ISTORIA LITERATURII DE DETENTIE LA ROMANI (I)

PREFAŢĂ – O ISTORIE SALVATOARE

Se cuvenea – dacă în această materie există o ordine firească a lucrurilor – ca prima istorie a literaturii române de detenţie să fie alcătuită şi publicată de un fost deţinut politic. Cronicarul nu trebuie, în mod necesar, să fie în acelaşi timp un martor, dar atunci când cercetarea sa istorică se conjugă cu mărturia unor experienţe trăite de el, cronica sa nu este doar o relatare dinafară, ci şi o descoperire dinăuntru. Astfel, Mihai Rădulescu nu este doar un explorator, ci şi un mărturisitor.

L-am întâlnit pentru întâia oară, cu mulţi ani în urmă, în camera nr. 36 din Reduitul Jilavei. Într-o scriere a sa a evocat cu atâta căldură simpatetică acea întâlnire a noastră, săptămânile petrecute împreună, încât recitindu-i paginile am regăsit brusc, cu o prospeţime nealterată, ca într-o oglindă dezaburită, imaginile noastre alăturate, în mijlocul unui spaţiu al penitenţei de-a buşilea, al ascensiunii lente pe un Carmel spiritual.

Într-o închisoare în care mai numeroşi erau cei vârstnici, în care multă vreme am fost – prin diferitele celule pe unde am fost azvârlit – cel mai tânăr, iată întâlneam câţiva ceva mai tineri decât mine, aduşi de valul stârnit şi la noi de Revoluţia din Ungaria. Printre aceştia, Mihai Rădulescu era, fără îndoială, mai deschis decât oricare la cele ale spiritului. Înzestrat, în acelaşi timp, cu darurile artistului, cu iscusinţa speculativă a cugetătorului dar şi cu haruri mai tainice duhovniceşti, manifesta acea stare admirabilă de continuă disponibilitate care e semnul celor chemaţi. De la jocurile verbului poetic (ne văd pe amândoi elaborând mintal – căci cum să scrii! – un sonet, ale cărui versuri erau compuse pe rând când de unul când de altul), prin prelungitele discuţii pe teme literare sau filosofice, până la rugăciunile rostite în comun, zilele detenţiei noastre erau pline. Era conjurată primejdia cea mare, poate singura adevărată ameninţare, aceea a sterilităţii, a morţii spiritului.

În acea “libertate”pe care ne-a adus-o ieşirea din universul carceral în spaţiul ceva mai larg al universului concentraţionar comunist, l-am regăsit pe Mihai Rădulescu. Cu trecerea anilor rămânea la fel de deschis şi de disponibil pentru tot ce rodeşte. Scrierile sale vădesc o mirabilă fertilitate. Ca şi la tânărul din Jilava de altădată, se unesc într-însul scriitorul, studiosul şi omul de credinţă şi fidelitate.

Iată-l de astă dată proiectând o vastă întreprindere şi pornind cu hotărâre la realizarea ei. Proiectul este acela al unei sume a literaturii române de detenţie. Folosesc cu bună ştiinţă cuvântul sumă: el implică explorarea tuturor universurilor concentraţionare, analiza tuturor experienţelor carcerale, întreaga istorie a literelor române. Fireşte, sinistra experienţă a detenţiei în lumea comunistă, care a dat naştere unei bogate literaturi memorialistice – producţie încă în plină expansiune -, se află în centrul, am putea spune de greutate, al construcţiei cercetătorului nostru. Dar o istorie a literaturii române de detenţie ar fi incompletă fără o întoarcere spre scrierile mai vechi ale unor autori ce se bucură de notorietate şi dispun de autoritate literară. De altfel, un studiu comparativ contribuie la o mai clară punere în valoare a particularităţilor unei anumite epoci. În acest caz, epoca totalitarismului comunist este cea care trebuie luminată din plin; necesitatea unor planuri de referinţă istorică este evidentă.

Deşi Mihai Rădulescu nu-şi propune o istorie a detenţiei, ci a literaturii detenţiei, prin metoda analitică aleasă de el faptele vor fi puse în lumină prin intermediul cercetării sale cel puţin în egală măsură cu discursul literar referitor la aceste fapte. Dar întrucât obiectul primordial al studiului său îl constituie textele literare, o interogaţie elementară străbate toate articulaţiile lucrării sale. Întrucât scrierile alcătuind “literatura”detenţiei corespund criteriilor literaturităţii? Sunt ele, oare, opere literare?

Scriitorul – poet, prozator, dramaturg – Mihai Rădulescu nu putea evita o asemenea întrebare. Şi el n-o evită în analiza şi comentariul diferitelor texte asupra cărora se apleacă. “Literatura de detenţie”nu este, pentru el, doar o culegere de documente, de mărturii, de amintiri; valoarea ei în conservarea memoriei se legitimează şi prin literaturitatea ei. Desigur, studiate îndeaproape, scrierile se revelează adeseori deficitare pe plan estetic. Conştient de aceste deficienţe, cercetătorul nostru pune cu fineţe în lumină reuşitele literare, fie şi parţiale, momentane, ale autorilor studiaţi de el. Uneori aceste “reuşite”sunt de-a dreptul involuntare, apărând chiar în pofida unei net afirmate voinţe de a nu face literatură.

Este apoi perfect justificată o observaţie pe care o face Mihai Rădulescu referitor la conjuncţia dintre oralitate şi scriitură în compoziţia literaturii  detenţiei. Oralitatea străbate, în maniera unui bas continuu, scrierile aparţinând acestei literaturi şi, îndeosebi, memorialisticii universului concentraţionar. Naraţiunea şi mărturisirea sunt, pe plan general antropologic, modalităţi ale vorbirii, ori chiar în regimul consemnării prin scris rămân în ele resturile unei oralităţi subiacente.

O altă teză interesantă care regizează comentariile din această lucrare este aceea a caracterizării memorialisticii detenţiei drept o specie a literaturii didactice. Teză ce se poate susţine, chiar dacă intenţionalitatea didactică este adeseori absentă din scrierile în cauză. Este însă cert că rememorarea, rechizitoriul, avertismentul, toate modalităţile care fac apel la conştiinţă, care vor să o trezească din inerţia somnului, le regăsim în această literatură. Ele, mai mult decât o pedanterie didacticistă, fac dintr-însa o literatură superlativ didactică. Pornind de la o asemenea constatare foarte pertinentă, dar justificându-se şi prin alte argumente, autorul Istoriei recurge la străvechea metodă a pildelor. Suma sa este un adevărat florilegiu de texte (dacă se poate folosi un asemenea termen evocând buchetul floral într-o asemenea materie în care domneşte – ca să folosesc o expresie biblică – urâciunea pustiirii). Comentariile din acest studiu se susţin din abundenţă prin exempla , alcătuind o adevărată antologie a literaturii de detenţie paralelă cu istoria ei. Autorii trataţi se dezvăluie uneori par eux-memes , prin selecţia fragmentelor semnificative din scrierile lor.

În acest prim tom din seria, care se anunţă bogată, a volumelor ce vor forma întreaga sa Istorie a literaturii de detenţie, Mihai Rădulescu coboară de la început în bolgia cea mai adâncă, în abisul universului concentraţionar, dând scrierilor dedicate “fenomenului reeducării”oribilul primat pe care-l merită. În această coborâre ad inferos , exploratorul se opreşte, într-o primă etapă, la jurnalul de lagăr al uneia dintre primele victime din lagărele comuniste: Onisifor Ghibu. La Caracal, în 1945, reeducarea celor internaţi îşi face primele exerciţii. Cu toate că nu există o măsură comună între ce s-a petrecut în acest lagăr şi reeducările ce se vor desfăşura, după câţiva ani, la Piteşti, Gherla, Târgu-Ocna, se pot observa deja începuturile acelei spălări a creierului care – cu mijloace incomparabil mai terifiante – se va desfăşura mai târziu. Efectele devastatoare ale acelui început de “reeducare”se pot observa însă chiar şi în cazul profesorului Onisifor Ghibu. Nu fără un sentiment tulburător citeşti rândurile unei ciorne a unui memoriu destinat Regelui, în care nefericitul întemniţat “strigă de profundis, din lagăr…”, pledând însă… pentru un univers concentraţionar: “Sunt pentru lagăre. Să fie duşi în lagăre şi reeducaţi, timp îndelungat, toţi paraziţii societăţii şi ai statului, care n-au muncit nimic, ci numai au speculat şi exploatat statul şi poporul… Eu m-aş angaja la o asemenea operă… Să nu se uite nici lagărele de femei…”. În comentariile la acest penibil apel la vindicta publică împotriva “îmbogăţiţilor”, a “speculanţilor”, a “nababilor”(sperăm că paginile acestea n-au ajuns, după eliberarea profesorului Ghibu din lagărul de la Caracal, în mâinile tânărului suveran) Mihai Rădulescu observă foarte judicios că ideea lagărelor ca “instituţii de reducare”împărtăşită tocmai de o victimă a acestor “institute”reprezintă un oribil triumf al “reeducatorilor”comunişti.

Un asemena mecanism de bază, încercat cu mijloace rudimentare în lagărul de la Caracal, va fi complicat mai apoi, rafinat la extrem, la Piteşti şi în celalalte centre de reeducare. Analizele şi comentariile autorului vor viza, înainte de toate, extragerea – din textele studiate – a acestui mecanism al terorii, cu finalităţile urmărite, cu metodele aplicate, cu funestele personaje implicate, cu tragicul, pateticul şi absurdul său. Într-o ţesătură complexă, autorul acestei Istorii împleteşte căutarea adevărului istoric cu revelarea limitelor condiţiei umane; el recurge la o psihologie abisală dar şi la marea experienţă a moraliştilor creştini, a misticilor. Confruntând textele privind Reeducarea ale memorialiştilor ca şi ale eseiştilor, corectând erorile de amănunt ale unora, reliefând aporturile revelatoare, insistă îndeosebi asupra proceselor ontologice, asupra ipostazelor diverse ale fiinţei în situaţii-limită.

Acestea fiind preocupările autorului, este evident că Istoria aceasta a literaturii române de detenţie nu se limitează la expunera unor secvenţe istorice, nu rămâne doar la planul obişnuit al unei istorii literare. Ceea ce face interesul comentariilor lui Mihai Rădulescu este tocmai bogăţia consideraţiilor psihologice, morale, spiritual-religioase, diversitatea excursurilor ce depăşesc simpla interpretare a textelor. Astfel, prezintă un deosebit interes consideraţiile cu privire la cultura orală în puşcărie, în genere la particularităţile existenţei în penitenciarele comuniste. Istoricul şi criticul literar, sau mai simplu scriitorul şi omul de gust se manifestă la tot pasul prin caracterizarea valorilor literar-artistice; varietăţile stilistice ale scrierilor studiate sunt evidenţiate cu multă pricepere, specificităţile particulare fiecărui memorialist, eseist sau literat sunt clar definite. Autorul Istoriei are darul formulelor definitorii izbitoare. Astfel atunci când observă, în legătură cu cartea lui Dumitru Gh. Bordeianu, Mărturii din mlaştina disperării , că avem în această scriere o “pagină a unui posibil Paterical temniţelor româneşti”.

Această primă istorie a literaturii române de detenţie este scrisă nu numai în spiritul plin de gravitate al unui istoric-martor, ci şi în acela al unui gânditor ce reflectează la destinele naţiunii noastre atât de greu încercate în anii comunismului. Nu pot încheia rândurile acestea fără să citez o reflecţie a lui Mihai Rădulescu, din care înţelegem în ce sens ororile petrecute în cadrul reeducărilor nu rămân pentru el cantonate acolo, în trecutul în care s-au petrecut, ci continuă să ne afecteze conştiinţele, să ne determine faptele. Iată fraza: “…ne întrebăm dacă cele ce vedem petrecându-se în România, în anii neocomunismului succedând Revoluţiei din Decembrie 1989, nu constituie tot tribut plătit acelei nebunii colective induse de comunism în minţile noastre, pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut, ce a germinat o dezorientare naţională şi, ca urmare, o neputinţă a românului de a se regăsi, prin regăsirea valorilor tradiţionale, batjocorite şi urâte până ieri, ceea ce a condus la pieirea lor aparent definitivă”.

Întreprinderea de lungă respiraţie, solicitând un efort susţinut al istoricului cercetător dar şi o tensiune particulară a conştiinţei sale, vasta lucrare a lui Mihai Rădulescu urmăreşte regăsirea şi repunerea într-o lumină fertilă a acelor valori.

Este o întreprindere mântuitoare pe care se cuvine să o omagiem.

NICOLAE BALOTĂ                                    

Tags

Related Posts

Share This

CUVANTUL AUTORULUI

DELIEI,
pentru tăria încrederii sale în necesitatea
muncii mele de dezgropare a adevărului 

MIHAI RĂDULESCU

ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE: MEMORIALISTICA REEDUCĂRILOR
PRIMA ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE 

 

În chip firesc, în prima intenţie, titlul “Istoriei Literaturii Române de Detenţie” trebuia să fie: Istoria Literaturii Române de Detenţie sub Comunism , fiindcă doar acest cuprins aveam de gând să-l confer lucrării de faţă, când am început redactarea ei. Publicarea în perioada de după Revoluţia din ’89 a numeroase lucrări de memorialistică putându-se încadra în acest gen a produs material mai mult decât suficient, în primii şapte ani de editare liberă (1990-1997), material ce impune ordonarea, scoaterea în evidenţă a diferenţei specifice, distingându-se glasurile auctoriale implicate în concertul general, judecarea contribuţiei fiecărui scriitor la înaintarea cunoaşterii prin mijloacele osebite ale literaturii, ca şi a timbrului, tonului şi modalităţilor estetice variate ce apropie sau separă un memorialist de celălalt.

Pe măsură ce scriam mi-am amintit că literatorii români au mai suferit condamnări politice şi în timpurile anterioare îmbolnăvirii naţiei de bolşevism şi şi-au pus pe hârtie memoriile privitoare la executarea lor, oferind cititorilor prilejul de a pătrunde, odată cu revenirea personală a celor dintâi în iad pe calea aducerii aminte, a descinde în varii universuri concentraţionare, că se numeau Siberia, Văcăreşti, închisorile austro-ungare, ori lagăre de prin alte ţări învecinate. Liviu Rebreanu, C. Stere, G. Topârceanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, tot atâtea nume ale căror existenţă şi creaţie a depins parţial şi de umbra gratiilor, ori a sârmei ghimpate. A concepe doar o Istorie a Literaturii Române de Detenţie sub Comunism îi frustra pe unii înaintaşi glorioşi de dreptul de a fi prezenţi în ea – prin excludere cronologică şi politică -, deşi ei sunt aceia care au început a hrăni cu lucrările lor acest gen literar aparte. Dacă unii dintre cititori mi-ar atrage atenţia, pe bună dreptate, că suferinţa din închisorile comuniste nu poate fi comparată cu nici una anterioară, voi fi de acord, dar voi răspunde că eu nu întocmesc o istorie a suferinţei românilor în detenţie, ci una a memorialisticii privitoare la ea. Or, tocmai părinţii noştri întru literatură sunt aceia care au impus publicului cititor român şi astfel de scrieri, făcându-le loc în conştiinţa destinatarilor, alături de cele de ficţiune în proză, lirice, dramaturgice etc.

Dar, oare, în cărţile publicate după ’89, avem de-a face cu literatură? O apropiere atentă de textele din zona menţionată impune ştergerea impresiei de moment că, toate narând acelaşi tip de chinuri şi de suferinţe morale, în aceleaşi locuri de caznă, ele s-ar distinge greu unul de celălalt (un reproş ce le minimalizează în mod curent). Această impresie falsă a făcut ca gustul public să ajungă mult prea repede la saţiu în privinţa lor. O altă acuzaţie a celor ce nu înţeleg cât a fost de anevoiasă viaţa în condiţiile date este că toate lucrările insistă peste măsură asupra neajunsurilor fiziologice, autobiograful transformându-se într-un rhyparograf - de la porecla  pictorului grec Pyreicus: pictorul murdăriilor. Drept urmare, lectura literaturii memorialistice de detenţie a fost delăsată de curioşi, după prea puţini ani de răsfoire. Unul dintre scopurile lucrării de faţă este să scoată în evidenţă deosebirea calitativă estetică dintre aceste scrieri, precum şi aceea impusă de oglindirea personalităţilor deosebite ale autorilor în stil şi obiective analizate, prin asta demonstrându-se şi literaturitatea lor.

Aici este locul potrivit să dau o explicaţie la care nimeni n-a gândit până acum – de unde provine şi acuza că aceste volume sunt scrise fără respect pentru exprimarea literară, caracteristică, pasă-mi-te, a literaturii de detenţie (sub comunism); caracteristica ce este incriminată ca scoţând-o dintre fruntariile literaturii se referă la stilul neîngrijit, la lipsa de interes a autorilor pentru uneltele literatului. Uneori, cum este cazul, în volumul de faţă, cu mărturiile lui Dumitru Gh. Bordeianu sau Oct. Voinea, editorii au fost datori să recurgă la câte un stilizator, limbajul în care s-a realizat redactarea făcând mai mult decât dificilă accesibilitatea textului, altfel cutremurător prin conţinutul evenimenţial şi analiza psihologică. Faptul că majoritatea memorialiştilor nu au pregătire filologică atunci când se aşează la masa de lucru nu le scuză repetiţiile de cuvinte, ale turnurilor de frază, ale stărilor afective expuse sau ale stărilor psihice transpuse în exprimare identică. Nu le scuză nici calitatea exprimării, nici dezinteresul pentru plasticitatea expunerii, pentru figura de stil; ori, dimpotrivă, nu le scuză orientarea către o plasticitate şi unele figuri de stil îndoielnice; nu le scuză nici dezinteresul pentru organizarea conţinutului, pentru investigarea inedită a trăirilor, pentru portretul cu viziune originală, pentru descrierile de atmosferă, cu alte cuvinte, nu le scuză sărăcia întregului ş.a.m.d. Există, totuşi, ceva ce şterge aceste deficienţe, mutând tipul respectiv de literatură în altă zonă: acel ceva este conştiinţa că autorii au zăcut ani numeroşi în atari condiţii încât nu au avut alt prilej de exersare a exprimării decât oral şi şoptit, cu spaima că puteau fi pedepsiţi dacă erau surprinşi făcând-o până şi astfel. Desigur că acest mod de a trăi şi a te rosti a lăsat urme de neşters în maniera lor de a expune, urme de care suntem datori să ţinem seama. Deci, citind aceste opere, să căutăm în ele nişte împletiri zguduitoare şi de neuitat dintre o oralitate preponderentă şi definitivă (care reprezintă un tip limpede de literatură) şi o aspiraţie la ceea ce se înţelege îndeobşte prin exprimarea literară în scris, insuficient educată. Abia după ce ne asumăm acest punct de vedere, ne este îngăduit să distingem după talent memorialiştii (o separare impusă de investigaţia specială făcută de mine – la care dealtfel nu recurg, din respect pentru suferinţa egală a autorilor cercetaţi -, însă refuzată de memorialiştii în cauză: ei deseori îşi încep scrierea prin a statua clar şi demn că nu fac literatură).

Noua literatură memorialistică a detenţiei trebuie considerată în primul rând ca una didactică, cea mai importantă literatură didactică elaborată vreodată în istoria omenirii (cui i se pare exagerată poziţionarea aceasta, îi voi aminti că reeducarea - tema volumului de faţă -, constituie un fenomen unic – după ştirile de până în prezent – în istoria didacticii universale).

Caracterul didactic al literaturii române memorialistice de detenţie sub comunism reprezintă una dintre trăsăturile definitorii ale acestei specii noi , pentru analist.

Nu vom înţelege acest didacticism ca fiind explicit, ori măcar volitiv totdeauna. El este implicit şi, mai ales, dedus sine qua non din dezastrele umane relatate, care nu trebuie cu nici un preţ să se mai repete în viitorul umanităţii. Dar acest caracter nu este, în intenţia autorilor, preponderent, ba aş spune că, dimpotrivă, e necesar un efort pentru a-l descoperi. Dacă vreţi, trăsătura menţionată constituie una ce-i priveşte pe cititor şi cercetător, mai curând decât pe autori, cei dintâi având datoria să întrevadă ‘lecţia’ indusă de lectură, pentru binele omenirii ce va să vină.

Această nevoie pe care o resimt moraliştii  şi născocitorii de soluţii didactice în vederea îmbunătăţirii omului, într-o lume creştină în care paşii în această direcţie, oricât de mari, au adus modificări nesatisfăcătoare ale firii şi mentalităţilor, ale prejudecăţilor şi temperamentului, ale prostiei şi răutăţii, m-a făcut s-o înscriu pe primul loc al trăsăturilor memorialisticii de detenţie. Desigur, ea se deduce din trăsătura fundamentală:dezvăluirea adevărului asupra puşcăriilor comuniste, anchetelor M.A.I., relaţiilor dintre o politică, deloc egală ei înseşi, unidirecţionată întru zdrobirea întemniţaţilor, mai cu încetinitorul ori mai grăbită; şi aşa mai departe.

Dezvăluirea adevărului are, la rândul ei, diverse subtrăsături generale pentru toate memoriile de acest tip:

Omul arestat trăieşte un şoc; şocantă va fi purtarea ofiţerilor şi subofiţerilor M.A.I. cu el – mai ales în săptămânile de început ale reţinerii, până ce victima se obişnuieşte cu noua situaţie -, ca şi ‘obiceiurile neobişnuite’ ale ‘casei’ (în definitiv, prin ‘arestare’ devenim ‘oaspeţii’ Ministerului de Interne, nu?). Tot şoc reprezintă procesul judiciar, comunicarea sentinţei, ajungerea într-o închisoare de execuţie, viaţa comunitară, pedepsele de aici – şi celelalte.

Cum astfel de şocuri s-au repetat, cu extrem de puţine variaţii, în fiece viaţă de condamnat politic, toţi naratorii simt nevoia să-şi comunice trăirile paradoxale. Povestirile lor devin impersonale , în sensul maiorescian – deşi având caracter de unicat subiectiv pentru fiecare istorisitor -, se vor asemăna cu obstinaţie, ca şi când s-ar permuta dintr-o carte într-alta, într-un straniu univers kafkian unde fiece volum de amintiri constituie o altă posibilitate de intrare, identică celorlalte 1001 căi de acces.

Disciplina locurilor de detenţie era dirijată de la centru. Ea nu permitea decât un singur tip de supravieţuire (sau de moarte) pe toată întinderea ţării. Toţi deţinuţii s-au izbit de spectrul excesiv al foamei, al setei, al lipsei de somn, de căldură, al lipsei de aer, de igienă, de mijloace de a-ţi cârpi sau înnoi hainele, bocancii; toţi s-au izbit de aceeaşi nevoie de comunicare şi s-au învăţat unii pe ceilalţi alfabetul morse şi al surdo-muţilor, în vederea unei periculoase intrări în contact cu necunoscuţii de alături; toţi au resimţit dureros irosirea timpului departe de familie, de cărţi, de artă, ori măcar de plaiurile natale. Şi toţi au înlocuit autoeducaţia pe care o continuăm în libertate, după absolvirea treptelor şcolarizării, cu scrierea pe tăbliţe de săpun, pe cioburi, pe tălpi de bocanc, ori prin dezvoltarea memoriei auditive sau a concentrării maxime în întoarcerea asupra ta însuţi şi a ‘şcolii amintirilor personale'; toţi au suferit tortura.

– Toţi au aflat ce gust are suspiciunea şi au recurs poate, în premieră, la SECRET. Au cunoscut cu mai multă sau mai puţină oroare ce înseamnă pornirea către invidierea ‘grosimii’ unei bucăţele de pâine din mâna semenului, chiar dacă sentimentul hidos, deşi natural, era rapid reprimat. Toţi au degustat cu rezultate cvasiperfecte ale profesionistului toate chipurile de temeri, toate gradele intensităţii acestora, toate etapele invadării sufletului de către ele, de la tremuratul incontinent la incontinenţa sfincterelor, la albirea părului, la îmbolnăvirea cordului, unii ajungând la nebunie, chiar dacă majoritatea şi-au contracarat frica, săvârşind, pentru a uita de ea, acte de nesăbuit curaj.

– Toţi au cunoscut revolta, dorinţa de libertate, ura, dragostea de semen. Toţi şi-au limpezit descifrarea duşmanului comun şi, într-un proces invers, şi-au adâncit patriotismul. Toţi, excepţiile subînţelegându-se permanent.

– Toţi au întâlnit oameni, oameni pe care nu se aşteptaseră, nu speraseră, uneori nu doriseră pentru nimic în lume să-i întâlnească. Surpriza agreabilă, dezagrabilă, fructuoasă, înjositoare, bogată în influenţe benefice sau malefice, adusă de aceste cunoştinţe, a marcat destine. Surpriza adusă de contactul cu bestiile reprezentând represiunea le-a marcat la fel de puternic – până la risipirea minţilor şi infirmitatea fizică, până la pierderea vieţii.

În această privinţă, experienţa deţinuţilor începe să se diferenţieze, până la un punct. Talentul evocator al memorialiştilor, spiritul lor de observaţie, forţa lor de recreare a tipurilor umane, deosebeşte relatările lor. Capacitatea (sau incapacitatea) de a analiza psihologii şi de a se autoanaliza le facilitează apropierea (sau le impune depărtarea) de ceea ce înţelegem îndeobşte prin literatura psihologică şi conduce la o nouă trăsătură a speciei discutate: ea oferă (sau trece pe lângă, fără a băga de seamă), oferă material psihologic şi antropologic privitor la om în condiţiile subumanităţii.

– Pentru că, totuşi, avem de-a face cu literatura, se cuvine să specific faptul că în majoritatea acestor cărţi găsim remarca: nu fac literatură, cu varianta: îmi cer scuze că nu sunt pregătit a fi scriitor, ori dimpotrivă: îmi pare rău că trebuie să recurg la un mijloc literar, dar el îmi uşurează comunicarea… etc.

Ceea ce nu-şi dau seama memorialiştii încă este că ei au trecut la a pune bazele unui stil specific: acela al memoriilor de detenţie , a căruitrăsătură stilistică precumpănitoare este oralitatea , motivată, cum s-a văzut, de faptul că ani şi ani la rând viitorii memorialişti n-au avut îngăduinţa să citească nici un cuvânt tipărit, nici să scrie vreunul; în schimb, s-a dezvoltat o întreagă epopee, noi Iliade şi Odisee, – ce va rămâne pierdută pe totdeauna -, o literatură a naraţiunilor spuse de la gură la ureche sau în faţa unei camere plină cu inşi mai mult adormiţi decât treji, atunci când preocuparea era permisă de gardieni.

Dintre mijloacele literaturii, rar condeie ce să fie dotate pentru descrieri şi portrete; în schimb, nu sunt rare scenele cu două sau mai multe personaje, uneori mase, vii, colorate, pitoreşti, zguduitoare. De aceea, n-am scăpat nici un prilej de a ilustra cartea de faţă cu, mai ales, portrete referenţiale (pentru că sunt rare) şi am urmărit, în toate nuanţele deosebitoare, chipurile lui Şura Bogdanovici şi Eugen Ţurcanu, întemeietorii reeducărilor pornite în 1949. Aceasta motivează caracterul de antologie comentată al Istoriei mele (aici mai intervine o motivare: literatura de detenţie a apărut în tiraje minuscule şi s-a vândut mai ales de la om la om, ceea ce face ca cititorul interesat să fi izbutit arareori a cumpăra toate cărţile cu pricina; drept care, socotesc că volumul de faţă – şi următoarele ale Istoriei Literaturii Române de Detenţie - se cade să suplinească această lipsă, oferind curioşilor mostre esenţiale din scrierile discutate).

Dialogurile apar cu zgârcenie în această literatură – unul dintre autori se scuză de câte ori inventează două-trei replici, pentru agrementarea lecturii. Aceasta se datorează pariului pe care-l fac memorialiştii cu ei înşişi de a fi cât mai fideli realităţii (ei se socotesc ‘martori rămaşi în viaţă’, ‘emisari ai morţilor amuţiţi pe vecie’), dialogurile – gândesc ei pe bună dreptate – anevoie repetând întocmai spusele de odinioară. Dintre ele, replicile schimbate cu anchetatorii, procurorii, judecătorii, paznicii, apar frecvent şi la fel de frecvent sunt similare în toate cărţile, fiindcă acele specimene umane în slujba ministerului minciunii şi al morţii (M.A.I.) foloseau limbajul de lemn, încremenit în stereotipii încărcate cu predilecţie de numele organelor anatomice ale mamelor şi ale altor rude şi de la fel de scabroase apelative adresate reţinuţilor şi deţinuţilor lipsiţi de dreptul la replică.

Meditaţia revine cu drag în pagini, ca şi teoria politică. Nu este de mirare: avem de-a face cu persoane care au gândit şi în libertate – de aceea, de altfel, s-au pomenit îndărătul gratiilor. Oricât de curios ar părea, ele alcătuiesc armata de gânditori ai patriei, mai ales aplecaţi asupra problemelor democraţiei, economiei politice, dreptului, istoriei, religiei şi viitorologiei.

Va să zică, pentru a reveni de unde am plecat în acest excurs în teritoriul literaturii de detenţie sub comunişti, intenţia mea, ca istoric literar, şi-a extins aria de cuprindere şi în trecut, pe măsură ce redactarea cărţii înainta. Apoi a survenit o nouă disturbare a activităţii depuse, formulându-se întrebarea: nu cumva sunt dator să adopt în expunere ordinea uzuală unei atari cercetări, anume cea cronologică? Masa publicaţiilor în volum privitoare la detenţia sub comunism (preponderentă în Istoria mea) se opunea acestei opţiuni, dacă publicaţiile scriitorilor consacraţi o îngăduie. Amintirile contemporanilor noştri au fost redactate, cu puţine excepţii, după 1989. Sigur, au existat chiar şi mai multe variante elaborate în taină şi cu mari riscuri înainte de răsturnarea regimului de asuprire internă; numai că ele au dispărut, în general, în beciurile Securităţii şi nu au ajuns să vadă lumina tiparului; or, o istorie nu poate urmări absenţele. În cazul tuturor operelor poetice, acestea au fost concepute şi redactate în înseşi temniţele, lagărele, minele, unde s-au chinuit autorii lor, iar ei rareori şi-au amintit cu precizie anul şi locul creaţiei – dacă au supravieţuit până la publicare. A adopta drept criteriu cronologic anul apariţiei nu contribuie la luminarea cronologiei, în fiecare an răsărind numeroase astfel de opuri, a căror trecere prin teasc nu a depins de isprăvirea scrierii, ci de găsirea editorilor binevoitori la adresa ei, ori de adunarea banilor necesari procesului foarte costisitor al concretizării acestei ultime etape din existenţa unei lucrări. Era posibilă o cronologizare a perioadei la care se referă diversele volume ce mă interesează; dar, ele privesc închisorile, începând cu anul 1941 şi mergând până în 1964, (excluzând relatările despre Siberia) mulţi dintre autori acoperind întreaga perioadă; deci, se impunea găsirea unei alte discriminări. Aceea a anului de naştere a memorialiştilor nu constituie nici ea criteriul, pentru că nu în toate cazurile există date biografice clare şi complete ale scriitorilor. Am recurs la două criterii , de alt ordin: unultematic , sprijinit pe un altul alfabetic . Prin distingerea tematică a lucrărilor înţeleg gruparea lor, fie geografică (va exista un volum: Siberiada , în care cap de serie se găseşte C. Stere; sau: Canalul ), fie plecând de la caracteristica trăirilor (volumul de faţă se ocupă de: Memorialistica Reeducărilor ), fie de la înclinările literare prepoderente ale lucrărilor; de pildă: Arta portretului la… ) ş. a. m. d. Iar în fiecare dintre acestea, de fapt, în cadrul părţilor componente – ceea ce se petrece şi în ăst prim volum -, autorii vor fi prezentaţi în ordine alfabetică, deşi titlurile capitolelor nu vor ţine seama de ea. Mi se va reproşa absenţa unui criteriu unic de divizare a Istoriei Literaturii de Detenţie la Români . Îmi asum această scădere, deoarece mi se pare că riscul trebuie acceptat de dragul avantajului adus de defecţiunea menţionată: putinţa de a analiza la un loc scriitori cu problematică identică sau cu aceleaşi interese ale investigării memorialistice, ceea ce îngăduie cititorului o privire comparatistă asupra operelor lor.

Aceasta a iscat o altă dificultate, provenind din opţiunea între tehnicile expunerii posibile mie. Capitolele se cuvenea să propună portrete ale memorialiştilor, biografii şi prezentarea lucrărilor prin rezumări comentate, tocmite de mine? Sau trebuia să adopt un stil cvasididactic, acela al ilustrării prin citate exemplare? Am ales calea din urmă (deşi rău famată) pentru trei motive: mai întâi, fiindcă impresiile mele au prea puţină însemnătate în receptarea publică a operelor în discuţie, comparate cu puterea de impact a unor pagini smulse din suferinţă însăşi; în al doilea rând, pentru că, fiind vorba despre cea dintâi Istorie a Literaturii de Detenţie ce apare în literatura universală, se cade ca ea să pună la dispoziţia unor cititori nefamiliarizaţi cu materia ei cât mai multe probe pentru judecarea valorică, istoricul rămânând să indice doar căile de apucat de către cititor în vederea receptării. Cu atât mai mult cu cât toate cărţile supuse cercetării, repet, grăiesc, în linii mari, despre aceleaşi dureri, în aceleaşi locuri de detenţie, produse de aceleaşi minţi bolnave ale aceloraşi călăi din aceleaşi centre de anchetă, penitenciare sau lagăre. În al treilea rând, cum am precizat mai sus, fiindcă ediţiile unor atari cărţi sunt mici, vândute unde nu te aştepţi şi mai puţin pe unde le cauţi, ele se epuizează cu rapiditate, astfel încât trecerea mea în revistă e datoare să ofere cititorului care nu cunoaşte bine materia ei şi o perspectivă directă asupra scrierilor discutate. Singurul element cu pondere pentru Istoria de faţă, insist, este personalitatea deosebită a fiecărui autor, specificul stilului său, capacitatea sa personală de a portretiza, a recepta natura, claustrarea, suferinţa, singurătatea, de a-şi mai păstra umorul, de a generaliza, sintetiza, analiza, de a se confrunta cu semenul şi cu Dumnezeu, trăsături ce-i deschid drumul către marea literatură română. Or, astfel de distincţii nu se pot face prin ‘prezentări’, nici prin ‘rezumări şi comentarii’. Cuvântul scriitorului investigat este suprem, în această perspectivă, fie şi acceptând eu blamul ‘didacticismului’, ori acela că nu înfăţişez publicului şi posterităţii o lucrare eminamente originală. Autorii se vor dezvălui pe ei înşişi, în cele ce urmează; istoricul literaturii va prelua doar rolul unui ghid, preferând, în cele mai multe cazuri, să se ascundă îndărătul operelor citite dimpreună cu lectorii săi.

Oprindu-ne la tomul prezent – care este primul al “Istoriei Literaturii Române de Detenţie” doar pentru că ororile reeducărilor au percutat cel mai dureros imaginaţia autorului -, operez anumite distincţii între scriitorii discutaţi, ce, în linii mari, vor rămâne valabile şi pentru volumele următoare, cu devierile sau capitolele noi impuse de tematică. Ele coincid cu denumirea părţilor componente: Originile; Aspiraţia de a cuprinde întregul (Eseul istoric); Memorialistica propriu-zisă; Ficţiunea . În cea dintâi diviziune aduc în discuţie izvoarele istorice ale reeducărilor, folosind cea mai veche mărturie concentraţionistă tipărită până astăzi, unde, fără a fi filonul principal focalizat de autorul însemnărilor zilnice, Onisifor Ghibu, apare problema reeducării naţionaliştilor români, pusă în practică de sovietici prin mijlocirea unora dintre lăgărişti, care se declarau comunişti şi-i îndemnau pe soţii lor de suferinţă să se înscrie în partidul lor; acestea, sub oblăduirea comenduirii lagărului şi în văzul ei. Scopul şi mijloacele – minus teroarea şi dezumanizarea adoptate mai târziu la Piteşti, Gherla, Canal, Târgu-Ocna – seamănă cu ceea ce se va petrece la Suceava, sub conducerea lui Şura Bogdanovici, la Aiud, ori la Târgşor, lagărul desemnat pentru reeducarea elevilor. E necesar să cunoaştem etapele premergătoare apariţiei unui Eugen Ţurcanu, care va fi folosit pentru cele mai inimaginabile torturi aplicate codeţinuţilor, cazne a căror explicaţie exterioară era tot reeducarea naţionaliştilor (căci obiectivele interioare şi bine ascunse au fost cu totul altele: descoperirea ultimelor secrete păstrate de combatanţii pentru libertate, nedivulgate în anchete, în vederea extirpării din contemporaneitate a oricărei opoziţii împotriva comunismului, şi smulgerea de pe scena publică şi aruncarea printre gunoaiele societăţii a tuturor personalităţilor impuse în această luptă, prin preschimbarea lor în zdrenţe umane, slujind regimul în calitate de călăi şi de informatori, după ce li s-a impus să declare cu glas tare, de faţă cu martori, nu doar desprinderea de vechile crezuri şi defăimarea lor, ci şi o imoralitate personală nebunească, incurabilă şi de neexpurgat, ca şi pe aceea a tuturor elitelor după modelul cărora trăiseră până la arestare). Celelalte segmente ale lucrării mele, neavând meritul descoperii celei dintâi manifestări a spiritului reeducărilor, cum este cazul cu această contribuţie personală la istoria lor (tentativa de reeducare din lagărul de la Caracal), ci doar meritul ordonării şi grupării la un loc, nu socotesc că sunt dator să le explic aici. În schimb, ceea ce am numit Spiritul profetic aduce o altă contribuţie personală importantă, de data aceasta la psihologia creaţiei literare, descoperind în Istoria Literaturii Române ‘trăirea înainte’ (cronologic vorbind), de tip profetic, a unor evenimente, comportamente şi sentimente specifice numai şi numai reeducărilor, mai ales în ipostaza lor denumită “demascări”. Ultimul cuvânt al autorului , încearcă o sinteză a realităţilor descrise în operele analizate, cea mai scurtă şi cuprinzătoare posibil, de tip dramaturgic: în două replici şi două indicaţii de punere în scenă.

Reiau, în mai puţine vorbe, caracteristicile ce cred că însoţesc  această tentativă a mea de a redacta o “Istorie a Literaturii Române de Detenţie”. În cadrul absenţei din panorama istoric literară a unei Istorii a Literaturii Memorialistice Române, autorul atacă, începând cu tomul ce-l aveţi în mâini, prezentarea unei părţi componente a ei: “Istoria Literaturii Române de Detenţie”. El pune faţă în faţă memorialistica de detenţie cu operele de ficţiune cu aceeaşi temă, creind premizele unei atitudini comparatiste documentar-literare lărgită. Autorul dezvăluie (istoric, vorbind), originile reeducărilor, în manifestarea lor, pornind tocmai de la o scriere memorialistică. În al treilea rând, originalitatea lucrării constă în aceea că, în calitate de comparatist, autorul, găseşte în literatura naţională opere literare premergând, pe cale profetică, aceeaşi tematică ca şi a lucrărilor ce constituie materia investigaţiei sale. În strădania de a încorpora în Literatura Română mărturisirile de detenţie, el ajunge la procesul care a determinat aparentele scăderi literare ale acestora, anume la situaţia fără ieşire ce a impus autorilor exclusiv naraţiunea orală timp de ani şi ani de zile, ajunge la el fără să lase lucrările a rămâne umbrite de această caracteristică , ci scoţându- le arta de sub obrocul indiferenţei. El este conştient că introducând aceste autobiografii într-o istorie literară, dobândind calitatea de revelator al lor pe plan istoric-literar, el devine – într-un fel – şi ucigaşul lor, nemaiacceptând motivaţia autorilor când le-au pus pe hârtie (să rămână dovezi ale crimei, în faţa posterităţii), ci acordându-le statutul de care ele nu pot fugi: acela de a fi definitiv considerate scrieri literare.

Se mai pune o întrebare, legată de momentul ales pentru redactarea lucrării de faţă: s-a încheiat oare publicarea de cărţi de memorialistică a detenţiei, pentru a se trece la o sinteză? Nici vorbă să fie aşa; dimpotrivă, nădăjduiesc că fiecare fost deţinut va avea prilejul să-şi nare- ze suferinţele direct sau cu ajutorul altui condei. Lucrările publicate ulterior se vor bucura de aceeaşi atenţie a autorului, în volumele viitoare aleIstoriei sale, dintre care, tematic, unele vor constitui doar o completare a unui tom apărut anterior.

Urmează ca altcineva, mai târziu, când se va găsi un nou cercetător care să-şi dedice viaţa şi energia recuperării întregii memorialistici române într-o lucrare comparatistă, să ajute scrierile asupra detenţiei să-şi găsească locul câştigat în teritoriul mai amplu al ei, unul al conştiinţei românilor în faţa istoriei contemporane cu ei, ceea ce nu îmi propun eu aici să investighez.

MIHAI RĂDULESCU

Tags

Related Posts

Share This

ORIGINILE

Una dintre primele victime din lagărele comuniste – publicistul interbelic Onisifor Ghibu

Onisifor Ghibu (31 mai 1883 – 31 octombrie 1972), originar din Sălişte, jud. Sibiu, a fost al optulea copil al unei familii sărmane de agricultori montani şi cojocari. S-a şcolit în satul natal, la Sibiu (liceul romano-catolic, cu limba de predare: maghiară) şi la Braşov (liceul românesc). După bacalaureat, urmă cursurile Seminarului teologic-pedagogic din Sibiu şi, în calitate de elev al acestuia, debută în “Telegraful Român”(1903). Peste doi ani surveni şi debutul editorial, cu “Limba nouălor cărţi bisericeşti”, lucrare ce-i aduse, peste munţi, o popularite cărturărească suficientă pentru a obţine o bursă la Universitatea din Bucureşti, sub influenţa profesorului N. Iorga. După ce câştigase prietenia durabilă a lui Octavian Goga, mutându-se în Capitală, dobândi amiciţia lui Gh. Coşbuc, Ilarie Chendi, Şt. O. Iosif, Emil Gârleanu, Panait Cerna, Mihail Sadoveanu, Al. Vlahuţă şi alţii, evocaţi cu vioiciune în diverse portrete apărute postum în volum. În 1906 ajunse bursier al Universităţii din Budapesta. În capitala Ungariei este numit redactor la “Lupta”, organul Partidului Naţional Român, cotidian atunci înfiinţat. Astfel începu o lungă carieră gazetărească naţionalistă.

Nicolae Iorga îl ajută cu o bursă la Strasbourg, din partea Ligii Culturale; acolo, alături de studiile de istorie universală, filosofie, pedagogie şi filologie romanică se documentă asupra bilingvismului în şcoală. În 1908 se mută la Universitatea din Jena. Aici îşi susţinu teza de doctorat, sub conducerea profesorului W. Rein (“Der moderne Utraquismus oder die Zweisprachigkeit in der Volksschule”), continuând a fi preocupat de bilingvism, problemă privind învăţământul ardelenesc. În toată această perioadă nu şi-a întrerupt colaborarea cu publicaţiile din Transilvania şi Vechiul Regat.

În anul 1910 fu numit inspector al şcolilor arhiepiscopiei Ortodoxe a Transilvaniei (Sibiu), în 1912 secretar al secţiei şcolare “Astra”şi membru în comitetele redacţionale ale revistelor “Luceafărul”, Românul”, “Transilvania”, pentru ca, în 1914, să se refugieze la Bucureşti, împreună cu soţia sa. Aici fondă “Tribuna”, împreună cu C. Bucşan şi Gh. Popp, deveni membru al redacţiilor “Revistei generale a învăţământului”, al “Buletinului Casei şcoalelor”şi al “Gazetei Ostaşilor”. În 1916, în contumacie, a fost condamnat la moarte de Tribunalul militar din Cluj, pentru dezertare.

Refugiindu-se în Basarabia, întemeie, alături de Pan Halippa, Partidul Naţional Moldovenesc. Începu o luptă biruitoare pentru introducerea alfabetului latin în şcoală şi administraţie. În 1917, edită “Şcoala Moldoveneasc㔺i “Ardealul”, ce se preschimbă în cotidian (“România Nouă”) la 24 ianuarie 1918 – organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor , Onisifor Ghibu fiind primul militant pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat. Caracterul său de luptător pentru românismul de pretutindeni îl făcu iubit în toate casele românilor, oriunde ar fi fost ele înălţate.

După Unire fu chemat secretar general al Resortului învăţământ din Transilvania, în cadrul Consiliului Dirigent. În această calitate înfiinţă Universitatea românească de la Cluj. Până în 1945, publică în jur de o sută lucrări în volum şi broşuri şi o mie cinci sute de articole şi studii în periodice. Acesta fu momentul când îndârjirea arheologului Constantin Daicoviciu, decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie de la Cluj, sub guvernarea legionară şi sub cea comunistă, apoi rector al Universitătii, asociindu-se într-un complot ruşinos cu istoricul Silviu Dragomir, fost ministru al minorităţilor, cu fostul student al lui Onisifor Ghibu Petre Lepedeanu şi cu alţii, a obţinut epurarea din Universitate a profesorului şi arestarea lui, în urma căreia a redactat Ziarul de lagăr. Caracal – 1945 [Ediţie îngrijită de Romeo Dăscălescu şi Octavian Ghibu. Cuvânt înainte de Romeo Dăscălescu. Tabel cronologic, postfaţă şi note de Octavian Ghibu; Bucureşti;  Editura Albatros; 1991]. După eliberarea din lagărul de la Caracal, continuă să scrie imens, fără a mai publica şi câştigându-şi existenţa mult prea modestă cu muncă de negru, plătită mizerabil. În anul 1956, iarăşi arestat, fu condamnat de tribunalul militar Sibiu pentru un memoriu adresat conducerii de stat U.R.S.S. în vederea retrocedării Basarabiei, Bucovinei şi a părţii din Moldova acaparate de sovietici în 1940. În ianuarie 1958, la intervenţia prietenului său din tinereţe, Petru Groza, a fost pus în libertate. Mai trăi patru ani. Opera sa a fost parţial publicată datorită energiei şi perseverenţei exemplare ale fiului său Octavian O. Ghibu, de memorie fără egal în istoria culturii române, pentru abnegaţia cu care s-a dedicat aducerii sub lumina tiparului a scrierilor defunctului său părinte.

Se înţelege că paginile pe care le parcurg în continuare sunt redactate de un gazetar şi nu de un literat, ceea ce, scăzându-le interesul estetic, le măreşte autenticitatea şi vigoarea cu care este urmărit în ele adevărul cotidian al perioadei.

Caracteristica descrierilor lui Onisifor Ghibu este notaţia grăbită, nervoasă şi esenţială, ca din străluminarea unui flash, calităţi ce nu jefuiesc peisajul de atmosfera ce-i e proprie – singura, de fapt, importantă -; dimpotrivă. “Aseară a venit o ploaie torenţială, care a transformat lagărul într-un lăcaş de baltă. Pe întuneric, au sosit de la Timişoara alţi 13 deţinuţi” (p. 17). Odată cu scurgerea câtorva zile, deprimarea adusă de aspectul meteorologic duşmănos creşte: “Azi-noapte şi aseară a plouat grozav. E o vreme teribil de rece şi de urâtă. Eu mă simt prost; tuşesc şi mă doare capul. Afară nu poţi ieşi, căci e un noroi în care abia înoţi, în cabană e un iad. Azi-noapte au apărut după ploşniţe, păduchi şi cloţani” (p. 20). Autorul nu se opreşte în faţa peisajului pentru a-l contempla şi nu-i scoate în evidenţă frumuseţea; mai mult, aplecarea către elementele estetice lipseşte cu desăvârşire din Ziar. Discuţia despre peisaj priveşte inimicitatea lui (“S-a schimbat vremea. Ieri a plouat puţin. A încetat prăfăraia cea mare, care ne bagă şi hainele în boală”; p. 64) sau, rareori, contribuţia lui la intensificarea stării agreabile produsă de o sărbătoare sau o întâlnire amicală. Natura poate fi şi leagăn al superstiţiilor mediului patriarhal sătesc din care provine pedagogul: “Astăzi pe la ora 1 s-a văzut în jurul soarelui un cerc mare întunecat, bordat la margini de un fel de curcubeu. Un fenomen minunat de care n-am mai văzut şi care a trezit uimirea tuturor. Să fie un semn?” (p. 71).

Acelaşi interes pentru fotografierea exactă, dar cu o mai insistentă şi deasă oprire asupra detaliului, demonstrează Ghibu şi în portrete.

Dna Moţa este o femeie voinică, înaltă, cu linii tari şi expresie în faţă. Părul puţin extravagant pentru văduva unui om ca Ionel Moţa, mort pentru neam şi pentru Christos. Îmbrăcată într-o rochie modestă bej-deschis, cu dungi mai închise, pantofi cu talpă de plută şi cu călcâie destul de înalte. Ţinută demnă. Ar putea fi la nevoie chiar impunătoare. Pare o femeie cu mare voinţă şi spirit de independenţă. La primele cuvinte ale mele, îmi spune că numele meu era des amintit în casa lor. Mă uit împrejur: colţul de cabană în care era adăpostită dna Moţa a devenit un veritabil salon cu covoare pe jos, cu canapele cu pături aşternute, cu cearşafuri cu dantele de Olanda… Paturile, toate capitonate cu hârtie roz şi verde… Se vede aici ochiul şi voinţa unei femei care nu vrea să ia lucrurile aşa cum sunt, ci le preface aşa cum îi place ei, făcând din nimic lucruri frumoase şi plăcute”(p. 27). Revenind, “salonul era aranjat ca în poveşti. (…) A fost o după-amiază foarte plăcută. Bineînţeles, ni s-a servit, ca în vremurile bune, dulceaţă din chisea, vin, prăjituri şi cafea neagră”(p. 27-28). Însă atari portrete nu sunt des întâlnite în jurnal. Este evident că autorul a fost impresionat de persoana descrisă (nu de însemnătatea ei, ca oglindire a simbolului reprezentat de soţul socotit martir – pentru că portretul doamnei Codreanu, în opoziţie cu acesta, se clădeşte mai mult din rostiri, ezitări, jene şi lacrimi). Nici asupra personajelor masculine nu insistă cu mai precisă aplecare.

Consternat constat că, deşi lagărul era plin de personalităţi culturale, abia de pot privi chipul unui C. Gane: “A îmbătrânit cel puţin cu 4-5 ani. Azi măcar îl poţi lua ca model pentru un sfânt bizantin. Scrie mereu, scrie. Azi îl văd copiind un roman, scris aici, “Rădăcini”Bietul scriitor s-a refugiat în alte lumi, ca s-o uite pe asta. Dar până una, alta, se usucă pe picioare”(p. 88). Culege de la un terţ o ştire despre altcineva care interesează istoria culturii noastre: “Invăţătorul I. Onel a învăţat carte de la tatăl lui Vasile Pârvan. Era un beţiv notoriu. Pleca la oraş sâmbătă şi nu se întorcea până miercuri-joi, după chefuri fără sfârşit. Onel a ajuns abia în clasa a III-a să cunoască literele şi să poată citi” (p. 130). La aceste rare schiţări de profiluri umane, se adaugă poate cea mai impresionantă evocare a întemeietorului Mişcării Legionare, una ce contrazice toate portretele sângeroase ce i-au fost zugrăvite în ultimii cincizeci de ani de măsluire a istoriei naţionale. “Alaltăieri am stat mult de vorbă cu profesorul Leonida Secreţeanu, de la Ploieşti, un intim odinioară al “Căpitanului”. Mi-a destăinuit un amănunt: În ziua ultimelor alegeri din decembrie 1937, se găsea la “Căpitanul”. Veneau mereu ştiri din judeţe despre reuşita legionarilor. “Căpitanul”era foarte trist.

- Ce-am visat şi ce-am ajuns! Nu deputaţi îmi trebuiau mie, care să-şi irosească puterile în sterpe lupte fratricide, ci apostoli, educatori, reformatori.

În acelaşi timp a intrat radioasă în biroul “Căpitanului”studenta propagandistă, pe care am cunoscut-o şi eu la Băile Herculane, strigând:

- Căpitane, învingem pretutindeni! Mâine, garda feminină vrea să defileze înaintea d-voastră în semnul biruinţei.

- Lăsaţi-mă cu gărzile feminine! Nu-mi trebuie femeile pentru luptele politice, ci pentru educaţie şi pentru gospodărie.

E bine să fie reţinute aceste mărturisiri ale lui Secreţeanu”(p. 154). Într-adevăr, ele îl prezintă pe Corneliu Zelea Codreanu ca întemeietor al unei mişcări de reînviere naţională pe plan moral şi nu al uneia de luptă haotică împotriva conaţionalilor, cum a fost ea acuzată a se fi desfăşurat.

În schimb, autorul jurnalului de lagăr este mai sensibil la cuprinderea şi reţinerea destinelor ieşite din comun prin elementul dramatic, material din care, lesnicios, ar fi putut alcătui ulterior un reportaj vrednic de tot interesul.

Vasile Vasiloschi din Sântilie, de lângă Suceava (…), s-a dus astăzi lângă tatăl său care, tocmai cu o lună de zile înainte de aceasta, fusese înmormântat în satul său natal, în ziua de 14 aprilie. Fiul său, Vasile, se găsea în acea zi arestat la Suceava, încă de la 7 octombrie 1944, dar pentru înmormântare i s-a dat învoire de 4 zile, după care s-a întors de bunăvoie la închisoare. Bătrânul murise de tifos exantematic şi fiul său Vasile, un român voinic de 41 de ani, însurat cu doi copii, a luat baccilul boalei cu sine la Suceava. După trei zile a fost pornit, împreună cu ceilalţi 15 suceveni, la Caracal. Se agită zile pe drum, în frig şi mizerie de nedescris. Ajuns aici, a dus câteva zile boala pe picioare, apoi constatându-se că e atins de exantematic a fost dus la spitalul judeţean. Se pare că între timp a căpătat şi un erizipel (brâncă) – ambele au dus la sfârşitul fatal.

Azi Vasile Vasiloschi a fost înmormântat în cimitirul din capătul lagărului, între salcâmii frumos înfloriţi, sub un cer senin şi cald, într-o groapă pe care i-au săpat-o patru consăteni de-ai lui, deţinuţi în lagăr.

Am asistat şi noi la actul înmormântării de după zidul de sârmă ghimpată (…) şi i-am cântat în surdină “Veşnica pomenire”. (…)

V. Vasiloschi fusese legionar. Legea l-a condamnat la 2 ani închisoare pe care a făcut-o. După închisoare l-au dus în lagăr, de unde a scăpat. A participat apoi la campania din Rusia, cu coloanele. Apoi s-a întors acasă, unde după o săptămână a fost din nou arestat şi ţinut până la moarte

Între timp a fost mutat dintr-o închisoare în alta, timp de 20 de zile pe jos, astă-iarnă de la Bucureşti la Piteşti şi întors etc. Astăzi el se odihneşte, în sfârşit, în pământul Caracalului”(p. 46).

Am stat astăzi mult de vorbă cu Ilie Matei, ţăran din Cerveni, jud. Teleorman, de la cabana 20. E aici de la 10 aprilie, numai cu ce e pe el: o cămaşa, izmene, cojocel şi opinci de porc. Are doi feciori însuraţi, ambii concentraţi de multă vreme. A fost luat de la arie şi adus aici fără să ştie de ce. A fost şi el legionar. Arestat astă-toamnă, a stat patru luni la arest, până ce comisia de triere l-a găsit nevinovat şi i-a dat drumul. La câteva luni a fost adus în lagăr. A avut 2.000 lei, pe care i-a cheltuit cu drumul şi cu rogojina. N-are un singur leu. N-a scris acasă, n-are o carte poştală şi n-a primit ştiri de la ai săi. A scăzut de când e aici 10 kg. Stă toată ziua fără nici o treabă, de se prosteşte. În cabană cu el mai sunt 22 de ţărani din Teleorman. I-am dat o carte poştală pe care a scris-o în faţa mea, şi 500 lei.

Polonezii care sunt cu el în cabană capătă în fiecare săptămână pachete de la o societate americană, şvabii de la Timişoara au din belşug de toate. Numai bieţii ţărani români trăiesc în zdrenţe, în murdărie şi flămânzesc” (p. 58-59).

Păr. Vasilescu de la Râmnicu Sărat, consilier eparhial la Buzău. Tată a 12 copii, dintre care 8 în viaţă: 4 băieţi şi 4 fete. Bănuit de legionarism. Ginerele său, preotul Potocea, mi se pare, legionar şi el, plecat în Germania în 1941, cu familia rămasă aici. În loc ca ţara să-i dea un premiu şi diferite înlesniri să-şi poată susţine familia numeroasă, îl aduce în lagăr, lăsându-i familia, pe scumpetea şi nesiguranţa de astăzi, pradă mizeriei!” (p. 93).

Dealtfel, Onisifor Ghibu este conştient că cele văzute şi înregistrate sunt esenţiale în descrierea vieţii unei naţii şi că rolul său ar putea fi să le adune: “Mă gândesc că, în adevăr, n-ar fi o pierdere de vreme să fac o carte despre viaţa de lagăr, să fixez în ea situaţii, scene, filme, caractere, lupte, perspective, cruzime şi laşităţi, tipuri de apaşi şi tipuri de luptători. S-o scriu aici? Mă tem că aici n-aş putea-o. Dar, acasă, o să mai am posibilităţi pentru aşa ceva? În tot cazul, trebuie să fi trecut întâi prin toate, inclusiv momentul eliberării. Şi apoi, aici nici nu ştii dacă poţi păstra ce scrii. Şi ce poţi scrie între împrejmuirile de sârmă ghimpată?”(p.108). Pasajul este interesant pentru însăşi cartea pe care o scriu eu: astfel se crează literatura de detenţie a unui popor. Ghibu se încurajează cu exemplul altcuiva: “Mircea Damian a publicat o carte, “Rogojina”, roman trăit la Jilava, Malmaison, Văcăreşti… şi pe mine cine ştie ce mă mai aşteaptă?”(idem). După cum se vede, viitorul, cu spaimele sale, atârnă mult mai greu decât chemarea documentului, respectiv a literaturii de detenţie, pe care totuşi, fără a fi conştient de asta, o îmbogăţeşte cu însuşi procesul ţinerii “Ziarului de lagăr”.

Printre preocupările de lagăr ale autorului sunt şi acelea privind perspectivele ce i-au rămas. “Începe a mă preocupa gândul: ce voi face după ce voi ieşi de aici şi după ce voi trece la pensie sau voi fi epurat? Părintele Herlo stăruia neapărat astăzi, să-mi scriu memoriile. Desigur că asta ar fi o ocupaţie dintre cel mai senine şi folositoare, poate că pentru viitor, deşi asta nu-i deloc sigur. Să-mi pun în ordine toate hârtiile şi să le las Academiei Române. Dar, pentru asta ar trebui să mă mut la Bucureşti. Asta ar însemna să rup cu Sibiul, cu Săliştea, cu Stana. De Cluj nu mai zic nimic, căci un Cluj ca cel de astăzi nu-mi spune nimica. Dar, o să-mi pot găsi la Bucureşti o căsuţă cu 2 odăi, mai mult nu-mi trebuie, în regiunea Academiei, cu puţină grădină, cu linişte ca să pot lucra? Evident, nu voi lucra acasă, ci la Academie, unde mi-aş depozita întreg tezaurul meu ştiinţific şi moral. Dacă voi putea găsi la Academie o modalitate ca lăsământul meu să nu se împrăştie şi să-l pot utiliza oricând?” (p. 67). Bietul cugetător, conştient că epurarea sa a devenit ceva sigur, îşi face iluzii asupra pensiei ce i s-ar datora (dar nu va veni să-l ajute a trăi, decât prea tardiv…) Iar în privinţa Academiei Române, nu ştie că timpurile noi vor alunga din sânul ei pe toţi adevăraţii purtători de făclie românească, pentru a face loc unor neisprăviţi culturali, dintre care cei mai de vârf chiar fără şcoală primară încheiată! Repet: dacă fiul său Octavian O. Ghibu, nu şi-ar fi închinat existenţa, întreruptă de două condamnări politice, recuperării şi publicării operei tatălui său, nici o Academie zis-Română n-ar fi avut nevoie de ea, ci doar Securitatea.

Punerea pe hârtie a unei cărţi de memorialistică despre cele trăite revine când şi când, obsesiv, ca o datorie a martorului victimă.

Poate că o dată o să scriu o carte şi despre iadul din acest lagăr. O să public atunci, probabil, şi memoriul către căpitan, despre Universitatea Liberă şi cel către Mihai (Majestatea Sa; n. n.). Poate să găsesc, cumva, şi un editor. Aş începe cu ziua de 21 martie. Când am primit brevetul de recunoştinţă pentru 25 de ani în serviciul Statului şi aş urma cu clinica de a doua zi şi cu arestarea mea din Sibiu, cu toate peripeţiile ei. Voi avea nevoie şi de datele de la Tavi(fiul său Octavian; n. n.) , cu ce a mişcat el la Bucureşti. Apoi, plutirea în vag, cu teama deportării în Rusia, cu gânduri de evadare şi de sinucidere în cazul unei astfel de deportări şi de evadare nereuşită. Apoi, plecarea în vagoane de vite la Caracal. Intrarea în lagăr, cu cimitirul de alături în care sunt îngropaţi foarte mulţi prizonieri ruşi şi germani, locatari anterior nouă ai lagărului”(p.148-149). Şi continuă tot astfel, adunând în minte toate documentele ce i-ar putea folosi să-şi înjghebeze scrierea şi toate numele de persoane, ilustrând toate păturile sociale şi firile variate la maximum, pe care nu se cuvine să le omită.

Cititor impenitent, lagărul îi oferă consemnatorului de note zilnice şansa să întârzie, la îndemâna cărţilor găsite pe la colegi (de ce nu cerea cărţi de la familie, care îi aducea sau trimitea cu regularitate pachete alimentare sau cu îmbrăcăminte?), şi să-şi dea în vileag (deoarece are instrumentul jurnalului la dispoziţie) tipul de lectură rămas sever, critic, personal mai mult decât obiectiv. Lecturile sale sunt, va să zică, nu prea alese, de la filosofie la Cezar Petrescu sau Erich Knight.

Deschiderea unei lucrări, cu adevărat importante, “Istoria filosofiei contemporane” de P. P. Negulescu, vol III şi IV, îi zmulge dojeni ce nu privesc conţinutul – cu o excepţie, dar cât de lichidatoare! -, ci mai ales forma editorială. “Ceva cam multă peltea. Tiparul ultra modern. Biografiile tipărite cu aceleaşi caractere ca şi expunerile de doctrină. Cartea n-are index”(p. 52). Totuşi, lasă impresia că, sub pojghiţa – groasă… – de nemulţumire creată de “Istorie” există o râvnă de a-l împinge pe autor să adopte un colaborator, ceea ce vădeşte că ştie a-l aprecia, deşi n-o arată. Ideea îi vine din nemulţumirile create de lucrarea monumentală, al cărei stil nu pare a-l băga în seamă, nici expunerea a cărei curgere majestuoasă asemenea apelor bogate ale unui fluviu nu-l impresionează. “Nici un relief şi nici un punct de vedere românesc, măcar de arătare a influenţei filosofiei străine asupra românilor. Despre Herbart scrie 83 de pagini, dar nimic despre influenţa lui asupra românilor. Ce minunată carte ar fi “Istoria filosofiei cu deosebită considerare la manifestările ei şi la influenţele ei la români”! Chiar numai a încerca aşa ceva şi ar fi minunat lucru. Ce-ar fi dacă cineva i-ar propune lui Negulescu să programeze ca a II-a ediţie a cărţii lui de astăzi o asemenea carte, bineînţeles, în colaborare?” (p. 67). Pe când “Destinul omenirii”,lucrarea aceluiaşi, o califică drept scrisă “clar şi atrăgător”(p. 70). În sfârşit, concluziile lecturii nu mai au violenţa ce i-a colorat primele comentarii; dimpotrivă. “Am isprăvit ieri vol. III din “Istoria filosofiei contemporane” de P. P. Negulescu. Carte limpede” – cât a aşteptat până la a recunoaşte acest merit indiscutabil al istoricului filosofiei, creatorul celei mai ‘limpezi’ şi cuprinzătoare naraţiuni asupra ideilor şi legăturilor dintre ele din întreaga literatură română! – , “dar cam lătăreaţă. Dacă i s-ar asocia cineva pentru o nouă ediţie”- revine el la oful precedent – , “mai concisă şi mai bogată, cu referiri româneşti la fiecare capitol, ar fi o carte de mare folos. Autorul cunoaşte subiectul în mod amănunţit şi are o expunere obiectivă şi clară. Cartea poate fi înţeleasă de orice intelectual. Ce interesant ar fi fost, de ex. vorbind de etica lui Herbart, să amintească de “Idealurile morale”ale lui dr. I. Stroia etc. Încercarea timidă a mărgineanului din Cacova, Stroia, de preocupări teoretice morale mai multe!” Este înduioşător patriotismul său local; cum ar fi arătat discutarea filosofilor cei mai mari ai lumii, în paralel cu dr. Stroia din Cacova?!… “Apoi, ce interesant ar fi fost să vorbească, măcar într-o paranteză(pretenţiile scad, sub greutatea întregului!) , despre efectul lui Schopenhauer asupra României, de la Eminescu şi Maiorescu, până la Petrovici. Ce ne trebuie nouă, popor neformat, religios, ortodox, preocupări de ale lui Gudrop?”

Nici nu-şi pune problema că solicitarea sa alcătuieşte materia altei munci, aşa cum o menţionează, cu alte obiective.

Cititorul revine la elemente de construcţie formală a cărţii, nici într-acestea săturându-se vreodată de incriminarea ei în privinţa absenţei culturii române din cuprins – deşi nici o clipă autorul nu şi-a propus întinderea investigaţiei şi asupra acestei dimensiuni, cum singur atrage atenţia criticul său de la Caracal: “P. P. Negulescu nu dă, la capitole, bibliografia străină şi română – asta din urmă ar trebui să meargă până în cele mai mici amănunte, ca să fie în adevăr folositoare filosofia pentru noi. Cartea n-are o tablă de materii analitică, nici index de nume şi de chestiuni. N-are un grafic sau mai multe pentru ilustrarea evoluţiei ideilor şi a răspândirii lor. Ce interesant ar fi fost un grafic care să ne arate, la fiecare capitol, şi cum problema respectivă a răsunat la Români. (…).

P. P. Negulescu are şi el destule cacofonii inevitabile în limba română. De ex.: “ca concepţie”(p. 447); “ca consilier”, “ştiinţa cantică. Ca să spunem…””(p. 436).

“Negulescu face adeseori referiri la capitolele din volumele precedente fără să indice pagina. N-ar fi stricat dacă ar fi fost ceva mai “neamţ”în tehnica cărţii”(asocierea ultimelor două cuvinte, pentru a vădi că nu se pot evita cacofoniile în limba noastră; deşi…; p. 76-77).

În cele din urmă, învins de calităţile operei (ce devin indiscutabile şi pentru el), îi adresează profesorului de istorie a filosofiei următoarea notă:

PREA STIMATE DLE PROFESOR,

Mă simt deosebit de plăcut îndemnat să vă exprim pe această cale adâncile mele mulţumiri pentru bucuria pe care am avut-o citind aici, cu tot răgazul, monumentala Dvs. Istorie a filosofiei contemporane.

După ce vom ieşi de aici, sper să pot scrie ceva despre această atât de merituoasă lucrare a Dvs., deşi încă neterminată, pe care lumea românească n-a ajuns încă s-o aprecieze după cuviinţă.

Şi până atunci, permiteţi-mi să dau expresiune părerii mele, că ar trebui să vă asociaţi încă de pe acum un colaborator mai tânăr, care să poată asigura soarta viitoarelor ediţii, aşa cum este cazul cu lucrarea lui Disterweg, pentru ca lucrarea Dvs. să poată folosi şi generaţiilor care vor veni mai târziu.

Cu deosebită stimă…”(p. 90).

“Monumental㔺i “merituoasă”îi par atribute suficiente. Îşi mai menţionează “bucuria”personală, apoi trece la propunerea de a se remedia neajunsurile vârstei autorului prin adoptarea unui colaborator mai june, fără ca acesta să mai aibă îndatorirea de a recompune cartea după criteriile corespondentului, ci doar să o reediteze. Multă plăcere îi va fi făcut lui P. P. Negulescu să-şi vadă menţionaţi anii în contextul lucrării sale esenţiale şi a uneia dintre cele mai însemnate încredinţate tiparului vreodată de un român!

M-am oprit asupra “Ziarului de lagăr. Caracal – 1945″, deoarece el constituie primul document memorialistic privitor la evoluţia reeducărilor în temniţele comuniste din România. Acest fenomen nu a apărut de la început în aspectul odios ce i-l cunoaştem, aşa cum a fost practicat la Piteşti, Gherla, Canal etc. şi pe care, mai departe, vom avea cu prisos posibilitatea de a-l cunoaşte în intimitate.

Ideea de reeducare a deţinuţilor politici este semnalată pentru întâia oară în “Ziar”cu denumire nesigură faţă de ceea ce socotesc că a evoluat de la sine din acest experiment, adică, reiau, ‘reeducările’ de la Piteşti, Gherla, Târgşor, Canal şi, finalmente, cele de la Aiud: recte, “reeducaţia”; şi nu se referă la români, ci la germani, ca urmare a evenimentelor ce au încheiat cel de al doilea război mondial. “La Köln a început “reeducaţia naziştilor”, scrie o telegramă din Londra.” După care, vine explicaţia a ce înseamnă aceea: “Germanii lucrează la canale, sub supravegherea evreilor, cari deţin întreaga conducere a oraşului.”Concluzia trasă în legătură cu românii, foştii aliaţi ai celor numiţi, nu întârzie: “şi noi mergem spre aceleaşi soluţii, încetul cu încetul”(p. 10). Nu numai “încetul cu încetul”dar şi, aşa cum ne-a obişnuit Ion Iliescu să râdem cu prilejul Revoluţiei din ’89: ‘pe o cale originală’ .Ce caracteristici prevede Ghibu, întemeindu-se pe ştirea citită, vor avea ‘reeducaţiile’ din Germania? Ele se vor desfăşura prin muncă şi se vor afla sub controlul şi constrângerea străinilor. Mai putem bănui una: au fost impuse de prezenţa sovieticilor pe teritoriul ţării învinse. Toate trei caracteristicile vor fi împrumutate şi de reeducările de la Piteşti etc., însă ele nu vor mai fi precumpănitoare.

Referindu-se la cele de mai sus, consemnate miercuri 25 aprilie 1945, peste două zile Onisifor Ghibu ironizează o activitate din lagăr: “Astăzi, Meitani ş.a. au fost scoşi la corvoadă la sapă într-o grădină. Burghezii trebuie reeducaţi”(p. 11). Este interesantă (pentru cel care ştie ce au însemnat adevăratele reeducări) asociaţia de idei ce introduce în paragraful următor o altă informaţie: “Ieri, la apel, un muncitor l-a înjurat în gura mare, în mod ordinar, pe I. Martin, directorul şcoalei tehnice din Sibiu, şeful cabanei noastre nr. 12, ameninţându-l cu bătaia, ca pe un burghez oarecare.” Deci, bătaia, în contextul apropiatelor reeducări ale clasei burgheze, aplicată ca metodă a luptei de clasă, se adevereşte a face parte din aceeaşi sferă noţională. În treacăt, semnalez apariţia conştiinţei lipsei de valoare socială a ‘burghezimii’, asupra căreia bătaia se poate oricând năpusti cu …dreptate. E un prim pas către implantarea credinţei în propria vinovăţie a celui bătut.

Ideea reeducărilor îşi începe cariera în lagărul de la Caracal – singurul despre care avem mărturii memorialistice, pe când din celelalte încă n-a apărut nici o ştire – îşi începe cariera, spuneam, în imediata vecinătate a sosirii unei comisii sovietice în lagăr, răsărită în locul celei de triere a reţinuţilor, aşteptată cu sufletul la gură de către lăgărişti. Este compusă din “4 ofiţeri ruşi, în frunte cu un colonel. Unul din cei 4 vorbea româneşte, făcând pe interpretul. Au stat de vorbă cu diferiţi deţinuţi. Tonul a fost mereu major. Cei care vor mai face propagandă fascistă vor fi spânzuraţi aici în lagăr. Sunt aici funii şi pari şi se vor mai aduce. Mare înverşunare în contra “bandiţilor”şi legionarilor cari vor avea să dea seama şi în faţa poporului român”(p. 12).

S-a iţit şi termenul “bandit”, ca desemnând deţinutul politic; el nu va lipsi niciodată de acum înainte din dialogul cu acesta, purtat de autorităţi, fie înalte, fie de la cel mai de jos nivel.

Iată convorbirea colonelului Borisov, şeful comisiei, cu unul dintre cei aduşi în faţa sa:

- Tu cine eşti? – Sunt funcţionar. – Ai fost în război? – Da. – Unde? – La Harkov. – A, te recunosc! Tu eşti ucigaşul copiilor mei. Te recunosc bine. Vei plăti cu viaţa ta! Intră în vorbă un al doilea ofiţer: – Mareşalul nostru Stalin a declarat că nici în gaură de şarpe nu va scăpa nimeni dintre cei care mi-au schingiuit copiii.

Col. Borisov a vorbit şi cu dna Codreanu, soţia lui Corneliu Z.C. I-a pus în vedere că va merge la bărbatul ei…” (idem). Să fie limpede: că o aştepta moartea, în calitatea ei de soţie!

Ameninţărilor le succed măsuri de ordin organizatoric menite să le facă victimelor viaţa mult mai grea:

Borisov a constatat că deţinuţii trăiesc aici prea bine. Asta nu-i viaţă de lagăr, ci de pension! Nu se admite să se aducă hrană din oraş, nici pachet de acasă. Să mănânce toată lumea numai ce se dă la cazan. Vor fi luate de asemenea şi cuferele, în special cele de piele. Oamenii au prea mult bagaj” (idem). Spre cinstea comandantului român al lagărului, eliminarea hranei de acasă nu s-a pus în practică. Încă nu se creaseră ofiţerii ce să asculte orbeşte de invadator şi să devină călăii propriilor fraţi.

Rezultate există, totuşi, iar ele sunt în spiritul sistemei aceleiaşi lupte de clasă: “şefii de cabane, aleşi de “popor”, au fost înlocuiţi, în mod dictatorial, prin noi şefi dintre muncitori” (p. 17). Divizarea deţinuţilor, prin distincţia clasei de provenienţă – deşi şi muncitorii fuseseră reţinuţi tot datorită politicii lor naţionaliste -, crează o pătură în aparenţă preferenţială, cu oarecari drepturi asupra celorlalţi şi cu o situaţie mai vrednică de încredere.

Onisifor Ghibu, pedagog prin chemare, constatând situaţia culturală mizerabilă a închişilor – care nu-şi puteau continua exercitarea preocupărilor intelectuale, ori măcar, pentru cei în cauză, să-şi fi completat educaţia şi instrucţia, profitându-se de prezenţa atâtor inşi cu standard intelectual de primă mână – are ispita de a remedia lucrurile: “Azi am dictat lui Ginghină partea a II-a a Memoriului către căpitan în chestia Universităţii libere a Lagărului Caracal” (p. 19). Astfel, avem în faţa ochilor două încercări de a se contribui la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei – ori îndreptarea lor – a celor de dincolo de sârma ghimpată. Una, formal denumită “reeducare”, ascunzând, însă, o modalitate de umilire a celor supuşi ei şi de deformare a caracterelor; cealaltă, cu intenţia clară de a se participa la îmbunătăţirea, în domeniile numite, a pregătirii oamenilor, pentru ca, la eliberare, ei să plece cu adevărat mai bine pregătiţi pentru a participa la viaţa comunitară spirituală a naţiei.

Reeducarea începe, fără a fi numită ca atare. Cum începe? Prin atragerea, în temeiul făgăduinţelor unei eliberări dependente de aservirea la forma de atunci a comunismului, a unora dintre lăgărişti: “Ieri-dimineaţa, preoţii semnau o adeziune la F.N.D., în schimbul căreia vor fi eliberaţi din lagăr. E şi asta o metodă a timpului!”(p. 20).

O altă “metodă a timpului”constă în organizarea de “serbări”(mai târziu, în reeducările din 1963-1964, proiecţii educative de filme şi conferinţe susţinute de deţinuţi cu prestanţă printre ceilalţi). “La serbare au (sic!) participat şi secundul căpitanului Popovici (comandantul lagărului; n. n.) . Acesta a ţinut la sfârşit o cuvântare spunând, în numele căpitanului, diferite lucruri în legătură cu trierea: nu se va ţine seama de ce a făcut cineva ca legionar, în trecut, ci de felul cum a activat în ultimul timp şi de felul cum înţelege să se încadreze în noul spirit de muncă şi de viaţă. După serbare, secundul s-a dus în mijlocul ţăranilor hunedoreni, cărora le-a vorbit timp îndelungat, spunându-le cam aceleaşi lucruri şi făcând aluziii la unele practici româneşti binecunoscute în lumea politicianistă. Drept contrast a prezentat cazul mareşalului Timoscenko, care ajuns sus, nu s-a gândit nici un moment să-şi înalţe neamurile şi fraţii. Aceştia au rămas mai departe modeşti plugari în satul lor”(p. 32). Vom constata ulterior că exemplul pedagogic al lui Macarenko va fi socotit stimulator la Piteşti şi Gherla.

‘Munca de lămurire’, cum a fost ea denumită în practica uzuală, de la om la om, continuă să-şi verse otrava. “Deţinutul Dobre, care e un observator comunist, a vorbit azi la grupuri mai mari de prin cabane şi de printre cabane: popii sunt nişte netrebnici, nu umblă decât să se îmbogăţească. “Cloncanii”ăi mari, G.Tătărescu, care a trecut dintr-un partid în altul, va fi curând dat peste bord!”(p. 38). Probabil că dezacordul verbal de număr aparţine agitatorului. Infiltrarea (sau temerea de ea) de comunişti în rândurile deţinuţilor, rămâne pentru logica şi bunul simţ al celor din urmă unica explicaţie a comportării câtorva dintre ei, care, evident, fac jocul noului regim, precum acest Dobre. O gândire similară va circula şi printre reeducaţii de peste câţiva ani: ei vor acredita formarea la Moscova, ori sub directa îndrumare a Anei Pauker sau cel puţin a lui Nicolski, a lui Eugen Ţurcanu, despre care nimeni nu putea concepe că era un deţinut ca oricare altul; oricum părea mult mai posibil să fi fost membru de partid, cu misiune în închisoare, decât fost legionar. Iar Dobre nu este singurul ispititor la Caracal: “Profesorul Isăceanu, de la liceul din Găeşti, îmi oferă astăzi spre citire, destul de insistent, broşura lui C. Dobrogeanu-Gherea: Ce e socialismul . I-am răspuns că aş fi mai bucuros de o carte nouă despre această problemă. Mi s-a răspuns că şi cărţile cele noi, ca şi cele vechi, tot numai pe Marx se întemeiază. Isăceanu se oferea să-mi dea literatură de citit, exprimându-şi speranţa că mă voi încadra şi eu în rândurile luptătorilor. I-am răspuns că eu viaţa întreagă am fost un luptător”(idem). Treptat, lucrurile se lămuresc: “Profesorul Isăceanu, fost legionar, a trecut după 23 august la comunişti, luându-şi la Găeşti rolul de conducere. Cei de sus n-au încredere în sinceritatea lui; în consecinţă l-au internat în lagăr. Mi-a citit câteva pagini din memoriul său de apărare. A desfăşurat o vie activitate printre elevi, muncitori, profesori şi public”(p. 44). Este util să se cunoască ‘ideologia’ conform căreia a fost condusă ţara noastră aproape o jumătate de veac, pentru a se şti cu exactitate cine sunt comuniştii: “Aseară am asistat la o şedinţă improvizată de propagandă a lui Dobre, printre ţărani şi muncitori, lângă cabana noastră. Vorbea drastic, despre burghezie care a supt sângele muncitorilor, contra României: “Ducă-se dracului de Românie! Ce mi-a dat ea mie? Ea i-a susţinut pe burghezi. Să fim români! Dar de ce să fim români? Ca să ne exploateze burghezii? Nu mai vreau să fiu român! Vreau să-mi meargă bine, atâta vreau!””(p. 47-48). Este curios că peste aproape cincizeci şi cinci de ani, se va găsi un alt ‘filosof’ – valorând tot atâtea parale ca cel de mai sus -, pe nume Patapievici, care să-şi deverseze lăturile peste capul aceleiaşi patrii, de pe poziţii opuse, pasă-mi-te, lui Dobre, dar nu mai puţin egocentriste, murdare şi lipsite de logică. Doar că Dobre şi-a găsit ‘naşul’, spre deosebire de cel numit în urmă, care şi-a găbjit şi nişte jalnici apărători ‘pseudofilosofi’dintr-acelaşi clocot de zamă cu el: “Aseară la raport, căpitanul Emil Popovici (comandantul lagărului; n. n.) a interzis orice propagandă în lagăr, inclusiv pe a lui Dobre, care se vede că între timp a trezit nemulţumiri în rândurile deţinuţilor”(p. 48).

