CASA LACRIMILOR NEPLANSE

CASA LACRIMILOR NEPLÂNSE

MARTOR AL ACUZĂRII ÎN PROCESUL “REEDUCATORILOR”

Editura Ramida, Bucureşti. 1993

Colecţia “Demnitate Românească” – Nr. 5
Seria “Fiul Omului” – 2

Colecţia “Demnitate Românească” a fost fondată de MIHAI RĂDULESCU în anul 1990.

Seria “Fiul Omului” a fost fondată de autor în 1993,
la imboldul şi cu ajutorul instituţiei ecumenice AIDROM,
cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Episcop Vicar Patriarhal Nifon Ploieşteanul.

Tags

Related Posts

Share This

1. Auzi-ma Doamne! Cuvânt către cititor

Una dintre întrebările sfâşietoare ce apar adesea pe buzele nefericiţilor care trec prin încercări mult prea grele pentru puterile lor este: De ce m-a părăsit Dumnezeu? Însoţită de strigăte nedumerite şi disperate, speranţa în intervenţia divină rămâne cu atât mai mare: Unde eşti, Doamne?! Sau, reluând cuvintele psalmistului: Auzi-mă, Doamne!

Omul are nevoie permanentă de Părintele său. Îi este greu să înţeleagă întârzierea ajutorului dumnezeiesc lămurit, ori că el se manifestă nevăzut şi nerecunoscut, întru întărirea puterilor dăruite celui îndurerat, pentru ca acesta să-şi poată răbda chinul.

Una dintre misiunile Teologiei este să facă de înţeles Divinitatea. Alta – mult mai apropiată de orizonturile înguste ale făpturilor umane ce suntem şi, de aceea, mai importantă pentru biata noastră neputinţă -, altă misiune a Teologiei este să-i explice suferitorului de ce este lăsat de Dumnezeu să se chinuiască, să-i explice lui Iov de ce i s-a îngăduit Satanei să-l pună la încercare.

Or, pământul geme şi se zvârcoleşte. Ofer spre cunoaştere textul Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul “reeducatorilor” , deoarece el oferă creştinilor şi necreştinilor, practicanţilor şi indiferenţilor, celor angajaţi să lupte neîntrerupt pentru îmbunătăţirea de sine şi celor neangajaţi la aceasta, le oferă o mărturie asupra durerii fizice şi a suferinţei sufleteşti maxime în raport de câte poate suporta un om. Cum conlocutorul nostru, sculptorul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, domnul Aurel Obreja, a trecut pragul acestei experienţe sinistre, în calitate de credincios crescut în duhul Ortodoxiei, ferm aşezat lăuntric în hotărârea de a-şi trăi viaţa conform principiilor enunţate de Mântuitor, această parte din biografia sa trebuie să intereseze duhovnicii Bisericii noastre – m-am gândit -, pe aceşti adânci înţelegători ai inimii omeneşti, susţinători ai ei, medici şi ziditori, fiindcă Buna Vestire a fost adusă cu osebire pentru aceia cu sufletele sfâşiate. Am socotit că este de datoria noastră să facem cunoscute mai întâi preoţilor umilirile, caznele şi tentativele de smulgere a Cuvântului din pieptul românului de rând, săvârşite de ateism în timpul “reeducărilor” din închisorile comuniste, cu atât mai mult, cu cât ele seamănă ca două picături de apă cu torturile îndurate de martirii din primele veacuri de după Întruparea lui Hristos. Prin respectiva asemănare, ele transformă un capitol al istoriei vechi a creştinismului într-o realitate contemporană, după cum transformă un capitol al istoriei contemporane într-unul al Istoriei Sacre, astfel dovedindu-se că Facerea credinţei noastre este departe de a se fi încheiat şi că hotărârea neclintită a dragostei pentru Dumnezeu rămâne o nevoie permanentă a creştinismului, chiar şi la sfârşitul celui de-al doilea mileniu.

Citind mărturia prezentă, avem impresia că furia oarbă a păgânismului a stat doar ascunsă în timpul acestor două mii de ani, în loc să fi pierit, şi că, foarte de curând, Biserica a fost datoare s-o înfrunte încă o dată. Şi mai simţim că această primejdie se poate ivi din nou în calea credincioşilor.

Într-adevăr, mucenicia tineretului în “reeducări” aminteşte prea bine, din păcate, de suferinţele primilor creştini. Deosebirea dintre una şi celelalte stă în faptul că, pentru fiece caz individual, umilirile şi caznele în penitenciarele Piteşti şi Gherla au durat o perioadă nespus de lungă faţă de acelea ale sfinţilor martiri, chiar şi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Frescele din biserici ne-au obişnuit ochiul cu metodele tiraniei. Mă întreb dacă un popor de altă confesiune ar fi putut suporta un “experiment” antiuman ca acela expus în cartea noastră, dacă l-ar fi putut răbda fără să fi devenit în masă un popor de psihopaţi. De ce? Pentru că alte confesiuni creştine nu propun credincioşilor această şcolire a suferinţei fizice. Pe când credinciosul ortodox are parte de ea, datorită catehezei picturale, din cea mai fragedă pruncie.

Am întâlnit cândva, la Voroneţ, un grup de turişti belgieni. Cunoscându-le limba şi dorind să fac cât mai pe înţeles şi cât mai preţuită arta noastră, m-am amestecat printre ei, să le dau explicaţii. M-a uluit întrebarea ce mi-a fost zvârlită cu severitate de una dintre doamne: “Vă mândriţi, voi, ortodocşii, că aţi chinuit astfel oamenii?!” Privea scenele cumplite ale martirizării celor dintâi creştini. Era indignată. Iar onestitatea cu care se indigna merita toată stima, fiindcă sufletul îi fierbea, cutremurat de milă. Însă neştiinţa sa în materie de istorie a creştinismului era vrednică de râs. Confuzia făcută de dumneaei stârnea două sentimente: acela al jenei pentru incultura sa, dar şi cel al unui orgoliu stupid, dar de înţeles. Acea confuzie îi suprapunea pe români romanilor (gâzii de pe pereţii zugrăviţi); or, a ţi se recunoaşte ascendenţa latină, în perioada comunismului ce ne voia fără de origine – pentru a putea fi slavizaţi cât mai repede şi uşor – îţi stârnea vanităţi scuzabile.

Paranteza să-mi fie iertată, deoarece reprezintă ceva mai însemnat decât o simplă abatere amuzantă de la subiect. Rog cititorul să reţină că doamna cu pricina acuza victimele de a fi fost călăi, falsificând, în necunoştinţă de cauză, realitatea. Ei bine, va veni momentul să ne dăm seama că această frază pregătea o acuzaţie similară, de data aceea adusă cu bună ştiinţă, în vederea unui câştig politic.

Pe de altă parte, asemenea înduioşătoarei ignoranţe a doamnei din Belgia, de multă orbire autoimpusă au dat şi dau dovadă fraţii noştri creştini, băgându-şi capul în nisip, ca struţul din tradiţie, ascunzându-şi curajul de a privi adevărul în faţă îndărătul cuvântului biblic: “Daţi Cezarului ce este al Cezarului”. Vreau să spun că au preferat şi preferă să ignore pătimirea celor mai buni dintre fraţii lor, dacă nu cumva aceasta i-a şi bucurat şi-i bucură în continuare.

Cei la care mă gândesc au tăcut. Şi-au lipit pleoapele, să nu vadă. Şi-au astupat urechile, să nu audă. Şi-au legat mâinile, să nu fie îndemnaţi să-l apere pe cel căzut sub lovituri. Slavă Domnului că au fost atâţia care au vorbit; au văzut şi au înţeles; au auzit şi au priceput; au oblojit răni; au dat apă însetaţilor; au hrănit flămânziţii; şi, mai ales, i-au adăpostit pe fugari, cu riscul libertăţii şi al vieţii lor! Ei ne-au mântuit neamul. Totuşi, revin: mi-e teamă că prea mulţi creştini, tot dând Cezarului ce e al Cezarului, într-atâta s-au obişnuit cu datul, că până la urmă i-au cedat propriile lor suflete, din prostie. Or, aşa ceva nu-i este îngăduit unui creştin. Frumuseţea creştinismului este că, neavând nimic propriu, creştinul înapoiază totul lui Dumnezeu, chiar dacă o face prin intermediar, adică dându-i fratelui în nevoie. Aceasta nu-i permite să creadă că a da diavolului este un gest echivalent.

*

Dilema de bază cu care s-a confruntat creştinul în perioada când ateismul a stăpânit ţara a fost aceea a alegerii. O regăsim răspândită difuz pe tot parcursul convorbirilor cu domnul Aurel Obreja. Ea pulsează în fiece pagină a cărţii de faţă: a alege între bine şi rău.

Alegerea a fost temelia însăşi pe care s-a clădit a doua parte a existenţei umane a Mântuitorului. Mă refer la cele trei ispitiri cărora le-a fost supus Iisus, la capătul ieşirii Sale din pustiu.

A alege binele pare cel mai simplu lucru de pe pământ. Gândind puţin mai temeinic, ne dăm seama că el implică o serie întreagă de componente şi că procesul alegerii se complică. Pentru a alege binele, ţi se cuvine să-l cunoşti. Mai mult, suntem datori , la fiece nouă răscruce, să-l recunoaştem. Nu totdeauna binele este evident. Nu rareori, e foarte adânc ascuns îndărătul faptelor şi al cuvintelor. Sau: binele clamat cu surle şi trompete este, cel mai adesea, o mască a răului . O altă necesitate a alegerii o constituie cinstea faţă de tine însuţi în procesul opţiunii . Cu mare uşurinţă diavolul, acest dibaci avocat, ne înşeală şi ne atrage la a ne minţi pe noi înşine, ori la a profita de penumbra, de beznele vieţii lăuntrice, pentru a amesteca binele cu răul şi a ne preface că le confundăm în mod inconştient. Bănuiesc că acei creştini care au colaborat cu regimul comunist, în majoritate nu au cunoscut binele şi s-au lăsat amăgiţi de teoriile cu care au fost izbiţi peste ochi până li s-au luat vederile de tot. Ceilalţi, deşi îl cunoşteau, nu fuseseră pregătiţi să-l prefere; cunoaşterea lor era una de suprafaţă, ea nu devenise o nevoie fiinţială; astfel încât au lăsat cale liberă instinctelor să domine persoana. Pentru ambele cazuri, găsesc un singur vinovat: activitatea pedagogică a celor îndatoraţi s-o susţină în rândurile credincioşilor pentru a-i forma astfel, încât alegerea binelui să le devină firească. În nici un caz nu voi generaliza slăbiciunea acestor învăţători; dovadă că destui dintre dânşii şi-au îndeplinit datoria este numărul mare al deţinuţilor politici din aceşti trişti patruzeci şi cinci de ani ai dictaturii ateismului, pentru că deţinuţii politici reprezintă rodul cel bun al învăţătorilor şi propovăduitorilor din Uşile Împărăteşti . Şi nu numai foştii deţinuţi politici au respins răul. Exemplele persoanelor libere pe tot parcursul guvernării tiraniei, care au trăit ajutându-şi permanent semenii, sunt foarte numeroase. Nici unul dintre noi, foştii deţinuţi, n-am fi răzbit să ne continuăm traiul dacă Dumnezeu nu ne scotea în cale comunişti care, în forul lor lăuntric, aleseseră binele – nu cel preconizat de marxism-leninism, ci pe acela unic şi adevărat: al slujirii dragostei dintre semeni. Nu vreau să fiu nedrept: până şi unii securişti au ştiut închide ochii, au ştiut să-şi regăsească, la nevoie, spiritul dreptăţii, mila, înţelegerea. Am istorisit, în Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste , despre un astfel de om.

Cele ce am spus în urmă nu infirmă caracterul dramatic al oricărei alegeri. Numind lucrurile explicit, repetăm, acest caracter provine din nepregătirea oamenilor de a alege între bine şi rău.

Din nou, rolul clerului este esenţial în rezolvarea şi mai ales în prevenirea unor astfel de conflicte intelectuale şi afective. Iar pregătirea pentru un atare rol nobil, dar şi ingrat, clericul o săvârşeşte învăţând totul despre viaţă şi despre înclinaţia minţii şubrede spre rău. Cartea de faţă îi va fi un manual desăvârşit al sinistrului.

*

Poate fi împiedicată barbaria să se manifeste măcar în al treilea mileniu al erei noastre?

Îndatorirea preoţimii, a scriitorilor, a tuturor educatorilor, a creatorilor de orice fel, este să strige în toate adunările umane şi la toate răscrucile adevărul Răstignirii zilnice a lui Hristos în fiecare om , în fiecare semen al nostru; să denunţe această impietate criminală cu toată vigoarea cuvântului său, cu tot curajul gestului său.

Oare aceasta o facem?

Învăţătorii înşiraţi mai sus au misiunea de a-şi re-forma gândirea, de a ţine seama în primul rând de suferinţa imensă stârnită de ateism şi minciună şi de a-şi axa întreaga lucrare reclăditoare asupra dezvăluirii crimelor şi întru împiedicarea repetării lor pe viitor. O Biserică rămasă cu mâinile-n sân într-o epocă de reaşezare a societăţii, cum este cea prin care trecem, o Biserică absentă din corul universal al Durerii îşi neagă chemarea de a-l sprijini pe Mântuitor, a cărui lucrare a fost ajutorarea celor în suferinţă. Asemenea proorocilor vechi-testamentari, Biserica e menită să plângă în numele tuturora şi să înspăimânte omenirea, arătându-i oglindirea chipului ei întunecat de Satana. “Reeducările” din închisorile comuniste se cuvin studiate în şcolile teologice, ca revers al Creaţiei lui Dumnezeu. Atâta timp cât slujitorii Altarului nu cunosc nici cât negru sub unghie cum poate fi traiul pe pământ pentru cei iubitori de adevăr sau, invers, atunci când traiul este închinat diavolului, i se dă acestuia din urmă îngăduinţa şi slobozenia să stăpânească oamenii, deoarece nu este cine să i se opună.

O metaforă desemnează şiragul de mătănii ce atârnă la brâul monahului. I se spune: Sabia Duhului Sfânt . Cu “sabia” cuvântului se cade apărată neştiinţa făpturii lui Dumnezeu de invazia brutală a ateismului schingiuitor. Oare preconizează Biserica să-şi reformeze învăţământul în vederea pregătirii unui cler ortodox hotărât să lupte până-n pânzele albe împotriva urii de oameni?

*

Unitatea socială de bază pe care s-a străduit comunismul s-o demoleze, în prima etapă a stăpânirii lui în România, sub Gheorghiu-Dej, a fost familia. Şedinţele durau până-n adâncul nopţii; deplasări, delegări şi sarcini mixte în alte zone ale ţării decât unde se afla căminul respectivilor salariaţi; repartizarea copiilor absolvenţi ai şcolilor tehnice, postliceale şi ai facultăţilor în alte capete de ţară; trimiterea la odihnă ori tratament a fiecărui soţ aiurea şi separat de celălalt; refuzarea concediilor acordate simultan membrilor aceleiaşi familii; momirea sau îndemnarea prin ameninţare, a membrilor familiei, de a divulga activitatea şi opiniile celorlalte rude; folosirea serviciului de cadre al instituţiilor, ca factor aşa-zis echilibrant al păcii familiale – iată tot atâtea mijloace de fărâmare a încrederii reciproce dintre membrii familiei şi de slăbire a unităţii ei. Însuşi exemplul conducătorilor de stat, care divorţau unul după celălalt pentru a se căsători cu actriţe şi balerine, se instituia încurajare la egoism şi disoluţie.

În a doua etapă a stăpânirii comuniste, aceea a dictaturii ceauşiste, a avut loc procesul invers, adoptat tot conform pildei din vârful piramidei sociale. A fost o epocă în care puterea era împărţită între membrii aceleiaşi familii. Pentru a lărgi sfera ei de influenţă, instituţiile năşitului şi cumetriei au căpătat o extindere pe care n-au avut-o nicicând la români. Aceste racile abia pomenite au rămas vii.

În contextul nostru, ne interesează doar perioada dintâi. În povestirea ce urmează, a domnului Obreja, regăsim lupta împotriva familiei exacerbată la maximum în mediul “reeducărilor”. Motivări uşor psihanalizabile i-au stârnit pe “reeducatori” să promoveze un proces obligatoriu pentru fiecare “reeducat”, de a-şi pângări tatăl, mama, sora, fratele; de a pângări sfinţenia actului generator de viaţă; de a-şi fora zona morbidă a imaginaţiei; de a scoate la suprafaţă toate impulsurile libidinale ascunse în subsolul său, preferenţial cât mai imorale, de a şi le asuma ca şi când ar fi fost realităţi, de a-şi inventa noi amintiri, menite să taie definitiv orice relaţie familială naturală, creştinească, de a le face publice, ca şi când ar fi fost cele specifice în practica familiei, de a transforma tot ce se opune învăţăturilor Bisericii, ceea ce ţine de străfundurile mlăştinoase ale oniricului, în fapte ale cotidianului.

De ce toate acestea? Deoarece comuniştii erau conştienţi că, într-o lume a duşmăniei tuturora împotriva tuturora, preconizată de lupta de clasă, familia rămânea ultimul refugiu sigur, o cetate a civilizaţiei – deci, era obligatoriu a fi distrusă.

*

Dar, mai cu seamă, se urmărea să fie smulsă din suflete credinţa, respectul de cele sfinte, încălcarea celor zece porunci şi a poruncii dragostei de semen. Atât în lumea liberă, cât mai ales – şi în chip înfiorător – cu prilejul “reeducărilor”. Nu voiesc să devansez revelaţiile din paginile ce urmează; ci doar să impun atenţiei cititorului această temă ca fiind cea urmărită în mod principal de către aceia care ţinteau să obţină un “om nou” din deţinutul politic, un luptător pentru comunism.

De aceea, mă întreb: de ce astăzi, când Biserica are totală libertate de mişcare independentă, nu ia iniţiativa înfiinţării unui post de radio şi al unuia de televiziune, dacă nu a tot atâtea câte eparhii există, pentru a remedia, oricât de puţin mai este cu putinţă, imensul rău făcut omenirii de către ateismul al cărui triumf de ieri continuă să mânjască hotarele cugetului naţional azi? De ce nu se publică acele cărţi atât de necesare, care să dezvăluie lupta surdă a partidului comunist român şi cea pe faţă a Securităţii împotriva Bisericii Ortodoxe Române? Seria “Fiul Omului” a colecţiei “Demnitate românească”, publicată de Editura Ramida, nu poate suplini o activitate concertată desfăşurată la nivelul ţării întregi în vederea reînsămânţării adevărului în ogorul sufletului românilor. Copiii au posturile lor de radio. Laicii au posturile lor de televiziune independente. Biserica, nu.

Ţara ne este bântuită de puzderie de predicatori neoprotestanţi şi ai unor secte non-creştine. Crima ce i-a năpustit pe “reeducatori” împotriva celor blânzi şi iubitori de semeni pândeşte din beznele subconştientului şi ale păcatului originar. În paginile următoare, se trage semnalul de alarmă. Dar nu autorului îi revine – şi nu poate s-o facă singur – să plivească inimile. Aceasta e chemarea plugarilor spirituali înveşmântaţi în straiele Duhului Sfânt.

*

Filele acestea ale întâlnirii cu cea mai mare suferinţă cunoscută de români propun şi o altă meditaţie, în afară de aceea la cât de puţin pregătit este ortodoxul român din zilele noastre, de la răscrucea mileniului al doilea şi al treilea, pentru mucenicie; ele propun şi o meditaţie asupra rolului răscumpărător al artei.

Arta a fost permanent asociata fidelă a teologiei, explicatoarea şi istoriografa ei, cu mijloace proprii, ce nu se adresează exclusiv raţionalului, ci integral persoanei. Nu este cazul să ne oprim aici asupra celor două preocupări. Însă nici nu putem evita să menţionăm, oricât de succint, că un artist este un creator şi că, în această calitate, el e cel mai constant credincios, deoarece continuă opera Facerii, alături de Dumnezeu Creatorul, îmbogăţind Lucrarea Începutului a toate. Creaţia artistului constituie calea Mântuirii sale personale şi, nu arareori, o treaptă esenţială în orientarea spre Mântuire a semenului său. Când este vorba despre arta sacră, cum am mai spus-o mai sus, opera artistului participă la Mântuirea omenirii alături de lucrarea liturghisitorului.

Revenind la personajul acestei cărţi, sculptor prin chemare şi formare, este de scos în evidenţă că, dimpreună cu credinţa sa, cu speranţa sa, cu încrederea sa în Dumnezeu, în caracterul semenilor şi al său propriu, iubirea pentru creaţia artistică l-a ajutat să nu se prăbuşească. De dragul acesteia, el a făcut jertfe mari şi a trecut prin riscuri nu mai puţin impresionante. Arta lui e un fir roşu ce-i străbate întreaga existenţă şi trebuie să dea de gândit acelora care, din comoditate sau din orgoliu, rămân insensibili la Frumos. Să nu uităm că frumosul reprezintă unul dintre chipurile lui Dumnezeu.

*

Cele ce urmează a fi supuse lecturii cititorului nu sunt scrise în spiritul cruţării simţămintelor sale, nici a bunei sale creşteri, nici a decenţei sale. Înfăţişăm în următoarele pagini cruzimea, minciuna, inumanul, în toată goliciunea lor, până la strepezirea inimii şi a cugetului, până la înspăimântarea de omul care şi-a împrumutat sufletul diavolului. Blestemele, înjurăturile, loviturile, spurcarea a tot ce este firesc şi plămadă a lui Dumnezeu se succed într-un ritm sufocant. O facem pentru că săvârşim un păcat împotriva Duhului Sfânt atunci când tăinuim Adevărul şi deoarece domnul Aurel Obreja şi celelalte victime ale “reeducărilor”, care n-au ridicat mâna împotriva semenilor lor, constituie pilde de respectare a Cuvântului lui Dumnezeu.

Frica au cunoscut-o din plin şi au dovedit că omul curajos nu este acela care, într-o clipă de uitare de sine, închide ochii, îşi vâră bărbia în piept şi se aruncă înainte. Omul curajos este acela care, conştient că moare de frică, nu renunţă la omenie şi la cerinţele impuse condiţiei de creştin, în pofida oricărei groaze.

Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul “reeducatorilor” , oricât de paradoxal ar părea – datorită simplităţii orale a expunerii, datorită materiei sale parcă opusă culmilor gândirii teologice, datorită limbajului crud -, rămâne o pledoarie esenţială a creştinismului. Ea reprezintă o contribuţie a Ortodoxiei Române la înarmarea tuturor teologiilor lumii împotriva Satanei. Asta pentru că nu există cale de înţelegere a lui Dumnezeu, cale de renunţare la sine pentru dragostea Lui, decât prin suferinţă. Or, literaturii teologice ca atare îi lipsesc până-n prezent astfel de mărturii privitoare la suferinţa pentru dreapta credinţă în epoca noastră.

Nădăjduiesc că nici un preot, nici un creştin, din orice cult, nu va rămâne împietrit în faţa mesajului cristic pe care-l va descifra (şi trebuie s-o facă singur) în cele ce urmează. Iar acela care va rămâne împietrit, care nu-şi va găsi, în sinea sa, resursele necesare unei reevaluări a atitudinii personale în raport cu invazia Răului, ca urmare a lecturii propuse de noi, este dator să-şi pună întrebarea elementară: “Cât timp voi mai sta în afara Creştinătăţii? Cât timp Îl voi mai lăsa pe Hristos să aştepte la uşa mea?”.

 

Mihai Rădulescu

Tags

Related Posts

Share This

2. Au pus un detinut sa ma bata

Deşi primăvară, s-a reaşezat ploaia rece. Respiri greu pe stradă. Te simţi străin.

