– Am ajuns la Gherla, rosteşte domnul Aurel Obreja. Ca şi când ai spune: următorul obiectiv al excursiei a fost să urcăm pe Vezuviu. Ca şi când ai spune-o fără a şti că, odată ajunşi pe marginea craterului, urma să erupă vulcanul. – Ne-au repartizat, pe fiecare dintre cei cinci proveniţi de la Târgşor, în câte o cameră de la etajul doi. Aici m-au băgat într-o celulă cu un băiat ceh sau ungur, Zoltan Haig – cunoscut şi ca: Hajek – , un elev din Ardeal. Sosise şi el din cine-ştie-ce închisoare, tot cu o dubă. Era un băiat cuminte, cu o educaţie frumoasă. După părerea mea, este vorba despre un armean maghiarizat. Aşa-l arată numele, dacă cel cunoscut lui Obreja este acela adevărat. – Încăperea era goală. Toţi de acolo lucrau în fabrică. Când a venit seara, sosesc de la muncă ceilalţi. Pe foarte mulţi îi cunoşteam de afară, studenţi de la Belle-Arte, elevi de la diverse licee. Pe alţii îi ştiam de la Târgşor. Îmi dau seama cât de mare i-a fost bucuria reîntâlnirii cu ei. A revedea un cunoscut din libertate sau din alt penitenciar pe unde ai trecut este pentru deţinut ca descoperirea unei oaze pentru pelerinul care străbate singur pustia. Astfel de oameni îţi reîntăresc încrederea în ziua de astăzi. Ei reprezintă “familiarul” de care avem toţi nevoie pe pământul necunoscut, în cosmosul străin nouă, plin de pericole posibile, nemanifestate încă. Impresia dobândită observându-i pe noii-sosiţi le este foarte favorabilă: – Domnule, de o disciplină fantastică! O ordine de fier. “Camarade”-n sus; “camarade”-n jos, “frate” – şi aşa mai departe. “Tatăl nostru” înainte de masă. Am rămas trăznit! Nici afară nu se purtau oamenii aşa. Cei doi se simţeau inferiori, ca provenind dintr-un trai al delăsării, prin închisorile pe...

Atmosfera de intimitate amicală din bucătăria domnului Aurel Obreja s-a destrămat. Glasul său curat, tenoral, vădind prin limpezimea lui exerciţiul cântării, o voce ale cărei sunete aproape că-şi lasă definit şi pipăit conturul desenat în jurul unei străvezimi încântătoare pentru timpane, nu se încordează măcar acum, când evocă explozia diabolicului în existenţa sa. Îşi continuă depănarea istorisirii, de parcă ar decanta o băutură dintre cele mai obişnuite, deşi puternic alcoolizată – însă cu care presupune că oricine se cuvine să fie obişnuit, dacă om este – cum ar fi tescovina, de pildă. Numai eu nu intru în tagma acelora obişnuiţi să accepte viaţa aşa cum este şi am moştenit-o. Pentru mine, taclalele despre suferinţele detenţiei au luat sfârşit. Începe purgatoriul. – Şi, la un moment dat, cum povesteam noi acolo, cei cinci inşi, atâta l-am auzit pe Ţurcanu: “Pe ei, mă, .tu-le Dumnezeii mamelor lor de bandiţi şi omorâţi-i!” Am fost prins, pus jos şi m-am trezit cu mâinile legate la spate, legat la picioare – la glezne, la genunchi -, la ochi şi cu un prosop în gură. Asta într-o fracţiune de secundă. A priceput că intrase pe mâna “reeducatorilor” de la Piteşti. Era atât de zăpăcit de năpustirea fulgerătoare, de învălmăşeală, de surpriza trecerii de la o stare de destindere călduroasă la şocul brutalităţii – de neconceput de un cuget sănătos, încât făcu o deducţie stupidă, cum numai naivitatea bunului simţ şi a omeniei pot scorni: “Ahaaa, au vrut să sară pe noi ‘reeducatorii’ şi probabil că unii ne-au luat apărarea.” Omul normal nu poate accepta că toţi ceilalţi semeni sunt nebuni. – Da’ de unde, că toţi s-au repezit pe noi! Va să zică, ne-au legat. Şi spune Ţurcanu: “Bateţi-i sistematic!” – Cum arăta Ţurcanu? – Înalt, puţin uscăţiv. Avea o...