Lucrurile nu stau pe loc, mulţumite de trăncăneala acestuia sau a celuilalt. “Un domn necunoscut, dezbrăcat până la brâu, purtând o cruciuliţă de argint la gât, a intrat astăzi după apel în cabana noastră şi, aproape fără nici o introducere, a citit “Declaraţia”care circula prin lagăr, într-o a 5-a ediţie, apelând la cei ce ar voi s-o semneze. Nimeni nu-l cunoştea pe dl. respectiv. După câtăva vreme a citit-o a doua oară. Eu l-am întrerupt şi l-am rugat să ne spună cine e? Mi-a răspuns: avocatul Untermann. Mulţi inşi au semnat şi din cabana noastră “Declaraţia”. Inginerul Toth mi-a spus că Untermann e evreu botezat.Muncitorul Radu mi-a spus că e evreu.

Vor trebui cerute lămuriri de la căpitanul, căci iniţiativele de felul acesta nu pot veni prin surprize, de la oameni pe care nimeni nu-i cunoaşte”(p. 62). Mai mult: “Omul cu “Declaraţia”lucrează mereu pentru a câştiga prozeliţi. Umblă îmbrăcat mai abitir decât ultimul proletar. Nu ştiu dacă o face anume sau întâmplător”(p. 63).

Între timp, nu stă pe loc nici iniţiativa profesorului Onisifor Ghibu de a întemeia o Universitate Liberă, măcar în rotunjirea ideii ei în cugetul propriu… “Ce-ar fi dacă cei de sus ar permite o discuţie politică neîngrădită a tuturor ideilor pro şi contra? Să vie presa cea mare şi în rubrici permanente să combată şi să susţină legionarismul, fascismul, revizionismul! Nu ca propagandă – Doamne fereşte de o asemenea meteahnă – ci ca demonstrare onestă a ideilor, a argumentelor, a torpilelor. În zece ani lumea s-ar dumiri complet. Să încercăm un asemenea lucru aici în lagăr, prin Universitatea Liberă”(p. 41- 42). Se ajunge şi la trimiterea, la comenduire, a anteproiectului pentru înfiinţarea Universităţii. Doar că răspunsul acesteia va întârzia până la eliberare. O. Ghibu reia atacul. După ce P. P. Panaitescu solicită organizarea de conferinţe publice şi este refuzat, el pătrunde pentru a prezenta: “Expunerea de motive şi Anteproiectul pentru o Universitate liberă a Lagărului de deţinuţi politici din Caracal”.

Nu este singurul ce simte însemnătatea unui atare pas. “Ţaranul Sofronea din Drăguşul Făgăraşului – om deştept, deşi are numai 4 clase primare sau poate tocmai pentru că are numai 4 clase primare – îmi spune: “De ce nu se face aici în lagăr o şcoală, unde să învăţăm şi noi una-alta? Luaţi fără nici o vină de la plug, măcar să nu ne pierdem degeaba vremea pe aici”. Îmi cere cărţi de lectură pe înţelegerea lui. Îi face vinovaţi de stările de acum din ţară pe intelectuali care i-au învrăjbit pe oamenii simpli, împărţindu-i în partide.

(…) Ce interesant va fi, în cadrul Universităţii Libere, dacă va lua fiinţă, secţia muncitorilor agricoli. Să-i vezi la un loc pe ţăranii din Drăguş şi Corbi, pe cei din Bucovina, pe cei din Regat, pe moldovenii de la Dorohoi şi pe saşii din Guşteriţa. Să discute ei probleme de agricultură comparată şi chestiuni de organizare şi conducere a statului viitor”(p. 57-58).

Mai ţine câte o lecţie, mai vorbeşte despre cultură şi civilizaţie, subliniind că nu grăirea are greutate ci cele ce face omul pentru instaurarea lor. Primeşte de acasă o geografie, două cronici istorice, “Basmele” lui Petre Ispirescu, “România Pitorească”, “Munţii noştri”, “1001 nopţi”, o carte de gospodărie rurală, “Bucoavne şi istorisiri”, să le dea ţăranilor colegi de suferinţă, spre lectură.

Învăţătorii, foştii săi studenţi, îl înconjoară cu pasiunea studiului şi-l îndeamnă să treacă la crearea Universităţii, înainte de a sosi aprobarea oficială, ce întârzie exasperant.

Până atunci, sistemul ‘reeducării’, adică al creerii unei conştiinţe de clasă, prin mijlocirea ‘pedagogică’ a gradaţilor ce păzeau conştiinţele din lagăr, continuă tot mai apăsat. “Ghebercof-tatăl mi-a spus azi-dimineaţă că a auzit cu propriile lui urechi pe-un plutonier din comandamentul lagărului spunându-le muncitorilor Gregorian şi Toma, care se plângeau că nu le ajungea pâinea: “Luaţi de la cei ce au. Jefuiţi pe burjui, căci sunt destui în lagăr””(p. 82). Sau: “Isăceanu (…) s-a plâns că e persecutat pentru că e comunist. Să fie aceasta o indicaţie oficială din partea celor de sus?” (idem). Parcă-i auzim pe Ţurcanu şi pe acoliţii săi, intraţi în prima cameră aleasă pentru declanşarea bătăilor împotriva deţinuţilor, când, răzbiţi de acţiunea de revoltă a acestora, care i-au pus la pământ pe noii veniţi –  pe ei, ‘comuniştii’! -, cum se plângeau organelor administraţiei penitenciarului Piteşti (ce aşteptau înarmate cu bâte, centiroane şi altele, după uşă, acest semnal) că deţinuţii au sărit să-i bată pentru convingerile lor…

În acest context se cuvine remarcat faptul că nu toţi lăgăriştii acceptau jocul celor daţi cu puterea – deşi majoritatea închideau ochii, datorită unui spirit de toleranţă şi purtare civilizată greşit înţelese. “Ieri după apel a fost aici un meci de voleibal. După terminare, Isăceanu s-a ridicat pe un scaun, vrând să vorbească celor vreo 500 de inşi despre noi şi despre vremurile noi. Când a apucat să spună că noi cei de aici suntem reprezentanţii lumii păcătoase care se duce, a fost întrerupt de unii cu cuvintele: “nu toţi!”, apoi a început să fie huiduit şi fluierat până ce s-a dat jos. S-a retras apoi în alt loc, de unde la stăruinţa câtorva a început din nou să vorbească, zicând: “Manifestaţia dvoastră de simpatie de acum este o dovadă că împotrivirea care mi s-a arătat dincolo nu are nici o bază”. La aceste cuvinte au început din nou huiduielile şi fluierăturile, încât a trebuit să se retragă din nou. Lumea nu înţelege ce rost are iniţiativa lui Isăceanu. Mulţi se tem că ea va avea urmări defavorabile pentru noi, luându-se manifestaţia în contra lui Isăceanuu ca o manifastare a sentimentelor reacţionare. În realitate, lumea nu admitea să se discute în nici un fel politică. De altfel, nici perseverenţa lui Isăceanu nu pare a fi prea agreată în lagăr”(adică, probabil, de către căpitanul comandant; p. 91). Oare această temere de a nu deranja cerinţele puterii, prin înlăturarea de la cuvânt a lui Isăceanu, să fi fost reeditată în sufletele unora dintre cei trecuţi prin jalea demascărilor către care ne îndreptăm? să fi devenit ei ucigaşi doar pentru a nu supăra Securitatea?

Se profilează o ‘reeducare blândă’, cu caracter mai ales ideologic: “Ministrul (subsecretarul de stat Tudor Ionescu, de la Industrie şi Comerţ, aflat în inspecţie la Caracal; n. n.) e de părere că, într-adevăr, lagărele trebuie să se ocupe de reeducarea deţinuţilor, în care scop trebuie să vină conferenţiari din afară”(p. 116). Cu atari reeducări s-a încheiat temniţa politicilor, în 1963-4; numai că n-au fost invitaţi conferenţiari din afară, ci deţinuţi celebri, fruntaşi legionari fără pată, au fost plimbaţi prin ţară şi readuşi să laude în faţa colegilor deţinuţi realizările regimului comunist.

Cele prezentate aici despre ‘reeducare’ în lagărul de la Caracal este posibil să nu fie prea convingătoare pentru cei care cunosc cu adevărat ororile reeducărilor începute în 1949. Insist că în paginile de faţă este vorba despre tentative naive, inconstante, fără urmări evidente, fie tentative de atragere a deţinuţilor către partidul comunist sau noul regim, fie de învrăjbire a deţinuţilor între ei, pe criterii de clasă, fie de umilire a lor prin redactarea unor memorii diverse în care îşi puneau, mai mult sau mai puţin, mai ţipător sau mai discret, cenuşă-n cap, cerând iertare în temeiul unei aderări vagi la principiile aduse de ruşi în ţară.

Spre deosebire de acest câştig oarecum indiferent – ce nu este altul decât demonstraţia că, sub patronajul sovieticilor, s-au încercat variate soluţii de reeducare a deţinuţilor politici naţionalişti -, cele ce urmează a fi prezentate imediat în continuare constituie o nu se poate mai elocventă mărturie a ceea ce se petrece în sufletul deţinutului acuzat fără întrerupere că e vrednic de reeducare deoarece este VINOVAT , oricât de bine pregătit se află el, de cult, de stăpân pe sine. Or, cele trăite în intimitatea subconştientului său contribuie la înţelegerea marilor şi spectaculoaselor prăbuşiri spirituale produse la Piteşti şi Gherla, datorită cărora bărbaţi cu un caracter ferm, încercat, neîndoielnic, au ajuns a crede în minciunile ce le erau repetate neîncetat timp de luni de zile, despre vinovăţia proprie, a rudelor şi prietenilor lor, a pildelor umane alese drept faruri în viaţa de zi de zi. În urma acestor îndoctrinări mecanice, personalităţi de excepţie s-au transformat în bătăuşi criminali, ducându-şi activitatea inumană în numele comunismului şi al muncitorimii, ori în turnători murdari care credeau că prin vânzarea fraţilor lor grăbesc împământenirea erei paradisiace preconizate de Karl Marx.

Despre învăţători – dar şi despre sine însuşi – Onisifor Ghibu scrie: “Tot ce putem şi trebuie să facem aici e: să nu uităm că suntem educatori, ai noştri şi ai altora. În consecinţă: să căutăm a învăţa cât mai mult şi în viaţa de lagăr şi din ea. Ea ne oferă enorm de multe posibilităţi pentru asta. Să ne facem reeducaţia, prin meditare, observaţie, convorbiri, muncă de tot felul. Să adâncim aici, intimişti, problemele fundamentale ale existenţei noastre individuale, naţionale şi omeneşti. Să ieşim de aici cu o învăţătură mare pe toată viaţa. Metanoia, adică schimbare de gândire.

În rândul al doilea, să fim educatorii altora. Prin exemplu, ca purtare şi ca activitate. Să nu irosim vremea, ci s-o întrebuinţăm în mod înţelept. Să vadă orişicine în noi pe educatorul propriu şi al naţiunii. Apoi, printr-o acţiune de fiecare clipă, pentru ridicarea umanităţii în oameni, a demnităţii contra vorbelor triviale, a jocului de cărţi, chiar a fumatului, în forme discrete. Curăţenie. Democraţie curentă”(p. 79). Toate bune (şi e prea puţin spus!). Magistrale directive ale dascălului pentru foştii săi ucenici, astăzi colegi de suferinţă cu el! Dar, constat, noţiunea ‘reeducaţiei’ necesare, de neeludat, a prins roade. Iar dacă ‘reeducaţia’ este necesară celor o dată pentru totdeauna bine educaţi – astfel încât să educe bine pe alţii, dacă ‘reeducaţia’ este necesară precum o preconizează pedagogul, înseamnă că şi vină există. Cercul vicios se închide: dacă vină este, ‘reeducaţia’ se deduce ca o nevoie urgentă.

Într-un bruion al unui memoriu adresat Regelui, autorul jurnalului consemnează:

“De la 1922 încoace suntem într-o tensiune înfiorătoare. Ucideri monstruoase, cruzimi de care aproape că n-a pomenit istoria noastră. Ne-am compromis în faţa străinătăţii şi am ajuns să ne dispreţuim pe noi înşine, nemaiavând încredere în noi.

E un moment pe care Majestatea Voastră trebuie să-l înţelegeţi. Vi-l strigă de profundis, din lagăr, un om care se apropie de sfârşitul vieţii sale şi care nu mai cere nimănui nimic pentru sine, dar care nu vrea şi nu poate să moară într-o Românie mutilată, nenorocită şi ruşinată, ca cea de astăzi, fără să întrebe, cu toată gravitatea momentului, pe contemporanii săi: încotro şi până când?”

(…) “Fixarea momentului istoric actual. “Nu sunt vremurile sub cârma omului”. Şi, totuşi, suntem platnicii greşelilor de mai înainte. Ce-am făcut de la 1919-1940? Ne-am devorat unii pe alţii, uitând, din pricina ambiţiilor şi intereselor noastre personale, patria eternă. Am fost “liberali”, “ţărănişti”, “averescani”, “cuzişti”, “legionari”, “communişti”, dar n-am fost nici români, nici creştini, nici oameni”. “La 1940-1941 am ajuns la scadenţă. Ori ne învăţăm minte, ori pierim! Niciodată, de o mie de ani încoace, n-am fost la un impas atât de grozav. Putem pieri şi ca stat şi ca neam. Dacă vrem să trăim ca neam, trebuie să urmăm anumite legi şi să ne impunem anumite obligaţii mai presus de orice. Trebuie să lichidăm cu orice sacrificii şi în mod eroic trecutul care ne apasă ca o povară de plumb. Trebuie să vie şi o împăcare frăţească, o “tranga Dei”- iertare şi îndreptare!”

(…) “Sunt pentru lagăre. Să fie duşi în lagăre şi reeducaţi, timp îndelungat, toţi paraziţii societăţii şi ai statului, care n-au muncit nimic, ci numai au speculat şi exploatat statul şi poporul. Printre ei, toţi nababii şi toţi beii care au mâncat cu lingura cea mare bunătăţile ţării prin străinătăţi, îngrijindu-se numai de burta şi de punga lor şi care huzuresc azi în belşuguri neruşinate. În lagăre cu atâţia foşti miniştri , care n- au făcut decât să-şi aranjeze interesele şi ambiţiile şi care au trădat ţara de câte ori interesele lor o cereau! La lagăr cu toţi trădătorii vechi şi noi, cu toţi îmbogăţiţii, nababii, cu toţi speculanţii care au scumpit viaţa în gradul de astăzi! Cu toţi leneşii şi chiulangii, cu denuncionanţii mizerabili, cu semănătorii de anarhie! Iar lagărele să fie institute de reeducare. Să nu scape de ele nimeni, decât cu condiţia confiscării averii, în folosul statului, şi cu aceea a îndreptării spre o muncă efectivă.

Să nu se uite nici lagărele de femei. Pentru femeile care au trăit prea bine şi prea uşor în lume, fără să lucreze nimic, decât doar prin vanitate şi ambiţii…”(p. 95-96; între ghilimele se cuprind diferite consemnări scrise pe bucăţele de hârtie şi acum copiate de autor în “Ziar”).

Denunţarea luptelor dintre partide, ‘trădarea’ ţării, îmbogăţirea fără muncă, a huzurului, a imoralităţii etc., ca impunând reeducarea în lagăre, prin muncă fizică, a bărbaţilor, ca şi a femeilor, începe să semene prea tare cu cele pe care anii imediat următori le vor aduce tuturor acestora. şi citim printre rânduri influenţa propagandei la care deţinuţii erau supuşi , până la a- şi uita de sine şi a face declaraţii în cheia muzicală folosită de învingătorii lor, văzând singura soluţie în reeducarea al cărei contur sumbru se profila în aerul ameninţător.

Excelente dovezi că mintea deţinuţilor fusese deja coruptă, cu ajutorul termenului ‘reeducare’, furat din pedagogie, bine sunător şi plin de promisiuni misterioase, amirosind a eliberare şi a încheierea păcii sociale cu comunismul.

Dar practica înainte de orice: “Când în sala de lectură se făcea slujba Sf. Maslu, în sala vecină, despărţită numai cu nişte scânduri mari, alţi 3 preoţi, printre care şi părintele Bunea, participau la o şedinţă a cercului (clandestin) de studii comuniste, la care erau prezenţi vreo 40 de inşi, în frunte cu Isăceanu”(p. 130). Activitate specifică O.D.C.C.-ului de la pen itenciarul Suceava (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste), din care se va mândri Eugen Ţurcanu că face parte şi despre care vom afla veşti în multe memorii. De cât timp ar fi avut nevoie Securitatea pentru a-i face pe membrii cercului de studii comuniste să creadă că urmau a se elibera dacă, prin tortură, izbuteau să-i aducă pe toţi lăgăriştii la convingerile lor? Nu de mult timp. Însă acesta lipsea, la Caracal. Comunismul nu era perfect înstăpânit în România, iar aliaţii încă-şi aţinteau ochii asupra bolşevicilor şi-i pândeau de respectau hotărârile internaţionale, în caz contrar riscând a fi penalizaţi – că ce altceva li se putea întâmpla, când Occidentul capitulase în faţa lor, fără s-o mărturisească?

Până şi un pedagog şi filosof (prin studii) ca Onisifor Ghibu se simte gata să treacă la pedepsirea celor de pe partea sa a baricadei, sub influenţa propagandei; nu că ar fi devenit, peste noapte, comunist; însă, păcatele burgheziei (sic!) acum le vede mai clar. Şi nu este conştient că e gata a se alia cu duşmanii ei cei mai feroci (care sunt şi ai lui), tocmai atunci când ea e lipsită de apărare şi înghesuită cu spatele la zid. O astfel de modificare a cugetării intră în planurile ‘reeducatorilor': cu osebire cei aleşi se cuvine să gândescă la fel cu ei, căci vor fi crezuţi de cei mulţi şi proşti. “Ce moravuri în “lumea bună”. Numai bani, lux, petreceri şi adulter. Femei care nu fac absolut nimic decât să topească pe marii financiari şi bogătani. Culmea decăderii morale. Astea şi ăştia ar trebui duşi la lagăr, pentru câte un an de zile, la viaţa ultrasimplă şi la muncă. Dar nu lagăre ca cele de ieri şi de azi. Viaţă cu program. “Coniţele”să fie învăţate să lucreze şi să trăiască muncind. Dimineaţa, scularea la 5-6. Imediat, exerciţii fizice de înviorare, cu spălarea în aer liber, din sticlă. Apoi, rugăciune comună cu o meditaţie adâncă, impresionantă. Servicii divine, cu spovedanii şi împărtăşanie în fiecare lună, serios, frumos, înălţător, curăţitor. Lectură absolut selecţionată. Din Biblie, din cărţile sfinte, din cărţi de ştiinţă, de luptă. Nici un singur roman! Nici măcar de cele bune. Cărţi de gospodărie, de lucru manual. Să înveţe bucătăria. Să gătească pentru lagăr. Fără nici o milă şi consideraţie. Răul e atât de general şi adânc, încât cu mijloacele obişnuite nu se poate face nimic. În Rusia burghezia păcătoasă a fost ucisă şi maltratată. În mare parte pe bună dreptate. Noi să încercăm reeducarea aspră. Mărturisesc că experienţa mea de lagăr m-a făcut să devin apărătorul acestei instituţii, care însă trebuie radical reformată, pentru ca să-şi atingă scopul. Să se utilizeze toate experienţele şi să se dea problema în mâini pricepute, oneste şi energice.”Urmează marea surpriză!  “Eu m-aş angaja la o asemenea operă. Dar, câte lagăre ar trebui în ţară, Doamne!”(p. 165). Asemenea galimatias naşte lectura cărţii unui Zaharia Stancu: “Zile de lagăr”…!

Doresc să pun în faţa cititorului un fragment în care va găsi adevărata trăire a lui Onisifor Ghibu, din lagăr, pentru ca el s-o compare cu cele de mai sus şi să se minuneze cum de semnatarul ei a putut pune pe hârtie şi celelalte. Nu există nici o altă explicaţie – valabilă pentru reeducări în general, indiferent de perioada lor, de intensitate şi metodele aplicate în cadrul lor -, decât: dezechilibrarea minţii celor supuşi reeducărilor. Iată la ce mă refeream:

Mă uit pe fereastra cabanei. Trece fel de fel de lume, în sus şi în jos, fără altă treabă decât a momentului. Parcă n-ar fi o realitate ce se petrece sub ochii mei. Să fie adevărat că există lagăre şi că eu sunt internat de aproape patru luni în lagăr? De ce şi până când? Voi mai scăpa dintr-un asemenea iad moral? Mai există dreptate, logică, omenie sau i-a luat locul gelozia, delaţiunea, chiulul şi mediocritatea?”(p. 190).

Cititorul se cade să remarce că burghezia, mai ales femeile acestei clase, este şi sunt condamnate, în textul de mai sus, la lagăr, fără vină, fără încălcarea vreunei legi: doar pentru că este BURGHEZIE! Şi se preconizează crearea a suficiente lagăre pentru ca să nu scape nici un membru al ei. ‘Imoralitatea’ ei este indiscutabilă! Ea nu trebuie dovedită, de la caz la caz; nu! E inerentă, dacă au declarat-o ruşii ca inerentă, drept care au sortit-o morţii. Sexul slab nu are alt de făcut decât să gătească şi să spele. Când autorul însuşi a spălat nu mai ştiu ce rufă, a exclamat că o face pentru prima oară în viaţă; şi ce mândru era de această realizare! Dar socoteşte că este mai ‘educativ’ să rezerve atari mândrii femeilor… Iar pentru a nu li se strica gustul pentru ele, să nu mai aibă acces la proza de ficţiune, că ea dăunează moralului şi stârneşte visările despre o viaţă mai bună, nu ca broşurile gastronomice şi de lucru cu acul recomandate cu tărie. Până şi cada de baie este dăunătoare! Cum de, peste noapte, cel care se vaită tot la două zile de cât îi este de insuportabilă existenţa în lagăr se declară gata să se ocupe de priponirea altora, şi mai ales a femeilor? Astfel s-a stricat mecanismul raţionării şi în ‘reeducările’ cele fioroase, când insul bătut, speriat că a fost zdrobit sub bâtă, îngrozit că a făcut-o însuşi cel mai bun prieten al său, scârbit a i se urla în faţă că cei care-l torturează au devenit ‘comunişti’, când el îi cunoaşte prea bine pe călăi ca legionari, la un moment dat preia din mers crezul opresorilor şi devine, la rândul său, ‘comunist’ şi călău. şi pune mâna pe bâtă. Aceasta este antipedagogia! Ea începând a-şi da roadele cu ‘demascarea externă’, când deţinutul se acuză pe sine şi îşi acuză rudele, profesorii, şefii, clasa socială, de cele mai de neînchipuit sacrilegii morale, pentru ca doctrina partidului să se adeverească, indiferent cât este ea de falsă.

Acuzând aiurea modul în care se desfăşoară unul dintre ‘festivalurile’ menite să participe la reeducarea muncitorimii dintre sârmele ghimpate, Onisifor Ghibu redevine acelaşi critic sever al celor ce se înfăptuiesc din voia şi porunca silnică a conducerii.

Ieri a fost pe terenul de lângă cabana noastră un festival artistic dat de muncitori. Un cuvânt de deschidere, anunţat anonim în program, rostit de Elefterescu către muncitori. “Aceştia sunt: muncitorii industriali, ţăranii şi intelectualii”. În concluzie: toţi să se înscrie în Partidul Comunist, care e partidul libertăţii etc. Au urmat două recitări spuse de unul care zice că de 35 de ani face astfel de recitări: una, elogiul meseriilor, alta cu un mic funcţionar, care se întoarce dimineaţa de la birou mult mai devreme şi-şi găseşte nevasta în pat cu şeful său de servici. Apoi un “scheci”în 3 cu subiectul în jurul chiriei neplătite. Morala: să scapi prin şmecherie de datorie. “Ai chitanţă? Ai martori? Dacă nu, du-te şi te aruncă în gârlă!”. Ce atmosferă estetică, morală, socială şi naţională! Câteva arii la vioară, de directorul “Coroanei”din Braşov, clasice şi româneşti, frumoase; două cântece la acordeon de fetişcana Plătureanu, mi se pare. Parodieri de poezii de muncitorul Dobrescu şi de farmacistul Cucu, cu haz şi cu talent, cel din urmă. Apoi, o comedie de autor neindicat: Miss România, jucată în mod ordinar, fără nici un fel de artă, de muncitori. Diletanţii din Sălişte, meseriaşi, erau de o mie de ori mai bine şi ca alegere a piesei, şi ca joc. Aici nu se pune nici un preţ pe artă. Ceva brutal, ordinar, lipsit cu totul de orice motiv de înălţare sufletească, nici socială, nici estetică, nici etică”(p. 180). Tocmai această absenţă a înălţării sufleteşti este urmărită, că dacă “înălţare sufletească”ar fi, cum să se mai înscrie deţinuţii în Partidul Comunist?

Festivalele se înmulţesc, pentru că se apropie eliberarea treptată şi lăgăriştii trebuie pregătiţi pentru viaţa de compromis ce îi aşteaptă afară. “După-amiaza a fost ocupată cu festivalul organizat pe neaşteptate de tineretul progresist şi de partidul comunist, cu toate că abia cu două zile înainte avusese loc un asemenea festival. De astă dată se simţea însă că o să mai fie şi altceva. Tribuna era capitonată cu covoare roşii, iar deasupra ei erau fixate tablourile M.S. Regelui, mareşalul Stalin şi Gheorghiu-Dej (Stalin seamănă în această fotografie cu Eminescu, iar Gheorghiu-Dej cu un ocnaş). Festivalul a fost deschis de unul din cei doi elevi de clasa VII de la Liceul din Slatina care a vorbit în numele tineretului progresist, declarând că el e vechi comunist, lucru pe care până aci nu l-am ştiut.” Discursuri, recitări, muzică. “Toţi oratorii au făcut elogiul guvernului şi al partidului comunist, stăruind ca toată lumea să intre în rândurile acestuia. Foarte multă lume aplauda.”Atenţie! Totuşi autorul este conştient de cele ce se petrec în lagăr: “A fost un prilej de înregistrare a procesului de transformare sufletească a maselor de la o ideologie la alta. Oamenii care până ieri erau legionari, azi sunt comunişti convinşi. Dar, cine ar putea şti până când va dura noua stare sufletească?” (p. 182-183).

‘Cercurile de studiu’ nu rămân în urmă: “Ieri s-au întrunit vreo 20 de învăţători să discute chestia atitudinii politice pe care ar trebui s-o aibă în împrejurările actuale corpul didactic primar. Onel m-a invitat şi pe mine. Având informaţii despre consfătuirile similare ale preoţilor începute alaltăieri în sala de lectură nu m-am prea însufleţit pentru o asemenea iniţiativă, care nu se poate desfăşura în libertate de gândire. Or, fără libertate nimic nu se poate. La întrunire a fost chemat şi preotul Vancea, care acuma e comunist pe faţă şi exponent al Comandamentului”(p. 185). Iar cele mai grave rezultate ale noii orientări sunt consemnate în cele ce urmează: “Din realizările lagărului ca institut de educaţie şi reeducaţie: Elevii de liceu, rupţi de la studii şi aduşi aici, s-au constituit într-o bandă de hoţi care au furat fel de fel de lucruri de prin cabane. Alţii, acum, ca să scape, s-au făcut comunişti şi au luat conducerea tineretului progresist”(p. 186).

Două grupe profesionale se zbat să intre în graţiile noii puteri; ceea ce este mai grav e că, prin pregătirea şi răspunderea lor, ele modelează sufletul omului: preoţimea şi învăţătorimea.

Preoţii se agită mereu; se iniţiază şi încearcă să se adapteze la noua situaţie. Autorul principal este Vancea de la Arad. (…) O convorbire cu preotul Bădnărescu, care pare a fi conducătorul în mişcarea preoţească, afară de Vancea: “Când vicleanul vrea să mă ducă în prăpastie, eu îl iau de braţ şi merg cu el, păzindu-mă după puteri”” (p. 183).

Semnarea Acordului de la Postdam reface spiritele, care-şi revin puţin din marasmul ce le absorbise: “Ce decădere sufletească în lagăr, clipă de clipă. Simţi zilnic cum se descompune sufletul neamului. Parcă se destramă neamul însuşi, de la o zi la alta”(idem).

Iar dacă deţinuţii îşi recapătă încrederea în viitor, pe urmele ei răsare încă o dată o brumă de demnitate. “Foarte multă lume înfierează pe preoţii care s-au “prostituat”fără nici o ruşine, în special cei din Vechiul Regat. Sunt înfieraţi şi învăţătorii, care pentru a scăpa, se pretează la orice”(p. 189).

Recenta îmbunătăţirii a stării morale (a celor şi aşa buni) nu influenţează prea mult degringolada acelora lipsiţi de caracter. “Am participat la festivalul organizat de Elefterescu, de astă dată în cadrul ziarului de perete. A vorbit el, mai întâi, apoi a ţinut o conferinţă savantă despre comunism “profesorul universitar”(recte, fostul conferenţiar al lui Ică Antonescu) Radu Ivănceanu, apoi cânturi, recitări, magie modernă de Eugen Pop, elevul de liceu de la Sibiu, fiul învăţătorului Matei Pop din Prisaca. De asemenea, o conferinţă despre stările economice şi sanitare din URSS, de un căpitan, Marţianu, care a fost timp de trei ani pe frontul rusesc. Concluziile, pe care le trăgea la fiecare pas, constituiau o condamnare fără apel a României. S-a reprezentat apoi piesa “Partizanii”de un autor rus neindicat, cu uniforme şi cântece ruseşti, traduse în româneşte. În sfârşit, au vorbit doi delegaţi ai partidului comunist din Caracal şi Elefterescu, făcând apel la internaţi să intre în partidul comunist. A fost rugat să vorbească şi plutonierul Chiţac, care a citit un discurs, punând, între altele, în vederea celor ce scriu la “Jurnalul de perete”că se-nşeală dacă cred că colaborarea lor le va accelera liberarea. Activitatea lor este cunoscută la Comandament! Vorbeşte tare în contra fasciştilor şi a reacţionarilor care nu vor scăpa uşor din lagăr. Nu dă nimănui speranţă. Vorbeşte în numele Comandamentului şi ca membru al partidului comunist. Aminteşte şi de semicentenarul morţii lui “Engliş”, care se împlineşte tocmai la 5 august (de fapt: Engels!)”(p. 190).

Acelaşi plutonier Vladimir Chiţac, pe linia viitoarelor pângăriri ale familiilor deţinuţilor, în reeducările de la Piteşti şi Gherla, “într-o notă scrisă el susţine că anumite soţii s-au aşezat la Caracal şi se plimbă cu amanţii, dezagregând astfel familia”(p. 193).

Se înfiinţează cursuri de limba rusă, conduse de un comunist: ing. Frimu. Până şi Leonida Secreţeanu, al cărui portret făcut Căpitanului l-am admirat şi l-am caracterizat ca probabil unul dintre cele mai bune publicate vreodată cu acest subiect, “a compus un Imn al muncitorilor democraţi, care a fost pus pe note de dr. Gavrilă Pop de la “Tribuna”din Braşov şi executat de corul lagărului. Semăna cu o cântare religioasă. Acelaşi Secreţeanu, care colaborează şi la “Jurnalul de perete”, a mai avut la acel festival o poezie declamată cu talent şi patos de Valer Moldoveanu. Tot el, Secreţeanu, a citit un comunicat al Comandamentului, dat de secretarul acestuia, plutonierul Chiţac, prezent la adunare. (…) Am avut impresia că propaganda comunistă a prins mult mai mult în ultimile săptămâni în lagăr. Dar pe Isăceanu l-au debarcat de la conducere”(p. 198). Există o contradicţie aparentă între răbufnirea de libertate adusă de Conferinţa de la Postdam şi afirmaţia autorului cu privire la intensificarea încrederii în propaganda oficială în ultimul timp. Ea este motivată: cei care se bizuiau pe Aliaţi îşi redobândiseră nădejdea că aceia ne vor salva şi se scuturau din mrejele întinse către ei, denunţând pe cei ce rămăseseră agăţaţi de credinţa că totul era pierdut, deci că trebuiau să-şi salveze pieile cu ajutorul regimului; pe când aceştia, apropiindu-se eliberarea făceau eforturi tot mai mari să fie băgaţi în seamă ca reeducaţi, deci oameni ai viitorului. De remarcat că situaţia unui trădător, a unui acceptant al propagandei, nu era niciodată sigură: Isăceanu a fost debarcat! Aceeaşi greşeală ca el urmau s-o facă Ţurcanu şi acoliţii lui de crimă: au crezut până în ultima clipă că, eliberaţi, vor primi grade de anchetatori, răsplătiţi fiind astfel pentru fără-de-legile lor. N-au primit decât gloanţe.

Oricât de vinovaţi îi găseşte Onisifor Ghibu pe clericii din Vechiul Regat, tot la un ardelean îl duce condeiul când este să incrimineze pe careva cu obrăzar comunist dintre prelaţi: “Preotul arădan Vancea a ţinut o conferinţă despre rolul preotului în faţa noilor stări de lucruri. De la tribună politică, în loc să fi vorbit, el sau altul, de la amvonul sau de la altarul capelei sau bisericii!”(p. 205).

Lui Elefterescu şi lui Vancea, aşa-zisul preot, le revine să rămână încă niţel la putrezit, că asta era plata comuniştilor; între timp, ei mai căpătau o ţâră de libertate (aidoma lui Ţurcanu), să asigure credincioşia reeducaţilor sloboziţi. “Cei plecaţi ieri din lagăr, la poartă au fost încolonaţi, cei vreo 70 de preoţi în frunte, şi cu steaguri înainte, au defilat prin oraş, până la sediul partidului comunist, unde au manifestat şi unde au ţinut discursuri, Elefterescu şi Hodoş, neeliberaţi dar lăsaţi liberi ieri, în acest scop, şi preotul Vancea de la Arad.

Se dovedeşte că lagărul şi-a realizat, în mare măsură, scopul de reeducare. Legionarii, fasciştii şi reacţionarii au fost daţi pe brazdă!

Reprezentantul Ministerului de Interne, inspectorul general Tănăsescu le-a vorbit, în lagăr, celor eliberaţi, comunicându-le că eliberarea lor este un “act de clemenţă”a dlui ministru Teohari Georgescu. Dacă, afară, nu se vor purta bine, vor fi aduşi din  nou în lagăr”(p. 206).

Lucrurile seamănă tot mai mult cu cele ce aveau să se petreacă mai târziu, numai că nu în aceeaşi ordine. Tehnica reeducărilor, prin tatonări, se perfecţionează. “Prin cabane se aleg comitete care să facă reeducarea deţinuţilor în direcţia nouă”(p. 207). Iar ca dezvoltare a informaţiei: “Ieri s-a constituit, la iniţiativa croitorului sibian Romul Munteanu, Comitetul cabanei noastre, în vederea reeducării. Acum, la mult aşteptatul spart al târgului. Am luat şi eu cuvântul, stârnind discuţii interesante. Învăţătorul Onu a propus să fiu rugat să iau eu conducerea Comitetului. O mulţime de inşi au aplaudat propunerea. Bineînţeles că propunerea n-a fost pusă în discuţie de conducătorii şedinţei, inginerul Frimu şi Anastasescu”(idem).

Onisifor Ghibu constată parcurgerea etapei preliminare a reeducărilor şi modificări de seamă în ‘spiritualitatea’ lagărului. “Lagărul a ajuns la un punct de maturitate a sa, care trebuie fixat şi aici.

Sămânţa aruncată de Isăceanu a rodit peste aşteptări. Ce e drept, nu pentru el, ci pentru alţii, mai abili decât el. Au secerat, unde a semănat acesta, d-alde Elefterescu, Albu şi alţii mai mici, al căror număr e în creştere continuă.

Cu ce să încep?

Cu organizarea comitetelor gospodăreşti pe cabane. Pretext pentru propagandă comunistă, mai mult de suprafaţă şi de asmuţire, decât de fond şi de muncă. La noi, în cabana 12, frânele sunt în mare parte în mâinile ungurilor şi saşilor: Sipos, Varga, Toth. Lindina de Romulus Munteanu este o nulitate puţin ofensivă, fără importanţă.

Comitetul strânge mereu fonduri pentru “Jurnalul de perete”, care este un instrument de propagandă comunistă, sovietică şi rusească. Conţinutul ultimelor numere este aproape în întregime rusesc. (…)

Comitetele îşi dau concursul şi la organizarea festivalurilor comuniste, care întrec orice margini de bun simţ şi de demnitate. Oratori frazeologi fără nici un fond şi fără nici o convingere. Artişti dramatici de josnică specie, care batjocoresc, inconştient, arta. Piese teatrale ruseşti, într-o formă românească lamentabilă. Cântece ruseşti, cântate în ruseşte, de corul condus de dr. Gavrilă Pop de la “Tribuna”din Braşov, cântece nemţeşti şi săseşti executate de un cor de saşi, “Imnul muncitorilor”, pe versuri de Leonida Secreţeanu şi muzică de Gavrilă Pop. Nici un cântec românesc, naţional, niciodată un “Trăiască Regele”. O beţie de confuzie, de ordine, de vulgar, de lichelism, de decrepitudine morală şi naţională. Dacă ne-ar judeca un străin după asemenea manifestări, ar trebui să tragă concluzia că suntem ultimul popor.

Au fost câteva zile de activitate febrilă a comitetelor de cabane şi a “celulelor”, care nu sunt altceva decât “cuiburi”ca ale legionarilor. Au început să organizeze şedinţe pe cabane, cu conferinţe etc. (…) Se pare că avalanşa nu mai poate fi oprită.

(…) Când “patrioţii”şi “democraţii”din lagăr au simţit că situaţia guvernului se clatină, au lăsat-o mai domol cu propaganda şi au încetat şi cu conferinţele pe cabană. Mai mult chiar, a început să le fie frică de bătaie şi, în consecinţă, să facă pe mironosiţele nevinovate, lăsând unii din ei să se înţeleagă că nu sunt tocmai atât de comunişti cum s-ar crede, ci doar, aşa, de ocazie.

(…) Nu trebuie să uit să înregistrez apariţia numeroşilor codoşi, informatori, delatori şi denuncianţi, de care e plin lagărul. Spiţa lor e cultivată în grup de Comandament”(p. 209-210).

Parcurgând această sinteză, ne dăm seama de însemnătatea fileler lui Onisifor Ghibu, ce ne lasă singurele mărturii pe viu asupra începutului reeducărilor şi suferim, ca cercetători ai atitudinii scriitoriceşti faţă în faţă cu ele, că restul mărturiilor propuse istoriei literare a detenţiei constituie numai amintiri, deci mărturii trecute prin sita uitării, iertării şi a rememorării succesive.

Este momentul să prezint o altă faţă a reeducărilor, de fapt a autoreeducării petrecute în acest lagăr, care şi ea precede cele ce urmează a fi înregistrate la Suceava, premergând reeducărilor propriu-zise, conduse de Ţurcanu. Aceste evenimente sunt legate de personalitatea lui P. P. Panaitescu, om al condeiului, deci cu atât mai interesant pentru o “Istorie a Literaturii Române de Detenţie”.

Puterea, ştiind prea bine că singura forţă ce i se opunea şi risca să rămână o ameninţare pe viitor era aceea a legionarilor, întinse o mână extremei drepte. E vorba despre “declaraţiile de la Botoşani ale ministrului de Interne Teohari Georgescu, că legionarismul a fost o mişcare sinceră, dar a dat greş…”(p. 97).

Acest eveniment a avut efectul scontat la unii membri ai legiunii. Avocatul Stănescu, şeful cabanei 14, cu care am stat astăzi de vorbă despre legionarism şi care, în fond, e de acord cu mine, mi-a spus că P. P. Panaitescu, plecând de la declaraţiile ministrului de Interne Teohari Georgescu, făcute la Botoşani, a alcătuit un memoriu-declaraţie în numele legionarilor, menit a duce la lichidarea stării de astăzi a celor ce au aparţinut acestei mişcări. S-ar părea că P. P. Panaitescu ar vrea să netezească drumul spre comunişti pe seama legionarismului.

Stănescu nu găseşte întemeiat memoriul şi nu l-a semnat. Dar l-ar fi semnat până azi dimineaţă vreo 80-90 de inşi. Eu i-am spus deschis părerea mea, că este momentul să se lichideze acum capitolul legionarismului pentru totdeauna, în mod onorabil şi folositor pentru neam. Asta nu se poate face prin declaraţii către un ministru sau un guvern, ci printr-un memoriu serios către Rege (…). El avea oarecare rezerve, temându-se că Regele nu va putea face nimic. Eu i-am înlăturat toate argumentele. De altfel, ieri am vorbit mult în chestiune şi cu Bodogaie, dar nu i-am făcut cunoscut punctul meu de vedere, mai ales nu metoda pe care o cred ducătoare la scop”(p. 100-101).

Numărul semnatarilor tot creşte, ei punându-şi nădejdile, pe de o parte în înţelepciunea politică a omului de ştiinţă ce ajunsese la formula declaraţiei-memoriu, pe de altă parte în onestitatea vrăjmaşilor – ceea ce demonstra că n-aveau habar cu cine intenţionau să dea mâna, pentru că a face un pact cu comuniştii şi a mai şi crede în el însemna a fi total orb în materie de informaţie politică şi incompetent în acţiune .

“Ieri am stat, mai târziu, de vorbă cu Andrei Ionescu şi P. P. Panaitescu, despre memoriul celor peste 300 legionari adresat ministrului de Interne. Le-am arătat că acesta nu rezolvă nimic şi nici nu va fi luat în considerare. Îl socotesc chiar o greşeală, dat fiind că el nu neagă existenţa mai departe a legionarismului în ţară, ci se mărgineşte să spună numai că semnatarii nu mai fac parte din legiune de la 1941 încoace. P. P. Panaitescu îmi răspunde că nici nu vrea să rezolve problema; pe el îl interesează numai soarta individuală a semnatarilor. Eu îi marturisesc că ar trebui pusă cu curaj întreaga problemă a legionarismului, care trebuie privită ca un capitol definitiv încheiat, printr-o adresă temeinică către Rege. P. P. Panaitescu nu crede că Regele ar putea face ceva. El ar avea o soluţie radicală pentru legionarism: să-şi dea mâna cu comuniştii şi să distrugă burghezia română, care este o calamitate. El regretă că Regele a comutat pedeapsa de moarte a generalilor: aceştia trebuiau împuşcaţi, pentru a pedepsi astfel cea mai ticăloasă tagmă a vieţii româneşti. S-au şi dus tratative cu conducătorii comuniştilor în sensul de mai sus. El fusese sortit să fie trimis la Tribunalul Poporului, ca directorul “Cuvântului”după moartea lui Nae Ionescu, dar conducătorii au renunţat la acest lucru… Al doilea care a tratat chestia cu comuniştii a fost Radu Gyr, care a fost, totuşi, pedepsit. Se pare că comuniştii se tem de legionari, şi mai ales, nu-i vor evreii. Deci, lucrul pare că nu se putea face… Eu mă menţin pe punctul de vedere al meu, declarând că aş accepta cu plăcere să discutăm contradictoriu cu câţiva legionari de marcă, problema legionarismului, dar el se teme că aşa ceva ar fi considerat ca şedinţă de cuib.

După aceea, am vorbit cu Bodogaie, care mi-a spus că a semnat foarte nebucuros memoriul. Aproape că s-a certat cu P. P. Panaitescu, cu care acum a vorbit întâia oară. La fel mi-a spus asta, pentru a doua oară, Stănescu”(p. 103-104).

Părerile privind soarta Ţării (ce depindea şi de atitudinea legionarilor faţă de comunism) ale lui P. P. Panaitescu sunt de- a dreptul scandaloase: a întinde mâna principalului duşman al Românilor, după spusele întemeietorului Legiunii Arhanghelului Mihail, constituie o negare a întregii activităţi şi jertfe depuse de victimele oferite de cei de o credinţă cu el; a regreta că generalii, care au reprezentat opoziţia la ateismul triumfător în vecina de la Răsărit, n-au fost executaţi de către rivalul politic comun arată o lipsă de consecvenţă stupefiantă. A socoti burghezia română drept vinovată în întregul ei seamănă nespus cu atitudinea comuniştilor faţă de ea, a celor dispuşi permanent să nu ia în seamă individul, cu drepturile lui, ci doar grupul, pentru care individul este făcut răspunzător, ceea ce este aberant. Iar a afla că Radu Gyr a purtat tratative similare alor sale explică acceptul poetului de a conferenţia în 1963 în favoarea regimului comunist, în faţa colegilor săi de detenţie ce-l priveau ca pe o ultimă nădejde şi stânca de care se agăţau în disperarea lor metafizică, după cum explică şi colaborarea sa literar-propagandistică, de după eliberare, la revista M.A I.-ului destinată înşelării românilor refugiaţi în străinătate, asupra stărilor dezastruoase din patrie.

Acţiunea lui P. P. Panaitescu dă oarecare roade: “P. P. Panaitescu s-a întors ieri de la Bucureşti, unde a avut tratative cu guvernanţii în vederea eliberării legionarilor. Pactul e făcut în condiţii care sunt apreciate în mod variat de legionari. Îşi aşteaptă trierea în zilele acestea”(p. 200). E regretabil că informarea noastră asupra acestor tratative şi rezultatelor lor se opreşte aici, în “Ziarul” lui Onisifor Ghibu. Ceea ce mă miră este că P. P. Panaitescu a fost uitat în clipa când comuniştii au decis să-l facă răspunzător de crimele săvârşite în reeducări pe Petraşcu, ca reprezentant al lui Horia Sima în cadrul altor tratative, în vederea eliberării legionarilor, duse cu guvernanţii. Căci ‘fidelitatea’ comuniştilor faţă de aliaţii lor temporari este legendară, iar nevinovăţia lui Petraşcu în privinţa scenariului creat pentru o nouă condamnare a sa, aceea la moarte, este arhievidentă.

Unul dintre aspectele personalităţii unui memorialist, ce nu trebuie neglijat de istoricul acestui gen, deşi până în prezent nu a preocupat nici un cercetător al domeniului, este relaţia lui cu lumea inconştientului, manifestată în vise, memorialistul fiind un experimentator al omului în completitudinea lui. Or, memorialistica de detenţie este destul de bogat ilustrată cu relatări de vise.

Această caracteristică, deobicei, trădează setea de a-şi cunoaşte viitorul a deţinutului, afundat într-o lume secretă a cărei cheie n-o deţine el, ci ministerul de resort, anchetatorul sau caraliul. Alteori stările onirice sunt provocate de lipsa bucuriilor libertăţii, de tânjirea după ele. Există cazuri când visele oferă suficient material, aşa cum sunt relatate, pentru a îngădui o psihanalizare – oricât de sumară, ori de aproximativă. În majoritatea situaţiilor, aceste narări nu permit altceva decât constatarea recrudescenţei unor înclinaţii spre superstiţie, moştenite din copilăria memorialistului, nu rareori rurală. Va să zică, gama este destul de largă să poată alcătui documentaţia pentru un studiu complet dedicat componentelor ei şi, mai ales – pentru mine – dedicat modului de receptare a lor.

Voi consemna în continuare visul pe care l-a avut profesorul Onisifor Ghibu în Săptămâna Patimilor, deoarece oglindeşte tema ideatică majoră a perioadei, ce bântuia cugetele deţinuţilor de la Caracal şi bineînţeles pe acela al povestitorului. “Parcă murise în braţele mele măicuţa sau Veturia. Se adunase la trup ca un copil mic. Am rămas uluit de o asemenea întâmplare, cu care nu voiam să mă împac nicidecum şi, deodată, moarta a început să învie, să se îmbujoreze la faţă şi să zâmbească. Parcă era, totuşi, Veturia”(p. 17). Nu este un vis de trecut cu vederea, ţinând seama de perioada calendaristică (mă refer la calendarul bisericesc) când a avut loc, cât şi la starea deplorabilă a nădejdilor visătorului.

În cele ce urmează, îl voi ajuta pe cititor să-i pătrundă înţelesul.

OBSERVAŢII

1. La începutul relatării visului şi în încheierea ei, constat confuzia dintre mamă şi soţie; în final, confuzia tinde să se rezolve, fără ca ieşirea din ea să reprezinte o opţiune definitivă (“parcă”… “totuşi”).

2. Visul este clădit pe două întâmplări antitetice: moarte şi înviere.

3. Ambele sunt însoţite de anumite fenomene naturale (cel dintâi hiperbolizat): moartea micşorează trupul (bătrâna redevine copil); înviata se roşeşte iarăşi în obraji şi surâde, ca pe timpul vieţii.

4. Mai există o trăire vrednică de menţionat: dacă moarta este mama visătorului, el – fiul – o ţine-n braţe, pe ea – devenită copil -, ca un părinte, iar părintele – mama-copil – se află în poziţia de altcândva a feciorului ei. Adică o inversare de personalităţi ce, probabil, constituie şi cheia visului.

5. E important de menţionat că visul a avut loc în noaptea precedând Săptămâna Patimilor, ce introduce Învierea Domnului.

COMENTARII

A. Marea şi pământul sunt receptacolele vieţii şi simboluri ale uterului matern. Mama, prin inversare, simbolizează aceste două elemente (nu marea, ci apa). Gaia, Rhea, Hera, Demeter, Isis, Ishtar, Astartea, Kâli, sunt simultan zeiţe mume şi ale fertilităţii.

Mama îţi dă viaţa şi-ţi rămâne adăpost, siguranţă, căldură, odihnă, izvor al hranei. Dar reprezintă şi pericolul ca, prin prelungirea rămânerii în trupul ei, să te sufoce îngustimea lui. La fel, a rămâne agăţat de fustele sale, după naştere, sub călăuzirea ei, în umbra voinţei sale, presupune o castrare a personalităţii copilului, o devorare a vieţii lui proprii de către genitoarea sa. De aceea, mori pentru mamă (ieşind din trupul ei) şi te naşti pentru pământ, pentru o viaţă nouă, sub oblăduirea unei mume noi, potrivită noului stadiu. Moartea finală te oferă hrană acestei mume de pe urmă: pământul. Relaţia mamă-copil este ambivalentă, iar ‘moartea’ (ruperea cordonului ombilical) reprezintă o naştere. Apariţia unei mume noi, simbolice – pământul -, pregăteşte primirea solului ei personificat: femeia iubită – soţia, în cazul de faţă. Echivalenţa dintre mamă şi soţie este uşor de făcut. De ambele ne leagă cea mai intensă dragoste posibilă omului pentru vreun semen; ea cuprinde recunoştinţă, admiraţie, milă, dorinţă de ocrotire (primită şi oferită), înţelegere şi cerinţă de a fi înţeles, împăcarea datorată satisfacerii reciproce a tuturor nevoilor; şi toate sentimentele nobile şi generoase.

Dogma creştină insistă asupra fecioriei Mariei; prin aceasta încurajează dezvăluirea că ea, fiind fiica lui Dumnezeu – ca noi toţi -, este şi mama lui Dumnezeu, în calitate de mamă a Pruncului lui Dumnezeu, deoarece Iisus este Dumnezeu, deci părintele tuturora, dar şi Fiul lui Dumnezeu. Primind conceperea prin Duhul Sfânt, ea este Maica lui Iisus, aceea care a fost fecundată, spiritual vorbind, de Dumnezeu. Pe atari adevăruri revelate se bizuie construcţiile onirice în care inversarea de personalităţi (mamă şi soţie), în sensul arătat, este posibilă. În calitate de fecioară, Maria întruneşte întreaga potenţialitate a lumii; în calitate de mamă, ea devine mijlocul direct al Creaţiei. Cele două reprezentări nu se opun între ele, ci se continuă, mijlocind intervenţia principiului creator.

Mama reprezintă un arhetip; cel mai însemnat. El este asimilat inconştientului, lui ‘anima ‘, din care urcăm spre conştiinţă.

B. Moartea constituie pieirea absolută a ceva viu şi pozitiv. Ea repetă naşterea (în măsura în care aceasta constituie moartea stării fetale); însă, după cum naşterea-moarte desemnează trecerea într-o nouă formă a vieţii, la fel, moartea presupune o nouă mutaţie într-un alt stadiu, necunoscut anterior. Moartea este legată de simbolica pământului, din care face parte şi simbolizarea maternităţii. E ineluctabil legată de conceptul mamei, deci al naşterii; este un alt aspect al celei din urmă. După cum fătul nu se poate îndrepta decât spre naştere (‘moarte’ – în raport de stadiul de făt), la fel omul nu se poate îndrepta decât către moarte (un alt fel de naştere?). Ce stadiu inedit pregăteşte apropierea de moarte? Iadul sau Raiul. Acestea sunt numele stărilor viitoare şi s-ar spune că liberul arbitru îngăduie opţiunea între o stare şi cealaltă, încă din cursul existenţei terestre. Aceste stări coexistă în noi înainte de moarte (în cursul vieţii); moartea face posibilă disjungerea lor, alege binele de rău, alege viul de forma lui viitoare, căci moartea coexistă în noi cu viaţa, după cum viaţa extrauterină coexistă cu viaţa intrauterină, ca destin inevitabil. Orice iniţiere presupune moartea omului vechi.

Toate acestea înlesnesc ajungerea la acceptarea raţională a învierii, ca posibilitate postumă, deşi nefirească, adică potrivnică legilor naturii – cum le cunoaştem azi – şi direcţiei impuse de acestea.

Învierea este un dat al Creştinismului. Speranţa credinciosului este învierea în trup, confirmată de Hristos apostolului Toma necredinciosul, prin existenţa reală a rănii Sale.

Atari cunoaşteri îngăduie scenarizarea din visul de la care plec.

C. Există o altă inversare de personalităţi în acest vis ce trebuie menţionată. Este cunoscut că în vis, cel mai adesea, vedem ca în oglindă, adică invers decât în diurn. În acest caz, trebuie considerat că personajul ce a murit şi a înviat nu este nici mama, nici Veturia, ci este visătorul însuşi, visătorul care a trecut, la naşterea sa, prin moartea ca făt şi învierea sub soare, când a fost luat în braţe şi legănat de mama, înlocuită mai târziu de soţia sa, visătorul care trăieşte cu atâta intensitate Săptămâna Patimilor ce pregăteşte moartea şi învierea ‘nădejdii’ noastre, Iisus Hristos, deci a tuturor speranţelor noastre, mai ales acelea ale eliberării.

Era săptămâna precedând Învierea şi ideea Ei frământa toate sufletele celor din lagăr. E limpede că subconştientul visătorului a înlocuit propria persoană cu un alter ego : mama sau soţia (neclar definite deoarece ele, împreună, simbolizează Muma primordială, matricea Vieţii), care alter ego se împuţina de la o clipă la alta, după cum profesorului Ghibu, în realitatea diurnă, i se reducea personalitatea datorită limitărilor aduse de condiţiile privării de libertate.

Apoi venea încurajarea, cu caracter, oarecum profetic: VEI INVIA! Căci pluteau în aer, pentru toţi, miresmele resurecţiei din morţi.

Acest vis cu care am început, în ordinea transcrierii este precedat de un altul, mai puţin limpede la lectură. L-am citat cel dintâi deoarece aruncă o lumină foarte bogată asupra stării de spirit a memorialistului în detenţia din 1945.

Acestălalt (din noaptea precedentă) sună după cum urmează.

Am ajuns cu trenul în gara Stana, dar trebuia să continui drumul. M-am dat puţin jos din tren, să-mi văd casa şi grădina. În faţa casei era un car-platformă, din care soldaţii aruncau cu furcile cucuruz în pod. Am strigat de departe la ei. Casa era destul de schimbată. Grădina răsturnată. Pe unde fuseseră cărările cele frumoase, erau numai râpi uriaşe”(idem).

COMENTARII

Visul este unul al călătoriei, dar nu al uneia iniţiatice, ci doar de îndepărtare de destinul personajului, aşa cum l-a cunoscut el până atunci. Un popas îi îngăduie o privire asupra trecutului său cel mai luminos, adică aruncată asupra proprietăţii de la Stana, ce simbolizează întreaga fericire a existenţei de până atunci a lui Onisifor Ghibu. Stăpânul ei constată trei modificări ale trecutului de care s-a despărţit prin absenţă: schimbări survenite în înfăţişarea clădirii (nemenţionate în amănunte, deoarece nici visătorul nu era conştient ce modificări anume în viaţa sa aducea detenţia; nu ştia nici măcar, la ora visului, dacă era definitiv epurat din învăţământul superior sau nu); distrugerea cărărilor, preschimbate în râpe (simbolizând neputinţa visătorului de a se mai folosi de drumurile prin zile, cunoscute şi îndrăgite); şi stricarea gospodăriei de către oameni în uniformă care se purtau fără grijă, nici precauţie cu bunurile sale, iar aceasta o făceau pe picior de plecare, adică din mers, dintr-un timp în plină scurgere. Nu este dificil să citesc în aceste personaje o simbolizare a soldaţilor de pază a lagărului, pe mâna cărora încăpuse Onisifor Ghibu. Ruperea de trecut este explicată prin prezenţa uniformelor, oarecum înstăpânite asupra domeniului paradisiac ce-i aparţinuse până la arestare, ca şi de prezenţa trenului (trenul vieţii) a cărui oprire în dreptul Stanei este de scurtă durată.

Mult mai târziu, Onisifor Ghibu are un alt vis de care-şi aminteşte şi pe care-l socoteşte “foarte caracteristic”, din păcate nemotivându-şi această opinie (caracteristic pentru ce?).

Eram cu Procopovici undeva, unde aveam de urcat o pantă, din cale afară de ridicată. Era ca peretele unei clădiri, cu o înclinaţie de circa 85%. Panta era albă ca laptele, ca praful de zahăr sau ca zăpada cea măruntă. Urcam, ţinându-ne de mână, cu imense greutăţi şi obsedaţi mereu de teama că ne vom rostogoli. Când eram aproape de sfârşit, ne-au părăsit puterile, încât era să cădem în neant. Totuşi, ne-am opintit din nou şi am ajuns în vârful dealului, respectiv al pantei, de unde mai aveam să mai facem un înconjur la fel de periculos. O nouă teamă ne-a cuprins, dar, după noi opintiri, am trecut şi peste acest obstacol şi am ajuns la liman. Mai departe nu-mi mai amintesc visul. Nu pare un vis fără vreo explicaţie, pe care nu încerc s-o dau aici”(p. 203), ceea ce este regretabil căci contac tul unui pedagog cu propriul subconştient ar fi plin de învăţatură.

COMENTARII

Procopovici este un fost coleg de la Universitate, amestecat în epurarea lui Onisifor Ghibu, apoi căzut printre indezirabili, ajuns coleg de lagăr şi cabană cu el şi, în principiu, cel mai apropiat dintre codeţinuţi. Destinul le era comun, ambii intelectuali, din acelaşi oraş, zăcând în lagăr pentru pricini similare.

Veştile privitoare la tot mai apropiata eliberare, după trecerea prin sita unor comisii de triere, despre ale căror criterii nu se cunoştea nimic, creau în lagăr o tensiune greu de suportat. Pentru a li se conferi libertatea, cei doi trebuiau să-şi dovedească nevinovăţia în faţa comisiilor ministerului de Interne, trebuiau să arate că nu erau pângăriţi cu nici una dintre acuzaţiile, rămase necunoscute lor, ce li se puteau aduce, că nu erau murdari, că nu erau negri. De aici, albul imaculat al pantei extrem de abrupte ce aveau de învins. De remarcat cele trei comparaţii făcute de Ghibu când îşi transcrie visul: laptele, praful de zahăr, zăpada cea măruntă. Aşa era urcuşul lor aproape imposibil de efectuat şi plin de peripeţii de speriat. Sub ei, hăul. Dar au izbândit asupra tuturor dificultăţilor şi s-au mântuit, adică … se vor elibera, ceea ce nu mai consemnează Onisifor Ghibu, pentru a nu cădea în superstiţiile ce-i pândesc lesnicios pe deţinuţii lipsiţi de orice alte nădejdi şi de care ne vom izbi în majoritatea cărţilor luate în consideraţie de aci înainte.

Socotesc că am demonstrat filiaţia temporală dintre acest jurnal şi memorialistica efectivă din reeducări, prin aceea că reeducările au început, cum se vede din paginile lui Onisifor Ghibu, mai înainte de Reeducări.

Tags

Related Posts

Share This

ASPIRATIA DE A CUPRINDE INTREGUL

II. ASPIRAŢIA DE A CUPRINDE INTREGUL (Eseul istoric)

REVELAREA ŞI EVALUAREA “REEDUCĂRILOR”LA D. BACU

În locurile de detenţie politică ale comunismului, lipsa de informare ducea la răspândirea din om în om a numeroase ştiri false despre viaţa în alte penitenciare, în alte încăperi ale aceluiaşi loc de pedeapsă, ori legate de evenimente petrecute prin gherle în diverse momente ale evoluţiei politico-ideologice naţionale, rămase necunoscute condamnaţilor. Nu puţine dintre aceste şoapte se preschimbau în legende, când izbeau închipuirea ascultătorilor ca ieşite din comun, fie în privinţa curajului eroilor lor, fie a monstruosului comportării reprezentanţilor represiunii. Ele se transmiteau prin inşi neimplicaţi direct în cele relatate, dar care surprinseseră fragmente, le legaseră între ele sau le deduseseră din zgomotele bătăilor, din urlete inexplicabile, din buşituri de uşi metalice, din furarea, printr-o crăpătură a oblonului de scânduri, a imaginii vreunui cadavru în pielea goală pe un capăt de rogojină, părăsit în curte câteva clipe, din vânătăile acoperind obrajii unui nou venit în celulă şi la fel de repede scos din ea, până a apuca să-şi explice colegilor pocirea, de nu refuza cumva s-o facă.

Ca orice sentiment, frica, mai ales, era stimulată de atari legende şi tot ea le colora sumbru, le amplifica patetic, le orna cu amănunte sinistre, născocite pe loc în mintea novicilor, deoarece afectele fac casă bună cu imaginaţia şi fără ajutorul motorului ei se sting de la sine.

În acest fel mi-au parvenit cele dintâi ştiri despre reeducări, deşi la câteva luni după depunerea sub pământ, la Jilava, am stat cu doi sau trei tineri trecuţi prin acel iad, unul chiar menţionat de surse ca luând parte destul de activă, cu bâta în mână, la convingerea colegilor să devină comunişti, după ce suferise atât de mult încât îşi adusese propriul tată în faţa anchetatorilor (dar fusese atât de puţin convins, el însuşi, încât, la eliberarea ce nu-i întârzie, având condamnare mică, repetă fapta pentru care fusese arestat şi încercă încă o dată să fugă din ţară; astfel, iarăşi reveni la Piteşti să se arunce în pumnii bătăuşilor şi să-şi vâre capul în fecalele oferite lui drept hrană cât timp nu se dovedea la fel de îndârjit în rău ca zbirii săi); acum era arestat pentru a treia oară şi, pentru cea dintâi, primise o pedeapsă suficient de lungă cât să-şi ia rămas bun de la tinereţe pe totdeauna. Celălalt, un copil de paisprezece ani la arestare, avea sistemul nervos descumpănit de coşmarele suferite; până şi astăzi se înfăţişează o dată pe an la spitalul nr. 9, pentru reechilibrare. L-am întâlnit, cutremurându-mă, prezent într-una dintre cărţile înfăţişate aici. Legende circulau printre noi, cei din aceeaşi cameră cu ei, în legătură cu aceşti reprezentanţi ai unui trecut ce ni se părea glorios, însă din care nu înţelegeam mai nimic, pentru că noi, studenţii ‘revoluţionari’ ai generaţiei ’56, eram nişte neisprăviţi, total nedotaţi cu orice altă experienţă decât cea dobândită pe băncile şcolare. Trăgeam cu urechea la ce şuşotea unul, adăstam pe lângă celălalt, să-i înţelegem din fărâme de istorisiri anii duşi, eram prea ruşinaţi de propria noastră ‘lipsă de trecut’ pentru a ne da în vileag neştiinţa şi nu puneam întrebările esenţiale, dădeam din cap de ca şi cum lucrurile ne erau familiare şi rămâneam îngroziţi şi la fel de ignoranţi asupra a ce însemna adevărata puşcărie când partidul voia să facă a pieri o generaţie de intelectuali în mocirla unde se înecau informatorii Securităţii, căci crearea acestora din cei mai buni membri ai ei fusese una dintre intenţiile M.A.I.-ului când a întocmit planul sinistru pus în practică sub numele “reeducări”şi, mai ales, “demascări”.

Foarte târziu după eliberare, foarte târziu şi după ce m-am împrietenit cu Ghiţă Calciu până la a fi nedespărţiţi ani de zile, legându-ne destinele prin angajarea în lupta comună pentru Ortodoxie, de fapt până ce el a fost ultima oară arestat, după slobozire izbutind a pleca în Statele Unite ale Americii – îl menţionez pentru că el a reprezentat unul dintre protagoniştii istoriei reeducărilor, pe punctul de a primi pedeapsa capitală de nu dovedea imensa îndrăzneală a înfruntării Securităţii cu prilejul celui de al doilea proces (a se vedea mai departe darea de seamă asupra cărţii lui Marcel Petrişor) -, amic care niciodată nu şi-a dat drumul vreunei amintiri din acea perioadă, presupunând – şi nu greşea – că nu eram suficient de pregătit, ca maturitate psihologică vorbind, şi n-aş fi înţeles degradarea sufletelor în acele cumplite încercări, foarte târziu după acestea, am putut citi lucrarea lui D. Bacu: “Piteşti – Centru de reeducare studenţească”[Cu o prefaţă de Preot Gheorghe Calciu, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991], într-o primă ediţie realizată în străinătate. A fost o adevărată revelaţie, în urma unei izbiri figurative în moalele capului cu măciuca (după cum mi-a parvenit că procedează uneori maeştrii zen, pentru iniţierea ucenicilor lor).

Îndemnul colectivului editorial compus din romancie rul, memorialistul şi eseistul Marcel Petrişor, din Octavian Voinea, Simion Ghinea şi alţii, de a reedita în România postrevoluţionară această carte (căreia i s-au adăugat, neprofesionist, o mulţime de alte titluri, până ce acela autentic se pierde printre ele) a fost excelent, pentru că e singura, până în prezent, să ofere o detaliată viziune panoramică asupra strădaniei întunecate şi continue de dezumanizare fără întoarcere a adversarilor politici, ca şi o minuţioasă analiză a străfundurile abisale ale fiinţei umane. “PITEŞTI – CENTRU DE REEDUCARE STUDENŢEASCĂ”, în pofida câtorva erori de informaţie vehiculate, trebuie considerată cea mai completă lucrare documentară din domeniul istoriei contemporane a românilor şi una dintre foarte puţin numeroasele de acest tip, ce tratează despre întreaga noastră istorie. Valoarea ei nu stă numai în tendinţa spre integralitate a cuprinderii, nici doar în aspiraţia la înţelegerea subtilă a fenomenului descris, ci şi în punerea în pagină a întregii situaţii politice din ţară în epoca dată, ca şi în oferta de descifrare a sufletului uman în condiţiile limită de rezistenţă, înainte de destrămare, a personalităţii. Nu pot înţelege cum de nu a explodat materia acestui volum, la timpul întâii sale publicări, din lumina stârnită de explozie să incendieze întreg Occidentul, să-l trezească de pe atunci până la a sesiza demonismul bolşevismului, caracterul său antiuman şi nu pot înţelege nici cum astăzi încă mesajul uluitor al lucrării nu a învins inerţia rece a semenilor din Apus, îndemnându-i să facă front comun şi invincibil împotriva oricărei perpetuări a comunismului în lume, ori a recrudescenţei lui, oriunde s-ar face simţită.

(Şi totuşi există ştiri în Occident despre reeducări, dar ele nu corespund realităţii, în toată oroarea ei. Hans – Jürg Stückelberger şi Ken Beeker au publicat “Shining in the Darkness “- Strălucind în întuneric; [Michigan, Ann Arbor, 1990]. -; la capitolul The Persecuted, the Persecutors and the Church. The Story of Father Gheorghe Calciu , Persecutaţii, persecutorii şi Biserica. Povestirea Părintelui Gheorghe Calciu, citesc: “Intenţionat, am fost trimişi, în cursul primului an, în celule de şase până la opt deţinuţi, ce erau schimbaţi în fiecare lună, astfel încât să îngăduie fiecărei persoane să stea cu toţi ceilalţi la un moment dat sau altul. Singuri şi având atât de mult timp la îndemână, vorbeam, în grupurile acestea, despre toate – trecutul nostru, inşi cunoscuţi afară şi în închisoare, ideile noastre şi nădejdile şi temerile.

Apoi procesul de stoarcere începu. Fură selecţionate grupuri mici şi plasate în celule speciale, unde erau torturate uneori timp de luni de zile, până ce dădeau informaţii despre camarazii lor. Fiece amănunt ce le ajunsese la urechi era smuls din ei. Când venea rândul fiecărui deţinut să fie interogat, ofiţerii aveau deja un dosar complet asupra fiecărui aspect al vieţii sale. Eram total descoperiţi, goi din punct de vedere psihologic şi lipsiţi de apărare.

Aceste date au fost de asemeni foarte eficient folosite pentru culegerea şi anchetarea indivizilor de afară. Când securitatea vădeşte cunoştinţe ale celor mai semnificative şi intime detalii din viaţa unei persoane, crează impresia unei forţe atotcunoscătoare. Rezistenţa este zdrobită. Persoana este speriată până la disperare. Eşti gata să recunoşti orişice, să divulgi orice informaţie. E ceva diabolic.

Înarmaţi cu dosarele, ofiţerii penitenciarului au început procesul “reeducărilor”. Strategia lor era să lucreze asupra “păcatelor”şi “încălcărilor”noastre ca “duşmani ai poporului”. Prin repetarea ca loviturile de ciocan a acuzaţiilor şi prin tortură, fiecare deţinut era izolat, din punct de vedere psihologic, într-o lume a vinei, a neîncrederii şi a beznelor – fără ieşire, fără orizont, fără speranţă.

Am început a crede acuzaţiile, că eram cu adevărat vinovaţi şi că aveam o datorie de plătit pentru daunele săvârşite partidului şi Ţării noastre. Când deţinutul atingea acest punct, era trimis în alte celule să slujească drept informator – o cale de a repara încălcările săvârşite.

Rezultatele fură boala mentală, moartea datorată torturii, sinuciderea sau creierele spălate ale unor oameni cu voinţa zdrobită. O întreagă generaţie aproape în întregime distrusă”(p. 33-34).

Poate că Gheorghe Calciu istoriseşte începuturile Piteştiului, acele constrângeri ce au creat al doilea val (după grupul din jurul lui Ţurcanu, provenit din Suceava) de reeducatori ai sutelor de victime ce au căzut în mâinile lor. Şi bine ar fi dacă aceasta constituie mărturia despre cum au fost formaţi reeducatorii înşişi, căci altă mărturisire directă nu există (de văzut şi naraţiunea lui Eugen Măgirescu, totuşi, la fel de vagă asupra a când s-a petrecut momentul descris). Însă, cum paginile se adresează cititorilor civilizaţiilor apusene, lipsa altor informaţii despre torturile săvârşite de deţinuţi împotriva deţinuţilor (şi acesta este scandalul strigător la cer), săvârşite de reeducatorii condamnaţi împotriva victimelor egale în condamnare cu călăii lor, lasă impresia că doar ofiţerii M.A.I. au făcut parte din echipele de şoc ce au mânat oamenii la sinucidere, la nebunie şi la moarte. Or, asta ascunde adevărul cel mai grav: sub îndrumarea securiştilor (neimplicaţi direct, odată începute reeducările) deţinuţii i-au chinuit bestial pe deţinuţi. Dacă autorul s-a temut că aureola deţinuţilor politici ar fi înceţoşată de participarea la genocid, în reeducări, greşeşte, fiindcă ei au fost aduşi la această participare, prin mijloacele cele mai cumplite, la care au fost supuşi până la pierderea raţiunii, a umanităţii, a voinţei, cum singur o spune. Ca atare, din informaţiile sale, Occidentul nu poate întrevedea grozăvia celor petrecute la Piteşti şi Gherla, la Canal: dezumanizarea absolută a deţinuţilor politici până la a-i determina să-şi devină proprii vrăjmaşi.)

“Piteşti – centru de reeducare studenţească” interesează umanitatea mai mult decât documentele privitoare la lagărele germane, în care oamenii au fost ucişi în chip odios, fiindcă la Piteşti, apoi la Gherla, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la Târgu-Ocna şi prin alte părţi (după cum aud că, în alt mod, se întâmplă şi în China, cum s-au petrecut lucrurile, probabil, şi în U.R.S.S.), omul nu numai că n-a fost ucis (voluntar), decât în anumite – deşi numeroase – cazuri, dar el n-a fost lăsat să moară, oricât o dorea şi se zbătea să-şi atingă sfârşitul şi s-a urmărit depersonalizarea lui până la animalizare, întoarcerea personalităţii sale pe dos, preschimbarea lui din înger sau individ obişnuit în diavol, din el însuşi în cel mai temut duşman al său şi al semenilor, din făptură cugetătoare în robot. La fel, nu mă dumiresc cum ediţia nouă a constituit o nereuşită editorială, datorată absenţei interesului concetăţenilor noştri pentru adevărul ce îi priveşte direct şi personal, cum se spune, căci n-au de unde şti ce le mai rezervă viitorul, dacă nu iau măsuri din vreme împotriva oricărei tendinţe de extremă stângă şi analfabetă de reafirmare în politică, ori a oricăror alţi duşmani ai omenirii, extremişti lipsiţi de scrupule, ce izbutesc să pună mâna pe putere.

Şi, totuşi, părintele Calciu, când meditează la cele petrecute, pare că vrea să-mi tempereze zelul (într-un dialog imposibil, din pagina tipărită la cititor şi invers), când îmi dă replica: “Nici noi nu înţelegem tot, noi care am trăit tot. ( …) Avem nevoie de o sensibilitate apocaliptică”(p. 10).

Fiindcă l-am pomenit pe prefaţator, doresc să extrag din cele câteva pagini încredinţate de el tiparului o amintire cu valoare antologică şi cu caracter reprezentativ pentru ceea ce constituie criteriul de judecată folosit în continuare în această carte, modelul pentru ceea ce aştept de la atari lecturi, care nu trebuie numai să ne informeze (oricum), ci se cuvine să ne şi emoţioneze şi, mai presus de orice, se cade să ne stârnească exclamaţia: ‘Ce oameni de talent şi cultură (reflectată în maniera lor de a scrie) au fost supuşi dezumanizării! Cât a pierdut Ţara!’ Deoarece memoriile, ca şi orice altă redactare din domeniul umanismului, sunt datoare să oglindească o minte limpede, să dea dovadă de participarea autorului (retrăire), să respecte limba în care sunt transpuse (şi s-o înalţe către zone ale exprimării celei mai nobile – prin expresivitate -, chiar de nu încă familiare cititorului sau/şi plastice, prin abject, oglindind cugetul integral şi cu fidelitate), astfel încât să convingă că autorul şi povestirea sa aduc mult mai mult decât o înşiruire monotonă de evenimente (oricât de tragice), aduc, anume, o înţelegere profundă a omului, ca specie, necunoscută (în acea lumină) până la lectura operei respective, model şi prin rostire. Or, din majoritatea memoriilor de detenţie publicate până acum nu se întrevede conştiinţa memorialiştilor că ei, privilegiaţii ce-şi aleg să fie purtătorii de cuvânt ai sutelor de mii sau milioanelor de foşti deţinuţi politici, au hotărât, când au luat pana în mână, să glăsuiască în numele tuturora, cu răspunderea culturală ce revine unei atari poziţionări morale şi istorice şi să se adreseze posterităţii de mii de ani.

“Era în luna Iulie 1958. Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache (Oprişan, n. n.) , în care timp ne rugaserăm cu lacrimi şi disperare: “Cu sfinţii odihneşte Hristoase sufletul adormitului robului Tău Costache… Costache…”, după ce i-am spălat trupul, ca să intre curat în pământul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă în curtea închisorii. Soarele apunea, lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie luxuriantă, nebună, înăbuşitoare.

Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în nefiinţă, soarele nu-şi întunecase lumina sa, nu se despicase pământul până în adânc, nici florile nu-şi pierduseră frumuseţea. Încă o dată, naturii nu-i păsa de noi. Universul nostru – carcera! îi era lumii necunoscut şi indiferent.

Ne-am întors în celulă copleşiţi, urând florile şi copacii, şi cerul senin şi pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi măruntă, în mijlocul curţii uriaşe, păzit de gardianul în uniformă, era trupul gol al lui Costache. Slab – doar piele şi os – (incredibil cum putea fi acela un trup de om!), sub lumina dură care îi scotea în evidenţă slăbiciunea şi urâciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morţii. Şi nici un înger nu-l păzea cu sabia de foc de profanările ulterioare. Nici unul. Doar un gardian în uniformă.

Pe pieptul gol şi descarnat, străluceau două flori albastre, mari, necunoscute – toate florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, profitând de un moment de confuzie a gardianului. Le rupsese pe fugă şi zăceau pe pieptul osos, aruncate strâmb, dar reale şi agresive. Gardianul strigase la Iosif:

“Ia-le de acolo, ia-le mai repede.”(Lui îi era frică să se atingă de mort.)

(Costache Oprişan decedase datorită tuberculozei ireversibile, netratate; n. n.)

Iosif nu l-a ascultat.

“O să vă învăţ eu minte pe toţi, şi pe voi şi pe el”, a mai strigat gardianul.

Pentru prima dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui Costache, în afară de lacrimi şi rugăciuni, nu schimbaserăm nici un cuvânt, nici între noi, nici cu gardianul:

“Nouă, domnule gardian, ne mai puteţi arăta încă multe, dar lui nu, el v-a scăpat pentru totdeauna.”

Vedeţi, ei, gardienii, îngerii materiei, credeau că mai au putere asupra noastră chiar şi după moarte.

De atunci, ani în şir l-am tot chemat pe Costache Oprişan, ziua şi noaptea, ca să-mi dea un semn, să-mi spună ceva despre moarte şi viaţa de veci şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb şi ne întrebăm: “Care este hotarul dintre moarte şi viaţă, cine este mort şi cine este viu, noi sau Costache Oprişan?” (p. 11-12).

Revenim la D. Bacu. El n-a trecut prin reeducări. În schimb, a adunat, în timpul detenţiei cât şi după, sute şi sute de elemente cu privire la Fenomen, de la trăitori, şi, printr-o mistuire dintre cele mai greu asimilabile, care trebuie să-i fi îmbolnăvit sufletul pentru totdeauna, a înţeles, cât se putea pricepe în astfel de condiţii, a pus în ordine şi a expus cvasicomplet, istoric şi mai ales psihologic, cele petrecute la Piteşti, Gherla, Canal, Târgu-Ocna, Ocnele Mari, între 1949 şi 1952, urmărind şi dezatrul “reeducatorilor”ce au avut naivitatea de a se lăsa antrenaţi de Securitate în propria-le dezumanizare şi în dezumanizarea ulterioară a tineretului legionar şi, în mai mică măsură, regalist, naţional-ţărănist, frontierist şi, pe urmă a muncitorimii şi ţărănimii române, ca şi a unor cazuri izolate de intelectuali. Trudnică şcoală, că “la Piteşti a fost posibil ceea ce în altă parte nu a atins probabil decât zona imaginaţiei bolnave!” (p. 20). După atâtea zvârcoliri ale gândirii sale tot mai răscolite de materia studiată, el şi-a impus cu solemnitatea cuminte a unui jurământ chinuitor: “Trebuie să căutăm a înţelege măcar în limita posibilităţilor noastre restrânse de ce, cum a fost posibil ca să fie. De ce au căzut barierele care în mod normal puteau să pună frână desfrâului ideii. De ce trecerea de la această idee la împlinirea în actul monstruos a permis ca omul să devină propriul lui cobai, să fie tratat ca un simplu material experimental?” (idem).

