dacă regret pierderea unor lucruri dintre cele ce am scris, mă doare sufletul mai ales pentru Luptele românilor înainte de «Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae» , adică luptele naţionale ale românilor dinainte de 1793. Muncisem cumplit, prin toate bibliotecile, să adun materialul necesar întocmirii acestei istorii. Trata despre o perioadă asupra căreia nimeni nu încercase o sinteză. Tentativa mea era prima. E greu de priceput câte cărţi am fost dator să consult, câte arhive.

– Cum de s-a pierdut?

– Confiscată dimpreună cu toate manuscrisele mele, la 14 iulie 1947, când mi-a fost ridicată arhiva personală, o dată cu a Partidului Naţional Ţărănesc. Tot atunci mi-a dispărut o altă scriere de nerefăcut: Istoria unui tribun .

– Despre cine era vorba în ea?

•  Iuliu Maniu. Biografia era gata pentru tipar. N-aş mai fi în stare niciodată să adun şi să reordonez fişele pentru cea dintâi, nici amintirile personale ale lui Maniu şi ale celor care au fost martorii luptei lui, dezvoltate într-a doua.

Tace un timp, după care adaugă:

– La eliberare, în ’64, am cerut Ministerului de Interne să mi le înapoieze. Mi s-a răspuns că au fost arse, ca materiale subversive. Luptele românilor înainte de «Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae» , o carte despre trecutul nostru destul de îndepărtat, în ce fel ar fi dăunat guvernanţilor comunişti?!

Zâmbeşte vag şi îndurerat, neputând încă avea acces la universul absurd ce a coborât asupra noastră, simultan cu falsificarea alegerilor din 6 martie, simultan cu impunerea la conducerea ţării a unui regim care ne-a înceţoşat minţile aproape jumătate de veac.

– Poate n-au fost arse, opinez, încredinţat că există un destin proteguitor al artelor şi ştiinţelor, ce se opune până şi cataclismelor naturale, darmite celor omeneşti.

– Ba cred că au spus adevărul. Cele şaizeci de pagini din jurnal, confiscate în 1985, au fost depuse la Arhivele Statului, pe când celelalte două scrieri, ridicate în 1947, nu apar acolo. De altfel, tot ce mi-a fost drag mi-a fost luat la prima arestare de sub comunişti, fără şansa de reîntoarcere.

– Când asta?

– V-am spus: la 14 iulie 1947. Aveam un ceas de mână elveţian, cea mai bună marcă. De aur. Cu prilejul predării obiectelor ce s-au găsit asupra mea, au menţionat în fişă, cu nevinovăţie, că s-a ridicat “una bucată ceas galben”. La eliberare, mi-au înmânat un ceas de tinichea – ce-i drept, de culoare galbenă, cu marca “Rosia”; adică sovietic. Pe deasupra, şi stricat. Nu mai era bun de nimic. Iar, culmea, la arestarea mea nici nu existase o asemenea marcă pe piaţa noastră.

– Aţi mai fost arestat şi înainte de comunişti?

– Da. Necazurile au început sub Carol al II-lea.

– De ce?

Lèse-Majesté . Am fost condamnat la trei luni şi o zi. În 1938. Sub Antonescu, am fost internat în lagărul de la Târgu-Jiu.

Fac socoteala: din 1938 până în 1985, s-au scurs cincizeci de ani aproape. Anotimpul detenţiilor domnului Coposu s-a prelungit cincizeci de ani. Din când în când, a fost şi liber. Dar după 1947 – nu. Şi nu s-a făcut vinovat de moartea nici unui semen, după cum nici n-a furat vreodată. Necunoscând suficient legislaţia noastră penală, în ceea ce priveşte culpe ca cele din urmă, mă înfior cu gândul la ceea ce pot păţi hoţii şi ucigaşii, într-un stat atât de sever cu cei neîntinaţi.

Mă despart de domnia sa cu un simţământ al inutilului existenţei celor ce muncesc, pe pământul nostru. Notele sale cu caracter istoric nu numai că nu au ajuns la cercetători şi cititori, însă bună parte dintre ele nici nu vor mai ajunge vreodată; ceea ce a fost aşternut pe hârtie s-a consumat în flăcări: ceea ce nu s-a scris a fost împiedicat să iasă la lumină, datorită temniţelor şi, ulterior, a interdicţiei de acces la tipar. Rămâne perspectiva Viitorului.

Acesta este blestemul în umbra căruia s-a născut şi a crescut Cultura Română, dintru începuturi.

“Manuscrise şi percheziţii” a apărut pentru prima oară în Adevărul literar şi artistic , nr. 109, din 22 martie 1992.

Tags

Related Posts

Share This

3. Tragedia lui Lucretiu Patrascanu

Domnul Corneliu Coposu nu se grăbeşte să intre în amănuntele temniţelor sale, deşi scopul vizitei mele este de a scrie despre ele. Îi înţeleg ezitarea şi nu-l grăbesc să-şi depene amintirile despre perioada în care i s-a interzis dreptul la demnitate, la cuvânt, ba chiar şi la decenţa traiului de ceas de ceas.

În faţa întrebărilor mele, suficient de generale pentru a nu-i deveni neplăcute, recurge la o stratagemă a jocului de şah: rocada. Tura domnului Corneliu Coposu, îndărătul căreia se ascunde în cele ce urmează, va fi Lucreţiu Pătrăşcanu, iar rocada sa constă în evitarea solicitării de a-mi vorbi despre sine; la fel, ea stă în introducerea în conversaţie a temei Armistiţiului; de fapt, este tema lucrării domniei sale, apărută de curând: Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui , urmată de o Addenda: Riposta unei contestări neîntemeiate a actului de la 23 August (Editura “Gândirea Românească”). Deplânge condiţiile sub orice critică ale ediţiei şi cu osebire absenţa totală de corectură a tipăriturii conţinând extrem de valoroase mărturii inedite, privitoare la schimbarea destinului ţării.

Chemat de acest nou subiect, trece la:

– Cu Lucreţiu Pătrăşcanu am fost prieten; de familie chiar. Ne vizitam, îmi mărturiseşte gazda mea.

Nu are nici o reticenţă în afirmarea publică a acestei amiciţii. Întrevăd trei motivări ale ei, dacă nu chiar mai multe. Satisfacţia noastră a tuturora de a evoca un om pe care l-am simpatizat şi care s-a stins. Într-un fel, este ca şi când l-am aduce de faţă, să retrăim momentele când l-am putut vedea. Un alt motiv poate fi generat de gândul că, indiferent de crezurile distincte şi opuse ale celor doi, banditismul căţărat în prepeleacul puterii le-a impus amândurora o soartă a suferinţei, vădind astfel, într-un mod alambicat, rezistenţa sentimentului ce-i lega, căci interlocutorul meu a fost mult chinuit pentru a accepta să devină martor al acuzării în procesul lui Pătrăşcanu, cu intenţia de a i se da acestuia lovitura de graţie, prin folosirea împotriva lui a unor declaraţii mincinoase (refuzate categoric de domnul Coposu). A treia pricină ar putea fi aceea că are prilejul să mai ridice un colţ al cortinei care a ascuns până astăzi istoria comunismului.

Dar nu am timp să aleg între trăirile domniei sale, deoarece purcede la explicaţii privind relaţiile cu marea victimă a propriilor “tovarăşi” de luptă:

– Desigur, fiecare rămânea cu ideile lui. La începutul întâlnirilor, contradicţiile se ilustrau prin argumentări ponderate, elegante. Pe măsură ce ne încingeam, tonul ni se schimba. Deveneam caustici, violenţi. Câteodată chiar foarte violenţi. De la el am aflat o mulţime de detalii ce au rămas necunoscute istoricilor. Relaţiile sale cu Jdanov, de pildă.

Îmi trece prin minte că toate câte ţin de evoluţia Partidului Comunist au rămas necunoscute. Conducătorii acestuia s-au opus categoric să apară vreo istorie a Partidului Comunist Român. Nu poţi da în vileag faptul că partidul tău este implicat exclusiv în crime directe sau indirecte, ce se înlănţuiesc de la un capăt la celălalt al existenţei lui. Dar nu e momentul potrivit pentru atari consideraţii.

Mă agăţ de menţionarea omului politic sovietic şi:

– Pătrăşcanu îl cunoştea dinainte de Armistiţiu?

– De aproximativ zece ani. Din 1935, când Lucreţiu Pătrăşcanu era reprezentantul secţiei din România pe lângă forul suprastatal care dirija cu autoritate activitatea “secţiilor” din străinătate.

Îmi menţionează, amănunt de care nu aveam cunoştinţă, că Pătrăşcanu fusese desemnat din afara graniţelor noastre, ca delegat al comuniştilor la tratativele dintre partidele democrate române ce pregăteau Armistiţiul.

– Nikolai Vasilievski Novikov, ambasadorul URSS-ului la Cairo, i-a sugerat prinţului Barbu Ştirbey, însărcinatul politicienilor anti-războinici din patrie, ideea ca “Opoziţia Unită” din România să-i încadreze şi pe comunişti în coaliţia antihitleristă şi anti-antonesciană.

– Ei n-au fost de la început în fruntea mişcării pacifiste, cum afirmau?

– Nici vorbă. Partidele Naţional Ţărănesc şi cu cel Liberal au iniţiat acţiunea în 1941. La 28 septembrie 1942, li s-a ataşat Partidul Socialist. Cel comunist nu putea fi admis să colaboreze cu forţele democratice, deoarece până la autodizolvarea Kominternului, de la 15 mai 1943, Congresele III, IV şi V prevedeau, cu privire la România, teze inadmisibile. Comuniştii au fost primiţi alături de celelalte partide abia la 20 iunie 1944, când s-a constituit “Blocul Naţional Democratic”. Însă, până să se ajungă la aceasta, s-au ivit destul încurcături. Iuliu Maniu şi cu Dinu Brătianu i-au dat de ştire lui Novikov cât de puţin numeroşi erau comuniştii în ţară şi că nu reprezentau nici o pătură a populaţiei. Novikov nu i-a contrazis. În schimb, a susţinut că era util pentru “Opoziţia Unită” din România să se înfăţişeze în faţa străinătăţii ca o formaţie democratică lipsită de prejudecăţi, care să includă toate curentele şi păturile sociale antifasciste.

N-am răgazul să deschid gura, cutremurat de acest amestec în treburile interne ale acelora care se străduiau să scoată România din război, deoarece domnul Corneliu Coposu insistă asupra argumentelor de bun-simţ şi de aparentă grijă purtată viitorului nostru, emise de Nikolai Vasilievski Novikov. Suntem cu toţii obişnuiţi cu declaraţiile democratice ale comunismului, ce ascund cele mai nefaste planuri de aservire şi de distrugere; dar, la timpul acela, nu ştia nimeni de pe Pământ până unde mergea “tartufismul”, făţărnicia exponenţilor lui.

– Cei doi şefi ai partidelor majoritare au contactat, pe rând, personalităţile mai răsărite ale Partidului Comunist. Au trebuit căutate îndelung, anevoios, cu obstinaţie. Se ascunseseră fiecare cum putuse. Nici unul dintre ei nu ştia unde erau retraşi ceilalţi. Îşi păzeau libertatea.

Dacă înţeleg bine, lupta lor antifascistă consta în a-şi feri urma cât mai strict, mai ales de tovarăşii lor, posibili vânzători, dintre aceia cu care au însămânţat puşcăriile de îndată ce au pus mâna pe putere.

– Cine erau aceia mai răsăriţi? – întreb.

– Foriş, Petre Constantinescu-Iaşi, Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ, Lucreţiu Pătrăşcanu, Petre Iosif, C. Agiu. Era amuzant că fiecare dintre dânşii se înfăţişa ca cel mai autorizat reprezentant al comuniştilor. Era imposibil să-i determinăm să numească un purtător de cuvânt cu drepturi depline de reprezentare. S-a comunicat la Cairo aceasta. Novikov a transmis numele lui Pătrăşcanu, prin Ştirbey.

– Va să zică Novikov este acela care a transmis numele lui Pătrăşcanu, reiau cuvânt de cuvânt, stupefiat de dependenţa comuniştilor români faţă de sovietici.

– Da, într-o telegramă cifrată, venită de la Moscova. Aşa s-a ajuns la acceptarea lui Pătrăşcanu ca reprezentant al comuniştilor. Din acel moment, el s-a considerat investit cu calitatea de exponent.

– Cum aţi stabilit legătura cu el?

– Legătura exista din toamnă, din noiembrie 1943. Maniu se întâlnise cu Pătrăşcanu şi angajase discuţii politice cu el.

– Unde?

– În strada Dr. Marcovici 9, la etajul VI. În apartamentul meu. Îi dădusem lui Pătrăşcanu cheia casei. Se strecura prudent în locuinţă, cu câtva timp înainte de sosirea lui Iuliu Maniu.

Îl privesc cu atenţie pe omul care-şi reactualizează amintirile. Când l-am întrebat cum decurgeau anchetele în 1947 (a fost arestat pe 4 iulie, în afacerea Tămădău), a evitat să le pomenească pe ale sale personale.

Decenţa ce-i însoţeşte orice gest, orice cuvânt îmi va fi principala oprelişte în realizarea scrierii pe care o plănuiesc. Dar, pomenindu-mi unele dintre metodele folosite în general de către torţionari, le deduc pe acelea suferite de dânsul. Una dintre ele, care probabil l-a chinuit mai mult: ancheta nonstop, întinsă pe un lapsus de şaizeci-şaptezeci de ore; pe parcursul acestora, tot la câteva ceasuri, se schimbau, în ture, anchetatorii; numai victima rămânea pe loc; când adormea, era deşteptată; întrebările se înfigeau ca nişte cuţite în creierii amorţiţi.

– Mulţi au fost obligaţi să cedeze în faţa acestei cazne. Rezistenţa omului slăbeşte după un oarecare timp – mi-a explicat. Ameninţarea familiei, torturarea ei făceau parte din tehnicile anchetatorilor; apoi aruncarea în carceră în perioada de răgaz dintre anchete. Carcerele erau nişte sicrie, dispuse pe verticală, în ziduri. În loc de uşă, se trăgea peste tine un oblon. Nu te puteai aşeza pe jos; nici măcar să-ţi moi genunchii, să te laşi pe gambe nu era cu putinţă; atâta de strâmte. – nu-şi încheie fraza.

Carcerele cunoscute mie se aflau, la vreme de iarnă, în curte; pereţi de tablă, la partea inferioară suficient de distanţaţi de baza lor metalică, pentru ca vântul îngheţat să circule în voie. Oroarea celor încastrate în pereţi îmi pune un nod în gât.