Gazda mea, domnul Aurel Obreja, mi-a oferit să stăm de vorbă în sufragerie, să-mi cinstească prezenţa. Am preferat bucătăria, folosită, ca în majoritatea miniapartamentelor clădite de Stat, ca odaie de zi pentru familie şi intimi. Sunt fumător şi nu mă simt bine să-mi las mirosul greu al ţigărilor prin casele oamenilor. Cum am ales eu, ne putem afuma în voie unul pe celălalt. Nici amfitrionul meu nu s-ar simţi la largul său într-o cameră destinată mai mult oaspeţilor decât pentru noi înşine; şi de câtă libertate lăuntrică va avea nevoie ca să-mi povestească cele ce a acceptat să le aflu.

Este vorba despre “reeducările” de la Gherla, destinate anihilării morale, intelectuale şi biologice a deţinuţilor politici, cu preponderenţă a studenţimii şi elevilor, viitorul ţării. Ura cu care partidul numărând câteva sute de membri, aservit U.R.S.S.-ului, a decimat vârfurile politice şi ale cugetului românesc a fost întrecută doar de uluitoarea experimentare decisă în vederea modificării genetice a generaţiei căreia îi revenea de drept să ducă democraţia şi civilizaţia naţiei noastre spre împlinire, după lapsusul a două dictaturi. Veşnică obsesie a utopiei comuniste: crearea unui om nou!.

Cel care citeşte aceste rânduri, necunoscând nimic despre experimentul pomenit, va crede că recurg la o metaforă. Însă sunt departe de astfel de tentative stilistice. Nici vorbă ca “reeducarea” tinerimii să fi avut înţelesul dulceag şi plin de făgăduinţe al termenului. A constituit cea mai neaşteptată scornire a unor minţi în care nebunia n-a fost detectată la timp – ca în atâtea alte cazuri dezastruoase pentru istorie şi indivizi -, o scornire ce întrece în practică şi generalizarea obiectivelor crimele săvârşite de doctorul Mengele.

Dacă eu, care – vorba aceea, tot am fost închis câţiva ani – ştiu atât de puţine despre acest cuib de vipere răscolit de furca Securităţii şi aruncat în mijlocul deţinuţilor politici nevârstnici, anume adunaţi pentru a fi daţi pradă reptilelor intoxicate cu propriul lor venin, mă refer la grupul “reeducatorilor” adunaţi în jurul lui Eugen Ţurcanu, cum se va descurca cititorul în hăţişurile mâlcoase ale descompunerii de viu pe unde urmează să-l port? Cum va şti el aprecia mărturia fără precedent în istoria “reeducărilor” adusă de bărbatul oacheş, slab, iute, dar potolit cu chibzuinţă, care mi-a deschis cu seninătate uşa casei sale?

Într-adevăr, paginile ce urmează reprezintă cea dintâi scriere despre “reeducările” de la Gherla. Ele mai constituie şi prima editare în volum a mărturisirilor unei victime a “reeducărilor” de oriunde. Deşi niciodată spovedit de-a dreptul, ele mai sunt şi destăinuirea ocolită a felului în care dezlănţuirile ateismului bestial au intenţionat să-l ucidă pe Dumnezeu într-un creştin anume din câţi au fost sortiţi să sufere această fără-de-lege.

Ne vom strădui, scriitor şi cititor, să înaintăm pe pipăitelea în acest tunel al ororilor respinse de raţiune şi de bunul simţ, neslăbind strânsoarea mâinilor încleştate cu care ne prindem unul de celălalt, păşind cu răbdare pe urmele lui Aurel Obreja, în cadenţa în care lui însuşi i s-a revelat angoasa, curmată brusc de căderea în prăpastie ce a însemnat aducerea sa faţă-n faţă cu “reeducatorii” nu la Piteşti, ci la Gherla, unde s-au mutat şi s-au extins “laboratoarele” în care se încerca preschimbarea omului vechi în “omul vremurilor noi”. Iar până atunci, nu vom dezvălui din acele fapte abominabile decât strictul necesar înţelegerii acestei înaintări în necunoscut.

Va să zică, în lipsa sobei, bună să-ţi depeni în faţa ei mizeriile trecute, şedem pe taburete albe, lângă flăcăruia aragazului, şi pândim umflarea cafelei din ibric.

Bărbatul din faţa mea vorbeşte şi nimic nu-l opreşte. Plin de bunăvoinţă în a-şi împărtăşi tinereţea.

15 iunie 1948. L-au arestat din ultima clasă a Liceului Industrial nr. 1, de pe strada Polizu. Studia sculptura. L-au dus la Ministerul de Interne – viitorul C.C. al P.C.R. Într-un birou, îl aşteptau doi indivizi.

– Mă cunoşti?

Cel care vorbise era tânăr, cu mustaţă neagră, părul corbiu. Încrezut foarte, mândru:

– Sunt generalul Nicolski şi o să mai stăm de vorbă şi altă dată. Colegul – îl arătă – e colonelul Dulgheru.

Elevul îşi mută privirile spre acela: vânjos, blond, tot evreu.

Primul continuă:

– N-o să facem greşeala burgheziei să vă băgăm în închisoare, ca acolo să vă-ndoctrinaţi şi mai bine. O să vă ţinem într-un lagăr de reeducare. În maximum un an de zile, vă punem pe toţi în libertate şi vă dăm posibilitatea să vă terminaţi studiile.

Vorbea cu un puternic accent străin. Şi parcă muşca din cuvinte.

Colonelul tăcea respectuos.

Noul venit se înfipse, neastâmpărat:

– De ce nu m-aţi lăsat să-mi termin Diploma acum?

– Nu mai contează Diploma, bacalaureatul nu contează. O să vă dăm posibilitatea să le isprăviţi. În anchetă – trecu la altă idee -, o să ne purtăm frumos cu voi. Şefii voştri sunt toţi arestaţi. N-are nici un rost să faceţi pe eroii şi să nu daţi declaraţii, pentru că noi cunoaştem toată activitatea voastră.

Conducătorul grupului, un bucovinean orfan de tată, fusese arestat cu o lună în urmă. Se numea Emil Tcaciuc şi era student la Politehnică, în anul al treilea. Se răspândise zvonul că sărise pe fereastră de la etaj, din aceeaşi clădire unde se afla acum Aurel. “Ce să se fi întâmplat?” – se întreba acesta. “L-au bătut până ce n-a mai putut suporta şi s-a sinucis? Sau l-au omorât ei şi l-au aruncat peste pervaz?”

Îl auzi pe general rostind, pe un ton impersonal:

– N-o să vă batem. O să ne purtăm frumos, civilizat. De altfel, o să vedeţi singuri. O să stau de vorbă cu tine.

Mi se năzare-n minte ziua când domnul acesta surâzător, care-mi povesteşte, s-a apropiat de mine, în penumbra unui coridor al Primăriei Capitalei. Stăteam la coadă să depunem dosarele pentru dobândirea acelor bănuţi de nimica ce s-a hotărât să ne fie atribuiţi pentru fiece an de detenţie lăsat în urmă. Odată ajuns lângă mine, începu să-mi încredinţeze umilirile îndurate în “reeducări”. N-am crezut niciodată că cineva îmi va acorda atâta credit moral. “Reeducările” au constituit tot ce a putut pătimi mai grav şi mai trist un deţinut politic în ţara noastră. Astfel de înjosiri şi deznădejdi nu se scot la iveală cu una, cu două. Iar acele “reeducări” au fost inspirate, dirijate, supravegheate, urmărite de însuşi generalul Nicolski, acela întâlnit de gazda mea chiar înainte de încarcerare. De aceea a insistat domnul Obreja să apucăm firul relatărilor anume de la arestarea domniei sale. Această discuţie cu generalul avea o mare importanţă pentru înţelegerea întregului.

Aurel Obreja, în ziua arestării sale, habar n-avea că un an şi câteva luni mai târziu urmau să se declanşeze “reeducările” la penitenciarul din Piteşti. Cu atât mai puţin, că avea să sune cândva ceasul ca el însuşi să fie chemat în iadul lor. În nici un caz nu putea avea cunoştinţă că individul înfumurat care i se adresa reprezenta viitorul stăpân nevăzut al acelui infern.

În schimb, omul cu care se confrunta se poate să fi cugetat de pe atunci la toate acestea. Până şi la poziţia de victimă a lui Obreja, de mai târziu, în “reeducări”. De pe atunci, când îi făgăduia o anchetă fără lovituri, e posibil ca generalul să fi prevăzut câte lovituri şi câte altele i se vor cuveni neînsemnatului elev dinaintea sa în cursul “reeducărilor”.

Este cu putinţă ca lucrurile să fi stat aşa. Ca Boris Grünberg, alias Nicolski, fostul spion sovietic, iar în momentul surprins de domnul Obreja – general al Securităţii române, să fi imaginat turmele tărcate ale deţinuţilor noştri, înghesuindu-se în patru labe, să fie metamorfozate în roboţi de către satrapii săi personali, deşi am mari îndoieli în privinţa aceasta. Dubiile îmi sunt motivate de constatarea prostiei numitului, atunci când respingea camera de luat vederi a televiziunii şi-şi refuza ospitalitatea aducătoarei de lumină Lucia Hossu-Longin, autoarea a numeroase filme-document privitoare la diverse locuri de detenţie. Deşi a ni-l închipui pe eroul nostru ca pe un mare strateg al genocidului constituie şi un subiect gras, ispititor, de roman, sunt dator să renunţ la această variantă şi să mă reîntorc alături de domnul Obreja, încăput între timp pe mâinile unui anchetator înalt şi chel.

Acesta nu asistase la convorbirea menţionată, dar esenţa ei îi fusese comunicată, o deducea anchetatul din manierele alese cu care-l trata. Se vedea că nu-l minţea când afirma a fi procuror. Era un domn de formaţie veche. Unul dintre nu rarii jurişti funcţionari ai Siguranţei de odinioară şi lefegii ai Poliţiei aceloraşi timpuri; ei acceptaseră să devină colaboraţionişti. Au tot “colaborat”, până le-a bătut şi lor ceasul de au coborât în beciuri, mai rar cu condamnări mici şi mai des cu M.S.V. (muncă silnică pe viaţă). Spuneam, aşadar, că parcă ar fi purtat mănuşi.

Se străduia să-l convingă pe elev că acesta n-avea nici o vină, băiat sărăcan cum era, de prin Munţii Neamţului. Şefii, zicea, se folosiseră de el, să-şi facă platformă politică în Occident, insinua.

Cu astfel de poveşti voia să-i câştige încrederea, să-l cumpere pentru a obţine declaraţii împotriva superiorilor tânărului, intenţiona a-l amăgi asupra unei presupuse clemenţe în privinţa lui; pe româneşte: îl îmbrobodea.

– Ancheta merge destul de bine, fără prea multe bătăi, aşa, până-ntr-o zi, când mă scot noaptea.

Chemarea caraliului după ora stingerii, pentru a te conduce în faţa anchetatorului, vestea de obicei tortura, bătaia “organizată”, surpriza care să te dea gata. Brutalitatea cea fără margine înflorea numai după apusul soarelui.

– În birou – procurorul, acest anchetator; iar lângă el – un coleg de-al meu de la liceu, chiar de la secţia de sculptură. Mai mic cu un an ca mine. Fiu de ţăran de la Otopeni, de chiabur. Frumuşel. Cu multe calităţi. Inteligent. Şi mai ales cânta frumos.

Şi el “colaboraţionist”. La alt nivel. Momit cu: “Zi că Obreja-i vinovat şi-ţi dau drumu'”.

– Ajuns înăuntru, dau bună seara. Mateescu era în dreptul anchetatorului. Lângă el. Anchetatorul nu-mi răspunde la salut. Ochii injectaţi, ca la un lup turbat. Zice: “Mateescu, ăsta e?” – “Da, domnule anchetator.” – “Obreja, îl cunoşti?” – “Da, îl cunosc”, îi spun eu.

Mai schimbă ei între ei câteva politeţuri şi deodată anchetatorul îi aminteşte colegului de la Sculptură:

– “Mateescu, ştii ce ai de făcut”. Se scoală de acolo. Nu mi-am închipuit nici o clipă ce gânduri avea. Şi vine la mine. Mă prinde de gulerul cămăşii. “Bă, ai de gând să-i spui pe toţi cei din grup – zice -, de la toate liceele din Bucureşti?! Că tu-i cunoşti pe toţi.” Asta era condamnare la moarte. Însemna să te bată până-i spui pe toţi. Şi zic: “Domnule anchetator, el mă anchetează sau dumneavoastră?” Acela repetă: “Mateescu, ştii ce ai de făcut”. Şi, când îmi dă o palmă, am rămas trăznit. Zic: “De aia vă face lumea ‘bestii roşii’ pe la cozi. Şi spune că omorâţi oamenii-n anchete. Pentru că procedaţi în felul acesta!” El, din nou: “Mateescu, ştii ce ai de făcut” Şi-mi mai dă o palmă. Când am văzut aşa, fulger mi-a trecut prin minte: “Ce fac?!” Şi am pus mâna pe scaunul meu, era unul din ţeavă, şi, când l-am ridicat să lovesc, Mateescu a fugit. S-a băgat sub birou. Iar anchetatorul – era un tip solid – a sărit şi mi-a dat doi pumni de am fost jos. A bătut din palme. Au venit doi gealaţi de afară, care erau pregătiţi. M-au legat la mâini şi la picioare. M-au pus pe o rangă, pe birou şi pe un scaun. Anchetatorul a dat ordin unui gealat să mă lovească la tălpi. Sigur că-s dureroase loviturile la tălpi, însă cele mai dureroase erau atunci când te izbea peste călcâie. Durerea şi lovitura se transmiteau prin şira spinării până la creieri. Aveam impresia că-mi cădea capul jos, când primeam câte una acolo. Şi mă gândeam: “Domnule, o să mă lovească de câte ori? Probabil un număr de lovituri şi o să leşin. Pe urmă, să mă tot bată, până or să mă omoare”. Dar n-a fost aşa. N-am leşinat. Am rezistat. Însă simţeam că nu mai puteam. Am spus: “Domnule anchetator, în fond, ce vreţi dumneavoastră?” Zice: “Ni-i spui pe toţi, de la toate liceele, care au făcut parte din grupul vostru”.

A-l întreba asupra temei discuţiei însemna un mijloc de a mai respira niţel. Aflarea a ce-l interesa pe procuror îi oferea băiatului şansa altei prelungiri a pauzei. Afirmă că nu se putea concentra aşa, cu capul spânzurat şi cu labele-n sus, ceea ce nu era chiar un neadevăr. Asta o pricepu şi şeful “operaţiilor”. Porunci dezlegarea lui. Încercă Obreja un alt tertip după ce, pus pe tălpi, se prăbuşi şi fură datori să-l cocoaţe pe scaun: să obţină amânarea declaraţiei pe a doua zi. Se amestecă celălalt şcolar: “Nu mai declară!” Anchetatorul îi dădu dreptate. I se aduseră hârtie, călimară, toc şi i se dădu şi soldat cu pistol automat. Cei doi se duseră la culcare.

– “Ce fac?!” Zic: “Inventez nume, că altceva n-am ce să fac”. Şi, de fiecare liceu, am dat câte patru-cinci nume. Am scris. Dar, ca să le ţin minte, trebuia să le repet sau să mi le notez pe o foiţă, că-mi dădeam seama că a doua zi o să-ntrebe, în ordine de ele. Şi atunci, cu tocul pe unghii, am scris foarte mic numele născocite pentru fiecare dintre aceste licee.

Profesorul din mine este umilit. Toţi cei de teapa mea luptăm cât putem împotriva mijloacelor folosite pentru a se copia la teze. Am vrea să dezrădăcinăm obiceiul din lumea elevilor. Îi jignim pe practicanţii lui; îi acuzăm de furt; îi pedepsim grav; ne desprindem sufleteşte de ei. Dacă cel din faţa mea nu avea oarecare exerciţiu în domeniu, ar fi fost pierdut. Sistemele copiatului i-au venit în ajutor. Tertipurile şcolarului i-au oferit şansa să ocolească o criză morală. După modelul întregii existenţe, aveau şi ele două feţe, erau dihotomice-antonimice: privite dintr-o direcţie erau blamabile; dintr-alta, vrednice de laudă.

Naratorul face o pauză. Intenţia ei este să scoată în evidenţă ceea ce urmează.

– Să fi fost trei noaptea când m-au condus în celulă. Atunci mi-am amintit despre cele ce spusese Nicolski. Şi cred că prima “reeducare” a început cu mine. Adică: au pus un deţinut să mă bată. Şi mă gândeam cum avea să arate acea “reeducare” la închisoarea-lagăr unde urma să ne ducă pe noi, tinerii.

Principiile programului pedagogic al lui Makarenko intrau în acţiune, e drept. Să fie vorba despre “reeducare” cu adevărat, aşa cum crede personajul acestei sumbre drame, care se află abia la prologul ei? Ne permitem să acordăm întâmplării o altă culoare. Bătaia deţinutului de către deţinut, la porunca anchetatorului, e una; după cum explică singur Aurel Obreja, aceasta a suferit-o. În schimb, mutaţia psihicului uman, ca urmare a torturilor sistematice, a degradării, în sensul creării unor denunţători şi a unor noi călăi, reprezintă altceva. Or, acesta a fost obiectivul “reeducărilor”; elevul le va cunoaşte bine şi le va învinge, izbutind să scape din ele fără a fi bătut, la rândul său, alte victime. Le va cunoaşte până ce, finalmente, va deveni martor al acuzării în procesul “reeducatorilor”.

Iar calea către această dezumanizare trecea prin uciderea lui Dumnezeu în sufletul celui torturat. Această crimă maximă nu s-a putut săvârşi în inima sa.

Era lucru de la sine înţeles ca cel cu care te aflai confruntat, cu prilejul acestui tip special de anchetă abia descris, dacă pactizase cu Puterea, să te acuze şi să te insulte de pe poziţiile U.T.C.-ului şi ale partidului. Mi s-a întâmplat şi mie s-o trăiesc. Faptul că anchetatorul i-a ordonat colegului domnului Obreja, după ce-l instruise anterior în acest sens, să-l lovească – e adevărat – apropie scena de “reeducare”. Dar câţi paşi mai sunt de străbătut până la monstruoasa încercare de distrugere a raţiunii şi de strâmbare a afectelor, deformare ţintindu-se să fie permanentizată!

De altfel, tocmai “reeducarea”, aşa cum urma să aibă loc în lagăr, va infirma această presupunere a domniei sale. Ceea ce nu înseamnă că scena nu putea avea şi un rol experimental. După cum bănuieşte actorul ei, este posibil ca Securitatea să fi dorit a verifica ce aduce în plus la umilirea victimei faptul că bătaia îi era aplicată de către un apropiat al său, un fost prieten, coleg, că acesta profita de eventualele secrete încredinţate lui sau deduse din împrejurări în care cei doi făcuseră front comun, profita de ele pentru a smulge mărturisiri care să conducă la arestarea altor prieteni sau colegi. Şocul psihologic interesa mai mult decât violenţele fizice la care ar fi fost supus anchetatul de către duşmanii săi în uniformă M.A.I. Şocul psihologic avea să prăbuşească definitiv omul trădat? Exemplul dat lui de trădător urma să fie stimulator şi să-l încurajeze la a trece la rândul său de partea călăilor? Va aduce acel şoc o decădere atât de mare, încât victima însăşi să fie manipulată, cum era cazul acelui Mateescu?

Se prea poate ca Aurel Obreja să fi fost examinat din dorinţa de a se cunoaşte răspunsul la atari întrebări, atunci când îl pălmuia fostul coleg. Probabil că nici el, nici eu nu vom cunoaşte niciodată de ce, din ideea cui şi cu ce scop s-a acţionat astfel.

Ploaia s-a înteţit. E aproape potop. Firul de foc s-a micşorat. Ieşind, mă voi simţi şi mai străin pe străzi.

Tags

Related Posts

Share This

3. Niste tanci, incepand de la doisprezece ani

Când am sosit la domnul Obreja, ne-am ghemuit pe taburete în bucătărie. Una dintre mese constituie atelierul sculptorului în lemn: dălţi de toate dimensiunile, burghie, rindea, aşchii, talaş, pulbere. Nici un fir pe jos.

Curăţenia împrejurul locului de muncă este cartea de vizită a sufletului. Spiritul dezordonat, indisciplinat nu suportă regula traiului civilizat. Austeritatea ordinii îl sufocă. Ceea ce pare la individ inventivitate creatoare, răpire a fanteziei, când acestea încalcă regulile – fie şi validate doar personal – sunt numai fierbet şi bulbuci ai unui vulcan noroios, dovezile unei minţi ce nu şi-a devenit încă stăpână sau şi-a pierdut autoritatea asupra ei înseşi. Imaginaţia autentică se pleacă în chingile voinţei şi ascultă de porunca “vizitiului”. Într-aceasta stă deosebirea dintre creaţia aproape de dincolo de lume a lui Johann-Sebastian Bach şi răcnetele sincopate fără noimă, emise de multe curente ale muzicii uşoare contemporane. Şocul adus de moartea unei fiinţe dragi, însingurarea prea îndelungată clatină uneori raţiunea, fără a o tulbura pe de-a întregul. Multe femei vârstnice sau mai puţin, mulţi bărbaţi, văduvite, văduviţi, am întâlnit, a căror locuinţă delăsată s-a preschimbat într-un depozit de inutilităţi, acoperit de praf, ros de gândaci, duhnitor, acceptat de ele, de ei, ca atare, deoarece se armoniza cu putrefacţia treptată a propriei existenţe, devenită povară fără rost.

Ori de cîte ori mi se deschide uşa unei case necunoscute, mă bucur să citesc mai întâi caracterul stăpânului ei din atari semne exterioare, în aparenţă mărunte, pentru ca ulterior conversaţia să-mi confirme diagnosticul.

Pe parcursul acestor prime douăzeci de minute, cât am vegheat împreună ibricul cu cafea turcească, operaţie ce apropie oamenii de faţă, îi leagă într-un duh al discuţiei slobode, nu prea concentrată, însăşi flacăra sprinţară binedispunând şi împrumutându-şi firea jucăuşă, s-au recitat epigrame de Păstorel Teodoreanu, s-au repetat cuvinte amuzante ale unor figuri culturale şi politice mai mult sau mai puţin celebre. La capătul înspumat al glumelor, eram năucit. După ce ai trecut prin ororile “reeducărilor”, este cu putinţă să te mai distrezi cu aceste nevinovate scântei ale unei inteligenţe apuse pentru noi, românii cei ieşiţi din comunism cu inima bolnavă? – mă întrebam.

Sorbindu-ne până la zaţ licoarea neagră, cu bănuţi de sclipet şi aburindă, gazda m-a invitat “să lucrăm” în sufragerie. Pătrunderea în această încăpere a fost o revelaţie: un tărâm despre care ne-a şoptit, în O mie şi una de nopţi , Şeherezada. Fiecare mobilă are cel puţin una dintre feţe încrustată de muşcătura făcătoare de minuni a cuţitului. Sunt înconjurat de milioane de flori de la care nu mai aştept decât să exale miresme. Lampa de lemn atârnă de tavanul scund, masiv candelabru plin de mistere. Candele cioplite dorm, culcate într-o rână, în vitrină, pe bufet. Troiţe fără număr le reiau, în dimensiuni reduse, pe acelea înălţate de neamul nostru la răscrucile timpurilor. Chipurile lui Hristos; al Maicii cu Pruncul; dar şi siluete umane; câte şi mai câte mărturisesc despre arta aceluia întronat aici, în “împărăţia” sa: modestul Aurel Obreja. Un sălaş mai mult decât ortodox: o variantă de biserică bizantină.