Trecuseră două-trei săptămâni de torturi neîntrerupte şi umiliri de neconceput, în care perioadă cei câţiva intraţi în focurile “reeducărilor” au fost, pe deasupra, împiedicaţi total să doarmă. “Ce vor de la noi?” – era întrebarea chinuitoare pentru toţi. Una este să cunoşti obiectivul torţionarului şi să primeşti tortura deoarece refuzi oponentului tău a şi-l atinge, iar alta să ai convingerea că te afli în mâna unor forţe demente, ale căror jucărie ai devenit. Conştiinţa că adversarul tău şi-a propus atingerea unui scop este, într-un fel, liniştitoare, oricât ţi-ar fi acesta de duşmănos: împlinindu-şi el ţelul propus, îţi redobândeşti liniştea – fie şi aceea a morţii. Această convingere e asociată alteia, în mod indiscutabil, anume aceleia că realizarea ţelului său depinde de tine. De aici deduci că ţi-ai păstrat libertatea de cuget şi acţiune. A avea liber arbitru constituie o condiţie a fericirii. Alta este să constaţi a fi devenit peste noapte proprietatea unor mecanisme destructive cu care nu poţi stabili nici un contact uman, nici al discuţiei – oricât de rebarbativă -, nici al afectelor – oricât de absurd în situaţia dată. Tocmai fiindcă celor supuşi “reeducării” le era eliminată orice şansă de a-şi lua viaţa, le dispăruse – până la ultima nădejde – încrederea că ar mai fi putut contribui în vreun fel la diriguirea propriului destin. Cu alte cuvinte, fuseseră jefuiţi de liberul arbitru. Aceasta nu mai reprezintă o situaţie dramatică aidoma celorlalte. Încep să plutească în aer spaimele tragediei metafizice. Ţi se impune abandonarea condiţiei umane, ruptură ireparabilă. Despărţirea abruptă de specia ta este însoţită de un avangust al absolutului şi al iremediabilului. “Ce mai vor de la noi?” La capătul acestei prime perioade, li s-a îngăduit să pună capul jos să se culce. – Ne-au lăsat să dormim cam trei-patru...

Gazda mea îşi trage sufletul. După o scurtă pauză, reia naraţiunea tot mai greu de urmărit din pricina conţinutului incredibil: – Aduc lângă locul unde stăteam eu “în poziţie” un cetăţean, Moş Piticaru, de pe Valea Bistriţei. Un ţăran, unul foarte inteligent. Îi ziceam şi noi aşa, “moş”; adevărul este că avea vreo patruzeci de ani. Abia mergea, săracul. Venea torturat din altă cameră. Arăta ca şi noi la mâini şi la picioare: cu degetele umflate de cleştii ăia, bătut peste tot, vânăt. La numărătoare ne ascundeau, ne băgau sub pături, să nu ne vadă caraliii. “No, cu ăştia ce-i?” – întrebau. “Ăştia-s bolnavi, suferă” – le răspundeau râzând. Moş Piticaru, când a văzut că eram tineri, spune: “Măi băieţi.” Dar n-aveai voie să vorbeşti. Doamne, era moarte de om dacă te prindeau că ai vorbit! Însă mai scăpam câte o vorbă uneori, când începeau bătăile; seara, mai puteai s-o faci cu cel de-alături, dar fără să deschizi gura, aproape fără să dai din buze, să nu cumva să te vadă vreunul. Şi Moş Piticaru: “Măi băieţi, inventaţi, mă, morţi; treceţi morţii, mă, că sunteţi tineri şi vă omoară ăştia. Eu sunt bătrân, mă, şi am dat toată comuna mea. Am băgat-o în organizaţie şi le-am dat-o: pe toţi morţii comunei.” Şi săracul Moş Piticaru a dat într-adevăr toţi câţi muriseră în comună, însă n-a făcut-o în ordine, dintr-o margine a comunei şi până-n cealaltă. A organizat fel de fel de echipe, în cazul că s-ar fi retras ruşii, să facă ele nu ştiu ce. Dar asta, cum şi-a adus el aminte. Tot aşa, nu l-au lăsat să doarmă câteva nopţi şi, într-una, vin şi-l trezesc: “Piticaru, banditule, scoală repede. Spune cum i-ai organizat!” Şi n-a mai ştiut. Şi l-au adus în situaţia în...