Tot compunând din piese separate acest straniu puzzle , la capătul căruia autorul nădăjduia să obţină un întreg, i-au parvenit şi informaţii false. Neconcordanţa lor cu adevărul nu se datora relei voinţe a informatorului, ci situaţiei specifice locurilor de detenţie, ca şi ‘legendelor’, cum le-am numit, inventate fără voie, în vederea stabilirii unor răspunsuri plauzibile. Alteori aceasta se practica cu voie, pentru ponegrirea unei linii politice adverse sau, invers, înălţarea în ochii celorlalţi deţinuţi a unui camarad de crez. (Am menţionat o astfel de legendă, cu privire la zidirea în celulă a lui Corneliu Coposu, în “Tragedia lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Convorbiri cu omul politic Corneliu Coposu”[Mihai Rădulescu, Bucureşti, Editura Ramida, 1992].

Atari transmiteri de informaţii înşelătoare, prin cartea sa, nu micşorează ponderea ei în istoriografia reeducărilor – oricât de amendabilă şi impunând completarea rămâne ea – şi mai cu osebire în direcţia pătrunderii psihologice a celor înfăţişate. Ce informaţii greşite ne sunt propuse? De pildă că Şura Bogdanovici, începătorul reeducărilor la penitenciarul Suceava, a fost un ‘elev anonim’. De fapt, el a fost şeful legionar al Universităţii Iaşi, cu mai multe ştate prin închisorile basarabene şi antonesciene şi chiar printr-una postbelică. Cum se explică această deformare a adevărului? Prin aceea că D. Bacu nu a stat de vorbă şi cu unul dintre studenţii ieşeni provenind din penitenciarul Suceava şi contemporan cu dezlănţuirea autoreeducărilor. La fel, moartea unui erou mitic al foştilor deţinuţi combatanţi anticomunişti, Gafencu (ce a avut loc la Târgu Ocna, în condiţii de sfinţenie), e atribuită tot Piteştilor, reeducări evitate de el tocmai prin expedierea providenţială la Târgu Ocna, ca tebecist. Şi altele de acest fel.

Ceea ce m-a mirat, într-o primă judecare critică a lucrării, a fost că prefaţatorul ei, Părintele Gh. Calciu, nu a corectat aceste informaţii false, că nu le-a completat pe cele parţiale, el fiind în acele timpuri în miezul lucrurilor şi, pe deasupra, celebru pentru memoria sa extraordinară (Aurel Obreja mi-a încredinţat că se spunea despre Ghiţă Calciu că era “creierul electronic”al Gherlei). Cea mai amuzantă situaţie este că D. Bacu însuşi deschide porţile, să se manifesteze, unei posibile legende. Narează o întâlnire neaşteptată şi emoţionantă cu viitorul său prefaţator (un fel de a spune “o întâlnire”!): “În 1956, într- o celulă din arestul principal al ministerului (…), am găsit tras cu acul, în litere Mors e, următoarea frază care m-a înfiora t: CALCIU GHEOR GHE AM FOST ADUS AICI PENTRU CA SĂ FIU OMORÂT. NU SUNT VINOVAT” (p. 218). Ulterior, povesteşte procesul în care acelaşi a răsturnat planurile Securităţii, dejucându-le conducătorilor ei din M.A.I. intenţia de a dispărea, în spatele mărturiilor reeducatorilor, din poziţia de iniţiatori, organizatori şi supraveghetori ai torturilor, modelând, pentru această vină, o C.I.A. şi un Horia Sima care ar fi ordonat chinuirea deţinuţilor, pentru a ponegri sistemul comunist. După care, autorul adaugă: “Consecinţa a fost ca procesul să fie amânat fără termen. Nu este în schimb exclus ca Ghiţă Calciu să fi murit de moarte ‘naturală’, fenomen frecvent în închisori” (p. 219). Cunoscând foarte bine ‘jocul’ M.A.I.-ului, D. Bacu a intuit perfect ceea ce a urmărit Securitatea când l-a internat, după proces, pe Calciu în casimca Jilavei, dimpreună cu ceilalţi ‘condamnaţi nescrişi la moarte naturală’, dintre care mulţi au decedat, într-adevăr. Aceasta nu înseamnă că a murit şi Calciu. Dimpotrivă, îi va prefaţa, peste ani şi ani, cartea unde se lasă de înţeles (fără corectare!) că ar fi pierit. Apărând ediţia din România, din care citez, şi ştiind că printre editori s-a numărat şi Octavian Voinea, şi el una dintre victime, care a cunoscut foarte bine tot ce s-a petrecut la Piteşti şi Gherla, şi, mai ales, Marcel Petrişor, care a împărţit aceeaşi celulă cu Calciu, în casimcă, iarăşi am fost nedumerit că n-au trecut ei la refacerea paginilor cărţii, cu învoirea autorului, sau la redactarea unei note lămuritoare, ceea ce era şi mai simplu.

O a doua lectură mi-a adus în minte situaţia specială a deţinutului (cu atât mai dusă la extrem în condiţiile secretului absolut dominând reeducările!): deţinutul nu ştia bine ce se petrecea în propria-i cameră, datorită numărului prea mare de fiinţe îngrămădite laolaltă acolo, datorită împrietenirii preferenţiale, datorită prudenţei ce-i făcea pe colocatari să se abţină deseori a da drumul la gură în legătură cu afacerea pentru care erau condamnaţi şi a biografiei anterioare; să nu mai pomenim ‘starea de imponderabilitate’ a minţii vlăguite de stress, de o hrană din care lipseau elementele necesare funcţionării normale a creierului şi de oboseala nervoasă maximă, o stare de absenţă aproape definitivă din realitate, care şi astăzi mă sperie (în ceea ce mă priveşte), ajungând a mă întreba când vor ieşi la iveală sechelele ei şi mă vor cufunda din nou în neştire. Ce ştia un reeducat despre ceilalţi reeducaţi? Ştia cele ce erau forţaţi prin tortură să recunoască în faţa tuturora, spuse de cele mai multe ori constituind minciuni infernale, pe gustul reeducatorilor. Altfel, până şi şoapta schimbată cu un altul aducea ploaia bâtelor asupra încălcătorilor poruncii de tăcere. Dar despre inşii reeducaţi în alte încăperi? Păi, nici nu era bine conştient că existau alte încăperi cu aceeaşi destinaţie, nici unde, şi cu atât mai puţin, cine era chinuit pe acolo. Să nu ne mire că au fost purtate şi o mulţime de informaţii false, căci nici Gh. Calciu, nici Oct. Voinea n-au ştiut tot. Doar Eugen Ţurcanu şi reprezentanţii Securităţii aflaţi în spatele său au cunoscut TOTUL.

Dacă se pune problema recompunerii unei istorii absolut exacte a reeducărilor, numai declaraţiile scrise, expediate de Ţurcanu Securităţii, constituie un temei oarecum sigur, depinzând, şi în acest caz, de adevărul cuprins în ele.

Aşadar, informaţiile greşite vehiculate de D. Bacu au mai puţină importanţă; ceea ce atârnă în cazul lecturii este spiritul reeducărilor, surprins de el în chip admirabil, ca şi urmărirea degrădării umane, pas de pas, astfel încât cititorul dobândeşte o cunoaştere gravă şi dureroasă, de neuitat, asupra a ce poate face omul omului. Ca şi unele observaţii ce vădesc seriozitatea cu care autorul a meditat la subiectul său, cum ar fi următoarea, ce nu trebuie uitată: “Nu numai lipsa minoritarilor (e vorba despre membrii populaţiilor minoritare, reeducaţi din greşeală; n. n.), dar şi aceea a prea puţinilor fii de Români bogaţi este o realitate poate paradoxală, dar nu mai puţin adevărată” (p. 45). Pe marginea ei se poate îndelung glosa. Din această remarcă (ce nu exclude nici minoritarii din torturi, nici pe copiii provenind din marea burghezie sau moşierime, ci doar subliniază că numărul lor printre victime era redus) se deduce limpede că reeducările erau îndreptate tocmai împotriva sărăcimii române naţionaliste, politica Partidului Comunist fiind cu perseverenţă îndreptată – oricât de sonoră i-ar fi fost propaganda inversă – împotriva celor sărmani, pe care intenţiona să şi-i transforme în sclavi, ceea ce s-a dovedit a se şi înfăptui în timp.

Dacă datele biografice ale lui Alexandru (Şura) Bogdanovici sunt eronate, până la contrazicerea lor, vom lua în seamă cele ale lui Eugen Ţurcanu, despre care, altfel, se cunoaşte mult mai puţin, lăsându-le şi pe ele sub semnul întrebării. Născut în vecinătăţile Rădăuţilor, student la Facultatea de Drept din Iaşi, a fost membru al partidului comunist, după o cochetare anterioară cu Frăţiile de Cruce (care i-a adus pedeapsa de şapte ani închisoare corecţională pentru delict de uneltire. Se pare că a urmat şi cursurile unei şcoli de diplomaţie, după ce muncise ca voluntar pe un şantier feroviar din Bulgaria. Probabil că a fost racolat să participe la viitoarele reeducări preconizate de Securitate sau să fie chiar şeful lor. Octavian Voinea va primi aceeaşi ofertă în cursul anchetei. De bună seamă, n-au fost singurii legionari arestaţi ispitiţi cu această perspectivă. şedinţele de lectură a broşurilor comuniste şi de intonare ale cântecelor de acelaşi tip, menţionate ca fiind constituentele reeducărilor, mai puţin informat asupra celor conduse de Şura Bogdanovici, D. Bacu le atribuie tot conducerii lui Ţurcanu, caracterizându-le, la Suceava, drept un eşec. Trebuie ţinut seama de confuzia dintre şefi făcută de autor. Ca un fel de adjunct al lui Eugen Ţurcanu, este numit: Titus Leonida.

Este descrisă prima tentativă de supunere a tinerilor deţinuţi, cu lovituri de ciomege, cărora aceştia le-au răspuns cu suficientă tărie pentru a anihila entuziasmul bătăuşilor şi a-i pune jos (în prima ei repriză).

– “Ce se întâmplă aici, bandiţilor?”, intră în celulă locotenentul Dumitrescu, comandantul puşcăriei Piteşti.

– “Domnule director, un grup de studenţi, dându-ne seama că am greşit faţă de clasa muncitoare luptând împotriva intereselor ei şi ale poporului, am hotărât să ne reabilităm faţă de partid. În acest sens am considerat necesar să respectăm dispoziţiile administraţiei, să facem tot ceea ce ni se cere, să ne reeducăm în spirit marxist, pentru a scurta perioada de detenţie şi ieşind afară să fim de folos clasei muncitoare. Când însă am început să discutăm între noi, bandiţii care sunt cu noi în celulă s-au năpustit asupra noastră cu ciomegele pe care le aveau ascunse şi au încercat să ne omoare. Noi ne-am apărat cum am putut. Cerem administraţiei să ne protejeze de aceşti criminali şi să ne asigure viaţa şi liniştea. (…)”

– “Aşa, bandiţilor?”Atât! Apoi făcând semn gardienilor, se năpustiră ca hoţii asupra noastră” (p. 56).

Sub semnul acestei minciuni s-au declanşat cele mai neaşteptate masacre colective – însă desfăşurate individual -, împotriva deţinuţilor politici, din istoria detenţiei impuse de regimul comunist în România, săvârşite tot de către deţinuţii politici, îndrumaţi de vârfurile Securităţii, “cei care au distrus valorile din om, i-au surpat echilibrul fără ca în locul lui să pună ceva. Golul a născut dezorientarea. Şi dezorientarea a dezlănţuit nebunia” (p.58). Şi, deoarece D. Bacu insistă în multe rânduri în cartea sa asupra extinderii, sub varii forme, a spiritului reeducărilor la nivelul ţării întregi, ne întrebăm dacă cele ce vedem petrecându-se în România, în anii neocomunismului succedând Revoluţiei din Decembrie 1989 nu constituie tot tribut plătit acelei nebunii colective induse de comunism în minţile noastre, pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut, ce a germinat o dezorientare naţională şi, ca urmare, o neputinţă a românului de a se regăsi, prin regăsirea valorilor tradiţionale, batjocorite şi urâte până mai ieri, ceea ce a condus la pieirea lor aparent definitivă.

Care au fost scopurile ce şi-au propus aceia care au gândit reeducările? D. Bacu răspunde cu claritate.

“1. Comuniştii (…) au lovit de la început, cu toată furia (în credinţă, n. n. ), vizând disperarea, deznădejdea, care aduce după dânsa distrugerea credinţei şi deci ineficacitatea preceptelor morale creştine. Iar pentru că tradiţia e vadul acestor precepte s-a vizat distrugerea ei de asemenea.

2. Tot ceea ce trecutul putea oferi ca element de refugiu a fost răscolit şi denigrat. Începând cu istoria şi eroii ei şi terminând cu folclorul… de inspiraţie creştină.

3. Familia, ca ultim refugiu, unde fiecare ancorează în clipe de deznădejde, a avut un tratament special. Sfărâmată dragostea de familie, omul se găsea izolat în propria lui mizerie.

4. S-a căutat să se distrugă apoi admiraţia pentru individualităţile puternice care au jucat un rol în istoria neamului, sau care în acele vremi mai jucau un rol naţional important atât în viaţa publică cât şi în cea educativă pentru a sparge lanţul care creează comunităţi de gândire şi dă sens unei lupte.

5. Şi ca ultimă lovitură, şi cea mai dureroasă, s-a urmărit distrugerea însăşi a personalităţii celui supus demascării.

Acestea erau punctele asupra cărora ‘reeducatorii’ s-au oprit pentru ca la sfârşitul experienţei să apară celălalt om, cel depersonalizat, epava, robotul”(p. 60).

Mijloacele pentru atingerea acestor scopuri le-au constituit demascarea exterioară şi demascarea interioară. Cea dintâi era o continuare a anchetei de la Securitate, cu cele mai bestiale torturi; cea de a doua reprezenta ‘demascarea’ propriului suflet (inedită) – şi ea însoţită de aceleaşi de neînchipuit agresări fizice. În ambele, bătaia neîntreruptă şi celelalte mijloace de distrugere corporală şi lăuntrică te conduceau la invenţia celor mai neverosimile minciuni, de a căror ascultare reeducatorii nu se săturau niciodată. Trecând de la născocirea unor depozite de armament inexistente, de la antrenarea unei comune întregi într-o organizaţie de luptă anticomunistă la care nimeni nu visase vreodată, se ajungea la declararea legăturilor incestuoase cu mama, cu surorile, la ‘prostituarea’ în vorbe, a rudelor cele mai sfinte, la venalitatea mârşavă a tatălui, la crimele lui sociale, la vicii practicate în orgii de către întreaga familie, cu rolurile schimbate, şi de cei mai apropiaţi prieteni, persoana ‘mărturisitorului’ nefiind scutită de pângărirea cu cele mai scârnave declaraţii despre sine. “Fiecare dintre noi ştia că celălalt minte. Dar dacă ni se cerea să minţim şi singura modalitate de a scăpa de tortură era aceasta?!”(p. 106). Sau: “Presiunea reeducatorului avea calitatea de a infiltra pe încetul de-a lungul întregii perioade de chin, subconştientului, altă realitate decât cea trăită de cobaiul supus experienţei. Alterarea sau degradarea constantă a acestei realităţi existente şi înlocuirea ei cu una fictivă căpăta pe încetul exact sensul dorit de reeducatori. În clipa în care minciuna devenea pregnantă, studentul începea să uite ceea ce constituise pentru el un sens. Starea haotică şi coordonatele ireale pe care se mişca de-a lungul lunilor de tortură făceau din minciună un adevăr şi invers, ca după un fel de otravă cu care organismul se obişnuieşte puţin câte puţin, ca după un stupefiant” (p. 112). În final, era “suficient să se evoce metodele de schingiuire ca omul să fie paralizat şi să se comporte după placul anchetatorului”(p. 66). S-au inoculat ideea că învinsese comunismul în întreaga lume şi ideea că acele suferinţe la care reeducaţii erau supuşi nu aveau să ia niciodată sfârşit; în faţa unor atari idei, spune D. Bacu, “nu pot exista eroi” (p. 67). După cum descrie situaţia una dintre victime, “am devenit groparii propriilor noastre vise, propriului nostru suflet” (p. 70).

Ce înseamnă ‘poziţia’ de demascare, ce înseamnă obligaţia de a mânca ‘porceşte’, ce înseamnă să te hrăneşti din gamela unde ţi-ai făcut necesităţile sau să le cureţi, pe cele din urmă, cu limba, de pe jos, sau de pe hainele murdărite în timpul caznelor, ce înseamnă să fii trezit din somn cu lovituri de bâtă izbite în fluierele picioarelor, se deduce din aceea că “mulţi au fost studenţii care nu numai că provocau bătaia, dar o doreau chiar cu ardoare: din disperare. Era singura posibilitate de a-i da o mică şansă morţii” (p. 78).

Am auzit mulţi români care nu au trecut prin închisori pledând că studenţilor ‘de caracter’ le rămânea sinuciderea. “Studentul de la Facultatea de Teologie din Timişoara, N. V., după că a încercat să-şi taie venele şi nu a reuşit, s-a aruncat cu capul în ciubărul cu mâncare, sperând să moară ars de mâncarea fierbinte. Nu a reuşit şi aceasta l-a costat enorm de mult. Plămânii i-au fost dislocaţi în bătaie. După cinci ani, când a stat cu mine în aceeaşi celulă, încă suferea de infirmitatea căpătată pentru că nu a reuşit să se omoare” (p. 83).

Totuşi, au existat eroi care au ajuns să fie trecuţi de mai multe ori prin reeducări, deoarece au izbutit să ţină, în continuare, câte ceva ascuns. La capătul acestui purgatoriu, au devenit printre cei mai sălbatici reeducatori, la rândul lor, pentru că fiecare victimă trebuia să-şi demonstreze ‘transformarea’ compromiţându-se prin bătaia dată altora, deobicei prietenilor şi chiar neamurilor, sau devenind denunţători periculoşi.

Din următorul citat aflăm şi modalităţile de înjosire a credinţei, dar şi cele petrecute în sufletele reeducaţilor – ceea ce ne oferă o măsură a dimensiunii fricii inculcate.

“Din câteva cearşafuri sau cămăşi albe s-a improvizat ‘cămaşa lui Cristos’, cum spuneau studenţii. Din săpunul cu care se scriau declaraţiile s-a confecţionat un organ genital masculin pe care un student teolog ales ca personajul care trebuia să interpreteze pe Iisus fu obligat să-l poarte atârnat de gât cu o sfoară. Plimbat prin cameră, sub lovituri reale de cozi de mătură simbolizând drumul spre Golgota, fu oprit în cele din urmă lângă fereastră. Acolo, toţi studenţii fură obligaţi la rândul lor, să treacă prin faţa lui şi să se închine sărutând bucata de săpun şi exprimându-se: ‘Mă închin atotputerniciei tale … singurul, adevăratul stăpân al celor care cred’… etc., etc.

A existat numai unul care nu a acceptat să se coboare la acest sacrilegiu. De altfel nici nu era încă student ci numai elev. A fost schingiuit ore întregi în faţa tuturor celorlalţi pentru a fi obligat să se aplece. Nu a cedat.

(…) Cel care mi-a relatat întâmplarea cu B. era în aceeaşi celulă cu el şi participase ca victimă. L-am întrebat ce a simţit în clipa când a văzut că unul mai mic ca el, şi nu cu pregătirea lui, a putut avea tăria să sufere până la capăt. “La început milă pentru schingiuirea la care era supus, apoi un fel de ciudă pe faptul că nu ceda, apoi în cele din urmă ruşine şi dispreţ pentru mine însumi. Am încercat un adevărat şoc de teroare în clipa în care am surprins că gândeam astfel. Dacă cel care mă demascase pe mine şi care mai era încă în celulă ar fi aflat ce gândeam în clipa aceea, era în stare să mă sfâşie în bucăţi.””Cum era să afle, pentru că acesta era numai un gând al tău?…””Nu avea decât să mă pună în poziţie de demascare şi să-mi ceară să spun ce am gândit când B. a refuzat. În cele din urmă sunt sigur că aş fi spus…””(p. 95-96; astfel de intruzii în suflete erau practicate; vezi cele petrecute cu Justin Paven, după uciderea lui Niţă Cornel).

Da, toţi demascaţii aveau convingerea – pentru noi de neînţeles – că demascatorii le puteau citi gândurile…!

Într-una din numeroasele sale tentative de sinteză a faptului psihologic, D. Bacu remarcă: “Fiecare student în parte are drama lui şi eroismul lui mut. Fiecare student în parte are vina lui. Înlănţuirea aceasta ciudată de vinovăţie şi victimă concomitent constituie unul dintre cele mai rare aspecte ale problemelor etico-psihologice. Este oare vorba de o metodă ştiinţifică operând în Filosofia Morală la răsturnarea şi anularea etosului uman? Sau afectează planul Patologiei?”(p. 117). E o temă de cercetare pentru o disciplină izvorâtă din cugetul unui jurist român stabilit la Paris: Victimologia.

Analizând primul semnal a ceea ce urma să vină, autorul ajunge la sugerarea viitorului prin modificarea de atitudine a gardienilor şi a directorului penitenciarului, modificarea hranei, în vederea pierderii forţei de rezistenţă (fizică şi morală), autoconvingerea că “orice rezistenţă era sortită eşecului. Se consuma pe nesimţite un fel de trecere dintr-o lume reală într-o lume fictivă creată de idei, în care viaţa însăşi nu era decât un fapt de minimă importanţă, un fel de accesoriu”(p. 119). Iar prezenţa “demascatorilor (…) crea o stare de quasi-hipnoză”(idem). D. Bacu identifică o etapă de “verificare”ce succeda demascării reuşite. Ea consta în impunerea demascatului de a demasca pe alţii, în prezenţa tuturora şi, în orice caz, a unor reeducatori, dar şi a altor demascaţi, datori să-l demaşte dacă nu îşi ‘trăia’ rolul cu ‘sinceritate’. Ceea ce presupunea că trebuia să umilească şi să bată aşa cum fusese umilit şi bătut. În multe cazuri, spaima, dar şi o furie tainică împotriva ‘încăpăţânării’ demascatului de a-şi păstra demnitatea – spre deosebire de proaspătul bătăuş care şi-o pierduse, dacă nu chiar dobândise pe cale silnică ‘credinţa în comunism’ -, îl preschimbau într-un schingiuitor care depăşea, prin zel şi nebunie, aşteptările. O altă metodă de verificare era introducerea reeducatului într-o cameră unde se aflau deţinuţi care habar n-aveau ce li se pregătea. Dar el ştia că nu era singur cu aceia, ci că printre ei sau printre alţi nou veniţi mai existau inşi ca el, a căror misiune era să-i urmărească tocmai lui gesturile, cuvintele, atitudinea şi să- l demaşte deîndată ce greşea, adică atunci când nu demasca (nu-i ‘turna’ lui Ţurcanu orice gest, cuvânt, atitudine ce nu erau conforme normelor reeducărilor); sau avea certitudinea că cei ‘curaţi’, deîndată ce vor intra în focurile demascărilor, îl vor denunţa că a ‘pactizat’ cu ei, ori că nu şi-a făcut datoria de a-i denunţa el cel dintâi. Ceea ce urma pentru el este uşor de bănuit, ca şi teroarea lui în faţa acestei perspective.

Cea mai cumplită crimă a reeducărilor a fost aducerea elevilor la Piteşti, de la Târgşor, Canal sau de aiurea, pentru a fi educaţi ca legionari tocmai de către aceia care se ocupaseră în libertate de educaţia Frăţiilor de Cruce, figuri notorii prin morala lor şi printr-o excepţională comportare legionară, până la dezumanizarea adusă de reeducări. Se citează mărturia unuia dintre aceşti educatori, care a format carne de sângerat şi suflete de siluit pentru demascările ce se pregăteau pe foarte curând ucenicilor săi.

“În celula în care eram închişi după demascare, ne-au fost aduşi într-o zi câţiva tineri elevi, pentru a-i pregăti în conformitate cu ordinul lui Ţurcanu. Ordinul era categoric. Trebuiau încadraţi cu orice preţ în Garda de Fier pentru că ‘pe cât de mare e înălţimea, pe atât de adâncă şi definitivă căderea.’ Efectul demascării deci sigur. Am primit această sarcină cu o strângere de inimă dureroasă deşi omul din noi fusese ucis. Cine putea să refuze? Din clipa intrării elevilor celula a luat aspectul care-l avea înainte de demascări. Toţi ne comportam ca şi când nimic nu s-ar fi petrecut. Am procedat ca afară în timp de prigoană. Educarea a pornit după toate regulile. Speculând înclinarea spre credinţa creştină, i-am învăţat psalmi şi rugăciuni, am discutat cu ei teologie, i-am îndrumat, le-am indicat cum să postească etc. Ceea ce mi-a părut mai monstruos chiar decât distrugerea demnităţii noastre proprii a fost faptul că eram obligaţi să mâncăm mâncarea lor atunci când posteau! Aceasta pentru a demonstra comitetului de reeducare că suntem definitiv lecuiţi de boala creştinismului. În ceea ce priveşte înclinarea spre patriotism, am stimulat-o prin învăţarea cântecelor patriotice, legionare, legile şi normele de conduită care trebuiau respectate cu mare grijă de către un tânăr dornic să se încadreze.

Când s-a considerat pregătirea lor suficientă, au fost luaţi din celula noastră şi trecuţi în alta. Acolo au fost băgaţi în grindina de ciomege a ‘demascărilor’.

Noile victime erau trecute prin demascare de către alţii. ‘Educatorii’ erau ţinuţi la o parte pentru momente mai dificile. Atunci când elevii refuzau să vorbească cu toate chinurile la care erau supuşi, cu un fel de satisfacţie diabolică, şeful comitetului aducea pe cel care ‘îi pregătise’ pentru confruntare! Uşor de imaginat răsturnarea care se producea în sufletul unui tânăr de mai puţin de douăzeci de ani atunci când cel care îi fusese cu câteva zile înainte exemplu de demnitate şi corectitudine apărea în faţa lui ca denunţător ordinar”(p. 132-133).

Foarte utilă este şi punerea la dispoziţia înţelegerii noastre a unei mărturii inverse, provenind de la una dintre aceste victime elevi. “Nici acum, când am trecut prin demascare şi ştiu mobilul murdar al acestei inumane înscenări, nu pot să cred că N., care mă pregătea pentru încadrare, făcea totul numai pentru că îi fusese dictat de comitetul de reeducare. Dincolo de aparent, era o chemare interioară, poate subconştientă dar izvorâtă din suflet, care transforma totul în momente de adevărată înălţare sufletească. Stăteam amândoi într-o celulă singuri. Când se lăsa amurgul, pe chipul lui se zugrăvea o tristeţe sfâşietoare. Atunci întrerupea vorba şi privirea i se pierdea departe, trecând printre gratii spre dealurile acoperite de fumul înserării. De multe ori l-am întrebat să-mi spună motivul acestor tristeţi. Nu a vrut niciodată. Când insistam, se uita la mine lung, dureros, aproape implorator, apoi întorcea privirea în altă parte. Şi mai totdeauna după asemenea întrebări, începea să-mi vorbească despre omul nou, omul cu adevărat creştin, capabil să vindece multe răni de pe trupul şi sufletul Românului. Era atâta patimă, atâta căldură, atâta sinceritate în vorba lui, încât sunt convins că momentele acestea erau pentru el singurul mijloc de a evada din ciclul infernal în care era vârât peste vrerea lui. Şi cine ştie? Poate că atunci îşi imagina că este liber şi că ceea ce spune nu o spune cu intenţia de a nimici un suflet ci din dragostea adevărată de a contribui la salvarea lui. În cele mai grele clipe, chiar atunci când a fost adus în faţa mea pentru confruntare şi s-a purtat aşa cum îi cerea cel care-l însărcinase cu misiunea aceea murdară, nu am putut să-l urăsc. Târziu, după demascări, când pericolul trecuse şi puteam vorbi mai uşor, eu am fost primul care am încercat să mă apropiu de el, cu dorinţa de a înnoda o prietenie la care ţineam mult de tot. Era bolnav de plămâni şi slăbise mult. Din puţinul care-l primeam, m-am oferit să-l ajut. A refuzat nu numai să primească ajutorul dar chiar să stea de vorbă cu mine. Am citit în ochii lui aceeaşi durere sfâşietoare, ca pe vremea când în celula din Piteşti, dincolo de drama care se pregătea, mă ajuta să mă orientez cinstit în viaţă. Şi doi ani de-a rândul, muncind împreună în acelaşi schimb şi în acelaşi atelier, până când a fost izolat, a evitat să mă întâlnească. Durerea lui era desigur mult mai mare ca durerea mea. Nu ştiu dacă mai trăieşte şi dacă s-a vindecat de infirmitatea cauzată de demascări. Aş da mult să mai pot sta de vorbă cu el o singură dată… numai pentru a-l convinge că în ochii mei el a rămas pentru totdeauna cel care a fost în clipele din celulă”(p. 133-134).

Din toate acestea se deduce cât de adâncă era compromiterea a cărei autoacceptare era impusă elementelor cele mai admirate de către tineret, care aveau puterea de a se face adoptate ca model, la vârsta când aceia alegându-i sau instituindu-i modele aveau mai multă nevoie ca la orice vârstă de alegerea unei linii de conduită în viaţă. Or, ei, prin trecutul şi faima lor, ca şi prin atitudinea iniţială în relaţiile nou create, răspundeau perfect setei de desăvârşire a adolescenţior tardivi cu care erau puşi în contact, iar acea vârstă are nevoie de încurajarea derivată din dovada că şi alţii au trecut prin dezorientările specifice anilor număraţi de ea, le-au putut învinge şi depăşi către aşezarea în Lumină. La ce bun acea compromitere? Pentru a se demonstra că linia purităţii nu exista. Mai este de mirare opinia reeducaţilor că au participat la un război metafizic între Bine şi Rău, cum o declară răspicat părintele Gheorghe Calciu în paginile sale de început, cum o declară, se va vedea ulterior, şi Octavian Voinea? Cum o resimt cu toţii? Războiul nevăzut , luat în cercetare de misticii ortodocşi, devenise tot ce poate fi mai material, mai palpabil, mai periculos, sub conducerea îndrăciţilor înşişi – deşi dus, după bătăliile purtate în afara omului, în sufletul său, unde mereu şi fără încetare învingea Răul. Mă întreb, ca un creştin de rând, dacă toţi cei care au trecut prin reeducări şi au fost aleşi să scape cu viaţă până la eliberarea din 1963-64 au solicitat vreunui preot, în libertate, să le facă slujbe de curăţire pentru alungarea diavolului din ei. Doar cu acesta au avut de-a face, au coabitat, i-au devenit robi, l-au îmbrăţişat în inimile lor, i-au sărutat altarul descompunerii şi i-au învăţat şi aplicat poruncile de a urî şi participa la anihilarea legii iubirii şi a rezultatelor ei din existenţa umană. Spun asta pentru că, aidoma reeducaţilor, mintea îmi rămâne mută şi incapabilă să mai judece în faţa nărăvirilor antiumane deprinse în reeducări şi, mai ales, în faţa unei modificări aduse în psihicul reeducaţilor asupra căreia se insistă prea puţin în cartea lui D. Bacu şi în celelalte: cei trecuţi prin autodemascări nu rareori deveneau comunişti înrăiţi până la crimă, comunişti gata de orice şi care chiar făptuiau orice pentru impunerea mai rapidă în temniţe a doctrinei ce credeau că învinsese în toată lumea. Unii au făcut-o şi mai târziu, în libertate. Câţiva o fac şi acum. “Nebunia colectivă devine acum o realitate. În numele ei se vor consuma toate fără-de-legile comandate. Nebunia aceasta va fi menţinută, întreţinută, hrănită insistent, prin toate mijloacele, nu din întâmplare, incoerent, din nebunie, ci sistematic, dintr-o logică – paradoxală dar logică – pentru a putea fi folosită ori de câte ori va fi nevoie şi în oricare parte”(p. 135). Iar summum-ul acelei nebunii este “tendinţa permanentă de falsificare, la început impusă prin metodele arătate (şi care; n. n.) devine ulterior un fel de necesitate în ea însăşi. Printr-un amestec de inteligenţă şi îndobitocire forţată, de fals şi real, de cinism şi fanatism comandat, se ajunge la un amestec şi identificare a contrariilor, la crearea unei lumi fictive impusă ca o necesitate în suflet”(idem). Autorul izbuteşte să ducă concluziile până la capăt: “Acest amestec de logic şi de absolut creează o stare psihologică de negare a realităţii evidente şi înlocuirea ei cu o ficţiunea născută din teroare, din degradare, din umilire şi din dispreţ” (p. 136).

Atunci când se socoti că rezultatele demascărilor erau convingătoare şi că metoda se dovedise un triumf, Eugen Ţurcanu redactă un memoriu adresat Securităţii, ţintind la extinderea ei în alte penitenciare. Aceasta se petrecea în primăvara anului 1951. Drept rezultat, la Canalul Dunăre-Marea Neagră se înfiinţară brigăzile studenţeşti 13 şi 14, în colonia Peninsula, cuprinzând doar reeducaţi; la penitenciarul sanatoriu T.B.C. Târgu-Ocna fură deplasaţi Nuti Pătrăşcanu şi alţi bătăuşi; la fel, unii la închisoarea de la Ocnele-Mari. De data aceasta nu se mai urmărea reeducarea studenţimii, ci victime urmau să cadă toate categoriile sociale, de vârstă şi de pregătire (sau cel puţin aşa se preconiza, deoarece reeducările nu s-au putut extinde decât pe timp limitat, datorită unei organizări defectuoase ce a permis condamnaţilor la bătăi să se opună, fie alertând oraşul – Târgu Ocna -, fie protestând în faţa unei direcţii implicate fără convingere în cele ce se petreceau – Ocnele Mari, fie obligând temnicerii să ucidă victima – o formă de sinucidere, cum a fost cazul doctorului Simionescu, fostul ministru cuzist, torturat sub supravegherea studentului Bogdănescu şi a confraţilor lui, până ce, nemaisuportând chinurile, bătrânul medic s-a îndreptat, conştient şi voluntar, către sârmele ghimpate înconjurând lagărul; pe această cale el determină descărcarea unei arme automate în trupul său adus la limitele suferinţei posibile. Nu mai erau demascări, ci bătăi strigătoare la cer, fără alt scop, menite să chinuiască, asociate cu alte mijloace de caznă ca depunerea în carceră în timpul nopţii, pe când ziua se continua a se munci, reducerea mâncării etc.

La Gherla, în schimb, reeducările, sub conducerea lui Alexandru (Ţanu) Popa, au atins culmi de sălbăticie nebănuite nici măcar la Piteşti. Aici continuau demascările studenţilor de la Piteşti – unde reeducările au fost sistate -, ale elevilor, dar şi ale muncitorilor şi ţăranilor ce alcătuiau masa deţinuţilor din penitenciarul de pe Someş. În plus, bătăile erau dublate de munca în veşnică depăşire de normă, datorită tocmai victimelor reeducărilor, care depăşiri de a doua zi deveneau noua normă pentru toată lumea, de nerealizarea căreia depindea atât hrana cât şi somnul în pat (şi nu aruncarea în carceră pe timpul nopţilor). Studenţii erau spaima tuturora, prin îndârjirea frenetică de a munci mai mult şi mai repede, într-un ritm satanic.

Cititorul se întreabă cum de nu povesteau cei trecuţi prin reeducări despre tratamentul la care fuseseră supuşi, pentru a se crea o opinie comună de opoziţie în faţa călăilor, pentru a se încheia o dată pentru totdeauna cu acel masacru, prin coalizarea tuturor forţelor împotriva gâzilor.

“Printre studenţii sosiţi cu primele loturi şi scoşi la muncă în fabrică (la Gherla; n. n) se afla şi unul originar din Ploieşti, Rodaş. La ieşirea în atelier, a întâlnit foşti prieteni de activitate, oameni în care avea încredere oarbă. Profitând de o mică clipă de libertate, a mărturisit unuia dintre ei toată drama Piteştiului, în cuvinte simple şi încercând să-l facă să priceapă cât mai repede. Nu avea prea mult timp. Prietenul l-a ascultat cu atenţie apoi, surprins de cele auzite, a încercat să verifice autenticitatea întrebând …pe un alt student în care avea şi el aceeaşi încredere! Mai de grabă, cerea de la acesta infirmarea spuselor pentru că de crezut nu putea crede! Şi într-adevăr, studentul l-a liniştit! “Rodaş este informatorul Securităţii şi cele spuse fac parte dintr-un program vast, pus la cale de comunişti pentru compromiterea studenţilor!”Muncitorul a plecat liniştit să se culce. I se luase o piatră grea de pe inimă. Studentul a plecat imediat să raporteze lui Ţurcanu. I se luase şi lui o piatră de pe inimă pentru că se pare că el era însărcinat să-l supravegheze pe Rodaş. Muncitorul a spus şi altor prieteni să se ferească de Rodaş. Dar acesta nu a mai avut prilejul să se ducă în atelier.

A doua zi, într-o celulă de la etajul trei a apărut Ţurcanu. A ordonat tuturor studenţilor să se întoarcă cu faţa la perete. Apoi a făcut pe cineva să intre în celulă. A ordonat din nou studenţilor să revină cu faţa spre uşă. Cineva stătea lângă el, dar nimeni nu putea şti cine este pentru că avea capul acoperit cu un sac. Când toţi s-au întors şi liniştea s-a lăsat din nou, a smuls sacul de pe capul celui adus. Nimeni nu a cunoscut pentru început cine era acesta. Pentru că în faţa lor era numai un chip desfigurat. Obrazul întreg era numai o rană tumefiată, vânătă. Pete mari de sânge acopereau întreg chipul, prelungindu-se în jos peste haine. Omul se clătina pe picioare abia ţinându-se drept. Tremura din tot corpul ca apucat de friguri. O paloare cadaverică s-a lăsat pe chipul tuturor acelora care erau în celulă. În frica lor, zadarnic încercau să desluşească chipul şi motivul care a determinat desfigurarea lui.

“Rodaş a vorbit”a spus Ţurcanu. şi toţi au înţeles” (p. 162- 163).

Fără nici o pregătire, în seara zilei de 14 noiembrie 1951 au încetat demascările, iar în preajma Crăciunului, Eugen Ţurcanu şi cu zece colaboratori dintre cei mai apropiaţi lui au fost puşi în lanţuri şi conduşi la Jilava. În primele zile petrecute acolo, Ţurcanu a povestit filme şi romane.

“Dar într-o zi a intrat în celulă un ofiţer din Ministerul de Interne.”

“Pentru ce ai fost adus aici, banditule?”Era prima dată de la începerea demascărilor când şi lui i se punea o întrebare urmată de acest calificativ.

“Am fost adus ca să fiu eliberat”răspunse acesta oarecum nemulţumit.

“Banditule, ai fost adus ca să dai socoteală pentru crimele pe care le-ai făcut în închisoare”şi ofiţerul plecă trântind poarta celulei. Pe chipul lui Ţurcanu zâmbetul s-a schimbat brusc într-un fel de rânjet neputincios. Aceasta a fost ultima lui imagine văzută de un supravieţuitor”(p.176-177). Începu o anchetă ce avea să se prelungească timp de trei ani, urmărindu-se – ceea ce s-a şi obţinut de la reeducatori, în afara lui Gheorghe Calciu – să se dea declaraţii că reeducările au fost poruncite din afara graniţelor ţării, de Horia Sima şi de C.I.A, în vederea compromiterii regimului comunist. Securitatea, adevăratul motor al lor, n-a fost în nici un fel implicată. Câţiva ofiţeri din conducerea Piteştiului, declaraţi ‘oportunişti’, au fost condamnaţi, apoi eliberaţi şi repuşi în drepturi. Un grup de reeducatori, cărora le-au fost alăturaţi un tânăr ce a acceptat să declare că purta directive de la un penitenciar la altul, în privinţa evoluţiei reeducărilor, şi un avocat legionar, acuzat a se număra printre iniţiatorii reeducărilor, au fost executaţi. Un număr restrâns de legionari de frunte, aduşi în aceste anchete în calitate de aşa zişi promotori ai reeducărilor, dimpreună cu nişte reeducaţi reeducatori şi cu criminalul Alexandru (Ţanu) Popa, cu Gheorghe Calciu, au fost internaţi în casimca Jilavei, într-un regim de desfiinţare, timp de doi ani, la fiece celulă de patru inşi aflându-se şi un tebecist. Asupra acestei perioade, cărţile lui Marcel Petrişor şi Octavian Voinea produc mărturii esenţiale.

Meritul lui D. Bacu este că nu se opreşte aici, ci continuă a analiza recuperarea treptată (dacă a avut loc) a bolnavilor de spaimă şi de cruzime rezultaţi în urma ‘tratamentelor’ trecute în revistă mai sus.

Întrebarea autorului: “Se vor putea încadra oamenii aceştia în viaţa normală sau vor simula numai, rămânând în adâncul sufletului lor nişte veşnici naufragiaţi, răstigniţi pe propria lor neputinţă, în definitiv comună tuturor oamenilor?” (p. 211) nu va avea niciodată un răspuns categoric pozitiv şi în nici un caz unul categoric negativ; acei oameni au murit, rămânând vii.

În tenebroasele relatări ale autorului nu se poate, totuşi, să nu se strecoare şi ceva din umorul temniţelor deţinuţilor politici, asupra căruia mi-a atras atenţia istoricul Radu-Dan Vlad, când mi-a propus, ca editor, întocmirea unei antologii al acestuia. Desigur, D. Bacu nu ni-l prezintă ca atare, ci relatează momentele pentru a ne indigna; fără voia lui scenele rămân şi umoristice.

“Două palme şi picioare, după discuţii întrerupte de înjurături şi după un efort disperat, nefericitul îşi aduse aminte – ni se povesteşte despre careva bătut, după o turnătorie în legătură cu ceva afirmat de el – că, întrebat de prietenul lui despre slăbiciunea prea mare ce se vedea pe chipul lui, îi răspunsese că a avut un icter recidivist. Cel care trăsese cu urechea auzise în schimb “Hitler redivivus”şi raportase ofiţerului politic că cei doi discutau politică şi vorbeau despre revenirea lui …Hitler!” (p. 183). De asemenea, autorul remarcă faptul că oricât de cruntă era existenţa, “spiritul de ironie mai exista încă: deţinuţii botezaseră cele două locuri de chin ‘mon caprice’ (carcera) şi ‘mon jardin’ (camera neagră)” (p. 186-187). La fel etichetează D. Bacu convorbirile cu reeducaţii, după încheierea reeducărilor: “le-am botezat în ironie ‘şedinţe ARLUS’, aluzie deschisă la organizaţia comunistă pentru propagandă, camuflată sub titlul de ‘Asociaţia pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică’. Nu era vorba de fapt de discuţii ci de o serie de anecdote pe seama Ruşilor, care aveau menirea pe de o parte să ridiculizeze pe comunişti iar pe de alta să le arate că noi avem destul curaj pentru a înfrunta situaţia şi că nu ne era teamă de reeducaţi” (p. 206-207). Porecla cu iz aluziv-ironic-politic devenea şi ea o armă a curajului: “În celulă se adoptase noua nomenclatură. Evgheni (Eugen) Semenovich Makarenko era acum numele lui Ţurcanu iar când cineva vroia să întrebe pe altul dacă a trecut prin demascări, îl întreba dacă a citit Poemul Pedagogic” (p. 208), după ce Gheorghe Calciu “a mers până acolo încât a încercat într-o după-masă (după încheierea reeducărilor; n. n.) să povestească ‘Poemul Pedagogic’ al lui Makarenko” (p. 207).

Expunerea lui D. Bacu nu este doar una a faptelor, întretăiată de deducţii, intuiri, reflecţii şi concluzii, ci şi una a propriei minţi a autorului în travaliul înţelegerii; deaceea ea e tensionată, chinuitoare, cu toate că fraza este mereu limpede şi se adresează de la intelect la intelect; dar care intelect, în străduinţa de a cunoaşte, e total desprins de afectivitate? Şi cum e posibil ca tratând despre atare subiect să nu fii năpădit de disperare, de revoltă şi de uluire?

“PITEŞTI. CENTRU DE REEDUCARE STUDENŢEASCĂ e o cronică, în cel mai bun înţeles istoric al cuvântului, onestă, fără cruţare pentru unul sau altul, pentru camarazii de acelaşi crez, şi încercând a da vina pe membrii altor crezuri politice (excluşi comuniştii fiind, ceea ce este firesc, ţinând seama de faptul că reeducările au fost opera lor), cum se întâmplă uneori în memorialistica propriu-zisă, acoperit de o ‘modestă corectitudine ştiinţifică’ de circumstanţă (la unii autori, spuneam) şi refuzând menţionarea victimelor regaliste, naţional-ţărăniste, frontieriste, fără culoare politică etc..

Mai mult decât o cronică, lucrarea constituie şi o nouă încercare de început de descifrare a psihologiei abisale, ca reflectată de cele la care omul a fost supus în acele condiţii speciale, de unde interesul ei lărgit de la curiozitatea istorică la cunoaşterea psihicului uman, a limitelor şi amplitudinii lui, ca şi a mijloacelor ce-l modifică, distorsionează, strâmbă, remodelează anapoda, foarfecă, fărâmă, replămădesc şi, în cele din urmă, mijloace care se lasă iarăşi învinse de caracteristicile nobile ale speciei, cum, în ce măsură, pe cât timp şi cu ce şanse de perpetuare a calităţilor redobândite (sau a defectelor morbide impuse pe calea torturii şi neînvinse de scânteia binelui prezentă în omul normal).

Ţelul (atins) cel mai de seamă al cărţii, ca şi al celei următoare în discuţia noastră, este că atunci când glasurile românilor erau în imposibilitatea de a-şi face auzit vaietul în ţara lor, această scriere l-a făcut auzit în Europa Occidentală, chiar dacă tristul continent s-a dovedit surd la genocidul petrecut la fruntariul său răsăritean. Dacă generaţia paşoptistă s-a străduit să aducă aceleiaşi Europe, prin literatură, veşti despre poporul nostru şi dreptul său la existenţă, D. Bacu, Virgil Ierunca, au vădit eforturi vrednice de toată lauda pentru a face cunoscut aceleiaşi Europe dreptul nostru la a nu fi dezumanizaţi, la a nu fi scoşi din rândurile fiilor lui Dumnezeu.

D. Bacu se demonstrează a fi un cugetător rănit definitiv de descoperirea tainelor reeducărilor. El şi-a dedicat ani îndelungaţi din viaţă adunând – Soljeniţin român – toate datele câte i-a stat în putinţă să le afle despre reeducări. Cu osârdie şi tenacitate incomparabile, obsedat de adevărurile intuite, a făcut toate eforturile posibile, până la abnegaţie, pentru a înţelege corect cele petrecute cu tineretul la Piteşti, la Gherla şi în alte locuri de detenţie condamnate de Securitate la a trece prin acel infern. Şi a izbutit. Cel dintâi dintre concetăţenii noştri care a avut tăria să ducă până la capăt munca de Sisif a cercetării acestei perioade mai întunecoase decât oricare alta din istoria noastră, D. Bacu îşi înscrie numele cu litere de aur (negru) în literatura memorialistică a temniţelor comuniste. El se instituie, prin lucrarea sa, model al oricărui cercetător iniţial al unui fenomen de masă interesând istoria imediată şi dă tonul strădaniilor necesare a fi întreprinse de oricare dintre noi pentru recuperarea timpului şi urmărirea lucidă până în pânzele albe a evoluţiei sau involuţiei neamului.

Tags

Related Posts

Share This

1. Revelarea şi evaluarea “Reeducărilor” la D. Bacu

În locurile de detenţie politică ale comunismului, lipsa de informare ducea la răspândirea din om în om a numeroase ştiri false despre viaţa în alte penitenciare, în alte încăperi ale aceluiaşi loc de pedeapsă, ori legate de evenimente petrecute prin gherle în diverse momente ale evoluţiei politico-ideologice naţionale, rămase necunoscute condamnaţilor. Nu puţine dintre aceste şoapte se preschimbau în legende, când izbeau închipuirea ascultătorilor ca ieşite din comun, fie în privinţa curajului eroilor lor, fie a monstruosului comportării reprezentanţilor represiunii. Ele se transmiteau prin inşi neimplicaţi direct în cele relatate, dar care surprinseseră fragmente, le legaseră între ele sau le deduseseră din zgomotele bătăilor, din urlete inexplicabile, din buşituri de uşi metalice, din furarea, printr-o crăpătură a oblonului de scânduri, a imaginii vreunui cadavru în pielea goală pe un capăt de rogojină, părăsit în curte câteva clipe, din vânătăile acoperind obrajii unui nou venit în celulă şi la fel de repede scos din ea, până a apuca să-şi explice colegilor pocirea, de nu refuza cumva s-o facă.

Ca orice sentiment, frica, mai ales, era stimulată de atari legende şi tot ea le colora sumbru, le amplifica patetic, le orna cu amănunte sinistre, născocite pe loc în mintea novicilor, deoarece afectele fac casă bună cu imaginaţia şi fără ajutorul motorului ei se sting de la sine.

În acest fel mi-au parvenit cele dintâi ştiri despre reeducări, deşi la câteva luni după depunerea sub pământ, la Jilava, am stat cu doi sau trei tineri trecuţi prin acel iad, unul chiar menţionat de surse ca luând parte destul de activă, cu bâta în mână, la convingerea colegilor să devină comunişti, după ce suferise atât de mult încât îşi adusese propriul tată în faţa anchetatorilor (dar fusese atât de puţin convins, el însuşi, încât, la eliberarea ce nu-i întârzie, având condamnare mică, repetă fapta pentru care fusese arestat şi încercă încă o dată să fugă din ţară; astfel, iarăşi reveni la Piteşti să se arunce în pumnii bătăuşilor şi să-şi vâre capul  în fecalele oferite lui drept hrană cât timp nu se dovedea la fel de îndârjit în rău ca zbirii săi); acum era arestat pentru a treia oară şi, pentru cea dintâi, primise o pedeapsă suficient de lungă cât să-şi ia rămas bun de la tinereţe pe totdeauna. Celălalt, un copil de paisprezece ani la arestare, avea sistemul nervos descumpănit de coşmarele suferite; până şi astăzi se înfăţişează o dată pe an la spitalul nr. 9, pentru reechilibrare. L-am întâlnit, cutremurându-mă, prezent într-una dintre cărţile înfăţişate aici. Legende circulau printre noi, cei din aceeaşi cameră cu ei, în legătură cu aceşti reprezentanţi ai unui trecut ce ni se părea glorios, însă din care nu înţelegeam mai nimic, pentru că noi, studenţii ‘revoluţionari’ ai generaţiei ’56, eram nişte neisprăviţi, total nedotaţi cu orice altă experienţă decât cea dobândită pe băncile şcolare. Trăgeam cu urechea la ce şuşotea unul, adăstam pe lângă celălalt, să-i înţelegem din fărâme de istorisiri anii duşi, eram prea ruşinaţi de propria noastră ‘lipsă de trecut’ pentru a ne da în vileag neştiinţa şi nu puneam întrebările esenţiale, dădeam din cap de ca şi cum lucrurile ne erau familiare şi rămâneam îngroziţi şi la fel de ignoranţi asupra a ce însemna adevărata puşcărie când partidul voia să facă a pieri o generaţie de intelectuali în mocirla unde se înecau informatorii Securităţii, căci crearea acestora din cei mai buni membri ai ei fusese una dintre intenţiile M.A.I.-ului când a întocmit planul sinistru pus în practică sub numele “reeducări”şi, mai ales, “demascări”.

Foarte târziu după eliberare, foarte târziu şi după ce m-am împrietenit cu Ghiţă Calciu până la a fi nedespărţiţi ani de zile, legându-ne destinele prin angajarea în lupta comună pentru Ortodoxie, de fapt până ce el a fost ultima oară arestat, după slobozire izbutind a pleca în Statele Unite ale Americii – îl menţionez pentru că el a reprezentat unul dintre protagoniştii istoriei reeducărilor, pe punctul de a primi pedeapsa capitală de nu dovedea imensa îndrăzneală a înfruntării Securităţii cu prilejul celui de al doilea proces (a se vedea mai departe darea de seamă asupra cărţii lui Marcel Petrişor) -, amic care niciodată nu şi-a dat drumul vreunei amintiri din acea perioadă, presupunând – şi nu greşea  – că nu eram suficient de pregătit, ca maturitate psihologică vorbind, şi n-aş fi înţeles degradarea sufletelor în acele cumplite încercări, foarte târziu după acestea, am putut citi lucrarea lui D. Bacu: “Piteşti – Centru de reeducare studenţească“[Cu o prefaţă de Preot Gheorghe Calciu, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991], într-o primă ediţie realizată în străinătate. A fost o adevărată revelaţie, în urma unei izbiri figurative în moalele capului cu măciuca (după cum mi-a parvenit că procedează uneori maeştrii zen, pentru iniţierea ucenicilor lor).

Îndemnul colectivului editorial compus din romancie rul, memorialistul şi eseistul Marcel Petrişor, din Octavian Voinea, Simion Ghinea şi alţii, de a reedita în România postrevoluţionară această carte (căreia i s-au adăugat, neprofesionist, o mulţime de alte titluri, până ce acela autentic se pierde printre ele) a fost excelent, pentru că e singura, până în prezent, să ofere o detaliată viziune panoramică asupra strădaniei întunecate şi continue de dezumanizare fără întoarcere a adversarilor politici, ca şi o minuţioasă analiză a străfundurile abisale ale fiinţei umane. “PITEŞTI – CENTRU DE REEDUCARE STUDENŢEASCĂ”, în pofida câtorva erori de informaţie vehiculate, trebuie considerată cea mai completă lucrare documentară din domeniul istoriei contemporane a românilor şi una dintre foarte puţin numeroasele de acest tip, ce tratează despre întreaga noastră istorie. Valoarea ei nu stă numai în tendinţa spre integralitate a cuprinderii, nici doar în aspiraţia la înţelegerea subtilă a fenomenului descris, ci şi în punerea în pagină a întregii situaţii politice din ţară în epoca dată, ca şi în oferta de descifrare a sufletului uman în condiţiile limită de rezistenţă, înainte de destrămare, a personalităţii. Nu pot înţelege cum de nu a explodat materia acestui volum, la timpul întâii sale publicări, din lumina stârnită de explozie să incendieze întreg Occidentul, să-l trezească de pe atunci până la a sesiza demonismul bolşevismului, caracterul său antiuman şi nu pot înţelege nici cum astăzi încă mesajul uluitor al lucrării nu a învins inerţia rece a semenilor din Apus, îndemnându-i să facă front comun şi invincibil împotriva oricărei perpetuări a comunismului în lume, ori a recrudescenţei lui, oriunde s-ar face simţită.

(Şi totuşi există ştiri în Occident despre reeducări, dar ele nu corespund realităţii, în toată oroarea ei. Hans – Jürg Stückelberger şi Ken Beeker au publicat  “Shining in the Darkness “- Strălucind în întuneric; [Michigan, Ann Arbor, 1990]. -; la capitolul The Persecuted, the Persecutors and the Church. The Story of Father Gheorghe Calciu , Persecutaţii, persecutorii şi Biserica. Povestirea Părintelui Gheorghe Calciu, citesc: “Intenţionat, am fost trimişi, în cursul primului an, în celule de şase până la opt deţinuţi, ce erau schimbaţi în fiecare lună, astfel încât să îngăduie fiecărei persoane să stea cu toţi ceilalţi la un moment dat sau altul. Singuri şi având atât de mult timp la îndemână, vorbeam, în grupurile acestea, despre toate – trecutul nostru, inşi cunoscuţi afară şi în închisoare, ideile noastre şi nădejdile şi temerile.

Apoi procesul de stoarcere începu. Fură selecţionate grupuri mici şi plasate în celule speciale, unde erau torturate uneori timp de luni de zile, până ce dădeau informaţii despre camarazii lor. Fiece amănunt ce le ajunsese la urechi era smuls din ei. Când venea rândul fiecărui deţinut să fie interogat, ofiţerii aveau deja un dosar complet asupra fiecărui aspect al vieţii sale. Eram total descoperiţi, goi din punct de vedere psihologic şi lipsiţi de apărare.

Aceste date au fost de asemeni foarte eficient folosite pentru culegerea şi anchetarea indivizilor de afară. Când securitatea vădeşte cunoştinţe ale celor mai semnificative şi intime detalii din viaţa unei persoane, crează impresia unei forţe atotcunoscătoare. Rezistenţa este zdrobită. Persoana este speriată până la disperare. Eşti gata să recunoşti orişice, să divulgi orice informaţie. E ceva diabolic.

Înarmaţi cu dosarele, ofiţerii penitenciarului au început procesul “reeducărilor”. Strategia lor era să lucreze asupra “păcatelor”şi “încălcărilor”noastre ca “duşmani ai poporului”. Prin repetarea ca loviturile de ciocan a acuzaţiilor şi prin tortură, fiecare deţinut era izolat, din punct de vedere psihologic, într-o lume a vinei, a neîncrederii şi a beznelor – fără ieşire, fără orizont, fără speranţă.

Am început a crede acuzaţiile, că eram cu adevărat vinovaţi şi că aveam o datorie de plătit pentru daunele săvârşite partidului şi Ţării noastre. Când deţinutul atingea acest punct, era trimis în alte celule să slujească drept informator – o cale de a repara încălcările săvârşite.

Rezultatele fură boala mentală, moartea datorată torturii, sinuciderea sau creierele spălate ale unor oameni cu voinţa zdrobită. O întreagă generaţie aproape în întregime distrusă”(p. 33-34).

Poate că Gheorghe Calciu istoriseşte începuturile Piteştiului, acele constrângeri ce au creat al doilea val (după grupul din jurul lui Ţurcanu, provenit din Suceava) de reeducatori ai sutelor de victime ce au căzut în mâinile lor. Şi bine ar fi dacă aceasta constituie mărturia despre cum au fost formaţi reeducatorii înşişi, căci altă mărturisire directă nu există (de văzut şi naraţiunea lui Eugen Măgirescu, totuşi, la fel de vagă asupra a când s-a petrecut momentul descris). Însă, cum paginile se adresează cititorilor civilizaţiilor apusene, lipsa altor informaţii despre torturile săvârşite de deţinuţi împotriva deţinuţilor (şi acesta este scandalul strigător la cer), săvârşite de reeducatorii condamnaţi împotriva victimelor egale în condamnare cu călăii lor, lasă impresia că doar ofiţerii M.A.I. au făcut parte din echipele de şoc ce au mânat oamenii la sinucidere, la nebunie şi la moarte. Or, asta ascunde adevărul cel mai grav: sub îndrumarea securiştilor (neimplicaţi direct, odată începute reeducările) deţinuţii i-au chinuit bestial pe deţinuţi. Dacă autorul s-a temut că aureola deţinuţilor politici ar fi înceţoşată de participarea la genocid, în reeducări, greşeşte, fiindcă ei au fost aduşi la această participare, prin mijloacele cele mai cumplite, la care au fost supuşi până la pierderea raţiunii, a umanităţii, a voinţei, cum singur o spune. Ca atare, din informaţiile sale, Occidentul nu poate întrevedea grozăvia celor petrecute la Piteşti şi Gherla, la Canal: dezumanizarea absolută a deţinuţilor politici până la a-i determina să-şi devină proprii vrăjmaşi.)

Piteşti – centru de reeducare studenţească” interesează umanitatea mai mult decât documentele privitoare la lagărele germane, în care oamenii au fost ucişi în chip odios, fiindcă la Piteşti, apoi la Gherla, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la Târgu-Ocna şi prin alte părţi (după cum aud că, în alt mod, se întâmplă şi în China, cum s-au petrecut lucrurile, probabil, şi în U.R.S.S.), omul nu numai că n-a fost ucis (voluntar), decât în anumite – deşi numeroase – cazuri, dar el n-a fost lăsat să moară, oricât o dorea şi se zbătea să-şi atingă sfârşitul şi s-a urmărit depersonalizarea lui până la animalizare, întoarcerea personalităţii sale pe dos, preschimbarea lui din înger sau individ obişnuit în diavol, din el însuşi în cel mai temut duşman al său şi al semenilor, din făptură cugetătoare în robot. La fel, nu mă dumiresc cum ediţia nouă a constituit o nereuşită editorială, datorată absenţei interesului concetăţenilor noştri pentru adevărul ce îi priveşte direct şi personal, cum se spune, căci n-au de unde şti ce le mai rezervă viitorul, dacă nu iau măsuri din vreme împotriva oricărei tendinţe de extremă stângă şi analfabetă de reafirmare în politică, ori a oricăror alţi duşmani ai omenirii, extremişti lipsiţi de scrupule, ce izbutesc să pună mâna pe putere.

Şi, totuşi, părintele Calciu, când meditează la cele petrecute, pare că vrea să-mi tempereze zelul (într-un dialog imposibil, din pagina tipărită la cititor şi invers), când îmi dă replica: “Nici noi nu înţelegem tot, noi care am trăit tot. ( …) Avem nevoie de o sensibilitate apocaliptică”(p. 10).

Fiindcă l-am pomenit pe prefaţator, doresc să extrag din cele câteva pagini încredinţate de el tiparului o amintire cu valoare antologică şi cu caracter reprezentativ pentru ceea ce constituie criteriul de judecată folosit în continuare în această carte, modelul pentru ceea ce aştept de la atari lecturi, care nu trebuie numai să ne informeze (oricum), ci se cuvine să ne şi emoţioneze şi, mai presus de orice, se cade să ne stârnească exclamaţia: ‘Ce oameni de talent şi cultură (reflectată în maniera lor de a scrie) au fost supuşi dezumanizării! Cât a pierdut Ţara!’ Deoarece memoriile, ca şi orice altă redactare din domeniul umanismului, sunt datoare să oglindească o minte limpede, să dea dovadă de participarea autorului (retrăire), să respecte limba în care sunt transpuse (şi s-o înalţe către zone ale exprimării celei mai nobile – prin expresivitate -, chiar de nu încă familiare cititorului sau/şi plastice, prin abject, oglindind cugetul integral şi cu fidelitate), astfel încât să convingă că autorul şi povestirea sa aduc mult mai mult decât o înşiruire monotonă de evenimente (oricât de tragice), aduc, anume, o înţelegere profundă a omului, ca specie, necunoscută (în acea lumină) până la lectura operei respective, model şi prin rostire. Or, din majoritatea memoriilor de detenţie publicate până acum nu se întrevede conştiinţa memorialiştilor că ei, privilegiaţii ce-şi aleg să fie purtătorii de cuvânt ai sutelor de mii sau milioanelor de foşti deţinuţi politici, au hotărât, când au luat pana în mână, să glăsuiască în numele tuturora, cu răspunderea culturală ce revine unei atari poziţionări morale şi istorice şi să se adreseze posterităţii de mii de ani.

Era în luna Iulie 1958. Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache (Oprişan, n. n.) , în care timp ne rugaserăm cu lacrimi şi disperare: “Cu sfinţii odihneşte Hristoase sufletul adormitului robului Tău Costache… Costache…”, după ce i-am spălat trupul, ca să intre curat în pământul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă în curtea închisorii. Soarele apunea, lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie luxuriantă, nebună, înăbuşitoare.

Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în nefiinţă, soarele nu-şi întunecase lumina sa, nu se despicase pământul până în adânc, nici florile nu-şi pierduseră frumuseţea. Încă o dată, naturii nu-i păsa de noi. Universul nostru – carcera! îi era lumii necunoscut şi indiferent. 

Ne-am întors în celulă copleşiţi, urând florile şi copacii, şi cerul senin şi pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi măruntă, în mijlocul curţii uriaşe, păzit de gardianul în uniformă, era trupul gol al lui Costache. Slab – doar piele şi os – (incredibil cum putea fi acela un trup de om!), sub lumina dură care îi scotea în evidenţă slăbiciunea şi urâciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morţii. Şi nici un înger nu-l păzea cu sabia de foc de profanările ulterioare. Nici unul. Doar un gardian în uniformă.

Pe pieptul gol şi descarnat, străluceau două flori albastre, mari, necunoscute – toate florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, profitând de un moment de confuzie a gardianului. Le rupsese pe fugă şi zăceau pe pieptul osos, aruncate strâmb, dar reale şi agresive. Gardianul strigase la Iosif:

“Ia-le de acolo, ia-le mai repede.”(Lui îi era frică să se atingă de mort.)

(Costache Oprişan decedase datorită tuberculozei ireversibile, netratate; n. n.)

Iosif nu l-a ascultat.

“O să vă învăţ eu minte pe toţi, şi pe voi şi pe el”, a mai strigat gardianul.

Pentru prima dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui Costache, în afară de lacrimi şi rugăciuni, nu schimbaserăm nici un cuvânt, nici între noi, nici cu gardianul:

“Nouă, domnule gardian, ne mai puteţi arăta încă multe, dar lui nu, el v-a scăpat pentru totdeauna.”

Vedeţi, ei, gardienii, îngerii materiei, credeau că mai au putere asupra noastră chiar şi după moarte.

De atunci, ani în şir l-am tot chemat pe Costache Oprişan, ziua şi noaptea, ca să-mi dea un semn, să-mi spună ceva despre moarte şi viaţa de veci şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb şi ne întrebăm: “Care este hotarul dintre moarte şi viaţă, cine este mort şi cine este viu, noi sau Costache Oprişan?” (p. 11-12).

Revenim la D. Bacu. El n-a trecut prin reeducări. În schimb, a adunat, în timpul detenţiei cât şi după, sute şi sute de elemente cu privire la Fenomen, de la trăitori, şi, printr-o mistuire dintre cele mai greu asimilabile, care trebuie să-i fi îmbolnăvit sufletul pentru totdeauna, a înţeles, cât se putea pricepe în astfel de condiţii, a pus în ordine şi a expus cvasicomplet, istoric şi mai ales psihologic, cele petrecute la Piteşti, Gherla, Canal, Târgu-Ocna, Ocnele Mari, între 1949 şi 1952, urmărind şi dezatrul “reeducatorilor”ce au avut naivitatea de a se lăsa antrenaţi de Securitate în propria-le dezumanizare şi în dezumanizarea ulterioară a tineretului legionar şi, în mai mică măsură, regalist, naţional-ţărănist, frontierist şi, pe urmă a muncitorimii şi ţărănimii române, ca şi a unor cazuri izolate de intelectuali. Trudnică şcoală, că “la Piteşti a fost posibil ceea ce în altă parte nu a atins probabil decât zona imaginaţiei bolnave!” (p. 20). După atâtea zvârcoliri ale gândirii sale tot mai răscolite de materia studiată, el şi-a impus cu solemnitatea cuminte a unui jurământ chinuitor: “Trebuie să căutăm a înţelege măcar în limita posibilităţilor noastre restrânse de ce, cum a fost posibil ca să fie. De ce au căzut barierele care în mod normal puteau să pună frână desfrâului ideii. De ce trecerea de la această idee la împlinirea în actul monstruos a permis ca omul să devină propriul lui cobai, să fie tratat ca un simplu material experimental?” (idem).

Tot compunând din piese separate acest straniu puzzle , la capătul căruia autorul nădăjduia să obţină un întreg, i-au parvenit şi informaţii false. Neconcordanţa lor cu adevărul nu se datora relei voinţe a informatorului, ci situaţiei specifice locurilor de detenţie, ca şi ‘legendelor’, cum le-am numit, inventate fără voie, în vederea stabilirii unor răspunsuri plauzibile. Alteori aceasta se practica cu voie, pentru ponegrirea unei linii politice adverse sau, invers, înălţarea în ochii celorlalţi deţinuţi a unui camarad de crez. (Am menţionat o astfel de legendă, cu privire la zidirea în celulă a lui Corneliu Coposu, în “Tragedia lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Convorbiri cu omul politic Corneliu Coposu“[Mihai Rădulescu, Bucureşti, Editura Ramida, 1992].

Atari transmiteri de informaţii înşelătoare, prin cartea sa, nu micşorează ponderea ei în istoriografia reeducărilor – oricât de amendabilă şi impunând completarea rămâne ea – şi mai cu osebire în direcţia pătrunderii psihologice a celor înfăţişate. Ce informaţii greşite ne sunt propuse? De pildă că Şura Bogdanovici, începătorul reeducărilor la penitenciarul Suceava, a fost un ‘elev anonim’. De fapt, el a fost şeful legionar al Universităţii Iaşi, cu mai multe ştate prin închisorile basarabene şi antonesciene şi chiar printr-una postbelică. Cum se explică această deformare a adevărului? Prin aceea că D. Bacu nu a stat de vorbă şi cu unul dintre studenţii ieşeni provenind din penitenciarul Suceava şi contemporan cu dezlănţuirea autoreeducărilor. La fel, moartea unui erou mitic al foştilor deţinuţi combatanţi anticomunişti, Gafencu (ce a avut loc la Târgu Ocna, în condiţii de sfinţenie), e atribuită tot Piteştilor, reeducări evitate de el tocmai prin expedierea providenţială la Târgu Ocna, ca tebecist. Şi altele de acest fel.

Ceea ce m-a mirat, într-o primă judecare critică a lucrării, a fost că prefaţatorul ei, Părintele Gh. Calciu, nu a corectat aceste informaţii false, că nu le-a completat pe cele parţiale, el fiind în acele timpuri în miezul lucrurilor şi, pe deasupra, celebru pentru memoria sa extraordinară (Aurel Obreja mi-a încredinţat că se spunea despre Ghiţă Calciu că era “creierul electronic”al Gherlei). Cea mai amuzantă situaţie este că D. Bacu însuşi deschide porţile, să se manifesteze, unei posibile legende. Narează o întâlnire neaşteptată şi emoţionantă cu viitorul său prefaţator (un fel de a spune “o întâlnire”!): “În 1956, într- o celulă din arestul principal al ministerului (…), am găsit tras cu acul, în litere Mors e, următoarea frază care m-a înfiora t: CALCIU GHEOR GHE AM FOST ADUS AICI PENTRU CA SĂ FIU OMORÂT. NU SUNT VINOVAT” (p. 218). Ulterior, povesteşte procesul în care acelaşi a răsturnat planurile Securităţii, dejucându-le conducătorilor ei din M.A.I. intenţia de a dispărea, în spatele mărturiilor reeducatorilor, din poziţia de iniţiatori, organizatori şi supraveghetori ai torturilor, modelând, pentru această vină, o C.I.A. şi un Horia Sima care ar fi ordonat chinuirea deţinuţilor, pentru a ponegri sistemul comunist. După care, autorul adaugă: “Consecinţa a fost ca procesul să fie amânat fără termen. Nu este în schimb exclus ca Ghiţă Calciu să fi murit de moarte ‘naturală’, fenomen frecvent în închisori” (p. 219). Cunoscând foarte bine ‘jocul’ M.A.I.-ului, D. Bacu a intuit perfect ceea ce a urmărit Securitatea când l-a internat, după proces, pe Calciu în casimca Jilavei, dimpreună cu ceilalţi ‘condamnaţi nescrişi la moarte naturală’, dintre care mulţi au decedat, într-adevăr. Aceasta nu înseamnă că a murit şi Calciu. Dimpotrivă, îi va prefaţa, peste ani şi ani, cartea unde se lasă de înţeles (fără corectare!) că ar fi pierit. Apărând ediţia din România, din care citez, şi ştiind că printre editori s-a numărat şi Octavian Voinea, şi el una dintre victime, care a cunoscut foarte bine tot ce s-a petrecut la Piteşti şi Gherla, şi, mai ales, Marcel Petrişor, care a împărţit aceeaşi celulă cu Calciu, în casimcă, iarăşi am fost nedumerit că n-au trecut ei la refacerea paginilor cărţii, cu învoirea autorului, sau la redactarea unei note lămuritoare, ceea ce era şi mai simplu.

O a doua lectură mi-a adus în minte situaţia specială a deţinutului (cu atât mai dusă la extrem în condiţiile secretului absolut dominând reeducările!): deţinutul nu ştia bine ce se petrecea în propria-i cameră, datorită numărului prea mare de fiinţe îngrămădite laolaltă acolo, datorită împrietenirii preferenţiale, datorită prudenţei ce-i făcea pe colocatari să se abţină deseori a da drumul la gură în legătură cu afacerea pentru care erau condamnaţi şi a biografiei anterioare; să nu mai pomenim ‘starea de imponderabilitate’ a minţii vlăguite de stress, de o hrană din care lipseau elementele necesare funcţionării normale a creierului şi de oboseala nervoasă maximă, o stare de absenţă aproape definitivă din realitate, care şi astăzi mă sperie (în ceea  ce mă priveşte), ajungând a mă întreba când vor ieşi la iveală sechelele ei şi mă vor cufunda din nou în neştire. Ce ştia un reeducat despre ceilalţi reeducaţi? Ştia cele ce erau forţaţi prin tortură să recunoască în faţa tuturora, spuse de cele mai multe ori constituind minciuni infernale, pe gustul reeducatorilor. Altfel, până şi şoapta schimbată cu un altul aducea ploaia bâtelor asupra încălcătorilor poruncii de tăcere. Dar despre inşii reeducaţi în alte încăperi? Păi, nici nu era bine conştient că existau alte încăperi cu aceeaşi destinaţie, nici unde, şi cu atât mai puţin, cine era chinuit pe acolo. Să nu ne mire că au fost purtate şi o mulţime de informaţii false, căci nici Gh. Calciu, nici Oct. Voinea n-au ştiut tot. Doar Eugen Ţurcanu şi reprezentanţii Securităţii aflaţi în spatele său au cunoscut TOTUL.

Dacă se pune problema recompunerii unei istorii absolut exacte a reeducărilor, numai declaraţiile scrise, expediate de Ţurcanu Securităţii, constituie un temei oarecum sigur, depinzând, şi în acest caz, de adevărul cuprins în ele.

Aşadar, informaţiile greşite vehiculate de D. Bacu au mai puţină importanţă; ceea ce atârnă în cazul lecturii este spiritul reeducărilor, surprins de el în chip admirabil, ca şi urmărirea degrădării umane, pas de pas, astfel încât cititorul dobândeşte o cunoaştere gravă şi dureroasă, de neuitat, asupra a ce poate face omul omului. Ca şi unele observaţii ce vădesc seriozitatea cu care autorul a meditat la subiectul său, cum ar fi următoarea, ce nu trebuie uitată: “Nu numai lipsa minoritarilor (e vorba despre membrii populaţiilor minoritare, reeducaţi din greşeală; n. n.), dar şi aceea a prea puţinilor fii de Români bogaţi este o realitate poate paradoxală, dar nu mai puţin adevărată” (p. 45). Pe marginea ei se poate îndelung glosa. Din această remarcă (ce nu exclude nici minoritarii din torturi, nici pe copiii provenind din marea burghezie sau moşierime, ci doar subliniază că numărul lor printre victime era redus) se deduce limpede că reeducările erau îndreptate tocmai împotriva sărăcimii române naţionaliste, politica Partidului Comunist fiind cu perseverenţă îndreptată – oricât de sonoră i-ar fi fost propaganda inversă – împotriva celor sărmani, pe care intenţiona să şi-i transforme în sclavi, ceea ce s-a dovedit a se şi înfăptui în timp.

Dacă datele biografice ale lui Alexandru (Şura) Bogdanovici sunt eronate, până la contrazicerea lor, vom lua în seamă cele ale lui Eugen Ţurcanu, despre care, altfel, se cunoaşte mult mai puţin, lăsându-le şi pe ele sub semnul întrebării. Născut în vecinătăţile Rădăuţilor, student la Facultatea de Drept din Iaşi, a fost membru al partidului comunist, după o cochetare anterioară cu Frăţiile de Cruce (care i-a adus pedeapsa de şapte ani închisoare corecţională pentru delict de uneltire. Se pare că a urmat şi cursurile unei şcoli de diplomaţie, după ce muncise ca voluntar pe un şantier feroviar din Bulgaria. Probabil că a fost racolat să participe la viitoarele reeducări preconizate de Securitate sau să fie chiar şeful lor. Octavian Voinea va primi aceeaşi ofertă în cursul anchetei. De bună seamă, n-au fost singurii legionari arestaţi ispitiţi cu această perspectivă. şedinţele de lectură a broşurilor comuniste şi de intonare ale cântecelor de acelaşi tip, menţionate ca fiind constituentele reeducărilor, mai puţin informat asupra celor conduse de Şura Bogdanovici, D. Bacu le atribuie tot conducerii lui Ţurcanu, caracterizându-le, la Suceava, drept un eşec. Trebuie ţinut seama de confuzia dintre şefi făcută de autor. Ca un fel de adjunct al lui Eugen Ţurcanu, este numit: Titus Leonida.

Este descrisă prima tentativă de supunere a tinerilor deţinuţi, cu lovituri de ciomege, cărora aceştia le-au răspuns cu suficientă tărie pentru a anihila entuziasmul bătăuşilor şi a-i pune jos (în prima ei repriză).

- “Ce se întâmplă aici, bandiţilor?”, intră în celulă locotenentul Dumitrescu, comandantul puşcăriei Piteşti.

- “Domnule director, un grup de studenţi, dându-ne seama că am greşit faţă de clasa muncitoare luptând împotriva intereselor ei şi ale poporului, am hotărât să ne reabilităm faţă de partid. În acest sens am considerat necesar să respectăm dispoziţiile administraţiei, să facem tot ceea ce ni se cere, să ne reeducăm în spirit marxist, pentru a scurta perioada de detenţie şi ieşind afară să fim de folos clasei muncitoare. Când însă am început să discutăm între noi, bandiţii care sunt cu noi în celulă s-au năpustit asupra noastră cu ciomegele pe care le aveau ascunse şi au încercat să ne omoare. Noi ne-am apărat cum am putut. Cerem administraţiei să ne protejeze de aceşti criminali şi să ne asigure viaţa şi liniştea. (…)”

- “Aşa, bandiţilor?”Atât! Apoi făcând semn gardienilor, se năpustiră ca hoţii asupra noastră” (p. 56).

Sub semnul acestei minciuni s-au declanşat cele mai neaşteptate masacre colective – însă desfăşurate individual -, împotriva deţinuţilor politici, din istoria detenţiei impuse de regimul comunist în România, săvârşite tot de către deţinuţii politici, îndrumaţi de vârfurile Securităţii, “cei care au distrus valorile din om, i-au surpat echilibrul fără ca în locul lui să pună ceva. Golul a născut dezorientarea. Şi dezorientarea a dezlănţuit nebunia” (p.58). Şi, deoarece D. Bacu insistă în multe rânduri în cartea sa asupra extinderii, sub varii forme, a spiritului reeducărilor la nivelul ţării întregi, ne întrebăm dacă cele ce vedem petrecându-se în România, în anii neocomunismului succedând Revoluţiei din Decembrie 1989 nu constituie tot tribut plătit acelei nebunii colective induse de comunism în minţile noastre, pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut, ce a germinat o dezorientare naţională şi, ca urmare, o neputinţă a românului de a se regăsi, prin regăsirea valorilor tradiţionale, batjocorite şi urâte până mai ieri, ceea ce a condus la pieirea lor aparent definitivă.

Care au fost scopurile ce şi-au propus aceia care au gândit reeducările? D. Bacu răspunde cu claritate.

1. Comuniştii (…) au lovit de la început, cu toată furia (în credinţă, n. n. ), vizând disperarea, deznădejdea, care aduce după dânsa distrugerea credinţei şi deci ineficacitatea preceptelor morale creştine. Iar pentru că tradiţia e vadul acestor precepte s-a vizat distrugerea ei de asemenea.

2. Tot ceea ce trecutul putea oferi ca element de refugiu a fost răscolit şi denigrat. Începând cu istoria şi eroii ei şi terminând cu folclorul… de inspiraţie creştină.