Nu. Nu voi putea lucra în această cameră. Avem de aspirat miasme, de contemplat, îndureraţi, scursorile vieţii pământeşti. Trebuie să evocăm temniţele României Roşii. N-o poţi face într-un Muzeu.

– Vă rog să revenim dincolo, repet în câteva rânduri, zguduit de saltul din iadul pentru care eram pregătit în acest rai al visării.

Începe:

– S-a terminat ancheta. În sfârşit, am fost dus la Jilava, “în depozit”. Înainte de proces, am fost chemat din nou şi întrebat dacă numele date de mine erau adevărate – probabil s-au dus să cerceteze, să verifice, să-i caute pe băieţii aceia. “Măi Obreja, n-ai fost sincer cu noi.” – “Păi, de ce n-am fost sincer?” – “Numele astea nu le-am găsit la liceele la care ne-ai trimis tu.” – “Domnule anchetator, v-am spus: noi, activând sub comunişti, trebuia să ne luăm la rândul nostru nişte măsuri de apărare. Toţi am avut nume fictive. De exemplu, eu, aşa cum am declarat la început, nu mă numeam Obreja; mă numeam Gorun. Ăsta a fost numele meu conspirativ.” Şi zic: “Probabil că şi cei pe care i-am cunoscut într-o seară la Şosea au avut toţi acelaşi fel de nume”. Şi datorită faptului că am declarat-o despre mine mai înainte, am fost salvat de la bătăi în continuare.

Nu ştia ce-l aştepta după cotul drumului apucat.

Judecat la 9 februarie 1949, a primit condamnarea de cincisprezece ani.

Au fost înghesuiţi la Jilava, într-o singură încăpere, două-trei sute de studenţi şi elevi din toată ţara. Nu peste mult, cei dintâi au pornit-o spre Piteşti. Ignorau că li se prescrisese soartă de cobai, în cadrul unei acţiuni de amploare ce va fi ulterior socotită “crimă împotriva umanităţii”. Elevii au fost expediaţi la Târgşor, închisoare împărţită în două secţii: una aspră, destinată foştilor S.S.-işti, adică agenţi ai Siguranţei Statului; cealaltă cu multă libertate de mişcare, pentru elevi. Au găsit acolo vreo sută, o sută cincizeci rămaşi condamnaţi încă din timpul lui Antonescu, unii chiar din ’42, cum era “grupul Turtureanu”, moştenire comodă pentru noii diriguitori ai obştii naţionale: nu trebuiau rejudecaţi; aveau condamnări la peste douăzeci de ani. Iar până la amnistia generală a deţinuţilor politici, din ’64, alţi ani de condamnare se vor însuma celor înscrişi în prima sentinţă.

– Unii dintre băieţi lucrau la atelier. Eu n-am vrut. Producea ţesătorie. Avea loc, în sfârşit, un fel de “reeducare”. Îmi rămăseseră în minte cele spuse de Nicolski: “lagăr de reeducare”.

– Ce înţelegeţi prin formularea: “un fel de reeducare”?

– Adică ne puneau la dispoziţie cărţi de doctrină marxistă. Din când în când, ni se citea ziarul – articolele care-i interesau pe ei. Şi ni se făceau promisiuni că, dacă ne “reeducam”, cu alte cuvinte dacă citeam, dacă ne îndoctrinam, urma să fim puşi în libertate.

Pentru prima oară este pomenit numele lagărului de la Târgşor printre locurile de detenţie unde s-au experimentat “reeducările”. Consemnez în memorie să cercetez cândva această “istorie” locală mai amănunţit.

Cititorii pot să nu mai aibă complexul culpabilizării trezit de compararea propriei lor vieţuiri tihnite din libertate cu situaţia tineretului şcolar din acel lagăr special. Şi ei, până mai an, au fost supuşi aceluiaşi proces de “reeducare”. Poate chiar mai rigorist. Lectura cu glas tare a articolului de fond din Scânteia era o obligaţie zilnică sub dictatura lui Dej, în toate instituţiile patriei. La fel lectura “clasicilor marxism-leninismului”, a Micii autobiografii a lui Iosif Visarionovici Stalin (sau era o biografie?), a Istoriei scurte a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Erai obligat să le conspectezi pe toate, ca şi puzderie de declaraţii, discursuri, documente de partid etc.; caietele îţi erau verificate; conţinutul lor – seminarizat săptămânal de către un activist semialfabetizat numit lector politic. Mai erau cursurile de limba rusă, cele de economie politică, cele de marxism.

Un popor aflat în plină strălucire culturală, care dăruise Europei importante personalităţi în domenii variate de creaţie, era supus “reeducării” de către nişte inşi care, pentru moment, ar fi fost buni a fi trimişi să înveţe carte. Dar oamenii se supuneau cerinţelor: aveau copii de hrănit, părinţi bătrâni de îngrijit. Li se ocupau toate odăile apartamentelor, minus una, unde erau înghesuiţi cu întreaga familie, când nu erau zvârliţi afară şi din aceea. Se temeau să nu-şi piardă dreptul la cartela de alimente şi la aceea de îmbrăcăminte, câţi se bucurau de ele. Se temeau să nu se pomenească fără slujbă, peste noapte. Şi, mai presus de orice, se temeau să nu ia calea închisorilor, acuzaţi de “uneltire” – ceea ce, pentru experienţa comună, avea înţelesul că te-ai plâns unui prieten, unei rude chiar, că ţi-era greu, că nu mai puteai, că fusese mai bine înainte.

– Era un director, Spirea Dumitrescu, fost ofiţer, destul de cumsecade. Nişte gardieni foarte de treabă. Când am vizitat Târgşorul – după Revuluţie -, ne-am dus şi la mormântul lui Moş Dumitrache şi al primului gardian Viţelu, unde am aprins lumânări pentru că s-au purtat foarte frumos cu noi. A durat, acest regim destul de dulce – adică toată ziua eram liberi prin curte -, până a sosit, în vara lui ’49, un grup mare de elevi, o sută – o sută şi ceva, de la Suceava. Ăştia erau deja “reeducaţi”: cu cântece, cu şedinţe, cu cărţi, cu turnătorie.

Se înţelege: cântece de slăvire a ordinii noi, şedinţe de critică şi autocritică şi de luări de angajamente, cărţi de popularizare marxiste şi denunţul tuturor împotriva tuturor. Generaţiile depăşind astăzi cincizeci de ani ne amintim prea bine sistemul. Ne înnebunea, cu mic, cu mare. Probabil că violenţa acestui tip de antipedagogie lua alte proporţii în lagărul de la Târgşor decât în libertate. Iar ceea ce era dezgustător pentru clienţii ceva mai vechi ai lui era spectacolul degringolării morale a unora ce se presupunea că aveau un ideal, acceptarea făţarnic entuziastă a doctrinei împotriva căreia se ridicaseră, adoptarea măştii, dar şi a comportamentului adecvat ei – acela de a te face lup pentru fraţii tăi.

Aurel Obreja, printre alţii – tot soseau transporturi noi de elevi de pe întreg cuprinsul ţării -, s-a antrenat la unificarea tuturor “nereeducaţilor”, pentru a se face faţă invaziei minciunii.

Iată unde încep să se distingă personalităţile oamenilor “de afară” de acelea ale unora dintre deţinuţii politici. Deosebirea stă într-o conştiinţă mai vie, la cei din urmă, a demnităţii personale, a dreptului tocmai la libertatea de conştiinţă, a pericolului de a se lăsa mânaţi de spiritul de turmă, a dispreţului faţă de oportunism. Desigur, astfel de calităţi nu pot fi generalizate asupra tuturor deţinuţilor politici, cu atât mai mult cu cât, după cum se ştie, destul de puţin numeroşi dintre aceştia reprezentau cu adevărat nişte luptători cu convingeri social-politice clare, cei mai mulţi fiind victime ale denunţurilor mai mult sau mai puţin anonime săvârşite de bolnavii mintali ce abundau în epocă şi de ariviştii de toată teapa şi din toate straturile.

– Deci ei veneau “reeducaţi” de la Suceava?.

– De la Suceava, de Ţurcanu. Acolo încercase Bogdanovici mai întâi o “reeducare” tot în stil Târgşor; ne facem că ne “reeducăm” şi rămânem aceiaşi.

Acest principiu al supravieţuirii urma să triumfe pretutindeni în ţările din Răsărit şi el ne-a făcut cunoscuţi şi de hazul omenirii: noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc.

– Or, Ţurcanu n-a acceptat această formă de “reeducare”. Lucrurile erau aranjate dinainte. Indiferent dacă ar fi fost în frunte Ţurcanu sau altul, “reeducarea” tot cu bătăi, teroare şi omoruri ar fi fost dusă. Până în toamnă, s-a mers aşa. La sfârşitul verii, un lot de elevi am fost izolaţi şi băgaţi în secţia poliţiştilor, într-o cameră destul de mizerabilă.

După vreo lună de izolare, sosi o inspecţie trimeasă de Ministerul de Interne. În fruntea ei se aflau ofiţerii superiori Sipeanu şi Dulgheru. Li s-a oferit condamnaţilor să-şi redobândească statutul anterior, dacă primeau “reeducarea”. Cum ei au refuzat, li s-a promis să fie scoşi la aer liber, cu condiţia să nu-i influenţeze pe aceia care “se reeducau”. De data aceasta, majoritatea primi târgul. Rămăseseră trei pe poziţia adoptată.

– Zice: “Ei, Obreja, vrei?” – “Nu vreau să ies”, le spun. Au rămas trăzniţi. “Păi, de ce?” Zic: “Pentru că dumneavoastră o să-i credeţi pe cei care-şi fac reeducarea, când o să ne toarne cu tot felul de neadevăruri, n-o să ne credeţi pe noi. Ăia au interesul să vă mintă; şi-n maximum două săptămâni, noi ne trezim din nou băgaţi la izolare. Aşa că nu ne mai deranjăm. Rămânem pe loc”.

La insistenţele ofiţerului de carieră, directorul cel cumsecade, îi veni o idee, singurul of ce-l durea cu adevărat:

– Zic: “Domnule director, ies cu o singură condiţie – dacă-mi daţi o cameră să-mi fac un atelier de sculptură!”

Acesta era “criminalul”! Tânărul suferea că nu se putea dedica mai departe creaţiei; cu şmecherie inocentă, ştia profita de ceea ce trăise mai greu în viaţa de până atunci, pentru a dobândi un drept natural, lipsit de orice legătură cu politica, dreptul de a rămâne. artist!

Atelierul s-a deschis. Suplimentar, i s-a adus o căruţă de pământ lutos, ipsos. Şi-a confecţionat singur uneltele. A primit comenzi pentru busturile “marilor dascăli ai proletariatului”. Calitatea acestora, după finisare, i-a înlesnit dobândirea unora mai “serioase”: busturile comandantului şi ale gardienilor – mai după fotografii, mai cu câte o şedinţă de pozare. Cu prilejul lor, schimba câte o vorbă cu comandantul care i se adresa părinteşte: “Domnule director, dumneavoastră ne-aţi luat de copii. Trebuie să fiţi convinşi, deşi cei mai mulţi de aicea sunt nişte ţânci, începând de la doisprezece ani – ca Ladea şi alţii de prin Maramureş, ca Puşcaş, doctorul care a ajuns o celebritate mai târziu -, trebuie să fiţi convins că aceşti copii ştiu bine ce au de făcut în viaţă. Noi nu acceptăm reeducarea. N-am furat, n-am tâlhărit. Pentru ce să ne reeducăm?”

– Acest atelier a avut o mare importanţă pentru toţi elevii care au refuzat “reeducarea” – îmi explică gazda mea. În el ne întâlneam, discutam atitudinile de luat împotriva “reeducaţilor”. Veneau şi o mare parte dintre gardienii de pază. Îşi cereau voie de la director şi soseau să ne viziteze. Aveam o mulţime de lucrări.

Ce luminos final de capitol! Desigur că iubitorii aceia de sculpturi se simţeau, în fosta baie devenită studio de creaţie, aşa cum m-am simţit eu însumi în sufrageria amfitrionului meu: martori ai minunii.

Tags

Related Posts

Share This

4. Mircea Vulcanescu mi-a facut impresia unui schelet de biserica arsa

În nici una dintre relatările publicate privitor la “reeducările” de la Piteşti, Gherla etc., nu am întâlnit mărturii directe care să dezvăluie naşterea “zâmbitoare” – e un fel de a vorbi – a celui mai cumplit fenomen din întreaga istorie a României. Domnul Aurel Obreja aduce o astfel de dovadă, din care se deduce că “reeducarea” ar fi putut fi direcţionată altfel, dacă cei care o dirijau nu se îndărătniceau s-o conducă neabătut spre a o transforma într-o măcelărire sistematică a deţinuţilor tineri. (E o impietate să se creadă că n-au suferit în focurile ei şi adulţi între două vârste, ca şi bătrâni, după cum vom vedea mai târziu, cu ajutorul aceluiaşi martor.)

Argumentul pe care mă întemeiez, când afirm aspectul omenos al acelei etape, este legat de faptul că, în atelierul de sculptură improvizat în lagărul de la Târgşor – un centru de opoziţie la “reeducări”, condus de cinci tineri, printre care şi vorbitorul -, în acel atelier, cu îngăduinţa şi cu ajutorul comandantului, ofiţer de formaţie veche, s-au născut şi nişte basoreliefuri reprezentând ocnaşi înlănţuiţi.

Sub masa din faţa mea – masa de lucru actuală -, îmi atrage privirile un butuc crăpat pe jumătate, învălătucit de penumbră. Tot ascultând cuvintele rostite de gazdă, ochii îmi fug mereu într-acolo, pupilele mi se încordează: rezidă forţă multă în acea bucată de lemn, o forţă magnetică ce nu-mi dă pace.

De când mă ştiu, am fost frate bun cu copacii. Dacă nu mă năşteam om, mi-aş fi dorit să fiu pom. Cu atât mai mult, în calitatea mea de amator de Frumos, carnea copacului sculptată îşi transmite vibraţia în propriu-mi trup, care preia pe dată ondulaţiile, concavităţile şi convexităţile imaginilor dăltuite în ea şi devine el însuşi sculptat cu fiinţe sau peisaje ce-mi prefac corpul în mulţime şi-n spaţiu. De multe ori, a mă lăsa să lunec în acest vis al metamorfozei este un mijloc de contopire cu Existentul, de înfrângere a limitelor individuale, de universalizare a persoanei. Aproape o trăire mistică.

Dar domnul Aurel Obreja a sesizat frământarea mea pe taburet şi i-a ghicit motivarea. Se ridică, se apleacă, înhaţă, înalţă între palme şi depune înainte-mi, pe tăblia altei mese, de care mă sprijin într-un cot, obiectul ce mă interesează.

Sunt ca un copil căruia i se astâmpără curiozitatea. Freamăt de o bucurie pe care socotesc că este indecent s-o manifestez în casa lacrimilor neplânse, unde am fost primit prin forţarea propriei modestii a locatarului ei. Numai că mă înşel asupra trăirilor bărbatului de alături. El însuşi, artist fiind, a rămas un copil care a trecut de maturitate (are şaizeci şi şase de ani şi arată de cincizeci). El însuşi resimte nevoia să surprindă efectul muncii sale, al visării lui “înlemnite”, asupra acelora pentru care se dăruieşte. Rămâne cu irisurile negre aţintite asupra globilor mei oculari, să-mi cântărească impresia.

Ca nori apăsători, mărunţi, pietroşi, loviturile dălţii apasă orizontul fortului Jilava, sculptat în fibra lemnoasă muşchiuloasă din faţa mea. Trei scene urcând anevoios din apele încremenite ale fostului trunchi cojit înfăţişează trei ipostaze ale camerei O, de la Secţia I, a condamnaţilor la moarte.

La vremea sosirii la Jilava, despre care abia mi-a vorbit, stagiu premergând expedierii la Târgşor, pe tânărul şi proaspătul judecat l-a năucit viziunea puşcăriaşilor agăţaţi de gratiile acelei încăperi, să vadă ce se petrecea în curtea subpământeană, câte patru-cinci victime cu obrajii supţi, livizi, năpădiţi de buruiana bărbilor neţesălate, ca de ierburi acvatice, chipuri disperate ale unor înalţi ofiţeri şi ale unor politicieni, ceasul vieţii cărora era plănuit să se oprească în curând.

Dintre acele figuri de neuitat, artistul a reţinut, sub apăsarea cuţitului în masa lemnului, un tânăr resemnat: şade cu mâinile atârnate între genunchii despărţiţi, legate între ele de lanţuri prinse cu cătuşe, după cum şi gleznele îi sunt înlănţuite. Sufocarea acestui interior unde un om îşi aşteaptă sfârşitul are un mijloc de eliberare: cavoul se încheie, în partea superioară, în arcadă. Această boltire aminteşte de bolţile cerului; e drept că evocă şi destinul, deci Fatum -ul, de Neînlăturatul. Însă suntem urmaşii Învăţătorului, de la care am deprins Nădejdea şi am aflat despre slobozia noastră. Această ştiinţă dobândită de la Creştinism schimbă ceva din tragicul impregnat în senzaţia bolţilor cereşti, la care a făcut aluzie mâna meşterului, le preschimbă – acele bolţi necruţătoare de piatră – într-o aspiraţie spre Înalt, o aspiraţie ce forţează Tăriile până le va perfora, îngăduind pătrunderea Dincolo. Aşadar, omul care supune lemnul cu fierul său ascuţit îmi dăruieşte nu doar cutremurarea în faţa morţii violente ce vine, ci şi nădejdea.

– Voiam să le scot din închisoare, să le trimit cu coletul acasă, îmi explică domnul Obreja despre basoreliefurile cu ocnaşi executate la Târgşor. N-am reuşit, deşi directorul mi-a aprobat. Însă ne vine un “reeducator”. Un bătrân, unul Antonescu, om simplist. Îl duceau de nas “reeducaţii”. Când discuta cu noi, era de acord cu noi. Când discuta cu ei, cădea de acord cu ei. “Moş Antonescu” – îi spuneam. N-a stat prea mult acolo, că izbutisem să-l convingem să fie împotriva “reeducării”.

Din alegerea acelui ins de către cei de la centru reiese nesiguranţa celor din Ministerul de Interne asupra căii de adoptat; ori lipsa unor angajaţi suficient de bestiali pentru a practica “reeducările” sub forma lor de “soluţie finală” – în sensul hitlerist -, aşa cum urmau curând să se manifeste; sau tatonările, ezitările cumsecădeniei românilor educaţi înainte de instaurarea regimului comunist.

Treptele organizării genocidului studenţesc sunt detaliate de povestitor. Domnia sa nu conştientizează însemnătatea şi ineditul revelaţiei din această etapă a istorisirii. Ele sunt prezentate în aspectul lor de joacă aparentă. Dar, oricât de superficială, această “joacă” e tot “mai la obiect”, se apropie tot mai tare de ceea ce se urmărea să devină, de ceea ce rămânea necunoscut întregii Românii, exceptând o bandă de câţiva indivizi din conducerea Securităţii, legaţi definitiv între ei prin planurile crimei.

Cronica scrisă a “reeducărilor” e completată acum cu date ce le-au lipsit excelentului monograf Dumitru Bacu şi inteligenţei sensibile la psihologia răului, cum se impune aceea a lui Virgil Ierunca. Datele incluse în paginile cărţii de faţă sunt furnizate de către un “reeducat” nereeducat şi surprind, în cadrul Târgşorului, preliminariile ce au precedat strigătul tragerii la sorţi a vieţii: “Jocurile sunt făcute!”, preliminarii realizate de numeroşii “reeducaţi” de la Suceava, conduşi de Stoian.

– La un moment dat, l-au schimbat pe “Moş Antonescu”. Vine un ţigan, Burada. Tânăr, ţiganul. A luat în primire. A văzut ce era de văzut pe acolo. Când soseşte la atelier şi dă de ce făcusem, busturile “marilor învăţători”, îmi spune: ” Eu te scot de la închisoare! Eu mă duc la Ministerul de Interne şi le zic că dumneata trebuie să ieşi afară, să lucrezi pentru popor şi pentru clasa muncitoare!”.

Unul dintre emisarii M.A.I. – “Moş Antonescu”, după cum constatăm – se lasă convins de dreptatea deţinuţilor. Al doilea – Burada – mai crede încă în dreptul său la o gândire independentă şi la a avea iniţiative. N-a bătut ceasul când românii să afle că personalitatea umană a fost abolită printr-un decret nescris. Nu sunt conştienţi că ei înşişi, de fapt, au şi dispărut din rândurile umanităţii, că ei înşişi, din făpturi omeneşti, au devenit rotiţe bune să le-nvârtească exclusiv şefii lor. Se lasă amăgiţi de aparenţa înşelătoare că mai umblă pe două picioare şi că mai au cap între umeri. Nu va trece mult timp şi li se va spulbera această amăgire a libertăţii în curs de dezagregare.

Lui Burada i-au căzut ochii asupra basoreliefurilor.

Şi privirile mele se îndreaptă, fără să le mai pot ţine locului, către butuc. În imaginea centrală, săpată în relief, un bărbat cu pomeţi laţi, cu oasele feţei croite robust; să tot aibă peste patruzeci de ani; gâtul îi este înconjurat de gulerul pulovărului. Strânge cu degetele puternice ale mâinii stângi o vergea de fier orizontală. Celălalt pumn îi e crispat pe partea din colţ a unei bare verticale. Pleoapele căzute i-ascund privirile fugite înlăuntru. Acolo se desfăşoară priveliştile slobode după care tânjeşte. Atitudinea personajului, care vrea cu orice preţ să vadă, dramatizează această strângere a pleoapelor şi conferă preţ nespus viziunilor interioare pe care i le bănuieşti.

Pe a treia faţă a fracţiunii cilindrice imperfecte, un bătrân, aidoma îndărătul gratiilor, cu barbă şi mustăţi de Ion Creangă. Şi-a supt buza inferioară, dus pe gânduri, sau i-a alunecat în sorbul gurii datorită faptului că a rămas fără dinţi în anchetă.

Lui Burada i-au căzut pupilele asupra basoreliefurilor. Elevul Obreja l-a păcălit: cică a imaginat înlănţuirea ceferiştilor din ’33. În artă sunt posibile multe interpretări plauzibile. “Bravo, domnule Obreja, bravo!” – “Îmi daţi voie să le scot de aici, să-mi fie amintire din lagăr?” – îşi infirma singur minciuna iniţială. “Cum nu?! Ai voie! Iar eu voi interveni să te scot şi pe dumneata de la închisoare!”

Numai că “reeducarea” celorlalţi şi-a împlinit scopul pentru care a fost înfăptuită. Demascarea aproapelui a intrat în acţiune. Grupul lor s-a năpustit asupra naivului Burada. I-a deschis ochii, l-a lămurit că sculptorul refuza să se “reeduce”, deci era un “reacţionar” periculos. Nega “spiritul progresist” al “reeducărilor”.

Coletul visat n-a mai ieşit niciodată pe porţile lagărului. Denunţul şi-a plinit menirea. Obreja a căzut printre cei izolaţi iarăşi, acei cinci băieţi denumiţi pompos “comandatura de la Târgşor împotriva reeducărilor”, dimpreună cu acoliţii lor, ceea ce sculptorul prevăzuse în discuţia cu inspectorii M.A.I., precedând crearea atelierului, când refuzase să părăsească “izolarea”, intuind că va fi rearuncat în ea de grupul de la Suceava şi de noii “reeducaţi”.

– Cu asentimentul “reeducaţilor”, douăzeci şi opt de elevi suntem trimişi, disciplinar, la Jilava.