– Specialistul în bătaie – continuă domnul Coposu – era un ins de vreo sută de kilograme, un adevărat Goliat, cu înfăţişare de luptător de circ. Poreclit “Tarzan”, fost şofer al lui Stelian Popescu. Te apuca de păr şi te izbea cu capul de ziduri, neeconomisind palmele, pumnii şi mai ales călcarea în picioare. Erai bătut cu cearşaful ud. Cu saci de nisip peste piept. Cu ranga la tălpi, după ce ţi se legau mâinile de glezne şi se strecura o ţeavă metalică printre ele, sprijinită de două mese. Omul rămânea atârnat aşa, chircit, între acestea. Loviturile se repercutau în toate vertebrele. Simţeai că ţi se desprinde calota craniană. Sau loviturile erau date cu vâna de bou. Cumplită era electrocutarea în celule în care stăteai în apă. Mulţi îşi încheiau perioada de anchetă fără dinţi. Printre aceştia: Ovidiu Borcea, Cicerone Ioniţoiu, Saşa Ivasiuc – cel din urmă în altă epocă.

– E şeful lotului meu! – tresar uimit că noi, studenţii demonstraţiei din 1956, n-am trecut neobservaţi.

– Am stat cu el în Bărăgan. În satul căruia i se zicea Rubla. Era foarte afectat că nu-l ajuta nimeni dintre cei liberi. N-avea nici un venit. Nu izbutea să se hrănească. Sora mea îmi aducea câte ceva de-ale gurii. Mama, care se mutase la mine, îmi pregătea mâncarea. Saşa Ivasiuc mânca ades la noi. Şi el a rămas fără dinţi – a revenit amfitrionul meu de unde plecase.

Toate acestea, discutate la începutul întrevederii, îmi năpădiră mintea pe când îl scrutam. Era lansat în retrăirea perioadei de pregătire a tratativelor în vederea încheierii Armistiţiului, astfel încât nu nădăjduiam să mai culeg nici o ştire despre închisorile sale. Un gând miji – urma să se întărească pe măsură ce progresa naraţiunea sa: “Domnul Corneliu Coposu convieţuieşte infim de puţin cu sine însuşi şi zdrobitor de intens cu Istoria contemporană. De fapt, el este Istoria!” Ideea mi-a venit când mi-am dat seama că nici propriul apartament nu-i aparţinea, în perioada întâlnirilor conspirative la care se referea, că acesta era teatrul unei apropieri politice impuse, deci necesar, aceea dintre Iuliu Maniu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, ambii, peste doar câţiva ani, preschimbaţi în cadavre, drept urmare a însuşi Armistiţiului, în vederea căruia şi-au riscat viaţa de bunăvoie atunci când s-au întâlnit în strada Dr. Marcovici.

– Deci la dumneavoastră s-au desfăşurat mai multe întrevederi.

– Nu numai la mine, ci şi la Emil Ghilezan, în strada Ion Ghica nr. 4, la etajul V. Apoi, în mod curios, Pătrăşcanu a primit ordinul să-l prezinte “Opoziţiei Unite” pe Emil Bodnăraş, care s-a recomandat: inginer Ceauşu.

– De ce vi s-a părut curioasă apariţia lui Bodnăraş?

– Fiindcă prin ea se dovedea că reprezenta un personaj mai important decât Pătrăşcanu care, de altfel, nu-şi asuma nici o calitate. Ascensiunea lui Bodnăraş era mai puţin cunoscută. Se ştia că fusese locotenent de artilerie în garnizoana din Cernăuţi. Simulase, în 1933, că s-ar fi înecat în Nistru. Îşi lăsase până şi hainele pe mal, frumos stivuite, ca şi când stăpânul lor ar fi intrat în apă, să se scalde. Scopul punerii în scenă a tânărului ofiţer consta în tăinuirea trecerii sale în URSS. În 1937, a fost trimis în România cu misiuni de partid. Prins, a primit o condamnare de cinci ani, cu ocazia rejudecării procesului iniţial cu condamnare în contumacie. Eliberat din penitenciarul de la Caransebeş, în loc să fi fost internat în lagăr, cum se întâmpla totdeauna cu deţinuţii cărora la expira pedeapsa, a rămas în libertate. Fratele său, Manole, l-a ajutat să se ascundă în Galaţi. La apariţia lui, din 1944, a pretins că ar fi fost mandatarul Kremlinului, în vederea reorganizării Partidului Comunist. Aşadar, în 1944, a ieşit la lumină. S-a deplasat la Bucureşti şi a luat legătura cu Constantin Pârvulescu şi cu Iosif Rangheţ, despre a căror duşmănie purtată secretarului Foriş avea ştire. Au complotat toţi trei înlăturarea celui din urmă.

– Oare sovieticii intenţionau să-l dea la o parte pe Foriş? Aceasta să fi fost misiunea cu care revenise în ţară Bodnăraş?

– Nu cred. Cei trei s-au hotărât între ei să preia conducerea în locul lui.

– Dar Kremlinul pe cine avea în vedere?

– Oameni de încredere, dintre “moscoviţi”. Pe care i-a şi trimis în ţară, îmbrăcaţi în uniforme de NKVD.

– Cine anume?

– Ana Pauker, în haine de locotenent-colonel, şi maiorul Vasile Luca. În primii ani, Dej nu făcea nici un pas fără încuviinţarea Anei Pauker.

– Cum a reacţionat triumviratul Pârvulescu – Rangheţ – Bodnăraş?

– Au răscolit pretutindeni, până l-au dibuit pe Foriş. Îl acoperea “teknika” lui – rosteşte domnul Corneliu Coposu, forţând accentul rusesc.

Se amuză că n-am înţeles. Repetă, apoi îmi dă lămuriri:

– O “teknika”, după cum numeau ruşii secretara. Foriş era încurcat cu ea. După ce l-au găsit cei trei, sub ameninţarea pistolului, l-au torturat în fel şi chip, şi-au stins ţigările aprinse pe pielea lui, l-au bătut, l-au însetat, l-au flămânzit. I-au smuls în cele din urmă destăinuirea locului unde dosise arhiva partidului, loc cunoscut doar de el. Odată aceasta încăpută pe mâinile lor, el a pierdut orice control şi sprijin asupra şi din partea membrilor, ca şi a Moscovei, care-l tutela. Era un mort viu. A fost înlăturat de la conducere.

– Ce rol avea Pătrăşcanu în acele lupte intestine?

– Nici unul. Nu era amestecat – insistă domnul Corneliu Coposu. La ora aceea, era marginalizat. El era ideolog; după opinia mea, credea sincer în doctrina marxist-leninistă.

Într-adevăr, subţirimea sensibilităţii intelectualului nu i-ar fi îngăduit să participe la brutalităţi agresive. Lucreţiu Pătrăşcanu, prin moartea sa în chinuri înjositoare pentru spiţa noastră, a vădit cât de mare i-a fost greşeala de a fi conlucrat cu slugile inconştiente ale stalinismului.

Îmi dau brusc seama că aceste gânduri nu-mi sunt hrănite, de fapt, de destinul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Atunci când s-a înscris într-un partid a cărui ideologie se întemeiază pe uciderea semenilor – lupta de clasă -, şi-a asumat şi riscul de a cădea el însuşi în groapa cu lei. Nu, el reprezintă doar accidentul de care mi s-a opintit simţirea. În cadrul relatărilor de acum ale domnului Coposu, pentru mine Pătrăşcanu ţine locul intelectualului în general, înşelat de teza valorilor umaniste, tras pe sfoară de minciună, ademenit de unele sloganuri. Vina intelectualilor comunişti a fost aceea de a închide ochii la ceea ce se întrevedea printre faldurile cortinei: vărsarea sângelui, despărţirea familiilor, însămânţarea urii în adulţi şi în copii, strivirea personalităţii, robotizarea existenţei sociale şi individuale, falsificarea până şi a evidenţei, dezorganizarea întregului mecanism statal în vederea înlesnirii jefuirii bunului naţional, deformarea culturii, denaturarea şi rescrierea istoriei.

Nu se pot cuprinde într-o pagină, nici într-o carte, născocirile potrivnice omului şi patriei asupra cărora intelectualul a preferat să-şi cenzureze propriile simţiri şi judecăţi, de dragul unei ideologii; să accepte toate câte le vedea săvârşite prin schingiuire, nădăjduind, cu laşitate, că erau pasagere. Puşcăriile-abator au fost anume deschise pentru lichidarea vechii intelectualităţi şi înlocuirea ei cu o alta, obedientă, timorată, îndoctrinată. Factorul de care n-a ţinut seama Partidul Comunist a fost că intelectualitatea nu este o calitate dobândită exclusiv pe băncile universităţilor, ci mai degrabă o aplecare a minţii către analiza existenţei. Aşa s-a făcut că, în pofida “spălării creierelor”, prin şcolile de toate gradele şi prin şedinţele politice, înseşi noile condiţii ale vieţii sociale au impus apariţia unei alte generaţii de intelectuali, cu ochii deschişi asupra haosului adus de comunism. Aceşti intelectuali au ajuns victime ale regimului, după ce au devenit conştienţi de necesitatea unei lupte individuale, care i-a îndreptat spre temniţe.

Domnul Coposu reia povestirea, urmărind, de data aceasta, firul părăsit mai de mult:

– După desemnarea lui Pătrăşcanu ca lider comunist, transmisă de la Cairo, el a fost numit de către primul guvern, prezidat de generalul Sănătescu, preşedinte al delegaţiei române de Armistiţiu, căreia i s-a cerut să meargă la Moscova, pentru semnare. Delegaţia română a fost cazată în capitala sovietică şi izolată vreme de zece zile, în care interval armata sovietică intrată în România a capturat, ca pradă de război, tot ceea ce a găsit în drumul ei, sub pretextul că starea de război încă nu încetase. În cele din urmă, Pătrăşcanu, după nenumărate proteste, a ajuns la Jdanov. Acesta, printre altele, l-a întrebat la cine se gândiseră comuniştii din România că ar fi trebuit să preia conducerea partidului şi să se ocupe de organizarea lui.

– Ce anume a răspuns Pătrăşcanu?

– A fost foarte surprins de întrebare.

– De ce? Jdanov manifesta o curiozitate firească.

– Fiindcă, ştiindu-se selecţionat de Nikolai Vasilievski Novikov şi cunoscând obiceiul sovieticilor ca orice decizie să fie indicată de la centru, bănuise greşit că el era cel dorit pentru poziţia de secretar al partidului. Era pus în faţa unei situaţii pe care nu o înscrisese în scenariul imaginat de el însuşi. Era natural să fi fost descumpănit. A bâiguit, jenat: “Nu prea ne-am gândit la.” – “Foarte rău că nu v-aţi gândit!” – i-a tăiat vorba cu asprime demnitarul. Dar îi plăcea răspunsul, căci îi înlesnea comunicarea pe care o avea de făcut: “Nu-i nimic. Ne-am gândit noi în locul vostru.” – “Şi la cine v-aţi gândit?” Replica a explodat prompt şi categoric: “La Ana Pauker”. Pătrăşcanu a inspirat adânc, să-şi redobândească stăpânirea de sine. După o mică pauză, Jdanov a continuat: “Dar tovarăşa Ana, cu înţelepciunea care o caracterizează, ne-a lămurit că nu ar fi în favoarea popularităţii partidului, dacă în încercarea lui de a se organiza, ar fi condus de către o evreică, date fiind pornirile antisemite ale românilor.” În faţa amuţirii lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care n-avea curajul să-l contrazică pe “tovarăşul Jdanov”, acesta a adăugat: “Există şi o propunere pentru Vasile Luca”.

Îl ascult pe vorbitor şi-mi imaginez cum se delecta sovieticul, ca şi când i-ar fi dat palmă după palmă românului tânăr şi chipeş din faţa sa.

– “Însă – reluă domnul Coposu cuvintele lui Jdanov -, acesta fiind de origine maghiară, ar putea stârni nemulţumiri şi neîncrederi de acelaşi gen ca şi tovarăşa Ana, în special în Transilvania.”

Mi-l închipui pe Pătrăşcanu cum se minuna de dibăcia cu care mânuia emisarul lui Stalin disensiunile naţionale, cum plimba chibritul aprins prin dreptul butoaielor cu praf de puşcă, lăsând să se înţeleagă că oricând era capabil să arunce ţara noastră în aer, stârnind din nimica un război civil întemeiat pe hrănirea artificială a xenofobiei preparate în laboratorul cumplit al NKVD-ului, sistem de învrăjbire internă pe care comunismul nu a încetat să-l practice.

– “Aşa încât – îl citează mai departe domnul Coposu pe Jdanov, conform celor istorisite lui de către prietenul său Pătrăşcanu -, să căutaţi voi un muncitor, unul cu trecut curat, un tovarăş cinstit faţă de noi, neapărat nepătat, pe care să-l putem promova.”

Sorţii aveau să cadă mai târziu asupra lui Gheorghiu-Dej. Iar acesta avea să se păteze cu sângele lui Pătrăşcanu, cu eliminarea, în baza unor motivări “fabricate”, a numitei Pauker, a lui Luca, a atâtor altora cu care a pornit la drum. Dar mai ales urma să asasineze zeci de mii de români aruncaţi în temniţe sau îngropaţi sub malurile devoratoare de vieţi ale canalului Dunăre – Marea Neagră. – mă întunecam, trecând în revistă crimele lui de neuitat şi ale acoliţilor săi.

În timp ce comentam în sinea mea aceste realităţi, interlocutorul meu nu contenea să povestească:

– Pentru a se face loc noilor potentaţi, trebuia să dispară Foriş. Reţinut de “tovarăşii” săi din triumviratul menţionat, într-o casă conspirativă, cu un regim aspru de închisoare, chiar sub ocupaţia nemţească – adică începând cu data de 2 aprilie 1944 -, Foriş a mai fost menţinut viu până la 12 octombrie 1944, zi în care a fost ucis cu răngile. Moartea lui era necesară nu numai pentru a i se face loc noului secretar, ci şi pentru că ar fi divulgat torturile la care fusese supus, numele călăilor săi şi răzvrătirea acestora împotriva poruncilor Kremlinului.