“Demascările” trecuseră pe locul întâi. Ceea ce până la un moment păruse caznă gratuită, chinuire de dragul chinuirii, acuma se vădea a fi avut un rost psihologic. Chiar mai multe. Cel mai grav dintre aceste scopuri a fost desemnat anterior de domnul Aurel Obreja: împins de frica bătăii, să ajungi a bate şi tu, adică să te compromiţi până la capătul zilelor, ca torţionar al propriilor tăi colegi, al egalilor tăi. Un altul era ca, slăbindu-ţi voinţa până la limită, să ajungi a nu mai păstra nici un secret dintre acelea ce ar fi putut conduce Securitatea, odată date în vileag, la a trece la noi arestări. Încă unul era ca, prin mărturisirea slăbiciunilor, înclinărilor, să te pângăreşti singur, în auzul tuturor. Cu cât te lăsai surprins ca fiind mai imoral, cu atâta mai vrednic de stimă, de crezământ, de ascultarea “reeducatorilor” deveneai. De aceea se şi ajungea ca victimele să se autoînvinuiască de infamii de neconceput. Dar să-l lăsăm pe martor însuşi să depene povestea acelor prăbuşiri succesive, ca şi a rezistenţei la ele, a agăţării aproape fără nădejde, cu unghiile, de marginea tăioasă a ultimelor cioburi de umanitate rămase verticale, din ceea ce a fost cândva o personalitate, poate, fără cusur. Ajunsă în etapa “demascării”, victima era alternativ anchetată de către un “reeducat”, în altă celulă, şi readusă în camera 99, “în poziţie”. – Prima dată m-a luat unul Gigi Popescu – se referă gazda mea la cel dintîi dintre “anchetatorii” săi, ales de Eugen Ţurcanu din echipa lui de bătăuşi. Era fiu de colonel, de la Timişoara, student în anul III sau IV, la Politehnică. Şi începe să mă ancheteze. Avea par din ăsta, un picior de prici, şi din când în când mă lovea cu ăla: “Spune, mă, tu-ţi Dumnezeu’...

– În felul ăsta, într-una din zile suntem scoşi de la 99; se desfiinţează camera 99. Sigur că eu cu colegii mei, în care aveam încredere deplină, am început să vorbim între noi ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Ceilalţi, studenţi care trecuseră prin Piteşti şi chiar dintre elevii care trecuseră prin “reeducări”, foarte puţini şi-au putut reveni, să se rupă de ceea ce trăiseră. Şi ne-au dus într-o cameră, cu Teja Constantin, cu un student de la Belle-Arte şi alţii. Aici erau vreo treizeci-patruzeci. Printre şefii de acolo se afla mâna dreaptă a lui Ţurcanu – Mărtinuş, un student la Drept, ciangău, de o ferocitate similară cu a lui Ţurcanu. Ori că a avut o sensibilitate pentru mine, ori datorită relaţiei mele cu generalul Coroamă – de care, poate, se temea -, sau că eram de “origine sănătoasă” şi cunoşteam meseria tâmplăriei, sculptură, desen, a vrut să mă scoată, pentru că avea nevoie de mine în fabrică. Nu-mi vine să cred că “reeducările” s-au încheiat cu adevărat. Pentru a traduce mai corect ceea ce simt: mi se pare greu de crezut că-i poate fi dat unui om să asiste la prăbuşirea unui sistem datorită căruia este ameninţat cu moartea iminentă. Îmi vine peste mână să mai accept, după atâta amar de viaţă, că a păstra nădejdea până la capăt poate fi răsplătit şi cu împlinirea ei. Nu mi-e uşor să cred – deşi aceasta este unica speranţă cu care trăiesc -, că Răul poate fi învins de forţa nevăzută a Binelui. Iar, transpunându-se în făpturile atât de terfelite şi de sfâşiate ale “reeducaţilor”, s-ar spune că nici unul dintre aceştia nu era omeneşte posibil să bănuiască faptul că iadul lor urma să ia sfârşit. Două zicale îşi dovedesc cu acest prilej...