Intervenind denunţul “omului nou”, steril, bun de gură, distrugător de valori, Aurel Obreja a fost aruncat în canalul cu lături al istoriei; nu i s-a dat nici o şansă de valorificare personală, după cum au fost frustraţi şi semenii săi de nişte obiecte de artă ce le erau destinate. Dimpotrivă, s-au făcut înspăimântătoare tentative de distrugere a sa spirituală şi biologică.

Răscrucea la care am întrerupt naraţiunea este vrednică de toată atenţia. Iată de ce: pedepsirea celor douăzeci şi opt are la origine acuzaţia “reeducaţilor”, nişte deţinuţi politici cărora Ministerul de Interne le-a dat suficientă putere asupra colegilor de suferinţă şi ideal, încât să le traseze acestora făgaşul suferinţelor ulterioare. Acea conducere s-a spălat pe mâini, asemenea lui Pilat din Pont. Spre deosebire de guvernatorul roman, ea însăşi a incitat la această ură conştientă dintre semeni, ca mijloc de cocoţare a unuia pe grumajii celuilalt, îngropat tot de el în tină. Colaborarea cu “politicul” este pentru moment în vigoare. E o penultimă treaptă coborâtoare către subordonarea ofiţerului faţă de deţinuţii deveniţi factor decizional, o subordonare aparentă, astfel ticluită încât să se şteargă urmele minţilor coordonatoare, ierarhizate de la nivelul de jos, unde este plasat “caraliul”, la acela al medicului penitenciarului, al ofiţerului politic, al comandantului, al conducerii însăşi a Ministerului de Interne. Aceştia se vor preface a nu auzi nimic, a nu vedea nimic, a nu pricepe nimic. De câte ori veneau în inspecţie şi un deţinut îndrăznea să raporteze cele suferite, îl pedepseau cumplit. Nu numai că au dat mână liberă psihopaţilor obsedaţi că răsplata urma să le fie eliberarea rapidă şi angajarea în cadrul Securităţii, dar chiar se puneau în slujba acestora, în secret, cu condiţia să le rămână ascunsă implicarea.

Avem timp să amănunţim acest carusel funebru în acelaşi pas în care l-a descoperit domnul Aurel Obreja însuşi. Pentru moment, vom revedea Jilava – şi ea transformată – cu ochii săi.

– Venise echipa comandantului Maromet, cu Ivănică, gardieni bătăuşi, te desfiinţau; cu înjurături, cu “Dumnezeii cui v-o făcut de bandiţi!.”. Ne-au băgat la 5 bis, celulă disciplinară; doar soseam cu patalama pentru aşa ceva! Acolo, o serie de ţărănişti, mă rog, ofiţeri şi, dintre ăştia din “stânga”, un comunist pe nume Vlădescu nu-mai-ştiu-cum, un ţigan de la Craiova care tot timpul se lăuda că el trebuia să fie în locul lui Gheorghiu-Dej, că era mai deştept decât ăla.

– De ce fusese arestat?

– A fost prins în timpul lui Antonescu şi, probabil supus la bătaie, n-a rezistat şi i-a turnat pe cei de la Tineretul Comunist. După 23 august, în loc să i se dea funcţie mare, l-au arestat ca trădător.

A intrat în conflict cu ei. Noii-veniţi i-au solicitat pe mai vechii locatari să le împărtăşească din cunoştinţele lor. S-a organizat un program de studiu, cu conferinţe şi cercuri pentru ocuparea timpului pierdut ce ar fi trebuit dedicat şcolii întrerupte. Vlădescu, dornic să vorbească şi el auditoriului, a fost împiedicat s-o facă, caracterul său urât stârnind repulsia tuturor.

– Asta dură până în toamna lui ’50, până pe data de 15 noiembrie. Uşa celulei se deschise. În Jilava era o teroare groaznică. În fiecare noapte se bătea, pentru timorare. Celulele erau ticsite. Se auzeau răcnetele oamenilor. Va să zică, se deschide uşa celulei şi apare un grup de vreo şapte-opt persoane. Nu-mi amintesc decât de câteva, dintre care Mircea Vulcănescu, Ion Nedelescu – el ţinea cronica judiciară la Universul -, profesorul Zahernic – făcea parte din Masonerie – şi încă alţii câţiva, un elev – Edy Tomescu. de restul nu-mi mai aduc aminte. M-a impresionat figura lui Mircea Vulcănescu. A intrat în pielea goală, numai cu izmenele pe el, c-aşa venise de la bătăi; şi amărât, Doamne. Era un tip înalt, slab; numai pielea şi osul erau pe acest om; numai ochii îi străluceau în cap. Un bărbat frumos a fost. Era chel acuma şi se vedea bunătatea pe figura lui. Însă chinuit şi de regimul pe care-l dusese la Aiud şi de bătăi, de la Reduit. Mi-a făcut impresia unui schelet de biserică arsă, din care n-a mai rămas decât conturul, scheletul de beton şi fier. S-a recomandat: “Mircea Vulcănescu”. Mi-am amintit de numele său. Nu ştiam cine era, ce personalitate era, decât din procesul “Marii Trădări” – cum îi spuneau ei, comuniştii. Mi-am amintit şi de acest Ion Nedelescu – şi el tare bătut -, deşi amândoi erau oameni slăbiţi şi bătrâni.

Nu chiar atât de bătrâni. Însă aceasta e credinţa tânărului când are de-a face cu cei mai în vârstă ca el.

– I-am primit, le-am făcut loc, aşa cum era regula, jos, pe beton, deşi camera era arhiplină (eram pedepsiţi cu geamul închis – şaizeci-şaptezeci de oameni.), şi Mircea Vulcănescu, aşa, sub teroare, a început să ne vorbească. Pe urmă am auzit eu cine era cu adevărat. Ne vorbea despre filosofie, de atitudinea lui la proces. Ce sentimente româneşti a avut acest om! Deşi a deţinut o funcţie de seamă în timpul lui Antonescu, a fost un mare patriot şi un om de o cultură fantastică, astfel cum rar am întâlnit în închisoare. N-au stat prea mult acolo, la noi. Au plecat. Şi pe data de 15 decembrie 1950, tot aşa s-a deschis uşa şi întreabă caraliul de un cetăţean Puiu Teodorescu. Era un ţărănist, profesor universitar; fusese mult timp în străinătate. Noi îl socoteam un fel de filfizon – mde, noi eram băieţi de la ţară, mai obişnuiţi cu suferinţa, cu foamea. N-avea Puiu Teodorescu păr decât un pic, pe aici, pe la spate. Şi nu voia să se tundă, pentru că avocatul, la proces, i-a cerut eliberarea, că era nevinovat. Acuma venise un miliţian, cu o maşină de tuns, să-i dea jos părul. Şi el i-a spus: “Domnule plutonier, eu nu mă tund, că mi s-a cerut punerea în libertate şi trebuie să mă eliberez”. – “Bine, .tu-ţi Dumnezeul mă-tii de bandit, lasă că te tunzi tu!” Şi nu mai durează nici o jumate de ceas, că uşa se deschide din nou şi intră Maromet cu un ciomag în mână şi cu o echipă de cel puţin zece în spatele lui, toţi cu ciomege, şi cetăţeanul cu maşina de tuns. Maromet, care era dicăit, zice: “Care eşti, mă, ăla care nu vrei să te tttu-tunzi.?! Tu-tu-tu-ţi Dumnezeul tttă-tău de bbba-bandit!” – “Eu, domnule director.” Şi zice: “Dddă-dă-te jos, mmmă!” – că era “la etaj”, pe prici. Omul încercă să coboare de acolo. Şi, când a lăsat primul picior pe priciul de jos, l-a prins de aici de la spate şi când l-a trântit pe ciment, a şi început bătaia. Doamne!. Sărea Maromet cu cizmele pe el! Îl loveau miliţienii! Noi am înlemnit. L-au bătut cred că o jumătate de ceas, până ce n-a mai putut zice nimica. S-a văitat, a răcnit şi s-a tras să se bage sub prici de durere. Şi, când n-a mai putut deschide gura, când a-ncetat, l-a prins de un picior: “Scoateţi-l şi du-du-ceţi-l la-la baie şi aruncaţi apă pe-pe el.” l-au înhăţat de un picior şi aşa l-au târât, cu capul pe betonul ăla, pân’ au ajuns acolo, la baie.

În multe rânduri am ascultat povestiri despre domnia neagră a lui Maromet peste Jilava, dar niciodată nu mi-a fost dat să aud un narator atât de direct, cu frază atât de economicoasă, de spontană, de simplă, dotată de plasticitate, atât de infuzată de retrăire.

– Şi, cu o bâtă în mână: “.tu-tu-vă-n Du-Du-Dumnezeii mmma-mamelor voastre, vă ommmorâm pe toţi!” Începe să ne întrebe, luând-o de sus: “Cu-cum te numeşti, mă?” – “Cutare.” – “Mai departe.” – “Maxim Virgil.” – “Dă-dă-dă-te jos, .ttu-tttu-ţi Dumnezeul mă-mă-mă-tii de bbbandit!” Şi când săream de acolo jos, dacă aveam ghinionul să cădem când aterizam, am fi păţit exact ca ceilalţi. Dar, fiind tineri, ne-am strecurat printre ei; am primit, desigur, destule lovituri şi cu ciomegele, şi cu cizmele, şi ne luau pe toţi la rând, până au ajuns la mine. Eram turnaţi de acest Vlădescu. Ne-au scos pe zece inşi, printre care un căpitan, erou al Armatei Române, Tărlungeanu Ion, decorat cu toate ordinele – şi cu “Mihai Viteazul”. Şi un evreu: Şainhorn Rubin. Ăsta lucrase la bucătărie. Probabil încercase să ia legătura cu deţinuţii de pe-acolo şi l-au băgat la “disciplinar”. Şi un maior, Ghiţulescu – făcuse parte din trupele de Securitate de intervenţie prin munţi. Evreul era foarte cumsecade. Mă împrietenisem cu el datorită faptului că stătuse la Ocnele Mari cu generalul Coroamă şi acesta mă întreţinea pe mine în liceu. Sigur că tremuram toţi, în cămaşă şi izmene, pe ciment, afară. “Ce ne fac? Ce ne fac?” – ne întrebam pe şoptitelea. Dă ordin Maromet să vină echipa. Au sosit vreo patruzeci de miliţieni. Metoda de bătaie era că se aşezau pe o parte şi pe alta şi trebuia să treci printre furcile caudine, cu parul să te lovească. Noi auziserăm de această metodă. Îţi puneai mâinile peste cap, să ţi-l aperi; şi fugeai printre ciomegele miliţienilor. Şi ăştia, care cum avea sufletul: unul te lovea în ţeastă, altul peste mâini, peste picioare; până te puneau jos, apoi te călcau cu cizmele. Şi, la un moment dat, ce au discutat ei, Maromet cu Ivănică, de au renunţat la asta, adică să ne ducă şi să ne aducă înapoi pe sub ciomegele alea. Şi ne bagă în celula 16. Îi spunea “neagră”. Într-adevăr, neagră era. La intrare, altă cămeruşcă. “Dezbrăcarea!” Ne-am dezbrăcat în pielea goală. Şi ne-au vârât înăuntru.

Tags

Related Posts

Share This

5. De intuneric ce era, aveam impresia ca vad

Ploaia de mult nu mai ţârâie. S-a aşezat pe vreme rea. Din primăvară, cum arăta a se face, s-a pus pe o întunecare rece şi duşmănoasă, de toamnă târzie. Deşi te simţi gata să numeri zilele până când se cuvine să iasă iarăşi faţa soarelui din ceţuri şi zăbreliri de ape, acum n-ai da drumul afară nici câinelui.

Flacăra ochiului de aragaz picoteşte. Nu mai e nici ea prea brează. Mai aprindem o ţigară. Omul smead din faţa mea trage un fum, dar tutunul, prost ca totdeauna, nu vrea să ardă. Îi mai întind o dată pâlpâirea brichetei. Soarbe focul prin cilindrul îngust de hârtie îndesat cu iarbă uscată. O părere de nădejde că de data aceasta a fost mai norocos.

Continuă să-mi istorisească despre “neagra” Jilavei de pe timpul lui Maromet, unde nimeriseră.

– Ne-am dat seama, în bezna aceea, că pe jos erau numai excremente şi urină umană de la cei care, ajunşi acolo, se îmbolnăviseră de diaree, dizenterie, care îşi făceau necesităţile acolo. Iar gheaţa cred că avea cel puţin zece-cincisprezece centimetri. Când am văzut: “Ce facem.?” În sfârşit, într-un târziu, îl aduc cu noi şi pe Puiu Teodorescu. Gemea şi-l târau; gemea şi-l târau. Trăia. “Ce-i cu dumneata?” – “M-au omorât, bandiţii. M-au omorât.” Îl lăsaseră pe gheaţă. “Bine, dar ce facem? Hai să hotărâm să ne organizăm să rezistăm.” Şi Şainhorn Rubin, acest evreu, îmi zice: “Domnule, ştii cât ne ţin aicea? Trei zile şi trei nopţi. Pe urmă, ne scot şi ne bat acolo, la Reduit”. O făceau ca să timoreze Reduitul, unde erau cel puţin trei-patru mii înghesuiţi prin camere. “Şi pe urmă – zice -, ne aduc din nou aici. Apoi ne bagă în celulă.” – “Măi, trei zile şi trei nopţi să stăm aicea. Păi murim, dom’le.” – “Dom’le, murim, nu murim, să ne organizăm: ce facem?!” Şi ne-am apucat “să facem manej”, pipăind cu mâinile peretele celulei, în bocna aia. De întuneric ce era, aveam impresia că vedeam! Şi dă-i, dă-i, ne plimbam un ceas, două, trei. Aşa de greu treceau orele!. La un moment dat, nu mai puteai. Începuseră să se umfle picioarele din cauza gheţei de pe jos; aici, la gleznă, nu le puteai cuprinde cu mâna. Şi se urca umflătura până sus, aşa.

Arată peste genunchi.

– Ce făceam? Ne aşezam, unul pe mâini, jos pe gheaţă.

Adică folosind palmele drept pernă, sub fese.

– .iar ceilalţi, ca să se odihnească, pe genunchii lui. Tot aşa, unul lângă altul. Pe urmă, ne mai ridicam din nou şi iară dă-i, iară dă-i, iară mergeam. Şi la un moment începeam; de exemplu, eu mă frecam pe faţa picioarelor şi pe tors şi celălalt mă freca pe spate. Pe urmă, treceam invers. Ei, nu ţinea nici asta! Altă metodă. Am făcut cerc, lipiţi unul de altul. Şi evreul zice: “Ei, uite-acum au ajuns jidanii alături de lijionari, de se-ncălzesc unii pe alţii şi cu şelelalte partide.” – glumea, săracul. Aşa am dus-o până au venit cu mâncarea de dimineaţă, un fel de ceai-cafea ce se dădea. La douăsprezece, ne-au împins o zeamă de varză rece. Cum am băut-o, am întors gamela şi am pus-o pe gheaţă, să stăm măcar un minut, până mâncau alţii mai încetul. Şi l-am rugat pe ăla de o aducea de la bucătărie s-o ia de pe foc şi să ne-o dea nouă mai fierbinte, măcar să ne-ncălzim. Şi-ntr-adevăr, ăia de drept comun, sărmanii, aşa au făcut. Aşa o înghiţeam, fierbinte; te ardea la gură; nu mai conta. Şi întorceam gamela şi stăteam aşa puţin, pe încins. Ne încălzeam un pic. După trei zile şi trei nopţi, seara, se aud răcnete pe Secţia a Doua. Răsunau nişte lovituri, ca într-o saltea când o scuturi. Şi eu îi întreb pe Şainhorn şi pe Ghiţulescu, ăsta care era ofiţer de Securitate: “Domnule, dar ce se aude?” – “Bat oameni, domnule.” – “Nu se poate, domnule! Cum să lovească aşa în oameni?” – “Ascultă, domnule, în seara asta ne bat şi pe noi.” Zic: “Dacă ne-or da câteva lovituri din alea, acolo rămânem, morţi”. Şi nişte urlete prin celule. După ce s-au liniştit toate, pe la zece, zece-jumătate, vine numărătoarea şi la noi; în frunte cu Maromet, încă vreo şapte-opt miliţieni. Se deschide uşa: “Luaţi-vă cămaşa şi izmenele!” Ne-am luat cămaşa şi izmenele de pe coridor şi maiorul Ghiţulescu zice: “Ne scot să ne bată. Când vă trântesc jos pe burtă – el cunoştea metoda -, să vă băgaţi mâinile-n cruce sub dumneavoastră. Că, dacă le scoateţi şi vă lovesc peste degete, vi le rup”. Într-adevăr, ne-au scos pe rând, ne-au pus câte un sac în cap, pe deasupra ochelari cu tablă-n faţă şi ne-au mânat la spălător, la Secţia I. Şi, de acolo, suntem scoşi tot câte unul. Eu am căzut în rând cu căpitanul Tărlungeanu. Era ardelean, ca şi mine; şi m-am apropiat de el. Zic, la spălător, când să ne ia să ne ducă la bătaie: ,,Domnule căpitan, lăsaţi-mă pe mine”. – “Cum?! Să te las pe dumneata?! Eu am fost Erou al Armatei Române!” Zic: “Domnule căpitan, e una să fii erou pe front, că ştii de unde vin gloanţele şi obuzele, şi-i altceva aicea. Lăsaţi-mă pe mine să merg întâi”. – “Nu se poate! Noa, nu se poate.” L-a luat un miliţian şi l-a dus numa-n bătăi până acolo.

Câtă dreptate are. Niciodată nu se termină alegerea caracterelor. La fel, una era să fii erou în închisoare, iar alta să rămâi erou după eliberare.

– Pe mine m-a luat unul mai cumsecade şi mi-a pus sacul şi hai la bătaie – îşi duce domnul Obreja mai departe relatarea martiriului de odinioară. Desculţ. Zăpadă. Frig. Dar nu mai simţeai lucrurile astea. Şi când am ieşit în Reduit, sunt luat şi eu în direcţia camerelor 1 şi 2, unde era un veceu, şanţul din faţa Reduitului, făcut pentru necesităţile oamenilor. Şi am auzit nişte bătăi şi nişte urlete!. Doamne! Cât păr aveam, tot mi s-a ridicat pe mine! Zic: “Doamne, dar ce le fac de urlă aşa oamenii ăştia?” Şi, în sfârşit: “Cum te numeşti, mă?” – “Obreja Aurel, domnule ofiţer” – spun. “Vreau să ştiu de ce m-aţi adus aici!” – “Uite, mă, .tu-i Dumnezeul mamii lui de bandit!” Cine era? Era locotenentul Vişinescu, ofiţerul politic. Şi când m-am trezit luat aşa de cap.

Îmi arată cum i-a fost răsucit capul, cu o mână sub bărbie, iar alta pe creştet.

– .întors şi jos! Cu faţa la pământ! Mi-au desfăcut picioarele. Pe fiecare din ele, spre gleznă, s-a aşezat câte un miliţian; s-a mai aşezat unul pe spate şi altul pe cap. Ce să mai întreb? N-am mai întrebat nimic. Zic: “Acu’, Doamne, ce-o fi!.” Mă gândeam: “Trebuie să-mi ajute Dumnezeu să scap şi de aicea”. Şi când am primit prima lovitură peste picioare, am avut impresia că o bardă m-a retezat drept în două. Şi cred că, având un moment de nebunie, am început să râd. Zic: “Măăă, aşa au fost omorâţi şi Horia, Cloşca şi Crişan. Le-au rupt oasele. Aici ni le taie cu barda!” Şi zic: “De-aia urlau ăia aşa”. O durere groaznică. “Dom’le, acuma sunt tăiat în două” – tot repetam. A doua lovitură tot aşa doare. A treia, la fel. Şi mă gândeam: “Dacă-mi dă vreo zece din astea, leşin, nu mai ştiu. Pot să mă bată cât or vrea”. De unde! Am numărat eu vreo treizeci, pân’ pe la patruzeci. N-am mai putut. În timp ce mă loveau aicea, cu ce mă loveau pe urmă am aflat – mă izbeau la tălpi cu parii. Aia nu mai conta, mai ales că era şi frigul de pe la 15 decembrie. Aud: “Uite, mă, .tu-i Dumnezeul mă-sii, nu zice nimica, nu răcneşte deloc!” În sfârşit, nu mai pot. Încerc să-mi scot mâinile, să mi le pun la picioare, că nu mai puteam suporta. Şi mi-am adus aminte de ceea ce-mi spusese Ghiţulescu. Am renunţat. Oricum, mi-am zis: “Doamne, totuşi trebuie să fac ceva! Doamne, ia-mi sufletul, că nu mai pot!” Când primeam lovitura, aveam impresia că sufletul ieşea din mine şi parcă un arc, un cauciuc, îl trăgea înapoi.

Observaţia naratorului se cuvine reţinută de către psihologii stării preletale. Mă refer la această conştientizare a sufletului ca o entitate de-sine-stătătoare şi mă mai refer la senzaţia că o traumă fizică îl poate proiecta în afara sălaşului său carnal; după cum este evidentă şi legătura dintre el şi trup, aceea ce împiedică ruperea lui de cel din urmă. Se mai remarcă existenţa unui observator al mişcărilor sufletului ; acesta nu coincide cu forţa , deloc limpezită, total subconştientă , care, constatând desprinderea sufletului, porunceşte revenirea lui în matca masei celulare alimentată cu viaţă de el. Cea din urmă – s-o putem numi spirit oare? – pare superioară sufletului şi – cel puţin în condiţiile date în cazul nostru – nu se lasă conştientizată.

Scepticii vor invoca o trăire metaforică a subiectului Aurel Obreja. Cu atât mai mult, cu cât este vorba despre un creator al virtualităţii, pentru care, în mod firesc, a recurge la figurile de stil – deci şi la trăirile stilistice – reprezintă o comportare naturală. Sunt dator să le atrag atenţia că această explicaţie nu este satisfăcătoare. Ea nu lămureşte senzaţia avută de el, anume că se desprindea din sine acel ceva pe care i-a convenit de minune a-l numi “suflet”, ca cel mai apropiat termen de entitatea distinctă resimţită în timpul procesului de rupere de celule. Nu. Senzaţia sa rămâne o senzaţie, oricât de ridicol le-ar părea ateilor. Iar acestei senzaţii devine obligatoriu să i se găsească o lămurire.

De altfel, cele ce urmează, şiretlic cules din panoplia morţii – cu cât mai mult decât un simplu şiretlic! -, pledează în favoarea tezei mele. Dar să nu mă grăbesc cu concluziile înainte de enunţarea faptelor.

– Zic: “Uite cum nu poate să moară omul. Ce fac? O fac pe mortu'”. M-am concentrat atât de puternic să suport, să nu zic nimica, şi m-am lăsat exact ca şi când aş fi murit. Miliţianul, când a văzut că am făcut relaxarea asta, a crezut că m-am dus într-adevăr: “Opriţi! Opriţi, c-a mierlit-o!”

Este caraghios să presupunem că un paznic dintr-o Jilavă unde scene asemănătoare se petreceau absolut zi de zi s-ar fi putut înşela în privinţa pieirii bruşte a vieţii dintr-un ins bătut. La fel de ridicol este să presupunem că, în cazul prietenului meu, caraliul a fost înecat de un val de milă necunoscut anterior şi că şi-a riscat slujba şi libertatea încercând să-l salveze. Nu, a constatat pur şi simplu decesul. Cum? Din abolirea oricărui tonus muscular, deşi puhoiul de lovituri continua să se năpustească asupra masei însângerate de pe glod.