Oricâtă cutremurare îmi provoacă tot ceea ce ţine de comunism, totuşi simt că ar fi omenesc să depun o floare pe mormântul bietului Foriş. Dar unde să-l găseşti? Ucigaşii săi i-au smuls până şi numele din Istorie. Mă trece un fior. Pentru a-l alunga, readuc conversaţia pe făgaşul iniţial:

– Tratativele cu “Opoziţia Unită” cine le-a purtat, din partea comuniştilor?

– Pârvulescu. După 20 iunie 1944, a fost secondat de Petre Constantinescu-Iaşi şi de C. Agiu.

– Cine este acest Agiu? N-am auzit niciodată de el. De altfel, aţi mai pomenit şi alte nume pe care nu le cunosc. Petre Iosif, de pildă.

– Nu mai ştiu nimic despre ei. Parc-ar fi intrat în pământ. Oricum, nu sunt singurele cazuri de comunişti de frunte măturaţi de la ospăţul puterii şi aruncaţi la lada de gunoi, eliminaţi fără urmă, de parcă i-ar fi înghiţit canalul. A existat în epoca războiului şi Mihai Magheru. Unde este? Studentul din conducerea tineretului comunist Ion Angelo Popilian l-a adus la noi, în aceeaşi perioadă, pe un subordonat de-al său, pe care am aflat că-l chema Nicolae Ceauşescu. Acesta ne solicita să-i tipărim, la tipografia noastră, manifeste; se ocupa cu propaganda în rândurile tineretului din Ilfov. Popilian a dispărut.

Gazda mea a păstrat tăcerea o clipă, pentru a lăsa să se spulbere aceste fantome, apoi:

– Să ne întoarcem la chestiunea Armistiţiului. La 28 noiembrie 1943, Edith Marcovici, “teknika” lui Pătrăşcanu, aflat în domiciliu supravegheat, la Poiana Ţapului, a solicitat o întrevedere, pentru el, şi cu Iuliu Maniu, deşi Pătrăşcanu nu era atestat prin acordul secţiei comuniste “interne”. Au avut loc trei întâlniri în cursul acelui an şi două la începutul lui 1944.

Îmi fac o menţiune mentală: cât de puţin drastică era situaţia evreilor în România cunoscută ca “fascistă” dacă, în plin regim antonescian, o evreică, pe deasupra şi comunistă, şi agent al Moscovei, circula cvasi-liberă, ba lua şi contact cu principalul reprezentant al opoziţiei, de presupus a fi fost el însuşi urmărit? Această evidenţă n-o împiedica pe Ana Pauker să arunce anatema asupra neamului nostru, acuzându-l de antisemitism, cum s-a văzut mai sus. De altfel, practica aceasta nu conteneşte, ca şi cum unii oameni n-ar putea trăi liniştiţi dacă nu şi-ar inventa nişte duşmani, stârnindu-şi astfel tonusul vital şi combativitatea.

– Cu prilejul celei dintâi întâlniri, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc a aflat de la Pătrăşcanu că o parte dintre comuniştii cunoscuţi lui renunţaseră la tezele Congreselor III, IV şi V şi că erau doritori să colaboreze cu opoziţia la răsturnarea dictaturii militare, în vederea dobândirii independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale, precum şi pentru restaurarea instituţiilor democratice şi a Constituţiei, a Parlamentului, a sistemului pluralist şi pentru organizarea de alegeri libere. În final, Lucreţiu Pătrăşcanu a făgăduit să concentreze forţele comuniştilor reveniţi la fidelitatea, de recentă dată, faţă de patria lor, care înţeleseseră cât era Kominternul de dăunător acesteia şi să se angajeze în lupta antifascistă, pentru democraţie. URSS-ul a fost iniţial favorabil tratativelor cu partidele adversare fascismului şi lui Ion Antonescu. A făcut tot soiul de promisiuni avantajoase României. Dintre acestea, cea mai convingătoare a fost a Comisarului Molotov, de la 2 aprilie. În urma cererii Opoziţiei, el a declarat oficial – la postul de radio Moscova – că ţara sa nu urmărea ocuparea nici unei părţi a teritoriului românesc sau schimbarea orânduirii noastre de stat. Tratativele au continuat în acest sens, tot mai încurajatoare pentru “Opoziţia Unită” de la noi.

– Atât de încurajatoare, încât ne-au fost necesari patruzeci şi cinci de ani pentru a înţelege “avantajele” pe care ni le pregăteau bolşevicii. – nu mă pot abţine să-l întrerup pe vorbitor.

– Mda, ne-am obişnuit cu schimbarea la faţă a comuniştilor. Începând cu luna iunie, sovieticii n-au mai fost interesaţi de semnarea Armistiţiului cu noi. Au hotărât să pătrundă în România ca într-o ţară inamică, oricâte sacrificii umane şi economice ar fi presupus aceasta.

– Dar de ce? Doar pretenţiile noastre nu erau de speriat.

– Nici vorbă despre aşa ceva. Dacă nu ar fi existat nici o înţelegere, sovieticii ar fi putut ocupa întreaga Moldovă. De altfel, şi după declararea încetării focului, ei au străbătut teritoriul moldovean, ridicând şi deportând, ca prizonieri de război, toţi ostaşii întâlniţi în cale, deşi cei din urmă, ştiind că a încetat războiul, nu li s-au opus. S-ar putea zice că Armistiţiul a încurcat socotelile guvernului sovietic. Din această pricină, prezenţa lui Pătrăşcanu la tratativele de Armistiţiu i-a deranjat. Acesta a fost motivul schimbării de atitudine a lui Jdanov faţă de Lucreţiu Pătrăşcanu. Când delegatul român i s-a înfăţişat, la 10 septembrie, a fost uluit că demnitarul rus nu i s-a mai adresat cu formula “tovarăşe Pătrăşcanu”, ci cu apelativul “Domnule”. I-a strigat în faţă: “Ce-ai căutat cu ăştia?!. (Era vorba despre asocierea lui cu naţional-ţărăniştii, cu liberalii, cu social-democraţii, autorii schimbării de la 23 august 1944.) Ne-ai stricat toate planurile!”. – şi-a dat el în vileag nemulţumirea.

– Nu înţeleg, totuşi, oricât de mare ar fi fost avantajul politic sau teritorial dacă nu s-ar fi încheiat Armistiţiul, de ce să fi riscat Stalin prelungirea, cu mari pierderi, a războiului. Căci Mareşalul Ion Antonescu nu era un adversar comod. Onoarea lui militară şi respectul pentru cuvântul de onoare dat germanilor l-ar fi împins la o luptă de apărare a patriei, care i-ar fi costat mult pe sovietici, nu?

– Judecaţi singur.

Domnul Corneliu Coposu se uită puţin prin jur.

– Căutaţi ceva?

– Da. Aş fi vrut să vă arăt textul privitor la aceasta, din ceea ce am publicat nu de mult.

Cu oarecare mândrie tinerească – deşi nu mai am etatea potrivită acestui atribut – am scos din geantă cartea Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui şi i-am arătat-o, întrebându-l:

– Despre asta este vorba?

Confirmă încetişor, preocupat să găsească pagina dorită.

– Aşa, vedeţi aici.

Îmi indică paginile 20 şi 21. Citesc cu glas tare, începând cu locul desemnat de vârful degetului său:

– “La cea dintâi şedinţă.

– Din 25 mai, e specificat mai sus, ţine domnia sa să precizeze.

– .Vişoianu prezintă reprezentantului contrapropunerile lui Iuliu Maniu, ce prevedeau următoarele deziderate: să se asigure suveranitatea şi independenţa României; să se asigure şi garanteze structura socială existentă a României; să se infirme Diktat -ul de la Viena şi să se restaureze frontiera româno-maghiară trasată la Trianon, în conformitate cu hotărârea plebiscitară a poporului român; problema frontierei româno-sovietice să fie lăsată, spre soluţionare, în grija conferinţei de pace; teritoriile româneşti, eliberate de ocupaţia germano-maghiară, să fie trecute exclusiv sub administraţia românească, numită de guvernul român; Capitala României, precum şi zonele care nu intră în operaţiile militare, să fie scutite de ocupaţia armatelor aliate ei; fondurile româneşti confiscate sau controlate de Germania să fie înapoiate României, iar fondurile româneşti sechestrate sau blocate în ţările aliate să fie deblocate şi puse la dispoziţia guvernului român; România să fie despăgubită, pentru daunele de război cauzate de Germania şi Ungaria, de către ţările respective; despăgubirile de război pretinse de URSS să fie reduse la limita reală a daunelor cauzate; armata sovietică să părăsească România în şaizeci de zile de la încheierea războiului”.

Îmi întrerup lectura, pentru a exclama cu obidă:

– Când mă gândesc că abia acum a început să plece din Polonia armata “eliberatoare”, deşi Polonia a fost considerată ţară cobeligerantă. Au tot “eliberat-o” timp de o jumătate de veac!

– Ţară aliată şi “învingătoare”! – mă corectează, pe bună dreptate, conlocutorul meu.

Reiau citirea:

– “.să nu se introducă pe teritoriul României ruble de război, guvernul având grijă să pună la dispoziţia trupelor sovietice în trecere monedă românească, cazare, întreţinere şi mijloace de transport; România să fie considerată stat aliat sau cel puţin cobeligerant; pentru reuşita loviturii de stat, România să fie ajutată de trupe anglo-americane aeropurtate, cu arme şi muniţii; semnalul de declanşare a loviturii de stat să fie dat de reprezentanţa Aliată de la Cairo, în funcţie de ofensiva sovietică antigermană din Est, coroborată cu o debarcare maritimă la Constanţa şi cu paraşutarea de trupe la Bucureşti. (Parte din aceste revendicări au fost acceptate la Cairo, dar refuzate ulterior de Moscova.)”

Încheind lectura fragmentului, domnul Corneliu Coposu îmi spune:

– Statutul României de inamic era profitabil pentru URSS, deoarece nu mai trebuia să ţină seama de nici una dintre aceste pretenţii. Moscova ar fi voit să împărtăşim şi noi situaţia Bulgariei, pentru ca, într-o Românie inamică, să fie asasinată întreaga intelectualitate, să fie eliminată orice opoziţie naţională, să se procedeze la anexiuni şi la comunizare. Ştiu prea bine ce s-a petrecut în Bulgaria, de la Kendall, colonel în armata britanică şi şef al secţiei relaţii de misiunile americană şi sovietică.

– O sursă mai bine informată e greu de găsit.

– Nu despre informaţiile obţinute pe linie diplomatică este vorba, ci despre acelea culese cu propriii săi ochi; în sânul familiei sale, aş putea spune.

Gazda mea constată că nu pricep. De aceea, consideră util să detalieze:

– Serviciul englezului fusese în Bulgaria. Se îndrăgostise de fiica preşedintelui cultivatorilor de orez. Se căsătoriseră. A doua zi după nuntă, el a fost mutat în România, noul său statut împiedicându-l să mai rămână într-o ţară în care dobândise rude neaşteptate. Când Bulgaria a fost ocupată de către armata sovietică, doamna Kendall şi cu fiica lor se aflau la Alexandria. El le-a adus la Bucureşti. Zvonurile cu privire la ceea ce s-a întâmplat în ţara vecină erau îngrozitoare. Doamna Kendall nu mai avea putere să stea liniştită, lipsită fiind de orice ştire de la ai săi. În afara părinţilor, la Sofia îi rămăseseră trei fraţi, cu soţiile lor şi neamurile acestora şi cu vreo opt copii. Au plecat cu escorta la Sofia, pentru ca doamna Kendall să-şi vadă familia. I-au găsit pe toţi membrii acesteia împuşcaţi. Cam aşa s-ar fi întâmplat şi la noi, dacă nu intervenea lovitura de stat de la 23 august 1944. Împiedicând – fără voie – un masacru cu caracter politic şi social în România, Pătrăşcanu, prin tratativele de Armistiţiu la care a participat, solidar cu partidele de opoziţie, a dobândit acel definitiv semn al ostracizării, concretizat în dispreţuitorul “domnule Pătrăşcanu”.

– Şi a plătit opunerea sa inconştientă şi involuntară la masacrul plănuit.

– A plătit cu chinuri înspăimântătoare, la care l-au supus propriii săi tovarăşi de crez politic şi de luptă, a plătit cu viaţa.

Timpul ne-a luat-o cu mult înainte. Telefonul a sunat tot la două-trei minute. Nici clopoţelul uşii nu s-a lăsat mai prejos. Câteva persoane apropiate domnului Coposu stau prin preajmă, aşteptând încheierea vizitei mele, pentru rezolvarea unor chestiuni urgente. Existenţa nu e uşoară când eşti persoană publică. Am prezente în cuget neistovitele domniei sale activităţi din cursul dimineţilor, după-amiezelor, serilor. (“De la Revoluţia din Decembrie, n-am mai mâncat niciodată la prânz. Prânzul meu este zilnic după orele 18.” – mi-a mărturisit.) Nu pot uita nici munca sa de scriitor, desfăşurată noaptea târziu, până după mijirea zorilor.

Totuşi, cât de puţine cuvinte despre sine însuşi, cel de astăzi, ca şi cel de ieri, care a scăpat, ca prin minune, de la moartea din gherlele comuniste.

Nici o izbucnire a suferinţelor adunate şaptesprezece ani şi jumătate, nici o dojană firească adresată călăilor săi. Nimic din portretul de “răzbunător” pe care i l-au pictat oponenţii politici, aceia care i-au cerut capul, prin ziare, de la tribune şi pe la colţuri de stradă.

În schimb, sunt izbit de luciditatea dreaptă cu care mi-a împărtăşit câte ceva despre acel moment al Istoriei, în plinul căruia s-a aflat, activ, dedicat salvării României de sub ocupaţie, alături de Iuliu Maniu. Sunt izbit de imparţialitatea sa, de lipsa lui de reticenţe în a-şi face cunoscute sentimentele ce l-au legat de Lucreţiu Pătrăşcanu, care, totuşi, a fost Ministru al Justiţiei atunci când domnul Corneliu Coposu şi soţii săi de jertfă politică au fost întemniţaţi.

După ce ascult, începând cu anul 1946, elucubraţiile numite “politică”, este atât de încurajator pentru încrederea în om să constat că simţămintele speciei noastre n-au pierit din România, că preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc – Creştin şi Democrat se bucură să-şi recunoască vechea amiciţie ce l-a legat de comunistul român care a îndrăznit să gândească de unul singur şi să îngăduiască patriotismului să triumfe în sufletul său împotriva “internaţionalismului proletar” apatrid.

Îmi iau rămas bun, cu inima plină de confesiunile ce s-au transformat într-un Requiem al fostului prieten, dar şi vrăjmaş politic. Sămânţa omeniei rodeşte încă în acest ungher uitat al Europei.