3. Familia, ca ultim refugiu, unde fiecare ancorează în clipe de deznădejde, a avut un tratament special. Sfărâmată dragostea de familie, omul se găsea izolat în propria lui mizerie.

4. S-a căutat să se distrugă apoi admiraţia pentru individualităţile puternice care au jucat un rol în istoria neamului, sau care în acele vremi mai jucau un rol naţional important atât în viaţa publică cât şi în cea educativă pentru a sparge lanţul care creează comunităţi de gândire şi dă sens unei lupte.

5. Şi ca ultimă lovitură, şi cea mai dureroasă, s-a urmărit distrugerea însăşi a personalităţii celui supus demascării.

Acestea erau punctele asupra cărora ‘reeducatorii’ s-au oprit pentru ca la sfârşitul experienţei să apară celălalt om, cel depersonalizat, epava, robotul”(p. 60).

Mijloacele pentru atingerea acestor scopuri le-au constituit demascarea exterioară şi demascarea interioară. Cea dintâi era o continuare a anchetei de la Securitate, cu cele mai bestiale torturi; cea de a doua reprezenta ‘demascarea’ propriului suflet (inedită) – şi ea însoţită de aceleaşi de neînchipuit agresări fizice. În ambele, bătaia neîntreruptă şi celelalte mijloace de distrugere corporală şi lăuntrică te conduceau la invenţia celor mai neverosimile minciuni, de a căror ascultare reeducatorii nu se săturau niciodată. Trecând de la născocirea unor depozite de armament inexistente, de la antrenarea unei comune întregi într-o organizaţie de luptă anticomunistă la care nimeni nu visase vreodată, se ajungea la declararea legăturilor incestuoase cu mama, cu surorile, la ‘prostituarea’ în vorbe, a rudelor cele mai sfinte, la venalitatea mârşavă a tatălui, la crimele lui sociale, la vicii practicate în orgii de către întreaga familie, cu rolurile schimbate, şi de cei mai apropiaţi prieteni, persoana ‘mărturisitorului’ nefiind scutită de pângărirea cu cele mai scârnave declaraţii despre sine. “Fiecare dintre noi ştia că celălalt minte. Dar dacă ni se cerea să minţim şi singura modalitate de a scăpa de tortură era aceasta?!”(p. 106). Sau: “Presiunea reeducatorului avea calitatea de a infiltra pe încetul de-a lungul întregii perioade de chin, subconştientului, altă realitate decât cea trăită de cobaiul supus experienţei. Alterarea sau degradarea constantă a acestei realităţi existente şi înlocuirea ei cu una fictivă căpăta pe încetul exact sensul dorit de reeducatori. În clipa în care minciuna devenea pregnantă, studentul începea să uite ceea ce constituise pentru el un sens. Starea haotică şi coordonatele ireale pe care se mişca de-a lungul lunilor de tortură făceau din minciună un adevăr şi invers, ca după un fel de otravă cu care organismul se obişnuieşte puţin câte puţin, ca după un stupefiant” (p. 112). În final, era “suficient să se evoce metodele de schingiuire ca omul să fie paralizat şi să se comporte după placul anchetatorului”(p. 66). S-au inoculat ideea că învinsese comunismul în întreaga lume şi ideea că acele suferinţe la care reeducaţii erau supuşi nu aveau să ia niciodată sfârşit; în faţa unor atari idei, spune D. Bacu, “nu pot exista eroi” (p. 67). După cum descrie situaţia una dintre victime, “am devenit groparii propriilor noastre vise, propriului nostru suflet” (p. 70).

Ce înseamnă ‘poziţia’ de demascare, ce înseamnă obligaţia de a mânca ‘porceşte’, ce înseamnă să te hrăneşti din gamela unde ţi-ai făcut necesităţile sau să le cureţi, pe cele din urmă, cu limba, de pe jos, sau de pe hainele murdărite în timpul caznelor, ce înseamnă să fii trezit din somn cu lovituri de bâtă izbite în fluierele picioarelor, se deduce din aceea că “mulţi au fost studenţii care nu numai că provocau bătaia, dar o doreau chiar cu ardoare: din disperare. Era singura posibilitate de a-i da o mică şansă morţii” (p. 78).

Am auzit mulţi români care nu au trecut prin închisori pledând că studenţilor ‘de caracter’ le rămânea sinuciderea. “Studentul de la Facultatea de Teologie din Timişoara, N. V., după că a încercat să-şi taie venele şi nu a reuşit, s-a aruncat cu capul în ciubărul cu mâncare, sperând să moară ars de mâncarea fierbinte. Nu a reuşit şi aceasta l-a costat enorm de mult. Plămânii i-au fost dislocaţi în bătaie. După cinci ani, când a stat cu mine în aceeaşi celulă, încă suferea de infirmitatea căpătată pentru că nu a reuşit să se omoare” (p. 83).

Totuşi, au existat eroi care au ajuns să fie trecuţi de mai multe ori prin reeducări, deoarece au izbutit să ţină, în continuare, câte ceva ascuns. La capătul acestui purgatoriu, au devenit printre cei mai sălbatici reeducatori, la rândul lor, pentru că fiecare victimă trebuia să-şi demonstreze ‘transformarea’ compromiţându-se prin bătaia dată altora, deobicei prietenilor şi chiar neamurilor, sau devenind denunţători periculoşi.

Din următorul citat aflăm şi modalităţile de înjosire a credinţei, dar şi cele petrecute în sufletele reeducaţilor – ceea ce ne oferă o măsură a dimensiunii fricii inculcate.

Din câteva cearşafuri sau cămăşi albe s-a improvizat ‘cămaşa lui Cristos’, cum spuneau studenţii. Din săpunul cu care se scriau declaraţiile s-a confecţionat un organ genital masculin pe care un student teolog ales ca personajul care trebuia să interpreteze pe Iisus fu obligat să-l poarte atârnat de gât cu o sfoară. Plimbat prin cameră, sub lovituri reale de cozi de mătură simbolizând drumul spre Golgota, fu oprit în cele din urmă lângă fereastră. Acolo, toţi studenţii fură obligaţi la rândul lor, să treacă prin faţa lui şi să se închine sărutând bucata de săpun şi exprimându-se: ‘Mă închin atotputerniciei tale … singurul, adevăratul stăpân al celor care cred’… etc., etc.

A existat numai unul care nu a acceptat să se coboare la acest sacrilegiu. De altfel nici nu era încă student ci numai elev. A fost schingiuit ore întregi în faţa tuturor celorlalţi pentru a fi obligat să se aplece. Nu a cedat.

(…) Cel care mi-a relatat întâmplarea cu B. era în aceeaşi celulă cu el şi participase ca victimă. L-am întrebat ce a simţit în clipa când a văzut că unul mai mic ca el, şi nu cu pregătirea lui, a putut avea tăria să sufere până la capăt. “La început milă pentru schingiuirea la care era supus, apoi un fel de ciudă pe faptul că nu ceda, apoi în cele din urmă ruşine şi dispreţ pentru mine însumi. Am încercat un adevărat şoc de teroare în clipa în care am surprins că gândeam astfel. Dacă cel care mă demascase pe mine şi care mai era încă în celulă ar fi aflat ce gândeam în clipa aceea, era în stare să mă sfâşie în bucăţi.””Cum era să afle, pentru că acesta era numai un gând al tău?…””Nu avea decât să mă pună în poziţie de demascare şi să-mi ceară să spun ce am gândit când B. a refuzat. În cele din urmă sunt sigur că aş fi spus…””(p. 95-96; astfel de intruzii în suflete erau practicate; vezi cele petrecute cu Justin Paven, după uciderea lui Niţă Cornel).

Da, toţi demascaţii aveau convingerea – pentru noi de neînţeles – că demascatorii le puteau citi gândurile…!

Într-una din numeroasele sale tentative de sinteză a faptului psihologic, D. Bacu remarcă: “Fiecare student în parte are drama lui şi eroismul lui mut. Fiecare student în parte are vina lui. Înlănţuirea aceasta ciudată de vinovăţie şi victimă concomitent constituie unul dintre cele mai rare aspecte ale problemelor etico-psihologice. Este oare vorba de o metodă ştiinţifică operând în Filosofia Morală la răsturnarea şi anularea etosului uman? Sau afectează planul Patologiei?”(p. 117). E o temă de cercetare pentru o disciplină izvorâtă din cugetul unui jurist român stabilit la Paris: Victimologia.

Analizând primul semnal a ceea ce urma să vină, autorul ajunge la sugerarea viitorului prin modificarea de atitudine a gardienilor şi a directorului penitenciarului, modificarea hranei, în vederea pierderii forţei de rezistenţă (fizică şi morală), autoconvingerea că “orice rezistenţă era sortită eşecului. Se consuma pe nesimţite un fel de trecere dintr-o lume reală într-o lume fictivă creată de idei, în care viaţa însăşi nu era decât un fapt de minimă importanţă, un fel de accesoriu”(p. 119). Iar prezenţa “demascatorilor (…) crea o stare de quasi-hipnoză”(idem). D. Bacu identifică o etapă de “verificare”ce succeda demascării reuşite. Ea consta în impunerea demascatului de a demasca pe alţii, în prezenţa tuturora şi, în orice caz, a unor reeducatori, dar şi a altor demascaţi, datori să-l demaşte dacă nu îşi ‘trăia’ rolul cu ‘sinceritate’. Ceea ce presupunea că trebuia să umilească şi să bată aşa cum fusese umilit şi bătut. În multe cazuri, spaima, dar şi o furie tainică împotriva ‘încăpăţânării’ demascatului de a-şi păstra demnitatea – spre deosebire de proaspătul bătăuş care şi-o pierduse, dacă nu chiar dobândise pe cale silnică ‘credinţa în comunism’ -, îl preschimbau într-un schingiuitor care depăşea, prin zel şi nebunie, aşteptările. O altă metodă de verificare era introducerea reeducatului într-o cameră unde se aflau deţinuţi care habar n-aveau ce li se pregătea. Dar el ştia că nu era singur cu aceia, ci că printre ei sau printre alţi nou veniţi mai existau inşi ca el, a căror misiune era să-i urmărească tocmai lui gesturile, cuvintele, atitudinea şi să- l demaşte deîndată ce greşea, adică atunci când nu demasca (nu-i ‘turna’ lui Ţurcanu orice gest, cuvânt, atitudine ce nu erau conforme normelor reeducărilor); sau avea certitudinea că cei ‘curaţi’, deîndată ce vor intra în focurile demascărilor, îl vor denunţa că a ‘pactizat’ cu ei, ori că nu şi-a făcut datoria de a-i denunţa el cel dintâi. Ceea ce urma pentru el este uşor de bănuit, ca şi teroarea lui în faţa acestei perspective.

Cea mai cumplită crimă a reeducărilor a fost aducerea elevilor la Piteşti, de la Târgşor, Canal sau de aiurea, pentru a fi educaţi ca legionari tocmai de către aceia care se ocupaseră în libertate de educaţia Frăţiilor de Cruce, figuri notorii prin morala lor şi printr-o excepţională comportare legionară, până la dezumanizarea adusă de reeducări. Se citează mărturia unuia dintre aceşti educatori, care a format carne de sângerat şi suflete de siluit pentru demascările ce se pregăteau pe foarte curând ucenicilor săi.

În celula în care eram închişi după demascare, ne-au fost aduşi într-o zi câţiva tineri elevi, pentru a-i pregăti în conformitate cu ordinul lui Ţurcanu. Ordinul era categoric. Trebuiau încadraţi cu orice preţ în Garda de Fier pentru că ‘pe cât de mare e înălţimea, pe atât de adâncă şi definitivă căderea.’ Efectul demascării deci sigur. Am primit această sarcină cu o strângere de inimă dureroasă deşi omul din noi fusese ucis. Cine putea să refuze? Din clipa intrării elevilor celula a luat aspectul care-l avea înainte de demascări. Toţi ne comportam ca şi când nimic nu s-ar fi petrecut. Am procedat ca afară în timp de prigoană. Educarea a pornit după toate regulile. Speculând înclinarea spre credinţa creştină, i-am învăţat psalmi şi rugăciuni, am discutat cu ei teologie, i-am îndrumat, le-am indicat cum să postească etc. Ceea ce mi-a părut mai monstruos chiar decât distrugerea demnităţii noastre proprii a fost faptul că eram obligaţi să mâncăm mâncarea lor atunci când posteau! Aceasta pentru a demonstra comitetului de reeducare că suntem definitiv lecuiţi de boala creştinismului. În ceea ce priveşte înclinarea spre patriotism, am stimulat-o prin învăţarea cântecelor patriotice, legionare, legile şi normele de conduită care trebuiau respectate cu mare grijă de către un tânăr dornic să se încadreze.

Când s-a considerat pregătirea lor suficientă, au fost luaţi din celula noastră şi trecuţi în alta. Acolo au fost băgaţi în grindina de ciomege a ‘demascărilor’.

Noile victime erau trecute prin demascare de către alţii. ‘Educatorii’ erau ţinuţi la o parte pentru momente mai dificile. Atunci când elevii refuzau să vorbească cu toate chinurile la care erau supuşi, cu un fel de satisfacţie diabolică, şeful comitetului aducea pe cel care ‘îi pregătise’ pentru confruntare! Uşor de imaginat răsturnarea care se producea în sufletul unui tânăr de mai puţin de douăzeci de ani atunci când cel care îi fusese cu câteva zile înainte exemplu de demnitate şi corectitudine apărea în faţa lui ca denunţător ordinar”(p. 132-133).

Foarte utilă este şi punerea la dispoziţia înţelegerii noastre a unei mărturii inverse, provenind de la una dintre aceste victime elevi. “Nici acum, când am trecut prin demascare şi ştiu mobilul murdar al acestei inumane înscenări, nu pot să cred că N., care mă pregătea pentru încadrare, făcea totul numai pentru că îi fusese dictat de comitetul de reeducare. Dincolo de aparent, era o chemare interioară, poate subconştientă dar izvorâtă din suflet, care transforma totul în momente de adevărată înălţare sufletească. Stăteam amândoi într-o celulă singuri. Când se lăsa amurgul, pe chipul lui se zugrăvea o tristeţe sfâşietoare. Atunci întrerupea vorba şi privirea i se pierdea departe, trecând printre gratii spre dealurile acoperite de fumul înserării. De multe ori l-am întrebat să-mi spună motivul acestor tristeţi. Nu a vrut niciodată. Când insistam, se uita la mine lung, dureros, aproape implorator, apoi întorcea privirea în altă parte. Şi mai totdeauna după asemenea întrebări, începea să-mi vorbească despre omul nou, omul cu adevărat creştin, capabil să vindece multe răni de pe trupul şi sufletul Românului. Era atâta patimă, atâta căldură, atâta sinceritate în vorba lui, încât sunt convins că momentele acestea erau pentru el singurul mijloc de a evada din ciclul infernal în care era vârât peste vrerea lui. Şi cine ştie? Poate că atunci îşi imagina că este liber şi că ceea ce spune nu o spune cu intenţia de a nimici un suflet ci din dragostea adevărată de a contribui la salvarea lui. În cele mai grele clipe, chiar atunci când a fost adus în faţa mea pentru confruntare şi s-a purtat aşa cum îi cerea cel care-l însărcinase cu misiunea aceea murdară, nu am putut să-l urăsc. Târziu, după demascări, când pericolul trecuse şi puteam vorbi mai uşor, eu am fost primul care am încercat să mă apropiu de el, cu dorinţa de a înnoda o prietenie la care ţineam mult de tot. Era bolnav de plămâni şi slăbise mult. Din puţinul care-l primeam, m-am oferit să-l ajut. A refuzat nu numai să primească ajutorul dar chiar să stea de vorbă cu mine. Am citit în ochii lui aceeaşi durere sfâşietoare, ca pe vremea când în celula din Piteşti, dincolo de drama care se pregătea, mă ajuta să mă orientez cinstit în viaţă. Şi doi ani de-a rândul, muncind împreună în acelaşi schimb şi în acelaşi atelier, până când a fost izolat, a evitat să mă întâlnească. Durerea lui era desigur mult mai mare ca durerea mea. Nu ştiu dacă mai trăieşte şi dacă s-a vindecat de infirmitatea cauzată de demascări. Aş da mult să mai pot sta de vorbă cu el o singură dată… numai pentru a-l convinge că în ochii mei el a rămas pentru totdeauna cel care a fost în clipele din celulă”(p. 133-134).

Din toate acestea se deduce cât de adâncă era compromiterea a cărei autoacceptare era impusă elementelor cele mai admirate de către tineret, care aveau puterea de a se face adoptate ca model, la vârsta când aceia alegându-i sau instituindu-i modele aveau mai multă nevoie ca la orice vârstă de alegerea unei linii de conduită în viaţă. Or, ei, prin trecutul şi faima lor, ca şi prin atitudinea iniţială în relaţiile nou create, răspundeau perfect setei de desăvârşire a adolescenţior tardivi cu care erau puşi în contact, iar acea vârstă are nevoie de încurajarea derivată din dovada că şi alţii au trecut prin dezorientările specifice anilor număraţi de ea, le-au putut învinge şi depăşi către aşezarea în Lumină. La ce bun acea compromitere? Pentru a se demonstra că linia purităţii nu exista. Mai este de mirare opinia reeducaţilor că au participat la un război metafizic între Bine şi Rău, cum o declară răspicat părintele Gheorghe Calciu în paginile sale de început, cum o declară, se va vedea ulterior, şi Octavian Voinea? Cum o resimt cu toţii? Războiul nevăzut , luat în cercetare de misticii ortodocşi, devenise tot ce poate fi mai material, mai palpabil, mai periculos, sub conducerea îndrăciţilor înşişi – deşi dus, după bătăliile purtate în afara omului, în sufletul său, unde mereu şi fără încetare învingea Răul. Mă întreb, ca un creştin de rând, dacă toţi cei care au trecut prin reeducări şi au fost aleşi să scape cu viaţă până la eliberarea din 1963-64 au solicitat vreunui preot, în libertate, să le facă slujbe de curăţire pentru alungarea diavolului din ei. Doar cu acesta au avut de-a face, au coabitat, i-au devenit robi, l-au îmbrăţişat în inimile lor, i-au sărutat altarul descompunerii şi i-au învăţat şi aplicat poruncile de a urî şi participa la anihilarea legii iubirii şi a rezultatelor ei din existenţa umană. Spun asta pentru că, aidoma reeducaţilor, mintea îmi rămâne mută şi incapabilă să mai judece în faţa nărăvirilor antiumane deprinse în reeducări şi, mai ales, în faţa unei modificări aduse în psihicul reeducaţilor asupra căreia se insistă prea puţin în cartea lui D. Bacu şi în celelalte: cei trecuţi prin autodemascări nu rareori deveneau comunişti înrăiţi până la crimă, comunişti gata de orice şi care chiar făptuiau orice pentru impunerea mai rapidă în temniţe a doctrinei ce credeau că învinsese în toată lumea. Unii au făcut-o şi mai târziu, în libertate. Câţiva o fac şi acum. “Nebunia colectivă devine acum o realitate. În numele ei se vor consuma toate fără-de-legile comandate. Nebunia aceasta va fi menţinută, întreţinută, hrănită insistent, prin toate mijloacele, nu din întâmplare, incoerent, din nebunie, ci sistematic, dintr-o logică – paradoxală dar logică – pentru a putea fi folosită ori de câte ori va fi nevoie şi în oricare parte”(p. 135). Iar summum-ul acelei nebunii este “tendinţa permanentă de falsificare, la început impusă prin metodele arătate (şi care; n. n.) devine ulterior un fel de necesitate în ea însăşi. Printr-un amestec de inteligenţă şi îndobitocire forţată, de fals şi real, de cinism şi fanatism comandat, se ajunge la un amestec şi identificare a contrariilor, la crearea unei lumi fictive impusă ca o necesitate în suflet”(idem). Autorul izbuteşte să ducă concluziile până la capăt: “Acest amestec de logic şi de absolut creează o stare psihologică de negare a realităţii evidente şi înlocuirea ei cu o ficţiunea născută din teroare, din degradare, din umilire şi din dispreţ” (p. 136).

Atunci când se socoti că rezultatele demascărilor erau convingătoare şi că metoda se dovedise un triumf, Eugen Ţurcanu redactă un memoriu adresat Securităţii, ţintind la extinderea ei în alte penitenciare. Aceasta se petrecea în primăvara anului 1951. Drept rezultat, la Canalul Dunăre-Marea Neagră se înfiinţară brigăzile studenţeşti 13 şi 14, în colonia Peninsula, cuprinzând doar reeducaţi; la penitenciarul sanatoriu T.B.C. Târgu-Ocna fură deplasaţi Nuti Pătrăşcanu şi alţi bătăuşi; la fel, unii la închisoarea de la Ocnele-Mari. De data aceasta nu se mai urmărea reeducarea studenţimii, ci victime urmau să cadă toate categoriile sociale, de vârstă şi de pregătire (sau cel puţin aşa se preconiza, deoarece reeducările nu s-au putut extinde decât pe timp limitat, datorită unei organizări defectuoase ce a permis condamnaţilor la bătăi să se opună, fie alertând oraşul – Târgu Ocna -, fie protestând în faţa unei direcţii implicate fără convingere în cele ce se petreceau – Ocnele Mari, fie obligând temnicerii să ucidă victima – o formă de sinucidere, cum a fost cazul doctorului Simionescu, fostul ministru cuzist, torturat sub supravegherea studentului Bogdănescu şi a confraţilor lui, până ce, nemaisuportând chinurile, bătrânul medic s-a îndreptat, conştient şi voluntar, către sârmele ghimpate înconjurând lagărul; pe această cale el determină descărcarea unei arme automate în trupul său adus la limitele suferinţei posibile. Nu mai erau demascări, ci bătăi strigătoare la cer, fără alt scop, menite să chinuiască, asociate cu alte mijloace de caznă ca depunerea în carceră în timpul  nopţii, pe când ziua se continua a se munci, reducerea mâncării etc.

La Gherla, în schimb, reeducările, sub conducerea lui Alexandru (Ţanu) Popa, au atins culmi de sălbăticie nebănuite nici măcar la Piteşti. Aici continuau demascările studenţilor de la Piteşti – unde reeducările au fost sistate -, ale elevilor, dar şi ale muncitorilor şi ţăranilor ce alcătuiau masa deţinuţilor din penitenciarul de pe Someş. În plus, bătăile erau dublate de munca în veşnică depăşire de normă, datorită tocmai victimelor reeducărilor, care depăşiri de a doua zi deveneau noua normă pentru toată lumea, de nerealizarea căreia depindea atât hrana cât şi somnul în pat (şi nu aruncarea în carceră pe timpul nopţilor). Studenţii erau spaima tuturora, prin îndârjirea frenetică de a munci mai mult şi mai repede, într-un ritm satanic.

Cititorul se întreabă cum de nu povesteau cei trecuţi prin reeducări despre tratamentul la care fuseseră supuşi, pentru a se crea o opinie comună de opoziţie în faţa călăilor, pentru a se încheia o dată pentru totdeauna cu acel masacru, prin coalizarea tuturor forţelor împotriva gâzilor.

Printre studenţii sosiţi cu primele loturi şi scoşi la muncă în fabrică (la Gherla; n. n) se afla şi unul originar din Ploieşti, Rodaş. La ieşirea în atelier, a întâlnit foşti prieteni de activitate, oameni în care avea încredere oarbă. Profitând de o mică clipă de libertate, a mărturisit unuia dintre ei toată drama Piteştiului, în cuvinte simple şi încercând să-l facă să priceapă cât mai repede. Nu avea prea mult timp. Prietenul l-a ascultat cu atenţie apoi, surprins de cele auzite, a încercat să verifice autenticitatea întrebând …pe un alt student în care avea şi el aceeaşi încredere! Mai de grabă, cerea de la acesta infirmarea spuselor pentru că de crezut nu putea crede! Şi într-adevăr, studentul l-a liniştit! “Rodaş este informatorul Securităţii şi cele spuse fac parte dintr-un program vast, pus la cale de comunişti pentru compromiterea studenţilor!”Muncitorul a plecat liniştit să se culce. I se luase o piatră grea de pe inimă. Studentul a plecat imediat să raporteze lui Ţurcanu. I se luase şi lui o piatră de pe inimă pentru că se pare că el era însărcinat să-l supravegheze pe Rodaş. Muncitorul a spus şi altor prieteni să se ferească de Rodaş. Dar acesta nu a mai avut prilejul să se ducă în atelier.

A doua zi, într-o celulă de la etajul trei a apărut Ţurcanu. A ordonat tuturor studenţilor să se întoarcă cu faţa la perete. Apoi a făcut pe cineva să intre în celulă. A ordonat din nou studenţilor să revină cu faţa spre uşă. Cineva stătea lângă el, dar nimeni nu putea şti cine este pentru că avea capul acoperit cu un sac. Când toţi s-au întors şi liniştea s-a lăsat din nou, a smuls sacul de pe capul celui adus. Nimeni nu a cunoscut pentru început cine era acesta. Pentru că în faţa lor era numai un chip desfigurat. Obrazul întreg era numai o rană tumefiată, vânătă. Pete mari de sânge acopereau întreg chipul, prelungindu-se în jos peste haine. Omul se clătina pe picioare abia ţinându-se drept. Tremura din tot corpul ca apucat de friguri. O paloare cadaverică s-a lăsat pe chipul tuturor acelora care erau în celulă. În frica lor, zadarnic încercau să desluşească chipul şi motivul care a determinat desfigurarea lui.

“Rodaş a vorbit”a spus Ţurcanu. şi toţi au înţeles” (p. 162- 163).

Fără nici o pregătire, în seara zilei de 14 noiembrie 1951 au încetat demascările, iar în preajma Crăciunului, Eugen Ţurcanu şi cu zece colaboratori dintre cei mai apropiaţi lui au fost puşi în lanţuri şi conduşi la Jilava. În primele zile petrecute acolo, Ţurcanu a povestit filme şi romane.

Dar într-o zi a intrat în celulă un ofiţer din Ministerul de Interne.”

“Pentru ce ai fost adus aici, banditule?”Era prima dată de la începerea demascărilor când şi lui i se punea o întrebare urmată de acest calificativ.

“Am fost adus ca să fiu eliberat”răspunse acesta oarecum nemulţumit.

“Banditule, ai fost adus ca să dai socoteală pentru crimele pe care le-ai făcut în închisoare”şi ofiţerul plecă trântind poarta celulei. Pe chipul lui Ţurcanu zâmbetul s-a schimbat brusc într-un fel de rânjet neputincios. Aceasta a fost ultima lui imagine văzută de un supravieţuitor”(p.176-177). Începu o anchetă ce avea să se prelungească timp de trei ani, urmărindu-se – ceea ce s-a şi obţinut de la reeducatori, în afara lui Gheorghe Calciu – să se dea declaraţii că reeducările au fost poruncite din afara graniţelor ţării, de Horia Sima şi de C.I.A, în vederea compromiterii regimului comunist. Securitatea, adevăratul motor al lor, n-a fost în nici un fel implicată. Câţiva ofiţeri din conducerea Piteştiului, declaraţi ‘oportunişti’, au fost condamnaţi, apoi eliberaţi şi repuşi în drepturi. Un grup de reeducatori, cărora le-au fost alăturaţi un tânăr ce a acceptat să declare că purta directive de la un penitenciar la altul, în privinţa evoluţiei reeducărilor, şi un avocat legionar, acuzat a se număra printre iniţiatorii reeducărilor, au fost executaţi. Un număr restrâns de legionari de frunte, aduşi în aceste anchete în calitate de aşa zişi promotori ai reeducărilor, dimpreună cu nişte reeducaţi reeducatori şi cu criminalul Alexandru (Ţanu) Popa, cu Gheorghe Calciu, au fost internaţi în casimca Jilavei, într-un regim de desfiinţare, timp de doi ani, la fiece celulă de patru inşi aflându-se şi un tebecist. Asupra acestei perioade, cărţile lui Marcel Petrişor şi Octavian Voinea produc mărturii esenţiale.

Meritul lui D. Bacu este că nu se opreşte aici, ci continuă a analiza recuperarea treptată (dacă a avut loc) a bolnavilor de spaimă şi de cruzime rezultaţi în urma ‘tratamentelor’ trecute în revistă mai sus.

Întrebarea autorului: “Se vor putea încadra oamenii aceştia în viaţa normală sau vor simula numai, rămânând în adâncul sufletului lor nişte veşnici naufragiaţi, răstigniţi pe propria lor neputinţă, în definitiv comună tuturor oamenilor?” (p. 211) nu va avea niciodată un răspuns categoric pozitiv şi în nici un caz unul categoric negativ; acei oameni au murit, rămânând vii.

În tenebroasele relatări ale autorului nu se poate, totuşi, să nu se strecoare şi ceva din umorul temniţelor deţinuţilor politici, asupra căruia mi-a atras atenţia istoricul Radu-Dan Vlad, când mi-a propus, ca editor, întocmirea unei antologii al acestuia. Desigur, D. Bacu nu ni-l prezintă ca atare, ci relatează momentele pentru a ne indigna; fără voia lui scenele rămân şi umoristice.

Două palme şi picioare, după discuţii întrerupte de înjurături şi după un efort disperat, nefericitul îşi aduse aminte - ni se povesteşte despre careva bătut, după o turnătorie în legătură cu ceva afirmat de el – că, întrebat de prietenul lui despre slăbiciunea prea mare ce se vedea pe chipul lui, îi răspunsese că a avut un icter recidivist. Cel care trăsese cu urechea auzise în schimb “Hitler redivivus”şi raportase ofiţerului politic că cei doi discutau politică şi vorbeau despre revenirea lui …Hitler!” (p. 183). De asemenea, autorul remarcă faptul că oricât de cruntă era existenţa, “spiritul de ironie mai exista încă: deţinuţii botezaseră cele două locuri de chin ‘mon caprice’ (carcera) şi ‘mon jardin’ (camera neagră)” (p. 186-187). La fel etichetează D. Bacu convorbirile cu reeducaţii, după încheierea reeducărilor: “le-am botezat în ironie ‘şedinţe ARLUS’, aluzie deschisă la organizaţia comunistă pentru propagandă, camuflată sub titlul de ‘Asociaţia pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică’. Nu era vorba de fapt de discuţii ci de o serie de anecdote pe seama Ruşilor, care aveau menirea pe de o parte să ridiculizeze pe comunişti iar pe de alta să le arate că noi avem destul curaj pentru a înfrunta situaţia şi că nu ne era teamă de reeducaţi” (p. 206-207). Porecla cu iz aluziv-ironic-politic devenea şi ea o armă a curajului: “În celulă se adoptase noua nomenclatură. Evgheni (Eugen) Semenovich Makarenko era acum numele lui Ţurcanu iar când cineva vroia să întrebe pe altul dacă a trecut prin demascări, îl întreba dacă a citit Poemul Pedagogic” (p. 208), după ce Gheorghe Calciu “a mers până acolo încât a încercat într-o după-masă (după încheierea reeducărilor; n. n.) să povestească ‘Poemul Pedagogic’ al lui Makarenko” (p. 207).

Expunerea lui D. Bacu nu este doar una a faptelor, întretăiată de deducţii, intuiri, reflecţii şi concluzii, ci şi una a propriei minţi a autorului în travaliul înţelegerii; deaceea ea e tensionată, chinuitoare, cu toate că fraza este mereu limpede şi se adresează de la intelect la intelect; dar care intelect, în străduinţa de a cunoaşte, e total desprins de afectivitate? Şi cum e posibil ca tratând despre atare subiect să nu fii năpădit de disperare, de revoltă şi de uluire?

PITEŞTI. CENTRU DE REEDUCARE STUDENŢEASCĂ e o cronică, în cel mai bun înţeles istoric al cuvântului, onestă, fără cruţare pentru unul sau altul, pentru camarazii de acelaşi crez, şi încercând a da vina pe membrii altor crezuri politice (excluşi comuniştii fiind, ceea ce este firesc, ţinând seama de faptul că reeducările au fost opera lor), cum se întâmplă uneori în memorialistica propriu-zisă, acoperit de o ‘modestă corectitudine ştiinţifică’ de circumstanţă (la unii autori, spuneam) şi refuzând menţionarea victimelor regaliste, naţional-ţărăniste, frontieriste, fără culoare politică etc..

Mai mult decât o cronică, lucrarea constituie şi o nouă încercare de început de descifrare a psihologiei abisale, ca reflectată de cele la care omul a fost supus în acele condiţii speciale, de unde interesul ei lărgit de la curiozitatea istorică la cunoaşterea psihicului uman, a limitelor şi amplitudinii lui, ca şi a mijloacelor ce-l modifică, distorsionează, strâmbă, remodelează anapoda, foarfecă, fărâmă, replămădesc şi, în cele din urmă, mijloace care se lasă iarăşi învinse de caracteristicile nobile ale speciei, cum, în ce măsură, pe cât timp şi cu ce şanse de perpetuare a calităţilor redobândite (sau a defectelor morbide impuse pe calea torturii şi neînvinse de scânteia binelui prezentă în omul normal).

Ţelul (atins) cel mai de seamă al cărţii, ca şi al celei următoare în discuţia noastră, este că atunci când glasurile românilor erau în imposibilitatea de a-şi face auzit vaietul în ţara lor, această scriere l-a făcut auzit în Europa Occidentală, chiar dacă tristul continent s-a dovedit surd la genocidul petrecut la fruntariul său răsăritean. Dacă generaţia paşoptistă s-a străduit să aducă aceleiaşi Europe, prin literatură, veşti despre poporul nostru şi dreptul său la existenţă, D. Bacu, Virgil Ierunca, au vădit eforturi vrednice de toată lauda pentru a face cunoscut aceleiaşi Europe dreptul nostru la a nu fi dezumanizaţi, la a nu fi scoşi din rândurile fiilor lui Dumnezeu.

D. Bacu se demonstrează a fi un cugetător rănit definitiv de descoperirea tainelor reeducărilor. El şi-a dedicat ani îndelungaţi din viaţă adunând – Soljeniţin român – toate datele câte i-a stat în putinţă să le afle despre reeducări. Cu osârdie şi tenacitate incomparabile, obsedat de adevărurile intuite, a făcut toate eforturile posibile, până la abnegaţie, pentru a înţelege corect cele petrecute cu tineretul la Piteşti, la Gherla şi în alte locuri de detenţie condamnate de Securitate la a trece prin acel infern. Şi a izbutit. Cel dintâi dintre concetăţenii noştri care a avut tăria să ducă până la capăt munca de Sisif a cercetării acestei perioade mai întunecoase decât oricare alta din istoria noastră, D. Bacu îşi înscrie numele cu litere de aur (negru) în literatura memorialistică a temniţelor comuniste. El se instituie, prin lucrarea sa, model al oricărui cercetător iniţial al unui fenomen de masă interesând istoria imediată şi dă tonul strădaniilor necesare a fi întreprinse de oricare dintre noi pentru recuperarea timpului şi urmărirea lucidă până în pânzele albe a evoluţiei sau involuţiei neamului.

Tags

Related Posts

Share This

2. Un iad creat anume pentru studenti (Virgil Ierunca)

Nici Virgil Ierunca n-a fost victima reeducărilor. Nici măcar gustul unei închisori sau lagăr comunist obişnuit nu l-a deprins, precum D. Bacu, deoarece a avut statut de refugiat politic de la începuturile comunismului în ţara noastră. Aceasta nu înseamnă că ascultarea relatărilor lui Ovidiu Cotruş – făcute ele însele după memorări ale victimelor autentice, căci nici cel din urmă n-a fost ‘reeducat’, – nu l-au marcat până la a-l forţa să depună mărturia de gradul trei constituită de scrierea “Fenomenul Pitesti “[Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, ed. a II-a], împotriva ororilor desfăşurate între 6 decembrie 1949 şi august 1952, în penitenciarul numit şi în altele. Deosebirea esenţială dintre amintirile directe ale celor implicaţi de-a dreptul în acea nebunie colectivă, dirijată în toate amănuntele evoluţiei ei, şi privind coborârea pe treptele mutaţiilor psihologice de la starea firească omului spre aceea subumană, stă în faptul că obiectele experimentului – deşi n-au putut observa decât cele petrecute în camerele unde au fost depuse – totuşi au surprins pe viu aceste metamorfoze diabolice ale fiinţei umane, pe când Virgil Ierunca nu a putut decât intui, cu mare nesiguranţă, sau deduce logic (dacă logica s-ar potrivi treburilor sufleteşti, ceea ce e prea puţin adevărat).

Fenomenul Piteşti” mi se pare a conţine cea mai clară evaluare psihologică a tentativei de “imitaţie a psihicului omenesc”, organizată şi desfăşurată sub supravegherea iniţiatorului ei, Nicolschi. Conlucrarea la elaborarea cărţii a două cugete aparţinând unor personalităţi de excepţie, a căror vastă cultură universală le-a conferit o familiaritate – cu toate că discutabilă, am văzut – cu ceea ce se petrece în inima şi mintea semenilor, a dus la o cunoaştere altfel greu de dobândit în afara contactului de o viaţă cu literatura. Menţionez că această afirmaţie se cere amendată printr-o stupefiantă remarcă: înşişi Ţurcanu, şeful Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, Nicolschi şi aceia care se aflau îndărătul lui şi au rămas, pentru moment, neidentificaţi, au dat dovezi sinistre şi de neinfirmat că erau aşi în recompunerea fantezistă a naturii psihologice umane, atunci când cultura şi ştiinţa le lipseau cu desăvârşire. Săvârşirea crimei nu necesită o şcolire specială, dar Crima la care ne referim rămâne o formidabilă instigare la meditarea asupra ‘maeştrilor’ din umbră ce au pregătit-o, care ‘maeştri’ cu siguranţă proveneau de pe teritoriul U.R.S.S.-ului, mojarul unei vechi fanatizări (negative, de tip religios), ce a împins la adorarea ideii de “creare a unui om nou”, fanatizare care a stat la baza pedagogiei comuniste.

Constatarea cea mai subtilă a lui Virgil Ierunca este că singurătatea urmând anchetei, pentru unii, sau, dimpotrivă, mângâierea adusă altora de prezenţa celorlalţi codeţinuţi, îl ajută pe cel ieşit dintre fălcile cleştilor opresivi ai anchetorilor, îl ajută, spuneam, să-şi recompună structura lăuntrică a persoanei, să se regăsească, să se reîntărească. În cadrul reeducărilor, cele două situaţii au fost înlocuite de prezenţa permanent ameninţătoare a călăului, zi şi noapte, dând iluzia perfectă că de ea nu se va scăpa absolut niciodată, şi aceasta conducând la disoluţia grabită a eului (o formă a autoapărării subconştiente, a acţiunii oarbe a instinctului de autoconservare). Cu alte cuvinte, Răul s-a impus ca o permanenţă, ca “stare naturală”, definitivă, ireversibilă. Sunt pe deplin convins că autorul (de fapt, cei care i-au istorisit lui Ovidiu Cotruş propria lor decădere) a găsit cheia condiţiilor lăuntrice generând acceptarea următoarei trepte a modificărilor urmărite de experiment, aceasta fiind pierderea în absolut a nădejdii (ne reamintim că psihologia creştină îi atribuie ei rolul principal în îmbunătăţirea omului). A doua mutaţie a fost scoaterea la lumină a complexului sado-masochist şi impunerea lui ca unic mod de existenţă (automată). (Un tânăr supus în chip îndelungat şi repetat la cufundarea până la limita sufocării a capului în tineta cu urină şi fecale a continuat să-şi aplice singur acest regim timp de vreo două luni.) A treia operaţie a desfiinţării umanităţii a fost uciderea morală, stârnirea scârbei de sine şi creşterea ei până la a deveni unicul simţământ viabil pe tot parcursul existenţei. Ea s-a realizat, pe de o parte, prin obligaţia de a-şi inventa amintiri noi, falsificate, înjositoare, prin autodegradarea în faţa tuturora şi, pe de altă parte, prin impunerea denunţării unor fapte necomise de către cei denunţati – prim grad al crimei – şi participarea la omuciderea (în sens concret) colectivă sau personală: crearea “complicităţii crimei” (p. 18-20). “La Piteşti, constată Virgil Ierunca fără risc de greşeală, categoria martorului inocent a fost pur şi simplu suprimată” (p. 10). Ar fi fost de dorit ca aceste etape să le găsim expuse cronologic în cuprinsul lucrării şi cu nuanţările de rigoare, ce să le impună limpede ca definitive.

Un alt merit al lui Virgil Ierunca – ce-l scoate dintre rândurile celorlalţi autori de cărţi privitoare la reeducările ce au avut loc în România – este de a pune în paralel “desfiinţarea personalităţii umane”practicată la noi cu “spălarea creierului”realizată în penitenciarele chinezeşti, în aceeaşi perioadă, prin citarea lui Dries Van Coille (Sinuciderea entuziastă”) şi a lui Jean Pasualini (Prizonier al lui Mao”) (p. 76-93). Dacă această comparaţie ar putea fi dusă mai departe, să cuprindă dezvăluiri asupra metodelor folosite în toate penitenciarele şi lagărele din câte ţări comuniste au fiinţat şi mai există, utilizate în scopul perturbării echilibrului psihic al opoziţioniştilor (să nu uităm uluitoarele procese politice dintr-acestea, cu prilejul cărora cel din boxă îşi este principalul acuzator public), s-ar ajunge şi la determinarea iniţiatorilor acestei crime împotriva umanităţii, fără precedent fie şi în actele nazismului, fratele mai mare al comunismului. Deoarece teoria pedagogică a lui Makarenko stă la baza “creerii omului nou”, nu este dificil să înţelegem de unde au plecat indicaţiile cu caracter mondial de distrugere a spiţei noastre.

Cititorul paginilor lui Virgil Ierunca, intitulate Fenomenul Piteşti”, are o singură datorie faţă de martiri, atunci când le parcurge firul tragediei; anume, să se întrebe permanent: ‘nu sunt şi eu plămădit din acelaşi aluat sfânt şi mizerabil?’ (De ce oare Geneza ne spune că omul a fost făcut doar din noroi?)

Tags

Related Posts

Share This

MEMORIALISTICA PRORIU-ZISA

Tendinţa ordonării la Dumitru Gh. Bordeianu

MĂRTURISIRI DIN MLAŞTINA DISPERĂRII (cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla), volumul I: PITEŞTI, volumul II: GHERLA“[Ediţia a II-a îngrijită de prof. Marcel Petrişor; Bucureşti, Editura Gama, 1995] ocupă un loc aparte în cadrul memorialisticii reeducărilor, prin scopul lor ce le deosebeşte de celelalte scrieri ale domeniului, scop nemărturisit direct, însă mereu readus în conştiinţa cititorului. Este vorba despre nevoia autorului de a explica limpede şi cutremurător camarazilor din Legiune aflaţi în Occident cele prin care a trecut tineretul studenţesc din rândurile ei în cadrul reeducărilor îndreptate în primul rând împotriva acestuia, în vederea întreruperii legăturilor dintre generaţiile ce şi-au închinat vieţile crezului de extremă dreaptă. E o lămurire scrisă cu sufletul la gură şi cu noduri în gât, cu sudori şi sufocări, memorialistul gâfâind şi pierindu-i încă o dată puterile fizice şi sufleteşti la aducerea aminte a ororilor prin care a trecut, ori în care i-a văzut pe alţii căzând. Aceste dezvăluiri cu adresă concretă şi limitativă au caracter disculpatoriu, datorat scăzămintelor de la morala educaţiei legionare şi creştine ce au fost impuse victimelor, nu doar scăzăminte, ci chiar comportări potrivnice acesteia, pe care autorul se străduieşte să le facă accesibile, prin minte şi suflet, tuturor acelora ce au avut norocul să nu treacă prin sorbul curăţiei şi distrugătorul ei bine chibzuit pentru ratarea definitivă a unor luptători.

Revine ritmic apelul la înţelegerea cititorului din Mişcare pentru situaţia imposibilă prin care au trecut victimele, conţinând totdeauna argumentarea prin motivele de nemairăbdat ale căderii, cum se petrece cu demonstrarea condiţiilor abjurării de la crezul legionar, cu care debutează capitolulLEPĂDAREA. Scriitorul este conştient că scrie o disculpare ce nu se adresează doar contemporanilor săi, ci şi posterităţii legionare.

Conţinutul acestei noţiuni a fost şi este foarte controversat chiar şi de Sfinţii Părinţi, în timpul prigoanelor creştine. Lepădarea de la Piteşti a tinerilor legionari de Mişcarea Legionară a îmbrăcat forme mult mai complexe decât lepădarea făcută în condiţii obişnuite de viaţă, de cine ştie cine şi ce.

Cu toată drama lor, demascările eu mi le explic mistic. Noi cei ce am trecut prin Piteşti şi Gherla am fost şi vom fi acuzaţi de laşitate poate de către camarazii noştri, iar duşmanii vor avea motive să ne arate cu degetul pentru ce am făcut. Noi vom răspunde în primul rând camarazilor noştri în viaţă încă, precum şi celor ce vor veni după noi: Da! Noi am fost slabi şi neputincioşi şi o mărturisim. Dar nu din frică de moarte, moarte pe care o doream în fiecare clipă, ci din groaza de a nu ne pierde minţile ca Pintilie, Nedelcu, Şoltuz, Ionescu etc… Să trăiască în aceleaşi condiţiii şi cei care ne acuză această teroare şi groază şi atunci vom mai vorbi. Aceia dintre noi care au fost ucişi au răscumpărat însă prin jertfa lor slăbiciunile noastre. Legiunea va trăi prin martirii, eroii şi luptătorii ei. N-ar fi rău să afle cei care continuă să ne acuze, că noi doream moartea în orice clipă, fără a fi lăsaţi însă să murim sau să ne sinucidem. Scopul torturii în esenţa ei a fost să nu ne ucidă pe noi, pentru că această crimă ar fi fost considerată genocid, ci să facă din noi nişte ucigaşi şi informatori notorii. Celor ucişi dintre noi, medicii închisorilor le-au emis certificate de deces false, deces survenit nu în urma torturilor ci în urma unui atac de cord. Medicii din lagărele de concentrare naziste au fost într-un fel mai umani, îngăduind moartea, pe câtă vreme medicii comunişti de la cabinetele medicale din închisori, agenţi ai Securităţii şi rivalizând în crime cu Ţurcanu, au împiedicat-o, ca să facă chinul mai mare.    

Duşmanilor noştri care ne-au prigonit când ne vor aminti sarcastic că “Moartea, numai moartea legionară ne este…”le vom răspunde printr-o întrebare: Ce au făcut ei oare în regimul comunist din România? Noi ştim foarte bine ce au făcut şi de aceea îi întrebăm: Eroii şi martirii lor unde sunt? în colaborare şi complicitate la atâtea crime? Dacă ar fi fost şi ei încercaţi cu sute de ciomege peste trupul lor ce ar fi devenit?

Nu cerem de la oameni nici iertare, nici înţelegere, căci compătimirile nu mai încălzesc inimile. Este atât de uşor să acuzi atunci când tu nu ai fost atins nici măcar cu un deget!”(p. 175-176).

Poate aceasta să fie raţiunea pentru care memorialistul se scutură de sarcina redactării unor memorii complete asupra celor suferite în comun, el refuzând – teoretic – a discuta trecerea prin reeducări a celor care nu erau legionari. “Se vor întreba, cei ce vor avea răbdare să citească aceste rânduri, de ce nu mărturisesc nimic despre alte categorii politice de tineret, care au trecut prin Piteşti – Gherla. Iată motivul. N-am autoritatea, calitatea şi dreptul să scriu şi să vorbesc despre alţii, căci, dacă aş face-o (aşa cum au făcut-o alţii, care nici măcar n-au trecut prin Piteşti – Gherla etc…) ar trebui să-i acuz pe unii, să-i scuz sau să-i părtinesc pe alţii, mărturisirile atunci nemaifiind făcute în frica lui Dumnezeu. Celelalte categorii politice de tineret, care au trecut şi ele prin Piteşti – Gherla, au şi ele în definitiv dreptul să vorbească despre cele întâmplate lor.

Eu nu vorbesc decât de camarazii mei şi de mine şi aş dori ca fiecare să vorbească despre ai lui”(p. 4-5). Ceea ce nu-l face să abdice uneori de la programul său (ce-l distinge între ceilalţi memorialişti, minus Octavian Voinea), atunci când chinurile sau eroismul unui nelegionar îi stârnesc mila sau admiraţia. Această discriminare a suferinţei generale din încăperile de tortură ridică anumite întrebări legate de tonul creştin al povestirii şi chiar în legătură cu corespunzătoarea trăire a dragostei pentru semeni, văzuţi global, aşa cum a fost predicată de Hristos şi este de aşteptat în urma recunoaşterii misticismului ca trăsătură psihologică majoră a naratorului.

Din datele autobiografice anterioare arestării din 1948, risipite în “Mărturisiri din mlaştina disperării (Cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla”), deducem că autorul (n. 1921) provine din rândurile unei familii cu destul de numeroşi copii: Ion – student la Politehnică, legionar -, Vasile – jandarm -, Alexandru, Mihai şi Constantin, brusc implicaţi în drama fratelui lor Dumitru, student la Medicină în acelaşi oraş. Cei trei din urmă, aflaţi în gazdă pe Str. Săulescu nr. 18, în Iaşi, vizitaţi pe data de 12 iunie 1948 de comisarul şef Ciochină, un comisar ajutor şi un sergent de stradă, ameninţaţi cu pistolul să spună unde putea fi găsit fratele lor Dumitru, legionar, cedară, mai bine spus cel mic, de 11 ani, Constantin, se sperie şi vorbi. Fură luaţi ostatici cu anasâna, ajunseră în str. Florilor nr. 2 (Dumitru, deşi în plină sesiune de examene, se adăpostea aici la nişte prieteni), de unde, după arestarea lui, fură eliberaţi, mai puţin Alexandru, cel mai în vârstă, plauzibil a se fi preocupat şi el de politică – bănuiau oamenii legii nelegiuite.

Dumitru Gh. Bordeianu fusese admis la Facultatea de Medicină în toamna anului 1946 şi de la începutul anului universitar trecuse la desfăşurarea şi a unei activităţi politice, în cadrul Corpului Studenţesc Legionar al Universităţii ieşene; la arestare, era şef de unitate al anilor I şi II şi se afla în subordinea lui Dumitru Moisiu. Poliţia Iaşului nu-i cunoştea activitatea clandestină, de aceea nu l-a căutat în noaptea de 14-15 mai 1948, când fu ridicată majoritatea studenţilor şi elevilor cu înclinaţii de dreapta. În schimb, Siguranţa din Fălticeni, pe listele căreia se afla consemnat numele său, a făcut o descindere în casa lui părintească, unde nu fu găsit.

Limba memoriilor, în ediţia princeps, este aproape de neînţeles; pentru această raţiune a fost necesară ‘stilizarea’ textului de către un scriitor, Marcel Petrişor (care a participat la limpezirea – neconsemnată în acel caz – şi a textului prietenului său Oct. Voinea, prezentat mai departe). Această deficienţă este compensată de aspiraţia autorului stabilit în Australia la ordonarea materialului înfăţişat cititorului şi cu acest prilej a întregii tragedii studenţeşti române petrecută în timpul reeducărilor, înainte şi după ele. Cartea dă seama de mai mult decât de o cumplită aventură personală; ea pretinde şi izbuteşte în oarecare măsură să lumineze întreg valul suferinţelor ce a potopit studenţimea legionară moldoveană aflată pe un teritoriu ce urca din judeţele Vaslui şi Bacău până la frontiera de miază-noapte moldoveană şi bucovineană.

Dacă exprimarea în română a autorului este deficitară, din În loc de prefaţă ne întâmpină şi o gândire neobişnuită cu filosofarea, a cărei strădanie de a explica premizele metafizice ce stau la baza scrierii abia începute este dezordonată şi insuficient de adâncă, de unde neconvingătoare. Citez din motivarea actului memorialistic al lui Dumitru Gh. Bordeianu.

Deasemenea, le scriu (memoriile; n. n.) şi pentru toţi cei ce cred în Dumnezeu, şi pentru toţi cei cinstiţi şi de bună credinţă, ca să cunoască şi să înţeleagă şi ei, de câtă ură, minciună şi bestialitate, a fost şi este în stare o ideologie – ideologia comunistă – provenită nu de la oameni, ci de la diavol.

Ce se poate opune dragostei, adevărului, luminii şi blândeţii, decât ura, minciuna, întunericul şi bestialitatea?

Comunismul nu este decât prezenţa Satanei pe pământ, iar comuniştii au făcut din ideologia lor, o religie; această religie, în opoziţie cu cea creştină, nefiind decât religia urii, a minciunii şi a crimei, ridicate la rangul de “virtute”. Şi nu se răspândeşte decât prin minciună, neîncredere, teroare şi frică.

Pe plan spiritual, este dezumanizarea omului, iar pe plan material. mizerie, foamete şi lipsă.

Cum s-ar putea explica altfel atâta ură, bestialitate şi cinism, transformate în plăcerea sadică de a-ţi chinui semenul şi a-l ucide?

În comunism, vrei nu vrei, trebuie să zici şi să faci numai ceea ce ţi se ordonă. Nu trebuie să gândeşti, nu trebuie să judeci, voinţa şi libertatea nu mai există. Iar, dacă nu, pentru consolidarea puterii, închisori, gulaguri, lagăre, canale, deportări, domicilii obligatorii sau forţate şi degradarea, siluirea conştiinţei, pierderea demnităţii umane, robotizarea şi dirijarea tuturor acţiunilor.

Aşa s-a făcut comunismul, Dumnezeu”(p. 3).

Regăsim teoria ‘însatanizării’ (cum am auzit spunând un bătrân ţăran) enunţată, de data aceea, cutremurător de Gh. Calciu, în prefaţa la cartea lui D. Bacu, şi care va fi reluată de Oct. Voinea într-a sa, ca explicaţie a inacceptabilului de către raţiune şi de bunul simţ.

Dumitru Gh. Bordeianu este unul dintre memorialiştii detenţiei sub comunism conştienţi de limitele lor estetice: “Mărturisirile acestea nu au (…) pretenţia unei scrieri literare”(p. 4). Când însă încearcă să explice ce sunt de fapt, porneşte cu avânt şi sensibilitate, pentru a se încurca imediat în fluxul unor idei neajunse în pârg şi, deci, ce nu transmit câte ar vrea s-o facă: “Ele sunt bucăţi rupte din sufletul şi conştiinţa unor tineri luptători, cinstiţi înaintea lui Dumnezeu, şi cinstiţi cu ei însăşi (sic!); tineri care şi-au pus tot ce aveau mai bun în ei, în slujba ideii de dreptate, de libertate şi de credinţă”(idem). Să înţelegem de aici că, asemenea lui Bacu, autorul a făcut efortul de a aduna mărturiirile celor trecuţi prin reeducări, pentru a le lăsa viitorimii? Pentru că pasajul continuă cu lauda luptei celor “conştienţi de menirea lor istorică, care şi-au slujit Neamul şi Biserica lui Hristos împotriva comunismului”(idem), ne întrebăm dacă nu cumva avem în faţă o istorie a opoziţiei armate la dictatura roşie şi nu o sfâşietoare prezentare (cum şi este lucrarea) a torturilor suferite de acei tineri din partea reeducatorilor.

Mai târziu, Dumitru Gh. Bordeianu regăseşte tonul confesiv, interiorizat, necesar: “Sufletele celor plecaţi dintre noi m-au îndemnat să scriu, să scriu tot aşa cum a fost” (p. 5). Şi, pornind de la această tonalitate, firul amintirilor dezastruoase e pregătit să se depene.

Hazardul cronologiei evenimentelor face ca Bordeianu să fie aruncat de cum ajunge în cetatea penitenciar a Sucevei în aceeaşi celulă cu un student la Facultatea de Agronomie din Iaşi, din anul III, pe nume Alexandru (Ţanu) Popa. El este unul dintre personajele ce vor atinge culmea odiosului în conştiinţa victimelor din reeducări. Pentru moment, acest fost coleg de clasă cu Şura Bogdanovici, la Soroca, şi bun prieten al lui, e doar un tovarăş de celulă enervant, sâcâitor prin faptul că preia totdeauna rolul aceluia care contrazice când participă la o discuţie, sau se închide în sine cu încăpăţânare şi vanitate, refuzând orice comerţ ideatic, ori de ajutorare la nevoie; iar nevoile nici nu se pot descrie, deoarece bătăile din cursul anchetelor sunt dintre cele mai sălbatice, codeţinuţii revenind cu trupul şiroind de sânge şi incapabili să se mai menţină în picioare măcar.

Biciuit de aspiraţia de a clarifica tot ce ştie despre reeducări, sufocat de grabă, Dumitru Gh. Bordeianu se pripeşte să pună în ordine toate informaţiile pe care le are la îndemână cu privire la Ţanu, după ce schiţează un portret al celui arestat în aceeaşi zi cu el, portret suficient de apăsat în negru încât să ne rămână înscris pe filmul informaţiilor.

Ca om, era de un orgoliu şi de un sadism feroce. Cei doi muncitori cu care mai eram în celulă, legionari încercaţi, cu credinţă în Dumnezeu şi mult bun simţ, ne-au spus când Popa lipsea de acolo, că acesta, nu numai că nu era legionar, dar nici măcar om nu era, ci dracul în persoană. În celulă însă era tăcut, foarte atent la ce discutau alţii, şi când intervenea în discuţii, avea o deosebită plăcere să discute în contradictoriu. Nu s-a pronunţat niciodată clar, de crede sau nu în Dumnezeu. În discuţii cu diaconul Eftimie, despre probleme teologice, susţinea întotdeauna contrariul. Era, după părerea tuturor, un ateu convins. Ancheta lui a durat câteva zile, şi se vedea după faţa lui, că nu luase nici măcar o palmă. Nimeni nu i-a pus nici o întrebare şi nici el n-a spus nimic.

Iată câteva observaţii, în legătură cu acest individ:

- S-a ataşat de Legiune, datorită marei personalităţi a lui Bogdanovici.

- La anchetă n-a fost bătut.

- Atitudinea lui din celulă, faţă de camarazi şi Legiune, un mutism desăvârşit, îţi dădea imediat de gândit.

- A luat o condamnare mică, corecţională, de 7 ani.

- Când a început reeducarea la Suceava, a fost printre protagonişti, alături de Bogdanovici.

- La Piteşti n-a luat nici o palmă, dimpotrivă, a fost alături de Ţurcanu, autorul fizic al morţii lui Bogdanovici.

- A plecat de la Piteşti la Gherla în iarna lui 1950, unde a devenit şeful demascării . Aici s-au comis fapte care au depăşit Piteştiul.

- Când am venit toţi studenţii cu condamnări mari, de la Piteşti la Gherla, el îşi disputa cu Ţurcanu şefia demascărilor.

- A fost dus de la Gherla la Jilava, odată cu Ţurcanu.

- A făcut parte din lotul lui Ţurcanu, dar el nu a fost executat. Tot el a fost acela care a dat declaraţie că reeducarea de la Piteşti şi Gherla a fost făcută din ordinul pe care l-a dat Horia Sima legionarilor, prin Vică Negulescu.

- A fost martorul acuzării în procesul lui Vică Negulescu, unde a susţinut cele declarate mai sus. (La acest proces, marele merit îl are Gheorghe Calciu, care cere, în instanţă, să vină generalul Nicolski, şeful Securităţii, cu care Calciu a stat de vorbă la Piteşti, şi care, bineînţeles, n-a venit).

- După acest proces, Popa Ţanu a fost adus la Aiud şi eliberat înainte de decretul din august 1964.”

Această ştire despre transportarea lui Alexandru Popa imediat după proces la Aiud este eronată. Respectivul a fost internat în casimca Jilavei cu toţi cei din procesul reeducărilor care  n-au fost împuşcaţi odată cu Ţurcanu.

La plecarea mea din ţară, în 1989, se găsea la Sibiu, făcea pe contabilul şi era mare informator” (p. 13-14).

Aş adăuga la cele de mai sus şi disciplina de temniţă pe care şi-o impunea Ţanu Popa (sau ura sa împotriva celorlalţi). Bordeianu a primit de la o tânără arestată o pâine; degrabă a rupt-o şi a împărţit-o între colegii din cameră. “Popa Ţanu nu a vrut să primească”(p. 35).

În mod vădit, lista anterioară constituie o fişă pregătitoare redactării, introdusă aici pentru că nu i se găsea un loc potrivit, iar autorului nu-i venea să renunţe la ea. Comparată cu Cazul Gioga, plasat la locul cuvenit – este vorba de ancheta extrem de dură suferită de acesta, culminând cu introducerea trupului său, rană deschisă, în etuvă -, sare în ochi lipsa de concordanţă între cele două “cazuri”ce se urmează la distanţă mică. Dar nu greşelile de construcţie a memoriilor au importanţă, ci portretul autorului deductibil din cele prin care a trecut.

Ca mulţi deţinuţi obişnuiţi, şi Dumitru Gh. Bordeianu, în  pofida pregătirii ştiinţifice, e remodelat de condiţiile speciale psihice impuse de disperare. Am constatat din propria-mi experienţă că deţinutul – abstras din lumea evenimentelor prin care trece naţia sa şi omenirea -, din nevoia de ştiri, ajunge pradă fenomenului oniric, confundat cu un sac de veşti ce se deschide cu zgârcenie în timpul somnului, de unde visătorul socoteşte a extrage semnale asupra viitorului său, raţiunea fiindu-i lipsită de datele realităţii ce ar putea fi legate cap la cap în căutarea unei concluzii.

În noaptea dinaintea confruntării cu Moisiu, am avut un vis urât. Îl vedeam parcă pe Moisiu, plin de sânge, desfigurat şi privindu-mă cu multă ură. Nu cred în vise, dar a doua zi după acest vis, înainte de prânz, s-a deschis uşa celulei şi un gardian (…) m-a invitat să-l urmez. (…) Spre surprinderea mea, l-am văzut pe Moisiu, singur în birou. Era tuns şi cu o faţă care mă înspăimânta. S-a uitat la mine şi eu la el, fără să schiţăm nici un gest. Peste puţin timp intră apoi şi comisarul-şef, care coordona anchetele camarazilor arestaţi de la Facultatea de Medicină din Iaşi. S-a uitat mirat la mine şi m-a întrebat, dacă eu sunt Bordeianu, student la Facultatea de Medicină din Iaşi. La răspunsul meu afirmativ, mă întreabă dacă-l cunosc pe Moisiu, arătând spre şeful meu pe Facultate. I-am răspuns că nu-l cunosc. A pus aceeaşi întrebare şi lui Moisiu. Acelaşi răspuns negativ şi din partea lui. În concluzie, comisarul-şef, ca un avertisment, ne zice: “Poate o să vă cunoaşteţi!”. Cu aceasta am fost readus în celulă, îngrozit de ceea ce văzusem pe chipul lui Moisiu”(p. 29). Povestitorul a luat hăţurile naraţiunii în mâini sigure şi crează un coşmar în alt coşmar; căci ce este, în prezentarea sa economicoasă şi cu atât mai impresionantă, întâlnirea între patru ochi a celor doi luptători dacă nu o continuare a visului cel urât? Apariţia anchetatorului, care nu rosteşte decât o propoziţie repetată urmând unei întrebări de identificare, este şi ea demnă de un ulei de Dali, o apariţie ameninţătoare ce s-ar putea topi în aer imediat după ultimile cuvinte; din păcate, întreaga realitate a temniţelor este coşmarescă, dar nu oricine istoriseşte despre ea are harul de a-i scoate în evidenţă această tensiune nocturnă şi ireală, aşa cum o face aici autorul citit.

Procesul avu loc pe 21 februarie 1949. În boxă se găseau 123 de studenţi (doar de la Medicină). Sentinţa se pronunţă pe 23 ale aceleiaşi luni.

Condamnarea prilejuieşte noi comentarii ce vădesc înclinarea deţinutului către superstiţie, motivată în acelaşi fel ca aplecarea sa de a acorda credit viselor.

Să fie oare, vreo semnificaţie sau vreo legătură, între destinul omului şi anumite numere? În destinul meu, ziua de naştere era 15, numărul celulei 15, precum şi cei 15 ani de muncă silnică, pe care i-am executat până la urmă” (p. 48). Sau: “De la celula nr. 15, gardianul m-a dus la primul etaj, la celula 121 (…). Când am ajuns în faţa uşii acestei celule, am reţinut ultimele două cifre ale numărului – 21 – care corespundeau, în mintea mea, cu ultimele cifre ale anului meu de naştere (1921). Un joc bizar de cifre, de date, atât de semnificative”(p. 50). Discutând despre penitenciarul Piteşti, menţionează că a fost construit de “Armand Călinescu, slugă diavolească şi el, marcat de la natură cu un singur ochi”(p. 62). Se înţelege cât de aproape de clătinarea raţiunii eşti împins de condiţiile izolării şi ale torturii. Această remarcă va motiva, poate, cele ce vom afla că s-au petrecut în reeducări.

Dumitru Gh. Bordeianu are un real talent de a profila caractere şi suflete. Dovada, printre numeroase alte desene în tuşul duios sau aspru al amintirii, este de găsit şi în următoarele rânduri.

Atmosfera din celulă se mai încălzise, şi la propriu şi la figurat. Eram toţi legionari, şi toate discuţiile se purtau în bună înţelegere. Chiar şi frigul din celulă se mai potolise, datorită faptului că eram acum şase în celulă, şi dormeam pe prici, în loc să dormim pe rogojina aşezată pe podea.

Singurul care nu lua parte la discuţii, mulţumindu-se doar să asculte, era bădia Ghiţă. Noi îl respectam, pentru că era în vârstă şi avea un mare trecut de luptă. Într-o bună zi, când discuţiile noastre ajunseseră la un punct mort, bădia Ghiţă, cu o voce caldă, a început să-şi depene şi el gândurile. Voi reda din memorie, cuvintele care au fost pentru mine busola ce m-a călăuzit, tot timpul celor 15 ani de temniţă. “Dragi flacăi! Sunteţi toţi oameni cu carte, mai tineri decât mine, încercaţi şi voi în luptă, dar vă rog ca pe copiii mei, să ascultaţi cu atenţie şi bunăvoinţă, ceea ce vreau să spun. Toţi suntem condamnaţi la ani grei de închisoare şi fiecare am lăsat afară o lume, care a fost lumea noastră şi pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar voi, cei mai tineri, eraţi în curs s-o realizaţi. Toţi ne-am angajat cinstit, slujind un ideal şi o cauză, pe care noi am considerat-o dreaptă. Nici eu, nici voi, cred că nu aţi făcut rău nimănui. Am fost anchetaţi, torturaţi, judecaţi şi condamnaţi după cum ştiţi, dar vă rog, din toată inima, să-mi daţi ascultare. Pentru un deţinut politic, condamnarea e ceva ce poate sau nu să se împlinească. Deci noi, s-ar putea să executăm toată condamnarea pe care o avem sau poate nu. Ceea ce e mai grav însă, e că s-ar putea să facem şi ceva în plus, peste ceea ce am fost condamnaţi. Să fim condamnaţi din nou şi, poate, să şi murim în închisoare. Timpul nostru în închisoare nu este hotărât definitiv. Venim dintr-o lume, pe care ura omenească ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, şi intrăm în alta, care e aceasta. Aceasta şi numai aceasta este de acum înainte lumea noastră. Pentru noi nu există altă lume, decât aceea în care suntem şi trăim aici. Or, pentru a putea trăi şi exista în această lume, dragii mei, trebuie să ştiţi că numai cel ce va avea inimă bună va putea rezista şi înţelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea înţelege ce înseamnă inima bună pentru om, nu va uita niciodată ceea ce am discutat noi, în această zi. Ca încheiere, vă spun: ca să poţi răzbi şi să fii mulţumit şi împăcat în viaţă, cu tine şi cu cei din jurul tău, trebuie să ai inimă bună. Voi faceţi cum credeţi şi cum vă este inima” (p. 50-51).

Surpriza este că această elementară lecţie creştină, raportată ca din gura unui înţelept moşneag din basme, nu ajunge la sufletele tuturora; cel puţin nu la cele ale naratorului şi prietenului său Tudose, oricâtă pregătire creştinească le impunea crezul lor politic (“n-a înţeles-o şi nu o va înţelege niciodată (…); nici eu n-am înţeles această filosofie”; idem).

Este potrivit aici, cu scopul de a scoate la iveală gama largă portretistică ce stă la îndemâna autorului, să cităm şi portretul reprezentantului unei specii opuse aceleia din care făcea parte predicatorul iubirii, bădia Ghiţă Bărbieru. Desenul este mai curând bănuit între sofisticate aluzii, misterioase ameninţări, şi …vorbe de clacă, glumă şi scrâşnire de dinţi.

Cum am intrat în birou am văzut un civil aşezat nu pe scaunul de la birou, ci chiar pe birou, stil american. După fizionomia şi culoarea feţei şi a părului aducea a rus sadea, cum am crezut la prima vedere dar, vorba poetului: “urechea te minte şi ochiul te înşeală”. În momentul când a început să vorbească m-a derutat total. Vorbea o limbă românească perfectă, limba literară a unui om cult din Bucureşti. Şi eu care îl crezusem basarabean. Ce era sigur însă la acest individ era părul blond spălăcit, ochii albaştri, fruntea potrivită, nasul borcănos şi o statură mijlocie de atlet. După înfăţişare părea deci rus, iar după limbă, român curat.

Primul cuvânt ce mi l-a adresat a fost: “O, ce mustaţă răsucită ai, moşule, semeni cu Ştefan cel Mare”. Într-adevăr remarca era obiectivă, pentru că şi camarazii îmi spuneau că după mustaţă semănam cu Domnul Moldovei. M-a invitat apoi să iau loc pe un scaun lângă fereastra cu gratii. Mi-a pus câteva întrebări, dacă am fost în Rusia ca luptător şi dacă am fost decorat. La răspunsul meu afirmativ am constatat că-mi cunoştea bine dosarul de la anchetă. Apoi m-a întrebat cum am trecut prin anchetă şi de ce am luat o condamnare atât de mare, întrebare la care am ridicat doar din umeri. Mi-a întins o ţigară pe care am refuzat-o nefiind fumător. Pe birou era un coşuleţ cu nuci, pe care le crăpa cu un briceag, scotea miezul, îl curăţa şi-l mânca. A făcut această operaţie tot timpul cât am stat de vorbă cu el. Mi-a oferit şi mie dar l-am refuzat. La remarca lui că nu vreau să mănânc de la comunişti şi îl refuz ca şi cu ţigara, i-am răspuns că-i aşa.

Ca urmare, atât atomosfera cât şi vocabularul s-au schimbat pe loc. După alte câteva întrebări banale: cu cine stau în celulă, cum mă simt, cum este masa, m-a întrebat ce funcţie avea Oprişan, la care eu i-am răspuns că el trebuie să ştie mai bine ca mine. A schimbat tonul: “He! he! stai cu şefi mari, “Mustaţă”. Iar la întrebarea: “Ce discutaţi, “Mustaţă”? i-am răspuns că despre femei.

- Discutaţi şi voi legionarii despre femei?

- Da, câteodată!

- Altceva ce mai discutaţi?

- Da! Amintiri din facultate!

- Ah! Am uitat că sunteţi studenţi!

La întrebarea dacă ştiam câţi studenţi erau  în închisoare, i- am răspuns că eu nu sunt directorul închisorii ca să ştiu. Dar pe secţia unde eram? a continuat el. A urmat acelaşi răspuns negativ din partea mea, spre revolta lui oarecum reţinută.

- Dar nu v-a lăsat gardianul să vă întâlniţi la WC? întrebare la care nu i-am mai răspuns. Mi-am dat seama că ştia ce se petrecea pe secţie. Presupunerea mea că nu întâmplător ne-au lăsat să ne întâlnim la WC, era adevărată: făcea parte din planul lor.

M-a întrebat apoi dacă am scris acasă şi, la răspunsul meu afirmativ, a făcut o remarcă insidioasă, că ne-au făcut înlesniri. I-am replicat: “Nu au fost înlesniri, domnule anchetator!”

- Nu sunt anchetator!

Această afirmaţie mi-a dat de gândit. După modul cum punea întrebările şi cum îmi urmărea mimica, am fost convins că era un poliţist versat şi cunoscător al psihologiei anchetator-anchetat. Vocabularul şi întrebările cumpănite trădau şi faptul că nu era un poliţist oarecare. Înclin să cred şi acum că a fost unul din şefii mari, care cunoştea planul şi desfăşurarea demascărilor, iar prezenţa lui la Piteşti nu era întâmplătoare. S-ar putea să fi fost Nicolski. În nici un caz n-a fost Zeller, pentru că pe el l-am cunoscut mai târziu la Piteşti.

După ce şi-a dat seama că discuţia cu mine nu ducea la nici un rezultat, m-a atacat frontal:

- Măi, banditule! (cuvânt care mi-a rămas şi acum în urechi) tu ai impresia că mă duci pe mine, de-mi răspunzi aşa? Tu nu ştii unde te afli? Tu ştii cine sunt eu? Această expresie i-a scăpat şi am mai întâlnit-o la comuniştii care voiau să intimideze şi să-şi dea importanţă. I-am răspuns că nici nu mă interesa, fapt care l-a enervat mult.

- Bă, banditule! Eu vă cunosc până în pânzele albe şi ştiu ce este în capul vostru de bandiţi!

N-am răspuns. Eram convins că era la curent cu doctrina legionară şi cu modul nostru de a fi, al relaţiilor dintre noi. Într-un cuvânt, individul ne cunoştea pe noi, în timp ce noi nu-i cunoşteam pe ei. După cele afirmate însă în legătură cu noi, am început să fiu mai reţinut şi mai atent la întrebări şi răspunsuri. A vrut apoi să mă provoace amintindu-mi de unele greşeli din trecutul nostru, pentru ca astfel provocându-mă să mă determine să vorbesc.

Văzând că nu mai scoate nici un răspuns de la mine, a schimbat tonul:

- În închisoarea aceasta, voi bandiţilor, sunteţi la ora aceasta în jur de 80% şi căutaţi să-i convertiţi şi pe ceilalţi, atrăgându-i în tabăra voastră ca să-i faceţi legionari.

I-am răspuns cu un “nu”categoric.

- Cum nu? mi-a răspuns el. Ce ai făcut cu Petrovanu şi Negrescu?

- Cu aceşi tineri am discutat numai probleme de concepţie creştină, pentru că eu sunt creştin.

La auzul afirmaţiei mele, că eu sunt creştin, revine cu întrebarea: – Eşti medicinist, cum poţi crede în lucruri care nu se văd?

- Sunt atâtea care nu se văd, reiau eu, şi totuşi există. De pildă, noţiunea de minte, de gând, pe care dumneavoastră nu le puteţi vedea şi totuşi vreţi să ni le cunoaşteţi.

- O să vă ştiu şi gândurile, replică el.

(…) Am reluat discuţia spunându-i că noţiunea de credinţă este un concept care operează acolo unde cunoaşterea fizică cu metodele ei nu poate pătrunde. A abătut discuţia de la această temă.

La întrebarea lui dacă mai sunt legionar, i-am răspuns printr-o altă întrebare:

- Pentru ce am fost condamnat, nu ca legionar? Dumneavoastră ştiţi acest lucru?

- Dar s-ar putea să nu mai fii, accentuează el.

- Nu se poate, i-am răpuns eu. La care el mi-a tăiat-o net: “O să trăim şi o să vedem”.

Deci iarăşi afirmaţii care mă îndreptăţeau să bănuiesc că ceva era pus la cale cu noi şi că ceva se va întâmpla neapărat. Continuă dialogul.

- S-ar putea să nu mai fii!

- Adică cum să nu mai fiu, dacă sunt. Răspunsul lui:

- Nu te grăbi, s-ar putea să vină timpul!

Deci, certitudinea că acel ceva va veni sigur. Afirmaţia “s-ar putea să nu mai fii”, m-a dus totuşi cu gândul la reeducarea de la Suceava pe care trebuia s-o acceptăm cu sila. Era însă o discuţie cu totul străină de ceea ce voia el să afle în fond de la mine.

- Ai să poţi rezista 15 ani de închisoare? continuă el, pentru că regimul alimentar pe care-l aveţi acum n-o să vă dea posibilităţi să terminaţi toată pedeapsa.

- Au fost sfinţi care au trăit 40 de ani în pustiu, mâncând un posmag (pâine uscată) pe zi şi o cană cu apă, şi nu au murit. Dimpotrivă erau perfect sănătoşi şi la trup şi la minte, dovadă că au scris ceea ce au scris. Aşa o să trăim şi noi.

- Sfinţii erau în pustiu, dar voi sunteţi în mâna noastră.

Văzând că discuţia nu avea nici un sens, a atacat direct.

- Mă, bandiţilor! Tu uită-te aici la mine, de beton armat să fiţi, şi tot o să vă muiem.

Această afirmaţie a spus totul. Şi azi îmi sună în urechi şi n-am s-o uit cât voi putea gândi. Ne aştepta constrângerea prin violenţă izvorâtă din cea mai diabolică ură. Nici azi nu ştiu dacă această afirmaţie a fost scăpată sau spusă cu intenţie ca să mă facă pe mine să înţeleg că soarta noastră era în mâinile lor.

- Nu este metal, care să nu se topească atunci când îl pui la temperatura lui de topire, a adăugat el.

Din câte am putut aprecia, individul avea în jurul a 45 ani. În semn de încheiere mi-a spus:

- Vezi, că o să-ţi bărbieresc mustaţa!

- Când n-o să mai fie voie, o voi bărbieri singur!

- Avem metode să facem din voi ceea ce vrem noi!

- În ceea ce priveşte trupul; sufletul însă este inabordabil.

- Pentru noi ateii este abordabil, pentru că ţine de trup!

- Ţine de trup dar este de esenţă divină!

- Asta s-o crezi tu!

Discuţia a luat apoi sfârşit cu afirmaţia următoare:

- Banditule, în problema voastră noi ne ţinem de cuvânt.

Puţin iritat, i-am răspuns pe un ton ofensator:

- Adică cum?

- Ai să vezi cum! De beton armat să fiţi şi tot o să vă muiem…

Cu această ameninţare discuţia dintre mine şi acest individ a luat sfârşit. Am plecat fără să dau bună ziua, pentru că individul a fost necivilizat”(p. 71-74).

Memorialistul priveşte cu interes la orice om, după cum s-a şi văzut, şi are darul de a-l face vizibil cititorului, cu multe din cutele sufletului pătruns. “Acest gardian, pe nume Dina, era un flăcău rupt din mediul lui, îndoctrinat şi foarte descumpănit în acţiunile sale. Când se comporta ca omul de la ţară, când se manifesta ca insul pătruns de ura de clasă. Era evident că în interiorul lui se dădea o luptă între cel ce fusese şi cel ce devenise. Noi, cei de pe secţia pe care mă aflam, am considerat însă că Dina era mai bun pentru că fusese influenţat de un gardian mai vechi, pe nume Florică, om calm, liniştit, ce nu considera că trebuia să mai mărească şi el suferinţa celor ce şi aşa sufereau”(p. 75).

Există o versiune – poate cea mai răspândită în lumea acelora care au trecut prin reeducări – asupra determinării lui Şura Bogdanovici de a accepta pornirea reeducărilor, ce se cuvine consemnată într-o istorie de felul aceleia pe care o scriu, după cum voi reţine orice altă informaţie de acelaşi fel din diversele cărţi luate în atenţie în continuare.

Acest început rămâne cu totul necunoscut. Ce s-a auzit însă şi ce se ştie?”(Suntem recunoscători memorialistului că îşi arată dubiile privitor la certitudinea informaţiilor colportate.) “În vara sau în toamna lui 1948, s-a aflat în închisoare că Bogdanovici a avut un vorbitor, după spusele unora şi ale lui Popa Ţanu, care era în celulă cu mine. Vorbitorul însă nu fusese solicitat de el, ci înlesnit de cabinetul de partid Suceava, şi aprobat, bineînţeles, şi de Bucureşti. Un vorbitor cu tatăl său, care era prefect de Botoşani în acea vreme. Se zvonea însă că acest vorbitor a avut loc numai între tată şi fiu, fără ca alte persoane să fie de faţă. În urma acestei discuţii, a luat naştere începutul reeducării de la Suceava. Cum, în comunism, nimic nu se face întâmplător, ci regizat şi bine pus la punct, în cele mai mici detalii, şi acest vorbitor a fost aranjat din timp.