Urmează o nouă întrebare adresată celor sceptici: este posibilă, în condiţiile expuse, o imitare actoricească a morţii atât de perfectă, dacă moartea n-ar fi fost chiar prezentă în trup, cu toată trena ei de manifestări? “Actorul” Obreja (vom vedea imediat, mai departe, că el însuşi aşa îşi explică puterea de transpunere, negăsind altă soluţie pentru decodarea celor petrecute), “actorul” Obreja nu jucase încă niciodată pe scenă. Nici nu este permis să fie categorisit ca o personalitate histeroidală (cititorul se va convinge de aceasta tot înaintând în lectura mărturisilor de faţă), aceea care permite imitarea anumitor stări biologice inexistente în realitate. “Actorul” Obreja este opus tipului uman definibil ca un individ obişnuit să “joace teatru” oricând şi oriunde. Presupunerea mea este că Aurel Obreja n-a făcut decât să trăiască ceea ce tocmai retrăia. Şi-a trăit moartea. Însă şi-a trăit-o incomplet, deoarece i se opunea acea forţă care nu-i lăsa sufletul să se rupă de el.

– Vişinescu dă cu gura: “Scoală, mă, .tu-ţi Dumnezeul tău de bandit, că vă omorâm pe toţi!” Zic: “O să fac cumva. Joc teatru, orice ar fi”. Miliţianul care era pe cap îmi spune: “Hai, scoală, domnule, să nu te mai bată”. Nu ştiu cum îl chema: dau să mă ridic, da’-mi zic: “Eu sunt rupt tot pe-aicea.” Mă înalţ încet, mă înalţ; cu ochelarii căzuţi de pe ochi. Eram plin de sânge pe picioare. “Hai, ia-l!” În jurul Reduitului, văd alţi miliţieni, cu parii. “Aaah, acuma intru în colimatorul parilor.” Miliţianul meu le face semn să nu mă mai bată. Zic: “Mda, dar când ajung în dreptul lor, ei mă lasă, iar ăia încep”. Ştiam să mă apăr cu mâinile puse peste cap. Miliţienii doar s-au uitat după mine, dar n-a fost nimic. Ajung în dos. Mă bagă iarăşi pe secţie. “Mergi la camera ta.” Răcneau ăia.! Unii n-au putut suporta. Se ridicaseră cu miliţienii pe ei. Au căzut în gropile alea cu fecale. Au tăbărât pe ei. Au ros din pământ şi din zăpadă. Când am intrat şi eu pe Secţia a Doua, am început să urlu: “Criminalilor! Bestiilor! Ne omoară!” Desigur că lumea din celule era îngrozită. Când ajung la celulă – eram printre ultimii care fuseseră bătuţi -, toţi zăceau pe podea. Gemeau. Eu şi un coleg de-al meu, Nim Bardac, am fost cei mai rezistenţi. Era o găleată cu apă pe acolo. Am luat din ea cu pumnii şi am dat pe aici pe la picioare. Probabil că mi-a făcut bine, că nu m-am infectat şi mi-a trecut mai repede ca la ăilalţi. Toţi urlau, inclusiv căpitanul Tărlungeanu. “Domnule căpitan, aţi fost erou pe front şi acum aţi primit treizeci de lovituri şi vă văitaţi mai rău ca o muiere!” N-a mai suportat omul, şi-a scos mâinile şi l-au lovit peste ele. Erau numai sânge. “Măi, Virgil Maxim, scoală, măi, că nu poţi şedea pe gheaţă!” Îl ridicam pe unul în şezut, cădea celălalt. Aşa am dus-o până pe la douăsprezece noaptea, când se deschide uşa celulei – că nu mai rezistam nici unul dacă ne mai lăsau acolo; ne întindeam pe gheaţă şi pe mizeria aia. Un miliţian destul de cumsecade – Drăguşin pe nume (avea slăbiciunea sportului; când venea acolo, chiar şi cu ciomagul, îl luau băieţii cu sportul şi parcă era hipnotizat): “Hai, ieşiţi!” Zic: “Nu ne-o duce iar la bătaie!” Câte doi, prinşi între noi, am ieşit. M-am gândit la ieşirea plăieşilor din Cetatea Neamţului. Câţiva mai întregi îi duceam pe cei mai prăpădiţi spre celulă. Eram ultimul, cu un coleg pe care-l conduceam de braţ. Unul dintre miliţieni spune: “Aşa bătaie! Mă, chiar aşa să baţi oamenii.!” Când am trecut din Secţia a Doua în Secţia I, Maromet cu oamenii lui stăteau pe scări, sus acolo. Se proptea într-un ciomag şi se uita la victime. Erau satisfăcuţi şi beţi toţi.

Au ajuns în celula de unde plecaseră. Colegii nepedepsiţi le păstraseră câte o feliuţă de pâine. Turnătorii au avut grijă să-i încondeieze şi pe aceştia. O lună de zile, cei care fuseseră la izolare nu s-au mişcat din poziţia întins pe burtă. Încetul cu încetul s-au vindecat, fără vreun medicament.

Poate că această bătaie l-a inspirat pe domnul Obreja, mult mai târziu, când a sculptat la Gherla un medalion dintr-o bucăţică de os de vită înalt de vreo doi centimetri şi lat cam de unul şi jumătate. I-a dat o formă oarecum ovală, prin frecarea de cimentul pardoselii. Pe marginea lui plată, a scris: “1948 – Jilava – Gherla – Piteşti – Canal – Aiud – Minele”, locurile de detenţie politică despre care auzise. Pe o faţă, doi miliţieni, cu răngile ridicate, izbesc cu toată setea un tânăr căzut în patru labe. De asemenea, îmbrânceau trei deţinuţi în lanţuri.

Despre realizarea medalionului şi peripeţiile ei vom vorbi mai târziu.

În acea încăpere de la Jilava au rămas până prin iunie 1951, când cei cu condamnări de peste zece ani au fost sortaţi şi trimişi la Gherla. Cu lanţuri de picioare, pe duba Căii Ferate. Vreo săptămînă de hurducare.

– Auzisem ce se întâmpla cu “reeducarea”. Ştiam cum se bătea. Dar nu bănuiam că aceasta se va petrece şi cu noi. Întâlnisem un băiat, un student care trecuse pe la Piteşti. De la el am aflat că deţinuţii îi băteau pe deţinuţi. Mai auzisem şi de la alţii despre ceea ce avea loc la Piteşti.

Cât de omenească îi este slăbiciunea cugetării. Întotdeauna credem că necazurile sunt făcute pentru ceilalţi, nu pentru noi. Oameni orbi, asta suntem fiecare. Şi mergem tot înainte şi ne afundăm tot mai fără de scăpare în laţul nenorocirilor, inconştienţi că în curând o singură mişcare greşită ni-l va sălta în jurul gătului.

Acum, când Aurel Obreja fusese cărat la Gherla, se desfiinţaseră “reeducările” de la Piteşti. Promotorul acestora, Eugen Ţurcanu, cu întreaga sa echipă de schingiuitori, fuseseră aduşi la Gherla.

Este momentul să sintetizăm, pentru cititorul neavertizat, despre ce anume este vorba.

După încercarea de “reeducare” a elevilor şi studenţilor închişi în penitenciarul din Suceava, condusă de studentul Bogdanovici şi constând din studiul marxism-leninismului şi din şedinţe de îndoctrinare politică, un alt student, Eugen Ţurcanu, până de curând membru al partidului comunist – după ce trecuse şi prin Frăţiile de Cruce – a fost instruit de reprezentanţi ai Ministerului de Interne să preia conducerea “reeducărilor” şi să le dea o orientare aberantă. Ele urmăreau mai multe scopuri: smulgerea de la colegii de detenţie a unor mărturisiri putând interesa anchetatorii, care să le fi scăpat acestora pe parcursul anchetei. Înjosirea morală publică a acelora supuşi “reeducărilor”, care să conducă la pierderea prestigiului dobândit între colegi, a demnităţii personale, ca şi a celei mai elementare conştiinţe. Robotizarea lor până la acceptarea – inspirată de o frică împinsă la stadiul animalic – de a deveni călăii propriilor lor prieteni şi, uneori, rude. În final, se urmărea, prin bine-chibzuita ascundere a adevăratului motor securist mişcând acest abator al trupurilor şi sufletelor, să se arunce vina de a se fi stârnit complicatul proces de spălare a creierului, proces cu caracter de masă, asupra bătrânilor legionari care-şi vecuiau ultimii ani ai vieţii în penitenciarul Aiud. Toate acestea se obţineau prin chinuri pe care domnul Obreja ni le va amănunţi în cele ce urmează, el însuşi trecând prin gama lor sinistră, parcursă până aproape de capătul ei.

Tags

Related Posts

Share This

6. “Aici murim toti! Dumneata nu stii ce se-ntampla!”

- Am ajuns la Gherla, rosteşte domnul Aurel Obreja.

Ca şi când ai spune: următorul obiectiv al excursiei a fost să urcăm pe Vezuviu. Ca şi când ai spune-o fără a şti că, odată ajunşi pe marginea craterului, urma să erupă vulcanul.

– Ne-au repartizat, pe fiecare dintre cei cinci proveniţi de la Târgşor, în câte o cameră de la etajul doi. Aici m-au băgat într-o celulă cu un băiat ceh sau ungur, Zoltan Haig – cunoscut şi ca: Hajek – , un elev din Ardeal. Sosise şi el din cine-ştie-ce închisoare, tot cu o dubă. Era un băiat cuminte, cu o educaţie frumoasă.

După părerea mea, este vorba despre un armean maghiarizat. Aşa-l arată numele, dacă cel cunoscut lui Obreja este acela adevărat.

– Încăperea era goală. Toţi de acolo lucrau în fabrică. Când a venit seara, sosesc de la muncă ceilalţi. Pe foarte mulţi îi cunoşteam de afară, studenţi de la Belle-Arte, elevi de la diverse licee. Pe alţii îi ştiam de la Târgşor.

Îmi dau seama cât de mare i-a fost bucuria reîntâlnirii cu ei. A revedea un cunoscut din libertate sau din alt penitenciar pe unde ai trecut este pentru deţinut ca descoperirea unei oaze pentru pelerinul care străbate singur pustia. Astfel de oameni îţi reîntăresc încrederea în ziua de astăzi. Ei reprezintă “familiarul” de care avem toţi nevoie pe pământul necunoscut, în cosmosul străin nouă, plin de pericole posibile, nemanifestate încă.

Impresia dobândită observându-i pe noii-sosiţi le este foarte favorabilă:

– Domnule, de o disciplină fantastică! O ordine de fier. “Camarade”-n sus; “camarade”-n jos, “frate” – şi aşa mai departe. “Tatăl nostru” înainte de masă. Am rămas trăznit! Nici afară nu se purtau oamenii aşa.

Cei doi se simţeau inferiori, ca provenind dintr-un trai al delăsării, prin închisorile pe unde fuseseră, al acceptării sorţii, al dezordinii.

– Printre ei, şi Aristide Popescu, doctorul. Îl cunoşteam din libertate. Foarte bun băiat. Pe urmă, studenţi întâlniţi de mine până să mă aresteze. O parte dintre elevii de la Târgşor. Toţi voiau să afle ştiri proaspete. Mă-ndemnau să povestesc. Îmi cereau toate amănuntele. Mai mult, din câte vedeam, mă impresiona “momentul prieteniei”, când meditai, seara, la ce ai făptuit în cursul zilei, în închisoare, te duceai la prietenul faţă de care ai greşit şi-ţi cereai iertare. A durat astfel vreo două săptămâni. Totul era perfect. Nimic schimbat. Ziua, ei plecau în fabrică. Noi doi rămâneam. Mi s-a părut, totuşi, că ceva nu era în regulă. Părea regizat, dar nu-mi dădeam seama ce şi cum. Şi, în sfârşit, auzeam răcnete noaptea. Zic unuia: “Măi, frate, ce se aude pe aicea? Se bate?” – “Nu, dragă! Câţiva nebuni pe sus, pe-acolo-şa; au crize.” Îmi dădeam seama că unii erau agăţaţi de bare: “Ne omoarăăă!.” Alte strigăte erau înfundate.

Sfâşietor, să fii trezit din puţinul somn îngăduit, de nişte urlete care-şi pierd orice asemănare cu ceea ce-ţi închipui că rămâne între limitele umane ale strigătului, oricât de disperat. Mi-este destul să evoce doar astfel, în două-trei propoziţii, cele ce auzeau şi erau eliminate din sfera normalului de către însuşi acela căruia i s-a adresat, ca să-mi revină în memoria afectivă zbierătele auzite şi de mine, pe parcursul celor patru ani de detenţie. Ale adventiştilor de sâmbătă, de pildă, numiţi astfel deoarece refuzau să muncească în cursul zilei pomenite, ca fiind sfântă, conform concepţiei lor, Ziua de Odihnă a lui Dumnezeu, singura pe care acceptau s-o respecte. Dormeam în pântecele metalic al unui bac, pe Dunăre, la Luciu-Giurgeni. În fiece vineri seara, erau adunaţi şi înghesuiţi într-o cabină de tablă, la pupa. Rămâneau aici până luni în zori, ca pedeapsă că nu acceptau să iasă la munca silnică dimpreună cu ceilalţi deţinuţi, sâmbetele. Ei ar fi ieşit duminicile, însă era ziua de odihnă a caraliilor. Două zile şi două nopţi erau bătuţi fără întrerupere de echipe de paznici care se schimbau între ele, când gardienii osteneau. Apele leşioase şi largi ale fluviului leneş absorbeau glasurile sparte, subţiate până la a semăna cu ale bolnavilor mintali, nemaiavând nimic firesc, aşa cum dealurile Gherlei vor fi supt, nesăţioase de uscăciune, ţipetele ascultate de amfitrionul meu, ce-i dădeau fiori cu prilejul acelei schimbări de penitenciar.

– Într-o zi, sunt scos la baie. Era o cameră mare, la parter. Duceau mai multe celule deodată. Acolo am văzut o serie întreagă de elevi – băgaţi cu noi să ne observe – care fuseseră “reeducaţi” la Târgşor. Erau cu şefii lor – Stoian şi Cobzaru. Plantoane pe coridoare. Pe caralii aproape nu-i zăreai.

– Le cedaseră “reeducaţilor” paza interioară?

– Le-o cedaseră. Aveau mână liberă să pună-n aplicare ce-i învăţaseră la Interne mai-marii lor. Când m-am izbit de Stoian, zic: “Măi, Haig, tu nu-l ştii pe ăsta. A fost unul dintre şefii «reeducării’ de la Târgşor”. Ungurul, care nu-l cunoştea, doi bani nu dădea pe el. Mi-au trecut prin minte răcnetele auzite nopţile, aşa, ca scoase de un om care voia să scape din ghearele morţii. “Ne omoară, bandiţii! Ne omoară, bandiţii!” – cum v-am spus. Cred că cinci-şase seri am auzit aşa. Dar nu-mi imaginam ce putea fi, îmi explică vorbitorul.

Cunoscând din cărţi şi istorisiri cum se petreceau lucrurile la “reeducări”, îl întreb:

– Acum v-aţi dat seama că atmosfera de rigoare, amiciţie, disciplină liber consimţită din cameră erau create anume pentru dumneavoastră?

– Anume pentru noi. Am priceput asta nu peste mult timp. Pentru fiecare ins adus acolo. Era o cameră unde să fii tras de limbă. Pentru asta, ţi se “monta o piesă” cu “deţinuţi politici model”, luptători, exemple de comportare românească. Toţi erau trecuţi prin “reeducare” şi-i scoseseră la muncă. Oameni de mare încredere pentru “reeducatori”. După ce aflau ce ascundeai, te turnau, să aibă Ţurcanu de ce să se agaţe când ajungeai în faţa lui.

– Vă ascultau ce spuneaţi, observau ce reacţii aveaţi la auzul cuvintelor celorlalţi şi, în acelaşi timp, vă menţineau, sufleteşte vorbind, la un statut spiritual înalt, pentru ca, după aceea, să vă fie căderea şi mai spectaculoasă?

– Serile, în timpul discuţiilor pe care le aveam cu ei, că mă ştiau că fusesem şeful grupului de la Polizu, încercau să mă iscodească: “Frate, au mai rămas băieţi de-ai noştri afară?” – “Domnule, la noi au căzut toţi. N-a mai rămas nimica.” Ziceau: “Nu se poate. Chiar toţi aţi fost atât de grozav vânduţi?” – “Aşa a fost. S-au turnat unul pe altul şi au căzut toţi.” Ei căutau material, cum v-am spus, ca atunci când urma să intrăm noi în adevărata “demascare”, să aibă în legătură cu ce să ne pună întrebări. Dacă au rămas afară, dacă n-au rămas. N-au putut scoate de la mine, în privinţa asta, nimic. Nu interesa pe nimeni lucrul ăsta.

Ce simplă judecată pentru limbuţi: secretele mele n-au de ce stârni întrebările nimănui.

Mă miră că erau amestecaţi, cu prilejul băii, membrii mai multor celule deodată. Este adevărat că obiceiurile Gherlei în această perioadă nu le cunosc deloc. Cât am stat acolo – mai bine de jumătate de an -, n-am fost duşi la baie niciodată. Insist asupra acestui aspect şi domnul Obreja revine la explicaţia de adineauri.

– Da, scoteau mai multe celule. Probabil că scopul era să bage printre ceilalţi anumite persoane, să ia legătura cu alţii, să vadă, să tragă concluzii, să aibă motive de bătaie. Şi sunt băgat şi eu acolo – revine dumnealui de unde l-am întrerupt. Mă rog, fac baie şi ies, să merg la celula noastră.

Acest gen de libertate, al epocii numite, îmi este absolut străin; parcă aş asculta o relatare despre o închisoare din altă ţară. În anii mei de detenţie, de mai târziu, contactul liber, îngăduit între deţinuţii cazaţi în celule deosebite, era inimaginabil. Lămurirea vine îndată: deţinuţii se cunoşteau între ei, deoarece în cursul zilei lucrau în ateliere.

– Pe scări, când urcam la etajul meu, un cetăţean în vârstă – nu ştiu dacă era intelectual sau muncitor – vine la mine, se uită într-o parte şi-n altă parte, şi-mi spune: “Domnule, scăpăm anul ăsta? În toamna asta?”

Pentru orice cititor care nu a fost închis, scena este de neînţeles. Pare extrasă dintr-o piesă absurdă. În penitenciare, oricât se străduiesc deţinuţii – oameni ca tot omul – să onoreze convenţiile aşa-zisei comportări civilizate şi regulile politeţei, ale lui “ceea ce se face şi nu se face”, ale bunei-cuviinţe, împrejurările excepţionale îi determină la o purtare ieşită din comun, cum este, de pildă, aceasta: un necunoscut se apropie de alt necunoscut, îngrozit de propria sa temeritate, şi pune o întrebare la care omul liber s-ar aştepta mai puţin: “Domnule, scăpăm anul ăsta? În toamna asta?”

– Zic: “Domnule, uite ce e. Eu am fost totdeauna mai sceptic. Ştiu şi eu? Nu cred c-am scăpa anul ăsta”. – “Ascultă, domnule: dacă nu scăpăm anul ăsta, aici murim toţi.” Zic: “Doamne, ce prostie am făcut! Doar ştiam că nu se cade să spui niciodată unui om disperat, unui bătrân, că nu scăpăm peste o lună de zile!” Deşi eu mă aşteptam să fac cel puţin zece ani. Mai mult nu credeam nici eu că stau. Şi spune: “Aici murim, domnule, toţi!” A plecat. Mă iau pe urma lui, repede: “Domnule, nu te-am cunoscut cine eşti. Există turnători. Ai răbdare, -n toamna asta suntem acasă”. – “Aici murim, ascultă-mă pe mine, domnule, murim toţi. Dumneata nu ştii ce se-ntâmplă aici.”

Păţania e verosimil a fi stârnit multe nedumeriri în inima şi-n cugetul recentului sosit. Ea se corobora cu simţământul de fals stârnit de ciudăţeniile celulei sale, de impresia trucajului scenic. Era pusă alături de cuvintele îngrozitoare ce sfâşiau tăcerea zilelor şi a nopţilor. Ameninţarea imposibil de decriptat, de indicat cu degetul, de definit, ce plutea în atmosferă, era întărită de spaima acelui om vârstnic şi neputincios. A sugerat-o şi a dispărut, iar Aurel Obreja a rămas cu acest nou cuţit înfipt în el.

– Mă duc în camera mea, zicându-mi: “Ce poate să se-ntâmple aici?” Ei, într-o seară, înainte de masă, vine caraliul. Ne facem bagajul şi ne cară la camera de tortură 99, renumita cameră de tortură din Gherla. Acolo, când am intrat, tineret foarte mult. Cred că au adunat toţi tinerii din ţară care n-apucaseră să vină la Târgşor. Când au desfiinţat Târgşorul, nu răzbiseră să ne strângă la un loc şi ne-au condus la Gherla direct, unde se făceau “demascările”. Primul care m-a întâmpinat a fost un coleg de liceu de-al meu, care fusese şi la mine acasă, la Bicazul Ardelenesc. Zice: “Bine că ai venit, Aurele. C-aicea o să fie perfect”. Îl întreb: “Voi ce faceţi aici?” – “Ne triază să ne ducă-n fabrică.”

Liniştitoare perspectivă. În sfârşit, timpul fără capăt al detenţiei devenea util şi urma să fie umplut cu realizările mâinilor şi inteligenţei.

– M-am întâlnit şi cu Maxim Virgil, cu Titi Stoica, Titi Lupoaia, cu care plecasem de la Târgşor, cu care fusesem bătut de Maromet. Ei, ne-am luat, ne-am îmbrăţişat. Şi cu o mulţime de alţii: nişte copii. Dar am văzut noi, cei aduşi acuma, că foarte mulţi stăteau într-o parte; iar într-un colţ, în stânga camerei – era mai mare -, i-am zărit pe unii pe care nu-i cunoşteam. Tot acolo erau Stoian, Cobzaru, pe care îi ştiam de la Târgşor. Zic: “Măi, Bebe, ce-i cu «reeducaţii’ ăştia de la Târgşor pe aici?” – “Aaah – zice – i-am izolat acolo, i-am pus la perete. Acolo-i colţul lor!” – a glumit. “Dar, Bebe, ăla cine-i?” – “Ăla-i Ţurcanu” – spune. Doamne, când am auzit de Ţurcanu.

Renumele acestuia, câştigat la Piteşti, spărsese toate zidurile închisorilor din ţară şi vuia pretutindeni.

– Însă habar n-aveam ce se întâmpla exact. “În sfârşit – îmi zic -, ce dacă-i şi Ţurcanu? Atmosfera-i plăcută, totuşi.” A venit ora mesei. Nu mai era disciplina de dincolo. Am mâncat. Constatam că se refăceau cele două grupuri: se micşora numărul acelora din jurul nostru şi se înmulţeau cei din colţul “reeducaţilor”. Şi, la un moment dat, cei aduşi de prin alte părţi, din preajma noastră, zece, cincisprezece, douăzeci: “Pe unde-ai fost?” – “Ce ai mai văzut? – “Ce ai auzit?” – “Când scăpăm?” – “Ce cutare?” – “Ce altceva?” Am început şi eu mai întâi şi mai întâi cu veştile, că astea erau totul pentru un deţinut. “Uite, asta am auzit, asta vă spun. Nu-i nimic de la mine.” Bun. Dar am băgat de seamă că echipa din colţ se tot uita înspre noi.

– Pe chipurile lor n-aţi citit nimic prevestitor de rele? – mă mir.

– Nimic.

– Nici urmă de tortură?