Ajuns în strada băltind din hârtoape, trei tineri îmi taie calea: doi băieţi şi o fată. Veselia lor îmi face bine; reiau gândul precedent, simţind pe buze tremurul uşor al unui zâmbet: nu suntem definitiv singuri pe acest pământ ce pare uitat de Dumnezeu.

“Tragedia lui Lucreţiu Pătrăşcanu” a apărut sub titlul “Amintirea prietenului ucis”, într-o formă prescurtată, în Adevărul literar şi artistic , nr. 127, din 2 august 1992.

Tags

Related Posts

Share This

4. Un om, noaptea, la usa

Am încercat, în repetate rânduri, să obţin făgăduinţa domnului Corneliu Coposu de a-şi sacrifica un ceas – două pentru mine, deoarece aveam intenţia să scriu despre domnia sa. Programul încărcat îl împiedica să-mi dea un răspuns precis. L-am întâlnit pe neaşteptate la o onomastică. Gazda, săritoare foarte, cunoscându-mi vechiul of, a făcut în aşa fel, încât să rămân singur cu persoana care mă interesa.

Exasperat de aşteptarea unui cuvânt de acceptare după atâtea luni irosite, am lărgit la maximum evantaiul posibilităţilor, aruncând cu acel prilej nada:

– Mă trezesc la 4 dimineaţa!

Distinsul meu conlocutor, om vesel – ceea ce nu ştiam despre dumnealui -, mi-a răspuns, de parcă ar fi jucat ping-pong cu mine, scurt, iute şi răpindu-mi şansa să mai prind mingea:

– Tot nu ne putem vedea. La 4 dimineaţa eu abia mă culc.

Schimbul acesta de replici îi aminti de o întâmplare petrecută la o oră la fel de neobişnuită pentru vizite, păţanie cu adevărat ieşită din comun.

– În 31 martie 1990, pe la ceasurile 2 dinspre zi, mă aflam la masa de scris. Deodată, a sunat careva la uşa de la stradă. M-am gândit că era o farsă. Nu m-am grăbit să las stiloul din mână. Ţârâitul clopoţelului s-a făcut iarăşi auzit. M-am desprins anevoie din preocupările mele, m-am ridicat şi am deschis. În faţa mea, un bărbat matur, necunoscut, prezentabil. “Domnule Coposu – mi s-a adresat politicos, deci pe mine mă căuta -, aş vrea să vă comunic un lucru ce v-ar putea interesa.” – “Poftiţi – l-am îndemnat -, intraţi.” Tocmai a trecut pragul şi a împins uşa îndărătul său, că l-am văzut ridicându-şi ambele braţe-n sus, de parcă l-aş fi ameninţat cu pistolul şi voia să mă convingă că se preda de bună voie.

Domnul Corneliu Coposu, al cărui haz – aşa cum am menţionat – nu-l cunoşteam, l-a întrebat pe străin asupra rostului acestui gest. Reacţia intrusului a fost insistentă şi umilă: “Vă rog să mă percheziţionaţi. Poate că am vreo armă, un microfon.” – “Nu am obiceiul să-mi controlez oaspeţii. De altfel, casa asta a mea bănuiesc că-i plină de microfoane.” Privindu-l mai bine, stăpânul casei a adăugat: “Cred că nu vă cunosc.” – “Sunt colonel de Securitate!” – a răsunat prezentarea. “Tot nu vă inspir bănuieli?” – “Nu! Am avut de-a face cu nenumăraţi colonei de Securitate. Am fost anchetat de sute de ori. Aş dori, însă, să aflu obiectul vizitei dumneavoastră.” – “Să ştiţi – a continuat musafirul – că v-am spus adevărul: sunt colonel de Securitate. Pensionat în 1986, rechemat în serviciu în 1990. Am lucrat în contra-informaţii. Dar sunt un bun român şi n-am crezut niciodată în comunism. Am ezitat, întrebându-mă dacă e bine să vin la dumneavoastră. Până la urmă, am socotit că am datoria morală să vă avertizez de planul care se pregăteşte în vederea alegerilor viitoare. Vreau să vă comunic rezultatele lor.” – “Le ştiţi de pe acum?” – “Nu le ştiu, însă aceia care le organizează au elaborat un plan a cărui schiţă v-am adus-o, pentru a fi prevenit.” Vizitatorul nepoftit a continuat: “Iată rezultatul alegerilor din mai!” – îl cita mai departe domnul Coposu.

– A depus în faţa mea, mi-a explicat naratorul neaşteptata întâmplare, o hârtie cu nişte cifre. Din privirea omului, mi-am dat seama că nu era vorba de o glumă.

Ascultând istorisirea alertă, mi-a venit în minte un film american de pe vremuri, intitulat S-a întâmplat mâine . Era vorba în el despre redactorul-şef al unui ziar, căruia spiritul unui prieten decedat îi comunica din ajun evenimentele care urmau să aibă loc în ziua următoare, pentru ca gazeta unde lucrase el însuşi să fie prima care să le aducă la cunoştinţa cititorilor.

Pe ecranul minţii mi se proiectă un colţ al restaurantului “Continental”. Pe tencuială sta scrisă, neglijent, în cărbune, o lozincă din timpul Revoluţiei: Jos fantomele comuniste ! Dacă una dintre acestea cumva participase la elaborarea rezultatelor antedatate pomenite? Sau nu una, o cohortă, o legiune, un iad întreg.?!

“Nu pot crede că.” – îşi arătase îndoiala izvorâtă din deschiderea faţă de semen; vorbise mai mult pentru sine, decât ca să-l fi auzit oaspetele său de pe la cântatul cocoşilor. Repetându-şi ezitarea de atunci şi pentru mine, îşi prelua intonaţia de odinioară, a omului pus în încurcătură de faptul că fusese pomenită de faţă cu dumnealui o faptă dintre acelea calificabile cu: “Aşa ceva nu se poate, nu se face.” – “Să credeţi” – încerca celălalt să-i întărească prea slaba convingere. De bună seamă, gazda se străduia să-şi stăpânească muşchii faciali; îi dădeau de lucru. Pripita judecare a trăsăturilor patriotului care risca destule deconspirând manevrele şefilor săi nu-i permitea să-i pună sub semnul dubiului afirmaţia. Dar ceva din suflet, buna-cuviinţă însămânţată în sine din naştere, politeţea ce-l îndemna să acorde credit oricui, până la proba contrarie, îl rodeau. Nădăjduia să nu iasă la suprafaţă frământările sale. Fără să evoce atunci anume declaraţiile pompoase ale acelora care puseseră mâna pe putere, pasămite taman pentru a organiza alegeri libere, drepte, curate, cinstite, căzuse şi el, într-un fel, pradă momelilor lor propagandistice.

Doar nu era să-mi recunoască mie domnul Coposu atari subţiri stări de spirit – nu. Dar le bănuiam încă prezente îndărătul frunţii sale. Şi de aceea îl iubeam şi mai tare: era om, om cumsecade, om de cuvânt, om al respectului faţă de oameni. “Să credeţi” – reluă celălalt. “Nu e joacă. Rezultatele pe care le aveţi în faţa ochilor au fost notate de către factorii de decizie din ţara aceasta. Păstraţi nota şi veţi avea prilejul s-o verificaţi când se vor comunica rezultatele alegerilor.”

Colonelul anonim (pentru mine, căci domnului Corneliu Coposu îi arătase legitimaţia de serviciu) era o fiinţă de onoare. A plecat cu conştiinţa datoriei împlinite. Lista predată preşedintelui naţional-ţărăniştilor, pe care l-a socotit demn de avertizare cu privire la manevrele din umbră ce ameninţau democraţia la alegerile din mai 1990, avea următorul cuprins:

FSN 74%

UDMR 8%

PNL 6%

MER şi PER 5%

Romii 4%

PNŢ-CD 3%

Independenţi 0

– Rezultatele alegerilor din 20 mai, m-a atenţionat domnul Coposu, s-au deosebit foarte puţin de acest consemn. Romii nu şi-au realizat programarea. La voturile UDMR-ului, poate şi ale PNL-ului, nu s-a “umblat”. Cred că pe listă, pe lângă preferaţi, figurează şi privilegiaţi. prin calcul. Este evident că s-a urmărit demonetizarea Partidului Naţional Ţărănesc – Creştin şi Democrat.

Mă gândeam la soarta acestui partid care a realizat Întregirea Neamului şi tratativele pentru ieşirea României din al doilea război mondial, partid ale cărui sufragii “acordate” de regim, la alegeri, reprezintă mai puţin de jumătate din numărul aderenţilor săi la data de 20 mai 1990.

– Ce aţi făcut cu lista, domnule Coposu? Aţi publicat-o? Aţi protestat? Aţi dezvăluit ce se pregătea?

– Nu. Am arătat-o doar. N-am crezut în seriozitatea ei.

Mă pun în situaţia domniei sale. Într-adevăr, cum să-ţi închipui că numai la trei luni după Revoluţia din Decembrie, se va reedita tocmai scenariul alegerilor din noiembrie 1946, prin care s-a instaurat o dictatură de aproape o jumătate de secol?! Cum să-ţi bănuieşti adversarii politici de atâta lipsă de loialitate? Eventual, cum să nu te temi de o provocare, cu osebire când dezvăluitorul se şi recomandase ca lucrând pentru Securitate? Chiar dacă impresia lăsată îi era favorabilă; ba cu atât mai mult. Aceia care l-ar fi putut trimite ştiau că domnul Coposu era departe de a fi fost un începător; aşadar, era cazul să-l fi dat pe mâna unui maestru într-ale disimulării.

Îmi admir conlocutorul cu atât mai mult, cu cât nu i-a fost frică de înşelăciune. În cei şaptesprezece ani şi jumătate de detenţie, dintre care ultimii opt – de izolare exterminatorie, atât de traumatizantă, încât victima ei, la capătul acesteia, uitase să vorbească – şi în cei doi ani suplimentari de domiciliu obligatoriu, torţionarii n-au izbutit să-i sufoce încrederea în oameni, în dragostea lor de cinste şi de bine, în structura lor sufletească de slujitori ai demnităţii şi ai drepturilor omului.

În numai patru ani de detenţie, mie mi-a fost răpită orice încredere în semeni. A întâlni personalităţi ca domnul Corneliu Coposu simt că mi-ar putea-o reclădi în suflet. Şi ce nevoie avem cu toţii să ne bizuim din nou pe caracterele acelora care ne conduc vieţile, ne asigură hrana, ne vor prosperitatea, luptă pentru dreptul nostru la libertatea de opinie, de mişcare, de cuvântare, ne apără de mizerie, de corupţia atât de înrădăcinată în viciul pământului nostru, de hoţia oficializată, de minciuna dogmatizată, de dictatură şi de mafia ei.

Am ajuns cu discuţia la pricinile pierderii alegerilor, la calomniere, ameninţare, la întoarcerea lor pe dos din pornire, prin violenţă, dezinformare şi la măsluirea rezultatelor.

Domnul Corneliu Coposu m-a lămurit că, din douăzeci de întruniri electorale, programate pentru campania premergătoare confruntării populaţiei cu urnele, nu a putut realiza decât trei.

– Eram obligaţi să anunţăm traseul şi orarul stabilit. Pasămite, pentru a ni se asigura securitatea şi condiţiile propice reuniunilor. Cu jumătate de ceas înainte de sosirea noastră, un autocamion şi un tractor cu remorcă, înţesate cu bătăuşi, ne întâmpinau în comună.

– Cine erau? Doar nu avem încă batalioane de bătăuşi pregătite în toate colţurile ţării, pentru orice ocazie s-ar ivi. Sau n-o fi vorba despre cei eliberaţi din temniţe, cu decretul acela…?

– Exact. Scoşi din închisori, prin decret de graţiere, anume pentru campania electorală. Era limpede: toţi erau tunşi. Nu cred că a interesat pe careva fapta pentru care fuseseră condamnaţi – omor, hoţie, tâlhărie sau cine ştie ce alt delict. Dezbrăcaţi de zeghe, au apărut “în civil”, în costume identice, de doc cenuşiu; mulţi ţigani alături de ei. Am auzit că “operaţia” era plătită cu un salariu lunar de 5.000 de lei de ins. Înarmaţi cu bâte, rude şi securi, ne aşteptau în tot locul. Când apăream, ne întâmpinau cu: “Dacă nu vă-ntoarceţi de unde aţi venit, vă omorâm!” Sătenii localnici nici nu apucau să afle ce se petrecea la marginea aşezărilor lor. Am avut, în timpul campaniei electorale, doi morţi; o sută şaizeci şi şapte de grav răniţi spitalizaţi; peste patru mii de oameni maltrataţi. Au fost distruse o sută şaizeci şi opt de sedii ale partidului. Mii de alegători înfricoşaţi s-au ascuns, în ziua votării, de groaza ameninţărilor.

– O campanie electorală fără precedent.

Ce erau să facă naţional-ţărăniştii? Să contra-atace? Să-şi asume riscul unui război civil? România a preţuit mai mult, în cugetul lor, decât dreptul de a lămuri oamenii care urmau să voteze. Nădăjduiau că bunul simţ şi omenia românului vor triumfa, că cetăţenii ţării vor pricepe adevărul din constatarea celor ce se petreceau. Erau fapte dincolo de orice limită admisibilă. Naţional-ţărăniştii credeau că românii îşi vor apăra viitorul, că vor distinge răul de bine.

– Deci nu v-aţi putut întâlni cu electoratul. – am bănuit.

– Ba da. De trei ori. Seara târziu. Când inşii din “echipele de şoc” erau atât de turmentaţi de băutura ce li se oferea din abundenţă de către oficialităţi, pentru “menţinerea moralului”, încât nu mai erau în stare să se mişte. Până şi două maşini ale poliţiei, care ne însoţeau în vederea “pazei” noastre, au fost distruse de excesul de zel al angajaţilor. Ce să mai vorbesc de ameninţări, de agresiuni, bombardamente cu bolovani.

– Cel puţin, poliţiştii aceia au dobândit convingeri naţional-ţărăniste de nezdruncinat, surâd fără tragere de inimă. Cu adevărat victime ale datoriei. În valul bălos de propagandă ce s-a revărsat peste România, ei, săracii, au fost printre puţinii martori cinstiţi care s-au convins, pe propria lor piele, asupra metodelor “democratice originale” ale noii vechi puteri. (Deşi mai curând cred că victimele dintre poliţişti au fost negociate cu sloboziţii din gherle, satisfacţia de a-i “mardi” pe oamenii legii – care lege?! – constituind “preţul” suplimentar solicitat pentru a-şi ţine dumnealor gura asupra rolului jucat de ei în “stabilizarea ţării”.)