Tot din aceleaşi zvonuri se mai spunea că tatăl lui Bogdanovici l-a implorat să renunţe la concepţia lui politică, şi să facă totul pentru a se salva fizic.

S-a aflat de la ajutoarele lui Bogdanovici, (intimii lui), că până la arestarea sa, el nu se înţelegea cu tatăl său în materie de politică, deseori mama lui fiind aceea care intervenea să-i împace.

Se pune însă întrebarea, de ce Bogdanovici a luat o condamnare atât de mare, dacă acceptase să înceapă reeducarea? După cele descoperite în demascările de la Piteşti şi mărturisite de cei ce fuseseră acolo, Bogdanovici n-ar fi fost totuşi iniţiatorul reeducărilor de la Suceava, pentru că, potrivit concepţiei sale, reeducarea trebuia să fie un act voit şi liber consimţit, şi nicidecum un act de constrângere şi violenţă. Dacă ar fi admis violenţa, s-ar fi reabilitat şi nu ar fi fost ucis.”(Autorul se încurcă în idei: argumentul său nu e valabil pentru Suceava, ci pentru Piteşti şi Gherla, căci nu se menţionează că la Suceava s-ar fi folosit violenţa.) “Cititorii îmi vor ierta faptul că anticipez, dar ceea ce mărturisesc este strâns legat de începutul reeducării de la Suceava şi, deci, de cazul Bogdanovici”(p. 53-54). Urmează o impresionantă întâlnire a unui Bogdanovici secătuit fizic şi devenit prea conştient de ce anume săvârşise când făcuse târgul reeducărilor cu Securitatea.

Sunt poate, spun poate, singurul dintre studenţi care, înainte de moartea lui Bogdanovici, printr-o întâmplare şi neatenţie a lui Ţurcanu, l-am întâlnit pe Bogdanovici, în timp ce era dus de la camera 4 spital, unde se dădeau declaraţiile, la o celulă de la parter; eu fiind luat în acelaşi timp, de la camera 3 subsol şi dus spre camera 4 spital, la etaj. Aşa s-a făcut că ne-am întâlnit pe scări, la jumătatea drumului dintre parter şi etaj. Când am ajuns faţă în faţă, amândoi ne ţineam de balustrada scării înguste de un metru. Pe mine nu mă sprijinea gardianul, dar el nu putea merge fără sprijinul acestuia; de aceea, când ne-am întâlnit, a trebuit să ne facem loc unul altuia, căci amândoi ne ţineam de balustradă. Gardianul lui Bogdanovici îl rezemă pe acesta de perete, susţinându-l să nu cadă, pentru a-mi face mie loc de trecere, pe lângă balustradă. Gardienii erau în urma noastră şi, când am ajuns unul lângă altul, ne-am putut privi în ochi.

Gardienii n-au intervenit, atât erau de îngroziţi de ceea ce vedeau. Bogdanovici încă mai avea încredere în mine. La ora aceea nu căzusem din graţia divină, nu mă prăbuşisem încă şi de aceea a şi fost posibilă comuniunea (splendidă determinare a celor trăite de cei doi!). Capul lui enorm, cu ochii adânc înfundaţi în orbite – atât mai era viu în el – înspăimântau; se citea în ei suferinţa pe care o pricinuise miilor de camarazi.

(…) Privirea aceea a unui mort cu ochii încă vii, m-a urmărit până în clipa în care am scris aceste pagini şi mă va urmări, până voi muri. În momentul însă când privirile noastre s-au întâlnit, cu o voce muribundă dar destul de clară, Bogdanovici mi-a şoptit: “Frate! Aşa se plătesc greşelile!”.

Privirile noastre nu se puteau despărţi, dar gardienii ne-au îndemnat într-un glas: “Hai!”.”

Ne aflăm în faţa unei mâini sigure de portretist.

După două zile, Bogdanovici a murit, ucis în mod sadic de Ţurcanu, Popa, Martinuş şi Livinschi. Nu vreau să-l apăr. Şi nu cred că a fost altul mai torturat în Piteşti, ca Bogdanovici.”(A se vedea prezentarea cărţii lui Justin Ştefan Paven, martor al morţii lui Şura Bogdanovici.) “Cine a adunat în ochii lui atâta suferinţă? Ce am simţit şi văzut, cu ochii mei, mă face să cred că Bogdanovici nu a fost un informator şi nici un criminal. El nu era în stare să omoare. În concepţia lui nu avea loc ideea de violenţă” (p.54-55).

În chip firesc, după aceste aruncări de privire către Şura Bogdanovici, se strecoară înspre noi umbra lui Eugen Ţurcanu, din porunca lui fiind ucis celălalt, deşi, iniţial, au fost tovarăşi în organizarea reeducărilor.

Ţurcanu a făcut parte din F.d.C. numai în 1940-1941, şi după ianuarie 1941 nu a mai activat în Mişcarea Legionară.

Ştefan Caciuc a fost coleg de clasă cu Ţurcanu la liceul din Câmpulung Moldovenesc şi, mai apoi, la Facultatea de Drept din Iaşi. În 1940, Ţurcanu avea numai 14 ani. Bogdanovici nu a fost coleg cu Ţurcanu, el fiind din Soroca (Basarabia), nu din Câmpulung. Aşa că la Iaşi, convorbirea cu Ţurcanu n-a avut-o Bogdanovici, ci Ştefan Caciuc. Acesta l-a declarat, la anchetă, pe Ţurcanu, şi nicidecum Bogdanovici”(p. 55). Probabil că Bordeianu răspunde unei opinii circulând cu privire la arestarea lui Eugen Ţurcanu, de tipul: fiindcă Şura l-a denunţat pe Ţurcanu, în cursul anchetei, cel din urmă s-a răzbunat pe el, poruncindu-i uciderea, când i-a venit la îndemână, opinie pe care o bănuiesc doar şi pe care n-am auzit-o pronunţată de nimeni; dacă a existat, ea ar fi o încercare de umanizare a crimei lui Ţurcanu, conferindu-i acesteia o motivare ce poate cât de cât explica prin răzbunare fapta sângeroasă, altfel rămasă să intrige la nesfârşit. “Ţurcanu ştia de activitatea legionară de la liceul din Câmpulung Moldovenesc, până în 1944. După 1944 Ţurcanu a terminat liceul şi s-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi, fiind acolo coleg cu Ştefan Caciuc. Era căsătorit şi nu frecventa cursurile, prezenţa fiind obligatorie doar la examene.

În 1946, cu ocazia unor examene, Caciuc s-a întâlnit cu Ţurcanu şi a avut o discuţie cu acesta. Caciuc povesteşte că s-a întâlnit cu Ţurcanu, vorbind ca prieteni şi colegi. La întrebarea de ce nu vine la cursuri, Ţurcanu i-a răspuns că era căsătorit şi că se ocupa de alte treburi. Întrebat, din nou, care este atitudinea lui politică şi dacă mai avea vreo legătură cu legionarii, răspunsul lui Ţurcanu a fost limpede, că nu vrea să mai aibă nici un fel de relaţie cu legionarii şi că nu-l mai interesează această problemă. “Ce faceţi voi, vă priveşte, eu sunt comunist!”.”Până aici, nimic deosebit; dealtfel, memorialistul va relua aceste date şi mai târziu. Atari răsuciri pe loc cu 180° s-au mai văzut; ba chiar, Ţurcanu, prin prima parte a răspunsului său, ar putea fi caracterizat ca ‘nobil’, nici contrazicându-l pe Caciuc, nici ameninţându-l, nici mustrându-l, de pe poziţia sa cea nouă, opusă celei a conlocutorului său. Însă urmează o completare neaşteptată care, dacă este adevărată aşa cum i-a parvenit memorialistului, lămureşte îndârjirea lui Ţurcanu în a-şi vădi apartenenţa politică, după arestare, cu orice preţ şi prin jertfirea oricui. “Sunt prieten cu fraţii lui Emil Bodnăraş şi aceştia mă susţin şi mă ajută să fac carieră în diplomaţie.” Va să zică, trecerea sa prin Frăţiile de Cruce fusese absolut lipsită de însemnătate afectivă; Eugen evoluase către ‘carierism’, în căutarea avantajului personal, ceea ce este total opus spiritului educaţiei F. d C. “”Aşa că”, îşi încheie el vorba, “aceasta este ultima dată când mai vorbesc şi mă întâlnesc cu tine”a relatat Caciuc. N-a precizat însă, dacă i-a spus sau nu lui Ţurcanu că el a început activitatea legionară, în cadrul C.S.L. Iaşi.”

Ba, importanţa poziţiei lui Ţurcanu e accentuată printr-o nouă afirmaţie: “şi mai spune Caciuc, tot aflate de la Ţurcanu, că, în toamna lui 1948 când a fost arestat, el era pregătit de Ana Pauker, Ministrul de Externe de atunci, care voia să-l trimită ambasador în Iugoslavia.”

E momentul ca Dumitru Bordeianu să treacă la explicarea denunţării lui Ţurcanu de către Caciuc; ea este una din domeniul geloziei, ce-l pune pe cel din urmă într-o lumină îndoielnică, dacă nu chiar şi mai rea. El “a povestit la anchetă, fără a fi fost forţat sau întrebat, despre cele discutate cu Ţurcanu. L-a denunţat pe Ţurcanu, spune el, pur şi simplu din necaz, la mijloc fiind însă şi o intrigă amoroasă, privind fata cu care se căsătorise Ţurcanu.”

Concluzia nu se leagă logic: “Aşa se explică faptul că Ţurcanu a apărut la închisoarea din Suceava, doar toamna târziu, când anchetele erau pe terminate.”

Istorisirea bate pasul pe loc, se încâlceşte. Memorialistul e tot mai puţin sigur pe el, ajungând la formulări neargumentate şi ce lasă la voia întâmplării evenimente dovedindu-se ulterior a fi fost plănuite în cele mai mici amănunte, mă refer la reeducări.

Odată Ţurcanu arestat, comuniştii s-au gândit însă să-l folosească, ca instrument pentru ceea ce avea să se întâmple mai târziu la Piteşti şi Gherla.”Răspunzând, poate, altei opinii circulând între deţinuţi, Bordeianu afirmă: “Caciuc nu poate fi acuzat că ar fi făcut jocul lui Ţurcanu”. Cu alte cuvinte, s-a bănuit şi că exista un aranjament anterior arestării, conform căruia acest Caciuc ar fi primit ordinul lui Ţurcanu (ori al partidului) să-l denunţe în vederea creerii posibilităţii ca Ţurcanu, odată ajuns în temniţă, să treacă la reeducările preconizate de comunişti, teorie complicată, neverosimilă, stupidă. Nu era cazul antrenării unui legionar, pentru ca Ţurcanu să fie introdus în puşcărie. Spălarea lui Caciuc de această bănuială şubredă se face de memorialist cu o contrazicere a celor tocmai afirmate de el însuşi (gelozia ce-l incriminează pe Caciuc): “deoarece era un camarad loial şi cinstit în acţiunile lui”. Şi, fără nici o legătură cu precedentele, aflăm: “Nu mai ştiu însă dacă a scăpat cu viaţă din închisoare.”

Presupunerile se încurcă şi mai tare. “Iar vorbitorul lui Bogdanovici cu tatăl său a avut loc înainte de arestarea lui Ţurcanu. Aşa că s-ar putea ca delegaţii comunişti de la Bucureşti, care coordonau şi verificau anchetele şi declaraţiile din închisoarea Suceava, dând de declaraţia lui Caciuc în legătură cu Ţurcanu, să fi anunţat ei partidul. Şi în urma acestei sesizări, partidul ar fi dat dispoziţie de la Bucureşti, prefectului Bogdanovici, să aibă o discuţie cu fiul său, pentru ca acţiunea lor să fie dusă pe două planuri. Unul pus în aplicare de Bogdanovici-fiul, cunoscându-i-se poziţia la anchetă, ca fiind insul care rezistase, cu toată tortura la care fusese supus (avea responsabilitatea unei Universităţi) – în timpul anchetei am avut şi eu confruntări cu Bogdanovici, şi am văzut cu ochii mei, pe faţa şi corpul lui, cu câtă sălbăticie fusese torturat, iar celălalt – acţiunea directă a lui Ţurcanu.”

Introducerea hazardului în această afacere nu se potriveşte activităţii comuniştilor şi nici unei acţiuni atât de strâns chibzuite cum se va dovedi reeducarea. Ideea de a fi contactat tatăl lui Bogdanovici, provenind din descoperirea dosarului lui Ţurcanu, expedierea părintelui la fiul său, cu certitudinea că studentul atât de torturat va accepta colaborarea, iată tot atâtea ipoteze fără cap nici coadă.

Pe de altă parte, informaţii dobândite de mine de la domnul Eugen Sahan, care a stat în celulă cu Bogdanovici – când încă acesta nu fusese torturat, arată că Şura era frământat de posibilitatea propunerii  – venită din partea lui însuşi – a unei reeducări a studenţilor, înainte de ‘vorbitorul’ cu tatăl său. La fel, domnul Mihai Timaru, după încheierea reeducărilor de la Gherla, având prilejul să stea de vorbă cu Costache Oprişan, care avusese încredere în el înaintea dezlănţuirii bătăilor asupră-i, într-atâta încât să-l prevină: Voi fi obligat să te bat!, a aflat că Şura Bogdanovici îi atrăsese atenţia lui Oprişan, între patru ochi, că nu va rezista torturilor şi că era preferabil să nu pătimească cele ce i se pregăteau, rezultatul neputând fi decât cedarea, deoarece Ţurcanu fusese instruit la Moscova în ceea ce trebuia să fie reeducările (aceasta ar explica întârzierea arestării lui cu câteva luni faţă de arestarea tuturor legionarilor, dată hotărâtă pentru toată ţara, dacă întârzierea este adevărată. Costache Oprişan, fără a-şi fi dat seama ce făcea, i-a  aruncat în obraz lui Eugen Ţurcanu această acuzaţie. Cum Ţurcanu era conştient că nimeni în afară de Bogdanovici nu cunoştea respectiva şcolire a lui, a decis moartea lui Bogdanovici, ca pedeapsă pentru divulgarea celei mai adânc îngropate taine a reeducărilor: determinarea lor de către sovietici.

Bordeianu mai adaugă câteva date. “În 1946, la discuţia lui avută cu Caciuc, Ţurcanu făcea parte din biroul politic de la Iaşi, deci era comunist. Unii însă înclinau să creadă că, având legături cu fraţii lui Bodnăraş, aceştia îl puneau să aibă legături şi cu legionari, ca să-i observe. (…) După plecarea studenţilor legionari cu mari condamnări de la Suceava la Piteşti, cei care au rămas încă acolo, au remarcat că Ţurcanu a lipsit un anumit timp din închisoarea Suceava. Se bănuia că a fost dus la Bucureşti sau chiar la Moscova, unde a semnat planul viitoarelor demascări”(pentru multiplele citate anterioare: p.55-57).

Deoarece nu ne-am depărtat mult de observarea artei de portretist a memorialistului, e potrivit să semnalăm un chip ce se distinge de precedentele prin tuşa generoasă cu care debutează, ce s-ar spune că-şi flatează subiectul. Curând ea degenerează în descripţia unei bestii din lumea primitivă; autorul adoptă pe urmă tehnica alternării contrastelor, ce face desenul foarte viu şi credibil, cu toate că el nu seamănă întocmai cu celelalte amintiri despre înfăţişarea criminalului, lăsate posterităţii de alte victime.

Deodată s-a deschis uşa şi a intrat în cameră o persoană cu înfăţişarea unui tânăr din picturile lui Leonardo da Vinci. Înalt cam de 1,85 m., cu un fizic de atlet şi care dintr-o singură lovitură te-ar fi putut culca la pământ. S-a uitat prin cameră şi s-a oprit în faţa lui Oprişan (…). L-a prins apoi de bărbie, îndreptându-i faţa spre el şi a început să-l ameninţe: “Tu, banditule, eşti unul dintre ajutoarele lui Pătraşcu? Eu am să te omor cu mâinile mele!””Şi-a continuat inspecţia înfricoşătoare cu gesturi şi vorbe la fel de crude. “Era vestitul Ţurcanu. (…) Singur ar fi putut doborî o sută dintre noi. La acea întâlnire cu Ţurcanu n-am putut să-i văd faţa decât un moment, dar am reuşit să o compar cu cea a unui om cuprins de o furie care nu avea margini. Era un bărbat frumos, ieşit din comun, cu capul mare însă cu trăsături fine, fruntea lată, buze senzuale, părul castaniu spre blond, ondulat şi nasul tipic clasic, grec. Ochii mari, exagerat de mari, albaştri, erau foarte expresivi. Când se încrunta, te înspăimânta. Bărbia specifică tipului voluntar. Râdea rareori şi râsul lui era plăcut, atrăgător. Corpul bine proporţionat părea corpul unui atlet de performanţă. Când îţi da un pumn sau o palmă, te dobora la pământ. Când se enerva era atât de crud, că distrugea totul în calea lui, ca un ucigaş feroce. Mai era apoi şi de o inteligenţă ieşită din comun şi cu o memorie formidabilă. Îşi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student în Piteşti şi Gherla. Era însă atât de satanizat că nu mai ştiai ce să crezi despre el. L-am asemuit unui înger căzut. Voinţa de putere cu orice chip îl dusese la nebunie. Devenise o brută degradată şi satanizată. Pe unde trecea el, prin declaraţiile obţinute prin chinuri, Ţurcanu răspândea în jurul lui o groază şi o frică încât tot ce era viu înmărmurea. (…) Inteligenţa lui era orbită de beţia puterii, provenind din dorinţa de a se ridica deasupra altora, indiferent prin ce mijloace. Şi din cauza acestei orbiri, sau poate pentru că nu cunoştea comunismul în esenţa lui, Ţurcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comuniştii. Iar răsplata i-au fost nişte rafale de armă care i-au ciuruit atleticul corp. Sângele celor pe care el i-a ucis probabil a cerut dreaptă judecată, de care să nu poată scăpa. Şi omul ticălos a căzut victimă propriei ticăloşii.

S-a zvonit în Aiud şi mai târziu în libertate că, înainte de a fi fost ciuruit de gloanţe, el ar fi strigat: “M-au înşelat bolşevicii iar eu i-am crezut, şi de tot ce s-a întâmplat la Piteşti şi la Gherla, numai eu am fost vinovat”. Cât or fi de adevărate aceste declaraţii, numai cei ce au asistat la execuţia lui ar putea-o spune”(p. 93-95).

Tardiv, după ce Popa Ţanu a devenit noul diriguitor al demascărilor, mutate la Gherla, după ceea ce demascaţii au resimţit a se fi desfăşurat ca o luptă intestină pentru putere între acesta şi Ţurcanu, cel din urmă “nu mai era cel de altădată. Era abătut, posomorât, vorbea puţin şi prezenţa lui nu mai îngrozea pe nimeni”(vol. II – de aci înainte -, p. 37).

Trăirea paradoxală a victimei este cunoscută în psihologie. Ea este declanşată de acelaşi mecanism ce o produce pe cea cu acelaşi nume care apare uneori la deşteptarea din somn, când un sunet insignifiant ni se pare cataclismic şi ne face să sărim ca arşi, de parcă se prăbuşeşte tavanul peste noi. Trăirea paradoxală a victimei o pune în situaţia nu numai de a-şi iubi călăul, ci şi de a-l admira, a-i găsi calităţi care-i lipsesc cu desăvârşire, a-l polei cu aur, inconştientă de ce se petrece în subconştientul ei, de inversarea reacţiilor fireşti, de răsturnarea înţelesurilor cuprinse în mesajele transmise de simţuri şi raţiune. M-a uimit afirmaţia lui Aurel Obreja (vezi discutarea cărţii Casa lacrimilor neplânse) că Popa Ţanu era “frumos ca un înger”, pe care sunt sigur că Obreja, victima aceluia, nu ar fi rostit-o cu privire la nimeni altul, comparaţie, dealtfel, neconfirmată, la iscodirile mele, de nici unul dintre cei care l-au cunoscut pe Alexandru Popa (pentru Bordeianu, el este: acest ucigaş de tip mongoloid ; vol. II, p. 12). Aceeaşi înclinare către simţirea paradoxală poate fi reîntâlnită în declaraţia lui Măgirescu, discutată mai departe, care face din Ţurcanu o fiinţa omenoasă, opusă prin gesturi şi atitudini tacite gardienilor bestiali. Şi ne este dificil să diagnosticăm dacă în descrierea unui Ţurcanu decăzut din poziţia sa de şef al demascărilor avem de-a face cu o sesizare a realităţii exacte (i se conferă în mai multe rânduri comportări ‘omeneşti’ faţă de memorialist) sau cu o compătimire datorată unei trăiri paradoxale.

Pentru a rămâne în teritoriul trăirilor paradoxale, voi face un excurs către finele cărţii. Ca urmare a preschimbării reeducaţilor în roboţi, odată desemnaţi să muncească în fabrica penitenciarului Gherla – unde erau amestecaţi cu deţinuţi care nu trecuseră prin demascări şi chiar le ignorau existenţa -, erau datori să-i tragă de limbă şi să-i denunţe. Orice tentativă de punere a lor în gardă asupra a ce se petrecea cu studenţii veniţi de la Piteşti sau cu ei înşişi – cei ce vorbeau inocenţilor – aducea după sine pedepse barbare. Ajuns în situaţia de a turna un legionar apropiat lui, Dumitru Gh. Bordeianu surprinde pentru întâia dată că are o trăire ce-l intrigă, de nedenumit, fără înţeles, paradoxală. Este acea trăire pe care în cercetările mele de antropologie stilistică am botezat-o: dihotomică-antonimică; în baza ei te percepi ca simultan cu opusul tău şi de nedespărţit de el, tot astfel precum o monedă are două feţe opuse şi de nedespărţit. Cu o sensibilitate rară la adâncurile conştiinţei, cele unde cea din urmă se amestecă valurilor ieşite la suprafaţă din subconştient, autorul se întreabă:

Dumnezeu ne îndeamnă să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, dar cum se poate explica raţional, că-l iubeşti şi pe cel căruia conştient îi faci rău? Cum se împacă dragostea cu răul? Cum poţi face răul celui care nu ţi l-a făcut? Noi, tinerii legionari am fost învăţaţi să nu facem rău nimănui, să nu urâm pe nimeni, făcând doar binele din toate puterile noastre.

Aceşti semeni ai noştri, cărora noi le făceam atâta rău, ei fără voia şi ştirea lor luau parte la calvarul suferinţei noastre. Şi poate, în felul acesta, pentru suferinţa pricinuită de noi, prin răul pe care li-l făceam, prin comuniunea aceasta de suferinţă, Dumnezeu s-a milostivit şi de noi şi de ei. Nu se poate explica şi nu se poate înţelege raţional această dragoste care pornea din inima noastră, pentru cei pe care-i trăgeam de limbă. Dacă ar fi ştiut, dragii de ei, cât rău le făceam noi şi cu câtă dragoste îi iubeam şi-i îmbrăţişam, pentru că ei, fără să vrea, luau parte la suferinţa torturii noastre. Ciudat aspect al comuniunii dintre sufletele oamenilor. Noi, fără voia noastră le făceam rău şi le provocam suferinţă, îmbrăţişându-i în acelaşi timp cu toată căldura dragostei.

Eu eram nebun. Suferinţa, răbdarea şi încrederea mea, depăşiseră orice limită omenească de rezistenţă. Tu, semenul meu, fără să ştii că eu îţi fac atâta rău din care ţi se poate trage chiar şi moartea, iei direct parte la suferinţa mea! În schimb eu, pentru sacrificiul tău, îţi dăruiesc dragostea, pe care n-am mai avut-o pentru nimeni. Sunt procese de conştiinţă şi stări sufleteşti pe care, în condiţii normale, nu le-au trăit poate decât sfinţii. Ei au iubit pe cei care-i chinuiau, dar noi i-am iubit şi-i iubim până la sfârşitul vieţii pe cei cărora le făceam rău. Aşa luau ei parte la alinarea suferinţei noastre.

Nu cerem să fim înţeleşi de oameni, nici să fim compătimiţi, ci le atragem atenţia celor credincioşi şi celor de bună credinţă de complexitatea sufletului uman, de tainele lui şi de ce este în stare acest suflet omenesc să facă între cer şi iad. Aceste stări sufleteşti şi această dragoste de semen neînţelese, nu se pot explica decât trăindu-le aşa cum le-am trăit noi”(p. 27-28).

Nu se poate să nu completăm uleiul anterior acestei paranteze cu o secvenţă scurtă prezentându-l pe acelaşi Ţurcanu în acţiune, personajul coborând din ramă şi, ca într-un thriller fantastic, devenind o făptură imundă, din altă lume.

Caziuc intrase printre primii în demascări şi a fost mult torturat de Prisăcaru şi Cantemir. Aşteptam însă în acel moment cu toţii înmărmuriţi, să vedem ce va face Ţurcanu. Acesta a cerut de la Prisăcaru să-i dea un ciomag şi să-i ude un şervet. S-a dezbrăcat până în cămaşă, şi-a suflecat mânecile cerând şi o funie. Dezbrăcat cum era mi-am dat seama cât era de voinic şi atlet. I-a legat picioarele lui Caziuc ordonând celor din comitet să se urce pe el şi să-l ţină de mâini şi de cap. A început să-l lovească la tălpi până ce acestea s-au detaşat de bocanci. În fine, i-a dat jos pantalonii, i-a pus şervetul pe fese şi a început să-l bată cu aceeaşi sălbăticie cu care îl mai bătuse odată şi Zaharia, în camera 3 subsol.

Cu toate că-i curgea sângele şiroaie din fese, n-am auzit nici măcar un geamăt de la Caziuc. După ce l-a torturat, i-a dezlegat picioarele. Caziuc arăta ca mort; îşi pierduese cunoştinţa. Şi atunci Ţurcanu l-a prins de gulerul cămăşii şi l-a strâns ca un nebun: “Banditule, acum te omor!”Dar cum să-l mai omoare când acesta era deja pe jumătate mort. A continuat să-l strângă de gât sub privirile noastre îngrozite, lovindu-i faţa cu pumnul până a desfigurat-o. Toţi credeam că a murit Caziuc. Ţurcanu l-a luat însă de picior, târându-l după el, şi l-a aruncat pe ciment în colţul nostru. L-am văzut atunci pe Ţurcanu dezlănţuit şi turbat ca cea mai crudă fiară şi mi-am zis în sinea mea că numai o fiinţă umană în care sălăşluieşte duhul Satanei putea face aşa ceva. M-a cuprins o milă atât de puternică de Caziuc, încât îmi venea să mă duc şi să-i sărut picioarele şi rănile de pe el”(p. 99).

Şi din nou, aiurea, şeful reeducărilor îşi redobândeşte trăsăturile alternate, gigantice dar şi demne de evlavie: “Cum mergeam spre cameră deodată, ca un trăznet, simt o mână ca de Goliat care-mi înşfacă gâtul, pe la ceafă. Mi s-a oprit respiraţia de spaimă. Simţind apoi slăbirea strânsorii m-am întors şi …ce-mi văd ochii! O namilă de om, îmbrăcat într-un cojoc de santinelă până la pământ, având un smoc de chei în mâna dreaptă. Era Ţurcanu în persoană. Astfel îmbrăcat arăta şi mai voinic. Parcă era Mihai Viteazul. (…) Cu o voce de tunet îmi zice: “Vino încoace banditule, că te omor”. Cu o expresie a feţei pe care nu i-o mai văzusem niciodată, a unui diavol care te înspăimânta, te băga în pământ”(p. 150). La nici un alt autobiograf din cei citiţi nu vom întâlni atât de bogate reluări ale portretului lui Eugen Ţurcanu, variante pe aceeaşi temă şi în aceeaşi tonalitate, totuşi mereu proaspete.

A fi înclinat să-ţi portretizezi semenii presupune să-i şi iubeşti, ori, măcar, să fii suficient de generos încât …să le recunoşti existenţa şi ea să te intereseze (se cade să cădem de acord că aceasta nu este nici comun, nici la îndemâna oricui). Dumitru Gh. Bordeianu, cu toate asprimile (şi ce puţin spus este!) vieţii duse în acea perioadă, rareori scapă din vedere persoanele din jur (şi totuşi pe câţi nu-i pierde din atenţie, ca existenţe fizice! Numai că suntem datori să ţinem seama de condiţiile când îi observa, condiţii, în cele mai ample perioade de timp, în care abia mai ştia de sine însuşi, datorită torturilor, a foamei endemice, a groazei. După cum face acum, când scrie, efortul de a şi-i rememora pe Ţurcanu, pe Zaharia (întâlnit mai jos) şi pe ceilalţi călăi, poziţionare psihologică deosebit de costisitoare pentru echilibrul precar redobândit cu trude imense, cu zmulgerea din sine însuşi, pentru a izbuti să-şi supravieţuiască în chip aproape firesc între semeni ce nu pot pricepe nimic din trecutul lui, la fel este izbit – şi vrea să ne transmită descoperirea sa – şi de cei curaţi (de câte ori nu-i citează pe eroi, pe cei opunându-se cu toate forţele cerinţelor reeducatorilor), cum este cazul portretului moral ce i-l zugrăveşte pe multe pagini şi cu multiple mijloace lui Gheorghe (Gicu) Jimboiu, ceea ce-i prilejuieşte (evenimentul fiind intim legat de cunoaşterea acestuia) să-şi explice şi restaurarea păcii de Sus în sine, irosin du- se – până aici – amarnice luni şi ani de pierdere a încrederii în puterea proprie de a-l regăsi pe Dumnezeu.

Jimboiu nu trecuse prin demascări la Piteşti, deoarece, fiind crunt torturat în timpul anchetei la Braşov, ca student la Academia Comercială din acest oraş, a ieşit din anchetă grav bolnav de tuberculoză şi ficat. În această stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculoşi din Tg. Ocna, pe valea Trotuşului în Moldova.

Rămas de mic orfan de tată, a fost crescut de mama lui care a renunţat să se mai căsătorească, trăind în cea mai pură credinţă ortodoxă. Pe această zestre sufletească s-a mai adăugat şi educaţia lui legionară, în Frăţiile de Cruce, fiind direct sub influenţa celui ce a rămas un mit pentru toţi cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu Gafencu, condamnat şi pe timpul lui Antonescu”(p. 67).

Pentru mai buna dezlegare de către cititor a caracterului lui Jimboiu, Bordeianu se opreşte asupra lui V. Gafencu – figură aleasă a trăitorilor creştini din lumea temniţelor. Sar peste acele rânduri, socotind că spusele privitoare la subiectul portretului sunt suficiente pentru caracterizarea lui.

Un tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe şi bunătate. Este singura fiinţă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea o dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiul de sine. Faţă de duşmani şi faţă de cei care l-au chinuit şi continuau să o facă, avea o înţelegere care raţional nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământeană, de a trăi şi de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-aş fi cunoscut pe acest tânăr m-aş fi îndoit de multe lucruri sau nu le-aş fi crezut.(…)

Jimboiu, cum numai sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea pe care ne-o face Fiul lui Dumnezeu, nouă oamenilor: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.”

Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe pământ a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie şi să facă omul pentru mântuirea lui şi a neamului care l-a conceput.

(…) Nu găsesc cuvinte să-mi exprime veneraţia şi admiraţia pentru acest tânăr martir legionar.(…) Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propoziţie: un înger cu chip de om.

Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu trăiesc cu impresia că am stat de vorbă cu îngerii. A fost un tânăr desăvârşit din toate punctele de vedere conform imperativului: “Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este”. Şi am convingerea fermă că existenţa oamenilor pe pământ şi relaţiile dintre ei nu sunt întâmplătoare. Se întâlnesc şi se cunosc pentru a se urî şi a-şi face rău unii altora, a face binele reciproc, a se mântui sau a-şi pierde sufletele. În relaţiile dintre oameni “valenţele sufleteşti”asemănătoare se atrag iar cele contrarii se resping”(vol. II, p. 68-69).

Trecând peste momentele biografice ce l-au mutat în camera unde se afla şi Gheorghe Jimboiu, ajungem la intervenţia acestuia în existenţa sa duhovnicească, o intervenţie ca a unui mesager al Proniei, după cum îl înfăţişează şi cuvintele sale de până aici.

Când am făcut cunoştinţă cu acest tânăr nu i-am reţinut numele. (…) şi în mişcarea mea prin cameră am observat că acest tânăr mă urmărea cu privirea. La un moment dat m-a şi surprins uitându-mă la el. A trebuit atunci să mă reazim de perete ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil îmi cuprinsese sufletul şi parcă o forţă contrară voinţei mele se opunea acestei priviri. Am tresărit şi mi-am dat seama atunci că un duh, contrar cu cel care mă poseda îmi răvăşea sufletul. Nemaiputându-mă mişca prin cameră şi simţindu-mă foarte epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele dispărând parcă din obrazul meu. Observându-mi paloarea feţei, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat a fost pentru mine o noapte pe care nu o voi uita niciodată. Duhul Satanei care mă stăpânea, mă tortura şi mă îngrozea, probabil că nu mai putea suferi privirea cu care Jimboiu (…) se uita la mine.”

Cititorul a remarcat tehnica interesantă de a-l portretiza pe noul coleg prin propriile trăiri ale autorului. Din ele derivă forţa morală a celuilalt, destul de mare ca să provoace starea de leşin.

“A doua zi dimineaţa Jimboiu s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas dar gestul lui Jimboiu – mă luase de mână – m-a făcut să-l urmez.

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: “Frate, eşti bolnav; nu te teme însă şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi tot ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva”. În câteva cuvinte i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. Şi la destăinuirea mea el mi-a spus: “Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu, de ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi în Piteşti?”. Răspunsul meu a fost că nu ştiam cine m-a oprit. A continuat întrebându-mă dacă îmi fac rugăciunea. O fac dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu. “De când te rogi, i-ai cerut iertare lui Dumnezeu?”La răspunsul meu negativ, a continuat: “De plâns, ai plâns?”. Din nou, nu. “Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi”. După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine. Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu. “Nu-l ofensa pe Dumnezeu, El nu te-a părăsit, tu L-ai ofensat”, m-a apostrofat.

După acest schimb de cuvinte credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el, redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau. Şi de atunci m-a invitat în fiecare zi să stăm de vorbă. Dându-mi seama ce fel de om este şi cât de mare putere spirituală avea, l-am implorat să se roage şi el pentru mine. “Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal. Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi de ofensa adusă lui Dumnezeu şi îţi vei cere iertare, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta”.

(…) Timpul care a urmat îl foloseam discutând cu Jimboiu. Cu cât însă discuţiile durau în timp, cu atât violenţa torturii mele era de nesuportat. Aşteptam în fiecare zi când mă trezeam din puţinul somn să mă tr ezesc nebun. Lucru paradoxal, gândirea şi puterea mea de judecată funcţionau în mod normal şi eram conştient de starea în care mă aflam şi asta îmi făcea mult rău”(72-73).

Abia acum – din felul cum s-au grupat citatele (prin care urmăream arta portretistică) – s-a făcut limpede tipul de carte reprezentat de mărturisirile lui Dumitru Gh. Bordeianu: este urmărirea căderii şi reînălţării sufleteşti a creştinului, în condiţiile speciale ale contactului direct cu forţele răului şi ale îndrăcirii, o mărturie despre iad, coborârea şi ieşirea din el; de fapt, singura carte despre detenţie ce constituie, în acelaşi timp, o carte pioasă (ca gen). Dar şi un itinerariu şi ghid al psihologului, printre meandrele suferinţelor mai mult sau mai puţin limpezite ale căutătorului de Dumnezeu.

Întru completarea portretului lui Gheorghe Jimboiu, până a reveni acesta în cadrul acţiunii, să acordăm puţin interes celor ce se petreceau cu prilejul Paştilor din anul 1954 în inima autorului, ca rezultat al dezumanizării sale în demascări, ele constituind preludiul reapariţiei triumfale, prin blândeţe şi ceresc, a personajului pictat.

Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi înainte m-am rugat lui Dumnezeu, atât de adânc cum poate nu am făcut-o niciodată în viaţa mea, trăind însă şi disperarea că rugăciunea nu-mi fusese ascultată. La limita disperării, nu aş putea descrie, îmi lipsesc cuvintele, starea mea din acele momente.

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii ceva m-a îndemnat să mă dau jos de pe prici şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, şi anunţând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios. Am căzut atunci în genunchi în faţa geamului şi cu mâinile încrucişate ca pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: “Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc şi recunosc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne ştii că am ajuns la limita suferinţei, încercării şi răbdării. Nu mai pot suferi! Fă din mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Invierea Ta”.

În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate şi ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochii mei au început să curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi atât doar am mai putut rosti: “Doamne, fie-ţi milă de mine!”. N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot corpul meu a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire ca la posedaţi şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o forţă. Era duhul Satanei care mă muncise şi mă stăpânise, timp de patru ani de zile. Îndrăznesc să asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povară în spate, care cade sub greutatea ei, nu se mai poate ridica şi în acel moment cineva îi ia greul, acela simţindu-se după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce acea forţă satanică m-a părăsit.

Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să-mi cadă şiroaie. Mi-am simţit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece, şi le-am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mă de ofensa pe care I-o adusesem. În patru ani de chin eu nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu”(vol. II, p. 75-76). E.T.A. Hoffmann nu ar fi pus pe hârtie în chip mai impresionant aceste neobişnuite dezvăluiri.

Amintirea continuă tot astfel puţin încă; este o splendidă uvertură duhovnicească înainte de revenirea la finalizarea portretului rembrandtian al lui Gheorghe Jimboiu, cu lumini de aur strigător îmbrăţişate de clar-obscur şi bezne.

M-am ridicat de pe ciment şi, ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, grăind din toată inima mea creştinescul: “Hristos a înviat!”. “Adevărat a înviat”a fost replica lui, plină de duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. În viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria vindecării şi învierii mele. Am vrut să-i mulţumesc pentru preţioasa îndrumare pe care mi-a arătat-o dar el s-a mulţumit să grăiască: “Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu şi mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine”.

Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat, în timp ce soarele lumina camera. Pe mine lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că “pierdut am fost şi m-am aflat, mort am fost şi-am înviat””(vol. II, p.76-77). Pagină a unui posibil Pateric al temniţelor româneşti!

Talentul aducerii în faţa ochilor noştri cu pregnanţă a celor văzute, nu se opreşte la evocarea unui singur personaj, în cazul lui Dumitru Gh. Bordeianu. Cu o intensitate identică el ştie creiona personaje multiple, în mişcare răvăşită.

Înainte ca Ţurcanu să plece atunci din camera 2 parter, i-a cerut lui Prisăcaru şi celor din echipa lui să vină la camera 4 spital, unde au stat vreo două ore. Când cei trei din comitetul de tortură (care era completat cu Virgil Bordeianu şi Cantemir; n. n.) s-au întors în cameră, erau toţi schimbaţi la faţă. O furie demonică le stăpânea fiinţa. Ca stăpâniţi de delirul nebuniei, abia intraţi în cameră, au şi pus mâna pe ciomege strigând la ceilalţi să iasă dintre paturi şi să se grupeze lângă uşă, aşezaţi pe două rânduri şi împărţiţi în două grupe. Celor întinşi pe paturi le-au spus să stea pe loc, iar celorlalţi, dându-le câte un ciomag, le-au ordonat să se lovească unul pe altul, până ce nu vor mai putea. Aceasta, desigur, în urma ordinului primit de la Ţurcanu. Eram atent să văd dacă mai era cineva care nu voia să lovească.”(Este remarcabilă capacitatea de abstragere din furia demenţială a clipei, capacitate de care dă dovadă memorialistul, împotriva orbirii cugetului produsă de spaimă; n. n.) “Şi, spre surprinderea mea, afară de cei doi elevi, care nu-l bătuseră pe Comşa, mai erau vreo cinci, şase tineri, dintre care cunoşteam şi eu pe unul, care nu au acceptat să lovească. Prisăcaru le-a spus acestor tineri refractari să treacă lângă uşă, unde au fost bătuţi atât de crunt că nu se mai puteau mişca. Ceilalţi s-au bătut între ei până la sânge. Prisăcaru, după ce a considerat că era îndeajuns a ordonat oprirea bătăii.

Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment într-atât, că nu mai ştiam ce să credem. Cei 30 care se năpustiseră asupra noastră, sunt puşi acum să se omoare între ei; Doamne Sfinte! Ce spectacol, ce grozăvie!”(p. 95). Nu culoarea, nu vocabularul ales, nu înşirarea verbelor de acţiune conduc la sentimentul puternic ce se dagajă din cele două paragrafe, ci simpla enunţare a faptelor. Ea este suficientă să se creeze impresia goyescă a panoramei.

Memoria extrem de precisă a scriitorului ne aduce în faţa ochilor un caz în care atitudinea datorată nepierderii conştiinţei de sine, nici a acribiei de a distinge cea mai importantă necesitate a momentului, ajung pe culmile eroismului cel mai modest de închipuit, într-o relatare în care umorul involuntar (Eugen Negrici a definit conceptul) se îmbrăţişează cu terifiantul.

Nicolae Popa refuza să-şi bată codeţinuţii. La o intrare în cameră a lui Ţurcanu, Zaharia a raportat cazul. “Ţurcanu s-a îndreptat apoi spre prici, i-a făcut semn lui Popa să vină la el, l-a înşfăcat de gulerul hainei şi i-a dat o palmă peste obraz cu atâta putere încât i-a luxat mandibula, desfigurându-l. Popa nu era filozof, însă el s-a comportat în acel moment ca sclavul Epictet. Simţind că nu mai putea închide gura, cu o voce blândă şi pronunţând foarte greu cuvintele, l-a rugat pe Ţurcanu, zicându-i: “Domnule Ţurcanu, vă rog respectuos să binevoiţi să-mi daţi o palmă şi de partea cealaltă, poate o să-mi puneţi falca la loc”. Foarte curios pentru acest monstru, care era Ţurcanu, a fost atunci faptul că, uitându-se la Popa şi auzind cele spuse, a zâmbit, spunându-i şi el: “Hai, Nicolae, să încerc”. Şi cu o mână i-a ţinut partea luxată iar cu stânga i-a articulat o palmă puternică din partea opusă. Nicolae apropiind maxilarele a constatat că mai rămăsese un mic spaţiu între ele. De aceea l-a rugat să-i mai dea încă o lovitură sub mandibulă, ca să i-o apropie de maxilarul superior. Ţurcanu i-a mai dat atunci una şi înfăţişarea lui Popa a revenit la normal. Cum această operaţie a fost făcută de un călău şi nu de un specialist ortoped, Nicolae a rămas pentru toată viaţa cu o mică deficienţă: când maxilarele se apropiau, în regiunea molarilor se observa o mică distanţă între ele. De aceea Nicolae mesteca arpacaşul cu dinţii şi nu cu măselele”(p. 127-128).

Moartea, oricât de înmărmuritoare, în cuvintele lui Bordeianu e concretă ca în realitatea cumplită din ceasurile când a intervenit. Cele ce urmează vin după punerea în pagină a unei îndelungate torturi. “Pintilie avea un fizic delicat şi de aceea loviturile pe care le-a îndurat i-au fost fatale. (…) Pe corp nu i-am văzut rănile, căci nici unul dintre noi nu a avut voie să-l dezbrace. La baie n-am fost timp de şase luni ca să ne vedem rănile şi să le putem denunţa mărturisind. Cămaşa şi izmenele lui erau lipite de corp, doar capul i se putea vedea, un cap desfigurat şi tumefiat, cu ochii abia vizibili, ascunşi în fundul orbitelor. În urma bătăilor, cât a ţinut degradarea cu fecalele (obligaţia de a şi le mânca; n. n.) şi până în ziua când Pintilie şi-a dat sfârşitul, majoritatea dintre noi nu era decât o masă de carne sângerândă şi tumefiată, pe care o simţeam abia când ni se lipeau cămăşile şi izmenele de corp.

Iată şi lovitura de graţie în jertfa lui Pintilie. Zaharia (şeful comitetului de reeducări din acea încăpere; n. n.) a plecat dimineaţa din camera noastră. S-a întors după puţin timp şi a început să fredoneze câteva cântece (această manie inexplicabilă îl caracteriza, astfel ‘încălzindu-se’ pentru chinurile pe care intenţiona să le aplice; n. n.), s-a dezbrăcat de cămaşă şi a venit în faţa lui Pintilie, care era lângă mine. L-a întrebat încă o dată dacă mai crede în Dumnezeu şi în Legiune. Pintilie, care era atât de slăbit că nu mai putea mişca, a mai avut puterea să clatine din cap un “da”categoric. Atunci, demonii care-l stăpâneau pe Zaharia s-au năpustit asupra lui, şi l-a lovit timp de o oră cu toate instrumentele de tortură, până când nu mai semăna a om. Apoi l-a aruncat pe prici, unde nu mai putea sta decât rezemat de mine şi de Tudose. După această ispravă, Zaharia a plecat din cameră, să raporteze lui Ţurcanu şi Zeller că ordinul lor a fost executat.

În acest timp, Pintilie a avut o revenire spirituală care ne-a îngrozit. În clipa aceea sufletul lui călătorea parcă printre aştri. Iată ultimele lui cuvinte, care îmi sună şi azi în urechi, şi-mi vor suna până voi închide ochii. “Văd printre aştri…”apoi şoptit, încât nici eu, nici Tudose sau Gelu Gheorghiu nu am putut desluşi ce spunea. “Am ajuns în galaxia lui Halas şi văd…”Şi vocea lui a încetat. În acel moment am fost convins că Pintilie înnebunise, şi aşteptam cu toţii să-şi dea sufletul. În camera 3 subsol domina tăcerea, groaza înaintea morţii.

Trăiam şi noi acum cu frica şi groaza că vom înnebuni înainte de a fi ucişi, ca Pintilie.

(…) Pintilie nu se mai sprijinea de mine şi Tudose, nu mai răsufla, era căzut cu faţa pe prici. Am imaginea clară a momentului când a fost tras de un picior de pe prici, şi a căzut ca un buştean pe ciment, iar apoi a fost tras de picior şi scos afară”(p. 142-143). Vizualul şi auditivul, mişcarea şi staticul, lumea exterioară şi cea interioară, raţionalul şi iraţionalul, nararea şi cuvântarea, toate concură în aducerea tragediei desfăşurate în faţa privirilor lăuntrice ale cititorului.

Aş insista puţin asupra metehnei-semnal a gorilei cântătoare Zaharia, cazul fiind ieşit din comun prin jocul scenic al personajului, ce-l binedispunea, în mod paradoxal, pentru o comportare categoric opusă. Să fie vorba despre un cinism feroce? Să fie vorba despre tentativa lui de a uita, cu o clipă înainte, ceea ce se pregătea tocmai să făptuiască? Să fie vorba despre un mijloc de a-şi aduna curajul necesar pentru a-şi duce misiunea barbară la bun sfârşit? În cazul său e ilustrată zicala: extremele se ating, mai bine decât în orice alt exemplu. Cât despre minunile spiţei, care şi-au ştiut înălţa sufletele până în zona creativităţii celei mai diafane, aceea a exprimării prin inefabil, a exprimării muzicale, câtă ruşine trebuie să resimtă aflând în ce chip le era folosită inspiraţia, dacă le-ar parveni această informaţie…

Zaharia (…) n-a mai întrebat pe nimeni nimic, ci a aruncat ciomagul pe prici şi ca de obicei a început să fredoneze sau să fluiere diferite melodii, care de care mai plăcute. Am mai spus că, atunci când cânta, faţa i se transforma în faţă de om, dar din momentul când înceta, ea devenea bestială că îţi era groază să-l priveşti. Ura, revolta, mânia, cinismul şi bestialitatea de lup încolţit gata să-şi sfâşie victima, toate i se citeau pe chip. Dezlănţuirea lui Zaharia se manifesta apoi cu o putere fizică care nu mai era a lui, ci a demonilor care îl posedau. Dezbrăcat de cămaşă şi cu ciomagul pe care-l schimba cu centironul sau cu biciul, a început să ne zdrobească pe toţi în aşa hal, de parcă am fi fost nişte buşteni de lemn. După stingere, Zaharia a făcut singur, toată noaptea de planton, fredonând sau fluierând un repertoriu foarte bogat de arii”(p. 131). Ce a urmat nu mai contează, ci doar legătura dintre ‘pregătire’ şi explozie.

Despre ce elevi a fost vorba cu câteva pagini mai sus şi care este însemnătatea lor în economia mărturisirilor? Pomenirea lor aduce în primul plan poate cea mai interesantă observare de sine a autorului, aceea a decăderii personale comparată cu tăria altora din jurul său şi a redobândirii de sine.

Trebuie să ne întoarcem din drum în prima cameră unde a fost el depus în penitenciarul Piteşti, celula 18; acolo a vieţuit alături de Costache Oprişan, şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară şi de Alexandru Munteanu, şeful studenţilor legionari de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Pentru a înţelege cele ce au urmat, este necesar să aflăm că cel dintâi, student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, fusese în Germania, unde îşi dedicase timpul studiului, şi reprezenta o capacitate rar întâlnită la tinerii de vârsta sa. Cei doi colegi l-au rugat să atace pentru ei o introducere în istoria filosofiei. “Expunerile lui erau făcute de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi atrăgătoare, încât opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară.

Cele 11 luni, cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare” (p. 69), deci din toată detenţia, recunoaşte cu căldură şi sinceritate înduioşată autorul.

Conduşi în camera demascărilor, supuşi unei torturi permanente timp de o săptămână, preschimbaţi în carne hăcuită şi zoi de sânge, “în sâmbăta care a urmat s-a produs şi inevitabila cădere”(p. 90). Costache Oprişan fu legat de picioare cu o funie. Munteanu primi un ciomag şi, la poruncă, izbi în tălpile celui întins – acestea îi fuseseră indicate, restul corpului nemaiputând primi nici o lovitură -, izbi fără prea multă vlagă, deoarece nu mai avea putere. Iosub urmă la rând să-şi lovească prietenul. O făcu în câteva rânduri. “După aceea a scăpat ciomagul din mână spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap şi cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbuşit şi a fost dus în lovituri de picior până în colţ(…) .

Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci şi nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit şi judecat în acea clipă) l-am auzit pe Prisăcaru strigând: “Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie, că este un mare şef legionar”. (…) Lunguleac s-a apropiat de mine şi m-a izbit în faţă cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: “Loveşte-ţi profesorul, banditule, că de nu, te omor eu aici”.

Ştiu că am lovit dar nu în faţa ameninţării ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai gândi şi raţiona. (…) Am lovit omul pentru care aş fi fost capabil să merg la moarte. Cu voie sau fără voie, încet sau tare, nu mai are importanţă, ci faptul că am lovit contează şi de aici a început căderea” (p. 91). Crearea acelei “confuzii”speciale duce la formarea ‘mediului raţional’ în care se poate naşte ‘obedienţa’ de robot. Asistăm, datorită preciziei analizei la care s-a supus Dumitru Bordeianu ulterior, la fracţiunea de secundă când omul e deposedat de sine însuşi şi devine unealtă perfectă o voii potrivnice aparţinând altcuiva.

Veni momentul să lovească şi Comşa. Refuză! “Refuzul lui de a-şi lovi şeful şi camaradul i-a zguduit pe toţi (…). Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele şi deci nu putea să-l lovească. În urma acestui dublu refuz, Comşa a fost legat de picioare şi au fost chemaţi unii dintre elevii de liceu, fraţi de cruce, să-l lovească. În urma gestului de mai înainte al lui Comşa, doi dintre elevi au refuzat ordinul” (idem). Împreună cu Comşa suferiră purgatoriul.

Important pentru ceea ce urmărim este reacţia lui Bordeianu, în ea căutând trăirile sutelor de tineri care s-au văzut aruncaţi în afară din ei înşişi, în hăul descompunerii morale, de care suntem apţi toţi, fără a fi conştienţi de aceasta.

Nu ştiam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi, dar văzând gestul lui Comşa şi al lui Oprişan, şi mai ales al celor doi elevi, m-am revoltat pentru prima oară împotriva mea şi m-am desconsiderat ca nimeni altul; fusese de fapt începutul căderii mele.(…) Dacă n-ar fi fost atitudinea (…lor) , aş fi putut crede că toţi studenţii au fost nişte criminali. Comşa, Oprişan şi cei doi elevi m-au trezit la cea mai crudă realitate”(p. 91-92).

Şcoala caracterului (ce cumplită era ea în acele condiţii, pe buza morţii!) nu se încheiase. “Se zice că prima greşeală este cea mai grea de făcut, pentru că în momentul când ai făcut-o, lanţul greşelilor a fost declanşat şi căderea nu mai poate fi oprită.

În mintea mea se desfăşura un proces, al cărui conţinut era următorul: dacă Ieronim Comşa, Costache Oprişan, precum şi cei doi elevi, au avut curajul şi tăria să refuze de a lovi, iar eu m-am supus ordinului din slăbiciune şi neputinţă, însemna că eu voi ajunge chiar mai rău decât Virgil Bordeianu (tizul său; unul dintre călăii notorii; n. n.). Şi în acele momente de descumpănire am jurat, în sinea mea, să încerc şi iarăşi să încerc, cât timp voi mai putea, să nu mai lovesc şi să cer numai ajutorul lui Dumnezeu, să mă întărească şi să-mi dea putinţa de a răbda” (p. 92).

Una este decizia nobilă luată de a răbda şi alta este să …te mai poţi răbda după cele săvârşite! “M-am întâlnit cu Oprişan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutam, cu un deosebit respect, dar nu m-am mai putut uita în ochii lui. În momentul când îl salutam şi el îmi răspundea, nu am avut tăria, nici curajul, să mă duc şi să-i cer iertare”(idem).

Şi, pasul imens de reapropiere de acel sine însuşi ce îl reprezenta cu adevărat a fost străbătut. Când Străchinaru a fost pus să-l bată pe Bordeianu şi a refuzat, i s-a cerut, drept urmare, celuilalt să-l bată pe el. Iar Dumitru Bordeianu s-a învins şi a refuzat la rândul său să fie obedient. Ambii fură daţi pe mâna altora şi-şi încasară plata demnităţii. Între timp, avusese exemplul a cinci elevi ce nu cedaseră îndemnului de a scăpa de tortură prin torturarea altora. “Fiecare s-a comportat şi acţionat în funcţie de “genele”lui sufleteşti, de zestrea lui morală şi în primul rând de credinţa lui în Dumnezeu, de dragostea faţă de El şi faţă de semenul său”(p. 96). Observaţia este capitală, fiindcă vine nu de la cineva care habar n-are ce au însemnat torturile reeducărilor, ci de la omul care a căzut şi s-a redresat, care a văzut sute de inşi căzând şi zeci care n-au bătut şi i-au devenit exemplu! Evoluţia trăirii poruncii lui Hristos, pentru Dumitru Bordeianu, în această relaţie, este atât de spectaculoasă încât, mai târziu, printre altele, a trecut şi prin următoarea cumpănă.

Într-o bună seară, aproape de ora nouă, s-a întors Zaharia de la camera 4 spital, fredonând câteva cântece. S-a oprit în dreptul priciului meu şi mi-a zis să-l urmez. M-a dus şi m-a instalat pe priciul comitetului de tortură, m-a legat de mâini şi de picioare şi s-a adresat celorlalţi: “Veniţi să vă îmbrăţişaţi camaradul, care v-a fost şef de cameră şi nu a vrut să bată”. (…) Mărturisesc însă cu frica lui Dumnezeu că niciodată până atunci nu m-am simţit totuşi mai aproape de oameni şi mai afectuos faţă de ei, ca în acea noapte de neuitat. În loc să trăiesc ura şi răzbunarea, trăiam plăcerea şi satisfacţia – s-ar părea paradaxală – că cei care mă loveau nu o făceau din ură, ci pentru că erau înnebuniţi, constrânşi şi torturaţi să facă ceea ce făceau. În clipa aceea i-aş fi strâns în braţe şi le-aş fi sărutat rănile şi vânătăile de pe corp. Nu m-am uitat şi am închis ochii, să nu văd cine mă lovea, pentru că în aceleaşi împrejurări şi eu îl lovisem pe cel mai drag şi stimat camarad, pe Costache Oprişan, la camera 2 parter. Dimpotrivă, trăiam bucuria că trebuia să-mi plătesc slăbiciunea, cum spunea Bogdanovici înainte: “Frate, aşa se plătesc greşelile”. Şi martor mi-e Dumnezeu că în acele momente nu aveam în sufletul meu nici cea mai mică urmă de ură, de desconsiderare, de repulsie sau vreo dorinţă de răzbunare faţă de camarazii mei; dimpotrivă, toţi îmi erau dragi aşa cum de puţine ori mi-a fost dat să simt” (p. 167-168).

O săptămână a fost lăsat să i se vindece rănile, după care a fost bătut individual. S-au găsit iarăşi eroi ce au refuzat s-o facă. “Cei care au acceptat nu au lovit nici unul cum li se ordona, ci dimpotrivă, eu îi rugam să lovească mai tare, iar ei, cu şiroaie de lacrimi pe obraz, executau ordinul neîntrecând însă nici unul măsura. Jumătate din cameră, cei care refuzaseră să mă lovească, au fost şi ei bătuţi crunt după aceea. Dar durerea mea pentru suferinţa lor întrecea cu mult suferinţa pe care mi-o pricinuiseră cei care mă loviseră. Cine ar putea crede sau înţelege că poţi iubi cu atâta afecţiune pe cel care ţi-a provocat atâta durere? Cei care n-au trecut pe acolo nu vor crede şi nu vor înţelege”(p. 168).

Comentariul meu nu poate aduce nimic nou, fără să întunece oarecum lumina tainică degajată din aceste rânduri nepământeşti; ele şi multe altele mărturisind despre Piteşti şi Gherla se cuvine să intre în Vieţile Sfinţilor şi în orice scriere îndrumătoare pentru viaţa duhovnicească. După cum pe ele sunt datoare să se întemeieze elogiile supreme ce le-ar mai aduce literatura Omului în veac!…

Nu se poate să vorbim despre capacitatea autorului de a trasa etapele decăderii sale şi a tuturora dintre cei aflaţi în aceeaşi  încăpere cu sine, fără să dăm curs şi citării a două torturi complet ieşite din comun, anevoie de închipuit, ce au precedat demascările a tot ce ştiau despre alţi luptători cunoscuţi dar nedenunţaţi în anchetele Securităţii, deci rămaşi în libertate (interesul acelora care au iniţiat reeducările fiind să ajungă pe urmele lor şi să-i aresteze), despre tot ceea ce s-a discutat şi plănuit, eventual, prin alte celule pe unde au trecut şi oroarea de a mărturisi toate intimităţile personale, ale rudelor, ale cunoştinţelor (pentru umilirea publică definitivă a demascaţilor, să li se taie pentru totdeauna posibilitatea de a mai fi adoptaţi drept modele).

Iată în ce a constat această metodă de tortură, care a durat timp de o lună, cu foarte puţine intermitenţe. Tortura era aplicată fiecăruia după un anumit ritual căruia nimeni nu i se putea împotrivi, căci cel destinat supliciului era legat de mâini şi de picioare şi i se punea un căluş în gură, ca să n-o mai poate închide. Apoi i se turna pe gât până la un kilogram de zeamă de varză sau castraveţi, cu o mare doză de sare. Pentru a neutraliza orice reacţie, un membru din comitet se aşeza pe picioarele torturatului, un altul îl ţinea de cap în timp ce al treilea îi turna saramura pe gât. După o jumătate de zi aveai o senzaţie de sete îngrozitoare. Voi încerca să descriu folosind un limbaj cât mai potrivit cu situaţia, ca cititorul să-şi poată face o cât de vagă idee despre această tortură”(p. 135; subliniem dorinţa autorului de a transmite cu exactitate cititorilor trăirile sale, cu toate că elaborarea textului nu atinge acest grad de claritate râvnit, după cum menţionam cu privire la ediţia iniţială, ceea ce nu înseamnă că, în multe pasaje, cum este şi cel de faţă, puterea evocării sale n-ar zgudui, în pofida stângăciilor şi a repetiţiilor ce nu dispar). “Dacă puteam suporta foamea, bătaia, durerea altor torturi, în schimb setea era ceva mai presus de durere. Nu aveam altă apă să bem decât cea din felul de mâncare, care însă nu ne putea potoli setea. După trei-patru zile aveam toţi buzele uscate şi sângerânde, din cauză că ni le lingeam până ce crăpa pielea pe ele. Până şi limba era uscată din lipsă de salivă. În faţa ochilor defilau râuri, izvoare şi cascade de apă dulce care ni se revărsau în gură. Niciodată în viaţa mea nu am visat atâtea râuri, izvoare şi cascade frumoase ca cele ce mi se scurgeau în gură ca să-mi potolească setea. Poet de aş fi fost, nu aş fi putut găsi cuvinte prin care să-mi exprim fericirea ce mă cuprinsese în vis la vederea atâtor râuri şi izvoare. Ne-am deshidratat atât de mult încât feţele noastre aduceau a măşti mortuare. Doamne! Cât de cumplită şi epuizantă ne era setea!

Se apropia Crăciunul iar noi eram torturaţi de sete de mai bine de două săptămâni. Mulţi dintre noi am băut saramura fără a fi forţaţi, deoarece în timpul operaţiei forţate riscam să ni se scurgă în plămâni zeama. Până la urmă însă toţi beam porţia rezervată de parcă am fi băut apă dulce. Atmosfera din cameră se putea citi pe feţele noastre. Eram capabili atunci de orice şi atât de înspăimântători încât te întrebai dacă aveai în faţă fiinţe umane sau alte arătări. Nu mai aveam salivă în gură iar mucoasa bucală şi limba erau uscate şi crăpate că îţi venea să urli. Faringele, şi el uscat, te ardea ca focul dându-ţi incontinuu o senzaţie de vomă chinuitoare. Uneori aşteptam cu o deosebită nerăbdare să ne aducă şi zeama ca să ne mai potolească setea. Şi atunci, pentru a ne mări supliciul, au redus cantitatea de zeamă mărind însă cantitatea de sare, în aşa fel încât lichidul era un fel de pap. Groaza că nu puteam şti cât va dura această tortură pusese stăpânire pe noi. Ni se părea că nu avea nici început nici sfârşit. Mulţi dintre noi ajunsesem la convingerea că ne vor ucide prin însetare, tortură mult mai groaznică decât foamea. Celelalte metode de tortură îţi provocau dureri şi suferinţe de nesuportat, dar tortura prin însetare era atât de chinuitoare că preferam de o mie de ori să fim bătuţi numai să ni se dea apă să bem. Cei din comitet, ca să-şi bată joc de noi, puneau apă într-o gamelă şi ne-o treceau pe la nas. Îmi amintesc de Fag Negrescu, care nu era legionar şi care era mult mai tânăr decât noi. Pe faţa lui se citea însă nebunia de care eram cu toţii cuprinşi. Când unul din comitet a trecut cu gamela de apă pe la gura lui Negrescu, acesta a sărit din poziţia şezând şi smulgând-o din mâna celui din comitet, a fugit cu ea pe prici. Până să-l prindă, băuse toată apa din gamelă. S-a ales cu o bătaie atât de cruntă că nu mai putea sta în nici o poziţie. Şi nici setea nu şi-a potolit-o, sărmanul, pentru că i s-a turnat imediat pe gât atâta saramură câtă apă băuse. Cumplită lecţie, ca nimeni să nu mai îndrăznească să repete gestul lui Fag (…).

În ultima săptămână, cei mai tineri dintre noi nu au mai putut suporta această tortură, nemaiputând sta nici în poziţia fixă. Îţi era mai mare mila de ei să-i vezi în ce stare ajunseseră. La o inspecţie a lui Ţurcanu, poate pentru că şi-a dat seama de starea în care eram, s-a uitat la fiecare cu privirea lui care te îngrozea şi, adresându-se întregii camere, a spus: “Ei bine, măi bandiţilor, aşa o să vă omor şi o să vă ţin numai în chinuri. Clasa muncitoare nu are milă; mila este o stare patologică a bandiţilor de creştini”. Desigur că nimeni nu i-a răspuns. La plecare i-a şoptit ceva la ureche lui Măgirescu, Zaharia fiind absent. Nu am ştiut ce i-a spus, dar în zilele următoare nu ni s- a mai dat saramură iar masa a revenit la “normal”, adică la starea de apă chioară care nu ne putea însă potoli setea. În seara de Crăciun această tortură a încetat.

(…) Celor mai tineri au început să le dea puţină apă, cu câteva zile înainte de încetarea satanicei experienţe.

(…) În ultima zi, Măgirescu şi Păvăloaia, în lipsa lui Zaharia, ne-au dat la fiecare câţiva stropi de apă, să ne mai potolim gura uscată şi crăpată. Dar setea a mai durat încă vreo săptămână,  până ce organismul s-a desărat. Măgirescu, rămas singur în cameră, a venit o dată la mine, m-a luat şi m-a dus la tineta de apă îndemnându-mă să beau. Aşa am băut trei gamele pline şi dacă m-ar fi lăsat, cred că aş fi băut tineta întreagă”(p.135-137).

Crăciunul din 1950 aduse cu sine o culme a degradării victimelor, “din domeniul patologiei”, exclamă memorialistul, de ca şi cum cele relatate până acum ar fi fost roadele unor minţi sănătoase…

În dimineaţa celei dintâi zile a sărbătorii Naşterii Domnului, şeful comitetului, numitul Zaharia, “a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţia fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face în tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare. (…) După ce unii şi-au facut necesităţile în gamelele lor, Zaharia le-a ordonat să se aşeze pe marginea priciului, să-şi ia lingura şi să-şi mănânce fecalele. (…) Mulţi au refuzat să-şi mănânce fecalele iar alţii au avut reflexe de vomă de aveai impresia că-şi vărsau maţele din ei. (…) Unii dintre noi şi-au mâncat fecalele. (…) Din cauza refuzului altora, a început o bătaie cum numai în camera 2 parter trăisem. (…) Mulţi dintre noi am scăpat gamelele din mâini, murdărind în acelaşi timp şi priciul cu fecalele care degajau un miros greţos. Cei care vărsaseră fecalele pe ei au fost duşi la WC să-şi spele hainele pătate, iar fecalele căzute pe ciment au fost strânse cu pumnii şi aruncate în tinetă. (…)

Cei care au fost sortiţi să-şi mănânce fecalele, după bătăile pe care le-au îndurat, erau atât de schilodiţi, că stăteau ca nişte statui nemişcate pe priciuri. Au fost crunt bătuţi şi cei care au avut curajul să-l înfrunte pe Zaharia şi să-i spună că nici cei mai odioşi monştri n-ar fi fost în stare să-şi degradeze semenul într-un chip atât de bestial.

(…) Peste resturile de fecale rămase în gamelele noastre s-a turnat apoi zeama de toate zilele, obligându-ne să mâncăm aceasta scârboşenie. Cu toate că Pintilie şi Nedelcu au refuzat să mănânce, li s-a pus căluş în gură şi li s-a introdus acest amestec pe gât cu linguriţa.

(…) Pe cei ce ştiau să cânte colinde de Crăciun (… Zaharia) i-a adunat pe priciul lung într-un colţ şi le-a distribuit la fiecare hârtiile aduse. Pe ele erau scrise, pe melodiile colindelor, cele mai scabroase cuvinte la adresa Fiului lui Dumnezeu şi la adresa Sfintei  Fecioare Maria.

(…) Au (…) refuzat să cânte aceste monstruozităţi: Pintilie, Nedelcu, Zelică Berza, Reus Gheorghe, Dinescu şi Gelu Gheorghiu. Toţi aceştia au fost supuşi pentru aceasta la groaznice bătăi, iar cântecele au fost intonate toate cele trei zile ale Crăciunului.

A doua zi de Crăciun ne-au obligat iar să ne facem nevoile în gamelele în care mâncam şi din acea zi blestemată şi până la Paştele lui 1951, nimeni dintre noi, afară de cei din comitet, n-a mai avut voie să-şi spele gamelele şi lingurile. De asemenea, apa din tinetă nu mai aveam voie să o bem din ceaşca de pe capacul tinetei, ci trebuia să turnăm apa din ceaşcă în gamela noastră înainte de a o bea. Mulţi dintre noi, ca să mai lungească timpul până când aveau să fie obligaţi să-şi mănânce fecalele rămase în gamelă, se abţineau să aibă scaun. Fapt ce a dus repede la constipaţie care a antrenat şi alte complicaţii grave.

Tot a doua zi de Crăciun mi-a venit şi mie rândul la această degradantă încercare. (…) Ca şi în prima zi, unii dintre noi au avut o puternică reacţie de vomă numai văzând în gamelele din care trebuiau să mănânce, aceste dejecţii. Unii au încercat să-şi închidă ochii, ţinându-se cu mâna de nas, iar alţii n-au putut lua nici măcar o lingură. (…) Oricât am fost silit şi bătut şi oricât aş fi încercat, reflexul de vomă a fost mai puternic şi m-a împiedicat să înghit propriile mele fecale. (…) Până la a treia zi de Crăciun n-a scăpat unul fără să treacă prin această siluire.

(…) În zilele următoare s-a procedat în acelaşi fel şi cu urina, cu rezultate mai eficace. Culmea degradării a fost atunci când o parte din noi au fost forţaţi să mănânce fecalele altuia (…) Unii dintre noi au preferat să mănânce propriile fecale, pentru a nu fi obligaţi să le mănânce pe ale altuia. Această siluire paranoică a durat vreo trei săptămâni, iar pentru alţii câteva luni, timp în care am fost atât de crunt bătuţi pentru că refuzam să ne supunem, încât aceste săptămâni au fost pentru noi începutul unui delir colectiv.

Anul Nou 1951, după mărturisirile de mai sus, refuz să mi-l mai amintesc.

În aceste săptămâni de oroare, Pintilie şi Nedelcu au fost atât de sălbatic torturaţi, că primul a murit iar celălalt a înnebunit (p.138-141).

Nu are rost să ducem mai departe această investigare a scrierii lui Dumitru Gh. Bordeianu. Este memorialistul reeducărilor cel mai patetic, cu darul cel mai bogat al evocărilor, fie umane, fie de trăire, el este cel mai subtil observator al drumului încâlcit străbătut de psihicul uman în căutarea de sine, iar truda sa în redactare a fost pe deplin răsplătită prin opera sa, care a primit şi generoasa stilizare a profesorului şi romancierului Marcel Petrişor, devenind astfel mai accesibilă lecturii.

Tags

Related Posts

Share This

1. Tendinta ordonarii la Dumitru Gh. Bordeianu

MĂRTURISIRI DIN MLAŞTINA DISPERĂRII (cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla), volumul I: PITEŞTI, volumul II: GHERLA“[Ediţia a II-a îngrijită de prof. Marcel Petrişor; Bucureşti, Editura Gama, 1995] ocupă un loc aparte în cadrul memorialisticii reeducărilor, prin scopul lor ce le deosebeşte de celelalte scrieri ale domeniului, scop nemărturisit direct, însă mereu readus în conştiinţa cititorului. Este vorba despre nevoia autorului de a explica limpede şi cutremurător camarazilor din Legiune aflaţi în Occident cele prin care a trecut tineretul studenţesc din rândurile ei în cadrul reeducărilor îndreptate în primul rând împotriva acestuia, în vederea întreruperii legăturilor dintre generaţiile ce şi-au închinat vieţile crezului de extremă dreaptă. E o lămurire scrisă cu sufletul la gură şi cu noduri în gât, cu sudori şi sufocări, memorialistul gâfâind şi pierindu-i încă o dată puterile fizice şi sufleteşti la aducerea aminte a ororilor prin care a trecut, ori în care i-a văzut pe alţii căzând. Aceste dezvăluiri cu adresă concretă şi limitativă au caracter disculpatoriu, datorat scăzămintelor de la morala educaţiei legionare şi creştine ce au fost impuse victimelor, nu doar scăzăminte, ci chiar comportări potrivnice acesteia, pe care autorul se străduieşte să le facă accesibile, prin minte şi suflet, tuturor acelora ce au avut norocul să nu treacă prin sorbul curăţiei şi distrugătorul ei bine chibzuit pentru ratarea definitivă a unor luptători.

Revine ritmic apelul la înţelegerea cititorului din Mişcare pentru situaţia imposibilă prin care au trecut victimele, conţinând totdeauna argumentarea prin motivele de nemairăbdat ale căderii, cum se petrece cu demonstrarea condiţiilor abjurării de la crezul legionar, cu care debutează capitolul LEPĂDAREA. Scriitorul este conştient că scrie o disculpare ce nu se adresează doar contemporanilor săi, ci şi posterităţii legionare.

Conţinutul acestei noţiuni a fost şi este foarte controversat chiar şi de Sfinţii Părinţi, în timpul prigoanelor creştine. Lepădarea de la Piteşti a tinerilor legionari de Mişcarea Legionară a îmbrăcat forme mult mai complexe decât lepădarea făcută în condiţii obişnuite de viaţă, de cine ştie cine şi ce.

Cu toată drama lor, demascările eu mi le explic mistic. Noi cei ce am trecut prin Piteşti şi Gherla am fost şi vom fi acuzaţi de laşitate poate de către camarazii noştri, iar duşmanii vor avea motive să ne arate cu degetul pentru ce am făcut. Noi vom răspunde în primul rând camarazilor noştri în viaţă încă, precum şi celor ce vor veni după noi: Da! Noi am fost slabi şi neputincioşi şi o mărturisim. Dar nu din frică de moarte, moarte pe care o doream în fiecare clipă, ci din groaza de a nu ne pierde minţile ca Pintilie, Nedelcu, Şoltuz, Ionescu etc… Să trăiască în aceleaşi condiţiii şi cei care ne acuză această teroare şi groază şi atunci vom mai vorbi. Aceia dintre noi care au fost ucişi au răscumpărat însă prin jertfa lor slăbiciunile noastre. Legiunea va trăi prin martirii, eroii şi luptătorii ei. N-ar fi rău să afle cei care continuă să ne acuze, că noi doream moartea în orice clipă, fără a fi lăsaţi însă să murim sau să ne sinucidem. Scopul torturii în esenţa ei a fost să nu ne ucidă pe noi, pentru că această crimă ar fi fost considerată genocid, ci să facă din noi nişte ucigaşi şi informatori notorii. Celor ucişi dintre noi, medicii închisorilor le-au emis certificate de deces false, deces survenit nu în urma torturilor ci în urma unui atac de cord. Medicii din lagărele de concentrare naziste au fost într-un fel mai umani, îngăduind moartea, pe câtă vreme medicii comunişti de la cabinetele medicale din închisori, agenţi ai Securităţii şi rivalizând în crime cu Ţurcanu, au împiedicat-o, ca să facă chinul mai mare.    

Duşmanilor noştri care ne-au prigonit când ne vor aminti sarcastic că “Moartea, numai moartea legionară ne este…”le vom răspunde printr-o întrebare: Ce au făcut ei oare în regimul comunist din România? Noi ştim foarte bine ce au făcut şi de aceea îi întrebăm: Eroii şi martirii lor unde sunt? în colaborare şi complicitate la atâtea crime? Dacă ar fi fost şi ei încercaţi cu sute de ciomege peste trupul lor ce ar fi devenit?

Nu cerem de la oameni nici iertare, nici înţelegere, căci compătimirile nu mai încălzesc inimile. Este atât de uşor să acuzi atunci când tu nu ai fost atins nici măcar cu un deget!”(p. 175-176).

Poate aceasta să fie raţiunea pentru care memorialistul se scutură de sarcina redactării unor memorii complete asupra celor suferite în comun, el refuzând – teoretic – a discuta trecerea prin reeducări a celor care nu erau legionari. “Se vor întreba, cei ce vor avea răbdare să citească aceste rânduri, de ce nu mărturisesc nimic despre alte categorii politice de tineret, care au trecut prin Piteşti – Gherla. Iată motivul. N-am autoritatea, calitatea şi dreptul să scriu şi să vorbesc despre alţii, căci, dacă aş face-o (aşa cum au făcut-o alţii, care nici măcar n-au trecut prin Piteşti – Gherla etc…) ar trebui să-i acuz pe unii, să-i scuz sau să-i părtinesc pe alţii, mărturisirile atunci nemaifiind făcute în frica lui Dumnezeu. Celelalte categorii politice de tineret, care au trecut şi ele prin Piteşti – Gherla, au şi ele în definitiv dreptul să vorbească despre cele întâmplate lor.

Eu nu vorbesc decât de camarazii mei şi de mine şi aş dori ca fiecare să vorbească despre ai lui”(p. 4-5). Ceea ce nu-l face să abdice uneori de la programul său (ce-l distinge între ceilalţi memorialişti, minus Octavian Voinea), atunci când chinurile sau eroismul unui nelegionar îi stârnesc mila sau admiraţia. Această discriminare a suferinţei generale din încăperile de tortură ridică anumite întrebări legate de tonul creştin al povestirii şi chiar în legătură cu corespunzătoarea trăire a dragostei pentru semeni, văzuţi global, aşa cum a fost predicată de Hristos şi este de aşteptat în urma recunoaşterii misticismului ca trăsătură psihologică majoră a naratorului.

Din datele autobiografice anterioare arestării din 1948, risipite în “Mărturisiri din mlaştina disperării (Cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla”), deducem că autorul (n. 1921) provine din rândurile unei familii cu destul de numeroşi copii: Ion – student la Politehnică, legionar -, Vasile – jandarm -, Alexandru, Mihai şi Constantin, brusc implicaţi în drama fratelui lor Dumitru, student la Medicină în acelaşi oraş. Cei trei din urmă, aflaţi în gazdă pe Str. Săulescu nr. 18, în Iaşi, vizitaţi pe data de 12 iunie 1948 de comisarul şef Ciochină, un comisar ajutor şi un sergent de stradă, ameninţaţi cu pistolul să spună unde putea fi găsit fratele lor Dumitru, legionar, cedară, mai bine spus cel mic, de 11 ani, Constantin, se sperie şi vorbi. Fură luaţi ostatici cu anasâna, ajunseră în str. Florilor nr. 2 (Dumitru, deşi în plină sesiune de examene, se adăpostea aici la nişte prieteni), de unde, după arestarea lui, fură eliberaţi, mai puţin Alexandru, cel mai în vârstă, plauzibil a se fi preocupat şi el de politică – bănuiau oamenii legii nelegiuite.

Dumitru Gh. Bordeianu fusese admis la Facultatea de Medicină în toamna anului 1946 şi de la începutul anului universitar trecuse la desfăşurarea şi a unei activităţi politice, în cadrul Corpului Studenţesc Legionar al Universităţii ieşene; la arestare, era şef de unitate al anilor I şi II şi se afla în subordinea lui Dumitru Moisiu. Poliţia Iaşului nu-i cunoştea activitatea clandestină, de aceea nu l-a căutat în noaptea de 14-15 mai 1948, când fu ridicată majoritatea studenţilor şi elevilor cu înclinaţii de dreapta. În schimb, Siguranţa din Fălticeni, pe listele căreia se afla consemnat numele său, a făcut o descindere în casa lui părintească, unde nu fu găsit.

Limba memoriilor, în ediţia princeps, este aproape de neînţeles; pentru această raţiune a fost necesară ‘stilizarea’ textului de către un scriitor, Marcel Petrişor (care a participat la limpezirea – neconsemnată în acel caz – şi a textului prietenului său Oct. Voinea, prezentat mai departe). Această deficienţă este compensată de aspiraţia autorului stabilit în Australia la ordonarea materialului înfăţişat cititorului şi cu acest prilej a întregii tragedii studenţeşti române petrecută în timpul reeducărilor, înainte şi după ele. Cartea dă seama de mai mult decât de o cumplită aventură personală; ea pretinde şi izbuteşte în oarecare măsură să lumineze întreg valul suferinţelor ce a potopit studenţimea legionară moldoveană aflată pe un teritoriu ce urca din judeţele Vaslui şi Bacău până la frontiera de miază-noapte moldoveană şi bucovineană.

Dacă exprimarea în română a autorului este deficitară, din În loc de prefaţă ne întâmpină şi o gândire neobişnuită cu filosofarea, a cărei strădanie de a explica premizele metafizice ce stau la baza scrierii abia începute este dezordonată şi insuficient de adâncă, de unde neconvingătoare. Citez din motivarea actului memorialistic al lui Dumitru Gh. Bordeianu.

Deasemenea, le scriu (memoriile; n. n.) şi pentru toţi cei ce cred în Dumnezeu, şi pentru toţi cei cinstiţi şi de bună credinţă, ca să cunoască şi să înţeleagă şi ei, de câtă ură, minciună şi bestialitate, a fost şi este în stare o ideologie – ideologia comunistă – provenită nu de la oameni, ci de la diavol.