– Nu, că pe cei chinuiţi îi scoseseră-n alte camere. Aşa cum urmau să facă şi cu noi, când veneau alţii noi. Abia pe urmă ne “reeducau”. Şi deodată, cum povesteam noi acolo, noi cinci inşi, atâta l-am auzit pe Ţurcanu: “Pe ei, mă, .tu-le Dumnezeii mamelor lor de bandiţi, şi omorâţi-i!”

Aici se cuvine să reiau unul dintre pasajele relatate de Dumitru Bacu, în excelenta sa lucrare Piteşti. Centru de reeducare studenţească.

Către sfârşitul perioadei cât a înflorit “reeducarea”, au fost aduşi elevi. Din porunca lui Eugen Ţurcanu, ei au fost atraşi către doctrina legionară, învăţaţi cântecele Mişcării, normele de conduită ale ei, să postească şi să se roage, au fost iniţiaţi în teologie, iar patriotismul – care îi îndemna pe toţi să săvârşească acte ca acelea ce-i împinseseră în faţa instanţelor judecătoreşti – le-a fost exacerbat. În cele din urmă, când s-a socotit că educaţia le era desăvârşită, au fost încadraţi în “Legiunea Arhanghelului Mihail”. Nici unul n-a bănuit că cele prin care treceau constituiau doar un scenariu, că îndrumătorii care le câştigaseră încrederea deplină, stima, dragostea, care le urmăreau evoluţia spirituală şi le conduceau paşii, abjuraseră în torturi fără seamăn, iar acum se prefăceau doar a crede cele ce le inculcau copiilor. De ce avea loc această însămânţare a crezului legionar în nişte suflet nevinovate şi deschise către orice idee ar fi părut generoasă? Era efectuată în baza unui principiu enunţat de către conducătorul “reeducatorilor”: “Pe cât de mare e înălţimea, pe atât de adâncă şi definitivă căderea”. Căderea urma să fie propria abjurare a elevilor, abjurare a ceva ce nici nu cunoscuseră cu câteva luni în urmă, ce le rămăsese străin până să le fie forţată inima să-l accepte cu entuziasm de la învăţătorii lor.

Nu poate fi închipuită mai sordidă culpă morală decât aceea de a forma nişte copii, pentru a-i acuza ulterior tocmai de această formare, de care numai tu te faci vinovat, vina lor fiind aceea de a-ţi fi acordat ţie credit. Şi nu numai de a-i acuza, ci de a-i obliga să se de-formeze exact în sensul opus învăţăturilor tale, din sfânt – idealul ce le fusese inculcat prin şiretenie – să ajungă blamabil – după chipul şi asemănarea mişeliei dascălului lor însuşi.

Acest exemplu mi se pare cel mai elocvent în punerea la stâlpul infamiei a comunismului. Nu cred că scurgerea timpului mai poate produce un altul mai înjositor în denunţarea înclinării spre rău a minţii umane. Şi o singură aruncare de priviri asupra epocii post- (însă nu mai puţin cripto-)comuniste pe care o trăim, ne face să ne cutremurăm. Că nu asistăm oare la acuzarea comuniştilor de a fi fost comunişti efectuată de către chiar foştii lor profesori de marxism, de către ziariştii incisivi ai Scânteii şi României Libere , de către o parte din nomenclatura de ieri, ajunsă azi a reţine puterea?

Jocul continuă.

Tags

Related Posts

Share This

7. Pe ei, ma, si omorati-i!

Atmosfera de intimitate amicală din bucătăria domnului Aurel Obreja s-a destrămat. Glasul său curat, tenoral, vădind prin limpezimea lui exerciţiul cântării, o voce ale cărei sunete aproape că-şi lasă definit şi pipăit conturul desenat în jurul unei străvezimi încântătoare pentru timpane, nu se încordează măcar acum, când evocă explozia diabolicului în existenţa sa. Îşi continuă depănarea istorisirii, de parcă ar decanta o băutură dintre cele mai obişnuite, deşi puternic alcoolizată – însă cu care presupune că oricine se cuvine să fie obişnuit, dacă om este – cum ar fi tescovina, de pildă.

Numai eu nu intru în tagma acelora obişnuiţi să accepte viaţa aşa cum este şi am moştenit-o. Pentru mine, taclalele despre suferinţele detenţiei au luat sfârşit. Începe purgatoriul.

– Şi, la un moment dat, cum povesteam noi acolo, cei cinci inşi, atâta l-am auzit pe Ţurcanu: “Pe ei, mă, .tu-le Dumnezeii mamelor lor de bandiţi şi omorâţi-i!” Am fost prins, pus jos şi m-am trezit cu mâinile legate la spate, legat la picioare – la glezne, la genunchi -, la ochi şi cu un prosop în gură. Asta într-o fracţiune de secundă.

A priceput că intrase pe mâna “reeducatorilor” de la Piteşti. Era atât de zăpăcit de năpustirea fulgerătoare, de învălmăşeală, de surpriza trecerii de la o stare de destindere călduroasă la şocul brutalităţii – de neconceput de un cuget sănătos, încât făcu o deducţie stupidă, cum numai naivitatea bunului simţ şi a omeniei pot scorni: “Ahaaa, au vrut să sară pe noi ‘reeducatorii’ şi probabil că unii ne-au luat apărarea.” Omul normal nu poate accepta că toţi ceilalţi semeni sunt nebuni.

– Da’ de unde, că toţi s-au repezit pe noi! Va să zică, ne-au legat. Şi spune Ţurcanu: “Bateţi-i sistematic!”

– Cum arăta Ţurcanu?

– Înalt, puţin uscăţiv. Avea o privire extraordinară, acest Ţurcanu. Nu era băiat urât, că pe atunci era tânăr şi el. Totuşi, avea ceva de criminal în uitătură, mi-am dat seama când l-am cunoscut mai bine, pe pielea mea. Când îl zăreai – până nu-l cunoşteai ce făcea -, îţi dădeai cu părerea că ar fi fost un om cumsecade. În clipa când îl cunoşteai şi vedeai cu câtă cruzime bătea acest om, vă spun că te apuca tremuratul şi amuţeai în faţa lui, adică nu mai puteai să spui nimica. Numai când intra Ţurcanu în camera 99, la toţi ni se declanşa nevoia să ieşim afară. De frică, ştiţi. Toţi ne ceream să mergem la veceu. Asta e. Avea sprâncene groase, unite deasupra nasului. Şi ochi adânci, nu prea mari. Gura bine conturată, cu bărbia adusă în faţă, cu gaură-n ea. Fruntea o avea înaltă. Faţă de noi, era rotund la obraji. Mâinile mari, cu degete foarte lungi. Ne strângea de gât de ne cuprindea, când venea, seara, să ne vadă “în poziţie”. Când apărea, am fi vrut să intrăm prin zid.

Vorbitorul reia, ca pentru sine, pe ton scăzut şi gânditor:

– Bătuţi sistematic.

Apoi, apăsat de vedenia scenei, îmi relatează:

– Ne-au prins aşa – adică pe cei cinci -, ne-au prins pe sub braţe, ne-au ridicat. “Începeţi!” Şi când au început să ne lovească. O făceau cu bucăţi de scânduri, cu pari din carpen, de la priciuri. Unul ne ţinea de braţ, altul de cap, de haine; de haine mai mult. Au început să urle, ţipau ca nişte canibali. Ne loveau cu bocancii în gură, în burtă, cu toate instrumentele de tortură pe care le aveau acolo, cu fel de fel de cauciucuri cu sârmă în ele – aduse din fabrică -, cu bucăţi de fier, cu cozile ascuţite ale lingurilor. Chiar că semăna cu un dans macabru la canibali înainte de a ne mânca. Prima dată mi-a venit să râd. Dar durerile mi-au tăiat tot cheful. Au durat aceste bătăi cam patru-cinci ore. Ne cărau, în lovituri, jur-împrejurul acelei camere enorme, încât eram vineţi, ca morţii, şi nu mai eram buni de nimica; atârnam ca nişte cârpe ude. În sfârşit, ne lasă. “Gata-i? La colţ cu ei!” Ne-au pus la colţ. “Dezbrăcarea-n pielea goală!” Ne-au dezbrăcat în pielea goală. Ne-au pus în picioare, tot legaţi la ochi, bineînţeles, şi la mâinile care ne erau la spate, legaţi la glezne. Aceştia se “reabilitau”, se “reeducau”. Pentru a demonstra că s-au rupt de noi, de cei care la Târgşor îi încurajaserăm împotriva “reeducărilor”, erau datori să ne bată. Şi, cu cât ne băteau mai mult, cu atât scăpau mai repede din “poziţie” – o să aflaţi ce-i aia – şi din tortură. Am priceput imediat ce se-ntâmpla acolo. L-am iertat şi pe colegul meu şi pe toţi i-am iertat, care ne loveau când ne plimbau împrejurul camerei ca pe nişte hoituri, că nu mai eram oameni. Şi i-a îndemnat pe toţi elevii care erau acolo: “Uitaţi-vă, mă, la şefii voştri, uitaţi-vă la «comandatura’ din Târgşor, mă, că din cauza lor faceţi voi ani grei de închisoare! Ăştia sunt vinovaţi, mă! Uitaţi-vă la şefii voştri!” Şi le mai spune: “Treceţi acuma, scuipaţi-i şi loviţi-i!” Iar nouă: “Deschideţi gura, mă!” Ne-au deschis ei gurile, că veneau şi-ţi băgau aicea câte o bucată de lemn sau altceva. Fizic, eram topiţi. Cu mintea, la fel. Aproape nu ne mai dădeam seama ce era cu noi.

Mi-a indicat îmbucarea laterală a fălcilor. Continuă.

– Nu conta că-ţi rupeau buzele, nu mai avea importanţă. Acolo eram puşi să ne omoare! Şi au trecut unul după altul. Pe rând, să arate că se desolidarizau de noi. Fiecare ne lovea. Unii cu ură. Te scuipau cu flegmă. Doamne. Şi am fost din nou pălmuiţi, tot aşa câteva ore la rând, scuipaţi. El, tot timpul: “Uitaţi-vă, mă, la şefii voştri! În ce credeaţi voi!. Uitaţi-vă cum arată.”

Este o impietate să ascult descrierea acestor cazne, să o imprim pe casetă şi mai apoi s-o transcriu liniştit pe hârtie, fără să resimt canonul cu intensitatea acelor hristoşi urcând Golgota pentru că au refuzat minciuna şi nu s-au închinat în faţa altarelor pe care şi le înălţa dictatura. Caut un criteriu de comparaţie, să-mi pot asuma cât de puţin din umilirea, din durerea celor cinci băieţi, un criteriu de comparaţie să-mi apropriu situaţia lor, să o înţeleg mai bine prin experienţa mea însăşi.

Ceea ce găsesc e smuls din trecutul prea recent şi n-are nimic comun cu acest martiriu asemănător cu al primilor creştini. Totuşi, imaginea din memorie dezvăluie ceva: dorinţa comunismului de a murdări, de a demonstra că orice şi oricine sunt nimic, de a preschimba totul în moarte, într-o moarte înjositoare, într-o moarte de lepros, de javră, de neputincios. Este imaginea procesului soţilor Ceauşescu, cât de revelatoare pentru dispreţul de dreptate, de respect pentru fiinţa umană al acelora care ne conduc de cincizeci de ani!

Inşii care au poruncit asasinarea lor au contribuit din răsputeri, la timpul gloriei, să ne impună un cult al preşedintelui ţării, să-l socotim cel mai inteligent, cel mai patriot, cel mai apt de sacrificiu pentru binele poporului. Au clădit un soclu de fum de tămâie pe care au urcat portretul pictat în culori smulse din razele soarelui, reprezentându-l pe conducătorul lor. Când le-a venit la îndemână, au vestit poporul că avea de-a face cu un individ pe care era foarte uşor să-l împiedici să-şi mai deschidă gura pentru a se apăra, cu o zdreanţă din care putea rupe oricine o bucată să-şi şteargă cizmele cu ea. Ulterior – cu un mic sac de carne însângerată. Menirea comunismului este să demoleze, să trădeze, să secătuiască. Să scuipe, cum am văzut.

Am săvârşit o impietate de alt ordin aducând în discuţie un criminal, oricât de tragic i-a fost sfârşitul. Între călău şi victimă nu poate încăpea nici un fel de asociere, de paralelă. Totuşi, această nouă impietate ne foloseşte să înţelegem că orice reprezentant al comunismului, de îndată ce are puterea în mână, dovedeşte a fi bolnav la rândul său de complexul Ţurcanu .

– Printre tinerii de acolo, am văzut nişte copii între paisprezece şi şaisprezece ani. Îmi aduc aminte de un elev de la Buzău, fiul unui aviator, care a trecut pe lângă noi şi când a dat aşa, cu palma, ne-a mângâiat. Parc-am prins curaj. Şi n-a vrut să ne scuipe. Şi l-au chemat imediat bătăuşii, Ţurcanu, Mărtinuş, Livinschi. Ăia: “De ce nu-i loveşti, mă, şi nu-i scuipi?!” – “Păi – zice -, eu nu i-am cunoscut niciodată. Mie nu mi-au făcut nici un rău.” – “Lasă, că te punem noi alături de ei!” Copiii erau îngroziţi de ce vedeau; şi de frică sigur că făceau tot ce le spunea Ţurcanu. Ne scuipau şi ne loveau după cum li se ordonase: noi eram aceia din cauza cărora regimul nu-i pusese în libertate, pentru că noi refuzaserăm “reeducarea”. Unii credeau că aşa era. Alţii n-o credeau, dar erau înspăimântaţi.

“De frică, făceau tot ce le spunea Ţurcanu.” Propoziţia-cheie a fost rostită. Românul “liber”, de frică îşi vindea colegul de serviciu, prietenul, ruda. Românul “reeducat”, de frică nu numai că-şi vindea colegul de celulă, dar îi devenea şi călău. În schimb, românul “reeducat” a suferit iniţial suplicii ce depăşesc putinţa de răbdare şi, dincolo de acestea, a fost păzit zi şi noapte să nu se sinucidă pentru a se împiedica să acţioneze împotriva propriei conştiinţe. Astfel ajunsese de înţeles metamorfozarea lui în fiară.

– După ce au trecut şi torturile astea, ne-au aşezat pe jos, tot legaţi şi cu bătăuşi în jurul nostru, ne-au pus “în poziţie” pe ciment, în pielea goală. S-au dus la veceu, unde aveau pregătite fecale şi urină şi ne-au adus într-o gamelă să mâncăm. Nici unul n-a acceptat aşa ceva. Însă aveau lucrate din pari un fel de lopăţele, aşa ca nişte dălţi. Întâi ne înfigeau beţe în gât, sub bărbie, la guşă. Apoi ne-au băgat lopeţile în gură, ne-au căscat-o şi. Doamne!. ne turnau pe gât, ne înfundau, vomitam. Îţi venea să-ţi dai şi stomacul afară! Ţurcanu zicea: “Aşa au mâncat, mă, toată viaţa c.t, aşa cum le dăm acum să mănânce. Nu le place, hă?! Au vrut să fie şefi mari, comandanţii voştri. Uitaţi-vă la şefii voştri!” În sfârşit, s-a terminat şi cu episodul acesta. Apoi aveau făcut un sex de femeie din săpun şi ziceau că era Maica Domnului; şi un membru bărbătesc îl închipuia pe Iisus Hristos. Şi te obligau să mergi să te închini lor şi să le săruţi pe un scaun unde le puseseră. Te loveau cu parii în cap. Nu mai aveai nici o voinţă. “Pupă, mă, pupă, mă, că-n ăştia aţi crezut voi, Dumnezei şi Cruci!” şi nu ştiu ce. Pe urmă, treci la tortură, treci la “poziţie”, zi şi noapte, zi şi noapte. Două săptămâni n-am dormit. Dar nici nu mai puteai dormi. Nu ştiam ce vor!

– Ce se-nţelegea prin “poziţie”?

– În primul rând, te ţineau într-un picior, cu celălalt ridicat, cu mâinile-n sus. O oră, două. Zic: “Măi, s-or sătura!” Da’ de unde! Câte trei-patru ceasuri. Nu mai puteai? Lăsai mâinile-n jos? Te loveau cu parii peste mâini, ţi le rupeau. Nu mai puteai. Fiecare eram păziţi de doi-trei care ne băteau, “să se reabiliteze”. Şi “s-au reabilitat” o mulţime pe pielea noastră. La un moment dat, îţi puneai mâinile pe cap şi le lăsai acolo. Ei te loveau, tu nu mai puteai, pur şi simplu: nu mai aveai tărie să le ţii în sus. Să stai într-un picior, la fel nu mai puteai – ore-ntregi, zile-ntregi. Cât să poţi sta? Te lăsai în jos. Pe urmă, să faci flexiuni: sute de flexiuni, jos, în picioare, jos, în picioare. Nu mai puteai. Apoi te lăsau. Te puneau jos, cu picioarele-ntinse, aşa, să-ţi apuci vârfurile degetelor de la picioare cu mâinile, ziua cu ochii la soare – pătrundea niţel -, iar noaptea cu ochii la becul ce era în mijlocul acestei camere. Nu mai puteai nici aşa. Aveai impresia că intri în cimentul ăla. Te loveau, te băteau; degeaba: nu mai puteai, s-a terminat. Ne-au luat într-o seară şi ne-au bătut numai în cap, cu nişte scânduri, aşa, tot capul l-au tocat, încât a doua zi capetele noastre arătau ca nişte mine din alea marine, cu colţi. Se făcuse capul cât un balon. Eram negri toţi, absolut, până şi pe faţă. “De ne-ar omorî mai repede.” – ne ziceam. Pe mine m-au bătut aici la tălpi. Apoi a început să se usuce muşchiul ăsta de pe braţ, s-a-ngălbenit şi am făcut o fractură de humerus. Mi-au pus comprese cu apă rece, să mă facă nou. Acuma le simt, toate loviturile astea. Ca tortură, aveau nişte cleşti, ca alea de spart alunele. Te strângeau cu cleştii de fiecare falangă, la fiecare deget de câte trei ori. Dacă rezistai la asta, treceau la picioare; aşa încât degetele noastre, mâinile, labele erau numai răni şi miroseau a cadavru.

Îmi închipui că era o caznă preferenţială pentru un sculptor; pentru el, degetele sunt la fel de preţioase ca şi pentru pianist.

– Pe urmă, în ceea ce priveşte mâncarea, ne puneau gamelele la o anumită distanţă de noi. Ne ţineau cu mâinile la spate, în genunchi. Mâncarea ne-o aduceau fierbinte. Trebuia să te laşi cu încetul în jos şi fără lingură, fără nimic, să-ţi dai drumul deasupra castronului sau a gamelei. Să cazi în acelaşi timp cu bărbia şi cu fruntea, că altfel se vărsa gamela şi te băteau şi pentru asta. Dacă nu-ţi dădeai drumul în jos, te-mpingeau de la spate; nu exista să nu vrei să mănânci aşa. Şi cădeai cu nasul şi cu faţa în clocotele alea. Eram plini de răni la gură, arşi la buze, la nas, la ochi. O nenorocire. Nu puteam înghiţi nici pâinea. Corpul nu mai primea mâncare. Şi tot aşa miroseam. Şi, Doamne, ce era. Au durat chestiile astea cu tot felul de torturi. Altă metodă: s-a adus într-o zi un castron cu sare. Şi au pus apă peste ea. Era atât de multă, că nici nu s-a mai topit, aşa de concentrată ajunsese apa. Ne-au obligat s-o bem. Refuzai? Ţi-o turnau pe gât, tot cu beţele alea ascuţite înfipte-n gât şi cu lopăţelele. Nu puteai altfel, că erai trântit pe jos, trebuia să-nghiţi, că altminteri mureai: ei tot turnau. Beai cât puteai. Vă-nchipuiţi şi dumneavoastră când ajungea sarea aia în stomac şi-n intestine: te ardea o sete groaznică. Şi-ncepeai: “Apă! Apă! Apă! Apă!” Crăpai. Plesneai. Noaptea, mai ales, când stăteam “în poziţie”, mă ceream colegului ăsta al meu, că pe el îl puneau să mă păzească, împreună cu nişte băieţi de prin Neamţ, pe care-i cunoşteam din Piatra, şi mă ceream la veceu. Mă ducea. Ziceam: “Măi, Bebe, n-am nici o nevoie. Dă-mi nişte apă să beau”. Îmi dădea câte o cană. Ziceam: “Dă-mi găleata”. Beam din găleată cât puteam. Şi probabil că l-au simţit sau l-a turnat cineva că mă scotea prea des şi, când m-am cerut într-o noapte, n-a vrut să mă ducă. “Nu mai merg cu tine. Stai ‘în poziţie’, banditule!” Am stat “în poziţie”. A discutat, totuşi, cu unul dintre ăia care mă păzeau şi zice: “Du-te tu cu el iară”. Aveau, vedeţi, şi câte o licărire de umanism. Dar astea îi costau viaţa: puteau să-i pună şi pe ei alături de noi. Se temeau. Altă dată m-a dus din nou. “Apă-mi trebuie.” – “Nu mai aduc apă.” – “Dă-mi voie să beau din aia sărată” – că apa de pe conductă era sălcie la Gherla: nu se putea bea; era doar pentru veceu. M-am repezit la closet şi am început să beau apă din pumni.

Tace. Tac. Flacăra sâsâie. Vrea să se stingă.

– Ne-au pus să ne batem între noi. Nu ne-am bătut. Şi asta era una dintre metode. Dacă accepţi să te baţi, are loc un fenomen: dacă ai impresia că celălalt te-a lovit un pic mai tare, îţi zici: “Aha! Ai dat anume!” Şi îl loveşti şi tu mai tare. Te loveşte şi el mai tare. La rândul tău, îl loveşti şi tu. Atunci ne-am hotărât, orice s-ar fi întâmplat, să nu aceptăm asta. Am avut o încredere extraordinară în colegii cu care am fost torturaţi. Şi niciodată n-am avut îndoiala că aceşti oameni se vor pierde pe drum. Şi ne-a ajutat şi credinţa în Dumnezeu şi faptul că ne făcuserăm un program şi de rugăciuni şi meditaţii la Jilava, pe care l-am menţinut tot timpul. În sfârşit, după vreo două-trei săptămâni, ne-au lăsat să ne culcăm.

Ochii îmi scapă către partea din spate a medalionului din os pomenit nu de mult. Arhanghelul Mihail, cu spada în mâna stângă, atârnată pe lângă trupu-I de lumină, iar în dreapta cu Crucea de la Sfântul Mormânt, tocmai pogoară asupra României Mari, reprezentată prin harta ei. Ţara, patria noastră, îl primeşte matern, ca scoica din care Afrodita a urcat la viaţă din adâncurile întunecoase ale mării, înghimpată de raze.

De ce n-a coborât Arhanghelul atunci când acei tineri şi-au trebuit murdări buzele sărutând idolii “reeducatorilor” şi când Hristos a fost iarăşi şi iarăşi scuipat şi bătut în cuie în trupurile lor nimicnicite?

De ce?

Tags

Related Posts

Share This

8. “Banditilor, v-ati gandit sa va faceti demascarea?

Trecuseră două-trei săptămâni de torturi neîntrerupte şi umiliri de neconceput, în care perioadă cei câţiva intraţi în focurile “reeducărilor” au fost, pe deasupra, împiedicaţi total să doarmă. “Ce vor de la noi?” – era întrebarea chinuitoare pentru toţi.