Tags

Related Posts

Share This

5. Addenda: doua gloante-n trup

Îmi lansam volumul Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste. În cuvântul adresat celor de faţă, mi-am pomenit, jenat, scurtimea detenţiei: patru ani, în perioada majoratului. Un domn smead, cu chip ascetizat de o suferinţă pe care n-o cunoşteam, cu ochi vii şi priviri rămase undeva mai în adânc, fără a-şi fi pierdut concentrarea observării, cu trăsături fine, ca arse de amărăciune, dar şi de îndârjire, cu maxilarul inferior ascuţit şi vag ieşit în afara liniei de profil a feţii, în semn de hotărâre, mă asculta cu pleoapele uşor umezite.

– Cine era bărbatul acela de la capătul primului rând? – am întrebat-o mai târziu pe profesoara Florica Raica, organizatoarea inimoasă şi energică a sărbătorii mele.

– Nu-l ştii? Un om care a trecut prin multe: secretarul general al organizaţiei muncitoreşti centrale a PNŢ-CD, domnul Victor Răducan.

Îmi doream să-l cunosc. Durerile, chiar când tac, îşi găsesc în mine o placă de rezonanţă pregătită să vibreze.

Aşa am început să-l însoţesc, de când era ţânc agăţat de bocceaua muicăi, trasă de cealaltă mână de către fratele lui mai mare, bejenită din plaiurile Gorjului, din pricina sărăciei. O ademenea Capitala. Aceasta avea să-i aducă femeii fără sprijin înălţarea unei case, dar şi invaliditatea pe viaţă a unuia dintre feciori: vremurile bune de odinioară năclăite de vremurile rele.

– În ’46, făceam parte din organizaţia de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc, din comuna Voievodul Mihai, aşa cum se numea atunci actualul cartier Crângaşi – Giuleşti. Ţinea de sectorul condus de domnul Ion Marinache – azi infirm datorită puşcăriilor făcute – şi activam şi în cadrul organizaţiei muncitoreşti, împreună cu Ion Lambru, tot de la Griviţa, a început să-mi răspundă întrebărilor domnul Răducan.

Războiul sfârşit, tânărul îşi reluase serviciul la Atelierele CFR – Griviţa, secţia a III-a – Cazangerie. Tot la Căile Ferate era muncitoare şi mama sa.

– Exact acolo unde a izbucnit vulcanul bolşevic! – insistă dumnealui. Din nefericire! Muncitorii erau români adevăraţi; n-aveau vină! Educaţia patriotică şi religioasă o primeam la şcoală, prin Străjerie. Era o formare a sufletului, ce includea nobleţea noastră de români. Lucrătorii nu făceau politică.

Câştigându-şi existenţa cu braţele, conlocutorul meu s-a înscris şi la Politehnică, la “fără frecvenţă”, la Material Rulant. Fratele său urma cursurile a două facultăţi.

– Ţara era ocupată de trupele sovietice, reia istorisirea de unde a lăsat-o. Văzusem bine, din anii războiului, ce însemna comunismul. Şi poporul îşi dădea seama ce dezastru îl aştepta. Aveam nevoie de unitate naţională. A realizat-o Partidul Naţional Ţărănesc. Domnii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache – îi pomeneşte cu reverenţa purtată lor când nu fuseseră încă daţi pradă morţii – au reuşit atunci să polarizeze aproape toată suflarea românească. Simţeam că era o datorie să mă înscriu în partidul condus de dumnealor. Suflul naţional al eforturilor acestor doi bărbaţi ajunsese şi în linia întâi, de unde revenisem. În organizaţia de tineret, am primit şi o răspundere: eram şef în comună. Activam şi în organizaţia muncitorească, după cum v-am mai spus.

Entuziastul aducea veşti prin ateliere, distribuia Dreptatea , risca, lupta pe faţă. Oamenii începuseră să se teamă: se formase guvernul Groza. Văzând comuniştii că Victor Răducan era tenace, că nu se speria cu una cu două, au încercat să-l atragă, îi făgăduiau marea cu sarea. Exista unul notoriu printre ei: Moş Bâgu, fost ilegalist; ajunsese preşedintele sindicatului. Mai era unul: Chivu Stoica – căra şpanul de la maşini, cu roaba; mai târziu a fost numit şeful depoului de locomotive; apoi. “mare conducător de republică” – în caracterizarea celui care-mi vorbeşte.

– Aşa-zisele sindicate muncitoreşti, formate o dată cu ivirea comuniştilor, au constituit cele dintâi unelte ale Securităţii. Vreau să se ştie că Securitatea n-ar fi izbândit, n-ar fi reuşit să afle tot ce se întâmpla în fabrici dacă nu existau aceste sindicate care adunau toate cozile de topor. Deoarece muncitorimea de la Griviţa reprezenta atunci o forţă, comuniştii s-au implicat aici cel mai mult. Subminau muncitorimea încă din ’33. Eram elev. Mă duceam şi eu să casc gura la ce pălăvrăgeau agitatorii. Însă n-au izbutit nimic decât atunci când au venit cu tancurile. În faţa forţei, cine mai putea să se opună?! Se ştie prea bine că, la încheierea Armistiţiului, comuniştii numărau sub o mie de membri. În schimb, îşi ziceau: “forţă conducătoare”! În realitate, şi-au crescut “forţa” cu aceia timoraţi, obligaţi să devină membrii Partidului Comunist.

Această timorare, această obligaţie, nu pot fi mai clar ilustrate decât o face în continuare istorisirea domnului Victor Răducan.

– A venit campania electorală din ’46. Formasem o puternică organizaţie de tineret în cartierul meu. Aveam în jur de cinci-şase sute de tineri în circumscripţie, de la Podul Grant, cartierul Crângaşi, până la capătul tramvaielor 11 şi 2, la Giuleşti-Sârbi. Campania se ducea greu. Nu e cum crede lumea. Nu aveam libertatea s-o facem; întocmai cu cea premergând alegerile din mai ’90. Luptam la fel de hărţuiţi ca acum.

– Atrăseserăţi în organizaţie şi colegi de la Atelierele Griviţa? – îl întrerup.

– O sută, o sută douăzeci. Îi voi cita pe doi dintre ei, care mai trăiesc încă. Mi-au fost de mare ajutor să-mi salveze viaţa.

Şi iată că vorbitorul a ajuns la criza maximă a zilelor sale:

– Pe data de 30 septembrie 1946, am hotărât, cu comitetul meu, să difuzăm manifeste şi să începem campania electorală. Ne era foarte dificil să tipărim manifeste. Le difuzam pe furiş. Comuniştii erau cu ochii pe noi. Însuşi domnul Maniu ne dăduse dispoziţie: “Nu riscaţi, pentru că riscaţi să vă pierdeţi viaţa”. Aşa şi era. Dovadă stă ceea ce mi s-a întâmplat mie. În seara aceleiaşi zile, am început să lipim manifestele, pe la orele 18, de la Podul Grant, pe Şoseaua Giuleşti înainte. Eram urmăriţi. Aproape în dreptul străzii unde locuiam, peste vreo două-trei ore – când începuse să se întunece, dar nu de tot -, m-am oprit în faţa unui gard foarte frumos, nou. Proprietarul era peneţist. Vorbisem cu el înainte. Îi cerusem asentimentul. După cum stabiliserăm, am scris personal cu vopsea: regele, patria, biserica maniu le va ap . Voiam să scriu: APĂRA. În momentul acela am fost secerat de gloanţe. N-am văzut cine a tras, pentru că eram cu spatele la stradă. Dar doi prieteni ai mei, despre care v-am pomenit, Bolboceanu şi cu Vasile Surcel, care se aflau lângă mine – ceilalţi erau împrăştiaţi şi lipeau manifeste pe alte garduri -, cei doi, va să zică, au văzut un jeep sovietic din care au coborât trei inşi. I-au recunoscut: era unul Gică Bârjac şi unul Ion Vartic. Făceau parte din garda personală a lui Gheorghiu-Dej. Lucrau la Griviţa. Deci mă cunoşteau din ateliere. Aceştia, demult, când au constatat că nu mă puteau capta, că nu voiam să-mi reneg credinţa, mi-au spus: “Tu n-o să mai trăieşti!” Ştiau limpede de pe atunci că urmăreau să mă distrugă. Au găsit acel prilej.

Un fior de gheaţă îmi străbate spinarea de-a lungul şirii. Lucrători, colegi de muncă, pot urî într-atâta un tânăr, pentru că are alt crez politic, încât să-l condamne la moarte, fără să li se fi acordat dreptul legal s-o facă, sfidând legile, nefiind pregătiţi pentru împărţirea dreptăţii nici cât negru sub unghie?! Mai mult, îl pot urî ei până la a-l executa măcelăreşte, cu sânge rece, după o urmărire îndelungată, pe parcursul căreia l-au văzut râzând, dând din braţe, conversând, grăbindu-se, împiedicându-se, strănutând, l-au văzut că era asemenea tuturor oamenilor de pe stradă, asemenea lor înşile, un biet muncitor sărac şi harnic, abia însurat, cu tot viitorul înainte?!. Anormalitatea lor proprie nu le-a sărit în ochi? Nu le-a strigat nici un glas în piept: “Opreşte-te! Ai înnebunit?! Întoarce arma spre gura ta şi năclăieşte-ţi-o, dacă de gustul sângelui ţi s-a năzărit!” Cum de este cu putinţă ceea ce au făcut ei? Ce dereglare psihică monstruoasă conduce o fiinţă umană la a accepta să devină călău? Mai ales călău al fraţilor săi, în numele unei puteri străine cotropitoare.

Aşadar, au coborât din jeep şi au tras.

– Sigur, când m-au ameninţat, n-am luat asta în considerare. Poate că m-a împiedicat elanul tineresc. Abia venisem din război: viaţa n-avea importanţă pentru mine. Mă angrenasem în această luptă împotriva comunismului şi socoteam că nimic nu era prea mult pentru idealul meu. Când am căzut, sincer să vă spun, n-am simţit durere. Am simţit un regret parcă, fiindcă n-am terminat ce aveam de scris acolo. Mai departe nu ştiu ce s-a petrecut.

I-au povestit prietenii.

– M-am trezit, după vreo zece-douăsprezece ore, la postul de jandarmi. Zăceam într-o sală, pe ciment. Durerile mă făceau să gem. Nu venea nimeni să-mi dea vreun ajutor. Au sosit acei doi tineri care fuseseră cu mine. Mi-au spus că ei mă luaseră-n spinare, cum eram – cu sângele şuvoi – şi mă aduseseră la postul de jandarmi.

– Nu se trăsese şi în ei?

– Eu am fost ţinta. Când s-a dezlănţuit focul, ei erau împrăştiaţi. Când şi-au dat seama că ăia coborau din maşină, fiecare a fugit cum a putut. Când am căzut, cei care au tras s-au năpustit în maşină. Şi-au zis că şi-au făcut datoria şi au plecat. M-au lăsat acolo.

După mult timp, au revenit prietenii săi şi, deşi riscau să fi fost identificaţi pe când îl ajutau, l-au dus la post. După zece-douăsprezece ceasuri, s-au reîntors aici. Constatând că nimeni nu mişcase un deget în favoarea rănitului, au insistat să fie chemată o maşină a Salvării. Au vociferat; au ameninţat să strige trecătorii de pe stradă, să le dezvăluie adevărul. În cele din urmă, a fost solicitată Salvarea. L-au condus pe domnul Răducan la spitalul Witing, al Căilor Ferate.

– Cum vă explicaţi că jandarmii nu şi-au făcut datoria de a vă salva de îndată ce le-aţi fost adus?

– Pur şi simplu o laşitate. Şi-au dat seama că nu era deloc sigur ceea ce urma să se petreacă în ţară. Totul era nebulos. Şi-au zis: “Dacă rămân comuniştii, noi ne pierdem pâinea”. Mai mult decât atât. Am aflat de la prieteni că, atunci când zăceam acolo, au venit şi cei care au tras. Au venit acolo să se justifice de ce au tras.

– Mai munceau cei doi criminali în acea perioadă?

– Nuuu! Erau scoşi din producţie. Cum aţi auzit, făceau parte din garda personală a lui Gheorghiu-Dej. Toate elementele acestea de bază erau scutite de muncă. De îndată ce s-au format sindicatele, îi scoseseră pe toţi din producţie. Conducerea sindicatelor era compusă din elemente neproductive.

De aceea ruptura definitivă a păturii conducătoare, ridicată peste noapte, de mediul muncitoresc din care provenea, dezinteresul ei faţă de muncă şi de lucrători, dispreţul faţă de traiul truditorilor din fabrici şi uzine, jaful sistematic la care au fost supuşi ţăranii şi populaţia fabricilor, de aceea brutalitatea ucigaşă a Securităţii şi Miliţiei, fiindcă ele erau selectate din indivizi declasaţi, puşi pe îmbogăţire ilegală. Orice muncitor serios, cu respect faţă de activitatea sa, cu dragoste faţă de producţia la care participa, le stătea ca un ghimpe în ochi, era târât în faţa secretarului local de partid, batjocorit, dat pe mâna uniformelor albastre şi a securiştilor, schingiuit, eliminat din turma celor obedienţi, zvârlit în temniţe, supus dezumanizării şi, în final, omorât.

Revenind la cei din sindicate, domnul Victor Răducan reia:

– N-aveau nimic comun cu producţia! Nu făceau altceva, decât să informeze. Erau oamenii Securităţii. Mai mult decât atât. La Teatrul Giuleşti era sediul Securităţii CFR-ului, dirijat de acel Bâgu Vasile. Deci toţi cei proveniţi din ramura Căilor Ferate erau căraţi întâi la Teatrul Giuleşti. Acolo erau chinuiţi; acolo erau maltrataţi; acolo erau bătuţi şi aşa mai departe. Probabil că şi eu aş fi avut aceeaşi soartă, dacă nu ajungeam la spital. Odată aici, medicii – cărora le sunt recunoscător – s-au arătat doctori cu adevărat. E vorba despre chirurgul Teodor Teodorini, un specialist foarte bun – a decedat acum doi-trei ani – şi dr. Arnăuţescu. Despre acesta se spune că l-ar fi îngrijit pe Gheorghiu-Dej în nu ştiu ce împrejurări. Totuşi, deşi comunist – era directorul spitalului -, a avut un gest de umanitate. Adică s-a purtat cum îi era datoria omeniei.