Ce se poate opune dragostei, adevărului, luminii şi blândeţii, decât ura, minciuna, întunericul şi bestialitatea?

Comunismul nu este decât prezenţa Satanei pe pământ, iar comuniştii au făcut din ideologia lor, o religie; această religie, în opoziţie cu cea creştină, nefiind decât religia urii, a minciunii şi a crimei, ridicate la rangul de “virtute”. Şi nu se răspândeşte decât prin minciună, neîncredere, teroare şi frică.

Pe plan spiritual, este dezumanizarea omului, iar pe plan material. mizerie, foamete şi lipsă.

Cum s-ar putea explica altfel atâta ură, bestialitate şi cinism, transformate în plăcerea sadică de a-ţi chinui semenul şi a-l ucide?

În comunism, vrei nu vrei, trebuie să zici şi să faci numai ceea ce ţi se ordonă. Nu trebuie să gândeşti, nu trebuie să judeci, voinţa şi libertatea nu mai există. Iar, dacă nu, pentru consolidarea puterii, închisori, gulaguri, lagăre, canale, deportări, domicilii obligatorii sau forţate şi degradarea, siluirea conştiinţei, pierderea demnităţii umane, robotizarea şi dirijarea tuturor acţiunilor.

Aşa s-a făcut comunismul, Dumnezeu”(p. 3).

Regăsim teoria ‘însatanizării’ (cum am auzit spunând un bătrân ţăran) enunţată, de data aceea, cutremurător de Gh. Calciu, în prefaţa la cartea lui D. Bacu, şi care va fi reluată de Oct. Voinea într-a sa, ca explicaţie a inacceptabilului de către raţiune şi de bunul simţ.

Dumitru Gh. Bordeianu este unul dintre memorialiştii detenţiei sub comunism conştienţi de limitele lor estetice: “Mărturisirile acestea nu au (…) pretenţia unei scrieri literare”(p. 4). Când însă încearcă să explice ce sunt de fapt, porneşte cu avânt şi sensibilitate, pentru a se încurca imediat în fluxul unor idei neajunse în pârg şi, deci, ce nu transmit câte ar vrea s-o facă: “Ele sunt bucăţi rupte din sufletul şi conştiinţa unor tineri luptători, cinstiţi înaintea lui Dumnezeu, şi cinstiţi cu ei însăşi (sic!); tineri care şi-au pus tot ce aveau mai bun în ei, în slujba ideii de dreptate, de libertate şi de credinţă”(idem). Să înţelegem de aici că, asemenea lui Bacu, autorul a făcut efortul de a aduna mărturiirile celor trecuţi prin reeducări, pentru a le lăsa viitorimii? Pentru că pasajul continuă cu lauda luptei celor “conştienţi de menirea lor istorică, care şi-au slujit Neamul şi Biserica lui Hristos împotriva comunismului”(idem), ne întrebăm dacă nu cumva avem în faţă o istorie a opoziţiei armate la dictatura roşie şi nu o sfâşietoare prezentare (cum şi este lucrarea) a torturilor suferite de acei tineri din partea reeducatorilor.

Mai târziu, Dumitru Gh. Bordeianu regăseşte tonul confesiv, interiorizat, necesar: “Sufletele celor plecaţi dintre noi m-au îndemnat să scriu, să scriu tot aşa cum a fost” (p. 5). Şi, pornind de la această tonalitate, firul amintirilor dezastruoase e pregătit să se depene.

Hazardul cronologiei evenimentelor face ca Bordeianu să fie aruncat de cum ajunge în cetatea penitenciar a Sucevei în aceeaşi celulă cu un student la Facultatea de Agronomie din Iaşi, din anul III, pe nume Alexandru (Ţanu) Popa. El este unul dintre personajele ce vor atinge culmea odiosului în conştiinţa victimelor din reeducări. Pentru moment, acest fost coleg de clasă cu Şura Bogdanovici, la Soroca, şi bun prieten al lui, e doar un tovarăş de celulă enervant, sâcâitor prin faptul că preia totdeauna rolul aceluia care contrazice când participă la o discuţie, sau se închide în sine cu încăpăţânare şi vanitate, refuzând orice comerţ ideatic, ori de ajutorare la nevoie; iar nevoile nici nu se pot descrie, deoarece bătăile din cursul anchetelor sunt dintre cele mai sălbatice, codeţinuţii revenind cu trupul şiroind de sânge şi incapabili să se mai menţină în picioare măcar.

Biciuit de aspiraţia de a clarifica tot ce ştie despre reeducări, sufocat de grabă, Dumitru Gh. Bordeianu se pripeşte să pună în ordine toate informaţiile pe care le are la îndemână cu privire la Ţanu, după ce schiţează un portret al celui arestat în aceeaşi zi cu el, portret suficient de apăsat în negru încât să ne rămână înscris pe filmul informaţiilor.

Ca om, era de un orgoliu şi de un sadism feroce. Cei doi muncitori cu care mai eram în celulă, legionari încercaţi, cu credinţă în Dumnezeu şi mult bun simţ, ne-au spus când Popa lipsea de acolo, că acesta, nu numai că nu era legionar, dar nici măcar om nu era, ci dracul în persoană. În celulă însă era tăcut, foarte atent la ce discutau alţii, şi când intervenea în discuţii, avea o deosebită plăcere să discute în contradictoriu. Nu s-a pronunţat niciodată clar, de crede sau nu în Dumnezeu. În discuţii cu diaconul Eftimie, despre probleme teologice, susţinea întotdeauna contrariul. Era, după părerea tuturor, un ateu convins. Ancheta lui a durat câteva zile, şi se vedea după faţa lui, că nu luase nici măcar o palmă. Nimeni nu i-a pus nici o întrebare şi nici el n-a spus nimic.

Iată câteva observaţii, în legătură cu acest individ:

- S-a ataşat de Legiune, datorită marei personalităţi a lui Bogdanovici.

- La anchetă n-a fost bătut.

- Atitudinea lui din celulă, faţă de camarazi şi Legiune, un mutism desăvârşit, îţi dădea imediat de gândit.

- A luat o condamnare mică, corecţională, de 7 ani.

- Când a început reeducarea la Suceava, a fost printre protagonişti, alături de Bogdanovici.

- La Piteşti n-a luat nici o palmă, dimpotrivă, a fost alături de Ţurcanu, autorul fizic al morţii lui Bogdanovici.

- A plecat de la Piteşti la Gherla în iarna lui 1950, unde a devenit şeful demascării . Aici s-au comis fapte care au depăşit Piteştiul.

- Când am venit toţi studenţii cu condamnări mari, de la Piteşti la Gherla, el îşi disputa cu Ţurcanu şefia demascărilor.

- A fost dus de la Gherla la Jilava, odată cu Ţurcanu.

- A făcut parte din lotul lui Ţurcanu, dar el nu a fost executat. Tot el a fost acela care a dat declaraţie că reeducarea de la Piteşti şi Gherla a fost făcută din ordinul pe care l-a dat Horia Sima legionarilor, prin Vică Negulescu.

- A fost martorul acuzării în procesul lui Vică Negulescu, unde a susţinut cele declarate mai sus. (La acest proces, marele merit îl are Gheorghe Calciu, care cere, în instanţă, să vină generalul Nicolski, şeful Securităţii, cu care Calciu a stat de vorbă la Piteşti, şi care, bineînţeles, n-a venit).

- După acest proces, Popa Ţanu a fost adus la Aiud şi eliberat înainte de decretul din august 1964.”

Această ştire despre transportarea lui Alexandru Popa imediat după proces la Aiud este eronată. Respectivul a fost internat în casimca Jilavei cu toţi cei din procesul reeducărilor care  n-au fost împuşcaţi odată cu Ţurcanu.

La plecarea mea din ţară, în 1989, se găsea la Sibiu, făcea pe contabilul şi era mare informator” (p. 13-14).

Aş adăuga la cele de mai sus şi disciplina de temniţă pe care şi-o impunea Ţanu Popa (sau ura sa împotriva celorlalţi). Bordeianu a primit de la o tânără arestată o pâine; degrabă a rupt-o şi a împărţit-o între colegii din cameră. “Popa Ţanu nu a vrut să primească”(p. 35).

În mod vădit, lista anterioară constituie o fişă pregătitoare redactării, introdusă aici pentru că nu i se găsea un loc potrivit, iar autorului nu-i venea să renunţe la ea. Comparată cu Cazul Gioga, plasat la locul cuvenit – este vorba de ancheta extrem de dură suferită de acesta, culminând cu introducerea trupului său, rană deschisă, în etuvă -, sare în ochi lipsa de concordanţă între cele două “cazuri”ce se urmează la distanţă mică. Dar nu greşelile de construcţie a memoriilor au importanţă, ci portretul autorului deductibil din cele prin care a trecut.

Ca mulţi deţinuţi obişnuiţi, şi Dumitru Gh. Bordeianu, în  pofida pregătirii ştiinţifice, e remodelat de condiţiile speciale psihice impuse de disperare. Am constatat din propria-mi experienţă că deţinutul – abstras din lumea evenimentelor prin care trece naţia sa şi omenirea -, din nevoia de ştiri, ajunge pradă fenomenului oniric, confundat cu un sac de veşti ce se deschide cu zgârcenie în timpul somnului, de unde visătorul socoteşte a extrage semnale asupra viitorului său, raţiunea fiindu-i lipsită de datele realităţii ce ar putea fi legate cap la cap în căutarea unei concluzii.

În noaptea dinaintea confruntării cu Moisiu, am avut un vis urât. Îl vedeam parcă pe Moisiu, plin de sânge, desfigurat şi privindu-mă cu multă ură. Nu cred în vise, dar a doua zi după acest vis, înainte de prânz, s-a deschis uşa celulei şi un gardian (…) m-a invitat să-l urmez. (…) Spre surprinderea mea, l-am văzut pe Moisiu, singur în birou. Era tuns şi cu o faţă care mă înspăimânta. S-a uitat la mine şi eu la el, fără să schiţăm nici un gest. Peste puţin timp intră apoi şi comisarul-şef, care coordona anchetele camarazilor arestaţi de la Facultatea de Medicină din Iaşi. S-a uitat mirat la mine şi m-a întrebat, dacă eu sunt Bordeianu, student la Facultatea de Medicină din Iaşi. La răspunsul meu afirmativ, mă întreabă dacă-l cunosc pe Moisiu, arătând spre şeful meu pe Facultate. I-am răspuns că nu-l cunosc. A pus aceeaşi întrebare şi lui Moisiu. Acelaşi răspuns negativ şi din partea lui. În concluzie, comisarul-şef, ca un avertisment, ne zice: “Poate o să vă cunoaşteţi!”. Cu aceasta am fost readus în celulă, îngrozit de ceea ce văzusem pe chipul lui Moisiu”(p. 29). Povestitorul a luat hăţurile naraţiunii în mâini sigure şi crează un coşmar în alt coşmar; căci ce este, în prezentarea sa economicoasă şi cu atât mai impresionantă, întâlnirea între patru ochi a celor doi luptători dacă nu o continuare a visului cel urât? Apariţia anchetatorului, care nu rosteşte decât o propoziţie repetată urmând unei întrebări de identificare, este şi ea demnă de un ulei de Dali, o apariţie ameninţătoare ce s-ar putea topi în aer imediat după ultimile cuvinte; din păcate, întreaga realitate a temniţelor este coşmarescă, dar nu oricine istoriseşte despre ea are harul de a-i scoate în evidenţă această tensiune nocturnă şi ireală, aşa cum o face aici autorul citit.

Procesul avu loc pe 21 februarie 1949. În boxă se găseau 123 de studenţi (doar de la Medicină). Sentinţa se pronunţă pe 23 ale aceleiaşi luni.

Condamnarea prilejuieşte noi comentarii ce vădesc înclinarea deţinutului către superstiţie, motivată în acelaşi fel ca aplecarea sa de a acorda credit viselor.

Să fie oare, vreo semnificaţie sau vreo legătură, între destinul omului şi anumite numere? În destinul meu, ziua de naştere era 15, numărul celulei 15, precum şi cei 15 ani de muncă silnică, pe care i-am executat până la urmă” (p. 48). Sau: “De la celula nr. 15, gardianul m-a dus la primul etaj, la celula 121 (…). Când am ajuns în faţa uşii acestei celule, am reţinut ultimele două cifre ale numărului – 21 – care corespundeau, în mintea mea, cu ultimele cifre ale anului meu de naştere (1921). Un joc bizar de cifre, de date, atât de semnificative”(p. 50). Discutând despre penitenciarul Piteşti, menţionează că a fost construit de “Armand Călinescu, slugă diavolească şi el, marcat de la natură cu un singur ochi”(p. 62). Se înţelege cât de aproape de clătinarea raţiunii eşti împins de condiţiile izolării şi ale torturii. Această remarcă va motiva, poate, cele ce vom afla că s-au petrecut în reeducări.

Dumitru Gh. Bordeianu are un real talent de a profila caractere şi suflete. Dovada, printre numeroase alte desene în tuşul duios sau aspru al amintirii, este de găsit şi în următoarele rânduri.

Atmosfera din celulă se mai încălzise, şi la propriu şi la figurat. Eram toţi legionari, şi toate discuţiile se purtau în bună înţelegere. Chiar şi frigul din celulă se mai potolise, datorită faptului că eram acum şase în celulă, şi dormeam pe prici, în loc să dormim pe rogojina aşezată pe podea.

Singurul care nu lua parte la discuţii, mulţumindu-se doar să asculte, era bădia Ghiţă. Noi îl respectam, pentru că era în vârstă şi avea un mare trecut de luptă. Într-o bună zi, când discuţiile noastre ajunseseră la un punct mort, bădia Ghiţă, cu o voce caldă, a început să-şi depene şi el gândurile. Voi reda din memorie, cuvintele care au fost pentru mine busola ce m-a călăuzit, tot timpul celor 15 ani de temniţă. “Dragi flacăi! Sunteţi toţi oameni cu carte, mai tineri decât mine, încercaţi şi voi în luptă, dar vă rog ca pe copiii mei, să ascultaţi cu atenţie şi bunăvoinţă, ceea ce vreau să spun. Toţi suntem condamnaţi la ani grei de închisoare şi fiecare am lăsat afară o lume, care a fost lumea noastră şi pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar voi, cei mai tineri, eraţi în curs s-o realizaţi. Toţi ne-am angajat cinstit, slujind un ideal şi o cauză, pe care noi am considerat-o dreaptă. Nici eu, nici voi, cred că nu aţi făcut rău nimănui. Am fost anchetaţi, torturaţi, judecaţi şi condamnaţi după cum ştiţi, dar vă rog, din toată inima, să-mi daţi ascultare. Pentru un deţinut politic, condamnarea e ceva ce poate sau nu să se împlinească. Deci noi, s-ar putea să executăm toată condamnarea pe care o avem sau poate nu. Ceea ce e mai grav însă, e că s-ar putea să facem şi ceva în plus, peste ceea ce am fost condamnaţi. Să fim condamnaţi din nou şi, poate, să şi murim în închisoare. Timpul nostru în închisoare nu este hotărât definitiv. Venim dintr-o lume, pe care ura omenească ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, şi intrăm în alta, care e aceasta. Aceasta şi numai aceasta este de acum înainte lumea noastră. Pentru noi nu există altă lume, decât aceea în care suntem şi trăim aici. Or, pentru a putea trăi şi exista în această lume, dragii mei, trebuie să ştiţi că numai cel ce va avea inimă bună va putea rezista şi înţelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea înţelege ce înseamnă inima bună pentru om, nu va uita niciodată ceea ce am discutat noi, în această zi. Ca încheiere, vă spun: ca să poţi răzbi şi să fii mulţumit şi împăcat în viaţă, cu tine şi cu cei din jurul tău, trebuie să ai inimă bună. Voi faceţi cum credeţi şi cum vă este inima” (p. 50-51).

Surpriza este că această elementară lecţie creştină, raportată ca din gura unui înţelept moşneag din basme, nu ajunge la sufletele tuturora; cel puţin nu la cele ale naratorului şi prietenului său Tudose, oricâtă pregătire creştinească le impunea crezul lor politic (“n-a înţeles-o şi nu o va înţelege niciodată (…); nici eu n-am înţeles această filosofie”; idem).

Este potrivit aici, cu scopul de a scoate la iveală gama largă portretistică ce stă la îndemâna autorului, să cităm şi portretul reprezentantului unei specii opuse aceleia din care făcea parte predicatorul iubirii, bădia Ghiţă Bărbieru. Desenul este mai curând bănuit între sofisticate aluzii, misterioase ameninţări, şi …vorbe de clacă, glumă şi scrâşnire de dinţi.

Cum am intrat în birou am văzut un civil aşezat nu pe scaunul de la birou, ci chiar pe birou, stil american. După fizionomia şi culoarea feţei şi a părului aducea a rus sadea, cum am crezut la prima vedere dar, vorba poetului: “urechea te minte şi ochiul te înşeală”. În momentul când a început să vorbească m-a derutat total. Vorbea o limbă românească perfectă, limba literară a unui om cult din Bucureşti. Şi eu care îl crezusem basarabean. Ce era sigur însă la acest individ era părul blond spălăcit, ochii albaştri, fruntea potrivită, nasul borcănos şi o statură mijlocie de atlet. După înfăţişare părea deci rus, iar după limbă, român curat.

Primul cuvânt ce mi l-a adresat a fost: “O, ce mustaţă răsucită ai, moşule, semeni cu Ştefan cel Mare”. Într-adevăr remarca era obiectivă, pentru că şi camarazii îmi spuneau că după mustaţă semănam cu Domnul Moldovei. M-a invitat apoi să iau loc pe un scaun lângă fereastra cu gratii. Mi-a pus câteva întrebări, dacă am fost în Rusia ca luptător şi dacă am fost decorat. La răspunsul meu afirmativ am constatat că-mi cunoştea bine dosarul de la anchetă. Apoi m-a întrebat cum am trecut prin anchetă şi de ce am luat o condamnare atât de mare, întrebare la care am ridicat doar din umeri. Mi-a întins o ţigară pe care am refuzat-o nefiind fumător. Pe birou era un coşuleţ cu nuci, pe care le crăpa cu un briceag, scotea miezul, îl curăţa şi-l mânca. A făcut această operaţie tot timpul cât am stat de vorbă cu el. Mi-a oferit şi mie dar l-am refuzat. La remarca lui că nu vreau să mănânc de la comunişti şi îl refuz ca şi cu ţigara, i-am răspuns că-i aşa.

Ca urmare, atât atomosfera cât şi vocabularul s-au schimbat pe loc. După alte câteva întrebări banale: cu cine stau în celulă, cum mă simt, cum este masa, m-a întrebat ce funcţie avea Oprişan, la care eu i-am răspuns că el trebuie să ştie mai bine ca mine. A schimbat tonul: “He! he! stai cu şefi mari, “Mustaţă”. Iar la întrebarea: “Ce discutaţi, “Mustaţă”? i-am răspuns că despre femei.

- Discutaţi şi voi legionarii despre femei?

- Da, câteodată!

- Altceva ce mai discutaţi?

- Da! Amintiri din facultate!

- Ah! Am uitat că sunteţi studenţi!

La întrebarea dacă ştiam câţi studenţi erau  în închisoare, i- am răspuns că eu nu sunt directorul închisorii ca să ştiu. Dar pe secţia unde eram? a continuat el. A urmat acelaşi răspuns negativ din partea mea, spre revolta lui oarecum reţinută.

- Dar nu v-a lăsat gardianul să vă întâlniţi la WC? întrebare la care nu i-am mai răspuns. Mi-am dat seama că ştia ce se petrecea pe secţie. Presupunerea mea că nu întâmplător ne-au lăsat să ne întâlnim la WC, era adevărată: făcea parte din planul lor.

M-a întrebat apoi dacă am scris acasă şi, la răspunsul meu afirmativ, a făcut o remarcă insidioasă, că ne-au făcut înlesniri. I-am replicat: “Nu au fost înlesniri, domnule anchetator!”

- Nu sunt anchetator!

Această afirmaţie mi-a dat de gândit. După modul cum punea întrebările şi cum îmi urmărea mimica, am fost convins că era un poliţist versat şi cunoscător al psihologiei anchetator-anchetat. Vocabularul şi întrebările cumpănite trădau şi faptul că nu era un poliţist oarecare. Înclin să cred şi acum că a fost unul din şefii mari, care cunoştea planul şi desfăşurarea demascărilor, iar prezenţa lui la Piteşti nu era întâmplătoare. S-ar putea să fi fost Nicolski. În nici un caz n-a fost Zeller, pentru că pe el l-am cunoscut mai târziu la Piteşti.

După ce şi-a dat seama că discuţia cu mine nu ducea la nici un rezultat, m-a atacat frontal:

- Măi, banditule! (cuvânt care mi-a rămas şi acum în urechi) tu ai impresia că mă duci pe mine, de-mi răspunzi aşa? Tu nu ştii unde te afli? Tu ştii cine sunt eu? Această expresie i-a scăpat şi am mai întâlnit-o la comuniştii care voiau să intimideze şi să-şi dea importanţă. I-am răspuns că nici nu mă interesa, fapt care l-a enervat mult.

- Bă, banditule! Eu vă cunosc până în pânzele albe şi ştiu ce este în capul vostru de bandiţi!

N-am răspuns. Eram convins că era la curent cu doctrina legionară şi cu modul nostru de a fi, al relaţiilor dintre noi. Într-un cuvânt, individul ne cunoştea pe noi, în timp ce noi nu-i cunoşteam pe ei. După cele afirmate însă în legătură cu noi, am început să fiu mai reţinut şi mai atent la întrebări şi răspunsuri. A vrut apoi să mă provoace amintindu-mi de unele greşeli din trecutul nostru, pentru ca astfel provocându-mă să mă determine să vorbesc.

Văzând că nu mai scoate nici un răspuns de la mine, a schimbat tonul:

- În închisoarea aceasta, voi bandiţilor, sunteţi la ora aceasta în jur de 80% şi căutaţi să-i convertiţi şi pe ceilalţi, atrăgându-i în tabăra voastră ca să-i faceţi legionari.

I-am răspuns cu un “nu”categoric.

- Cum nu? mi-a răspuns el. Ce ai făcut cu Petrovanu şi Negrescu?

- Cu aceşi tineri am discutat numai probleme de concepţie creştină, pentru că eu sunt creştin.

La auzul afirmaţiei mele, că eu sunt creştin, revine cu întrebarea: – Eşti medicinist, cum poţi crede în lucruri care nu se văd?

- Sunt atâtea care nu se văd, reiau eu, şi totuşi există. De pildă, noţiunea de minte, de gând, pe care dumneavoastră nu le puteţi vedea şi totuşi vreţi să ni le cunoaşteţi.

- O să vă ştiu şi gândurile, replică el.

(…) Am reluat discuţia spunându-i că noţiunea de credinţă este un concept care operează acolo unde cunoaşterea fizică cu metodele ei nu poate pătrunde. A abătut discuţia de la această temă.

La întrebarea lui dacă mai sunt legionar, i-am răspuns printr-o altă întrebare:

- Pentru ce am fost condamnat, nu ca legionar? Dumneavoastră ştiţi acest lucru?

- Dar s-ar putea să nu mai fii, accentuează el.

- Nu se poate, i-am răpuns eu. La care el mi-a tăiat-o net: “O să trăim şi o să vedem”.

Deci iarăşi afirmaţii care mă îndreptăţeau să bănuiesc că ceva era pus la cale cu noi şi că ceva se va întâmpla neapărat. Continuă dialogul.

- S-ar putea să nu mai fii!

- Adică cum să nu mai fiu, dacă sunt. Răspunsul lui:

- Nu te grăbi, s-ar putea să vină timpul!

Deci, certitudinea că acel ceva va veni sigur. Afirmaţia “s-ar putea să nu mai fii”, m-a dus totuşi cu gândul la reeducarea de la Suceava pe care trebuia s-o acceptăm cu sila. Era însă o discuţie cu totul străină de ceea ce voia el să afle în fond de la mine.

- Ai să poţi rezista 15 ani de închisoare? continuă el, pentru că regimul alimentar pe care-l aveţi acum n-o să vă dea posibilităţi să terminaţi toată pedeapsa.

- Au fost sfinţi care au trăit 40 de ani în pustiu, mâncând un posmag (pâine uscată) pe zi şi o cană cu apă, şi nu au murit. Dimpotrivă erau perfect sănătoşi şi la trup şi la minte, dovadă că au scris ceea ce au scris. Aşa o să trăim şi noi.

- Sfinţii erau în pustiu, dar voi sunteţi în mâna noastră.

Văzând că discuţia nu avea nici un sens, a atacat direct.

- Mă, bandiţilor! Tu uită-te aici la mine, de beton armat să fiţi, şi tot o să vă muiem.

Această afirmaţie a spus totul. Şi azi îmi sună în urechi şi n-am s-o uit cât voi putea gândi. Ne aştepta constrângerea prin violenţă izvorâtă din cea mai diabolică ură. Nici azi nu ştiu dacă această afirmaţie a fost scăpată sau spusă cu intenţie ca să mă facă pe mine să înţeleg că soarta noastră era în mâinile lor.

- Nu este metal, care să nu se topească atunci când îl pui la temperatura lui de topire, a adăugat el.

Din câte am putut aprecia, individul avea în jurul a 45 ani. În semn de încheiere mi-a spus:

- Vezi, că o să-ţi bărbieresc mustaţa!

- Când n-o să mai fie voie, o voi bărbieri singur!

- Avem metode să facem din voi ceea ce vrem noi!

- În ceea ce priveşte trupul; sufletul însă este inabordabil.

- Pentru noi ateii este abordabil, pentru că ţine de trup!

- Ţine de trup dar este de esenţă divină!

- Asta s-o crezi tu!

Discuţia a luat apoi sfârşit cu afirmaţia următoare:

- Banditule, în problema voastră noi ne ţinem de cuvânt.

Puţin iritat, i-am răspuns pe un ton ofensator:

- Adică cum?

- Ai să vezi cum! De beton armat să fiţi şi tot o să vă muiem…

Cu această ameninţare discuţia dintre mine şi acest individ a luat sfârşit. Am plecat fără să dau bună ziua, pentru că individul a fost necivilizat”(p. 71-74).

Memorialistul priveşte cu interes la orice om, după cum s-a şi văzut, şi are darul de a-l face vizibil cititorului, cu multe din cutele sufletului pătruns. “Acest gardian, pe nume Dina, era un flăcău rupt din mediul lui, îndoctrinat şi foarte descumpănit în acţiunile sale. Când se comporta ca omul de la ţară, când se manifesta ca insul pătruns de ura de clasă. Era evident că în interiorul lui se dădea o luptă între cel ce fusese şi cel ce devenise. Noi, cei de pe secţia pe care mă aflam, am considerat însă că Dina era mai bun pentru că fusese influenţat de un gardian mai vechi, pe nume Florică, om calm, liniştit, ce nu considera că trebuia să mai mărească şi el suferinţa celor ce şi aşa sufereau”(p. 75).

Există o versiune – poate cea mai răspândită în lumea acelora care au trecut prin reeducări – asupra determinării lui Şura Bogdanovici de a accepta pornirea reeducărilor, ce se cuvine consemnată într-o istorie de felul aceleia pe care o scriu, după cum voi reţine orice altă informaţie de acelaşi fel din diversele cărţi luate în atenţie în continuare.

Acest început rămâne cu totul necunoscut. Ce s-a auzit însă şi ce se ştie?”(Suntem recunoscători memorialistului că îşi arată dubiile privitor la certitudinea informaţiilor colportate.) “În vara sau în toamna lui 1948, s-a aflat în închisoare că Bogdanovici a avut un vorbitor, după spusele unora şi ale lui Popa Ţanu, care era în celulă cu mine. Vorbitorul însă nu fusese solicitat de el, ci înlesnit de cabinetul de partid Suceava, şi aprobat, bineînţeles, şi de Bucureşti. Un vorbitor cu tatăl său, care era prefect de Botoşani în acea vreme. Se zvonea însă că acest vorbitor a avut loc numai între tată şi fiu, fără ca alte persoane să fie de faţă. În urma acestei discuţii, a luat naştere începutul reeducării de la Suceava. Cum, în comunism, nimic nu se face întâmplător, ci regizat şi bine pus la punct, în cele mai mici detalii, şi acest vorbitor a fost aranjat din timp.

Tot din aceleaşi zvonuri se mai spunea că tatăl lui Bogdanovici l-a implorat să renunţe la concepţia lui politică, şi să facă totul pentru a se salva fizic.

S-a aflat de la ajutoarele lui Bogdanovici, (intimii lui), că până la arestarea sa, el nu se înţelegea cu tatăl său în materie de politică, deseori mama lui fiind aceea care intervenea să-i împace.

Se pune însă întrebarea, de ce Bogdanovici a luat o condamnare atât de mare, dacă acceptase să înceapă reeducarea? După cele descoperite în demascările de la Piteşti şi mărturisite de cei ce fuseseră acolo, Bogdanovici n-ar fi fost totuşi iniţiatorul reeducărilor de la Suceava, pentru că, potrivit concepţiei sale, reeducarea trebuia să fie un act voit şi liber consimţit, şi nicidecum un act de constrângere şi violenţă. Dacă ar fi admis violenţa, s-ar fi reabilitat şi nu ar fi fost ucis.”(Autorul se încurcă în idei: argumentul său nu e valabil pentru Suceava, ci pentru Piteşti şi Gherla, căci nu se menţionează că la Suceava s-ar fi folosit violenţa.) “Cititorii îmi vor ierta faptul că anticipez, dar ceea ce mărturisesc este strâns legat de începutul reeducării de la Suceava şi, deci, de cazul Bogdanovici”(p. 53-54). Urmează o impresionantă întâlnire a unui Bogdanovici secătuit fizic şi devenit prea conştient de ce anume săvârşise când făcuse târgul reeducărilor cu Securitatea.

Sunt poate, spun poate, singurul dintre studenţi care, înainte de moartea lui Bogdanovici, printr-o întâmplare şi neatenţie a lui Ţurcanu, l-am întâlnit pe Bogdanovici, în timp ce era dus de la camera 4 spital, unde se dădeau declaraţiile, la o celulă de la parter; eu fiind luat în acelaşi timp, de la camera 3 subsol şi dus spre camera 4 spital, la etaj. Aşa s-a făcut că ne-am întâlnit pe scări, la jumătatea drumului dintre parter şi etaj. Când am ajuns faţă în faţă, amândoi ne ţineam de balustrada scării înguste de un metru. Pe mine nu mă sprijinea gardianul, dar el nu putea merge fără sprijinul acestuia; de aceea, când ne-am întâlnit, a trebuit să ne facem loc unul altuia, căci amândoi ne ţineam de balustradă. Gardianul lui Bogdanovici îl rezemă pe acesta de perete, susţinându-l să nu cadă, pentru a-mi face mie loc de trecere, pe lângă balustradă. Gardienii erau în urma noastră şi, când am ajuns unul lângă altul, ne-am putut privi în ochi.

Gardienii n-au intervenit, atât erau de îngroziţi de ceea ce vedeau. Bogdanovici încă mai avea încredere în mine. La ora aceea nu căzusem din graţia divină, nu mă prăbuşisem încă şi de aceea a şi fost posibilă comuniunea (splendidă determinare a celor trăite de cei doi!). Capul lui enorm, cu ochii adânc înfundaţi în orbite – atât mai era viu în el – înspăimântau; se citea în ei suferinţa pe care o pricinuise miilor de camarazi.

(…) Privirea aceea a unui mort cu ochii încă vii, m-a urmărit până în clipa în care am scris aceste pagini şi mă va urmări, până voi muri. În momentul însă când privirile noastre s-au întâlnit, cu o voce muribundă dar destul de clară, Bogdanovici mi-a şoptit: “Frate! Aşa se plătesc greşelile!”.

Privirile noastre nu se puteau despărţi, dar gardienii ne-au îndemnat într-un glas: “Hai!”.”

Ne aflăm în faţa unei mâini sigure de portretist.

După două zile, Bogdanovici a murit, ucis în mod sadic de Ţurcanu, Popa, Martinuş şi Livinschi. Nu vreau să-l apăr. Şi nu cred că a fost altul mai torturat în Piteşti, ca Bogdanovici.”(A se vedea prezentarea cărţii lui Justin Ştefan Paven, martor al morţii lui Şura Bogdanovici.) “Cine a adunat în ochii lui atâta suferinţă? Ce am simţit şi văzut, cu ochii mei, mă face să cred că Bogdanovici nu a fost un informator şi nici un criminal. El nu era în stare să omoare. În concepţia lui nu avea loc ideea de violenţă” (p.54-55).

În chip firesc, după aceste aruncări de privire către Şura Bogdanovici, se strecoară înspre noi umbra lui Eugen Ţurcanu, din porunca lui fiind ucis celălalt, deşi, iniţial, au fost tovarăşi în organizarea reeducărilor.

Ţurcanu a făcut parte din F.d.C. numai în 1940-1941, şi după ianuarie 1941 nu a mai activat în Mişcarea Legionară.

Ştefan Caciuc a fost coleg de clasă cu Ţurcanu la liceul din Câmpulung Moldovenesc şi, mai apoi, la Facultatea de Drept din Iaşi. În 1940, Ţurcanu avea numai 14 ani. Bogdanovici nu a fost coleg cu Ţurcanu, el fiind din Soroca (Basarabia), nu din Câmpulung. Aşa că la Iaşi, convorbirea cu Ţurcanu n-a avut-o Bogdanovici, ci Ştefan Caciuc. Acesta l-a declarat, la anchetă, pe Ţurcanu, şi nicidecum Bogdanovici”(p. 55). Probabil că Bordeianu răspunde unei opinii circulând cu privire la arestarea lui Eugen Ţurcanu, de tipul: fiindcă Şura l-a denunţat pe Ţurcanu, în cursul anchetei, cel din urmă s-a răzbunat pe el, poruncindu-i uciderea, când i-a venit la îndemână, opinie pe care o bănuiesc doar şi pe care n-am auzit-o pronunţată de nimeni; dacă a existat, ea ar fi o încercare de umanizare a crimei lui Ţurcanu, conferindu-i acesteia o motivare ce poate cât de cât explica prin răzbunare fapta sângeroasă, altfel rămasă să intrige la nesfârşit. “Ţurcanu ştia de activitatea legionară de la liceul din Câmpulung Moldovenesc, până în 1944. După 1944 Ţurcanu a terminat liceul şi s-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi, fiind acolo coleg cu Ştefan Caciuc. Era căsătorit şi nu frecventa cursurile, prezenţa fiind obligatorie doar la examene.

În 1946, cu ocazia unor examene, Caciuc s-a întâlnit cu Ţurcanu şi a avut o discuţie cu acesta. Caciuc povesteşte că s-a întâlnit cu Ţurcanu, vorbind ca prieteni şi colegi. La întrebarea de ce nu vine la cursuri, Ţurcanu i-a răspuns că era căsătorit şi că se ocupa de alte treburi. Întrebat, din nou, care este atitudinea lui politică şi dacă mai avea vreo legătură cu legionarii, răspunsul lui Ţurcanu a fost limpede, că nu vrea să mai aibă nici un fel de relaţie cu legionarii şi că nu-l mai interesează această problemă. “Ce faceţi voi, vă priveşte, eu sunt comunist!”.”Până aici, nimic deosebit; dealtfel, memorialistul va relua aceste date şi mai târziu. Atari răsuciri pe loc cu 180° s-au mai văzut; ba chiar, Ţurcanu, prin prima parte a răspunsului său, ar putea fi caracterizat ca ‘nobil’, nici contrazicându-l pe Caciuc, nici ameninţându-l, nici mustrându-l, de pe poziţia sa cea nouă, opusă celei a conlocutorului său. Însă urmează o completare neaşteptată care, dacă este adevărată aşa cum i-a parvenit memorialistului, lămureşte îndârjirea lui Ţurcanu în a-şi vădi apartenenţa politică, după arestare, cu orice preţ şi prin jertfirea oricui. “Sunt prieten cu fraţii lui Emil Bodnăraş şi aceştia mă susţin şi mă ajută să fac carieră în diplomaţie.” Va să zică, trecerea sa prin Frăţiile de Cruce fusese absolut lipsită de însemnătate afectivă; Eugen evoluase către ‘carierism’, în căutarea avantajului personal, ceea ce este total opus spiritului educaţiei F. d C. “”Aşa că”, îşi încheie el vorba, “aceasta este ultima dată când mai vorbesc şi mă întâlnesc cu tine”a relatat Caciuc. N-a precizat însă, dacă i-a spus sau nu lui Ţurcanu că el a început activitatea legionară, în cadrul C.S.L. Iaşi.”

Ba, importanţa poziţiei lui Ţurcanu e accentuată printr-o nouă afirmaţie: “şi mai spune Caciuc, tot aflate de la Ţurcanu, că, în toamna lui 1948 când a fost arestat, el era pregătit de Ana Pauker, Ministrul de Externe de atunci, care voia să-l trimită ambasador în Iugoslavia.”

E momentul ca Dumitru Bordeianu să treacă la explicarea denunţării lui Ţurcanu de către Caciuc; ea este una din domeniul geloziei, ce-l pune pe cel din urmă într-o lumină îndoielnică, dacă nu chiar şi mai rea. El “a povestit la anchetă, fără a fi fost forţat sau întrebat, despre cele discutate cu Ţurcanu. L-a denunţat pe Ţurcanu, spune el, pur şi simplu din necaz, la mijloc fiind însă şi o intrigă amoroasă, privind fata cu care se căsătorise Ţurcanu.”

Concluzia nu se leagă logic: “Aşa se explică faptul că Ţurcanu a apărut la închisoarea din Suceava, doar toamna târziu, când anchetele erau pe terminate.”

Istorisirea bate pasul pe loc, se încâlceşte. Memorialistul e tot mai puţin sigur pe el, ajungând la formulări neargumentate şi ce lasă la voia întâmplării evenimente dovedindu-se ulterior a fi fost plănuite în cele mai mici amănunte, mă refer la reeducări.

Odată Ţurcanu arestat, comuniştii s-au gândit însă să-l folosească, ca instrument pentru ceea ce avea să se întâmple mai târziu la Piteşti şi Gherla.”Răspunzând, poate, altei opinii circulând între deţinuţi, Bordeianu afirmă: “Caciuc nu poate fi acuzat că ar fi făcut jocul lui Ţurcanu”. Cu alte cuvinte, s-a bănuit şi că exista un aranjament anterior arestării, conform căruia acest Caciuc ar fi primit ordinul lui Ţurcanu (ori al partidului) să-l denunţe în vederea creerii posibilităţii ca Ţurcanu, odată ajuns în temniţă, să treacă la reeducările preconizate de comunişti, teorie complicată, neverosimilă, stupidă. Nu era cazul antrenării unui legionar, pentru ca Ţurcanu să fie introdus în puşcărie. Spălarea lui Caciuc de această bănuială şubredă se face de memorialist cu o contrazicere a celor tocmai afirmate de el însuşi (gelozia ce-l incriminează pe Caciuc): “deoarece era un camarad loial şi cinstit în acţiunile lui”. Şi, fără nici o legătură cu precedentele, aflăm: “Nu mai ştiu însă dacă a scăpat cu viaţă din închisoare.”

Presupunerile se încurcă şi mai tare. “Iar vorbitorul lui Bogdanovici cu tatăl său a avut loc înainte de arestarea lui Ţurcanu. Aşa că s-ar putea ca delegaţii comunişti de la Bucureşti, care coordonau şi verificau anchetele şi declaraţiile din închisoarea Suceava, dând de declaraţia lui Caciuc în legătură cu Ţurcanu, să fi anunţat ei partidul. Şi în urma acestei sesizări, partidul ar fi dat dispoziţie de la Bucureşti, prefectului Bogdanovici, să aibă o discuţie cu fiul său, pentru ca acţiunea lor să fie dusă pe două planuri. Unul pus în aplicare de Bogdanovici-fiul, cunoscându-i-se poziţia la anchetă, ca fiind insul care rezistase, cu toată tortura la care fusese supus (avea responsabilitatea unei Universităţi) – în timpul anchetei am avut şi eu confruntări cu Bogdanovici, şi am văzut cu ochii mei, pe faţa şi corpul lui, cu câtă sălbăticie fusese torturat, iar celălalt – acţiunea directă a lui Ţurcanu.”

Introducerea hazardului în această afacere nu se potriveşte activităţii comuniştilor şi nici unei acţiuni atât de strâns chibzuite cum se va dovedi reeducarea. Ideea de a fi contactat tatăl lui Bogdanovici, provenind din descoperirea dosarului lui Ţurcanu, expedierea părintelui la fiul său, cu certitudinea că studentul atât de torturat va accepta colaborarea, iată tot atâtea ipoteze fără cap nici coadă.

Pe de altă parte, informaţii dobândite de mine de la domnul Eugen Sahan, care a stat în celulă cu Bogdanovici – când încă acesta nu fusese torturat, arată că Şura era frământat de posibilitatea propunerii  – venită din partea lui însuşi – a unei reeducări a studenţilor, înainte de ‘vorbitorul’ cu tatăl său. La fel, domnul Mihai Timaru, după încheierea reeducărilor de la Gherla, având prilejul să stea de vorbă cu Costache Oprişan, care avusese încredere în el înaintea dezlănţuirii bătăilor asupră-i, într-atâta încât să-l prevină: Voi fi obligat să te bat!, a aflat că Şura Bogdanovici îi atrăsese atenţia lui Oprişan, între patru ochi, că nu va rezista torturilor şi că era preferabil să nu pătimească cele ce i se pregăteau, rezultatul neputând fi decât cedarea, deoarece Ţurcanu fusese instruit la Moscova în ceea ce trebuia să fie reeducările (aceasta ar explica întârzierea arestării lui cu câteva luni faţă de arestarea tuturor legionarilor, dată hotărâtă pentru toată ţara, dacă întârzierea este adevărată. Costache Oprişan, fără a-şi fi dat seama ce făcea, i-a  aruncat în obraz lui Eugen Ţurcanu această acuzaţie. Cum Ţurcanu era conştient că nimeni în afară de Bogdanovici nu cunoştea respectiva şcolire a lui, a decis moartea lui Bogdanovici, ca pedeapsă pentru divulgarea celei mai adânc îngropate taine a reeducărilor: determinarea lor de către sovietici.

Bordeianu mai adaugă câteva date. “În 1946, la discuţia lui avută cu Caciuc, Ţurcanu făcea parte din biroul politic de la Iaşi, deci era comunist. Unii însă înclinau să creadă că, având legături cu fraţii lui Bodnăraş, aceştia îl puneau să aibă legături şi cu legionari, ca să-i observe. (…) După plecarea studenţilor legionari cu mari condamnări de la Suceava la Piteşti, cei care au rămas încă acolo, au remarcat că Ţurcanu a lipsit un anumit timp din închisoarea Suceava. Se bănuia că a fost dus la Bucureşti sau chiar la Moscova, unde a semnat planul viitoarelor demascări”(pentru multiplele citate anterioare: p.55-57).

Deoarece nu ne-am depărtat mult de observarea artei de portretist a memorialistului, e potrivit să semnalăm un chip ce se distinge de precedentele prin tuşa generoasă cu care debutează, ce s-ar spune că-şi flatează subiectul. Curând ea degenerează în descripţia unei bestii din lumea primitivă; autorul adoptă pe urmă tehnica alternării contrastelor, ce face desenul foarte viu şi credibil, cu toate că el nu seamănă întocmai cu celelalte amintiri despre înfăţişarea criminalului, lăsate posterităţii de alte victime.

Deodată s-a deschis uşa şi a intrat în cameră o persoană cu înfăţişarea unui tânăr din picturile lui Leonardo da Vinci. Înalt cam de 1,85 m., cu un fizic de atlet şi care dintr-o singură lovitură te-ar fi putut culca la pământ. S-a uitat prin cameră şi s-a oprit în faţa lui Oprişan (…). L-a prins apoi de bărbie, îndreptându-i faţa spre el şi a început să-l ameninţe: “Tu, banditule, eşti unul dintre ajutoarele lui Pătraşcu? Eu am să te omor cu mâinile mele!””Şi-a continuat inspecţia înfricoşătoare cu gesturi şi vorbe la fel de crude. “Era vestitul Ţurcanu. (…) Singur ar fi putut doborî o sută dintre noi. La acea întâlnire cu Ţurcanu n-am putut să-i văd faţa decât un moment, dar am reuşit să o compar cu cea a unui om cuprins de o furie care nu avea margini. Era un bărbat frumos, ieşit din comun, cu capul mare însă cu trăsături fine, fruntea lată, buze senzuale, părul castaniu spre blond, ondulat şi nasul tipic clasic, grec. Ochii mari, exagerat de mari, albaştri, erau foarte expresivi. Când se încrunta, te înspăimânta. Bărbia specifică tipului voluntar. Râdea rareori şi râsul lui era plăcut, atrăgător. Corpul bine proporţionat părea corpul unui atlet de performanţă. Când îţi da un pumn sau o palmă, te dobora la pământ. Când se enerva era atât de crud, că distrugea totul în calea lui, ca un ucigaş feroce. Mai era apoi şi de o inteligenţă ieşită din comun şi cu o memorie formidabilă. Îşi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student în Piteşti şi Gherla. Era însă atât de satanizat că nu mai ştiai ce să crezi despre el. L-am asemuit unui înger căzut. Voinţa de putere cu orice chip îl dusese la nebunie. Devenise o brută degradată şi satanizată. Pe unde trecea el, prin declaraţiile obţinute prin chinuri, Ţurcanu răspândea în jurul lui o groază şi o frică încât tot ce era viu înmărmurea. (…) Inteligenţa lui era orbită de beţia puterii, provenind din dorinţa de a se ridica deasupra altora, indiferent prin ce mijloace. Şi din cauza acestei orbiri, sau poate pentru că nu cunoştea comunismul în esenţa lui, Ţurcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comuniştii. Iar răsplata i-au fost nişte rafale de armă care i-au ciuruit atleticul corp. Sângele celor pe care el i-a ucis probabil a cerut dreaptă judecată, de care să nu poată scăpa. Şi omul ticălos a căzut victimă propriei ticăloşii.

S-a zvonit în Aiud şi mai târziu în libertate că, înainte de a fi fost ciuruit de gloanţe, el ar fi strigat: “M-au înşelat bolşevicii iar eu i-am crezut, şi de tot ce s-a întâmplat la Piteşti şi la Gherla, numai eu am fost vinovat”. Cât or fi de adevărate aceste declaraţii, numai cei ce au asistat la execuţia lui ar putea-o spune”(p. 93-95).

Tardiv, după ce Popa Ţanu a devenit noul diriguitor al demascărilor, mutate la Gherla, după ceea ce demascaţii au resimţit a se fi desfăşurat ca o luptă intestină pentru putere între acesta şi Ţurcanu, cel din urmă “nu mai era cel de altădată. Era abătut, posomorât, vorbea puţin şi prezenţa lui nu mai îngrozea pe nimeni”(vol. II – de aci înainte -, p. 37).

Trăirea paradoxală a victimei este cunoscută în psihologie. Ea este declanşată de acelaşi mecanism ce o produce pe cea cu acelaşi nume care apare uneori la deşteptarea din somn, când un sunet insignifiant ni se pare cataclismic şi ne face să sărim ca arşi, de parcă se prăbuşeşte tavanul peste noi. Trăirea paradoxală a victimei o pune în situaţia nu numai de a-şi iubi călăul, ci şi de a-l admira, a-i găsi calităţi care-i lipsesc cu desăvârşire, a-l polei cu aur, inconştientă de ce se petrece în subconştientul ei, de inversarea reacţiilor fireşti, de răsturnarea înţelesurilor cuprinse în mesajele transmise de simţuri şi raţiune. M-a uimit afirmaţia lui Aurel Obreja (vezi discutarea cărţii Casa lacrimilor neplânse) că Popa Ţanu era “frumos ca un înger”, pe care sunt sigur că Obreja, victima aceluia, nu ar fi rostit-o cu privire la nimeni altul, comparaţie, dealtfel, neconfirmată, la iscodirile mele, de nici unul dintre cei care l-au cunoscut pe Alexandru Popa (pentru Bordeianu, el este: acest ucigaş de tip mongoloid ; vol. II, p. 12). Aceeaşi înclinare către simţirea paradoxală poate fi reîntâlnită în declaraţia lui Măgirescu, discutată mai departe, care face din Ţurcanu o fiinţa omenoasă, opusă prin gesturi şi atitudini tacite gardienilor bestiali. Şi ne este dificil să diagnosticăm dacă în descrierea unui Ţurcanu decăzut din poziţia sa de şef al demascărilor avem de-a face cu o sesizare a realităţii exacte (i se conferă în mai multe rânduri comportări ‘omeneşti’ faţă de memorialist) sau cu o compătimire datorată unei trăiri paradoxale.

Pentru a rămâne în teritoriul trăirilor paradoxale, voi face un excurs către finele cărţii. Ca urmare a preschimbării reeducaţilor în roboţi, odată desemnaţi să muncească în fabrica penitenciarului Gherla – unde erau amestecaţi cu deţinuţi care nu trecuseră prin demascări şi chiar le ignorau existenţa -, erau datori să-i tragă de limbă şi să-i denunţe. Orice tentativă de punere a lor în gardă asupra a ce se petrecea cu studenţii veniţi de la Piteşti sau cu ei înşişi – cei ce vorbeau inocenţilor – aducea după sine pedepse barbare. Ajuns în situaţia de a turna un legionar apropiat lui, Dumitru Gh. Bordeianu surprinde pentru întâia dată că are o trăire ce-l intrigă, de nedenumit, fără înţeles, paradoxală. Este acea trăire pe care în cercetările mele de antropologie stilistică am botezat-o: dihotomică-antonimică; în baza ei te percepi ca simultan cu opusul tău şi de nedespărţit de el, tot astfel precum o monedă are două feţe opuse şi de nedespărţit. Cu o sensibilitate rară la adâncurile conştiinţei, cele unde cea din urmă se amestecă valurilor ieşite la suprafaţă din subconştient, autorul se întreabă:

Dumnezeu ne îndeamnă să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, dar cum se poate explica raţional, că-l iubeşti şi pe cel căruia conştient îi faci rău? Cum se împacă dragostea cu răul? Cum poţi face răul celui care nu ţi l-a făcut? Noi, tinerii legionari am fost învăţaţi să nu facem rău nimănui, să nu urâm pe nimeni, făcând doar binele din toate puterile noastre.

Aceşti semeni ai noştri, cărora noi le făceam atâta rău, ei fără voia şi ştirea lor luau parte la calvarul suferinţei noastre. Şi poate, în felul acesta, pentru suferinţa pricinuită de noi, prin răul pe care li-l făceam, prin comuniunea aceasta de suferinţă, Dumnezeu s-a milostivit şi de noi şi de ei. Nu se poate explica şi nu se poate înţelege raţional această dragoste care pornea din inima noastră, pentru cei pe care-i trăgeam de limbă. Dacă ar fi ştiut, dragii de ei, cât rău le făceam noi şi cu câtă dragoste îi iubeam şi-i îmbrăţişam, pentru că ei, fără să vrea, luau parte la suferinţa torturii noastre. Ciudat aspect al comuniunii dintre sufletele oamenilor. Noi, fără voia noastră le făceam rău şi le provocam suferinţă, îmbrăţişându-i în acelaşi timp cu toată căldura dragostei.

Eu eram nebun. Suferinţa, răbdarea şi încrederea mea, depăşiseră orice limită omenească de rezistenţă. Tu, semenul meu, fără să ştii că eu îţi fac atâta rău din care ţi se poate trage chiar şi moartea, iei direct parte la suferinţa mea! În schimb eu, pentru sacrificiul tău, îţi dăruiesc dragostea, pe care n-am mai avut-o pentru nimeni. Sunt procese de conştiinţă şi stări sufleteşti pe care, în condiţii normale, nu le-au trăit poate decât sfinţii. Ei au iubit pe cei care-i chinuiau, dar noi i-am iubit şi-i iubim până la sfârşitul vieţii pe cei cărora le făceam rău. Aşa luau ei parte la alinarea suferinţei noastre.

Nu cerem să fim înţeleşi de oameni, nici să fim compătimiţi, ci le atragem atenţia celor credincioşi şi celor de bună credinţă de complexitatea sufletului uman, de tainele lui şi de ce este în stare acest suflet omenesc să facă între cer şi iad. Aceste stări sufleteşti şi această dragoste de semen neînţelese, nu se pot explica decât trăindu-le aşa cum le-am trăit noi”(p. 27-28).

Nu se poate să nu completăm uleiul anterior acestei paranteze cu o secvenţă scurtă prezentându-l pe acelaşi Ţurcanu în acţiune, personajul coborând din ramă şi, ca într-un thriller fantastic, devenind o făptură imundă, din altă lume.

Caziuc intrase printre primii în demascări şi a fost mult torturat de Prisăcaru şi Cantemir. Aşteptam însă în acel moment cu toţii înmărmuriţi, să vedem ce va face Ţurcanu. Acesta a cerut de la Prisăcaru să-i dea un ciomag şi să-i ude un şervet. S-a dezbrăcat până în cămaşă, şi-a suflecat mânecile cerând şi o funie. Dezbrăcat cum era mi-am dat seama cât era de voinic şi atlet. I-a legat picioarele lui Caziuc ordonând celor din comitet să se urce pe el şi să-l ţină de mâini şi de cap. A început să-l lovească la tălpi până ce acestea s-au detaşat de bocanci. În fine, i-a dat jos pantalonii, i-a pus şervetul pe fese şi a început să-l bată cu aceeaşi sălbăticie cu care îl mai bătuse odată şi Zaharia, în camera 3 subsol.

Cu toate că-i curgea sângele şiroaie din fese, n-am auzit nici măcar un geamăt de la Caziuc. După ce l-a torturat, i-a dezlegat picioarele. Caziuc arăta ca mort; îşi pierduese cunoştinţa. Şi atunci Ţurcanu l-a prins de gulerul cămăşii şi l-a strâns ca un nebun: “Banditule, acum te omor!”Dar cum să-l mai omoare când acesta era deja pe jumătate mort. A continuat să-l strângă de gât sub privirile noastre îngrozite, lovindu-i faţa cu pumnul până a desfigurat-o. Toţi credeam că a murit Caziuc. Ţurcanu l-a luat însă de picior, târându-l după el, şi l-a aruncat pe ciment în colţul nostru. L-am văzut atunci pe Ţurcanu dezlănţuit şi turbat ca cea mai crudă fiară şi mi-am zis în sinea mea că numai o fiinţă umană în care sălăşluieşte duhul Satanei putea face aşa ceva. M-a cuprins o milă atât de puternică de Caziuc, încât îmi venea să mă duc şi să-i sărut picioarele şi rănile de pe el”(p. 99).

Şi din nou, aiurea, şeful reeducărilor îşi redobândeşte trăsăturile alternate, gigantice dar şi demne de evlavie: “Cum mergeam spre cameră deodată, ca un trăznet, simt o mână ca de Goliat care-mi înşfacă gâtul, pe la ceafă. Mi s-a oprit respiraţia de spaimă. Simţind apoi slăbirea strânsorii m-am întors şi …ce-mi văd ochii! O namilă de om, îmbrăcat într-un cojoc de santinelă până la pământ, având un smoc de chei în mâna dreaptă. Era Ţurcanu în persoană. Astfel îmbrăcat arăta şi mai voinic. Parcă era Mihai Viteazul. (…) Cu o voce de tunet îmi zice: “Vino încoace banditule, că te omor”. Cu o expresie a feţei pe care nu i-o mai văzusem niciodată, a unui diavol care te înspăimânta, te băga în pământ”(p. 150). La nici un alt autobiograf din cei citiţi nu vom întâlni atât de bogate reluări ale portretului lui Eugen Ţurcanu, variante pe aceeaşi temă şi în aceeaşi tonalitate, totuşi mereu proaspete.

A fi înclinat să-ţi portretizezi semenii presupune să-i şi iubeşti, ori, măcar, să fii suficient de generos încât …să le recunoşti existenţa şi ea să te intereseze (se cade să cădem de acord că aceasta nu este nici comun, nici la îndemâna oricui). Dumitru Gh. Bordeianu, cu toate asprimile (şi ce puţin spus este!) vieţii duse în acea perioadă, rareori scapă din vedere persoanele din jur (şi totuşi pe câţi nu-i pierde din atenţie, ca existenţe fizice! Numai că suntem datori să ţinem seama de condiţiile când îi observa, condiţii, în cele mai ample perioade de timp, în care abia mai ştia de sine însuşi, datorită torturilor, a foamei endemice, a groazei. După cum face acum, când scrie, efortul de a şi-i rememora pe Ţurcanu, pe Zaharia (întâlnit mai jos) şi pe ceilalţi călăi, poziţionare psihologică deosebit de costisitoare pentru echilibrul precar redobândit cu trude imense, cu zmulgerea din sine însuşi, pentru a izbuti să-şi supravieţuiască în chip aproape firesc între semeni ce nu pot pricepe nimic din trecutul lui, la fel este izbit – şi vrea să ne transmită descoperirea sa – şi de cei curaţi (de câte ori nu-i citează pe eroi, pe cei opunându-se cu toate forţele cerinţelor reeducatorilor), cum este cazul portretului moral ce i-l zugrăveşte pe multe pagini şi cu multiple mijloace lui Gheorghe (Gicu) Jimboiu, ceea ce-i prilejuieşte (evenimentul fiind intim legat de cunoaşterea acestuia) să-şi explice şi restaurarea păcii de Sus în sine, irosin du- se – până aici – amarnice luni şi ani de pierdere a încrederii în puterea proprie de a-l regăsi pe Dumnezeu.

Jimboiu nu trecuse prin demascări la Piteşti, deoarece, fiind crunt torturat în timpul anchetei la Braşov, ca student la Academia Comercială din acest oraş, a ieşit din anchetă grav bolnav de tuberculoză şi ficat. În această stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculoşi din Tg. Ocna, pe valea Trotuşului în Moldova.

Rămas de mic orfan de tată, a fost crescut de mama lui care a renunţat să se mai căsătorească, trăind în cea mai pură credinţă ortodoxă. Pe această zestre sufletească s-a mai adăugat şi educaţia lui legionară, în Frăţiile de Cruce, fiind direct sub influenţa celui ce a rămas un mit pentru toţi cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu Gafencu, condamnat şi pe timpul lui Antonescu”(p. 67).

Pentru mai buna dezlegare de către cititor a caracterului lui Jimboiu, Bordeianu se opreşte asupra lui V. Gafencu – figură aleasă a trăitorilor creştini din lumea temniţelor. Sar peste acele rânduri, socotind că spusele privitoare la subiectul portretului sunt suficiente pentru caracterizarea lui.

Un tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe şi bunătate. Este singura fiinţă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea o dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiul de sine. Faţă de duşmani şi faţă de cei care l-au chinuit şi continuau să o facă, avea o înţelegere care raţional nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământeană, de a trăi şi de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-aş fi cunoscut pe acest tânăr m-aş fi îndoit de multe lucruri sau nu le-aş fi crezut.(…)

Jimboiu, cum numai sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea pe care ne-o face Fiul lui Dumnezeu, nouă oamenilor: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.”

Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe pământ a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie şi să facă omul pentru mântuirea lui şi a neamului care l-a conceput.

(…) Nu găsesc cuvinte să-mi exprime veneraţia şi admiraţia pentru acest tânăr martir legionar.(…) Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propoziţie: un înger cu chip de om.

Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu trăiesc cu impresia că am stat de vorbă cu îngerii. A fost un tânăr desăvârşit din toate punctele de vedere conform imperativului: “Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este”. Şi am convingerea fermă că existenţa oamenilor pe pământ şi relaţiile dintre ei nu sunt întâmplătoare. Se întâlnesc şi se cunosc pentru a se urî şi a-şi face rău unii altora, a face binele reciproc, a se mântui sau a-şi pierde sufletele. În relaţiile dintre oameni “valenţele sufleteşti”asemănătoare se atrag iar cele contrarii se resping”(vol. II, p. 68-69).

Trecând peste momentele biografice ce l-au mutat în camera unde se afla şi Gheorghe Jimboiu, ajungem la intervenţia acestuia în existenţa sa duhovnicească, o intervenţie ca a unui mesager al Proniei, după cum îl înfăţişează şi cuvintele sale de până aici.

Când am făcut cunoştinţă cu acest tânăr nu i-am reţinut numele. (…) şi în mişcarea mea prin cameră am observat că acest tânăr mă urmărea cu privirea. La un moment dat m-a şi surprins uitându-mă la el. A trebuit atunci să mă reazim de perete ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil îmi cuprinsese sufletul şi parcă o forţă contrară voinţei mele se opunea acestei priviri. Am tresărit şi mi-am dat seama atunci că un duh, contrar cu cel care mă poseda îmi răvăşea sufletul. Nemaiputându-mă mişca prin cameră şi simţindu-mă foarte epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele dispărând parcă din obrazul meu. Observându-mi paloarea feţei, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat a fost pentru mine o noapte pe care nu o voi uita niciodată. Duhul Satanei care mă stăpânea, mă tortura şi mă îngrozea, probabil că nu mai putea suferi privirea cu care Jimboiu (…) se uita la mine.”

Cititorul a remarcat tehnica interesantă de a-l portretiza pe noul coleg prin propriile trăiri ale autorului. Din ele derivă forţa morală a celuilalt, destul de mare ca să provoace starea de leşin.

“A doua zi dimineaţa Jimboiu s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas dar gestul lui Jimboiu – mă luase de mână – m-a făcut să-l urmez.

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: “Frate, eşti bolnav; nu te teme însă şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi tot ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva”. În câteva cuvinte i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. Şi la destăinuirea mea el mi-a spus: “Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu, de ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi în Piteşti?”. Răspunsul meu a fost că nu ştiam cine m-a oprit. A continuat întrebându-mă dacă îmi fac rugăciunea. O fac dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu. “De când te rogi, i-ai cerut iertare lui Dumnezeu?”La răspunsul meu negativ, a continuat: “De plâns, ai plâns?”. Din nou, nu. “Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi”. După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine. Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu. “Nu-l ofensa pe Dumnezeu, El nu te-a părăsit, tu L-ai ofensat”, m-a apostrofat.

După acest schimb de cuvinte credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el, redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau. Şi de atunci m-a invitat în fiecare zi să stăm de vorbă. Dându-mi seama ce fel de om este şi cât de mare putere spirituală avea, l-am implorat să se roage şi el pentru mine. “Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal. Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi de ofensa adusă lui Dumnezeu şi îţi vei cere iertare, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta”.

(…) Timpul care a urmat îl foloseam discutând cu Jimboiu. Cu cât însă discuţiile durau în timp, cu atât violenţa torturii mele era de nesuportat. Aşteptam în fiecare zi când mă trezeam din puţinul somn să mă tr ezesc nebun. Lucru paradoxal, gândirea şi puterea mea de judecată funcţionau în mod normal şi eram conştient de starea în care mă aflam şi asta îmi făcea mult rău”(72-73).

Abia acum – din felul cum s-au grupat citatele (prin care urmăream arta portretistică) – s-a făcut limpede tipul de carte reprezentat de mărturisirile lui Dumitru Gh. Bordeianu: este urmărirea căderii şi reînălţării sufleteşti a creştinului, în condiţiile speciale ale contactului direct cu forţele răului şi ale îndrăcirii, o mărturie despre iad, coborârea şi ieşirea din el; de fapt, singura carte despre detenţie ce constituie, în acelaşi timp, o carte pioasă (ca gen). Dar şi un itinerariu şi ghid al psihologului, printre meandrele suferinţelor mai mult sau mai puţin limpezite ale căutătorului de Dumnezeu.

Întru completarea portretului lui Gheorghe Jimboiu, până a reveni acesta în cadrul acţiunii, să acordăm puţin interes celor ce se petreceau cu prilejul Paştilor din anul 1954 în inima autorului, ca rezultat al dezumanizării sale în demascări, ele constituind preludiul reapariţiei triumfale, prin blândeţe şi ceresc, a personajului pictat.

Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi înainte m-am rugat lui Dumnezeu, atât de adânc cum poate nu am făcut-o niciodată în viaţa mea, trăind însă şi disperarea că rugăciunea nu-mi fusese ascultată. La limita disperării, nu aş putea descrie, îmi lipsesc cuvintele, starea mea din acele momente.

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii ceva m-a îndemnat să mă dau jos de pe prici şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, şi anunţând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios. Am căzut atunci în genunchi în faţa geamului şi cu mâinile încrucişate ca pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: “Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc şi recunosc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne ştii că am ajuns la limita suferinţei, încercării şi răbdării. Nu mai pot suferi! Fă din mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Invierea Ta”.

În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate şi ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochii mei au început să curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi atât doar am mai putut rosti: “Doamne, fie-ţi milă de mine!”. N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot corpul meu a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire ca la posedaţi şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o forţă. Era duhul Satanei care mă muncise şi mă stăpânise, timp de patru ani de zile. Îndrăznesc să asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povară în spate, care cade sub greutatea ei, nu se mai poate ridica şi în acel moment cineva îi ia greul, acela simţindu-se după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce acea forţă satanică m-a părăsit.

Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să-mi cadă şiroaie. Mi-am simţit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece, şi le-am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mă de ofensa pe care I-o adusesem. În patru ani de chin eu nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu”(vol. II, p. 75-76). E.T.A. Hoffmann nu ar fi pus pe hârtie în chip mai impresionant aceste neobişnuite dezvăluiri.

Amintirea continuă tot astfel puţin încă; este o splendidă uvertură duhovnicească înainte de revenirea la finalizarea portretului rembrandtian al lui Gheorghe Jimboiu, cu lumini de aur strigător îmbrăţişate de clar-obscur şi bezne.

M-am ridicat de pe ciment şi, ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, grăind din toată inima mea creştinescul: “Hristos a înviat!”. “Adevărat a înviat”a fost replica lui, plină de duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. În viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria vindecării şi învierii mele. Am vrut să-i mulţumesc pentru preţioasa îndrumare pe care mi-a arătat-o dar el s-a mulţumit să grăiască: “Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu şi mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine”.

Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat, în timp ce soarele lumina camera. Pe mine lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că “pierdut am fost şi m-am aflat, mort am fost şi-am înviat””(vol. II, p.76-77). Pagină a unui posibil Pateric al temniţelor româneşti!

Talentul aducerii în faţa ochilor noştri cu pregnanţă a celor văzute, nu se opreşte la evocarea unui singur personaj, în cazul lui Dumitru Gh. Bordeianu. Cu o intensitate identică el ştie creiona personaje multiple, în mişcare răvăşită.

Înainte ca Ţurcanu să plece atunci din camera 2 parter, i-a cerut lui Prisăcaru şi celor din echipa lui să vină la camera 4 spital, unde au stat vreo două ore. Când cei trei din comitetul de tortură (care era completat cu Virgil Bordeianu şi Cantemir; n. n.) s-au întors în cameră, erau toţi schimbaţi la faţă. O furie demonică le stăpânea fiinţa. Ca stăpâniţi de delirul nebuniei, abia intraţi în cameră, au şi pus mâna pe ciomege strigând la ceilalţi să iasă dintre paturi şi să se grupeze lângă uşă, aşezaţi pe două rânduri şi împărţiţi în două grupe. Celor întinşi pe paturi le-au spus să stea pe loc, iar celorlalţi, dându-le câte un ciomag, le-au ordonat să se lovească unul pe altul, până ce nu vor mai putea. Aceasta, desigur, în urma ordinului primit de la Ţurcanu. Eram atent să văd dacă mai era cineva care nu voia să lovească.”(Este remarcabilă capacitatea de abstragere din furia demenţială a clipei, capacitate de care dă dovadă memorialistul, împotriva orbirii cugetului produsă de spaimă; n. n.) “Şi, spre surprinderea mea, afară de cei doi elevi, care nu-l bătuseră pe Comşa, mai erau vreo cinci, şase tineri, dintre care cunoşteam şi eu pe unul, care nu au acceptat să lovească. Prisăcaru le-a spus acestor tineri refractari să treacă lângă uşă, unde au fost bătuţi atât de crunt că nu se mai puteau mişca. Ceilalţi s-au bătut între ei până la sânge. Prisăcaru, după ce a considerat că era îndeajuns a ordonat oprirea bătăii.

Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment într-atât, că nu mai ştiam ce să credem. Cei 30 care se năpustiseră asupra noastră, sunt puşi acum să se omoare între ei; Doamne Sfinte! Ce spectacol, ce grozăvie!”(p. 95). Nu culoarea, nu vocabularul ales, nu înşirarea verbelor de acţiune conduc la sentimentul puternic ce se dagajă din cele două paragrafe, ci simpla enunţare a faptelor. Ea este suficientă să se creeze impresia goyescă a panoramei.

Memoria extrem de precisă a scriitorului ne aduce în faţa ochilor un caz în care atitudinea datorată nepierderii conştiinţei de sine, nici a acribiei de a distinge cea mai importantă necesitate a momentului, ajung pe culmile eroismului cel mai modest de închipuit, într-o relatare în care umorul involuntar (Eugen Negrici a definit conceptul) se îmbrăţişează cu terifiantul.

Nicolae Popa refuza să-şi bată codeţinuţii. La o intrare în cameră a lui Ţurcanu, Zaharia a raportat cazul. “Ţurcanu s-a îndreptat apoi spre prici, i-a făcut semn lui Popa să vină la el, l-a înşfăcat de gulerul hainei şi i-a dat o palmă peste obraz cu atâta putere încât i-a luxat mandibula, desfigurându-l. Popa nu era filozof, însă el s-a comportat în acel moment ca sclavul Epictet. Simţind că nu mai putea închide gura, cu o voce blândă şi pronunţând foarte greu cuvintele, l-a rugat pe Ţurcanu, zicându-i: “Domnule Ţurcanu, vă rog respectuos să binevoiţi să-mi daţi o palmă şi de partea cealaltă, poate o să-mi puneţi falca la loc”. Foarte curios pentru acest monstru, care era Ţurcanu, a fost atunci faptul că, uitându-se la Popa şi auzind cele spuse, a zâmbit, spunându-i şi el: “Hai, Nicolae, să încerc”. Şi cu o mână i-a ţinut partea luxată iar cu stânga i-a articulat o palmă puternică din partea opusă. Nicolae apropiind maxilarele a constatat că mai rămăsese un mic spaţiu între ele. De aceea l-a rugat să-i mai dea încă o lovitură sub mandibulă, ca să i-o apropie de maxilarul superior. Ţurcanu i-a mai dat atunci una şi înfăţişarea lui Popa a revenit la normal. Cum această operaţie a fost făcută de un călău şi nu de un specialist ortoped, Nicolae a rămas pentru toată viaţa cu o mică deficienţă: când maxilarele se apropiau, în regiunea molarilor se observa o mică distanţă între ele. De aceea Nicolae mesteca arpacaşul cu dinţii şi nu cu măselele”(p. 127-128).

Moartea, oricât de înmărmuritoare, în cuvintele lui Bordeianu e concretă ca în realitatea cumplită din ceasurile când a intervenit. Cele ce urmează vin după punerea în pagină a unei îndelungate torturi. “Pintilie avea un fizic delicat şi de aceea loviturile pe care le-a îndurat i-au fost fatale. (…) Pe corp nu i-am văzut rănile, căci nici unul dintre noi nu a avut voie să-l dezbrace. La baie n-am fost timp de şase luni ca să ne vedem rănile şi să le putem denunţa mărturisind. Cămaşa şi izmenele lui erau lipite de corp, doar capul i se putea vedea, un cap desfigurat şi tumefiat, cu ochii abia vizibili, ascunşi în fundul orbitelor. În urma bătăilor, cât a ţinut degradarea cu fecalele (obligaţia de a şi le mânca; n. n.) şi până în ziua când Pintilie şi-a dat sfârşitul, majoritatea dintre noi nu era decât o masă de carne sângerândă şi tumefiată, pe care o simţeam abia când ni se lipeau cămăşile şi izmenele de corp.

Iată şi lovitura de graţie în jertfa lui Pintilie. Zaharia (şeful comitetului de reeducări din acea încăpere; n. n.) a plecat dimineaţa din camera noastră. S-a întors după puţin timp şi a început să fredoneze câteva cântece (această manie inexplicabilă îl caracteriza, astfel ‘încălzindu-se’ pentru chinurile pe care intenţiona să le aplice; n. n.), s-a dezbrăcat de cămaşă şi a venit în faţa lui Pintilie, care era lângă mine. L-a întrebat încă o dată dacă mai crede în Dumnezeu şi în Legiune. Pintilie, care era atât de slăbit că nu mai putea mişca, a mai avut puterea să clatine din cap un “da”categoric. Atunci, demonii care-l stăpâneau pe Zaharia s-au năpustit asupra lui, şi l-a lovit timp de o oră cu toate instrumentele de tortură, până când nu mai semăna a om. Apoi l-a aruncat pe prici, unde nu mai putea sta decât rezemat de mine şi de Tudose. După această ispravă, Zaharia a plecat din cameră, să raporteze lui Ţurcanu şi Zeller că ordinul lor a fost executat.

În acest timp, Pintilie a avut o revenire spirituală care ne-a îngrozit. În clipa aceea sufletul lui călătorea parcă printre aştri. Iată ultimele lui cuvinte, care îmi sună şi azi în urechi, şi-mi vor suna până voi închide ochii. “Văd printre aştri…”apoi şoptit, încât nici eu, nici Tudose sau Gelu Gheorghiu nu am putut desluşi ce spunea. “Am ajuns în galaxia lui Halas şi văd…”Şi vocea lui a încetat. În acel moment am fost convins că Pintilie înnebunise, şi aşteptam cu toţii să-şi dea sufletul. În camera 3 subsol domina tăcerea, groaza înaintea morţii.

Trăiam şi noi acum cu frica şi groaza că vom înnebuni înainte de a fi ucişi, ca Pintilie.

(…) Pintilie nu se mai sprijinea de mine şi Tudose, nu mai răsufla, era căzut cu faţa pe prici. Am imaginea clară a momentului când a fost tras de un picior de pe prici, şi a căzut ca un buştean pe ciment, iar apoi a fost tras de picior şi scos afară”(p. 142-143). Vizualul şi auditivul, mişcarea şi staticul, lumea exterioară şi cea interioară, raţionalul şi iraţionalul, nararea şi cuvântarea, toate concură în aducerea tragediei desfăşurate în faţa privirilor lăuntrice ale cititorului.

Aş insista puţin asupra metehnei-semnal a gorilei cântătoare Zaharia, cazul fiind ieşit din comun prin jocul scenic al personajului, ce-l binedispunea, în mod paradoxal, pentru o comportare categoric opusă. Să fie vorba despre un cinism feroce? Să fie vorba despre tentativa lui de a uita, cu o clipă înainte, ceea ce se pregătea tocmai să făptuiască? Să fie vorba despre un mijloc de a-şi aduna curajul necesar pentru a-şi duce misiunea barbară la bun sfârşit? În cazul său e ilustrată zicala: extremele se ating, mai bine decât în orice alt exemplu. Cât despre minunile spiţei, care şi-au ştiut înălţa sufletele până în zona creativităţii celei mai diafane, aceea a exprimării prin inefabil, a exprimării muzicale, câtă ruşine trebuie să resimtă aflând în ce chip le era folosită inspiraţia, dacă le-ar parveni această informaţie…

Zaharia (…) n-a mai întrebat pe nimeni nimic, ci a aruncat ciomagul pe prici şi ca de obicei a început să fredoneze sau să fluiere diferite melodii, care de care mai plăcute. Am mai spus că, atunci când cânta, faţa i se transforma în faţă de om, dar din momentul când înceta, ea devenea bestială că îţi era groază să-l priveşti. Ura, revolta, mânia, cinismul şi bestialitatea de lup încolţit gata să-şi sfâşie victima, toate i se citeau pe chip. Dezlănţuirea lui Zaharia se manifesta apoi cu o putere fizică care nu mai era a lui, ci a demonilor care îl posedau. Dezbrăcat de cămaşă şi cu ciomagul pe care-l schimba cu centironul sau cu biciul, a început să ne zdrobească pe toţi în aşa hal, de parcă am fi fost nişte buşteni de lemn. După stingere, Zaharia a făcut singur, toată noaptea de planton, fredonând sau fluierând un repertoriu foarte bogat de arii”(p. 131). Ce a urmat nu mai contează, ci doar legătura dintre ‘pregătire’ şi explozie.

Despre ce elevi a fost vorba cu câteva pagini mai sus şi care este însemnătatea lor în economia mărturisirilor? Pomenirea lor aduce în primul plan poate cea mai interesantă observare de sine a autorului, aceea a decăderii personale comparată cu tăria altora din jurul său şi a redobândirii de sine.

Trebuie să ne întoarcem din drum în prima cameră unde a fost el depus în penitenciarul Piteşti, celula 18; acolo a vieţuit alături de Costache Oprişan, şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară şi de Alexandru Munteanu, şeful studenţilor legionari de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Pentru a înţelege cele ce au urmat, este necesar să aflăm că cel dintâi, student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, fusese în Germania, unde îşi dedicase timpul studiului, şi reprezenta o capacitate rar întâlnită la tinerii de vârsta sa. Cei doi colegi l-au rugat să atace pentru ei o introducere în istoria filosofiei. “Expunerile lui erau făcute de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi atrăgătoare, încât opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară.

Cele 11 luni, cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare” (p. 69), deci din toată detenţia, recunoaşte cu căldură şi sinceritate înduioşată autorul.

Conduşi în camera demascărilor, supuşi unei torturi permanente timp de o săptămână, preschimbaţi în carne hăcuită şi zoi de sânge, “în sâmbăta care a urmat s-a produs şi inevitabila cădere”(p. 90). Costache Oprişan fu legat de picioare cu o funie. Munteanu primi un ciomag şi, la poruncă, izbi în tălpile celui întins – acestea îi fuseseră indicate, restul corpului nemaiputând primi nici o lovitură -, izbi fără prea multă vlagă, deoarece nu mai avea putere. Iosub urmă la rând să-şi lovească prietenul. O făcu în câteva rânduri. “După aceea a scăpat ciomagul din mână spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap şi cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbuşit şi a fost dus în lovituri de picior până în colţ (…) .

Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci şi nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit şi judecat în acea clipă) l-am auzit pe Prisăcaru strigând: “Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie, că este un mare şef legionar”. (…) Lunguleac s-a apropiat de mine şi m-a izbit în faţă cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: “Loveşte-ţi profesorul, banditule, că de nu, te omor eu aici”.

Ştiu că am lovit dar nu în faţa ameninţării ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai gândi şi raţiona. (…) Am lovit omul pentru care aş fi fost capabil să merg la moarte. Cu voie sau fără voie, încet sau tare, nu mai are importanţă, ci faptul că am lovit contează şi de aici a început căderea” (p. 91). Crearea acelei “confuzii”speciale duce la formarea ‘mediului raţional’ în care se poate naşte ‘obedienţa’ de robot. Asistăm, datorită preciziei analizei la care s-a supus Dumitru Bordeianu ulterior, la fracţiunea de secundă când omul e deposedat de sine însuşi şi devine unealtă perfectă o voii potrivnice aparţinând altcuiva.

Veni momentul să lovească şi Comşa. Refuză! “Refuzul lui de a-şi lovi şeful şi camaradul i-a zguduit pe toţi (…). Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele şi deci nu putea să-l lovească. În urma acestui dublu refuz, Comşa a fost legat de picioare şi au fost chemaţi unii dintre elevii de liceu, fraţi de cruce, să-l lovească. În urma gestului de mai înainte al lui Comşa, doi dintre elevi au refuzat ordinul” (idem). Împreună cu Comşa suferiră purgatoriul.

Important pentru ceea ce urmărim este reacţia lui Bordeianu, în ea căutând trăirile sutelor de tineri care s-au văzut aruncaţi în afară din ei înşişi, în hăul descompunerii morale, de care suntem apţi toţi, fără a fi conştienţi de aceasta.

Nu ştiam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi, dar văzând gestul lui Comşa şi al lui Oprişan, şi mai ales al celor doi elevi, m-am revoltat pentru prima oară împotriva mea şi m-am desconsiderat ca nimeni altul; fusese de fapt începutul căderii mele.(…) Dacă n-ar fi fost atitudinea (…lor) , aş fi putut crede că toţi studenţii au fost nişte criminali. Comşa, Oprişan şi cei doi elevi m-au trezit la cea mai crudă realitate”(p. 91-92).