Una este să cunoşti obiectivul torţionarului şi să primeşti tortura deoarece refuzi oponentului tău a şi-l atinge, iar alta să ai convingerea că te afli în mâna unor forţe demente, ale căror jucărie ai devenit. Conştiinţa că adversarul tău şi-a propus atingerea unui scop este, într-un fel, liniştitoare, oricât ţi-ar fi acesta de duşmănos: împlinindu-şi el ţelul propus, îţi redobândeşti liniştea – fie şi aceea a morţii. Această convingere e asociată alteia, în mod indiscutabil, anume aceleia că realizarea ţelului său depinde de tine. De aici deduci că ţi-ai păstrat libertatea de cuget şi acţiune. A avea liber arbitru constituie o condiţie a fericirii.

Alta este să constaţi a fi devenit peste noapte proprietatea unor mecanisme destructive cu care nu poţi stabili nici un contact uman, nici al discuţiei – oricât de rebarbativă -, nici al afectelor – oricât de absurd în situaţia dată.

Tocmai fiindcă celor supuşi “reeducării” le era eliminată orice şansă de a-şi lua viaţa, le dispăruse – până la ultima nădejde – încrederea că ar mai fi putut contribui în vreun fel la diriguirea propriului destin. Cu alte cuvinte, fuseseră jefuiţi de liberul arbitru. Aceasta nu mai reprezintă o situaţie dramatică aidoma celorlalte. Încep să plutească în aer spaimele tragediei metafizice. Ţi se impune abandonarea condiţiei umane, ruptură ireparabilă. Despărţirea abruptă de specia ta este însoţită de un avangust al absolutului şi al iremediabilului.

“Ce mai vor de la noi?”

La capătul acestei prime perioade, li s-a îngăduit să pună capul jos să se culce.

– Ne-au lăsat să dormim cam trei-patru ore şi ne-au sculat noaptea. “Bandiţilor, v-aţi gândit să vă faceţi ‘demascarea’?”

Domnul Aurel Obreja mă întreabă de parcă acum am fi atunci, iar eu alături de dânsul, buimac de amorţeala creierilor:

– Ce “demascare”?

Apoi reia imitarea glasului lui Ţurcanu:

– Zice: “Tot ce aţi lăsat afară şi interesează Securitatea!” – “Dar. am declarat – spun – tot ce a interesat ancheta.” – “Nu-i nimic. Zi ce ai făcut afară.”

Camera fu populată peste măsură cu alte cadavre ambulante. Acele personaje noi care suportaseră tratamente identice prin alte camere, iar acum erau aduse aici pentru Marele Spectacol al Înfrângerii celor cinci.

Intra în tehnica uzuală a partidului comunist ca, în vederea stăpânirii oamenilor, “autocriticile” să se săvârşească de faţă cu turma întreagă în care se număra victima. Celelalte “oi” aveau datoria să se amestece în farsa Spovedaniei (o numesc astfel pentru că, inversându-se modelul sacru, la capătul “confesiunii” urma “angajamentul” de a nu mai repeta greşeala şi de a făptui conform indicaţiilor, întocmai ca în cazul energumenului pregătindu-se să-şi îndeplinească un canon ce să-l curăţească); ele acuzau, dezvăluiau faţete ale “adevărului” omise de cel în cauză, cereau “o principialitate neabătută” din partea “adunării generale”.

Apariţia celorlalţi chinuiţi oferea celor de faţă oglindirea măsurii în care le era descompus propriul biologic. Al doilea lucru dedus fu că la ei, în camera 99, se desfăşura exterminarea exemplară, aceea “la cel mai înalt nivel”.

Dacă aici nu reuşeau să te convingă să declari tot ce voiau, însemna că trebuia să te omoare. Chiar ei spuneau asta. Acolo, la cimitirul din Gherla, era un haiduc, un hoţ – Roja Şandor. Avea o cruce mare. Şi ne ameninţau: “La Roja Şandor cu fosilele! Voi sunteţi fosilele deţinuţilor!”

Dacă era de mirare faptul că aşa-zisa ordine interioară a penitenciarului încăpuse pe mâna tot a unor deţinuţi politici, lucrul era, în acelaşi timp, de înţeles: aceştia fuseseră “reeducaţi”; administraţia avea încredere în ei şi se ajuta cu “vigilenţa” lor. Dacă deţinuţii “reeducaţi” circulau slobod de la o celulă la alta, ba chiar mutau confraţi de-ai lor de ici-colo între zidurile închisorii, oricât de uluitor era, aceasta putea fi explicat prin comoditatea sau delăsarea aceleiaşi conduceri. Dacă “reeducaţii” îşi chinuiau colegii, cum s-a văzut anterior, se putea explica printr-o aplicare vinovată a principiului liberal laissez faire, laissez aller , în mod intenţionat înţeles aberant. În loc ca, datorită libertăţii de mişcare şi a iniţiativei particulare presupuse de acest principiu, viaţa obştească să se îmbunătăţească, ea ajunsese în puterea unor brute şi a unor cazuri patologice, se degradase până la a-i fi preferată sinuciderea.

Am înşirat aceste modificări ale regulamentului de ordine interioară, specifice Gherlei atunci, pentru a arăta că minţile celor căzuţi îşi mai aflau rezerve argumentative întru falsificarea situaţiei de fapt. Bineînţeles că falsificarea le era inutilă şi dăunătoare. Însă intră în regula gândirii oamenilor de bun-simţ şi cumsecade. La ce mă refer? Nici unui ins normal nu-i vine uşor să accepte fără nenumărate împotriviri, cârtiri şi refuzuri evidenţa că semenul este fundamental rău. Cu atât mai dihai când acesta reprezintă unul dintre organele Justiţiei care, la rândul ei, acţionează în numele Ordinii în Stat însăşi şi reflectă felul în care se comportă guvernul Patriei faţă de cetăţenii reprezentaţi de el.

Or, pumnul de condamnaţi torturaţi în camera 99, printre care şi domnul Aurel Obreja, avea acum proba de neînlăturat că Securitatea era prezentă printre ei, că acţiona minut de minut, că insufla frângeri de mădulare şi suflete, poruncea paşii de străbătut până la dezumanizarea totală a victimelor, conducea caznele prin mijlocirea “reeducaţilor”. Această dovadă era: revenirea la anchetă, în condiţiile unei sălbăticii fără nume, de data aceasta o anchetă condusă de unii dintre condamnaţi înşişi, în speranţa că, într-o bună zi, vor fi răsplătiţi cu grade ofiţereşti, cu bunurile materiale corespunzătoare şi, desigur, cu eliberarea, indiscutabil înainte de termen.

Securitatea nu mai avea suficienţi anchetatori? Nu mai avea suficient timp? Nu mai avea suficientă cruzime? Le avea pe toate cu prisosinţă şi nu arareori folosea aceleaşi metode ca şi “reeducatorii”, căci de ea fuseseră instruiţi cum să distrugă fiinţa umană. Ca să punem punctul pe i , ea urmărea un scop. Acesta s-a revelat doar când “reeducările” au fost sistate, cu prilejul pregătirii procesului “reeducatorilor”, un scop pe care nu este cazul să-l deconspirăm acum, când urmărim cu ezitare formularea gândurilor şi a intuiţiilor acelora care abia mai puteau judeca, nedormiţi, bătuţi permanent, în criză comiţială perpetuă.

Asistând la felul cum se “demascau” unii pe alţii mai vechii suferitori ai procesului de “reeducare” cu bâta, domnul Obreja trage concluzii:

– Greşeala studenţilor, socot eu, a fost că, stând la Piteşti împreună, cei din Moldova cu cei din Muntenia şi cu cei din Ardeal, şi-au povestit unii altora viaţa; şi aşa, în discuţii intime, sigur că au dat în vileag şi lucruri pe care le-au ascuns la Securitate. Ăsta le-a fost ghinionul: se cunoşteau între ei prea bine. Noi nu ne-am povestit nimica şi mai ales despre cei care au rămas afară. Nu ne interesau lucrurile astea. Aveam, totuşi, o altă educaţie.

– Ţurcanu îi lăsa şi pe ceilalţi “reeducatori” să se amestece în ordonarea torturilor? – mă interesez, deoarece mi se pare imposibil ca un singur individ să preia o masă atât de enormă de informaţii, să o prelucreze în minte şi să hotărască unde erau legăturile nesigure şi se resimţea nevoia completării lor; mai ales să aleagă mijloacele ce ar fi putut smulge acele adaosuri “necesare”.

– La început, nu. El a condus tot. Pe urmă, am rămas pe mâna altora. Ţurcanu era prea ocupat cu tot etajul, cu toată închisoarea şi cu fabrica. Nu mai venea decât seara.

– În fiecare seară?

– În fiecare. Pentru că în acea perioadă noi eram în plină atenţie, ca cei care înfruntaserăm “reeducatorii” de la Târgşor, cum ştiţi. Mai trecea şi-n timpul zilei o dată, de două ori. Seara venea anume pentru bătăi. Ziua rămâneau Livinschi, Popa Ţanu, Mărtinuş; erau mulţi. Nici nu mi-i mai aduc aminte.

Vorbitorul trece la altă categorie dintre cei prezenţi acolo:

– Copiii aduşi au fost ţinuţi astea vreo douăzeci de zile, poate chiar o lună, doar ca să vadă schingiuirea noastră, cât a fost cea mai cumplită. Pe urmă, au început să-i pună şi pe unii dintre ei “în poziţie”. De jur-împrejurul camerei au adus doar oameni bătuţi prin alte camere şi care nu se “reeeducau”. De aia-i aduceau la “Camera Morţii”. Erau mulţi acum – patruzeci, cincizeci – “în poziţie”. Mă gândeam că, probabil, comuniştii puseseră mâna pe toată lumea, pe toată omenirea. Şi era la latitudinea lor, aveau libertatea să ne omoare.

Gândul era firesc când constatai că nu mai puteai nădăjdui în alt ajutor decât al lui Dumnezeu. Unul după altul, toţi cei trecuţi prin “reeducări” au ajuns la această concluzie – de fapt, lipsită de temei. Era, însă, unica explicaţie logică a celor ce se petreceau. Şi cât de uşor este de făcut saltul de la această idee la autoconvingere! Dacă pământul e al lor, de ce să mă mai opun? Singur nu voi putea nimic împotrivă-le. Astfel acceptai căderea ca pe ceva firesc; intrarea în tagma criminalilor, ce ţi se cerea cu atare violenţă nebunească. Pentru a nu bate la rândul tău, ar fi trebuit ori să-ţi păstrezi sănătatea mintală – ceea ce nu era posibil -, ori să fii sfânt.

– Livinschi cum arăta?

Doresc să aflu cât mai multe detalii concrete.

– Era un individ scund, gras, n-avea nici o trăsătură să-ţi rămână. Cred că nu era atât de rău, pentru că avea şi momente când puteai discuta cu el. Era unul dintre cei cu care – atât eu personal, cât şi colegii mei – am schimbat o vorbă. “N-are nici un rost – zicea – să vă-ncăpăţânaţi; să ştiţi că nu scapă nimeni de aici. Trebuie să declaraţi tot ce n-aţi declarat la Securitate.”

– Mărtinuş ce înfăţişare avea?

– Mărtinuş aproape că semăna cu Ţurcanu. Doar la gură nu. Avea buzele subţiri. Era ciangău, după câte ştiu eu. Nici pe el, nici pe Ţurcanu nu i-am văzut zâmbind niciodată. Mărtinuş probabil că primise pe atunci ordin de la superiorii lor de la Securitate să înceteze cu bătăile astea dezastruoase, aşa, distrugătoare, să omoare lumea. Că noi simţeam pulsul după cum băteau.

– Dar Ţanu Popa?

– Era mic de statură, mic de tot; mai mic şi ca mine; de vreun metru-şaizeci. Era extraordinar de frumos. Ca un înger. Înger părea; ca o fetiţă din alea de optsprezece ani. Uluitor de frumos! Dar de o răutate şi de un sadism cum n-am putut să-mi închipui. Mă gândeam: “Cum de a pus Dumnezeu atâta frumuseţe în această bestie umană?” Bătea cu o cruzime extraordinară, strângea de gât, te fărâma cu cleştele. Nici nu pot să spun cu ce ferocitate te chinuia acest om. După Ţurcanu, el venea, că era mâna lui dreaptă, cu aceeaşi putere. Pe urmă erau la rând Mărtinuş şi ceilalţi bătăuşi. De altfel, cu cât băteai mai mult, cu atât erai mai bine văzut. Stoian ne bătea în special pe noi şi pe elevii de la Târgşor. Pe mine mai ales, că l-am acuzat acolo. Vă închipuiţi, îi spuneam “Mamutul”. N-avea nici judecată, nici sentiment, nimica n-avea omul ăsta. Din naştere îi era o mână deformată; nu ştiu – îi lipseau nişte degete. Îi ziceau şi “Ciungul”.

– Şi, deşi infirm, izbutea să bată?

– Vai de mine! Bătea şi cu ciotul ăla, în prostie; dădea unde apuca. Mai ales în noi, ăştia care stătuserăm cu ei.

– Dar Cobzaru?

– Era un băiat frumos. Mai înalt, aşa, la un metru-şaptezeci. Un tip drăguţ. Cred că el mai mult de spaimă căznea. Trecuse pe la Suceava. Pe Cobzaru, în sfârşit, n-aş putea să-l acuz că a fost un mare bătăuş. A făcut-o, dar nu intra în comitetul lui Ţurcanu. Stoian făcea parte din comitetul ăsta.

Înclinarea înnăscută a conlocutorului meu spre artă îl face să-i caracterizeze până şi pe torţionarii săi în raport de Frumos. Acesta devine o categorie pe care nici Moartea n-o poate umbri în cugetul omului, după cum se vede. Această deducţie este mângâietoare: nici infernul nu poate distruge anumite coordonate ale Creaţiei. Este întăritor s-o afli într-o epocă şi într-un colţ al lumii de unde îţi vine să crezi că Dumnezeu s-a ocultat.

Va să zică, la sosirea lui Ţurcanu, aceea de seară, îi găsea “în poziţie”. Avuseseră timp de gândire pe parcursul zilei, de “meditaţie”, când fuseseră datori să gândească la câte nu declaraseră încă.

– Şedeam toţi ca nişte sfincşi, pe lângă pereţi, şi ne-mpingeam în ei de parcă am fi putut să intrăm în ziduri. “Gata! Acuma începem!” Ţurcanu venea pe la fiecare. “Tu la câte probleme te-ai gândit?” – “Păi, domnu’ Ţurcanu, la una.” – “.tu-ţi Dumnezeu’ mă-ti, lasă că te facem noi să te gândeşti! Tu, la câte!” – “La două.” – “Ai scăpat în seara asta. Tu?” – “La una.” – “Tu?” – “Nu mai am ce spune, domnu’ Ţurcanu.” – “Lasă, că spui tu.” Şi aşa trecea şi trebuia să-nceapă bătaia a vreo treizeci-patruzeci. Cea mai groaznică situaţie era atunci când bătea pe altul. Când te bătea pe tine, măcar ştiai să te încordezi şi toată concentraţia nervoasă te ajuta. Dar când vedeai cum îi bătea pe alţii şi cum îi schingiuia, cred că nici Phidias în Laocoon n-a izbutit să arate o durere mai expresivă decât am văzut acolo, la Gherla. O lua de la noi, cei din “comandatura” Târgşorului, cum ne zicea. Iar pe cine băga în rând cu noi, ştiam că nu mai avea scăpare.

– Domnule Aurel Obreja, am înţeles din discuţiile noastre că nici unul dintre cei cinci care aţi fost torturaţi de-a valma n-a bătut la rândul său, cum vi se cerea. Am priceput bine? Acesta este adevărul?

– Nici unul dintre cei cinci care am fost acolo. Nici unul. Am această satisfacţie. Nu că am fost erou – sau că am fost noi eroi. Nu pentru asta. Dacă mai continua în ritmul ăla, ca la Piteşti sau cum a fost la început şi pentru noi, nu ştiu ce se-ntâmpla. Probabil că găseau o metodă de schingiuire pentru a ne impune să batem la rândul nostru. Ar fi folosit toate tehnicile care s-au aplicat la Piteşti. Le studiaseră. Fiecare om are o sensibilitate; la strânsul degetelor până ţi le striveau; la picioare; mă rog, bătut la gât; bătut cu cantul scândurii pe cap; la tălpi. Undeva trebuia să-ţi prindă o slăbiciune.

– Este posibil ca prin bătaia în cap să fie distrus acel centru al inhibiţiei aflat pe scoarţa cerebrală şi, odată distrus acela, oamenii să devină nişte animale care nu mai judecă, nişte bestii?

– Cred. Pentru că unii înnebuneau. S-a întâmplat şi cu Titi Stoica, unul dintre noi. Nici acuma nu şi-a revenit. Un băiat extraordinar de bun. A fost internat şi în timpul lui Antonescu: în lagăr în Transnistria, lângă un lagăr de evrei. Fiind bătut la cap, a avut un şoc din ăsta. Ne-au îmbrăcat într-o noapte cu tot ce aveam pe noi. Au luat şi de la alţii. Ne-au pus să tragem pe noi câte trei-patru perechi de pantaloni, cojoace şi nu mai ştiu câte. Făceam “manejul”, adică ne roteam în jurul camerei aşa. “Hai, gata! Pregătiţi-vă să plecaţi la Piteşti!” – ne-au spus. Umblam unul după altul. Transpiraserăm de nu mai puteam. Şi nu mai eram în stare să mergem. Ei, cu parii în jurul nostru. Dă-i, şi dă-i! Şi acest Titi Stoica a avut o criză nervoasă. A început să râdă; şi-mi zicea: “Măi, Aurele, uite, Maica Domnului ne zâmbeşte.” M-a impresionat atât de mult această ieşire de nebunie a colegului meu. Şi am strigat: “Bestiilor, îl omorâţi! Uitaţi-vă, a înnebunit!” – “Dumnezeu’ mă-ti!” – zic ăia. “Îi iei apărarea camaradului tău?! Lasă, că-ţi scoatem noi din cap ‘camaraderia’!” După această criză, l-au iertat pe Titi de “manej”, să se liniştească. Dar bătăile n-au încetat. Ne-am întîlnit cu toţii după aia. Şi-n fabrică. Rămăsese cu această. – ştiu eu cum să-i spun?. Probabil că i-a atins vreun centru nervos, că altfel nu se explică. Şi după eliberare, tot timpul se simţea urmărit. Am auzit despre el că cerşeşte la Iaşi. E speriat că-l duce cineva să-l bată. Nu şi-a făcut nici actele. Întinde mâna să primească pomană; pe unde găseşte câte ceva, mănâncă. Aşa am auzit.

– Dar n-a ajuns să bată pe alţii. – constat interogativ şi abia mai îndrăznind să nădăjduiesc în conservarea omeniei acelui bântuit de halucinaţii datorate imposibilităţii de a mai răbda.

Dar halucinaţii să fi fost? Îmi amintesc că gazda mea mi-a arătat într-una dintre aceste zile de cînd o frecventez, o bucată de lemn de vreo doisprezece centimetri lungime, o aşchie găsită prin ruinele bisericii Sfânta Vineri demolată de Ceauşescu. Un prieten de-al sculptorului s-a dus la locul dezastrului, în căutare de relicve sfinte. I-a adus-o domnului Obreja. “Uite, să ai o fărâmă din ce a fost sfinţit de slujbe, iar acum de înverşunarea distrugătoare a necredinţei.” Amfitrionul meu a ţinut-o câtva timp. Într-o bună zi, ce s-a gândit? A sculptat-o, pe fondul ei, pe Maica Domnului, aureolată şi cu mâinile împreunate-n rugăciune, cu cearcăne adânci ca două orbite pustiite de organele vederii.

– M-am gândit să nu ţin ţandăra aşa, ci să-i dau o valoare. Şi atunci, am sculptat-o.

De ce m-o fi podidit această rememorare? Nu cumva şi Maica Domnului îşi va fi spus, pe când privea la Titi Stoica: “M-am gândit să nu las ţandăra asta de om aşa, ci să dau suferinţei sale o valoare.” Şi i s-a sculptat în inimă pe totdeauna. Şi de aceea Titi Stoica nu mai poate reveni între cei asemenea lui.

Va să zică, şoptisem, cu privire la el:

– Dar n-a ajuns să bată pe alţii.

– Nuuu! Nici unul dintre noi n-a bătut! Nu că am fost eroi, noi ăştia – v-am mai zis. Nu ştiu ce se mai întâmpla dacă mai dura chinul acela: ori acceptam moartea, ori. Spunea Ţurcanu, cu faţa către mine: “Uite, credeam că ăsta nu rezistă, şi rezistă cel mai mult! Lasă că-l aşteaptă Roja Şandor.” Adică mă ameninţa cu moartea. Dar mai înainte de a ne omorî, voia să declarăm tot ce a fost afară. Aşa că, dacă mai continua mult timp, cine ştie ce ar fi fost şi cu noi. Că, dacă te torturau întruna, nu mai puteai. Puneai şi tu mâna pe ciomag sau te duceai să pălmuieşti. Că nu mai erai normal. Nu mai era nici unul dintre noi normal. Unii nu mai puteau. Săreau de jos şi începeau să bată şi ei. Ca şi Haig Zoltan, care a ajuns să mă bată şi el. Când am luat gamela şi am strigat la el: “Te bag în p.a mă-ti de bandit!” – atunci n-am mai putut nici eu. Îmi zic: “Ăsta, bandit ca şi mine, vine şi mă loveşte!”

Acest moment al relatării este de o importanţă capitală, deoarece surprinde două falsificări ale judecăţii la care se ajungea datorită torturilor şi a atmosferei de violenţă generală. Una: acceptarea titulaturii şi a conştiinţei de “bandit”. A doua: orgoliul, activ încă, în pofida umilinţelor de negrăit la care era supus, îl face pe Aurel Obreja să aibă, la rândul său, o reacţie violentă – pe dată reprimată, slavă Domnului! Chinuit de toţi, nu suportă să fie chinuit şi de omul cu care a intrat în focul “reeducărilor”, cu care s-a împrietenit cel mai de curând. Nu este de mirare că s-a deşteptat tocmai orgoliul, fiindcă părintele acestuia, demonul, stăpânea acel tărâm.

Abia acum ni se lămureşte că, pe fondul inculcării ideii că deţinutul politic este un “bandit”, când se ajungea la asimilarea ei, mai mult sau mai puţin recunoscută şi acceptată de el însuşi, o provocare ce indigna sufletul victimei în mod deosebit stârnea dorinţa de a pune adversarul la punct cu propriile sale mijloace. Astfel se declanşa ultimul act al tragediei, acela al transformării victimei în călău, ţinta finală a “reeducatorilor” născociţi de comunism.

– Dumnezeu să-l ierte, c-a murit, săracul. Lui nu-i permiteam acest lucru.

– De ce lui anume nu i-o îngăduiaţi?

– Domnule, pentru că până atunci a stat “în poziţie” cu mine. Însă i-am înţeles şi pe ăştia. Ca şi pe colegul meu, acela care mă vizitase şi acasă, Bebe. La un moment dat, mi-a spus: “Aurele, te rog să mă ierţi, dar n-am mai putut”. I-am zis: “Bine, loveşte mai cu sete, să nu vadă ăştia că mă menajezi, că atunci iar ajungi în poziţie şi te trezeşti că faci alte lucruri şi mai grave, alte prostii”. Îţi făceau nişte chestii de nu mai puteai suporta, domnule! Când te puneau să mănânci într-un picior sau în genunchi, cu gamela la distanţă şi cu mâinile la spate, nu mai rezistai. Nici eu.

Tags

Related Posts

Share This

9. “Bateti-ma pe mine in locul lui!