S-a constatat că pacientul fusese lovit de trei gloanţe. I-a fost extras acela din omoplatul drept, aflat mai la suprafaţă. Mai existau două: unul în coloana vertebrală şi altul în bazin. În legătură cu acestea, i s-a comunicat că. nu puteau fi scoase; posibilităţile tehnicii medicale de atunci nu reuşeau să se confrunte cu o operaţie atât de fină; pe de altă parte, pierderea sângelui timp de zece-douăsprezece ore îl făcea inapt de o operaţie de o astfel de anvergură.

A fost internat. Dar a venit un grup de comunişti de la Griviţa, alţii decât inşii care-l împuşcaseră, vreo patru-cinci canalii care au cerut medicilor să-l externeze pe dată.

– Adică, au cerut să fiu aruncat în stradă! Poate că medicii s-au opus. Însă n-au avut ce face. Probabil că li s-a spus că altă cale nu era. Comuniştii deveniseră o ameninţare pentru toată lumea. Dispuneau cum voiau.

Urmează o pauză de contemplare a decăderii în care lunecase România. Apoi:

– În situaţia în care mă aflam, am fost nevoit să mă duc acasă. Vă imaginaţi cu ce dureri. Dar acestea nu mai contau. Partidul Naţional Ţărănesc avea posibilităţi foarte restrânse de a mă ajuta, pentru că începuse prigoana membrilor noştri şi fiecare dintre ei îşi risca libertatea care, de altfel, arăta a nu mai fi.

A stat astfel până la 15 ianuarie 1947. Cinci luni de la comiterea agresiunii criminale. Abia atunci i s-a îngăduit o internare, nu mai lungă decât trei zile.

– Certificatul meu medical reprezintă un act de acuzare împotriva comunismului: gloanţele nu mai puteau fi scoase niciodată; le am şi acum în mine; de aia arăt cum arăt. Singura şansă de tratament mi-a dat-o PNŢ-ul, cu toate greutăţile întâmpinate. Domnul Ion Marinache se străduia, prin medicii noştri, să mă ajute cu medicamente. Era o doamnă dr. Ionescu: venea pe la miezul nopţii să-mi aducă cele necesare. Ziua nu mai îndrăznea nimeni să vină. Începuserăm să fim hărţuiţi în primăvara anului 1947, domnul Iuliu Maniu, care aflase despre cazul meu – căci imediat după împuşcarea mea s-a publicat în ziarul Dreptatea un articol intitulat “A căzut un erou” -, a cerut să mă vadă. Un grup de peneţişti m-a condus în strada Schitu Măgureanu, la domiciliul domnului Leucuţia. Ştiţi că domnul Maniu n-avea locuinţă, dormea pe unde apuca, vai de capul său.

Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc l-a îmbrăţişat, l-a mângâiat şi i-a spus: “Eşti un erou, fătul meu.”

Domnul Victor Răducan plânge.

– Iertaţi-mă. Vă rog să mă iertaţi. de câte ori îmi amintesc clipa aceasta, nu mă pot opri. Pentru mine a fost o zi sfântă. aşa este. aşa o să rămână totdeauna. Când am fost la Sighetul Marmaţiei, în pelerinaj la locul calvarului lor, am îngenuncheat. Nu mă pot abţine. Eu nu sunt nimica. Un ilustru necunoscut. Să nu cumva să mă prezentaţi în culori. Am fost un nimeni. Doar domnul Maniu şi ceilalţi care au suferit cu adevărat.

Până în luna aprilie, până prin mai, n-a mai intrat în fabrică. Dacă a făcut-o, colegii de muncă l-au privit cu compătimire, dar erau înfricoşaţi.

– Sufleteşte erau alături de mine, îmi înţelegeau suferinţa, dar nu aveau tăria de a se manifesta.

La 1 iunie, a fost dat afară din serviciu. Începuseră comprimările. Deci comuniştii porniseră să-şi impună voinţa şi în instituţii.

– Organizaţia dumneavoastră de tineret s-a risipit atunci?

– Nu. Mai mult decât atât, am format, împreună cu Ermil Comăniţa, după trecerea în ilegalitate a partidului nostru, din iulie ’47, o nouă organizaţie a tineretului nostru naţional-ţărănesc, denumită “Organizaţia Regele Mihai I”, al cărei conducător a fost Ermil Comăniţa. Optzeci dintre membrii organizaţiei mele de tineret au intrat cu mine în temniţă! E foarte important să se ştie că muncitorii ceferişti, despre care v-am zis că iniţial nu aveau culoare politică, în pofida terorii la care v-am spus că eram supuşi atunci, şi-au asumat să acţioneze în continuare pentru ideea naţional-ţărănistă! Au devenit, din indiferenţi, nişte luptători şi nişte oameni de sacrificiu naţional-ţărănişti, pentru Ţara şi Regele lor! Chiar după cele petrecute cu mine, au avut tăria să intre în “Organizaţia Regele Mihai I”. Dar aceasta este o altă istorisire.

Adevărat. Lupta românilor pentru eliberarea de sub comunism, începând cu primele alegeri “libere”, nu a contenit nici o clipă şi nu s-a isprăvit. Cât de “libere” au fost acele alegeri, s-a văzut. Gustul “libertăţii” acelora din mai 1990 ne amărăşte buzele. Şi iată-ne încheind alte alegeri.

Tags

Related Posts

Share This

6. In grija lui Iuliu Maniu

Viaţa lui Cicerone Ioniţoiu, primul şi cel mai de seamă monograf al temniţelor române sub comunişti, dintre aceia stabiliţi în străinătate odinioară, se înfăţişează mult mai complexă – este uşor de închipuit aceasta – decât am intenţia să dezvălui aici.

Înainte de a purcede la demonstrarea relaţiile sale cu Iuliu Maniu (ca de la pion la regele lui de pe tabla de şah) – ce constituie obiectivul paginilor de faţă -, intenţionez să dovedesc forţa caracterului său, atât de rar întâlnită la majoritatea dintre noi. Pentru aceasta voi copia un Proces-verbal de interogatoriu, grăitor.

“Învinuit IONIŢOIU CICERONE, născut la 8 mai 1924, în Craiova, fiul lui Ion şi Maria, fost profesor, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Str. Secerişului Nr. 8.

“17 noiembrie 1962

“Localitatea Bucureşti

“Interogatoriul a început la ora 9 şi 35 min,

” s-a terminat la ora 14 şi _ min.

“Întrebare: Astăzi data de mai sus ţi s-a prezentat ordonanţa de punere sub învinuire în care se arată că după anul 1954, când ai fost eliberat din închisoare, ai restabilit legătura cu mai mulţi membri” [“membrii”; aici şi mai departe intervin în text pentru corectarea ortografică a greşelilor anchetatorului, fără s-o mai semnalez; M.R.] “P.N.Ţ. şi împreună cu aceştia ai desfăşurat activitate duşmănoasă împotriva orânduirii democrat populare din R.P.R. până în 1961 când ai fost arestat.

“În discuţiile ce le-ai purtat cu elementele respective ai comentat şi interpretat în mod duşmănos situaţia din ţară preconizând schimbarea regimului democrat popular şi reinstalarea orânduirii capitaliste.

“Recunoşti învinuirile ce ţi-au fost aduse?

“Răspuns: Nu recunosc nimic din învinuirile ce mi-au fost aduse prin ordonanţa de punere sub învinuire care mi-a fost prezentată spre luare la cunoştinţă azi 17 noiembrie 1962.

Arestatul refuză să facă declaraţii în continuare.

Anchetator penal,

Cpt. C. Purcaru”

Semnătura lui Cicerone Ioniţoiu lipseşte, el refuzând nu numai să facă declaraţii ci şi să semneze procesul-verbal.

Atitudinea sa se cere certificată prin mai mulţi anchetatori chiar, atât este de neobişnuită:

“PROCES-VERBAL

“Încheiat azi 17 noiembrie 1962 la Bucureşti

“Cpt. PURCARU CONSTANTIN, anchetator penal de securitate din M.A.I. – direcţia Anchete Penale – Bucureşti, procedând la punerea sub învinuire a numitului:

IONIŢOIU CICERONE născut la 8 mai 1924 în Craiova, fiul lui Ion şi Maria, fost profesor, iar în ultimul timp tehnician constructor, cu ultimul dom.[iciliu] în Bucureşti str. Secerişului nr. 8 Rn. Nicolae Bălcescu, am constatat următoarele:

“Prezentându-i ordonanţa de punere sub învinuire azi 17 noiembrie 1962 şi după ce a luat cunoştinţă de conţinutul ei, numitul IONIŢOIU CICERONE refuză s-o semneze.

“Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal spre cele legale.

“Anchetatori Penali de Securitate

“CĂPITAN

“Blidaru Gheorghe

“CĂPITAN

“Purcaru Constantin”

Peste o lună şi câteva zile, acelaşi Purcaru revine cu un alt proces-verbal.

“MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

“Direcţia Anchete Penale

“Bucureşti 25 decembrie 1962

“Cpt. Purcaru Constantin, anchetator penal de securitate din M.A.I. – Direcţia Anchete Penale – Bucureşti, constatând că în dosarul nr….. privind pe numitul IONIŢOIU CICERONE învinuit de săvârşirea infracţiunilor de uneltire contra ordinei sociale p.p. de art. 209 pct. 2 lit.a sunt suficiente probe pentru sesizarea instanţei de judecată, potrivit art. 254 C.P.P. am chemat pe învinuit punându-i în vedere că are dreptul să ia cunoştinţă de toate lucrările penale de la dosar, arătându-i şi încadrarea juridică a faptelor săvârşite.

“După ce i-am pus la dispoziţie dosarul şi a luat la cunoştinţă de întreg conţinutul lui, am întrebat pe învinuit dacă are de formulat cereri pentru completarea anchetei penale sau dacă vrea să facă declaraţii noi şi acesta ne-a declarat următoarele:

“Mă numesc —– domiciliat în —- şi luând la cunoştinţă de [!] întreg materialul de urmărire penală de la dosar şi de încadrarea juridică a faptelor, declar:

“Învinuitului Ioniţoiu Cicerone i-a fost prezentat astăzi 25 decembrie 1962 materialele de urmărire penală” [dezacordul aparţine scrisului de mână al anchetatorului] “şi după ce a luat cunoştinţă de ele refuză să semneze.” [Lipsa de coerenţă dintre ultimile două paragrafe este strigătoare la cer.]

“Anchetator penal

“Cpt. Gh. Blidaru

“Cpt. C. Purcaru

“Acest proces verbal a fost întocmit într-un singur exemplar

“ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE

“Cpt. C. Purcaru”

Deoarece comportarea lui Cicerone Ioniţoiu iese complet din tiparele uzuale ale obedienţei învinuiţilor la capătul unei îndelungate şi chinuitoare anchete, prin refuzul său de a semna procesul verbal final şi prin implicitul refuz de a se recunoaşte vinovat, el este supus unei investigaţii medicale generale şi… psihiatrice! Iată documentul eliberat de specialistul respectiv care, prudent, nu foloseşte o semnătură, ci numai o mâzgălitură, în locurile unde trebuia să se identifice sau să-şi recunoască afirmaţiile.

“MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

“Nr. 4652 din 20 dec. 1962

“Certificat Medical

” Subsemnatul Dr [indescifrabil]

“Medic M.A.I. certific că:

“Arestatul IONIŢOIU CICERONE este complet sănătos din punct de vedere organic şi funcţional

şi este în depline facultăţi mentale

“MEDIC M.A.I. semnat [indescifrabil]”

Cele de mai sus ne ajută să înţelegem tăria morală a celui înfăţişat în aventurile de mai jos, viitorul cercetător istoric, scriitor memorialist şi cronicar Cicerone Ioniţoiu.

 

Când au intrat ruşii în ţară , Cicerone Ioniţoiu avea douăzeci de ani; era student la Litere, Ştiinţe şi Drept simultan. Pe deasupra, fusese ales şeful Rectoratului Universităţii. Rectoratul Universităţii întrunea în subordine şapte facultăţi. Tânărul, pe lângă calitatea de preşedinte al Facultăţii de Litere, deţinea şi conducerea Rectoratului Universităţii. Existau pe vremea aceea: Rectoratul Universităţii, al Politehnicii şi al Academiei Comerciale, aşadar poziţia lui era una din ierarhia studenţească de vârf.

Se deplasă din Bucureşti pentru a reface organizaţia tineretului naţional ţărănist din Oltenia, risipită de comunişti, după ocupaţia sovietică. Până atunci ea fusese condusă de un anume Vasile Zgarbură, de la Târgu Jiu. Odată cu intrarea armatei străine, acesta s-a retras, a dispărut, nu s-a mai auzit nimic despre el pe nicăieri. Mai avea Cicerone Ioniţoiu în plan şi tipărirea ziarului “Brazda”, aparţinând organizaţiei. Acestea se petreceau în ’45, în iunie.

În organizaţia pe care imediat s-a pornit s-o reaşeze pe picioare, pe la vreo douăzeci ale lui iulie, au apărut unul şi altul, tineri, bătrâni şi astfel a reînceput ea să fiinţeze în Dolj. Aşa a scos şi ziarul. Printre cei veniţi, s-a numărat şi un fost coleg de liceu, anume Stănculescu, băiat al Directorului şcolii Trişcu, din Craiova . Acel Stănculescu era informator; l-a depistat Cicerone Ioniţoiu mai târziu. El procura Siguranţei date privitoare la cine se înfăţişa la sediu şi la ce se discuta acolo.

La vreo zece zile după ce îşi începuse activitatea omul de încredere al centralei, s-au pomenit pe nepusă masă cu inspectorii Siguranţei din Craiova năpustindu-se în sediul lor situat vizavi de Prefectură, deasupra cinematografului “Apolo”.

Cei găsiţi acolo au fost împinşi la perete. Agenţii scociorâră pretutindeni, doar să fi dibuit ceva materiale subversive. Proaspătului venit din Bucureşti îi atrase privirea mâna unuia dintre năvălitori; acesta şi-o vârâse în buzunar, de unde scotea ceva, cu mare fereală. Numele îi era Mitricof. Încercă să strecoare în sobă ceea ce pescuise din pantaloni. Cicerone Ioniţoiu se repezi asupra lui şi, încleştându-i între falange oţelite ca un clonţ încheietura mâinii şi trăgând-o în sus în văzul tuturora, descoperi că ţinea un pistol pe care intenţionase să-l bage în sobă pe ascuns.