Şcoala caracterului (ce cumplită era ea în acele condiţii, pe buza morţii!) nu se încheiase. “Se zice că prima greşeală este cea mai grea de făcut, pentru că în momentul când ai făcut-o, lanţul greşelilor a fost declanşat şi căderea nu mai poate fi oprită.

În mintea mea se desfăşura un proces, al cărui conţinut era următorul: dacă Ieronim Comşa, Costache Oprişan, precum şi cei doi elevi, au avut curajul şi tăria să refuze de a lovi, iar eu m-am supus ordinului din slăbiciune şi neputinţă, însemna că eu voi ajunge chiar mai rău decât Virgil Bordeianu (tizul său; unul dintre călăii notorii; n. n.). Şi în acele momente de descumpănire am jurat, în sinea mea, să încerc şi iarăşi să încerc, cât timp voi mai putea, să nu mai lovesc şi să cer numai ajutorul lui Dumnezeu, să mă întărească şi să-mi dea putinţa de a răbda” (p. 92).

Una este decizia nobilă luată de a răbda şi alta este să …te mai poţi răbda după cele săvârşite! “M-am întâlnit cu Oprişan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutam, cu un deosebit respect, dar nu m-am mai putut uita în ochii lui. În momentul când îl salutam şi el îmi răspundea, nu am avut tăria, nici curajul, să mă duc şi să-i cer iertare”(idem).

Şi, pasul imens de reapropiere de acel sine însuşi ce îl reprezenta cu adevărat a fost străbătut. Când Străchinaru a fost pus să-l bată pe Bordeianu şi a refuzat, i s-a cerut, drept urmare, celuilalt să-l bată pe el. Iar Dumitru Bordeianu s-a învins şi a refuzat la rândul său să fie obedient. Ambii fură daţi pe mâna altora şi-şi încasară plata demnităţii. Între timp, avusese exemplul a cinci elevi ce nu cedaseră îndemnului de a scăpa de tortură prin torturarea altora. “Fiecare s-a comportat şi acţionat în funcţie de “genele”lui sufleteşti, de zestrea lui morală şi în primul rând de credinţa lui în Dumnezeu, de dragostea faţă de El şi faţă de semenul său”(p. 96). Observaţia este capitală, fiindcă vine nu de la cineva care habar n-are ce au însemnat torturile reeducărilor, ci de la omul care a căzut şi s-a redresat, care a văzut sute de inşi căzând şi zeci care n-au bătut şi i-au devenit exemplu! Evoluţia trăirii poruncii lui Hristos, pentru Dumitru Bordeianu, în această relaţie, este atât de spectaculoasă încât, mai târziu, printre altele, a trecut şi prin următoarea cumpănă.

Într-o bună seară, aproape de ora nouă, s-a întors Zaharia de la camera 4 spital, fredonând câteva cântece. S-a oprit în dreptul priciului meu şi mi-a zis să-l urmez. M-a dus şi m-a instalat pe priciul comitetului de tortură, m-a legat de mâini şi de picioare şi s-a adresat celorlalţi: “Veniţi să vă îmbrăţişaţi camaradul, care v-a fost şef de cameră şi nu a vrut să bată”. (…) Mărturisesc însă cu frica lui Dumnezeu că niciodată până atunci nu m-am simţit totuşi mai aproape de oameni şi mai afectuos faţă de ei, ca în acea noapte de neuitat. În loc să trăiesc ura şi răzbunarea, trăiam plăcerea şi satisfacţia – s-ar părea paradaxală – că cei care mă loveau nu o făceau din ură, ci pentru că erau înnebuniţi, constrânşi şi torturaţi să facă ceea ce făceau. În clipa aceea i-aş fi strâns în braţe şi le-aş fi sărutat rănile şi vânătăile de pe corp. Nu m-am uitat şi am închis ochii, să nu văd cine mă lovea, pentru că în aceleaşi împrejurări şi eu îl lovisem pe cel mai drag şi stimat camarad, pe Costache Oprişan, la camera 2 parter. Dimpotrivă, trăiam bucuria că trebuia să-mi plătesc slăbiciunea, cum spunea Bogdanovici înainte: “Frate, aşa se plătesc greşelile”. Şi martor mi-e Dumnezeu că în acele momente nu aveam în sufletul meu nici cea mai mică urmă de ură, de desconsiderare, de repulsie sau vreo dorinţă de răzbunare faţă de camarazii mei; dimpotrivă, toţi îmi erau dragi aşa cum de puţine ori mi-a fost dat să simt” (p. 167-168).

O săptămână a fost lăsat să i se vindece rănile, după care a fost bătut individual. S-au găsit iarăşi eroi ce au refuzat s-o facă. “Cei care au acceptat nu au lovit nici unul cum li se ordona, ci dimpotrivă, eu îi rugam să lovească mai tare, iar ei, cu şiroaie de lacrimi pe obraz, executau ordinul neîntrecând însă nici unul măsura. Jumătate din cameră, cei care refuzaseră să mă lovească, au fost şi ei bătuţi crunt după aceea. Dar durerea mea pentru suferinţa lor întrecea cu mult suferinţa pe care mi-o pricinuiseră cei care mă loviseră. Cine ar putea crede sau înţelege că poţi iubi cu atâta afecţiune pe cel care ţi-a provocat atâta durere? Cei care n-au trecut pe acolo nu vor crede şi nu vor înţelege”(p. 168).

Comentariul meu nu poate aduce nimic nou, fără să întunece oarecum lumina tainică degajată din aceste rânduri nepământeşti; ele şi multe altele mărturisind despre Piteşti şi Gherla se cuvine să intre în Vieţile Sfinţilor şi în orice scriere îndrumătoare pentru viaţa duhovnicească. După cum pe ele sunt datoare să se întemeieze elogiile supreme ce le-ar mai aduce literatura Omului în veac!…

Nu se poate să vorbim despre capacitatea autorului de a trasa etapele decăderii sale şi a tuturora dintre cei aflaţi în aceeaşi  încăpere cu sine, fără să dăm curs şi citării a două torturi complet ieşite din comun, anevoie de închipuit, ce au precedat demascările a tot ce ştiau despre alţi luptători cunoscuţi dar nedenunţaţi în anchetele Securităţii, deci rămaşi în libertate (interesul acelora care au iniţiat reeducările fiind să ajungă pe urmele lor şi să-i aresteze), despre tot ceea ce s-a discutat şi plănuit, eventual, prin alte celule pe unde au trecut şi oroarea de a mărturisi toate intimităţile personale, ale rudelor, ale cunoştinţelor (pentru umilirea publică definitivă a demascaţilor, să li se taie pentru totdeauna posibilitatea de a mai fi adoptaţi drept modele).

Iată în ce a constat această metodă de tortură, care a durat timp de o lună, cu foarte puţine intermitenţe. Tortura era aplicată fiecăruia după un anumit ritual căruia nimeni nu i se putea împotrivi, căci cel destinat supliciului era legat de mâini şi de picioare şi i se punea un căluş în gură, ca să n-o mai poate închide. Apoi i se turna pe gât până la un kilogram de zeamă de varză sau castraveţi, cu o mare doză de sare. Pentru a neutraliza orice reacţie, un membru din comitet se aşeza pe picioarele torturatului, un altul îl ţinea de cap în timp ce al treilea îi turna saramura pe gât. După o jumătate de zi aveai o senzaţie de sete îngrozitoare. Voi încerca să descriu folosind un limbaj cât mai potrivit cu situaţia, ca cititorul să-şi poată face o cât de vagă idee despre această tortură”(p. 135; subliniem dorinţa autorului de a transmite cu exactitate cititorilor trăirile sale, cu toate că elaborarea textului nu atinge acest grad de claritate râvnit, după cum menţionam cu privire la ediţia iniţială, ceea ce nu înseamnă că, în multe pasaje, cum este şi cel de faţă, puterea evocării sale n-ar zgudui, în pofida stângăciilor şi a repetiţiilor ce nu dispar). “Dacă puteam suporta foamea, bătaia, durerea altor torturi, în schimb setea era ceva mai presus de durere. Nu aveam altă apă să bem decât cea din felul de mâncare, care însă nu ne putea potoli setea. După trei-patru zile aveam toţi buzele uscate şi sângerânde, din cauză că ni le lingeam până ce crăpa pielea pe ele. Până şi limba era uscată din lipsă de salivă. În faţa ochilor defilau râuri, izvoare şi cascade de apă dulce care ni se revărsau în gură. Niciodată în viaţa mea nu am visat atâtea râuri, izvoare şi cascade frumoase ca cele ce mi se scurgeau în gură ca să-mi potolească setea. Poet de aş fi fost, nu aş fi putut găsi cuvinte prin care să-mi exprim fericirea ce mă cuprinsese în vis la vederea atâtor râuri şi izvoare. Ne-am deshidratat atât de mult încât feţele noastre aduceau a măşti mortuare. Doamne! Cât de cumplită şi epuizantă ne era setea!

Se apropia Crăciunul iar noi eram torturaţi de sete de mai bine de două săptămâni. Mulţi dintre noi am băut saramura fără a fi forţaţi, deoarece în timpul operaţiei forţate riscam să ni se scurgă în plămâni zeama. Până la urmă însă toţi beam porţia rezervată de parcă am fi băut apă dulce. Atmosfera din cameră se putea citi pe feţele noastre. Eram capabili atunci de orice şi atât de înspăimântători încât te întrebai dacă aveai în faţă fiinţe umane sau alte arătări. Nu mai aveam salivă în gură iar mucoasa bucală şi limba erau uscate şi crăpate că îţi venea să urli. Faringele, şi el uscat, te ardea ca focul dându-ţi incontinuu o senzaţie de vomă chinuitoare. Uneori aşteptam cu o deosebită nerăbdare să ne aducă şi zeama ca să ne mai potolească setea. Şi atunci, pentru a ne mări supliciul, au redus cantitatea de zeamă mărind însă cantitatea de sare, în aşa fel încât lichidul era un fel de pap. Groaza că nu puteam şti cât va dura această tortură pusese stăpânire pe noi. Ni se părea că nu avea nici început nici sfârşit. Mulţi dintre noi ajunsesem la convingerea că ne vor ucide prin însetare, tortură mult mai groaznică decât foamea. Celelalte metode de tortură îţi provocau dureri şi suferinţe de nesuportat, dar tortura prin însetare era atât de chinuitoare că preferam de o mie de ori să fim bătuţi numai să ni se dea apă să bem. Cei din comitet, ca să-şi bată joc de noi, puneau apă într-o gamelă şi ne-o treceau pe la nas. Îmi amintesc de Fag Negrescu, care nu era legionar şi care era mult mai tânăr decât noi. Pe faţa lui se citea însă nebunia de care eram cu toţii cuprinşi. Când unul din comitet a trecut cu gamela de apă pe la gura lui Negrescu, acesta a sărit din poziţia şezând şi smulgând-o din mâna celui din comitet, a fugit cu ea pe prici. Până să-l prindă, băuse toată apa din gamelă. S-a ales cu o bătaie atât de cruntă că nu mai putea sta în nici o poziţie. Şi nici setea nu şi-a potolit-o, sărmanul, pentru că i s-a turnat imediat pe gât atâta saramură câtă apă băuse. Cumplită lecţie, ca nimeni să nu mai îndrăznească să repete gestul lui Fag (…).

În ultima săptămână, cei mai tineri dintre noi nu au mai putut suporta această tortură, nemaiputând sta nici în poziţia fixă. Îţi era mai mare mila de ei să-i vezi în ce stare ajunseseră. La o inspecţie a lui Ţurcanu, poate pentru că şi-a dat seama de starea în care eram, s-a uitat la fiecare cu privirea lui care te îngrozea şi, adresându-se întregii camere, a spus: “Ei bine, măi bandiţilor, aşa o să vă omor şi o să vă ţin numai în chinuri. Clasa muncitoare nu are milă; mila este o stare patologică a bandiţilor de creştini”. Desigur că nimeni nu i-a răspuns. La plecare i-a şoptit ceva la ureche lui Măgirescu, Zaharia fiind absent. Nu am ştiut ce i-a spus, dar în zilele următoare nu ni s- a mai dat saramură iar masa a revenit la “normal”, adică la starea de apă chioară care nu ne putea însă potoli setea. În seara de Crăciun această tortură a încetat.

(…) Celor mai tineri au început să le dea puţină apă, cu câteva zile înainte de încetarea satanicei experienţe.

(…) În ultima zi, Măgirescu şi Păvăloaia, în lipsa lui Zaharia, ne-au dat la fiecare câţiva stropi de apă, să ne mai potolim gura uscată şi crăpată. Dar setea a mai durat încă vreo săptămână,  până ce organismul s-a desărat. Măgirescu, rămas singur în cameră, a venit o dată la mine, m-a luat şi m-a dus la tineta de apă îndemnându-mă să beau. Aşa am băut trei gamele pline şi dacă m-ar fi lăsat, cred că aş fi băut tineta întreagă”(p.135-137).

Crăciunul din 1950 aduse cu sine o culme a degradării victimelor, “din domeniul patologiei”, exclamă memorialistul, de ca şi cum cele relatate până acum ar fi fost roadele unor minţi sănătoase…

În dimineaţa celei dintâi zile a sărbătorii Naşterii Domnului, şeful comitetului, numitul Zaharia, “a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţia fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face în tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare. (…) După ce unii şi-au facut necesităţile în gamelele lor, Zaharia le-a ordonat să se aşeze pe marginea priciului, să-şi ia lingura şi să-şi mănânce fecalele. (…) Mulţi au refuzat să-şi mănânce fecalele iar alţii au avut reflexe de vomă de aveai impresia că-şi vărsau maţele din ei. (…) Unii dintre noi şi-au mâncat fecalele. (…) Din cauza refuzului altora, a început o bătaie cum numai în camera 2 parter trăisem. (…) Mulţi dintre noi am scăpat gamelele din mâini, murdărind în acelaşi timp şi priciul cu fecalele care degajau un miros greţos. Cei care vărsaseră fecalele pe ei au fost duşi la WC să-şi spele hainele pătate, iar fecalele căzute pe ciment au fost strânse cu pumnii şi aruncate în tinetă. (…)

Cei care au fost sortiţi să-şi mănânce fecalele, după bătăile pe care le-au îndurat, erau atât de schilodiţi, că stăteau ca nişte statui nemişcate pe priciuri. Au fost crunt bătuţi şi cei care au avut curajul să-l înfrunte pe Zaharia şi să-i spună că nici cei mai odioşi monştri n-ar fi fost în stare să-şi degradeze semenul într-un chip atât de bestial.

(…) Peste resturile de fecale rămase în gamelele noastre s-a turnat apoi zeama de toate zilele, obligându-ne să mâncăm aceasta scârboşenie. Cu toate că Pintilie şi Nedelcu au refuzat să mănânce, li s-a pus căluş în gură şi li s-a introdus acest amestec pe gât cu linguriţa.

(…) Pe cei ce ştiau să cânte colinde de Crăciun (… Zaharia) i-a adunat pe priciul lung într-un colţ şi le-a distribuit la fiecare hârtiile aduse. Pe ele erau scrise, pe melodiile colindelor, cele mai scabroase cuvinte la adresa Fiului lui Dumnezeu şi la adresa Sfintei  Fecioare Maria.

(…) Au (…) refuzat să cânte aceste monstruozităţi: Pintilie, Nedelcu, Zelică Berza, Reus Gheorghe, Dinescu şi Gelu Gheorghiu. Toţi aceştia au fost supuşi pentru aceasta la groaznice bătăi, iar cântecele au fost intonate toate cele trei zile ale Crăciunului.

A doua zi de Crăciun ne-au obligat iar să ne facem nevoile în gamelele în care mâncam şi din acea zi blestemată şi până la Paştele lui 1951, nimeni dintre noi, afară de cei din comitet, n-a mai avut voie să-şi spele gamelele şi lingurile. De asemenea, apa din tinetă nu mai aveam voie să o bem din ceaşca de pe capacul tinetei, ci trebuia să turnăm apa din ceaşcă în gamela noastră înainte de a o bea. Mulţi dintre noi, ca să mai lungească timpul până când aveau să fie obligaţi să-şi mănânce fecalele rămase în gamelă, se abţineau să aibă scaun. Fapt ce a dus repede la constipaţie care a antrenat şi alte complicaţii grave.

Tot a doua zi de Crăciun mi-a venit şi mie rândul la această degradantă încercare. (…) Ca şi în prima zi, unii dintre noi au avut o puternică reacţie de vomă numai văzând în gamelele din care trebuiau să mănânce, aceste dejecţii. Unii au încercat să-şi închidă ochii, ţinându-se cu mâna de nas, iar alţii n-au putut lua nici măcar o lingură. (…) Oricât am fost silit şi bătut şi oricât aş fi încercat, reflexul de vomă a fost mai puternic şi m-a împiedicat să înghit propriile mele fecale. (…) Până la a treia zi de Crăciun n-a scăpat unul fără să treacă prin această siluire.

(…) În zilele următoare s-a procedat în acelaşi fel şi cu urina, cu rezultate mai eficace. Culmea degradării a fost atunci când o parte din noi au fost forţaţi să mănânce fecalele altuia (…) Unii dintre noi au preferat să mănânce propriile fecale, pentru a nu fi obligaţi să le mănânce pe ale altuia. Această siluire paranoică a durat vreo trei săptămâni, iar pentru alţii câteva luni, timp în care am fost atât de crunt bătuţi pentru că refuzam să ne supunem, încât aceste săptămâni au fost pentru noi începutul unui delir colectiv.

Anul Nou 1951, după mărturisirile de mai sus, refuz să mi-l mai amintesc.

În aceste săptămâni de oroare, Pintilie şi Nedelcu au fost atât de sălbatic torturaţi, că primul a murit iar celălalt a înnebunit (p.138-141).

Nu are rost să ducem mai departe această investigare a scrierii lui Dumitru Gh. Bordeianu. Este memorialistul reeducărilor cel mai patetic, cu darul cel mai bogat al evocărilor, fie umane, fie de trăire, el este cel mai subtil observator al drumului încâlcit străbătut de psihicul uman în căutarea de sine, iar truda sa în redactare a fost pe deplin răsplătită prin opera sa, care a primit şi generoasa stilizare a profesorului şi romancierului Marcel Petrişor, devenind astfel mai accesibilă lecturii.

Tags

Related Posts

Share This

2. Un memorialist elegant si sobru: Viorel Gheorghita

“O anumită sfială a mărturisirii m-a stăpânit de copil. Mă stăpâneşte şi astăzi” (p. 7), îşi avertizează Viorel Gheorghiţă cititorul în: “ET EGO. Sărata. Piteşti – Gherla – Aiud. Scurtă istorie a devenirii mele“[Timişoara; Editura Marineasa; 1994]. Totuşi, faptul că “ideea culpabilităţii generale a şi fost vehiculată, la noi (e vorba despre repetate afirmaţii în acest sens ale lui Gabriel Liiceanu şi ale altora; n. n.), tăcerea victimelor fiind explicată prin ea”(p. 9), Viorel Gheorghiţă purcede la înşiruirea amintirilor, nu ca o  mărturie, ci ca o mărturisire. Însă aduce o precizare ce priveşte modul de realizare a mărturisirii, de validare a ei ca mărturie în cadrul unui proces. Fiind vorba nu doar de un martor, de un privitor, ci de un pătimitor, prestaţia acestuia, în speţă a mea, pentru a fi cât de cât concludentă, se cere a fi integrată unei existenţe şi prezentată ca atare”(p. 10). Aceasta este imaginea in nuce a celor ce se vor desfăşura în continuare şi explicarea extinderii amintirilor de temniţă în trecut, cu existenţa vieţii autorului de la începuturile ei. Avem de-a face, deci, cu o autobiografie în înţelesul normal al cuvântului.

Pentru o mai clară ordonare a faptelor şi evenimentelor, memorialistul îşi deschide multe capitole cu o avertizare calendaristică sau spaţială, ori măcar părţi ale acestor capitole. De pildă, cel dintâi începe cu: 14/27 septembrie 1922. Ziua Crucii , ziua naşterii sale, excelent simbol al tuturor răstignirilor câte urmează a ne fi comunicate. La acea dată tatăl lui avea 22 ani şi era încorporat; mama – 24; şi mai sta agăţată de poalele ei, sora lui Cornelia, atunci în vârstă de 2 ani. Urmau să se mai nască în casa de lemn în formă de L, din centrul Gurahonţului: Ştefan şi Florica. Părinţii tatei, cu care convieţuia familia, fiind baptişti, nunta lui cu o ortodoxă care nu şi-a lepădat religia fu socotită de dânşii afront personal.

Autorul, după ce a explicat pe larg că nu îi stă în fire să vorbească despre sine, când trece la lucru, în faţa colii de hârtie, o face cu har, cu plăcere şi cu talent literar, cu blândeţe, cu răbdare, cu satisfacţia oferită de cuvântul cuprinzător şi potrivit, găsind ritmul frazei cel mai grăitor minţii şi sufletului nostru, pentru a izbuti să ajungem la atmosfera evocată în scriere şi la ideile sale. Din următoarele, desprindem atât o viziune asupra vieţii în familia lui, cât şi una asupra formării celui mic, precum şi alta asupra tradiţiilor gurahonţene în mijlocul cărora se ridica. Ne aflăm sâmbetele seara, “cu scăldatul în faţa jarului din soba de tuci, cu uşa deschisă, (…cu mirosul) de sarmale, de cartofi copţi în coajă, de castane, coapte şi ele. O agitaţie aparte, alta decât aceea de peste săptămână, se potolea treptat, pentru a face loc zilei de odihnă, pentru a face loc sărbătorii. Nu-i înţelegeam sensul. Lecturile bunicii, cu voce tare, din Biblie, mă fascinau, nu însă ca texte sacre, ci ca simple istorisiri, ca simple poveşti. Pacea, în schimb, cobora în sufletul meu, de pretutindeni, ca o harismă a însăşi sărbătorii. Şi această pace ce, pe măsura trecerii anilor, se subţia continuu, era de natură să împrumute, nu doar fiinţelor, fiinţei mele, ci tuturor lucrurilor, un plus de candoare. Sâmbătă seara, după ce, îmbăiat, îmbrăcam cămaşa de cânepă şi bumbac, ţesută de mama, lumina lămpii cu petrol mi se părea mai calmă, pereţii încăperii, mai albi, fulgii de zăpadă, întrezăriţi printre perdelele ferestrei, mai fascinanţi, mai uşori. Mă bucura sărbătoarea, fără ca totuşi să fiu un prunc credincios, un stăpânit de fervori, poate pentru faptul că religioşi, din cale afară, nu-mi erau nici părinţii. Obiceiurile erau respectate. Lipsea în schimb zelul. Grija zilei de mâine nu lăsa prea mult loc pentru cele duhovniceşti. Sau, poate e mai exact a spune că, această grijă, ce acoperea deopotrivă şi pădurea şi holdele şi animalele şi oamenii casei, avea ea însăşi, în sinea ei, o mare doză de spiritualitate şi sacru. Între supranatural şi firesc nu existau limite, nici spaţiu de manevră, nici timp de târguială. Soarele era sfânt, fărâmitura de pâine era sfântă, răsuflarea boului, la fel. Sărbătorile nu făceau altceva decât să reîmprospăteze sfinţenia aceasta cvasigenerală, sfinţenia întregului cosmos. Natura sfinţită prin om? Omul sfinţit prin natură? Cine să ştie? Ce ştiu e faptul că, de Bobotează, praznic împărătesc, prin sau cu nimic mai prejos  decât cel al Naşterii sau Învierii, în ajun, era aşteptat preotul. Bunica îşi căuta refugiu pe la fraţi. Preotul, crâsnicul şi cântăreţii ajungeau, de obicei, înspre seară. Casa era proaspătă, noi eram primeniţi, focul, în sobă, jucăuş de-a dreptul. Pe masă, darurile pentru preot, cinarul pentru noi, adică un colac mare, cu un ou răscopt la mijloc şi cu un număr de coarne, egal cu numărul vitelor din grajd, pe de margini. După sfinţire, aceste coarne erau tăiate de mama şi împărţite animalelor, ca un fel de cuminecătură. Era atât de puternică legatura om-animal, încât tata nu a conceput să vândă, sub nici un motiv şi în nici o împrejurare, vreunul din animalele lui măcelarilor, un asemenea gest echivalând pentru el o omucidere”(p. 13-14).

Din acest stil meditativ-confesiv, suntem adânciţi într-unul colorat, cu o frază la fel de amplă în respiraţie, panoramic, potrivit mulţimii adunate a doua zi, la început de săptămână.

“Lunea, zi de piaţă, nu mai vorbesc de târgurile zise de ţară, satul devenea literalmente neîncăpător. Limbajul nearticulat al animalelor de tot felul aduse spre vânzare, clincătul clopoţeilor de pe harnaşamentele cailor prinşi la căruţe, cântecul tânguitor al câte unui cerşetor, forfota mulţimii, belşugul produselor, mirosul de pâine proaspătă şi friptură, de ardei gras, de busuioc şi canapăr, şi mai presus de toate preumblarea visătoare a tinerilor, băieţi şi fete, în haine de sărbătoare, se îngemănau, de fiecare dată într-un spectacol unic, un fel de paradă. Componenta strict economică a manifestării era vădit subordonată celei sărbătoreşti. Prilej de destindere, prilej de cunoaştere, prilej de satisfacere a unor dorinţe difuze, a unor orgolii nevinovate, a unor patimi politice chiar. În mod precumpănitor, panorama era ţărănească. Nu lipseau însă nici domnii: învăţători şi preoţi, notari şi doctori, studenţi şi elevi, o lume oarecum paralelă, cu trăsături distincte, preocupată de salvgardarea statutului propriu. Locul de întâlnire al domnilor era Casina; al domnişoarelor şi domnişorilor, casa vreunui elev, sau student, din sat”(p. 16-17).

Influenţei mediului familial, ghicit din precedentele, a aceluia social rural abia cunoscut, i se adaugă aceea formativă a naturii, la care micuţul Viorel e sensibil în aspectele ei gospodăresc-domestice, unite tot tabloului familiei, lărgite.

Fructe, exceptând prunele, nu prea avea tata. Avea în schimb bunicul după mamă, bunicul şi unchii. Mergeam la el, duminică de duminică aproape. Locuia într-o casă veche, la marginea satului, împreună cu doi feciori, cu nurorile şi nepoţii. În grădiniţa de flori, dinspre stradă, un iorgovan imens mi se părea a fi mereu în floare. În spatele casei, livada: meri, peri, pruni, cireşi şi unul sau doi scoruşi. Intram în curte, urcam panta, apoi scara sau treptele de lemn, intram în tindă, în fapt o bucătărie cu vatră şi cuptor de copt pâine, printre puţinele din sat de care-mi aduc aminte. Mătuşile găteau pe pirostrii, sau în oale mari, de lut, aşezate în jurul flăcării. La mijlocul încăperii, destul de întunecoasă, o masă rotundă şi joasă ne aştepta, anume. Pe masă, un singur blid şi linguri de lemn. Noi, nepoţii, ne aşezam pe scăunele şi sorbeam pe nerăsuflate bucatele, chiar dacă nu eram flămânzi. Ceremonia, prea des repetată, devenise obişnuinţă. Şi noi, copiii, ne simţeam din cale afară de bine, mai ales dacă, bunicul săltându-ne pe ge- nunchi, ne mai oferea şi o bucată de zahăr, semn că în dimineaţa acelei zile golise şi el câteva păhărele de vinars întors” (p. 17-18).

Vizita la bunici era înlocuită, cu alte prilejuri, de cea făcută vitelor, mijloc osebit de observare şi întipărire în memorie a naturii – ce rămâne agăţată de treburile gospodarului, de nedespărţit de Util (ca şi de bunic, căruia i se face un scurt şi cuprinzător portret); vrednic de reţinut este acest acces la Frumos al ţăranului prin vălul nevoilor existenţei de zi de zi, Frumos de care depinzi şi care … depinde de tine!

“Bunicul după tată, cel care locuia împreună cu noi, al cărui nume, Giogiţă, îl purtam, a fost un bărbat frumos şi chiar “schitaş”, adică atent cu ţinuta. Sâmbătă de sâmbătă, îşi ungea curelele opincilor cu slănină, de sclipeau cum, la altcineva în sat, eu nu am văzut. Nu l-am apucat lucrând la câmp. De când îl ştiu, vara, păstor, iarna, tăietor de lemne, acasă, nu în pă dure, sfărâmător de porumb, ori croitor de şube. De noi, nepoţii, nu era apropiat. Nu-mi amintesc să ne fi ţinut vreodată pe genunchi sau să-mi fi adus, din pădure, un pumn de fragi. Ciuperci, da. Le prăjea pe plită, îmbiindu-ne şi pe noi, copiii (…).

Duminica, tata urca la “Poieni”, să ducă vitelor tărâţe cu sare. Nu o dată, l-am însoţit şi eu, pentru a învăţa drumul. Ajungeam în zăvoi, ocoleam pădurea, o apucam pe marginea unui pârâu umbros, străjuit de ferigi, urcam pe poteci întortochiate pentru mine. Efort obositor, dar şi fascinant: umbrele, răcoarea, foşnetul, cântecul vreunei păsări, săgeţile de lumină, scăpate printre frunze, movul florilor de spânz, flori în formă de cupă, ferigile, muşchii, susurul apei, totul mi se părea nou, uluitor. Descopeream pădurea, pe dinlăuntru, nu ca peisaj şi îmi era teamă. Basmele, toate, roiau ameninţător în jurul meu. Lipseau doar smeii. În sfârşit, iată-ne ajunşi la izvoare, locul unde se adăpau animalele. Până la zăcătoare, locul sau poiana cu nuci, unde mânau peste noapte, şi unde era şi coliba bunicilor, mai era puţin de urcat. Eram aşteptaţi. Fiecare viţel, fiecare junincă, fiecare vacă câştigată (gestantă), şi-a primit raţia, şi-a lins botul, s-a lăsat îmbrăţişată. A îngenunchiat apoi, ca într-o rugă, la umbra nucilor, să rumege în linişte. Se spune, în popor, că ochiul stăpânului îngraşă vita. Privind, am avut senzaţia contrarie, că ochiul vitei, umed şi blând, îngraşe stăpânul sau, poate, şi unul şi altul. Bunicul, tata şi eu, ne-am aşezat apoi în jurul focului ce mocnea în gura colibei, am fript slănină, am băut apă şi am aţipit, vreme de o oră. Ne-au trezit animalele, al căror orologiu biologic indica timpul păşunatului de după prânz. Am mai repetat aventura şi de unul singur. Am dormit cu bunicul în colibă, câteva nopţi la rând. Era un taciturn, răguşit pe deasupra. Mi-a povestit, totuşi, întâmplări cu şerpi surprinşi în colibă, la giobul cu lapte (un fel de putină mică), întâmplări cu mistreţi, mi-a vorbit despre furtuni, trăsnete şi incendii. Acum noaptea era senină, constelaţiile păreau la o aruncătură de piatră, iar eu, eu eram fericit”(p. 25-27). Avem în mâini cartea unui scriitor deloc lăsat în urmă de clasi ci! Un povestitor din familia lui Mihail Sadoveanu, care-şi ia răgazul să depene firul pe îndelete şi să strecoare în istorisire şi observaţii etnografice, împletite în aşa fel cu şirul naraţiunii încât abia de le bagi în seamă.

Autorul dă vina pe situarea părinţilor săi în starea plugarilor, pentru simţământul de frustrare resimţit în copilărie; este faţa văzută a lucrurilor şi la îndemână pentru identificarea rădăcinilor ei. Nu voi aduce argumente din restul lucrării împotriva părerii sale, ci voi enunţa însă opinia că ea deriva probabil din situarea ţâncului între două tendinţe contradictorii în educaţie: linia credinţei materne şi aceea impusă de bunicii paterni. Binecuvântată stare de frustrare totuşi! Căci ea conduce mâna sa purtătoare de condei, astăzi, la o precizie de exprimare de invidiat: “Pâinea mea cu magiun era bună. Cornul lui cu unt, lăcomos. De cerut vreun dumicat, nu i-am cerut niciodată”(p. 18).

Portretele ce ne rămân de pe urma acelei perioade sunt creionate apăsat şi ne aduc în faţa privirilor inşi pe care-i nemureşte desenatorul, dându-le ceva din propria-i viaţă. “În imediata vecinătate, casele a două familii înrudite, de evrei. Urmare a atâtor zilnice treceri, ajunsesem să-i cunosc, fără să fi schimbat cu ei o vorbă şi să le intuiesc decăderea. Erau doi bătrâni uscaţi, îmbrăcaţi în caftane, purtând cipilici tradiţionale, cu bărbi albe şi lungi ce nu au cunoscut foarfeca sau briciul, cu perciunii aşijderea, stând pe bancă, în faţa fostelor lor dughene şi pufăind din nişte pipe cu camişe din cale afară de lungi, înconjuraţi, uneori, de nepoţi sau strănepoţi murdari şi pentru mine, ciudaţi, din pricina părului cârlionţat ce le flanca urechile clăpăuge, asemeni unor lujere desfrunzite. Prin urmare, nu toţi evreii huzureau”(p. 19-20). Alte portrete nu te mai lasă să ghiceşti, din aerul plutind între cuvinte, biografia modelelor. Dimpotrivă, pata de culoare şi desenul alternează cu gestul, cu fapta, şi completează profilul moral al portretizatului astfel încât îţi rămâne înfipt în inimă, aparent, fără pereche. “Ca dascăl, în anii aceia, l-am avut pe Savu Dorca, bărbat frumos, în pofida cheliei totale, cu ochi pătrunzători şi mustăcioară, îmbrăcat după moda anilor 1900, cu redingotă şi steif, pedant, rezonabil, dar şi sever. Îşi făcea meseria cu multă dăruire, îmbinând savant nuiaua cu recompensele. Era necăsătorit şi-şi cheltuia o parte din venituri pe ilustrate şi dulciuri pentru noi. Un răspuns bun, o bomboană, un abţibild, o ilustrată, după caz. Trofeul cel mai râvnit de noi, băieţii, era automobilul. Nu l-am obţinut niciodată, deşi eram socotit elev bun. Bun, în deosebi, la socoată”(p. 19).

Un al treilea tip de portret este acela în care replica memorabilă, aptă să caracterizeze, se împleteşte cu descrierea fizică şi cu trimiterea biografică.

Profesor de matematică, în aceşti primi ani de şcoală normală, l-am avut pe Adam Dragoş. Moţ la origine, şi el, ca şi Traian Mager, fost ofiţer în armata naţională a Transilvaniei, omul care a oprit înaintarea trenului blindat al lui Bela Kun, în faţa tunelului de la Ciuci, Vârfurile de astăzi, Adam Dragoş era un profesor sever. Nu agrea fotbaliştii. Să nu te fi văzut în cămaşă, cu bocanci şi în pantaloni scurţi, că aveai de tras ponoase. “Fătu meu, capu-i făcut să gândeşti, nu să dai cu el după minge. Rostul lui nu e să ţină loc de picioare, aşa că te du, fătu meu, la loc şi învaţă. În catalog, nota 4″. Era sever şi la examenele de diplomă, de la care era nelipsit, datorită gradului didactic şi vârstei. Sever, dar, într-un anume fel, şi părtinitor. Ţinea mult ca primul clasificat, pe centru, să fie unul din elevii lui. Dacă lucrurile nu ieşeau aşa, ridica ştacheta, anume pentru a pune în dificultate candidaţii veniţi de la alte şcoli. Şi nici să-i fie respins vreunul din proprii lui candidaţi, nu concepea. Patriotism local. În ce mă priveşte, mă socotea un elev bun. Bun, nu foarte bun. La examenul de sfârşit de an, ultimul, întrucât, în anii ce au urmat, s-a renunţat la el, răspunsurile mele l-au descumpănit. “Ai răspuns prea frumos ca să nu-ţi mai pun şi alte întrebări”. Şi mi-a mai pus, şi am răspuns corect, şi m-a notat cu 10, pentru el, cu totul neobişnuit”(p. 33-34).

Portretul în care mediul casnic capătă voce şi lămureşte caracterul, lasă posterităţii un pastel reprezentându-l pe Ovidiu Cotruş elev, cum istoria noastră literară nu are încă. De aici se vor inspira cei care vor scrie despre eseistul care a îmbogăţit, prin personalitatea sa, revista excelentă “Familia”.

Printre tinerii care au depus legământul (Frăţiilor de Cruce; n. n.) odată cu mine, dacă îmi aduc bine aminte, a fost şi Ovidiu Cotruş. Ne cunoşteam mai demult, eram chiar prieteni. Mergeam împreună, adesea, pe strada Episcopiei, la Biblioteca Institutului Francez. Pe drum îmi recita versuri, ba din Claudel (în text, o regretabilă greşeală de ortografie: Claudelle; n. n.) , ba din propria-i creaţie, poeme lungi, subsumabile unui singur titlu: muzica lucrurilor. Dezordonat şi vesel, spumos la vorbă şi posesiv, era greu să-ţi înscrii discursul propriu în fluviul discursului lui, pentru a face să se nască dialogul. Îmi era drag, din cauza spontaneităţii, a lipsei de prejudecăţi, a spiritului lui boem. Cu el am fost, pentru prima oară în viaţă, într-o grădină de vară, seara, cu un pahar de vin în faţă. Părea a fi un om al casei. Ambianţă romantică. În povestirile lui, vorbea despre sine, ca nici o dată, cu o undă de tristeţe: pierderea mamei, refugiul de la Oradea, lipsa simţului practic, despărţirea de unchi, poetul Aron. În noaptea aceea am rămas la el. Era singur. Tatăl, profesor de geografie, lipsea. Locuia într-o casă parter, nu departe de grădină, fostă a unchiului. Câteva trepte, o terasă închisă, în formă de L, bucătărie, cămară, dormitor şi două camere cu ferestrele spre stradă. În bucătărie, veselă nespălată; paturile nefăcute; în prima cameră, un divan nefolosit, patul meu de-o noapte, un birou cu praful de un deget, în spate, o bibliotecă mare, cu ultimile noutăţi editoriale, scaune, tablouri. E camera de lucru a poetului Aron Cotruş, de pe vremea când locuia în ţară. Alături, prânzătorul, acum un fel de magazie frecventată de şoareci. Pianul soţiei poetului, interpretă celebră în epocă, acoperit şi el de atotprezentul praf. Pe aproape, un cufăr imens, cu toaletele doamnei, cele pentru concerte, o masă, două bufete, totul într-o răvăşeală desăvârşită. Privind, am înţeles ce înseamnă lipsa femeii, după cum am înţeles şi de ce Puiu era atât de dezordonat şi de noncorformist. Dezordonat în viaţa de zi cu zi, nu însă şi în gândire şi în comportamentul etic. Starea de fapt nu-l descumpănea. Lucrurile sunt cum sunt şi pace. Cel căruia nu-i convine să nu- i calce pragul. Am răsfoit cărţi, am schimbat gânduri, până târziu, după miezul nopţii, apoi am adormit zicându-mi că, probabil, aşa trebuie să fie poeţii, toţi poeţii, eu nesocotindu-mă ca aparţinând tagmei; prieten, da, prieten ce ştie să asculte. Doar atât”(p.  47-48).

O împletire a tuturor mijloacelor de mai sus, descrierea fizică, aceea a mediului mobilier, ca reflectând psihicul subiectului, citarea sumară a vorbirii, în măsura în care personajul e exprimat de ea, o găsim în portretul şefului Securităţii:

Camera spaţioasă; biroul masiv; biblioteca, de formă; pe jos, covoare persane; aparent, ambianţă elevată, luminoasă, îmbietoare la dialog. Nimic din rigiditatea cazonă, nimic dezagreabil, nimic ameninţător. Locatarul, până la proba contrară, curând oferită, un domn. Un tovarăş inteligent, cinic, crud, dar domn. Incompatibilitatea, absurdul, au aici concreteţe. Răspunde la numele de Rafila. Maiorul Rafila, comandant, relativ tânăr, roşcat, masiv, afişând o excesivă eleganţă vestimentară; originar din Dezna, adică din judeţ. Tatăl, român; mama, rusoaică. S-au cunoscut în prizonieratul primului război mondial. Pregătirea, medie; profesiunea, maistru tinichigiu, la depoul C.F.R., aşa se spunea. Mă priveşte cu aer de satrap, sigur de sine. “Ce mai aştepţi, desfă-i cătuşele!”Comisarul, parcă mai timorat ca mine, execută prompt. “Ei, cum e? Credeai că o să scapi? Noi procedăm ştiinţific şi, ca atare, nu greşim. Ştiinţific. Şi acum, că l-am văzut, duceţi-l la arest!” “(p. 133).

Stilul, aproape de proces verbal, de ‘fişă de cadre’ – oroarea amintirii ei, din comunism!… -, este cel mai potrivit profesiunii individului: are ceva din uscăciunea sufletului său, pentru care semenii reprezintă doar dosare de umplut cu date ce condamnă. Comportamentul său locativ şi cel vestimentar îi scot în evidenţă duplicitatea. Replica, de tip caragialesc, îi vădesc ridicolul.

Între timp, pe când noi zăbovim în dreptul unei imagini umane, a alteia, viaţa înaintează. Copilul este arestat în două rânduri; a doua chiar condamnat la şase luni; continuă exerciţiile literare, el care citea mult şi opere de calitate. Se analizează şi autodefineşte: “Universul meu era unul emoţional, cu reprezentare logic vizuală. Nu aparţineam creatorilor de istorie şi nici analiştilor, ci pătimitorilor, împlinitorilor de destin”(p. 63).

Înaintea încheierii cu o lună a condamnării este trimis pe front, oricât de tânăr era: legionarii, pe linia întâi! Peisajul continuă să-l atragă: “Nevoia de frumos rămâne vie”(p. 81); să-i şoptească sterp; să-l obsedeze: “Sărata, fost sat nemţesc, un târg mai degrabă, situat undeva în sudul Basarabiei, mi s-a părut neprimitoare. Era toamnă. Ploaie, noroi. Gara, izolată. Drumul până în localitate, lung, desfundat, anevoios. Nici un copac, nici o grădină cu pomi. Casele, unele arătoase, acoperite cu ţiglă, păreau pustii. Din coşuri, nici o ridicare de fum. Duşumelele, vopsite, aminteau încă de vechii stăpâni. Gardurile, din aşchii de gresie, scunde, aduceau a ziduri de cetate în ruină. Străzile, glod, numai glod. Viroaga din partea de răsărit nu avea apă, doar câteva bălţi. Câmpul de dincolo de ea era plin de ciulini. Aspect de stepă rusească. De la gară până la comandament, câţiva kilometri buni, ţipenie de om. Cumplită pustietate”(p. 68). Descoperă şi în aceste condiţii, altele decât cele din vremea liceului, frumuseţea prieteniei: “În clipele de răgaz, discuţii. Nepreţuit dar disponibilitatea aceasta. Nu te mai gândeşti la câte au fost şi nici la cele ce s-ar putea să survină. Clipa ţi se dilată până la anularea de sine, ca durată. Evaziune, zic unii. Probabil. Fără intenţie, însă. Evaziune în sens de reflex, reflex de apărare”(p. 75). Afirmaţia i se pare incompletă; revine, dezvoltând o parte din ea: “Soldatul nu are răgaz şi nici disponibilitate pentru a se gândi la viitor, nici chiar la ziua de mâine. El trăieşte într-un prezent continuu, se luptă pentru clipă, nu pentru viitor” (p. 76). Învaţă permanent din existenţa fugace; şi nu totdeauna lecţiile sunt încurajatoare; au tentă amară, disperată chiar: “Eroii de ieri sunt trădătorii de astăzi, eroii de astăzi sunt trădătorii de ieri, sau, mai exact, nu mai ştie nimeni despre nimeni ce este”(p. 85).

Scapă din război, fără a mai pleca de frontul de apus şi se îndeamnă a se înscrie la Academia Teologică din Arad, singura instituţie de învăţământ superior unde absolvirea şcolii Normale îi era paşaport suficient. După examenele de fine ale anului întâi, în căutarea unei soluţii pentru a face studii universitare adevărate, decide să meargă la Bucureşti, să-şi echivaleze ultimul an de studii medii, la Colegiul Sfântul Sava, şi să se înfăţişeze la bacalaureat, la liceul Gheorghe Lazăr. Apoi, fără a renunţa la pregătirea teologică, se înscrie, la Cluj, la Facultatea de Litere şi Filosofie. Ovidiu Cotruş îl introduce în mediul unor studenţi care se vor dovedi, în timp, personalităţi de excepţie: Radu Enescu, Ion Maxim, Liviu Birăescu, Encica, Ioanichie Olteanu, Ştefan Augustin Doinaş, Traian Bara, Romulus Munteanu, Ilie Măduţă, grup opus celui al uteciştilor panglicari, adunaţi în jurul ziarului comunist local: Toma George Maiorescu (alias Maier, arivist, încă modest, cu gesturi timide; p. 95), Roth, Ciobanu, Ivan Deneş, aflaţi sub influenţa lui Pavel Apostol (Erdely), asistentul marxist impus lui D. D. Roşca şi redactor şef al organului de presă P.C.R din capitala Ardealului (el însuşi urmând a fi arestat).

E momentul să ne tragem sufletul mai îndelung, în compania profesorilor săi, a căror observare e utilă unei istorii a literaturii române, toţi fiind autori ai unor lucrări importante şi lăsând în urmă-le dâre luminoase în cugetele studenţilor viitori scriitori.

Concizia, claritatea şi eleganţa discursului lui D.D. Roşca, fascinau. Climatul de libertate emulativă a seminariilor lui descătuşa energii intelectuale nebănuite, în foarte mulţi dintre noi. Confruntările percutau în sfere studenţeşti largi, ba şi în sfere extrauniversitare, soldându-se cu o afluenţă de public ce făcea ca Amfiteatrul Pârvan să devină neîncăpător”(96). Veni şi rândul studentului Viorel Gheorghiţă să susţină un referat la acest profesor, care nu-l cunoştea, deoarece tânărul frecventa mai ales Academia Teologică arădeană. “Elegant, ca întotdeauna, cu faţa rotundă, închipuită, parcă, de Rubens, cu nelipsitu-i ceas extraplat, D.D. Roşca salută, se îndreaptă spre catedră, cercetează sala, întreabă: “Referentul a venit?”Mă ridic, vizibil stânjenit, stângaci. “Poftim.”Am înţeles că trebuie să ies la catedră. Ezit. Invitaţia se repetă. Urc. După ce mă măsoară, continuă: “Nu v-am văzut pe la cursuri”. Încerc să explic: “Studiez şi teologia. Sunt obligat să mă împart.”În sfârşit: “Care vă este subiectul?”Răspund. “Şi de ce bibliografie v-aţi folosit? Realizez neîncrederea. Aproape că regret faptul de a mă fi hazardat. Îmi pierd prezenţa de spirit şi, în loc să citez autorii şi cărţile consultate, consemnate în finalul lucrării, răspund pur şi simplu anapoda: “Istoria filosofiei a lui Jules Payot”. Stupoare. În sală, zâmbete. De Jules Payot citisem, într-un alt context, o cu totul altă carte: Educaţia voinţei. Mi-am dat seama de eroare. Istoria filosofiei cu pricina era scrisă de Janet şi Seailles şi nu constituia o carte de referinţă. Nici un motiv, aşadar, ca profesorul să-şi  facă iluzii. O oră de seminar ratată. “Vă ascultăm …totuşi”, un totuşi nerostit, dar evident, o concesie in extremis. Încep să citesc, poticnit, apoi, din ce în ce mai aproape de firesc. Mă încurajează atenţia binevoitoare, sau nu, a auditoriului care, pentru a mă putea urmări, este obligat să se concentreze. O mărturiseşte chiar D.D. Roşca, la sfârşitul discuţiilor care au urmat: “A fost o lucrare dificilă. Pentru a o putea urmări, până şi pentru mine a fost necesar un efort deosebit” “(p. 97-98). Caracterul profesorului este deasupra unei minimalizări injurioase a studentului neatent; dimpotrivă, D.D. Roşca ştia a-şi expune punctul de vedere onest ce era net în favoarea cugetării stând la baza referatului. În treacăt, menţionez că acest portret se deosebeşte de precedentele: subiectul său ‘joacă’ actoriceşte, în respectiva scenă, în faţa publicului; tot astfel îl vom simţi şi mai departe; deci, undeva în subtext, trebuie căutată o dedublare a personajului, ceea ce face din fragment o abordare inedită. “În vara anului următor, eram de pe acum un student cunoscut, cu examene luate în mod strălucit, solicitat oră de oră, am susţinut un nou referat, “Despre categorii”, capitol al unui “Dicţionar de filosofie”proiectat de Profesor. Lucrările se desfăşurau acum în “Amfiteatrul Pârvan”, neîncăpător şi acesta. Veneau studenţi de pe la toate facultăţile. Veneau şi neuniversitari, mulţi cu riscul de a sta în picioare. Caracterul elevat, dar, mai ales liber al discuţiilor, opera ca un magnet. Ideologia partidului unic era în ofensivă, or, aici, în această insulă de intelectualitate, se rezista. Încă. Proseminarul de marxism, organizat şi condus de Pavel Apostol, alias Erdely, asistent impus Profesorului şi redactor şef al oficiosului comunist, local, nu-şi arăta roadele. Lectura referatului a durat două ore. Discuţiile, ca urmare, au fost amânate pentru săptămâna următoare, timp în care impresiile participanţilor s-au clarificat. La câteva zile după, în drum spre casă, m-a oprit un coleg, Lungu Alexandru, dacă reţin bine numele, un vlăjgan lung de-a binelea, student pierdut în masa anonimilor, ca să-mi spună că, în cadrul unui grup alcătuit din studenţii marxişti, condus de Pavel Apostol şi de colegul meu Roth, i s-a trasat sarcina ca el, cu prilejul discuţiilor pe marginea referatului meu să mă acuze, printre altele, de idealism, propensiuni metafizice, eresuri teologalo-mistice, dar că, în sinea lui nefiind de acord, va pretexta o îmbolnăvire şi nu va fi prezent. Am reţinut faptul. Era primul semn al unei răfuieli cu urmări imprevizibile”(p. 98-99) .

Acest element din fundal, cu coloratură politică, pregăteşte o adevărată explozie, luminând tot acelaşi personaj portretizat.

“La discuţii şi mai multă lume. La catedră, eu singur. În prima bancă, D.D. Roşca. Cuvinte de preţuire, puţine. Liviu Birăescu vorbeşte ca de obicei, mult. Reţin o singură observaţie: “Nu e compatibilă apropierea lui Nicolai Hartmann de Maxim Mărturisitorul”, primul, un mare gânditor, întemeietor al “ontologiei critice”, al doilea, un mistic oarecare. Puiu Cotruş, tot ca deobicei, tace. Alte intervenţii, ale prietenilor, îmi scapă. Reţin, în schimb, atacul concentric, pregătit cu grijă. Începutul îl face Toma George Maiorescu (alias Maier), urmând pas cu pas indicaţiile: idealism, metafizică, ideologie burgheză, mistică, iraţionalism, decadenţă. Argumente? Câteva citate din Marx, din Lenin şi Stalin. Continuă Ciobanu, din relatările celor care îl cunoşteau, o brută care, pentru a converti oamenii la P.M.R., nu ezita să recurgă la tortură. Mă acuză, spre amuzamentul sălii, că l-am făcut pe Hegel idealist, când de fapt el e dialectician. Sinteza e operată, concluziile sunt trase de Roth şi cu aceasta se consumă şi cea de a doua parte a seminarului” (p. 99) .

Cele comunicate par să fie la distanţă mare de scopul conturării unui chip fidel al lui D.D. Roşca. şi, totuşi, ne aflăm mai aproape de el decât o bănuim.

“După o săptămână urmează răspunsurile mele. Observaţia ridicată de Liviu Birăescu e uşor de rezolvat. Eu constat, simplu, că într-o anumită problemă, Nicolai Hartmann exprimă un punct de vedere asemănător cu unul exprimat, cu secole în urmă, de Maxim Mărturisitorul. Asemănarea rezultă clar din alăturarea textelor pe care le citez. Or, e limpede că Maxim Mărturisitorul nu putea fi influenţat de Nicolai Hartmann, în vreme ce Nicolai Hartmann putea, fără ca influenţa să fie obligatorie. Problema, dealtfel, nu e aceea a influenţei, ci aceea a coincidenţei. D.D. Roşca nu exclude nici influenţa. “În mediile universitare germane, atestă el, scrierile patristice erau cunoscute”(afirmă profesorul, fără să-şi dea seama de pericolul năzărit pe neaşteptate, din rândurile studenţilor săi; sau, altfel, căutând a înţelege momentul, încercând să-l salveze pe cel prins la mijloc, între dulăii de pe băncile universitare; n. n.) . Cazul Ciobanu vădea de departe incompetenţa. Nu era nimic de răspuns. Dintre replicile date lui Toma George Maiorescu şi colegului meu Roth, menţionez una singură: “Eu mi-am susţinut punctul de vedere cu argumente logice, respectând o metodologie consacrată. Combaterea s-ar fi cuvenit să fie făcută în aceeaşi manieră, prin recurs la acelaşi gen de argumente, cele logice. Recursul la citatul intangibil, la afirmaţia tabu, la autoritatea omului politic, echivalează cu punerea pumnului în gură.”D.D. Roşca a intervenit, spre satisfacţia mea, cu tact, dar corect: “Indiferent de divergenţa punctelor de vedere, felul în care discuţiile s-au purtat, dovedeşte, nu doar calitatea intelectuală a interlocutorilor, ci şi nivelul, cu nimic sub cel al Sorbonei, sau al Academiei Franceze, la care se poartă aceste discuţii, singurul lucru esenţial”(… D.D. Roşca flatează vanitatea inşilor dezlănţuiţi, crezând că o atare laudă mincinoasă îi va tempera; n. n.).

La foarte puţine zile după confruntarea din Amfiteatrul Pârvan, un articol apărut în oficiosul partidului comunist din Cluj, sub o semnătură oarecare, dezlănţuie atacul, atacul politic. Nu se puneau în discuţie idei, nu se recurgea la argumente specifice, se incriminau atitudini. “La seminariile profesorului D.D. Roşca, reacţiunea burghezo-moşierească, simţind că i se apropie sfârşitul încearcă o ultimă zvârcolire”. Atacul e virulent, e ameninţător, e suburban; oricum, de rău augur, mai ales că redactorul şef al ziarului nu era altul decât Pavel Apostol, asistentul lui D.D. A încercat acesta să se dezvinovăţească, pretinzând că totul s-a desfăşurat fără ca el să ştie, asigurându-l pe Profesor că n-o să se mai repete, dar cine să-l creadă? D.D. Roşca, dealtfel, a doua zi, ne-a chemat la el în cabinet, pe Radu Enescu, Ovidiu Cotruş, Traian Bara, Ion Maxim, adică pe cei câţiva studenţi ale căror opinii îi erau cunoscute, pentru a ne ruga să ţinem seama de semnalul transmis de putere, prin acel atac deschis. “Nu vă cer să vă deziceţi, nu vă cer să îmbrăţişaţi marxism-leninismul sau să vă ajustaţi convingerile în funcţie de împrejurări, vă sfătuiesc doar, ca în discuţii, să adoptaţi, atunci când şi în măsura în care e posibil, o atitudine binevoitoare”. Invitaţie la compromis aşadar, e drept, discretă. Invitaţie, totuşi”(p. 100) .

Profesorul D.D. Roşca încercase să fie nobil, cum îl caracterizase iniţial studentul său, azi memorialist. Dar, se întrevede că ştia despre comunism mai multe decât acesta şi ceilalţi. Se mai întrevede că nu-şi dădea seama cât de periculoasă era calea compromisului, adoptată de majoritatea intelectualilor şi oamenilor de cultură români în raport de acelaşi duşman al neamului. Prin compromis, ei şi-au pierdut şi şansa unei opere şi cinstea, şi demnitatea, cu care puteau rămâne înscrişi în istorie.

“Amintirile mele în legătură cu Profesorul D.D. Roşca nu se rezumă doar la atât. La puţină vreme după susţinerea primului referat, m-am prezentat şi la examene. Cursul predat: Filosofia lui David Hume. Metoda de examinare: orală. Sala, cu public. La întrebările Profesorului, clare, răspunsurile au fost pe măsură. Nici o ezitare, motiv de satisfacţie deci. Numai că Profesorul a socotit altfel. “Domnule coleg – reverenţa germană – aţi răspuns corect la toate întrebările puse. Eu însă am un pricipiu. Studenţilor pe care nu-i cunosc îndeajuns, a căror activitate, pe parcursul anului, nu mi se pare concludentă, nu le acord nota maximă”. Şi mi-a trecut în index calificativul “Bine””(p. 98-103). Oare să trebuiască legată acea notare de cele petrecute, în sensul unei prevederi, conform căreia profesorul intenţiona să-şi demonstreze ‘distanţa’ ce şi-o lua faţă de studentul în culpă ‘metafizică’? Ar fi jalnic.

Acum vom urmări zugrăvirea lui Lucian Blaga, în ET EGO.

Lucian Blaga era cu totul altfel, un virtuoz al scrisului, nu al oralităţii, un estet al expresiei, dar şi al arhitecturilor ideatice. Cucerea prin noutate. Altfel, din cauza monotoniei rostirii, îl urmăream greu. Făceam uneori efort, din respect pentru gânditor, să nu aţipesc”(p. 96).

“Primul meu examen la Filosofia culturii”(înţelegem acum că, la ‘examen’, profesorul este ‘examinat’ tacit, cu privirea, cu toate simţurile, şi mai ales cu tăcuta cumpănă a dreptăţii aflată în elevul sau studentul examinat, în aceeaşi măsură ca şi în dascălul examinator; iar rezultatul acestui ‘examen’ la care se înfăţişează examinatorul, fără ştire şi nepărăsindu-şi catedra, îl va afla cândva sau – ceea ce este nespus de trist, deşi ‘notat’, nu-l va cunoaşte nicicând, va rămâne străin de opinia inspirată de el examinaţilor…; în continuare, autorul Trilogiei Culturii este cel ‘examinat'; n. n.) . “Lucian Blaga obişnuia să predea, în paralel, două cursuri. Primul era o reluare, reluarea unui curs predat cu ani în urmă, tipărit între timp, ca parte a uneia dintre trilogii, completat eventual, adus la zi. Al doilea avea, în totalitate, caracter inedit, urmând să devină o nouă carte a gânditorului. Examenul era prestat în scris şi consta din răspunsuri la întrebări extrase din ambele cursuri predate. În mod obişnuit, pentru pregătirea examenelor, studenţii recurgeau, în cazul cursului predat, la cartea tipărită, în cazul cursului inedit, la note. În unele cazuri, cursul inedit era şi el litografiat. Eu însumi voi fi angajat într-o asemenea treabă. Alteori, nu. Revenind la examen, parcurg întrebările, răspund cu destulă siguranţă, sunt chiar mulţumit. Până la un punct. O întrebare neaşteptată, ultima din cele ce se refereau la primul curs, rămâne fără răspuns. Întoarceri de capete, şuşoteli, agitaţie. Lucian Blaga observă, zâmbeşte chiar, apoi explică, nu fără o nedisimulată maliţie: “De ce vă agitaţi? Problema a fost tratată în data de …, ca noutate adăugată cărţii mele.”Am înţeles. La respectiva dată, Lucian Blaga vorbise unei săli goale. Studenţii, până la unul, au preferat un conferenţiar din afara Universităţii, a cărui prestaţie, intenţionat sau nu, fusese programată la aceeaşi dată şi oră. Lucian Blaga nu a uitat jignirea şi ne-a sancţionat ca atare.

Ovidiu Cotruş mă atenţionase dealtfel. Oamenii mari sunt şi orgolioşi. Lucian Blaga nu suporta minimalizarea. Ca dovadă, mi-a fost amintită polemica purtată cu Părintele Dumitru Stăniloae. El nu suporta apoi, în preajmă-i, personalităţi capabile să-l eclipseze. Cu nici unul dintre asistenţii lui nu a făcut casă bună. Nu suporta să fie contrazis. Pretindea studenţilor să înveţe, nu să gândească. Vorbe. Aveam să mă conving curând că omul nu era chiar aşa şi că o anumită nuanţare se impune.

Spre deosebire de seminariile lui D.D., cele ale lui Lucian Blaga erau mai sobre, ca să nu zic mai încorsetate. Unui referat nu-i erau alocate mai mult de două ore, timp în care trebuiau epuizate şi discuţiile. La începutul trimestrului doi, în chiar prima oră, sunt planificat eu. Subiectul: “Criticismul în teologia creştină”. La repartizarea lui nu am fost de faţă. Titlul mi-a fost transmis de Puiu, fără nici un fel de explicaţie, cu rugămintea doar de a întocmi, pe lângă referatul anunţat, încă unul: “Criticismul la Dionisie Areopagitul”. Era limpede că subiectul (subiectele) îmi fusese repartizat, mai puţin de Profesor, mai mult de colegi, pe considerentul pregătirii mele teologice. Dealtfel îmi surâdea şi m-am apucat de treabă, în pofida faptului că, în lipsa unor minime pregătiri necesare, îmi era greu să surprind ce anume se urmărea prin atari formulări. “Criticism”, un curent de gândire, inaugurat de Kant, potrivit căruia “critica”, respectiv analiza valorii şi a limitelor funcţiilor cognitive umane, trebuie considerată ca fiind o disciplină de sine stătătoare, prealabilă oricărei cercetări filosofice. Aşadar, criticism, înainte de criticism, modernism înainte de modernism, cu mai bine de un mileniu. Investigaţie tentantă şi, în acelaşi timp, temerară, exact ceea ce îi era necesar unui timid, pentru a se arunca în prăpastie.

Înainte ca Profesorul să fi sosit, la capătul scării, în drum spre sala nr. 1, unde urma să aibă loc seminarul, mă întâmpină Puiu. “Blaga m-a întrebat dacă ai sosit şi i-am spus că da. E totul în ordine?””Este. Referatele sunt la mine.”(…) În bănci, colegii, doar cei de la filosofie. Fără introducere, fără remarci, Lucian Blaga mă invită să încep. Citesc rar, nu fără emoţie, o pagină, două, poate zece, şi sunt oprit. Abia epuizasem partea introductivă. Lucrarea era lungă, iar cele două ore efective, abia dacă ajungeau lecturii. “Din lipsa de timp – îl aud pe Blaga – nu putem continua lectura, aşa că, vă rog domnule coleg, să rezumaţi conţinutul, punând în evidenţă ideile directoare”. Ceva nu e în regulă, mi-am zis. Încerc totuşi să rezum. Lipsit de exerciţiul oralităţii, o fac stângaci şi confuz, ca orice om surprins de întorsătură. Discuţii au fost puţine. A vorbit mai mult Lucian Blaga, subliniind faptul că el a înţeles altceva, atunci când a formulat subiectele, a înţeles o investigare, mai puţin a ideilor şi mai mult a comportamentelor oamenilor de idei; a înţeles o relevare a felului cum impulsul de a-l critica pe celălalt, se răsfrânge în propriul tău demers ideatic. La plecare, mi-a cerut totuşi manuscrisul, fapt neobişnuit.

Aşa ceva, la seminariile lui Lucian Blaga, nu s-a mai întâmplat. Eram trist, aşteptasem de la acest seminar mult, foarte mult, eram doar în elementul meu, şi când colo, ce a ieşit? Colegii apropiaţi nu ştiau cum să mă încurajeze, mai ales după ce le-am spus că, într-o bună parte a lucrării, luam atitudine critică faţă de chiar unele idei fundamentale ale filosofiei lui. Dat fiind unghiul de abordare a temei, limitele cunoaşterii naturale, referirile la “cenzura transcendentală”ca şi la “matricea stilistică”erau inevitabile. Le-am făcut ridicând obiecţii cu privire la pluralitatea matricilor stilistice şi a evoluţiilor lor şi aşteptam acum reacţiile, cu toate că nu aveam certitudinea că Lucian Blaga, luându-mi manuscrisul, îl va şi citi.

Două săptămâni mai târziu. La sfârşitul ultimei ore de curs, risipeam vorbe, stând în capul scării, Puiu Cotruş, Radu Enescu, Ion Maxim şi de bună seamă şi alţi colegi, ca de obicei. Lucian Blaga, ocolindu-ne, după ce a răspuns la salut, a coborât câteva trepte, apoi s-a oprit, s-a reîntors spre noi şi m-a rugat să-l însoţesc. Gestul nu era întru totul nou. La Sibiu fiind, obişnuia să invite studenţi la masă. Acum, la Cluj, dată fiind degradarea condiţiilor de viaţă, un asemenea lux nu ştiu să şi-l mai fi îngăduit. Imagini semnificative: banchet la Sibiu, tocmindu-se cu badea Ion, să cumpere un car de lemne, ori un sac de varză, în una din pieţele Clujului. Evident, m-am supus. O bună bucată de vreme nu a rostit un cuvânt. Apoi, cu vorba lui molcomă, vorbind ca pentru sine, pe stradă, în afara noastră, nu era nimeni, l-am auzit spunând: “Sunt puţini oamenii care ştiu ce sentimente încearcă profesorul atunci când întâmplarea face să întâlnească un student care să dorească altceva decât o diplomă, un titlu, în temeiul căreia să profeseze şi, profesând, să-şi câştige existenţa. Sunt atât de rari tinerii care cultivă filosofia din dragoste, determinaţi de o nevoie lăuntrică, irepresibilă. Trec ani până să întâlneşti vreunul, fapt pentru care, atunci când se întâmplă, mă bucur nespus.”Sunt eu unul dintre aceia? Răspicat nu mi-a spus-o, lăsându-mă totuşi să înţeleg că da. A continuat apoi să mă întrebe de unde sunt, pe unde am colindat, ce planuri am, dacă citesc în limba germană. Şi pentru că eu nu cunoşteam această limbă, a insistat să o învăţ cu orice preţ. A adus vorba şi despre lucrarea mea de seminar încercând, nu să o comenteze, să se justifice. “Am intervenit (întrerupând lectura cu glas tare, din faţa colegilor; n. n.) nu pentru a respecta o uzanţă, ci pentru a preveni posibile neplăceri. Modul de abordare, problematica însăşi, erau potrivnice spiritului, dacă se poate spune aşa, pe cale de instaurare în ţara aceasta.”Ce timpuri, cuminţi şi respirând încă încrederea dintre intelectuali, acele vremuri când profesorul, apărându-şi studentul de sine însuşi şi mai ales de infiltraţii din rândurile colegilor săi, se deschide total în faţa lui, îndrăznind să-i spună că i-a luat partea, pentru a nu cădea, cel tânăr, pe mâna vânzătorilor care-i pândeau gândirea în scopul de a-l denunţa! Această paşnică perioadă scurtă de trecere de la o lume democratică la aceea a constrângerii politice îngăduia încă încrederea dintre dascăl şi ucenicii săi. Urma curând să se  instaureze perioada – o, cât de lungă şi abjectă! – în care profesorul să-şi apere studentul de sine însuşi şi de ceilalţi, fără să mai aibă curajul de a-şi da pe faţă omenia, nici măcar în dialogul ascuns cu cel apărat de el…! “Timpul ce se anunţă nu ne va fi fast.” Lucian Blaga, aşadar, se voia prevenitor. Am mai parcurs câţiva zeci de metri, în deplină tăcere. Marele mut mi se părea acuma Marele trist. Mi-a întins apoi mâna, şi ne-am despărţit, evident tulburaţi, şi unul şi celălalt, de presentimente negre, deşi, eu cel puţin, după o asemenea întâlnire ar fi trebuit să mă bucur. Nu peste prea multe zile, eu voi pleca din Cluj. Împotriva Filosofului se va dezlănţui o campanie de denigrare. Mi s-a spus, fiind la Aiud – cât de adevărată e informaţia nu ştiu – că însuşi D.D. ar fi luat parte la această campanie, conferenţiind despre “Filosofia lui Lucian Blaga, filosofia crucilor încârligate””(p.106-108) .

O a treia prezenţă profesorală (şi culturală) de găsit în trecutul încă luminos al autorului, acela al studentului întârziat din pricina politicii timpurilor abia depăşite, politică ce-i răpise timp irecuperabil din anii de formare, când fusese aruncat la îndemâna obuzelor, bombelor şi rafalelor de mitralieră, să se curăţească în sânge de crezul său legionar, ne întâmpină din paginile memoriilor: “În timpul expunerilor, (Liviu Rusu; n. n.) ardea pur şi simplu. Nu m-a cucerit prin idei, ci prin intensitatea participării, prin îmbujorare” (p.96). Ce trăsătură de penel de mare maestru reprezintă această ultimă calificare metaforică! “La o (…) oră de seminar, a vorbit Radu Enescu, elegant, doct, preţios. La discuţii, a luat atitudine potrivnică, colegul nostru Roth. În apărare, am intervenit eu. Discuţiile între mine şi Roth s-au prelungit vreme de două şedinţe, fără ca vreunul dintre noi să cedeze. În cele din urmă, Liviu Rusu pune capăt gâlcevei, concluzionând: “Divergenţele sunt doar aparente. Domnul Gheorghiţă şi Domnul Roth, oricât de ciudat vi s-ar părea, se află de aceeaşi parte a baricadei.”A zâmbit Roth, am zâmbit eu, au zâmbit colegii şi, nu mă îndoiesc, în sinea lui a zâmbit şi Liviu Rusu. Eu şi viitorul profesor universitar de marxism-leninism, de aceeaşi parte a baricadei… “(p. 109).

Este regretabil că, în privinţa Academiei Teologice, cele cu care se îmbogăţeşte experienţa umană a tânărului  îndreptându-se cu paşi vertiginoşi către detenţia lungă de şaisprezece ani sunt reprezentate numai de o trădare naţională. La o slujbă, la catedrală, apăruseră puzderie de “oameni ce nu erau dintre cei obişnuiţi, oameni străini, identificabili ca atare, după îmbrăcăminte, dar mai ales după comportarea din timpul serviciului divin. Printre altele, nu îngenunchiau, nu-şi făceau cruce. Indiscutabil, erau iscoade, iscoade făţişe. Dar pentru ce?” (p. 114).

Lucrurile aveau să se lămurească îndată. “Părintele Consilier Turicu urcă la amvon. Impunător, mângâindu-şi barba înspicată, îşi începe cuvântul altfel decât de obicei, adică fără să facă referire la un verset biblic. La Bucureşti, era în curs de judecare procesul IuIiu Maniu. Părintele Consilier, la acest proces se referă, insinuând cum că la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, Iuliu Maniu a lipsit, sau doar că ar fi militat pentru autonomia Ardealului. În mod expres, nu l-a învinuit de înaltă trădare, a sugerat-o doar.”Următoarea remarcă doare, sub pana unui om atât de cultivat şi de conştient de cele scrise, căci, cu voie, susţine indirect tocmai cele insinuate de respectivul ‘acuzator public’ în veşminte bisericeşti. “Care e adevărul, nu ştiu. Modul în care această faţă bisericească a vorbit, de la amvon, a fost însă atât de scandalos, încât, unul din oamenii Puterii, venit să vadă cum se execută o dispoziţie dată, fie ea şi fără nici un temei legal (iarăşi o afirmaţie dubioasă, căci invadarea catedralei de către agenţi civili, arată cât de ‘legală’ şi de obligatorie era intervenţia clericului care a acceptat să-şi pângărească numele) , nu-şi poate stăpâni nici el dezgustul. L-am auzit limpede, spunând tovarăşului de alături: “ăsta ce are de gând, să ajungă vlădică?”Nu cred ca Părintele Turicu să se fi gândit vreodată la aşa ceva. Excesul de zel s-ar putea explica, eventual, prin fire. Grav e însă altceva. Intervenţia, de la înălţimea amvonului, în loc de predică, avea binecuvântarea Arhiereului şi semnficaţia unui gest de obedienţă inadmisibilă, grav destul şi, vai, câtuşi de puţin izolat”(p.114-115). E perioada când clericii mai aveau voie să se înscrie în partidul comunist. Nu peste mult urmau să fie daţi afară din el, după ce l-au slujit cu supunere, participând la corul general ce proslăvea minciuna împotriva Patriei şi a lui Dumnezeu…

În noembrie 1948, autorul este arestat din nou, după ce încearcă trecerea frontierei, pentru a-şi salva viaţa. Încă înainte de ajungerea la Piteşti, “un zvon vag, privind o posibilă acţiune de reeducare, a trecut pe la urechile noastre. Ceva asemănător s-a petrecut în închisori, imediat după 23 august 1944. Unii dintre legionarii aflaţi la Aiud au acceptat un germene de compromis. Alţii, ca cei din grupul domnului Biriş sau al domnului Marian, nu”(p. 145). În temeiul acestor rumori, tânărul Viorel Gheorghiţă problematizează acceptarea şi respingerea compromisului, în vederea sfatului ce urma să-l dea şi mai tinerilor săi camarazi, cu care fusese judecat şi pentru al căror viitor răspundea. Îşi dă seama şi acea plecare a frunţii cât era de grea. “Asumarea dezaprobării celorlalţi nu e la îndemâna oricui. Îţi  trebuiesc pentru aceasta, ori o convingere nestrămutată, alta decât aceea pentru care te afli în închisoare, greu de câştigat, aşa, din senin, ori un cinism dezumanizant, grefat pe frică”(p. 146). Mă întreb, dacă el n-ar fi avut experienţa reeducărilor, putea oare pune un diagnostic atât de precis, mai târziu cu câţiva zeci de ani, când şi-a redactat memoriile?

O comparaţie cu vieţuirea legionarilor în lagărul de la Miercurea Ciuc, pomenită de Mircea Eliade în “Memoriile”sale, îi îngăduie o precisă diagnosticare a spiritualităţii acelora care erau, fără s-o ştie, sortiţi demascărilor. Până la un punct, analogia e îngăduită. “Eram credincioşi, dar nu la fel de credincioşi ca aceia. Pentru noi jertfa nu era o necesitate interioară, ca pentru unii dintre ei. Nu o doream, nu o căutam cu tot dinadinsul. Am fi vrut, poate, pe cât posibil, să o evităm. Pentru noi, biruinţa, pe care o credeam apropiată, avea chip uman şi dimensiune istorică şi prea puţin spirituală. Chiar dacă, în unele cântece invocam moartea, condiţie a învierii noastre, condiţie a învierii neamului, eram prea tineri ca să ne gândim cu tot dinadinsul la ea. Dorinţa noastră era să facem istorie, să dăruim acestui neam o coordonată de care, din totdeauna, a fost lipsit, să-i oferim şansa de “schimbare la faţă”. Dimensiunii eroice a existenţei noastre îi acordam relevanţă, nu celei mistice, cel puţin deocamdată. În grup, cântam “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi!”În intimitate, gustam dramatismul lui Puccini din opera Tosca, pe versuri potrivite chiar de mine, cântate în falset de Zaharie Marineasa şi nu numai de el”(p.144-145). Tragem concluzia că aceşti tineri nu aveau încă o educaţie legionară solidă, ori ortodoxă. Ne vine a afirma că tocmai de aceea au fost posibile cedările înspăimântătoare, în masă, din reeducări. Pentru că suntem datori a reaminti că, din vaga istorie a acestora, cât apare în memorialistica specializată, nu reiese că fiece serie asupra căreia a explodat surpriza aruncării unor deţinuţi asupra celorlalţi, cu bâte şi alte arme albe în mâini, a reacţionat ca cea dintâi. Aceea s-a opus la pumni cu pumnul, la izbitura piciorului cu lovirea cu piciorul, la năpustirea răngii cu zmulgerea ei şi întoarcerea acesteia împotriva capului agresorului, până ce l-a lăsat pe jos. Dimpotrivă, surpriza atacului iniţial, pentru seriile următoare, a fost mai puternică decât educaţia de luptător, după cum credinţa şi ea era încă insuficent formată (o prezintă ca atare şi Dumitru Gh. Bordeianu, fără a accentua această neînţelegere a ce reprezintă ‘trăirea creştină’ a “omului cu inimă bună”, dar lăsându-ne a cuprinde pustia din sufletele încă neînvăţate până la temelie cu predania Bisericii).

Cu structură lăuntrică de filosof, cu o delicateţă afectivă deosebită, cu o discreţie pe care autorul a menţionat-o încă de la începutul scrierii sale, aproape imposibil de depăşit, fiind din fire, chiar şi când trece la expunerea în faţa cititorilor a evenimentelor ce i-au marcat viaţa, deîndată ce ajunge la relatarea suferinţelor cele mai sordide, el ne avertizează – dându-şi pe faţă scrupulele:

Nu pot face abstracţie de faptul că despre această temniţă (Piteşti; n. n.) şi cele petrecute între zidurile ei s-a scris, după unele victime, îndeajuns, după altele, mult prea puţin, nu pot face abstracţie deci, şi mă simt îndemnat să evit repetarea. Faptul că atest, alături de atâţia alţii, că ceea ce s-a scris e adevărat, că nu e vorba de nici o exagerare, e de ajuns. Dealtfel,  amploarea ororilor face imposibilă exagerarea, chiar dacă ai vrea-o. Intervin o mie şi una de reţineri lăuntrice. Ca victimă, îţi este greu să te complaci, până şi în a-ţi aminti, darmite în a exhiba şi reproduce. Cel puţin în ce mă priveşte, lucrurile stau aşa. În consecinţă, în cele ce urmează, descrierea ororilor şi referirile la torţionari vor fi minime, adică atât cât să facă inteligibilă reflecţia”(p. 148).

Contactul peisagistic (încă nu existau obloane) e “de un verde tonic, de un albastru melancolizant”(p. 149). Noii veniţi sunt pregătiţi pentru ‘marea înfruntare’, prin înfometare, prin secarea puterilor fizice, să le fie distrusă capacitatea de reacţie la ce se va petrece. “Semnele caşexizării devin, cu fiecare zi, mai evidente: edeme, descuamări, ameţeli, stare de epuizare generală. O suferinţă fizică, acută, nu mă încerca. Mă bântuiau, în schimb, obsesii şi vise ciudate, stânjenitoare. Visam fel de fel de ospeţe, cu pâine şi bucate comune, dar când să servesc, lipseau, ba farfuria, ba lingura, ba scaunul, ba colţul de masă. Alergam, căutam, imploram, dar până să găsesc, dispărea castronul cu bucate, dispărea pâinea, dispăreau toate, ca să mă trezesc, efectiv, cu o durere ca de cuţit înfipt în stomac. Încercam să uit, încercam să readorm. Slabă nădejde.” Organismul crea o metaforizare onirică a stării de fapt: ‘Ospăţul nu este pentru tine; iată de ce ai nevoie: “pâine şi bucate comune”, însă nu te vei bucura de ele’. Pentru a nu se istovi, puţina vlagă rămasă, şi în timpul somnului, cu starea cenuşie a diurnului, piedicile ce intervin în vis la a mânca sunt anodine: lipsesc jeţul, masa, castronul, pâinea, lingura, în definitiv elemente neesenţiale în procesul hrănirii; totuşi, ele dobândesc importanţă interdictivă, pentru simbolizarea interdicţiei autentice, ascunsă sub sărăcia zemei lungi ce este adusă în hârdău la ceasurile prânzului.

Deţinuţii îmbrăţişează dezumanizarea, până să intervină Ţurcanu cu echipa lui: este o dezumanizare de care nu sunt conştienţi şi ce urcă din ei înşişi, cancer ascuns. Şi această boală se numără printre treptele ‘pedagogice’ ale şcolii reeducărilor: Fă-l pe bandit să înţeleagă cât este de animal! Dacă o înţelege bine, nu se va mai încontra cu îndărătnicie, pe picioarele dinapoi, împotriva tehnicii noastre de a scoate animalul la suprafaţă din el… Între tinerii legionari apare ideea împărţirii mesei, după criteriile ‘ştiinţifice’ ale unei ‘corectitudini’ înjositoare. Când contactul cu deţinuţi mai vechi ne-a pus pe noi cei abia arestaţi în 1956, în faţa sistemului descris mai jos, ne-am cutremurat de râs; nici unul dintre membrii generaţiei mele nu l-a adoptat, doar deţinuţii vechi îl practicau între ei; dar un început a avut. Iată-l.