Gazda mea îşi trage sufletul. După o scurtă pauză, reia naraţiunea tot mai greu de urmărit din pricina conţinutului incredibil:

– Aduc lângă locul unde stăteam eu “în poziţie” un cetăţean, Moş Piticaru, de pe Valea Bistriţei. Un ţăran, unul foarte inteligent. Îi ziceam şi noi aşa, “moş”; adevărul este că avea vreo patruzeci de ani. Abia mergea, săracul. Venea torturat din altă cameră. Arăta ca şi noi la mâini şi la picioare: cu degetele umflate de cleştii ăia, bătut peste tot, vânăt. La numărătoare ne ascundeau, ne băgau sub pături, să nu ne vadă caraliii. “No, cu ăştia ce-i?” – întrebau. “Ăştia-s bolnavi, suferă” – le răspundeau râzând. Moş Piticaru, când a văzut că eram tineri, spune: “Măi băieţi.” Dar n-aveai voie să vorbeşti. Doamne, era moarte de om dacă te prindeau că ai vorbit! Însă mai scăpam câte o vorbă uneori, când începeau bătăile; seara, mai puteai s-o faci cu cel de-alături, dar fără să deschizi gura, aproape fără să dai din buze, să nu cumva să te vadă vreunul. Şi Moş Piticaru: “Măi băieţi, inventaţi, mă, morţi; treceţi morţii, mă, că sunteţi tineri şi vă omoară ăştia. Eu sunt bătrân, mă, şi am dat toată comuna mea. Am băgat-o în organizaţie şi le-am dat-o: pe toţi morţii comunei.” Şi săracul Moş Piticaru a dat într-adevăr toţi câţi muriseră în comună, însă n-a făcut-o în ordine, dintr-o margine a comunei şi până-n cealaltă. A organizat fel de fel de echipe, în cazul că s-ar fi retras ruşii, să facă ele nu ştiu ce. Dar asta, cum şi-a adus el aminte. Tot aşa, nu l-au lăsat să doarmă câteva nopţi şi, într-una, vin şi-l trezesc: “Piticaru, banditule, scoală repede. Spune cum i-ai organizat!” Şi n-a mai ştiut. Şi l-au adus în situaţia în care era acuma, bătut în fiecare zi, şi el ca şi noi.

Era un uriaş Moş Piticaru.

– Auzindu-l, m-am gândit şi eu: “Dacă la Ministerul de Interne am inventat numele alea, stai că am morţi şi eu la mine-n sat. Îi dau pe care mi i-oi aduce aminte”. Însă i-am luat în ordine. Mă putea trezi şi noaptea să-mi ceară să-i repet: le ştiam ordinea. Aşa că am făcut şi eu nişte organizaţii, prin satul meu, cu morţi. Mai ales că aveam vreo zece flăcăi pieriţi pe front şi unii luaţi de unguri şi împuşcaţi. Apoi ceilalţi pe care mi i-am adus aminte, de prin cimitir, bătrâni, tineri, copii – nu mai avea importanţă. Şi m-am pornit să “organizez” şi să declar. Mai încercam şi eu să mai scap câte unul, să nu priceapă că.

Anchetele, sub comunişti, începând cu demascările publice din şedinţele de partid, trecând prin acelea propriu-zise, realizate de profesioniştii torturii, în condiţiile special destinate acestui scop, în diversele sedii ale suferinţei, şi culminând cu acestea din timpul “reeducărilor”, s-au însumat la nivelul întregului popor. Înţeleg prin aceasta că unii provocau ancheta prin denunţuri mai mult sau mai puţin adevărate, alţii o efectuau, ceilalţi o suportau, iar majoritatea trăia astfel încât să se ferească de ea. Era comunistă s-a desfăşurat sub puterea – ca a unei influenţe zodiacale – a anchetei.

Fiecare dintre membrii categoriilor menţionate a fost dator, într-un fel sau altul, să pactizeze cu Minciuna. Turnătorii minţeau pentru a-şi dovedi eficienţa şi – în termenii lor – vigilenţa de clasă. Anchetaţii minţeau fie pentru a se apăra sau a-şi păzi rudele şi prietenii, fie pentru a scăpa de obsesia chinului – nu rareori încărcându-şi rudele şi prietenii cu vini imaginare sau preschimbându-se la rândul lor în delatori. Masa românilor minţea pentru a fi socotită obedientă, deci nepericuloasă.

O atare experienţă – şi ea nu se mărgineşte la români, ci se extinde în întreaga Europă răsăriteană, în Europa şi în Asia sovietice, în China, Coreea, Vietnam, Birmania, Cambodgia, Cuba şi în unele ţări din Africa – a crescut la nişte dimensiuni monstruoase, taman când roadele învăţăturilor lui Hristos s-ar fi cuvenit să se simtă activând în rândurile omenirii – mai presus de toate, respectul pentru Adevăr şi Iubirea dintre semeni.

De bună seamă că şcolile de spionaj ale lumii găzduiesc cursuri dedicate celor mai sigure şi ingenioase căi de folosire a armei Minciunii. Minciuna nu mai este o Artă, cum se sulemenea ea pentru spiritele unora dintre scriitorii rafinaţi ai trecutului. Ea nu mai este Vrăjmaşul, cum le apărea Sfinţilor Părinţi. Pentru toate categoriile sociale menţionate mai sus, Minciuna a devenit unicul mod de supravieţuire. Pentru toţi oamenii, indiferent de situaţia lor în raport de Anchetă. Dar nici unul din această mulţime nu a beneficiat de o iniţiere sistematică în Minciună, nici unul nu a trecut printr-o şcolarizare necesară, excepţie făcând anchetatorii, provocatorii şi, din nou, spionii. Ceilalţi – victimele de fapt şi victimele plauzibile – nu se sprijineau decât pe intuirea naturală a modului de folosire a Minciunii. Şi nu le rămânea decât să perfecţioneze această intuire, pe măsură ce Ancheta le provoca spaime noi şi mai acute.

Cazul domnului Aurel Obreja pilduieşte nici că se poate mai limpede această poziţie a autodidactului într-ale Minciunii.

Cititorul îşi aminteşte că, în cadrul primei sale anchetări, la Ministerul de Interne, a inventat nume false, întemeindu-se pe adevărul că dumnealui personal adoptase un nume conspirativ. Pentru a nu se da de gol, şi le înscrisese cu peniţa pe unghii, să le poată învăţa pe de rost.

Acum, în noua anchetă – aceasta cu adevărat barbară – de la Gherla, fie că a uitat vechea sa metodă a minciunii folosite în vederea evitării caznelor suplimentare, fie că nu-i acorda suficientă încredere, traumatizat de şocul sălbăticiei dezlănţuite. Sugestia altcuiva îl decide să adopte o minciună de un tip înrudit cu cea dintâi. Ceea ce a reţinut ca valabil în prima experimentare a minciunii a fost că ea se cuvenea astfel ticluită, încât să-ţi vină în minte la orice ceas, să poţi recurge la ea, neschimbată, de câte ori era nevoie; o tehnică la care mintea inventivă a lui Moş Piticaru nu izbutise să ajungă. Aurel Obreja a făcut un efort de adaptare a tehnicii iniţiale la condiţiile impuse de noua variantă propusă de închipuire. Prima oară, împărţise numele imaginare pe grupe corespunzând liceelor Capitalei. De data aceasta, se vedea pus în situaţia de a folosi numele decedaţilor din satul natal. A găsit soluţia ordonării lor conform poziţiei geografice în localitate a fostelor domicilii. Minciuna nu mai este o Artă, cum spuneam, ci o Tehnică. Aceasta constituie una dintre “descoperirile epocale ale marxism-leninismului”!

– Dar şi ceilalţi aflaţi “în poziţie” erau bătuţi groaznic. Era unul, Moş Bal, din Ardeal. L-am întrebat, când nu ne observau: “Pentru ce eşti aici?” – “Aur” – zice. “Mai bine mor decât să le dau lor aurul.” Şi-l băteau. şi-l chinuiau. “Scoate, banditule, aurul! Spune unde l-ai ascuns!” – “Nu am! Nu am! Nu am!” Ca, pe urmă, după ce s-a terminat “reeducarea”, să-mi spună – că unii dintre noi am avut încredere în ceilalţi; cu unii, ulterior, ne-am întâlnit în fabrică şi ştiam fiecare pe unde trecuserăm şi cum am rezistat – va să zică, mi-a spus că a avut aurul, dar: “Mai bine mor aici, decât să dau comuniştilor aurul!” Cred c-a scăpat bătrânul.

Să suporţi atâta tortură, în calitate de deţinut politic , pentru a deţine aur! Mintea refuză să mai facă efortul de a înţelege, atâta de absurd devenea universul.

Sunt ameţit de torentul de informaţii ce se revarsă asupra mea, mă sufocă, mă anihilează. Voiesc să aflu cât mai multe amănunte despre acele preschimbări îndelung chibzuite ale oamenilor în fiare şi, în acelaşi timp, aş dori să se curme odată invazia aceasta de înjosiri ale celei mai nobile făpturi create pe pământ de Dumnezeu, înjosiri concepute de ea însăşi împotriva ei însăşi. “Reeducările” constituie cea mai scârnavă oglindă în care şi-a văzut vreodată chipul omenirea. A privit în ea şi şi-a zărit figura inteligentă, cultă, rafinată, cumpanită, sub trăsăturile bestiale ale ucigaşilor. A privit în ea şi s-a regăsit sub schimonosirea durerii şi a disperării. Vreau ca cititorul să afle cât mai multe în privinţa iadului pe lângă care a păşit în viaţă, inconştient, pe care nu-i vine să-l creadă posibil nici acum. Tânjesc să fi fost îndatorat a-i pune sub ochi astfel de orori.

Dintre atâţia anonimi care îmi defilează “în manej” înaintea privirilor, rareori câte unul prinde contur adevărat şi poate fi identificat cu un nume. Mă agăţ de lumina lăsată în urmă-i de acel ţăran înţelept menţionat în paginile trecute de către domnul Aurel Obreja.

– Moş Piticaru a bătut alţi deţinuţi?

Răspunsul nici n-aşteaptă să rostesc până la capăt cuvintele; interlocutorul meu se repede la mine:

– Nuuu! Moş Piticaru e un erou. Dar nu numai el. A fost Moş Rusu, săracul. Era un ţăran îmbrăcat chiar ţărăneşte. Moţ, de lângă Aiud, de la Galda. Când l-au adus acolo, lângă noi, Maxim Virgil îl cunoştea, că stătuse în colonia de la Galda, ca deţinut. Moş Rusu i-a ajutat pe cei închişi. Şi, când l-am văzut pe Moş Rusu, mi s-a părut că-l zăream pe Horia pe roată, când îl chinuiau.

Sunt cutremurat de conştiinţa de a fi primul scriitor român căruia îi este dat să dezvăluie faptul că au trecut şi ţărani prin “reeducări”. Pentru tot omul, ele erau sortite exclusiv studenţilor şi elevilor. Rar au fost pomeniţi şi câţiva tineri ofiţeri aruncaţi în flăcările lor.

– La un moment dat, bătăuşii îi zic lui Moş Rusu: “Nu vrei, bandituile, să declari nimica, hă?!” – “N-am ce declara, domnu’ Livinschi şi domnu’ Mărtinuş.” Şi, într-o după-amiază, după ce se dă stingerea, “în poziţie” toţi, vine Ţurcanu şi cine apare cu el? Băiatul lui Moş Rusu, un elev de vreo şaptesprezece-optsprezece ani, în ultima clasă de liceu. Frumooos. cuminte. Când l-a văzut Moş Rusu, era în picioare. A căzut în genunchi la Livinschi şi la Ţurcanu: “Domnule Ţurcanu, vă rog plângând: nu-mi bateţi feciorul! Că băiatul nu ştie nimic din ce am făcut eu. Bateţi-mă pe mine-n locul lui!” Şi plângea bătrânul şi-i ruga pe ticăloşi să nu-i zdrobească băiatul. Vă-nchipuiţi: tatăl să-şi vadă băiatul bătut şi băiatul să-l vadă pe tat-su bătându-l călăii. “Moş Rusu, hai, bate-l!” – “Cum să-mi bat băiatul?!” Şi l-au pus şi pe băiat: “Bate-l, că uite, din cauza lui ai ajuns aicea!” – “Să dau eu în tatăl meu?” – zice. Şi n-a vrut nici copilul să dea.

Tot ce reprezenta natura, educaţia, cultura, civilizaţia era urât de haita stârnită de Securitate.

– Şi mai era unul, Dumitrescu. Un bătrân de vreo şaptezeci şi unu-doi de ani, un ţăran de prin Moldova. L-au adus şi pe băiatul lui acolo. “Dă-n băiatul tău, că nu te-a ascultat!” Adică, tatăl de şaptezeci şi unu-şaptezeci şi doi de ani să-şi bată copilul închis şi călcat în picioare de ei la “demascări”. “D-apoi cum să-mi bat eu fişiorul mnieu – zice -, când eu l-am crescut?!” Zice: “Cum să-l bat eu acuma?!” – “Dă-i atunci tu lui taică-tău, că din cauza lui eşti aicea!” – şi-i zice fiului exact ca şi în cazul lui Moş Rusu. Şi Luca, deşi era schingiuit şi bătut, le-a spus: “Cum?! Să-l lovesc eu pe tatăl meu?! La vârsta lui?! Nu pot să fac lucrul ăsta.” Şi a refuzat.

De ani şi ani de zile încerc aproape permanent să înţeleg ce gânduri, ce simţăminte întreţineau înverşunarea “reeducatorilor”, din ce-şi hrăneau aceştia puterea de a acţiona împotriva datelor fireşti înscrise în conştiinţa fiecărui tânăr născut din femeie.

Iniţial, disperarea de a-şi fi pierdut libertatea şi şansele de viitor, în cazul unor inşi nimeriţi în temniţa politică dintr-o întâmplare de care poate nici nu erau vinovaţi, i-a îndemnat lesne să-şi plece urechea la făgăduinţele Securităţii că vor fi eliberaţi înainte de termen, dacă vor face jocul acesteia. Cu atât mai mult, cu cât ea însăşi, nu este imposibil, le-a încurajat ideea că se aflau în mâinile ei ca musca-n lapte, căzuţi dintr-o greşeală, şi că şi ea regreta situaţia lor şi intenţiona să-i ajute dacă, bineînţeles, se arătau şi ei cooperanţi. Li s-a mai explicat că eliberarea lor imediată nu mai stătea în puterile ei. Trecuseră prin faţa unei instanţe judecătoreşti, fuseseră acuzaţi de procuratură, exista o condamnare neîndoielnică împotriva lor. Ar mai fi fost o soluţie, totuşi. Să ajute organele de represiune în “reeducarea” neîntârziată a tineretului “cu adevărat” duşmănos, care provoca în continuu “dreptatea socială”. De îndată ce se obţinea adeziunea entuziastă a acestuia faţă de noua ordine, el ar fi fost eliberat în grup şi reintegrat în societate pentru binele tuturor. Nu numai că nimeni n-ar mai fi avut nimic cu el, ci i s-ar fi redeschis porţile învăţământului şi i s-ar fi oferit cele mai frumoase perspective. Construiesc aceste presupuneri întemeindu-mă pe relatarea discuţiei cu generalul Nicolski, de la începutul paginilor de faţă.

După acceptarea acestei colaborări, urma instructajul. Era flatant pentru nişte indivizi nenorociţi să constate că erau luaţi părtaşi ai unor secrete, că li se acorda “încredere”, că vedeau cu ochii lor cum li se plămădea un viitor de cadre ale Securităţii. Flatarea le alăptă entuziasmul, le întări hotărârea, le argumentă convingerea; îi transformă în comunişti, dacă nu erau dinainte, cum stăteau lucrurile cu Eugen Ţurcanu.

Urma să descopere că multe dintre faptele lor le contraziceau sentimentele. Frica de a nu se da în vileag în faţa tovarăşilor schingiuitori, care i-ar fi putut socoti vrednici de a fi ei înşişi “reeducaţi” cu aceleaşi metode (ceea ce s-a şi petrecut cu Şura Bogdanovici, care a sfârşit strangulat de mâinile lui Ţurcanu, ori cu Nuti Pătrăşcanu), această temere le-a înzecit violenţa. Însă frământările conştiinţei nu se potoleau prin atâta.

O nouă treaptă ar fi putut fi urcată: să-şi dovedească a nu fi singulari în măcelărirea semenilor; să-şi dovedească asemănarea cu toţi tinerii din faţa lor. Din setea de a nu fi niciodată acuzaţi, i-au împins pe toţi să-şi mânjească mâinile cu sânge.

Ecouri aproape pierite ale conştiinţei de altădată tot nu le dădeau pace. Trebuia anihilat orice simbol care le amintea ce reprezenta omenia încălcată de ei. Mai mult decât atât. Determinându-şi victimele să fărâme “idolii” educaţiei primite de întreaga generaţie şi pe aceia întipăriţi în suflet din naştere, ele deveneau mai scârnave decât schingiuitorii înşişi şi cu atât mai mult îşi meritau soarta, ba chiar una mai rea. Căci, în definitiv, nimeni nu l-a auzit nici pe Ţurcanu, nici pe Livinschi, nici pe Popa Ţanu, nici pe Mărtinuş, nici pe altul din “comitet”, spurcând imaginea propriei mame, a tatălui, a surorilor, făcând auzite poveşti despre coituri imaginare cu toate aceste rude de sânge; nimeni nu i-a văzut “împărtăşindu-se” cu fecale şi urină şi făcându-şi semnul Crucii; nimeni nu i-a auzit cântând podobii bisericeşti în timp ce dădeau spectacolul onaniei în public; nimeni nu i-a văzut bătuţi până li se eliberau sfincterele, nici lingându-şi izmenele murdărite; ca să ajungem de unde am plecat, nimeni nu i-a văzut bătându-şi taţii. Dar, dacă ei izbuteau să-şi oblige victimele să făptuiască toate aceste lucruri pe care ei nu le făptuiau, derivau concluzia aparent logică: avem de-a face cu nişte animale mult inferioare nouă, ba încă ne purtăm mult prea frumos cu aceşti degeneraţi! Deveneau un fel de purificatori ai societăţii, mesagerii unui ecarisaj universal.

Astfel, nu numai că existenţa le era din nou suportabilă, dar aveau şi cu ce se mândri.

Referindu-se la ţăranii citaţi şi la fiii lor, domnul Obreja exclamă:

– Aşa că au fost pe acolo Oameni! Eroi! Cred că ar fi murit mai curând decât să ridice mâna asupra altcuiva!

Puţinele mele cunoştinţe în privinţa mucenicilor din primele veacuri ale creştinismului nu-mi aduc în minte cazuri similare, când martirii să fi fost obligaţi să-şi tortureze fraţii de credinţă.

– De exemplu, cred că pentru prima dată l-am văzut pe Ţurcanu că a bătut în stilul ăsta, cum de altfel a făcut-o de multe ori la Piteşti. L-a adus pe unul Leşeanu Aurel. Era student la Teologie – la Sibiu, mi se pare. Un băiat micuţ, plinuţ. L-a băgat în camera noastră. “Vino-ncoace, banditule! Dumnezeu’ mă-ti, în noaptea asta te omorâm!” Domnule, eram îngroziţi toţi. Stăteam “în poziţie” şi aşteptam ce se întâmpla. Trebuia să te uiţi la vârful picioarelor sau în bec. Dar ne uitam aşa, pe sub gene, că ei erau ocupaţi acolo. Cred că şi pe bătăuşi – pe unii dintre ei – îi îngrozea. L-a luat pe acest student – deşi era sosit de la Piteşti, că şi de acolo au venit o serie de băieţi buni, care au fost torturaţi, schingiuiţi, dar n-au bătut, au spus tot ce vrei, tot ce nu vrei, dar n-au vrut să bată, n-au putut! Şi l-au luat pe acest tânăr şi l-au crucificat pe jos; l-au întins pe duşumea. Şi unul s-a aşezat pe un picior; altul pe un alt picior; unul pe o mână; şi altul pe o altă mână. Şi unul îl ţinea de cap, să stea capul jos, pe ciment. S-a apropiat Ţurcanu: “Ei, lasă, că-n noaptea asta te aranjăm, te facem om”. Şi s-a urcat cu un picior pe burta lui şi cu unul pe piept. Şi aşa se balansa, când pe stomac, când pe coşul pieptului. Iar Leşeanu nici nu putea să răcnească. Nu ştiu ce se petrecea, că nu putea scoate nici un strigăt. În orice caz, să-şi dea duhul acolo. “Declară, mă!” Şi, din când în când, îi mai punea călcâiul pe gât, aici, pe beregată. Şi nu mai putea bietul. Aproape să-şi dea duhul. L-a lăsat: “Ridică-te, .tu-ţi Dumnezeu’ mă-tii, lasă, că te-nvăţăm noi minte. Dacă ai scăpat la Piteşti, aicea mori”. Şi atunci am văzut ce cruzime avea acest Ţurcanu! Totuşi, a scăpat băiatul tot aşa ca şi noi, pentru că s-a terminat cu demascările. Altfel cred că nu mai scăpam nici unul.

Pentru a mă face să înţeleg cât era de greu ceea ce suportau aceşti oameni aleşi, cei care nu acceptau să-şi murdărească sufletul lovindu-şi colegii de detenţie, gazda îmi atrage atenţia:

– Trebuie să vă spun ceva foarte important. Cu cât rezistai mai mult, cu atât aţâţai mai mult ura celor care căzuseră. Iar dacă am fost bătuţi în halul acela de sălbăticie, am fost atât de chinuiţi şi pentru că am rezistat la aceste ordine. Am avut încredere unul în altul şi în Dumnezeu. Veneau cu o ură.! Nu ştiau cum să te mai tortureze ca să treci şi tu să baţi la rândul tău. Dacă o făceai, râdeau. Ce-şi spuneau? “Şi ăsta-i compromis!” Or, cei de care v-am vorbit sau noi cinci n-am dat o palmă nimănui. Nici măcar să-njurăm pe cineva n-am făcut-o. Dacă am destule păcate, ca orice om, am această satisfacţie; acest păcat nu-l am. Şi, pe undeva, sunt mândru de acest lucru – şi de camarazii mei. Vă spun, totuşi – o repet mereu: am scăpat fără să batem şi noi, datorită faptului că s-au terminat “reeducările”!. Găseau ei o metodă. Dar eu am căutat să rezist chiar şi atunci când îmi dădeam seama că nu mai puteam rezista. Rezistenţa însemna: să nu mă simtă cu vreo slăbiciune în tortură. Că, dacă te torturau întruna, întro zi nu mai puteai. Puneai şi tu mâna pe ciomag sau pe altceva, ori te duceai să pălmuieşti! Îţi ieşeai din minţi, nu mai erai normal. V-am mai spus-o, nu mai era nici unul normal acolo. De aia nici nu mai aveau forţă. Săreau din “poziţie” şi începeau să bată şi ei.

Exemplele lui Moş Piticaru, Moş Bal, Moş Rusu cu fiul său, Moş Dumitrescu şi feciorul său Luca au însemnătatea lor istorică, deoarece cărţile publicate până acum asupra “reeducărilor” şi citate la începutul acestei suite de informaţii lasă impresia că “reeducările” au fost născocite pentru distrugerea exclusivă a tineretului universitar şi şcolar, cu osebire de înclinaţie legionară – ceea ce s-a şi petrecut de altfel, cu preponderenţă la Piteşti. “Reeducarea” de la Gherla, însă, a extins experimentul la toate păturile sociale, la toate culorile politice şi la toate culpele însumabile duşmăniei faţă de comunism, cum ar fi aceea a lui Moş Bal: deţinerea de aur. Această afirmaţie nu apare pentru întâia oară în textul meu, însă povestirea domnului Obreja o concretizează şi-i conferă vitalitatea cazurilor văzute, astfel redându-i forţa parţial umbrită de către cercetătorii anteriori.

Tags

Related Posts

Share This