Era un an al provocărilor. La vreo trei-patru zile după incident, fu arestat. Purtat de acasă la Siguranţă. Şeful Siguranţei se pomenise a fi un anume Ilie Bădică, de meserie zugrav. Pe parcurs, el a ajuns general vestit şi s-a ocupat cu coloniile de muncă.

În timp ce era anchetat, a apărut în încăpere într-a doua zi un civil numărând vreo cincizeci şi ceva de ani. Figura cam spălăcită îl arăta a nu fi fost chiar român-român. Deşi se aţinea pe lângă el un translator, nu rosti nici o iotă până ieşi. Cicerone îl bănui că era musai rus. Mai târziu află că se numea Petrov şi că al doilea nume îi era: Vasiliev. Sovieticul asistă la anchetă.

Ce îi interesa? Cine participase la şedinţe; ce discutaseră acolo. Răspundea: – “Domnule, la şedinţă poate veni oricine. Uşa este larg deschisă. Noi nu legitimăm la intrare. Ce să se discute? Probleme de organizare, de editare a ziarului ‘Brazda’.” Ei, de colo: – “Cine sunt…?!” – “Domn’e, nu-i cunosc pe ăi care vin…! Am sosit în Craiova de două săptămâni. Nu-i ştiu pe toţi. Dar e sigur că-i aveţi dumneavoastră pe liste, pentru că trec pe la noi şi oamenii dumneavoastră.” Le-o spuse de la obraz, deoarece bănuia că aşa stăteau lucrurile.

A treia zi fu eliberat. Se grăbi acasă. După trecerea altei săptămâni, iarăşi aude prin cartier că era căutat şi că se puneau vecinilor întrebări privitoare la el. Un necunoscut a venit chiar la poarta lor să se intereseze. Ieşi mama lui să-l iscodească ce treabă avea şi cu cine. – “Îl caut pe fiul dumneavoastră. Sunt un coleg.” – “Păi, acum a plecat.” Alergă după el, dar Cicerone remarcase ce se petrecea în pragul lor şi sărise gardul, făcându-se nevăzut. Două săptămâni nu i-a ştiut nimeni de urmă. Se duse pe Valea Gilortului. Se ascunse la nişte prieteni. După alte două săptămâni reveni, căci se apropia 1 septembrie şi intenţiona să se pregătească pentru reîntoarcerea în Bucureşti, la studii.

Cum se văzu acasă, ieşi pe Calea Unirii, în centru, să cumpănească singur situaţia. A remarcat că unul de la Siguranţă, întâlnit în timpul anchetei, unul Rădulescu, un tânăr blond, se ţinea scai de grupul ce-l înconjura pe Cicerone.

Noaptea iarăşi au bătut la el în poartă. Descinseseră cu două maşini. L-au ridicat. L-au cărat încă o dată la Siguranţă. Iarăşi şi-a făcut apariţia rusul acela. Au discutat ce au discutat şi, în cele din urmă, necunoscutul străin face semn să i se dea drumul. L-au pus la miezul nopţii să semneze un proces verbal din care reieşea că primise toate câte i le confiscaseră şi, după orele douăsprezece, îl sloboziră. Nimic nu se pierde în birocraţia comunistă, în afară de ce se distruge cu bună ştiinţă şi intenţie politică! Acel proces verbal întocmit atunci, l-a găsit cercetătorul Cicerone Ioniţoiu în anul 2002, la S.R.I.!

Îl rodea un pantof. Mergea ca vai de lume cu servieta bălăngănindu-i-se pe lângă genunchi. Trecând prin dreptul bisericii din faţa Colegiului Carol, unde se afla sediul Siguranţei, vede apropiindu-se din spatele său o maşină, pe când din faţă i-au ieşit în întâmpinare cei doi: rusul cu nedespărţitu-i tălmaci.

Au sărit pe el şi l-au aruncat în maşina care, între timp, ajunsese lângă ei. Nu zăreai ţipenie pe stradă în acea noapte din septembrie 1945. Călare pe trupul lui, să nu îndrăznească a se clinti, l-au dus vreo cinci sute de metri, pe strada Buzeşti, acolo unde astăzi este Palatul Mitropoliei Olteniei (ah! dac-aş fi ştiut acestea când am fost invitat să dorm în acel palat, ca profesor al Facultăţii de Teologie…). L-au aruncat în subsol. A stat în beci până a doua zi. I se cerea să-i declare pe “toţi bandiţii de la P.N.Ţ.” – “Domn’e, îi aveţi pe toţi aciia! Eu îi ştiu mai puţin ca dumneavoastră… Abia i-am cunoscut, venit cum sunt de două-trei săptămâni.” – “Bine, o să spui tu mâine tot!”

A doua zi, l-a scos iar la anchetă. L-a bătut, l-a jucat în picioare, îi zdrobea ţeasta cu tocul pistolului. Numai ofiţerul îl bătea. Nimeni altul nu-l ajuta nici cu vârful degetului. Iarăşi l-a coborât în pivniţă. Pe semne, când l-au aruncat acolo era leşinat, pentru că la trezire era leoarcă. Or fi aruncat o găleată de apă peste el.

La gratii sta unul cu ochi de cerchiz şi cu o balalaică peste piept, cum le zicea puştilor automate în acele timpuri. Fiind în halul ăla şi neputându-se nici măcar sprijini cu spatele de rece ce era zidul, le făcu semn ochilor înguşti să-i dea o mătură ce sta-n picioare pe acolo, să-şi lase greutatea spinării pe ea. I-a adus, la cererea bâiguită a glasului său sfârşit, şi o cană cu apă. A băut pe nerăsuflatelea; s-a spălat de sânge. După vreo jumătate de oră, caraliul semnalând că se trezise, se ivi şi rusnacul din ajun. – “Ei, acuma spui?” – “N-am ce să spun.” Iarăşi dă-i şi dă-i.

După două zile şi o noapte de bătaie, l-au târât peste drum, unde li se găsea comenduirea. A aflat ulterior că, acolo, la Craiova , se mutase comandamentul sovietic pentru Balcani; era un fel de ultimă bază şi centrul de aprovizionare şi de legătură cu Serbia , Grecia , Bulgaria . Aci, în respectiva clădire l-au vârât într-o cameră ceva mai mărişoară, de vreo cinci pe şase, unde dormeau pe paie un ţăran de la Băileşti, basarabean refugiat, şi un neamţ. În cele din urmă, acesta îl lămuri că, de fapt, era austriac, profesor la Conservatorul din Viena.

Cu puţina franceză câtă o rupea Cicerone şi câtă ciupea după ureche şi neamţul, s-au înţeles. – “Domnule, te-au adus la ora aceasta târzie pentru că, probabil, au pe altcineva să-l ancheteze dincolo.” Neamţul se afla de vreo cinci-şase luni în custodie. Cu prilejul retragerii frontului, celebrul profesor de franceză Fortunescu, despre care Radu Gyr, în “Calendarul meu. Prietenii, momente şi atitudini literare” a scris pagini de neuitat, îi aranjase să doarmă, neştiut de nimeni, într-o seră. O infirmieră îi trădase ascunzătoarea. El i-a spus tânărului Cicerone: – “Pe noi ne aşteaptă fără doar şi poate Siberia . Pe dumneata, însă, e posibil să te fi băgat cu noi pentru că aveau nevoie de spaţiu pentru vreo anchetă de noapte, să se desfăşoare în voie. Aşa că te pomeneşti că te duc înapoi cum se face dimineaţă. Ar fi bine să-i anunţi pe ai dumitale unde te găseşti.” – “Păi, cum să-i anunţ?” – “Aruncă nişte bilete…” – “Dar cum să fac să le scriu? N-am nici măcar hârtie.” Cei doi veterani ai arestului primeau bucăţi de ziar pentru răsucirea ţigărilor. Rupse marginea albă a uneia dintre ele şi scoase din manşetă un vârf de creion. Ioniţoiu scrise trei răvaşe, precizând trei adrese distincte, rugând în tustrele să fie vestit şeful organizaţiei P.N.Ţ. că se afla în mâna ruşilor, în strada Buzeşti; fără alte zorzoane stilistice. Le iscăli: Cicerone.

Într-adevăr, pe la cinci, cinci şi jumătate dimineaţa veniră, îl înhăţară şi-l mutară iarăşi peste drum, unde scoseseră sufletul din el. Lăsă să-i cadă din pumn pe trotuar, din mers, bileţelele împăturite, în timp ce pe chip păstra un aer indiferent.

La ora cinci şi jumătate cine putea trece pe stradă? Oameni simpli, plecaţi la lucru sau la târguieli. Or, datorită lor, în aceeaşi zi până-n prânz, toate misivele ajunseră la cele trei adrese diferite. Nu i-a venit să creadă că o atare solidaritate umană împotriva ruşilor era cu putinţă în România… În cele din urmă cele trei mâzgăleli se reuniră pe masa lui Ilie Ioan, Preşedintele Organizaţiei P.N.Ţ. de Dolj. Cum le-a primit, acesta s-a şi suit în tren, cu destinaţia Bucureşti. A ajuns la Maniu, i-a explicat situaţia. – “Să vedem ce-am putea face”, veni răspunsul gânditor. Altceva nu i-a spus.

Ilie Ioan se întoarse la Craiova .

Trecu încă vreo săptămână de bătăi noapte de noapte. În cursul lor nu interveneau întrebări noi de nici un fel, ci doar mirarea că nu renunţase, ci că se afla în continuare alături de Iuliu Maniu – “Ţărăniştii nu sunt cu Maniu, ci merg cu Anton Alexandrescu” îi repeta. Victima avea impresia că intenţia ruşilor era numai să-l timoreze şi să-l îndemne la trădare, la destrămarea organizaţiei, adică să se alieze şi el lui Alexandrescu. Se pomeni într-o dimineaţă că vine translatorul la el – se dădea drept student -, cu o bucată de cârnat, cu o bucată de pâine, să-i ofere să mănânce.

Acela îi spune: – “Fă un bilet către mama dumitale.” – “Ce să-i spun mamei? ” – “Spune-i că eşti la un prieten şi că o să vii curând acasă.” Arestatul îşi zise: “Domn’e, pe semne că mişcă ceva!” Dacă i-a zis să scrie că avea să revină curând, făcu legătura cu Maniu, despre care bănuise că, avertizat de Ilie Ioan, apucase să intervină pe vreundeva.

Hotărî să-i înşele. Caligrafie epistola folosind literă majusculă la fiece cap de rând, deşi nu era nicidecum nevoie de vreo literă mare acolo. Scrisoarea arăta ca o poezie. Bineînţeles că majusculele n-aveau nici o legătură cu conţinutul ei, care era în proză toată ziua bună ziua.

Nădăjduia ca şmecheria lui să sară în ochii cuiva. Mama sa era femeie simplă; nu ştia decât să se iscălească şi să numere banii. În această privinţă, la socotit, nu o înşela nimeni. Când primi biletul lui, i-l dădu să-l citească fratelui lui mai mic. Acela zise: – “Nu-i treabă curată cu biletul ăsta… Probabil că vrea să ne atragă atenţia că… O fi ţinut undeva la secret!” S-au grăbit să sune la uşa lui Ilie Ioan. Le împărtăşi şi dânsul despre semnele ce le dăduse Cicerone, cu biletele, şi cum, personal, se dusese în Capitală şi anunţase partidul despre nesiguranţa soartei tânărului.

La vreo zece zile după asta, fu condus sus, tot la ruşi, într-un dormitor mare-mare. Exista un pat cu cearşaf curat; totul strălucea de curăţenie. Tălmaciul îi spune: – “Stai să te odihneşti. Dar până atunci, ia şi mănâncă.” Era o masă cam de vreo şase persoane. Plină cu fructe, banane, portocale… Arestatul flămând a rămas uluit de bogăţia dinainte-i. – “N-avea teamă că nu-i nimic otrăvit”, zicea basarabeanul. A gustat şi el, să-i dea curaj să îmbuce. – “Culcă-te!” – “Cum să mă culc în halul ăsta de murdar?” Zăcuse pe ciment zece zile… – “Nu-i nimic”, zice. “Culcă-te.” A adormit, că prea era obosit. În timpul somnului a auzit trăgându-se clopotele bisericii Gheorghe Chiţu, care se afla la vreo sută de metri depărtare de acolo. Se deşteptă şi rămase în şezut pe marginea patului. Cugetu-i aburit se mişca fără să-şi propună vreun obiect limpede. Deodată, îi trecu prin minte: “Ce ar fi să mă agăţ de ultima speranţă? Să le spun că am trimis biletele şi că se ştia afară de soarta mea?”

Se descuie uşa. Cicerone adoptă un aer destins.

– “Ce-i cu tine? Te văd bucuros.” – “Într-adevăr sunt bucuros.” – “Cum asta?” – “Sunt bucuros pentru că la ora actuală afară s-a aflat că mă ţineţi aici.” – “Cum să se afle?!” – “Am vestit lumea.” – “Cum ai vestit-o?” – “Am trimis nişte scrisori.” – “Cum să trimiţi tu scrisori?”, se tot mira sluga stăpânului sovietic. – “Foarte simplu: când m-aţi adus de dincolo aici, având asupră-mi creion şi hârtie, am scris scrisorile şi le-am expediat.” – “Băiat deştept! Inteligent nevoie-mare!” A plecat fără să mai zică nici pâs.

N-a trecut nici jumătate de ceas, că studentul a fost luat şi condus înaintea căpitanului Petrov. – “Banditule! Aşa te porţi tu? Voiam să facem om din tine şi tu cauţi să ne trădezi! Cum ai îndrăznit aşa ceva? Unde-i creionul?” – “Când am aruncat biletele, am aruncat şi creionul şi hârtia ce o mai aveam. Am aruncat tot. Şi este sigur că afară se cunoaşte destinul meu.”

Iarăşi bătaie, mai cruntă ca oricând. În timp ce o încasa, şi-a zis:

Asta se petrecea pe la ceasurile şase seara. Pe la opt, se trezi iarăşi din leşin. Venise un frizer. L-a ras. Dacă a văzut că îl bărbierea, îşi dădu seama că-l slobozeau.

Dar până atunci, îl împinseră iarăşi în camera de anchetă. – “Ei, cum mai e?” – “Cum să fie? Mă dor toate cele. M-aţi bătut şi mă mai şi întrebaţi cum este?!” – “Să-ţi bagi minţile în cap! Te urmărim până-n pânzele albe! Nu scapi de noi. Fii atent la ce faci. Iscăleşte colo că n-ai să spui nimănui pe unde ai fost şi ce ai văzut.” Cicerone scrise textul şi-şi depuse iscălitura la finele lui. I-l înmână. – “Uite, îl bag aici, în casa de bani. Dacă trădezi ce ai văzut, te-mpuşc cu mâna mea!”

Peste altă jumătate de oră, lătră: – “Poţi să pleci.”

Bucureşteanul îşi înhăţă servieta şi dus a fost.

Ajunse acasă. Cum ciocăni, maica îi şi deschise. – “Eram sigură că o să vii…”, grăi inima ei atotştiutoare ca orice inimă de mamă.

Bucureştiul trimisese în toate judeţele câte un om cu aceaşi misiune ca şi a lui Cicerone Ioniţoiu, în vederea reînvierii organizaţiilor locale. Ce s-a întâmplat cu ceilalţi? Au trecut ei prin aceleaşi spaime? Au fost şi ei răpiţi de sovietici? Au plătit naţional-ţarăniştii tribut chiar atât de mare invadatorilor Patriei?

Nu. Nici unul dintre ceilalţi nu a trăit ceva asemănător. Singur Cicerone căzuse: datorită bazei sovietice găzduite, culmea ghinionului, de Craiova lui natală. Din această pricină s-a ajuns şi la arestarea Prefectului, a Comandantului Corpului I Armată; de fapt, în capitala Băniei era o stare de asediu permanentă.

Lăsând acestea la o parte şi urmărind în continuare tribulaţiile junelui, el a mai rămas alături de ai săi încă vreo alte două săptămâni, să i se croiască şi coasă un costum de haine pentru studenţie, iar când acesta fu gata, reveni în Bucureşti.

La începutul lui octombrie, trase în strada Clémenceau nr. 9, la clubul P.N.Ţ., unde dormea pe mese de când fusese dat afară, ca ‘reacţionar fascist’, din căminul Pache.

Apropiindu-se 8 noiembrie, ziua onomastică a Regelui, tineretul se pregăti pentru o manifestaţie grandioasă. Cicerone nu avea astâmpăr; bineînţeles că se pomeni autopromovat printre organizatori. În noaptea de 7 spre 8 noiembrie, îi reveni ca, dimpreună cu doi inşi, să lipească colante pentru ziua următoare. Alţii vreo douăzeci, plecaţi mai din timp să împartă manifeste pe stradă, fuseseră arestaţi până-n Cişmigiu. A doua zi de dimineaţă, Cicerone fu printre primii ce ocupară Piaţa Palatului; a pus umărul, lângă ceilalţi, să dărâme autocamioanele; alături de el a murit un tânăr, împuşcat de oamenii lui Teohari, care trăgeau din Ministerul de Interne.

Pe la 9 seara, Cicerone se retrase dimpreună cu Mihai Tarţia, Preşedintele pe ţară al tineretului naţional-ţărănist, cu Bărbuş, cu Marcel Rădulescu, şeful Medicinei, şi cu Ion Goia. Se despărţiră, dându-şi întâlnire la Nea Vasile Şoroagă, la Podul Mihai-Vodă. Era un moldovean de treabă, liniştit, care ţinea un fel de bodegă, la el îngăduindu-li-se a mânca pe datorie, adică plătind când aveau bani, la o lună sau cum pica. Pentru Nea Vasile, ei erau “copiii lui…”. Când făceau rost de parale – arareori -, se duceau glonţ la el şi-i dădeau şi lui ceva acolo, astfel contul rămânându-le deschis.

Va să zică, pe la miezul nopţii lui 8 spre 9 noiembrie, după ce depănaseră toate amintirile zilei fantastice, s-au îndreptat spre casă. Au apucat-o spre Colţea, unde li se despărţeau drumurile. Unii porneau către căminul Politehnicii, iar el spre club.

Pe când aşteptau la Colţea în staţie, au zărit un camion plin cu militari apropiindu-se în viteză şi frânând chiar lângă ei cu zgomot şi scârţâituri de moarte. Ostaşii săriră pe caldarâm şi îi înhăţară pe trei dintre băieţi. I-au tras sus, după ei. Unul-doi studenţi apucară să se strecoare şi să dispară. Îi luaseră ostatici pe Cicerone, pe Marcel şi pe Tarţia.

I-au dus la Ministerul de Interne cât ai zice peşte. Acolo, persoanei care răspundea de arestaţi nici prin cap nu-i trecu să accepte a-i lua în primire. – “N-avem loc! Nici pe săli nu mai e unde…! Treaba voastră! Duceţi-i unde vă trage aţa!…” Făcură cale-ntoarsă şi-i cărară la Prefectura de Poliţie. Aici fură primiţi cu drag. Îi dezbrăcară şi le aruncară hainele în etuvă. După vreo două săptămâni, i-au chemat pe fiecare să-i întrebe ce căutau acolo! Ei debitau gogomănia aia, în loc să le pună studenţiii întrebarea cu pricina.

– “Domn’e, nu ştiu…”, răspunse Cicerone. “Era seara de Sfântu’ Mihai. Veneam şi eu de la onomastica unui prieten şi, din staţia de la Colţea, m-au ridicat şi m-au adus aici, cu prietenii cu care am fost la chef.”

Mai trecură trei-patru zile şi le dădură drumul la toţi în afară de Tarţia şi Marcel Rădulescu, care erau trecuţi în urmărire generală, ca şi Bărbuş, dealtfel.

Cicerone Ioniţoiu se înfăţişă la un prieten, lângă Piaţa Romană, pe Nicolae Iorga. Dormi la el două-trei nopţi. Luă legătura cu cei de la partid. Nu mai avea curajul să se ducă personal acolo. În schimb, l-a căutat Ion Goia, să-i spună că Iuliu Maniu voia să-l vadă, deoarece dorea să ştie ce se petrecuse la Prefectura Poliţiei.

Se prezentă pe strada Sfinţilor, la numărul 10, la etajul IV, în spatele statuii lui Rosetti.

Intrară împreună. Maniu îi primi în garsoniera unde locuia, cedată de un binevoitor. Tot mobilierul ei se compunea dintr-un pat şi două scaune de brad. În anticameră odihnea o măsuţă de vreun metru pe şaizeci – şi ea străjuită de alte două scaune, unde îl aşteptai pe omul politic, dacă aveai treabă cu el; mai mult de două persoane nu puteau să se înghesuie în chiţimie, atât de modest era şefu’.

Gazda îl întrebă pe Cicerone care era situaţia la Prefectura Poliţiei. Cel din urmă îi făcu o dare de seamă succintă. Când îşi încheie spusele, Maniu: – “Dar… dumneata ai mai avut probleme…” – “Da”, zice, “am avut probleme cu ruşii…” – “Şi nu ţi-e teamă?” – “Nu.” -“Şi ce faci acuma?” Spuse: – “Păi, mă duc la club.” – “Cum “la club”?!” – “Acolo dorm. N-am unde pune capul în altă parte.” – “Chiar aşa?!”, nu-i venea să creadă. – “Acolo dorm de luni de zile. Pe mese, la club.” – “Şi dacă vine în seara asta Teohari Georgescu, face o descindere şi te arestează? Cine e-n stare să te mai scăpe?!” Zice, după o scurtă gândire: “Dumneata nu te mai poţi duce acolo. Rămâi aicia. Pentru că eu, unde mă duc, sunt primit de toată lumea. Dumneata, dacă te duci undeva, nu-ţi deschide uşa nimeni. Aşa că stai aicia până vedem ce soluţie găsim şi pentru dumneata.” Se întoarse către Goia şi-i recomandă să rămână ambii pe loc şi să-i comunice doamnei Clara – un fel de menajeră a chiţimiei – să le pregătească mâncarea. Consemnul era ca Cicerone să nu iasă până îl anunţa dumnealui.

Era pentru a doua oară când Preşedintele Iuliu Maniu intervenea în destimul lui Ioniţoiu, salvându-i viaţa, deşi nu-l cunoştea şi nici din acelaşi ţinut nu erau (cum s-ar zice, chiar dimpotrivă: doar era oltean…).

Trecură, se zicem, două săptămâni, când Cicerone fu vestit că i se găsise o cameră la mansardă, la profesorul de la Medicina Veterinară Gh. K. Constantinescu, pe strada Popa Soare. Se înfăţişă de cum se întunecă. Într-adevăr, exista o chiliuţă la mansardă, cu o somieră pe jos; încolo, nu tu masă, nu tu nimic. Pentru craiovean era taman bună.

Aceasta se petrecuse prin ianuarie-februarie. Găsise Cicerone pe cineva pe care-l vizita din când în când; se mai ducea şi pe la Asociaţia Orbilor “Regina Elisabeta”, din Vatra Luminoasă, unde era secretar din ’44, şi apuca să doarmă şi pe acolo. Cum ajunsese secretar al asociaţiei acesteia? Unul dintre colegii săi de facultate era preotul Matei Ghiulezan, franciscan, care mai târziu a făcut şi el multă puşcărie, originar de la Mărgineni, de lângă Bacău, slujitor, în Bucureşti, la Notre Dame de Sion. Ghiulezan l-a rugat, având o cunoştinţă care nu putea citi, pentru că era orb, dacă ar fi fost doritor să înveţe împreună cu acela. Se făcură prezentările. Prietenia nouă îi aduse lui Cicerone intrare liberă la asociaţie. Îl cunoscură mai mulţi orbi, îl îndrăgiră şi în cele din urmă insistară zor-nevoie să accepte a le deveni secretarul asociaţiei. Asta-i aducea şi un ban de buzunar. Desfăşurau o sumă de manifestări muzicale, concerte, imprimări la radio. Îi însoţea pretutindeni. Numai că situaţia lui se încurcă tot mai tare.

În 1946 avu loc marea manifestaţie de 10 mai, ziua regalităţii. Unul dintre cei patru organizatori era, de la sine înţeles, Cicerone Ioniţoiu. Tuspatru au fost condamnaţi la doi ani, în lipsă. Alţii, în urma arestării, au fost bătuţi crunt. Unei colege de-a lor i se arseseră sânii cu lumânarea, la Prefectura Poliţiei. Salvarea lui Cicerone era că nimeni nu avea ştire unde îşi petrecea nopţile, că dormea în mansarda din Popa Soare sau în Vatra Luminoasă, ceea ce hotăra singur şi numai când pleca să se culce. După 10 mai, urmă, peste cinci zile, 15 mai. Maniu decisese să se sărbătorească o sută de ani de la întrunirea din Câmpia Libertăţii de la Blaj, temându-se că nu avea să se mai ivească vreun prilej pentru comemorarea acelei minunate înfăptuiri româneşti. Aniversarea aceasta urma să aibă loc la Ateneul Român.

Cicerone Ioniţoiu şi-a asumat răspunderea serviciului de pază. Împreună cu vreo zece-doisprezece prieteni, se-ngriji să nu pătrundă în sală nimeni care nu prezenta invitaţiile concepute de ei. După ce sala fu ocupată aproape pe de-a-ntregul, veni la el careva, şoptindu-i că dăduse peste doi tipi suspecţi. Nu voiau să-şi arate invitaţiile. Unul dintre ei se dovedi a fi fost Barbu Câmpina, acela care mai târziu s-a impus mâna dreaptă a lui Roller, cu facultatea făcută peste noapte şi ajuns conferenţiar universitar ştie-l Domnul cu ce haruri de partid. Cicerone a izbutit să-i scoată pe ambii din sală.

Deîndată ce i-a dat afară, s-au alarmat alţii, care s-au năpustit pe geamuri. Probabil că aveau consemn în sensul acesta. Când cei din pază au constatat năvala, au dărâmat toate casele de bani de la uşi, blocând intrările până la ultima. Printre asediatori i-a remarcat pe Mihai Gafiţa, Mircea Sântimbreanu, Petru Vintilă, Coman Vasile, Cristea Nicolae, Biserică Ion, Filipescu Grigore, ajuns mai târziu maior de miliţie răspunzând de paza lagărelor, Petre Bărbulescu, Igor Gorotcov. Pe când aceştia şi alţii spărgeau geamurilor, sosesc şi câteva maşini cu muncitori de la C.F.R. Obiectivul lor fură difuzoarele ce transmiteau în jurul clădirii cele discutate înăuntru, căci era foarte multă lume care nu mai găsise loc să intre. De spart, s-a spart tot ce era casabil.

Cei dinăuntru au anunţat telefonic misiunea americană . Funcţionarii de acolo au protestat pe lângă Ministerul de Interne. Cam într-o jumătate de oră au sosit trupe din divizia “Tudor Vladimirescu”. Au înconjurat Ateneul Român. Şi-au păstrat poziţia, în aşteptarea încheierii şedinţei şi a eliberării sălii.

Cicerone a primit de la o fată o pălărie de damă, s-a deghizat şi, înconjurat de tinere care l-au luat de braţ, a izbutit să se strecoare. Coridorul dintre cordonul militarilor şi zid, pe care l-a străbătut, măsura numai un metru jumătate. Cei masaţi îndărătul cordonului continuau să-i ciomăgească pe cei care se-mbulzeau de-a lungul lui. Nu a scăpat ins să nu fie lovit.

Cicerone Ioniţoiu a ajuns în spatele Ateneului, acolo unde zbieretele “Moarte lui Maniu!” şi “Jos Maniu!” mugeau de clănţăneau geamurile caselor din jur.

În mod neaşteptat, când a apărut Iuliu Maniu, s-a lăsat o linişte de mormânt. Tuturor acelora care susţinuseră galeria antimanistă le îngheţaseră limbile-n gură. Erau morţi de curiozitate să-l vadă pe marele om de stat. Iuliu Maniu se urcă fără grabă în maşină şi plecă. Deîndată ce a demarat automobilul, gloata reîncepu să urle scandat, ca trezită din morţi.

Pe fondul strigătelor lor, ieşi din clădire şi Ion Mihalache. Era însoţit de doamna sa, ambii îmbrăcaţi ţărăneşte, după obicei. Se trase maşina în dreptul lor. Mihalache, însă, refuză să se suie în ea: – “Noi mergem pe jos”.

Şi au plecat pe jos până-n strada Berna, la care ajungeau prin Ştefan cel Mare. Grupuri de doi-trei, vreo şapte-opt tineri dintre cei aleşi pentru pază, s-au luat după ei şi, de la distanţă, i-au condus în siguranţă, până au ajuns acasă.

Tags

Related Posts

Share This