Între timp, continuă textul, se dă deşteptarea şi reîncepe o nouă zi, cu aceleaşi şi aceleaşi reflexe: programul, aşteptarea terciului, aşteptarea pâinii, aşteptarea fierturii aceleia amare. În realitate, bucata de pâine sau de turtoi erau singurele alimente, cât de cât semnificative, fapt pentru care, distribuirea raţiilor între noi devenise un ritual, după unii deţinuţi, dezumanizant. Se alegea prin rotaţie, se cântărea cu ochiul, se cântărea cu mâna, se cântărea cu balanţe farmaceutice improvizate, ca, prin egalizare sau compensare, echitatea să fie deplină. Hazardul era o soluţie de neacceptat. Am observat însă repede că toate aceste măsuri de corecţie erau derizorii. Nici în plan concret, nici în plan psihic, nu şi-au arătat eficienţa. Dimpotrivă. Gândul ca nu cumva să mă înşel în alegere genera, de fiecare dată, după consumarea gestului, impresia că m-am înşelat, că nu am ales bucata cea mai fără de cusur. Când sunt ultimul la ales, bucăţile sunt atât de inegale; când aleg primul, sunt de o egalitate uimitoare. Cel prigonit de soartă, rămâne prigonit şi se pare că, de fiecare dată, acela sunt chiar eu. Starea de nemulţumire era permanentă, era a tuturor şi în certă contradicţie cu standardul minim de demnitate obligatoriu. Starea de nemulţumire permanentă, starea de înrobire a sufletului de către trup, comporta apoi şi riscul alienării morale. (.) Primejdia e mare, întrucât se trece de la alterarea echilibrului interior, de la alterarea vieţuirii, la alterarea simultană şi a echilibrului exterior, la alterarea convieţuirii”(p. 151-152). Un examinator de sine însuşi lipsit de cruţare, un foarte bun amănunţitor al unor trăiri nu tocmai banale, un analist nu doar al fenomenului, ci şi al urmărilor acestuia asupra persoanei, e definiţia psihologului ale cărui scrieri le citim.

Se aud zgomote misterioase, ţipete, dinspre camera 4 spital. Dar mai trec câteva luni până să fie reorânduită componenţa camerei unde se afla şi se mai scurge vara toată fără să se petreacă nimic anormal cu cei care-şi împărţeau viaţa cu el. Doar că…

Este introdus în cameră Alexandru Mărtinuş, student ieşean, nu ştiu la ce facultate, originar din Basarabia, după alte surse ceangău.”Din nou constatăm inserţia legendei în expunere (poate chiar a două legende, privitoare la originea lui Mărtinuş). Nu semnalez pretutindeni apariţia lor, însă socotesc util să amintesc cititorului, din când în când, că atari memorii se constituie din adevăr ca şi din zona înceţoşată a bănuielilor neverificabile. “Cunoşteam câte ceva despre activitatea lui, în închisoarea Suceava, despre prietenia lui cu Ţurcanu, despre O.D.C.C. (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste). Părea mai vârstnic decât noi. Înalt, brunet, bine legat, nu purta ca noi semnele privaţiunilor de tot felul. Muşchii, puternici, tenul, bronzat, mişcările sigure, trădau mai degrabă sănătate şi o condiţie fizică de invidiat, în contrast izbitor cu starea noastră de distrofici. De faptul că aducerea sau coborârea lui printre noi însemna apropierea zilei fatale, nu se mai îndoia nimeni, după cum nu se îndoia nimeni nici de faptul că cele ce vor urma aveau binecuvântarea Administraţiei. Odată cu Mărtinuş au fost aduse şi două paturi metalice suprapuse, aduse şi aşezate în preajma uşii, izolate adică, pentru a fi ocupate, fără îndoială, de el. De ce două? Pentru a-şi putea improviza un fel de baldachin, în vederea unor discuţii confidenţiale. Vom realiza aceasta ceva mai târziu. Deocamdată omul s-a prezentat în mod civilizat, şi-a declinat calitatea de deţinut cu convingeri comuniste, precum şi disponibilitatea de a discuta cu oricare dintre noi, adică dintre cei dispuşi să discute atari probleme” (p. 156).

În mai toate cărţile de memorialistică a reeducărilor este unul dintre rarele portrete ale celui numit. El se prelungeşte cu citarea unor fraze tip, rostite de acelaşi, fraze de ameninţare indirectă; mai curând de clamare a victoriei comunismului (“Dreptatea e a celor ce muncesc, a celor ce nu vor să se mai lase exploataţi.”) Limbajul de lemn triumfa şi în penitenciarele pentru deţinuţii politici, după cum triumfa şi în libertate şi uimea auzul şi raţiunea ascultătorilor în zdrenţe.

Apariţia lui Eugen Ţurcanu e mai viu surprinsă.

În jurul orei 10, uşa se deschide într-o manieră vădit ostentativă. Gardianul se retrage. În pervaz, Ţurcanu. Îl vedeam pentru prima oară. Asemănarea cu Mărtinuş, în ce priveşte trupul, era izbitoare: puternic, bine hrănit, scrutător. După ce, în urma lui, uşa se închide, face câţiva paşi, ne măsoară dispreţuitor cu  privirea, pe toţi, apoi începe: Noi, un grup de deţinuţi cu convingeri comuniste, nu mai putem tolera printre noi bandiţi”(p.157) etc. Cunoaştem placa din toate amintirile unde el e personaj. Din păcate, portretul se opreşte aici. De la un artist al descrierii omului de talia lui Viorel Gheorghiţă aşteptam o revelare nesurprinsă de alt observator. Dar nimic. Figura lui Ţurcanu nu se îmbogăţeşte, sub condeiul său, cu nici o trăsătură nouă, după această intrare teatrală pomenită. Urmează bătaia. “Până şi pe Oprişan l-am văzut bătând” (158). Dar nici ea nu beneficiază de tuşele pictorului disperării.

Ni se oferă, în schimb, posibilitatea de a-l vedea pe Mărtinuş ‘la lucru’. “L-au întins (…), l-au imobilizat şi au început să-l bată metodic, la tălpi. De lovit, lovea doar Mărtinuş, cu o fostă coadă de mătură, bandajată la unul din capete, ca să nu-i alunece din mână, rar, calculat, alegând cu grijă degetele, adică locurile cele mai dureroase. Urletele îl lăsau rece. Nu părea a fi o fire pasională. După un număr oarecare de lovituri, carnea dintre două degete s-a rupt pur şi simplu. Rana sângera. Mărtinuş continua să lovească, rar, calm, căutând locurile cele mai dureroase”(p. 160-161).

Trecerea timpului, torturile, sunt expuse cât mai rezumativ, fără accente, nici sentimentale, nici stilistice; rece. Te întrebi ce se întâmplă cu darul literar al autorului şi nu rămâne nici o altă explicaţie în picioare decât aceea propusă de el însuşi: că amintirea îl doare prea tare, ori că are decenţa mărturisirii. Dealtfel, această presupunere îmi este confirmată de memoriile doctorului Ioan Muntean, care revelează una dintre umilinţele la care a fost supus cel în discuţie. Viorel Gheorghiţă trece cu uşurinţă pe deasupra perioadei celei mai negre din viaţa sa pentru a nu arăta şi altora cât de jos i s-a impus să subsiste, o perioadă atât de neagră încât, mutat în fabrică la Gherla, s-a văzut în situaţia, după îndelungă deliberare cu sineşi, fără a i se cere asta anume, dar ştiind prea bine ce se aştepta de la el pentru a nu fi luat din nou sub tocarea bâtelor, s-a văzut în situaţia de a deveni informator , într-un caz, speculat de el cât i-a fost omeneşte cu putinţă, pentru a demonstra reeducatorilor şi reeducaţilor că n-are nimic de ascuns şi, în acelaşi timp, pentru a nu fi obligat să mai denunţe şi alţi nevinovaţi.

O ipoteză osebită privind scurtimea dezvăluirilor din acea perioadă cruntă poate fi şi ştergerea majorităţii amănuntelor înscrise în memorie, datorată şocurilor ce se ţineau lanţ, ori refuzului ei de a păstra, la nivelul conştiinţei, amintiri handicapatoare; o pricină sigură este şi alimentaţia, sub orice capacitate de hrănire a celulei nervoase. “Acum când scriu, aş vrea să-mi reamintesc prin câte celule am trecut, alături de cine am stat, prin ce situaţii critice am navigat şi aşa mai departe. Aş vrea. Uneori efortul îmi este răsplătit, alteori nu. Certitudinile nu sunt însă niciodată depline, mai ales în ce priveşte oamenii şi situarea evenimentelor petrecute în spaţiu şi timp. Relativitatea demersului nu ajunge însă până acolo încât să altereze semnificaţiile. Dincolo de circumstanţe, adevărul mărturisirilor rămâne adevăr”(p. 189). De aceea, poate, ritmul naraţiunii e altul, mai monoton, mai egal lui însuşi în neantrenarea şi neimplicarea scriitorului ce trece dintr-un loc de muncă într-unul de pedeapsă şi aşa mai departe. Dealtfel, el face mărturisirea că se izolase, atât din frica celorlalţi, cât şi din osteneală sufletească. O izolare ce-l scoate, o constatăm prin felul său nou de a povesti, din fierberea existenţei.

Este emoţionantă descrierea următoarei – cât de rar trăită! – evadări …în sufletul şi prin sufletul unor animale, atât de odihnitoare pe lângă traumele la care deţinutul politic era supus de semenii săi!

Căruţe ţărăneşti aduceau, în acea primăvară, trunchiuri de copaci, materie primă pentru fabrica Aiudului. “Atelajele erau preluate de miliţieni şi conduse până la locul de depozitare, pentru a fi descărcate de noi. Lipsa unui drum, cât de cât practicabil, umezeala, lipsa unor unelte specifice, ca şi lipsa de experienţă a oamenilor, făceau munca acestora grea şi riscantă. Subzista, îndeosebi, primejdia accidentării, ca urmare a rostogolirii buştenilor peste neîndemânaticii şi firavii lor manipulatori. În cele din urmă, un prim transport a fost descărcat. Cu cel de al doilea, lucrurile s-au complicat. La intrarea în depozit, roţile căruţei au intrat în glod, până aproape de butuc, iar caii, cu toate înjurăturile şi şfichiuirile de bici ale miliţianului, nu voiau să mai tragă. Suntem chemaţi de ajutor, noi. Încercăm să degajăm roţile, să ridicăm osia din spate, să împingem. Degeaba. Caii nu mai vor să colaboreze. Suntem înjuraţi şi noi, suntem făcuţi boşorogi, incapabili, mă rog, tot tacâmul. Tot degeaba. O nouă încercare şi încă una. În disperare de cauză, miliţianul abandonează. “Domnule miliţian, permiteţi-mi să încerc şi eu.”Mă priveşte, la început cu ură, apoi cu năduf. “Încearcă!”Mă adresez apoi oamenilor, fără să îmi fac prea multe iluzii. Erau şi slăbiţi şi fără o elementară dorinţă de a rezolva situaţia. Totuşi. “Când vă voi spune, vă rog să împingeţi. Doar atât.”Mă apropii apoi de cai. Miliţianul îmi întinde biciul. “Mulţumesc. Nu e nevoie.”Mângâi caii pe frunte, îi îmbrăţişez, le spun câteva vorbe, aşa, la întâmplare, le strâng pe rând, vârful urechilor. Mă privesc, de bună seamă surprinşi, şi răspund afecţiunii mele închizând ochii şi înclinând din capete. Şi acum, la treabă. Apuc dârlogii şi rostesc moale: “Noa, hai!”Nu exagerez. Caii se opintesc de parcă mi-ar fi înţeles vorbele şi mai ales gândul, şi într-un efort suprem de solidaritate a robilor între ei, muşcă zăbala, îşi încoardă muşchii şi urnesc din loc întreaga povară. Până în dreptul stivei nu s-au oprit. Îi îmbrăţişez încă o dată în semn de mulţumire. Respir şi eu, respiră şi ei, greu. O bucată de zahăr, ori un pumn de ovăz li s-ar cuveni, dar de unde? Sau, ştiu eu, poate că mângâierea mea, în cazul robilor, şi ei sunt tot nişte robi, la un stăpân mai mult sau mai puţin cumsecade, e mai de preţ. Oricum, în timp ce patrupedele închideau ochii a înţelegere şi complicitate, din ochii mei se prelingeau lacrimi, şterse pe furiş. Clipa a fost una de evadare”(p. 192-193), căci îşi retrăia copilăria îndulcită de comuniunea cu toate însufleţitele. Fragmentul relevă de cât de puţin are nevoie sufletul obiditului: dacă dragostea omului îi lipseşte, aceea a dobitocului îi este rai.

Deoarece în acest text, unitar în sine, remarc din nou talentul portretistic al lui Viorel Gheorghiţă – aplicat, de data aceasta animalelor, după bunul canon clasic ce spune că orice pictezi, de e copac, fir de iarbă, vas de aramă, vrabie, trebuie să-i faci portretul, să-i găseşti caracterul şi starea de spirit, acel ceva ce- i aparţine doar lui – asta mă determină, din câte alte înfăţişări de camarazi sau caralii cuprinde volumul, să mă opresc la o nouă figură a istoriei literare, a cărei prezentare îngăduie artistului şi una colectivă a legionarilor.

Abia după o lună am ajuns la Aiud (…) unde l-am întâlnit pe Petre Pandrea. Îmi împărţeam timpul între oblojirea rănilor de la picioare, provocate de lanţuri, şi discuţiile angajate cu acest intelectual marcat de scepticism, de îndoieli. Paşi spre clarificare au fost făcuţi totuşi. De la preocuparea de a elabora o gramatică a limbii ţigăneşti, la aceea de a se salva, prin credinţă, calea e lungă. Interesul manifestat nu atât faţă de subtilităţile dogmatice, cât pentru viaţa religioasă personală, la un om care a profesat indiferentismul, ca să nu spun ateismul, e remarcabil. Mă întreb, totuşi, dacă acest interes nu e cumva conjunctural, determinat, adică, de statutul de om aflat în suferinţă şi, prin urmare, pasager. Optimismul nostru, al legionarilor, nu în sens de speranţă în schimbare, ci de acceptare a stărilor de fapt, îl contraria. Cum de nu ne revoltăm? Cum reuşim să transcendem temporalitatea, imensul cortegiu al suferinţelor, şi să ancorăm într-o altă realitate? Atitudinea noastră l-a obligat, oricum, să-şi revizuiască părerile, în ce ne priveşte. Nu mai eram posedaţii, complexaţii, manipulaţii, nici chiar idealişti naivi nu eram, ci oameni religioşi. Cunoştea un număr mare de legionari de primă mărime, mai puţini legionari obişnuiţi, le aprecia fair-play -ul, în discuţii, nu şi convingerile. Recluziunea avea însă alte dimensiuni, alte caracteristici. Lua cunoştinţă de ele abia acum. Nu avea cum să le ignore şi, mai ales, nu avea cum să-şi înăbuşe sentimentul marilor nedreptăţi ce li se făceau oamenilor, legionarilor, îndeosebi. Îşi aprecia situaţia ca fiind mai uşoară. Uşor naiv, credea într-o apropiată schimbare, în bine, a lucrurilor. Se vedea liber şi făgăduia că o să ne apere. Era doar avocat. Avocat şi om de onoare. Şi-a clamat această disponibilitate, aveam să aflu mult mai târziu, faţă de mai mulţi cunoscuţi. Mă gândesc la Nistor Chioreanu şi Gabriel Bălănescu, îndeosebi. A şi făcut-o? Nu ştiu”(p. 256-257).

Viorel Gheorghiţă, scriitor cu multiple valenţe în direcţia literaturii şi cu tenacitate în decriptarea stărilor psihologice şi afective prin care trece deţinutul, cu stăpânire filosofică a limbii, a condeiului şi mai ales a trăirilor din timpul compunerii, pare lipsit de simţul umorului, descoperit la alţi colegi ai săi de preocupare memorialistică. El însuşi, fără a fi atât de categoric cum o afirm eu, o recunoaşte.

Se spune că umorul e benefic. Îndeosebi pentru omul obidit. Se poate. În timpul reeducării, oricum, eu nu l-am gustat şi o bună bucată de vreme, nici după. Între umor şi însingurare interveneau incompatibilităţi, or eu mă complăceam încă în însingurare. Timpul necesar îndepărtării atâtor sechele rămase de pe urma încercărilor recente, nu se scursese încă. Alta era starea de spirit a celorlalţi deţinuţi. Pentru cei mai mulţi dintre ei, umorul era benefic. Şi situaţii care să-l stârnească nu lipseau.

Era în colonie, printre deţinuţii vechi, un turc din Dobrogea, care, surprinzător, nu cunoştea limba română. Se străduia, în schimb, să înveţe. Răbdători, camarazii se ocupau de el, cu rezultate notabile, unele semănând a stereotipii. “Ce mai faci, turcule?”Răspunsul, invariabil, acelaşi: “Bine, mersi.”

Rar, comandantul Vanciu, însoţit de unu, doi miliţieni, (…) descindea în mină, să-şi inspecteze robii, prilej de a-şi mai îmbogăţi colecţia de flori, adică de cristale. Obosit, sau numai şiret, turcul nostru, cu târnăcopul şi lampa alături, moţăia, aşteptând să se sfârşească şutul. Apropierea suitei îl trezeşte, prea târziu totuşi ca Vanciu să nu realizeze chiulul. “Ce faci aici, banditule? Dormi?”Turcul se face că nu aude. “Nu auzi, bă? Ce faci aici?””Să trăieşti, domnul comandant, bine mersi.”Inevitabila înjurătură ce a urmat: “Mersi în aia mă-tii”a stins incidentul. Nu şi mirarea turcului care, vedea că lumea râde de ceea ce i s-a întâmplat şi nu putea înţelege de ce”(p. 180).

Am lăsat pentru final un eseu ce s-ar putea intitula: ‘Poezia – mijloc de recuperare a sinelui’, de o mare însemnătate pentru orice cititor al cărţilor privitoare la detenţia politică sub comunişti, pentru că el luminează splendid locul poeziei în viaţa de zi de zi a condamnatului politic, în orice loc de ispăşire s-ar fi găsit el. În cele ce urmează, cititorul va afla o faţă inedită a poeziei, după trecerea multor milenii de creare a ei şi de exultare prin ea.

“Eu nu ştiu, şi apoi, la ce bun – poeţii în vremi de restrişte?”, citează autorul un stih de Hölderlin, din poemul Pâine şi Vin . “Pentru mine, acest celebru vers, de o actualitate evidentă, e o mai veche obsesie a mea şi, nu mai puţin, o gravă nedumerire. Câtă interogaţie, câte îndoieli, câtă afirmaţie şi câte incertitudini se află condensate în el? La ce bun poeţii, când cărţile lor nu pot să apară sau, dacă apar, nu se citesc? La ce bun poeţii, când interesul pentru poezie e copleşit, în occident de huzur, la noi de sărăcie, pretutindeni de isteria muzicii pop sau rock? Aserţiunea că poezia, cultura în general, e un apanaj al aleşilor, nu mi se pare de acceptat. Dimpotrivă. Statutul ei e unul ontologic, dovadă amploarea la care a ajuns fenomenul în puşcării. Iată, fac o afirmaţie scandaloasă: nu omul face cultura, cultura îl face pe om; nu poetul iscă poezia, poezia îşi zămisleşte poeţii, aşa după cum adevărul zămisleşte libertatea, aşa după cum pâinea cea de toate zilele ne condiţionează şi ne susţine trupeşte. Experienţa anilor de detenţie mi-a revelat această taină a mântuirii prin poezie, a mântuirii prin cuvânt, prin cuvântul rostit. Nu e vorba de vreo retorică sau de figuri de stil, menite să impresioneze. Cum ar putea-o face? E vorba de o realitate existenţială, în ce mă priveşte, de netăgăduit. În urma demascărilor de la Piteşti şi Gherla, retras în mine însumi ca într-o inexpugnabilă carapace, ca într-o criptă, mi-am acceptat condiţia de mormânt încă viu. Clinic, nu eram mort. Antropologic, având în vedere refuzul, devenit funciar, de a comunica, atât cu exteriorul, presupus a fi irefutabil primejdios, ostil, saturat, ca un burete ud, de violenţă şi delaţiune, cât şi cu propriile mele amintiri, cu propriul meu trecut, da! Nu e, prin urmare, deplasată afirmaţia că în ziua în care, somat de nu ştiu ce demon, la Aiud fiind, am încropit primul meu vers arestat, m-am născut a doua oară, prin poezie, eu care, liber fiind, nu am slujit poezia, mai mult am trădat-o. Primele lanţuri care au cedat au fost acelea care mă ţineau răstignit, pe crucea fără speranţă a unui prezent perpetuu, împiedicându-mă să-mi simt rădăcinile şi să-mi asum trecutul. Efectul: introspecţia lirică, prin mijlocirea poemului scurt, de formă fixă, sau evaziunea, aparent epică, prin intermediul baladei extrapolate. Treptat, treptat, în interiorul universului concentraţionar, pe de o parte, în întunericul în care vegetam, pe de alta, prindea consistenţă un alt univers, cel poetic, pe cât de inefabil, pe atât de reconfortant. Reconfortant întrucât nu era nici artificios, nici de împrumut; îmi aparţinea în totalitate, fiindu-mi consubstanţial. Atâta doar că, pentru a-l descoperi au fost necesare suferinţa şi timpul şi ispita Satanei. Nevoia de a comunica versurile, în circumstanţele date, un impuls cu totul nou, nu doar pentru a fi memorate, cât pentru a fi confirmate, a reîntemeiat apoi încrederea în semeni, în buna lor credinţă. Cu fiecare strofă învăţată de omul de lângă mine, cu fiecare lovitură de piatră, în ţeava caloriferului, prin intermediul căruia versurile, cu sutele, ajungeau la urechile altor şi altor camarazi, teama se risipea, ca ceara în para focului, iar eu redeveneam om capabil să mă bucur, capabil să răspândesc bucurie (uneori şi invidie), şi, nu în ultimul rând, capabil să îmi asum riscuri, şi nu puţine. În temniţă, poezia şi-a răscumpărat dreptul de a exista, nu o dată, cu sângele credincioşilor ei, urmărirea vinovaţilor cutezători prelungindu-se până în zilele revoluţiei din 1989 şi, într-o anume măsură, şi după. La interval de peste un deceniu, anchete, tracasări, confiscări de manuscrise şi, poate, chiar ruguri. Câte din manuscrisele confiscate vor mai fi existând, cine ştie? Ceea ce ştiu însă e faptul că ne găsim în faţa unui mister ce nu poate fi în nici un fel zădărnicit, întrucât raţiunea de a fi a poeziei universului concentraţionar rezidă, nu în obiect, ci în act. Faptul de a o fi scris – impropriu spus, despre creion şi hârtie neputând fi vorba -, ca şi acela de a o fi memorizat, e relevant, nu poemul ca atare. Actul modifică sufletul. Poemul poate fi confiscat, poate fi tezaurizat, poate fi ars; actul, odată produs, nu. Subzistă în această stare de lucruri paradoxul oricărei taine, în speţă acela de a scrie şi de a învăţa, fără speranţa explicită de a-ţi vedea poemele în situaţia de a putea fi şi publicate. (…) “Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“(Mat. Cap. 4, 1-4). În umbra celulei, sub bolta fără lumină a minelor de plumb, alături de libărci şi trupuri schiloade, neînsufleţite uneori, împreună cu rugăciunea, poezia a fost un asemenea cuvânt, nu mântuit, prin rostire, cum spune Lucian Blaga, ci mântuitor. Un omagiu mai deplin decât acesta, adus poeziei, consider că nu e cu putinţă. Poeţii, şi vechi şi noi, în chiar aceste vremi de restrişte, pot să se bucure cum, la timpul său, nu s-a putut bucura Hölderlin. În temniţele comuniste din România, poezia a fost convertită – în intimitatea lui, procesul îmi scapă – în pâine şi vin, în trup şi sânge sacru. Şi cât de bine şi frumos ar fi ca această convertire să rămână un bun câştigat”(p. 214-216).

Nici o altă vorbă nu se cuvine adăugată. Repetând o propoziţie înscrisă în sufletele noastre, ale tuturora, rămasă nouă de la Will Shakespeare: “Restul este tăcere”, ne luăm rămas bun de la acest mare cântăreţ al poeziei de temniţă, Viorel Gheorghiţă.

Tags

Related Posts

Share This

3. Cronica de la Valcea a lui Aristide Ionescu

Aristide Ionescu, originar din comuna Ştefăneşti, înflorind la 7 kilometri de Drăgăşani, fiul lui Ion Ionescu, producător de băuturi alcoolice (adăpostea în pivniţă vase cu o capacitate totală de 10 vagoane de vin şi ţuică), s-a opus ruşilor, de nevoie, încă de la vârsta de 22 ani, când, coborând din deal, unde se ascunseseră ai săi de frica năvălitorilor, i-a găsit pe cei din urmă tocmai pe când le jefuiau gospodăria; iar unul dintre pifanii roşii, gătindu-se a-l altoi cu o spiţă de la roata căruţei, tânărul îl îmbrânci, dându-l tava şi-n tărbacă pe treptele beciului, şi ţâşni spre cimitir, unde, ascuns după o cruce, îl aşteptă strângând în pumn un pistol de 6,35 mm. După o căutare călare ce dură un ceas de încordare şi spaime, bolşevicul renunţă. Acest eveniment şi condiţia generală a românului tot mai mizeră în urma cotropirii ‘aliaţilor’ de la răsărit – foarte amănunţit analizată la nivelul întregii ţări – îl pregăteau la o opoziţie dârză faţă de noul regim.

Se adăugară, rând pe rând, impresii şi tresăriri ale vrăjmăşiei împotriva străinilor şi a ‘ordinii’ noi impuse de ei.

N-am uitat niciodată ochii negri ai unei fetiţe de 8-9 ani strivită de roţile unui autocamion al armatei sovietice. Am fost martorul acestei scene zguduitoare care a avut loc pe bulevardul gării din Craiova. Deşi şoferul a văzut că a strivit-o, n-a schiţat nici o intenţie de a opri. M-am repezit la ea s-o ridic, dar pieptul şi o parte din bazin îi erau strivite şi sângele curgea năvalnic. Numai capul îi era întreg. Avea faţa albă încadrată de un păr auriu şi ochii deschişi, negri, priveau a mirare, o mirare nevinovată. În clipa aceea am avut impresia că am înaintea mea o icoană. M-am închinat, am îngenunchiat şi am sărutat-o pe frunte. S-au oprit trecătorii şi m-au întrebat dacă este fiica mea. Am stat un timp lângă ea cu sufletul împietrit de durere, zicându-mi: “Doamne! cum este cu putinţă?”apoi am plecat încet spre centrul oraşului cu inima ca plumbul. Pe drum am întâlnit o femeie care striga disperată: “Copila mea, copila mea!”Am înţeles că era mama ei. Aflase de nenorocire şi se ducea să-şi ia fiica” (p. 10).

Remarcăm că istorisirea cinsteşte adevărul fără a-l încărca cu zorzoane menite tulburării afective a cititorului. Poate că termenul cel mai potrivit pentru caracterizarea naraţiunii lui Aristide Ionescu este: decenţa tensionată; şi e de la sine înţeles că ea derivă din modestia sa. Fără s-o menţioneze anume, autorul nu se simte scriitor, ci acela care aduce o mărturie despre o epocă şi despre Români, ţinută foarte potrivită acestui tip de memorialistică şi respectată până la capăt de el. Nu mă sfiesc să cred că am înaintea ochilor, sub titlul: “Dacă vine ora “H”pe cine putem conta? – File de jurnal -“  ceea ce se numeşte îndeobşte: o contribuţie contemporană cronicărească.

Pe la jumătatea lui octombrie (1944; n. n.), din fiecare comună au fost arestaţi susţinători ai regimului legionar. Pe lângă aceştia au fost arestaţi şi câţiva suspecţi care puteau pune în pericol securitatea armatelor sovietice. Pe lista suspecţilor au fost puşi şi cei care nu erau pe placul jandarmilor mai mult sau mai puţin răzbunători. Aşa am fost trecut şi eu” (p.11). Respectivii au fost internaţi într-un lagăr la Râmnicul Vâlcea, dar nu numai; memorialistul a nimerit într-o vilă din Olăneşti. Prilej de pomenire a colegilor lăgărişti şi cu aceeaşi ocazie şi una dintre rarele tentative din întreaga naraţiune de relatare a unor întâmplări cu caracter comic, ceea ce nu se potriveşte sobrietăţii autorului.

Am cunoscut astfel pe unii dintre legionarii din Rm. Vâlcea. Unii erau oameni blânzi, astfel poetul Radu Gyr (figură tipică de evreu). Era o fire plăcută cu care nu te săturai discutând”(p. 12). Depănând seria patronimelor celor întâlniţi, ajunge şi la “ziaristul Victor Medrea de la Voineasa – Vâlcea, fost ministru al propagandei în septembrie 1940 – ianuarie 1941. Un om stilat, inteligent, un povestitor desăvârşit. Spunea cu mult haz că o dată, pe când era ataşat de presă în Grecia, a întrebat pe un ziarist grec de ce la ei pe masa din Altarul Patriarhiei este telefon, deoarece în România nu există. Grecul mi-a răspuns că el nu ştie să existe la ei aşa ceva. Atunci Medrea opreşte un taxi şi împreună cu grecul pleacă spre Patriarhie să se convingă. Pe drum, grecul întreabă “de ce să existe telefon pe masa din Altar?”. “Ştiu eu, răspunde Medrea, poate să întrebe patriarhul înainte de a face pomenirile ce guvern să binecuvânteze”… În această perioadă în Grecia se schimbau foarte des guvernele. Rezultatul a fost că grecii au solicitat rechemarea lui în ţară”(idem).

Aflăm o informaţie importantă, spre lauda guvernului şi armatei române, privitoare la acel an confuz, când ne-am pomenit aliaţi peste noapte cu foştii noştri inamici: “Ni s-a spus că suntem acolo ca să se asigure spatele frontului, iar dacă vor veni să ne ridice ruşii pentru deportare în Rusia, comandamentul lagărului are ordin de la generalul de interne Aldea (formulare improprie, ca atâtea altele din cărţile luate în seamă; n. n.), să ne apere şi să ne înarmeze şi pe noi, pentru ca împreună cu paza militară să rezistăm până vor veni întăriri”(idem). Nu aceeaşi independenţă de gândire, nici aceeaşi demnitate naţională şi nici aceeaşi fraternizare a tuturor Românilor reies din consemnările lui Onisifor Ghibu, puse pe hârtie peste un an, după cum s-a văzut.

Şase săptămâni mai târziu şi acest cel mai june reţinut fu eliberat.

Pentru mai buna cunoaştere a cuprinderii Bisericii Ortodoxe Române, de la începuturi, în valul ideologic ateu ce s-a revărsat peste Ţara noastră, o întâmplare a lui Aristide Ionescu slujeşte defrişării acelor ani întunecoşi:

La jumătatea lunii octombrie (1945; n. n.) a venit la mine acasă un tânăr care mi-a spus că este băiatul preotului Marina din Rm. Vâlcea (patriarhul ţării de mai târziu sub numele Justinian) să-mi propună să fiu numit şeful tineretului comunist din plasa Drăgăşani. Era perioada de organizare a PCR, care la ţară nu avea adepţi.”

Pare curios că s-a adresat unui fost lăgărist, abia eliberat. Cum motivul reţinerii celui din urmă nu fusese limpezit, este de bănuit că ea s-a petrecut tocmai pentru a câştiga acest om, prin spaimă, în vederea folosirii lui de către noua putere. Pare lucru de mirare. Cum să arestezi un ins ca apoi să-l pui să te slujească? Acesta este secretul sistemei pedagogice ce va triumfa în reeducări: numai acela ce-ţi învaţă frica te va asculta orbeşte.

Mi-a povestit că în vara anului 1944, când era în clasa a VII-a a fost exmatriculat din Liceul Militar Craiova pentru propagandă subversivă. Mi-a expus programul UTC, care mi s-a părut foarte atrăgător. Programul repara nedreptatea socială pe care o vedeam şi eu, deşi făceam parte din burghezie. Eram preocupat de suferinţele sărăcimii şi de multe ori încercam să îndrept câte ceva. (…) Constatam astfel că programul UTC repara într-un fel aceste nedreptăţi, dar nu intuiam că se vor crea altele. Ca român nemulţumit de faptul că ruşii ne-au luat Basarabia, l-am întrebat: “Dacă ruşii au aplicat acest program reparând nedreptăţile urmând ca şi noi să-l aplicăm cu acelaşi efect, atunci de ce au făcut anexiuni teritoriale? Basarabia a fost a noastră până în 1812 şi prin pacea dintre ruşi şi turci, de la Bucureşti, ne-a fost luată. Din 1918, am luat-o înapoi şi acum în 1940 au anexat-o iar şi pe deasupra şi Bucovina, care n-a fost niciodată a lor. Urmare a convenţiei dintre turci şi austrieci Turcia a cedat Austriei – Bucovina, dar n-a fost niciodată rusească.

La această întrebare, fiul lui Marina a spus că nu este pregătit să-mi răspundă, dar se va documenta şi va reveni.

Nu l-am mai văzut niciodată”(p. 13). Cu toate că tatăl său a fost un patriarh care lăsa impresia a-şi iubi Biserica şi a încercat s-o păzească de satanizare, cât i-a stat în putinţă (dar prea puţine au depins şi de el), nici el n-a venit vreodată în faţa neamului să facă lumină asupra durerilor acestuia – ceea ce umbreşte cumplit binele tocmit de întâistătător, contrazicând menirea sa creştină: a lăsat Românii pradă celui mai odios regim din întreaga istorie a noastră, ba şi ateu şi chiar a făcut toate eforturile pentru întemeierea acestui blestem peste sufletele noastre; iar preoţii săi ortodocşi, aidoma puzderiei de mireni ce le umpleau bisericile, au căzut loviţi de comunism, în temniţe, lagăre sau decrepitudine materială şi morală.

A doua arestare a avut loc cu prilejul alegerilor falsificate din noiembrie 1946. Împotriva regulamentului, comisia tergiversa comunicarea rezultatului voturilor. Aceia care se îngrămădeau dincolo de prag în baionetele celor două santinele vociferau pe când ostaşii ameninţau liota ce-şi desfăcuse piepturile cerând să fie împuşcată. Un camion cu muncitori forestieri îmbrăcaţi în veşminte militare a fost adus şi a deschis focul împotriva disperaţilor din uliţă. (‘Mineriadele’ acelei vremi; sistemele comuniştilor nu se vor schimba niciodată…!). “Toată lumea se aruncă în şanţuri. Au fost luaţi din şanţ (…) reprezentanţii PNŢ şi PNL, pe care i-au dus cu forţa în centrul de votare şi i-au obligat să semneze procesul verbal modificat: 3.500 voturi BPD (soarele) şi 46 voturi – PNŢ”(p. 15). Deoarece autorul s-a impus printre organizatorii rezistenţei, hotărî să nu fugă, pentru a nu-şi părăsi colegii fruntaşi ai opoziţiei. La prânzul zilei de 20 noiembrie 1948, după o percheziţie, cinci-şase dintre pseudomilitarii ce trăseseră asupra electoratului îl urcară în autocamion, îl “bătură zdravăn, în special la faţă”, şi-l închiseră într-un closet, în Horezu, sub pază. Coborând seara, evadă pe fereastra îngustă. Izbuti să rămână mult timp fugar. Pe 29 decembrie 1948, zărit şi vândut de către un tovarăş la bătutul mingii, din copilărie, fu arestat în Rm. Vâlcea. În cătuşe, a fost condus la Craiova, unde auzi porunca: “Scrie tot ce ştii de când te-a ouat mă-ta!” (p. 16).

Norocul lui Aristide Ionescu era că Securitatea nu fusese bine informată asupra identităţii lui. Ofiţerii socoteau că numele său de alint, Bebe, indica pe un altul, deci îl terorizau să mărturisească ce ştia despre rolul jucat de ‘Bebe’ cu prilejul alegerilor, ‘acela’ fiind acuzat public şi într-o notă din ziarul local Orizontul: “Votarea în jud. Vâlcea a decurs normal în afară de comuna Cristăneşti, unde Bebe Ionescu şi soţia acestuia, Lucia, au atacat armata cu lemne şi pietre. În urma acestui atac, armata a deschis foc” (p. 16).

Eliberat, apucă să sărbătorească Anul Nou cu ai săi.

În primele luni din 1949, ofiţeri din diverse zone prielnice, organizară rezistenţa armată în munţi. Pe plan local, Maiorul Creţu, slătinean, şi locotenetul Simescu (Piatra-Olt-gară) înarmară grupul din munţii Arnota, pe când locotenentul Toma Arnăuţoiu organiza retragerea în munţii Muscelului, colonelul Atanasescu pe aceea din Pădurea Sarului, iar colonelul Arsenescu la Şuici. Autorul nefiind unul dintre combatanţi, ci doar un binevoitor care le-a dat ajutoare, face confuzii, căci nu cunoştea bine lucrurile. Astfel, locotenetul Arnăuţoiu este ‘uns’ de el căpitan de aviaţie, ceea ce nu corespunde adevărului, iar la p. 25, grupul de la Pădurea Sarului, condus de colonelul Atanasescu (p. 21), apare condus de colonelul Enăchescu.

Aristide Ionescu a fost din nou arestat în acelaşi an, dimpreună cu combatanţii din Arnota.

Voi reţine din cele ce urmează menţionarea unei confruntări dintre Corneliu Coposu şi un caraliu, la penitenciarul Craiova, pentru o anumită informaţie privitoare la condiţiile în care a studiat cel dintâi:

Cornel Coposu (dr. în drept) era cu hârdăul să-l spele la robinet. Primul gardian îl zoreşte: “Hai mai repede, bă, că nu eşti aici la pension”şi-l loveşte. Coposu îi răspunde: “Uiţi că sunt deţinut politic şi nu criminal?”- “Dar când erai tu ministru de interne – răspunde gardianul – ştii cum i-ai chinuit pe ai noştri iar pe noi ne-ai ţinut în întuneric?”Coposu îl priveşte de sus (era foarte înalt) şi-i spune: “Eşti prea mic să ştii aceste lucruri. Fiind în ministerul de interne, am mers în inspecţie la închisoarea Doftana unde am găsit deţinuţi politici comunişti, care aveau alimente şi conserve primite de la “Ajutorul Roşu”, sute de broşuri şi fiecare avea masă şi hârtie de scris. Eu, în afară de o gamelă, o lingură, un pat şi un hârdău, ce am în celulă? Cât despre întunericul în care spui că aţi fost ţinuţi, află că şi eu sunt din Ardeal, am dat meditaţii să pot termina liceul şi două facultăţi. Pe dumneata cine te-a oprit?”

Răspunsul deţinutului Coposu l-a înfuriat rău pe gardian care l-a lovit din nou cu bastonul, împingându-l spre celular”(p. 29-30).

Ce se pregătea cu adevărat deţinuţilor politici opozanţi ai acelor comunişti de odinioară ajunşi acum la putere avea să afle Aristide Ionescu foarte curând.

La Jilava am întâlnit un grup de 100 de deţinuţi politici, studenţi aduşi de la închisoarea de la Piteşti fiind în drum spre Tg. Ocna unde era închisoare pentru tineri suferinzi (de fapt, pentru tuberculoşi; n. n.) . Erau într-o stare de anemie de nedescris. Mulţi cu febră şi tuse specifică T.B.C.-ului. Toţi erau tăcuţi ca nişte mumii. Nu puteai lega două vorbe cu ei pe nici-un subiect. Dacă vorbeai de mâncare că-i proastă, zâmbeau şi nu-ţi răspundeau. M-am interesat de ce nu-i internau în spital pe cei care aveau febră, dar ei zâmbeau şi nu răspundeau. Întrebaţi de speranţe şi gânduri de viitor, ei zâmbeau şi nu răspundeau. Am făcut multe încercări să leg o conversaţie cu zeci de tineri ca mine, dar ei zâmbeau păstrând în continuare aceeaşi tăcere cumplită. Ceea ce te uimea e că nu vorbeau nici între ei.(…) Mi-am pus în acest timp zeci de întrebări referitoare la deţinuţii politici studenţi, veniţi de la închisoarea din Piteşti. De ce nu voiau să vorbească, doar eram între deţinuţi politici? Dar ei se comportau de parcă ar fi avut fiecare câte un gardian în spatele lui! Să fie muţi? Să fie toţi afectaţi pe fond nervos? După circa doi ani, când am trecut prin reeducarea prin tortură am înţeles tăcerea lor”(p. 31). Repetarea stilistică a acelei antonimii de comportament (“zâmbeau şi tăceau”, cu încărcătură sumbră) crează un fond misterios tabloului şi se află în contrast (bine chibzuit) cu nerăbdarea investigatoare a celuilalt tânăr, de o vârstă cu piteştenii, însetat de convorbiri cu cei de o seamă cu el, de schimburi de opinii cu membrii generaţiei sale, care aveau mai multă experienţă a vieţii de puşcărie decât el şi-i puteau revela tainele supravieţuirii şi ale învingerii de sine, ca unii care trecuseră prin atare şcolire damnată. Dar ei zâmbeau şi tăceau. Eventual tuşeau.

În ianuarie 1950, Aristide Ionescu ajunse la Gherla.

Voi întrerupe firul istorisirii, pentru a mă opri la unele cugetări legate de cultura orală specifică existenţei comune în penitenciarele pentru politici. Ele trebuie să reţină atenţia folcloriştilor şi etnologilor, singurii specializaţi în problematica acestei culturi orale care, în condiţiile speciale ale detenţiei, posedă cu totul alte caracteristici decât creaţia folclorică şi corespunzătoarea cultură populară.

Fenomenul care a făcut cele mai multe victime în rândul deţinuţilor politici a fost acela dat de chinurile înfometării, urmat de scăderea moralului – sfârşitul speranţelor – după care venea prăbuşirea totală, starea în care deţinutul politic îşi aştepta liniştit moartea considerând-o unica salvare.

De aceea, ca să nu ajungem la o asemenea stare de spirit, din dorinţa de a apuca şi noi ziua eliberării, încercam să povestim diferite întâmplări, mai mult sau mai puţin hazlii, care aveau darul de a risipi tristeţea. Mai mult chiar. În timpul unei asemenea povestiri, atât povestitorul cât şi ascultătorii aveau senzaţia că se află afară, în libertate, acolo lângă personajele din povestire şi în aceste momente ne simţeam descătuşaţi. Cu cât povestea era mai autentică cu atât implicarea noastră în viaţa eroilor era mai intensă”(p. 35).

Îmi amintesc o însemnare de jurnal a lui Mircea Eliade, o remarcă esenţială pentru definirea literaturii şi a artelor în general: psihicul uman are nevoie de naraţiune ca trupul de apă sau hrană (condensând şi plasticizând gândirea lui: adică nevoia respectivă aparţine structurii înseşi a psihicului). Nu este locul potrivit aci pentru argumentarea acestei păreri, nici pentru ilustrarea valorii ei antropologice, însă doresc să reţinem faptul că deţinuţii politici, al căror purtător de cuvânt acum este memorialistul discutat, nu numai că au decriptat această lege a psihicului, insuficient argumentată ca atare de istoricul religiilor  – şi ce păcat că aşa s-a întâmplat! -, ci au şi folosit-o cu caracter preventiv curativ. Va să zică, din cele expuse de Aristide Ionescu, naraţiunile ascultate aveau rolul de proiectare a povestitorului şi a ascultătorilor în afara graniţelor lor psihice şi afective impuse de condiţionarea temniţei, ceea ce, adăugăm, le aducea deţinuţilor o împrospătare a forţelor, pe lângă o odihnă a tensiunii interioare. Este vorba de îmbogăţirea lăuntrică pe care ţi-o aduce contactul cu existenţe necunoscute până aici, cu semeni pe care povestirea îi esenţializează, dacă este făcută cu talent, adică atunci când are caracter literar. Căci, orice ar crede specialiştii, literatura este mai mult decât literatură; ea este mijloc de transcendere a fiinţei umane.

Autorul merge mai departe cu consideraţiile asupra puterii de a modifica, prin imaginar, stările, putere înmagazinată şi în astfel de povestiri spuse în puşcărie: “Acasă, la gura sobei, întâmplările în care personajele umblau prin frig te făceau să simţi parcă o răcoare, în schimb în închisoare aveau darul de a ne întări la frig. Un fenomen greu de explicat. Acultând povestirea în care eroii întâmpinau cu stoicism frigul şi zăpada, în subconştient avea loc o comparaţie între frigul imaginat şi cel din celulă care, parcă, nu-ţi mai pătrundea atât de adânc în mădulare”(p. 36). Constatarea nu mi se pare deloc lipsită de însemnătate: într-adevăr, trăirile din închipuire sunt mult mai intense decât cele autentice, ca şi trăirile onirice. Mai mult, unul dintre rosturile depănării rituale orale a miturilor în auzul credincioşilor este cel menţionat mai sus: să ajute la trecerea prin greutăţile inerente oricărei vieţi.

Deoarece demascările se apropiau cu paşi urieşeşti şi de Aristide Ionescu, e potrivit să cântărim cine era el şi cum fusese el pregătit pentru viaţă de către părinţi.

Tata îşi păstrase cravaşa care a avut un loc de seamă în educarea noastră. Pentru a ne imprima de mici disciplina, evitând astfel hărmălaia, stabilise unele reguli din care redau:

- celui mai mare să-i spui “nene”şi “dumneata”;

- nu aveai voie să loveşti pe altul. Trebuia să raportezi tatei;

- să execuţi ce-ţi spune cel mai mare decât tine;

- în timpul mesei nu se vorbeşte;

- la masă să nu laşi nimic în farfurie din porţia ce ţi se serveşte (iniţial erai întrebat cât doreşti, nu ce doreşti, căci mâncarea era aceeaşi pentru toţi. (…); între mese nu aveai voie să ceri ceva de mâncare.

Seara la culcare, hainele erau aşezate de fiecare pe un scaun, într-o anumită ordine. Se întindea cureaua de la pantaloni peste care se aşezau hainele ce erau dezbrăcate. Totul se strângea cu cureaua şi efectele astfel pregătite puteau fi controlate.

Dimineaţa, dacă întreba cineva: unde-mi este un ciorap (sau alt obiect), primea la palmă o cravaşă – dacă era auzit de tata. Fetele care dormeau separat erau exceptate de la aceste reguli”(p. 40-41).

Sosirea a 150 de studenţi în Gherla aduse schimbări importante în organizarea penitenciarului: ei înlocuiră plantoanele. Condamnaţii fură pritociţi, mutaţi în camere unde erau amestecaţi cu studenţii. Se introduceau de la sine în fiecare grup existent. “Chiar de la început studenţii s-au arătat foarte curioşi. Doreau să ştie ce veşti aveam de afară şi prin cine le primeam, din ce grupare am făcut parte şi pentru ce am fost condamnaţi, cine dintre ai noştri a scăpat nearestat etc. În aceeaşi ordine de idei ne întrebau dacă avem cunoştinţe de arme care ar putea fi folosite la momentul potrivit, la cine sunt ascunse, cine mai ştie de ele. De asemeni îi interesa problema aurului. Dacă are cineva ascuns aur cu care s-ar putea cumpara arme la ora H şi vorbeau în aşa fel încât te lăsau să înţelegi că momentul este foarte aproape şi ei sunt bine organizaţi pentru asta. Ne mai lăsau să înţelegem că se pregăteşte o evadare în masă şi doreau să ştie pe cine se putea conta, atât dintre deţinuţi cât şi dintre gardieni, apoi ne mai întrebau cum credem noi c-ar trebui pedepsiţi, la momentul potrivit, trădătorii deţinuţi, plantoanele şi gardienii. Unii răspundeau plini de încredere, se ivise astfel o speranţă. Dar ne uimea faptul că peste trei săptămâni se produceau din nou schimbări în celule. Noile plantoane, studenţii, veneau cu liste nominale. Erai strigat şi treceai în camera fixată. Aici, alte figuri noi şi câte 4-5 studenţi, alţii decât cei pe care-i văzusei. Aceşti noi studenţi discutau cu fiecare în parte aceleaşi probleme. După două săptămâni altă schimbare, în altă cameră, alţi studenţi cu aceleaşi întrebări. Asta a durat până la sfârşitul lui martie, când 250 de deţinuţi, între care eram şi eu, au fost cazaţi în camerele 55, 56 şi 57. Ni s-au luat priciurile şi am pus rogojina direct pe ciment. Ne înveleam fiecare cu pătura lui. Aceste camere n-au mai fost scoase o jumătate de oră la plimbare, deci eram izolaţi”(p. 43).

Imixtiunea în gândirea intimă a celorlalţi, săvârşită de studenţi, creşte, tot creşte fioros. Şoaptele, însoţite de promisiuni făcute cu jumătate de gură, sunt ispititoare; grăiesc despre o mândrie curată a tinereţii ce nu se lasă învinsă de disperare, despre structura sufletească de oţel a celor arestaţi anterior. Trece prin dreptul nărilor avide secretul unei organizaţii interne, în penitenciar, ce nu va fi zdrobită dacă i te alături şi tu: totul este să-i produci informaţiile cele mai exacte asupra tuturor celor gata de luptă şi sacrificiu şi a simpatizanţilor în haine militare comuniste ai opozanţilor. Ora H! Mult aşteptata, mult râvnita oră H! Despre ea este vorba: evadarea întregii închisori, ajungerea la arme, cumpărarea altora… Ora răzbunării! Ora când şi vânzătorii de dincoace de gratii vor fi pedepsiţi…

Şi, într-o planificare perfectă, oamenii sunt vărsaţi dintr-o cameră într-alta şi din nou înghesuiţi cu întrebările şi cu provocările – să nu scape vigilenţei reeducaţilor nici un gând primejdios ce ar străbate capetele ‘bandiţilor’, fiindcă nu mai este mult şi aceştia vor fi acuzaţi în public şi determinaţi, prin propriile lor declaraţii, să-şi acuze prietenii, rudele şi, mai ales să se inculpe pe ei înşişi. În nici o altă carte despre reeducări, descrierea acestei perioade de tatonare şi de tragere de limbă nu este, pe cât de mică, pe atât de zguduitoare şi de completă ca cea de aici. Oare celelalte victime memorialiste n-au fost suficient de conştiente de cele prin care treceau sau au preferat să nu-şi spovedească naivitatea, ori faptul că ele însele, mai târziu, după reeducare, fiind obligate să facă aceleaşi servicii lui Ţurcanu ca aceia care acum adunau note mentale despre activitatea şi gândurile noilor veniţi, s-au sfiit să declare abjectul unor atari purtări (oricât de scuzabilă ar putea deveni prin scrutarea chinurilor suferite până a ajunge aici)? Sau, mult mai simplu, torturile ulterioare au şters acuitatea imaginii acelor clipe anterioare. Oricum, Aristide Ionescu pare mult mai sensibil ca alţii la purtările de tip Iuda.

Pe data de 11 aprilie 1951 aproximativ 80 deţinuţi din cele trei camere menţionate au fost scoşi în curtea Gherlei, în temeiul unei liste, deci aleşi cu grijă. Erau aşteptaţi. “Mi-am dat seama că directorul era în stare de ebrietate, în formă dârză (Autorul ezită dacă era vorba despre Gheorghiu sau Goiciu; n. n.). Ne-a spus că fiind Sfintele Paşte vrea să le sărbătorim împreună. Ne-a aşezat pe toţi lângă o latură a clădirii, care era în formă de U, şi ne-a poruncit să mergem ca broasca până la cealaltă latură cam 70 m. A promis că cine va ajunge în primii zece va fi trimis la cameră, iar cei rămaşi în urmă vor fi loviţi (şi ne-a arătat o bâtă în formă de par) cu care se pun porumbii în Oltenia. Aveam 30 ani neîmpliniţi şi ca fost jucător de fotbal aş fi ajuns uşor între primii zece, dar nu l-am crezut şi am ajuns intenţionat cam al 15-lea. În aşteptarea sosirii celorlalţi am asistat la un spectacol înfiorător: Ultimul era marele specialist în agricultură – Pană – fost ministru al agriculturii, în vârstă de 68-70 de ani, pe care directorul îl lovea sălbatic în cap, pe unde nimerea. Până şi alţi 15 deţinuţi care rămăseseră în urmă au fost bătuţi crunt până n-au mai mişcat. ştiu că nu mult după acea întâmplare, Pană a decedat. Un intelectual de seamă al ţării, un om de caracter şi de bună condiţie, o minte luminată, un specialist în domeniu să moară în urma unei bătăi cumplite aplicată de o gorilă brutală, incultă şi inumană!

Noi, cei care reuşisem să ajungem la punctul final am fost puşi să repetăm cursa la zidul opus şi, într-adevăr, primii zece care au ajuns au fost trimişi înăuntru, dar nu în cameră, ci am fost opriţi la parterul închisorii, unde era ciment pe jos. Am fost obligaţi să ne dezbrăcăm până la brâu şi să ne culcăm cu faţa în jos pe ciment, cu braţele întinse lateral, în formă de cruce. S- a turnat peste fiecare apă rece şi un gardian controla în permanenţă dacă aveam pieptul lipit de ciment. Dacă i se părea ceva te apăsa cu cizma. Mulţi s-au îmbolnăvit. În camera 57 unde eram eu, au fost opt inşi cu pneumonie. În camerele 55, 56 şi 57 nu era nici un deţinut student şi nu pricepeam de ce, când ei purtaseră discuţiile cele mai tari la adresa regimului şi noi îi cunoşteam ca cei mai dârzi în principii. (…)

Într-o zi, când uşa camerei era deschisă (căci ni se servea masa cu polonicul în gamelă), am auzit un strigăt înfiorător: “Aici suntem bătuţi!”şi un deţinut de la camera 101 a sărit peste balustradă şi a căzut pe ciment făcându-se praf “(p. 44).

Cei care asistaseră la scenă, măcar prin participare auditivă, rămaseră cu întrebările fără răspuns, cu privire la acea nenorocire. Abia toamna fură mutaţi aiurea.

Fragmentul este preţios, căci sunt absente din memorialistica reeducărilor scene de tortură aplicată direct de conducerea penitenciarelor, exceptând scurta scriere a lui Eugen Măgirescu; nici această implicare a conducerii n-ar fi avut loc dacă nu se îmbăta comandantul până la uitarea consemnelor primite de a rămâne în afara conului de lumină ce-i aducea în prim plan pe reeducatori. Din întâmplarea aceasta, se deduce cu claritate că scopul final al reeducărilor era distrugerea definitivă a tineretului, dar nu prin bătaie, ci prin ‘moarte naturală’ – boala -, deşi provocată. Dealtfel, un  regim similar aplica în 1957-1958 gardianul Todea în aceeaşi închisoare: când intra în tură, ne poruncea să vărsăm hârdăul cu apă de băut pe ciment şi ne ordona să ne culcăm pe burtă ori spate în băltoaca răspândită în toată camera, ori ne aşeza turceşte în apă, cu mâinile pe creştet, ţinându-ne astfel opt ore.

Autorul ajunse la camera108, unde avu norocul să-l cunoască pe asistentul lui Nae Ionescu: Axinte Sever Popovici. Sunt curioase ideile ce l-au impresionat din spusele acestuia: “Nu admitea că (femeile; n. n.) pot fi egale bărbaţilor. Spunea că legile societăţii au fost făcute de bărbaţi, fără ca femeile să fi fost consultate, ci doar li s-a impus respectarea lor şi neputând să le respecte – datorită firii lor biologice diferită de a bărbaţilor – sunt obligate la minciună şi perversitate”(p. 45). Locotenentul politic Avădanei l-a scos pe colegul Sălăjan la o convorbire despre un consătean care avea o armă.. La refuzul aceluia de a declara ceva, i s-a întors: “Nu vrei să spui? Eu am vrut să te scutesc să ajungi pe mâna ălora unde ai să spui tot”… (idem).

După sinuciderea menţionată, era al doilea avertisment privitor la faptul că se petreceau lucruri de neînţeles la Gherla. Dar nici aceste atenţionări nu puteau fi descifrate. Trecură două săptămâni până la mutarea lui Sălăjan în altă parte. Urmă Aristide Ionescu, care fu condus la camera 105, unde-i regăsi pe cel de mai sus şi pe studentul Ungureanu, cel ce fusese de curând planton şi pe care-l rugase să-l avertizeze pe fratele său să nu-şi dea drumul la gură, deoarece mişunau turnători pretutindeni. “Seara, după stingere, am văzut că Sălăjan s-a dezbrăcat până la brâu şi un student de la medicină, cu un blachiu ascuţit îi deschidea nişte umflături de pe spate din care scotea puroi. Ca dezinfectant folosea o soluţie de hipermanganat. După care l-a pansat cu feşe rupte din cămaşă. Am întrebat, mirat, de ce nu era dus la punctul sanitar al închisorii. Infirmerie şi spital nu erau decât la Văcăreşti. Studentul mi-a răspuns că nici acolo nu i se făcea mai mult”(idem). Cel care nu cunoaşte multe din relele lumii, nici când îi apropii lumânarea de ochi tot nu se sperie. La fel şi Aristide Ionescu: vedea acea situaţie deloc în regulă a lui Sălăjan şi, totuşi, nu pricepea că se petreceau lucruri stranii în noua cameră.

Noroc că-l avea pe plantonul Ungureanu cu care să se împrietenească şi să-şi împartă gândurile! “Timp de două săptămâni am discutat (…) de toate: politică, planuri de viitor şi în plus mi i-a spus şi pe cei doi turnători din cameră de care să mă feresc. Mi-a pus şi el obişnuitele întrebări pe care le puneau studenţii: “DACĂ VINE ORA H PE CINE PUTEM CONTA? (Această întrebare obsesivă devine inspiratul titlu al memoriilor; n. n.) Ce arme avem ascunse şi de la cine mai putem procura? Cine a mai făcut parte din organizaţia cu care am fost judecat şi n-a apărut la proces? Ce bani pot procura sau ce obiecte de valoare posed cu care să putem cumpăra arme când va fi momentul? Ce să facem pentru cei care au murit în închisoare? Ce să facem cu deţinuţii “turnători”, la ora H? Să-i spânzurăm sau să-i tăiem bucată cu bucată?”(idem). De unde să-i treacă prin minte că prea semănau iscodirile între ele şi că, dacă apăreau atât de insistent, trebuie să fi existat o explicaţie, că doar nu învăţaseră toţi studenţii acelaşi chestionar de dragul frumuseţii lui!

În ceea ce priveşte banii sau obiectele de valoare, Securitatea, ascunsă în spatele reeducatorilor, era cel mai interesată de aur; pe bună dreptate cititorul se va întreba de ce. Răspunsul îl deduce din următorul incident: “În camera 99 unde mă aflam supus supliciului de a sta în şezut cu mâinile la vârful picioarelor, cu altul în cârcă, a fost adus şi fratele meu Ilie şi aşezat direct în poziţia de supliciu. Când a fost adus în cameră, am văzut cum s-a schimbat la faţă şi şi-a muşcat buza de jos. Când ne-am întâlnit, liberi, mi-a spus că trecuse prin “demascare”la  închisoarea Piteşti şi de aceea fusese dureros impresionat când a fost adus la Gherla în camera 99. Fire încrezătoare, a fost o pradă uşoară în mâna călăilor în perioada de “informare”. La sondajele lor a declarat că nu are arme, dar la ora “H”(oră de care-l asigurau studenţii turnători) va folosi 2.000 buc. cocoşei (monezi de aur) cu care va putea cumpăra multe arme. Când a fost torturat a spus locul exact unde îi avea îngropaţi. A fost pus să scrie soţiei (care nu ştia nimic) locul, via, numărul rândului şi numărul viţei-de-vie (punându-l să facă şi o schiţă). Pe baza descrierii făcute au intrat uşor în posesia “tezaurului”, l-au ridicat fără a se fi întocmit vreun act.”

Acum se înţeleg scopul şi foloasele particulare ale salariaţilor M.A.I., când îi puneau pe alde Ţurcanu şi compania să schingiuiască oamenii până trădau ce valori aveau ascunse şi unde, pentru a şi le însuşi, fără recipisă, declaraţiile fiind smulse fără temei legal..

Acest frate al meu, altfel un om foarte bun, renumit tehnician în vinuri şi tot atât de renumit comerciant în zona viticolă Drăgăşani, s-a găsit dezarmat în faţa perversităţii falşilor luptători anticomunişti. Stând pe rogojină în poziţia chinuitoare, bine aleasă de torţionari, ne aruncam pe furiş priviri compătimitoare”(p. 53).

Mi-au fost puse zeci de întrebări, dar nu una după alta, ci pe parcursul conversaţiei. Reţin câteva răspunsuri pe care i le-am dat: “Din organizaţia din care am făcut parte n-am cunoscut decât pe Marinovici, ceilalţi mi-au fost necunoscuţi. Bani, aur, valută nu am, dar am o armă şi apoi la ora H putem dezarma inamicii şi facem astfel rost de arme. Pentru cei care au murit în închisori să dăm pensii familiilor şi să ridicăm monumente în fiecare localitate unde au fost martiri, iar pe acele monumente să fie scrise numele lor. Cu deţinuţii trădători să nu facem crime sau atrocităţi. Au fost omorâţi prea mulţi oameni nejudecaţi ca să facem aceeaşi greşeală. Ar putea avea loc răzbunări personale. Eu propun să fie închişi şi judecaţi de cei în drept, după faptele comise”(p. 45-46).

Până şi cei complet neavizaţi dintre cititori au sesizat greşelile debitate, ce- l vor costa curând bătăi după bătăi.

Într-o zi au fost aduşi în cameră alţi patru studenţi: Ţurcanu, fraţii Levinski şi Ion Popescu, fiul unui colonel din Bucureşti. Chiar din prima seară, Ţurcanu a făcut linişte şi a început să ne vorbească: Ce gânduri avem? Vrem să murim în închisoare când acasă ne aşteaptă, pe unii copiii, pe alţii nevestele, părinţii, fraţii şi surorile? De ce să continuăm să urâm actualul regim din ţară? Putem să recunoaştem că am greşit, să spunem toţi cu ce am greşit şi tot ce n-am spus la proces, astfel să fim iertaţi şi puşi în libertate.

O jumătate de oră ne-a vorbit pe această temă. Se vedea că derulează o lecţie dinainte învăţată şi a încheiat cam aşa: “Cine vrea să-şi facă DEMASCAREA (auzeam pentru prima oară acest cuvânt) să spună tot ce ştie, tot ce n-a spus la proces şi să-i denunţe pe toţi cei care au ştiut de activitatea lui, dar să fie absolut sincer, căci pe noi nu ne poate păcăli ca pe cei de la securitate. Aici se spune absolut totul!”.

Au ridicat mâna cei doi deţinuţi pe care eu îi bănuiam ca turnători. Li s-a dat cuvântul, iar cei doi însoţitori ai lui Ţurcanu care aveau hârtie şi creion, notau tot. Cei doi deţinuţi au spus că de activitatea lor au ştiut: părinţii, fraţii, surorile. Unul din cei ce-şi făceau demascarea a spus că are şi o armă şi a spus unde o are ascunsă. Eram îngrozit de ceea ce auzeam. Toţi cei pe care-i spuneau puteau fi judecaţi şi condamnaţi pentru “nedenunţare”. Ungureanu, care era lângă mine a exclamat: “Canaliile, îşi denunţă familiile!”… A urmat altul şi altul, încât la două noaptea, din cei 34 de deţinuţi, zece îşi făcuseră “demascarea”. Ţurcanu a dictat stingerea, dar pentru mine au început chinurile. Nu poate fi explicat abisul în care simţeam că mă afund. Tot restul nopţii un foc m-a mistuit. N-am dormit nici-o clipă. Simţeam o apăsare aprigă pe piept, în inimă un gol imens. Nu puteam înţelege cum aceşti zece tineri studenţi puteau să-şi denunţe cu atâta sânge rece familiile. Era atât de îngrozitor acest lucru, încât mintea mea era depăşită. A doua seară s-a continuat demascarea. Alte mâini ridicate, alte drame, se spuneau numele rudelor, prietenilor, logodnicelor, iar cei doi secretari ai lui Ţurcanu notau mereu. Cu fiecare mână care se ridica să-şi facă DEMASCAREA simţeam cum cobor tot mai mult într-un haos sufletesc. La orele două noaptea mai rămăseseră şase deţinuţi care nu vorbiseră. Au început pentru mine ceasuri de tortură cumplită”(p. 46-47).

Modul de prezentare înşeală. S-ar crede că studenţii, sub imperiul unei inspiraţii satanice ascultau hipnotizaţi de Ţurcanu şi, deîndată ce acesta le-o cerea, treceau la a-şi face demascarea, fără nici un fel de presiune, alta decât psihologică. Se va vedea mai departe cum de s-a ajuns la demascările ce l-au îngrozit pe memorialist.

În tot acest timp eram lângă Ungureanu care-mi era un fel de sprijin moral. Unul câte unul şi în a treia seară, cei şase care mai rămăseseră, ridicau mâna să dezvăluie şi ei tainele în care erau implicate sufletele cele mai apropiate lor. Pe la unu noaptea rămăsesem doar eu şi Ungureanu care nu cerusem să vorbim. Eram convins că Ungureanu nu va fi ca ceilalţi, dar după o scurtă pauză, numai ce-l văd că ridică mâna cerând să-şi facă demascarea şi spre stupefacţia mea o face începând a mă acuza pe mine că sunt un “bandit”care l-a influenţat tot timpul să nu se demaşte. El nu vrea să rămână singur în închisorare, de aceea va spune tot ce nu spusese la securitate. Nu pot să descriu ce am simţit în clipa aceea. Un fel de prăbuşire sufletească. Am văzut mai întâi negru înaintea ochilor şi, deşi auzeam tot, nu mai eram în stare să înţeleg. Un fel de haos în care vorbele se ciocneau în toate părţile; un amalgam din care singurul lucru pe care-l mai percepeam era un glas ameninţător de fiară: “Până mâine seară ai timp să te gândeşti, Ionescule!””(p. 47).

Toate victimile, pe rând, râvnesc la moarte, în atari situaţii. Se dădu stingerea. Aristide Ionescu s-ar fi sinucis; dar două plantoane l-ar fi împiedicat s-o facă, de la prima mişcare suspectă. Copilăreşte, îşi ţinu răsuflarea, să caute înnăbuşirea pe calea aceasta. De bună seamă, nu izbuti. Nu-i rămase decât să-şi inspecteze memoria, să afle ce vorbise de când era arestat şi s-ar fi întors împotriva sa acum – şi mai ales a celor dragi. Cu  osebire căuta să-şi rememoreze câte i le spusese lui Ungureanu, vădit spion al său. “Un singur lucru însă nu-l spusesem niciodată nici la securitate şi nimănui şi anume despre oamenii din grup şi despre faptul că cineva din familie ar fi ştiut ceva despre activitatea mea. (…) Făcusem chiar imprudenţa să-i mărturisesc lui Ungureanu că am o armă. Trebuia să nu spun locul exact unde era ascunsă ca să nu fie găsită. Oricum ştiam că nu puneam în pericol libertatea nimănui”(idem). Bietele ‘socoteli de acasă’… se vor potrivi oare cu cele din târg?

Am aşteptat cu sufletul împietrit, dar puţin mai stăpân pe mine, seara următoare. Când Ţurcanu m-a întrebat ce am hotărât, i-am spus că-mi voi face şi eu “demascarea”. Am început prin a vorbi de armă şi am văzut că Ţurcanu a verificat imediat notiţele ce le avea. Am adăugat că la securitate l-am apărat pe fratele meu Ilie pentru că eu n-am ştiut nimic de el şi nu ştiu de ce a fost adus şi el aici la Gherla. A fost apreciată ca sinceră “demascarea”mea, la care Ţurcanu a adăugat: “Cu tine Ionescule, am procedat foarte blând pentru că şi tu când ai discutat cu Ungureanu n-ai aprobat ca turnătorii să fie omorâţi la ora “H”. Cu alţii vom proceda altfel. De exemplu colonelul Răţoi din Bucureşti a zis că o să ne pună să ne mâncăm rahatul, aşa că vom face noi cu el acest lucru. Sălăjan care este aici a zis că o să ne bată ca pe coasă şi l-am bătut noi de i-am copt spinarea”(idem).

Mai exista un deţinut, pe nume Brânzei, care, într-o tentativă eşuată de sinucidere, a înghiţit două ace de cusut, făurite din sârmă. Pârât lui Ţurcanu de plantoane – aceasta le era menirea -, fu dator de atunci înainte să-şi folosească gamela de mâncare ca oală de noapte şi să-şi caute prin ea, după scaun, acele. Om de caracter, refuză să mai mănânce din acel recipient. Fu hrănit forţat . După  trei zile apărură şi acele cu pricina.

Este interesant de urmărit – ceea ce nu o fac cu lucrările de memorialistică analizate în această Istorie - în ce măsură o axiomă din domeniul picturii, mai precis al artei portretisticii, se manifestă şi în portretistica literară; anume faptul că în fiece portret realizat de un pictor găsim şi elemente de autoportret. Cele scrise mai sus despre Ţurcanu – din păcate, nu găsesc în paginile lui Aristide Ionescu nici înfăţişarea acestuia, nici impresiile victimei asupra firii sale, decât în cuvintele rostite camerei de subiectul portretului sau memorialistului în particular – m-au făcut să-mi pun această întrebare, deoarece şeful reeducărilor pare să împrumute, în aceste rânduri, ceva din echilibrul afectiv al naratorului, o leacă din bunul său simţ, pare să-şi piardă furia oarbă şi bestială ce transpiră din celelalte apariţii ale sale, datorate altor peneluri, ce s-au perindat, şi o vor mai face, prin faţa ochilor noştri, s-o piardă în favoarea unui oarecare echilibru şi al raţiunii. Felul în care l-a răsplătit …cu mai puţin chin, din pricina atitudinii sale pacifiste, nesangvinare, pe povestitor, lasă cititorul a bănui că încă exista un simţământ al dreptăţii în pieptul său. Simultan, se cere revizuită această părere, fiindcă îndată după aceasta, animalitatea pedepsei administrate celorlalţi citaţi şterge orice lumină umană de pe figura lui.

Două zile după demascare, Aristide Ionescu fu mutat la camera 104, între 34 de chinuiţi – opt dintre ei fiind victimile celorlalţi: “Mai întâi erau obligaţi să stea în şezut pe priciuri, cu picioarele întinse în faţă şi braţele întinse la vârfurile picioarelor. Erau ţinuţi aşa zi şi noapte, păziţi de ceilalţi 22 de deţinuţi, care făceau de planton cu schimbul. Nu aveau voie nici să aţipească. Cum erau prinşi că au aţipit, erau loviţi bestial cu palmele şi pumnii peste faţă. Trei dintre cei opt “bandiţi”erau ţinuţi cu faţa la perete într-un colţ al camerei, cu rucsaci grei în spate şi obligaţi să stea într-un picior. Se făcea pauză numai când se servea masa, când începea alt chin. “Bandiţii”aveau voie să mănânce numai când şeful de cameră ordona: “Bandiţi, în genunchi, jos lângă priciuri şi mâinile la spate!”. Li se puneau în faţă gamelele cu mâncare şi li se poruncea să mănânce cu gura direct din gamelă, ca porcii, ţinând mâinile mereu la spate. Cei care refuzau să mănânce erau lăsaţi flămânzi câteva zile, apoi erau hrăniţi artificial de echipa de studenţi la medicină.

Din cauza chinurilor s-au declanşat două cazuri de nebunie: primul a fost un om ţinut cu faţa la perete, cu rucsacul în spate. Dintr-o dată a chemat plantonul să-i scoată măseaua; a desenat pe perete locul unde era măseaua stricată, apoi, apucând un cleşte imaginar a tras din perete măseaua. Gestul a fost urmat de un râs demenţial, fără stavilă. Celălalt caz a fost al unui muncitor, care după câteva zile de stat cu rucsacul în spinare, într-un picior, s-a aşezat jos. Atunci, doi deţinuţi călăi l-au ţinut cu capul în jos şi picioarele în sus până a leşinat. L-au întins pe pat şi după ce şi-a revenit călăii au spus: “acum credem că preferi să stai la perete”. În câteva ceasuri omul a înnebunit. A fost anunţat Ţurcanu, care a ordonat “relaxarea”, adică puteai mânca şi dormi când voiai nu când ţi se ordona” (p. 48).

Scurtarea memoriei odată cu trecerea timpului, dar şi stressul din acea perioadă, ce împiedica victimile să reţină numele şi istoria personală a colegilor de caznă (cu atât mai mult cu cât, dacă nu asistau la autodemascare, nici nu aveau cum să le afle datele biografice, discuţia între victime fiind strict interzisă, sub ameninţarea bătăii, iar informaţiile procurate prin autodemascare sau demascările făcute de prieteni fiind pline de invenţii pe placul reeducatorilor), fac să se umple istoria reeducărilor de mari pete albe, cum sunt cele de aici: “un om”, un “muncitor”, au înnebunit. Aceşti SFINŢI ai românimii – şi atâţia alţii pierduţi în filele memorialisticii de detenţie, cu feţe şi personalităţi anonime – au foarte puţine şanse să fie recuperaţi ca identitate de pioşenia urmaşilor (eventual un alt memorialist îşi va aduce aminte cine era unul, însă îi va uita pe alţii). Astfel, istoria ce se va scrie – dacă se va scrie vreodată – va fi a unor evenimente greu de legat între ele şi cu şirul incomplet, o istorie mai mult ştirbă decât revelatoare, nici măcar statistică, necum exactă. Aristide Ionescu încearcă o listă de reeducatori, care nu numai că este incompletă dar transcrie şi greşit unele nume: Ţurcanu, fraţii Levinski (este primul care pomeneşte doi fraţi cu acest nume), Mărtinuş, Paul Caravia, Pop Cornel, Popescu Ion, Popa Ţanu, Daniel Dumitrescu (de fapt: Dan), Morărescu sau (?!) Măgirescu, Jubercan (: Juberian).

E singurul memorialist care propune o gradare a chinurilor de la o cameră la alta, probabil dedusă din convorbiri purtate cu alte victime, după încheierea reeducărilor, ori din propriile sale preumblări obligate de ici colo:

“- la camera 105 era o tortură psihică şi fizică mai puţin accentuată;

- la camera 104 se aplica o tortură fizică accentuată, dar cu pauze de relaxare;

- la camera 103 se aplica o tortură fizică mai puternică şi fără pauze;

- la camera 102 era o tortură fizică şi de distrugere a personalităţii omului, astfel că deţinuţii, mai târziu, simţeau silă faţă de ei înşişi, rămânând cu sufletele schilodite pentru tot restul vieţii. Aici erau obligaţi să participe alături de şeful de cameră la torturi împotriva foştilor prieteni şi colegi;

- în camerele 103, 102 şi 101, deţinuţii aşa-zişi reeducaţi erau puşi să tortureze pe cei nereeducaţi, urmăriţi îndeaproape de adjuncţii lui Ţurcanu căruia îi raportau comportamentul acestor noi călăi. În funcţie de rapoartele primite, Ţurcanu hotăra dacă mai erau declaraţi sau nu “bandiţi”, iar în cazul când erau din nou declaraţi “bandiţi”, erau trecuţi prin toată gama reeducării – adică întreg lanţul de suferinţe.

În camera 101 se aplicau torturile cele mai cumplite, care duceau până la exterminare; tot la camera 101 erau aduşi şi acei care încercau să pună în gardă – oricât de subtil – pe alţi deţinuţi de ceea ce se petrece în această închisoare atunci când erau prinşi şi demascaţi.

În camera 99, unde erau 90-100 deţinuţi, se aplica tortură prin chinuri fizice non-stop şi de lungă durată”(p. 49).

Trebuie să mărturisesc că strădania memorialistului de a face oarece ordine în caznele distribuite cu largheţă la Gherla, până la înnebunire şi moarte (nu numeşte Aurel Obreja camera 99: “camera morţii”?), nu mă convinge, cu atât mai mult cu cât, în pofida nuanţelor, mi se pare că etichetările se repetă. Însă îi înţeleg strădania, pentru că este imposibil să vieţuieşti în haos; mintea noastră încearcă mereu şi iarăşi să-i găsească o cheie ce să-l raţionalizeze, să-l facă accesibil înţelegerii, să-l umanizeze. Deci salut cu respect această tentativă care – poate greşesc eu – va ajuta, coroborată cu alte explicaţii, să devină mai clar ce se petrecea în această închisoare sordidă.

În existenţa lui tortuoasă de victimă în curs de “reeducare”, Aristide Ionescu coboară la cea mai josnică învăţătură ce urma s-o dobândească prin pedagogia specială a Securităţii aplicată împotriva duşmanilor regimului: prefacerea în provocator şi turnător, treaptă fără de care nu aveai scăpare din “şcoala”lui Ţurcanu şi a ciracilor săi, dacă de a deveni călău mai găseai soluţie să te eschivezi.

Mi s-a spus că sunt mutat la camera 105 fiindcă va fi adus acolo profesorul de logică şi literatură universală Axinte Sever Popovici, cu care ştiau că sunt prieten şi mi s-a ordonat să fac cu el ceea ce făcuse Ungureanu cu mine: să-i înşel buna credinţă, “să-l trag de limbă”. Astfel de atitudine se chema “muncă de informare”. Mi s-a atras atenţia că dacă nu execut, sau dacă îl pun în gardă voi suferi torturi mult mai mari decât cele prin care trecusem sau văzusem. Timp de 10-15 zile cât dura perioada de informare trebuia să tragi de limbă victima. I-am dezvăluit lui Popovici tot. I-a fost foarte greu să creadă că toţi din cameră sunt turnători, mai ales că pe unii îi cunoscuse şi îşi făcuse impresii bune despre ei. Am contat pe inteligenţa şi intuiţia acestui om, sperând să pătrundă tot acest mecanism diabolic al demascării. Sever Popovici nu m-a dezamăgit. A început să vorbească în cameră negativ despre mişcarea legionară care a dus în eroare tineretul. În continuare şi-a exprimat ataşamentul faţă de noul regim şi a dezvoltat cu mult talent noile teme socialiste. Apoi ne-a vorbit despre profesorul de logică Nae Ionescu al cărui asistent a fost şi chiar locuise în casa lui. Ne-a spus că Nae Ionescu era un om foarte dotat, cu o memorie excepţională, dar că a făcut şi compromisuri. Astfel:

În timpul războiului 1916-1918 Nae Ionescu, ca să nu fie mobilizat a îmbrăţişat catolicismul şi a fost luat sub protecţia unui cardinal care l-a dus în Franţa. După terminarea războiului Nae Ionescu a părăsit catolicismul şi Franţa şi a revenit în ţară. A fost căutat mulţi ani de acel cardinal, care-i remarcase inteligenţa ieşită din comun. În 1930 a jucat un rol important în aducerea în ţară a regelui Carol al II-lea şi un timp a fost unul din apropiaţii acestuia. În 1938 a căzut în dizgraţia regelui şi chiar a fost arestat. Astfel, prin discuţii, Axinte Popovici poza într-un intelectual cu vederi democratice, afirmând că imediat ce va ieşi din închisoare va studia marxismul. Atunci nu ştiam că Ţurcanu avea notat tot ce vorbise Popovici prin celelalte camere şi că era în discordanţă cu ceea ce spune acum”(p. 49-50).

Cel mai odios aspect al totalitarismului este că până şi aderarea la el ţi se pune sub semnul îndoielii; ea se cuvine să se înscrie în canoanele admise; la timpul potrivit; cu vorbele aşteptate şi indicate; şi …din partea cui se doreşte. Nu se îndeplineşte una dintre aceste condiţii, toată încălcarea ta de conştiinţă este nulă şi neavenită: te-ai împroşcat singur cu murdărie şi ai devenit şi mai penibil decât înainte!

Într-o noapte Ţurcanu l-a bătut spunând că nu păcăleşte pe nimeni dacă acum vorbeşte într-un fel şi înainte vorbise altfel. A recunoscut imediat că eu îl avertizasem cu ceea ce se întâmpla şi tot ce a spus a avut drept scop inducerea în eroare. Am fost din nou trecut în rândul “bandiţilor”şi bătut crunt. Întâi s-au aşezat pe două rânduri de la geam la uşă, pe toată lungimea camerei (circa 12 m.), iar eu am fost obligat să trec printre aceste rânduri, fiind lovit de fiecare cu pumnii, cu picioarele, unde se nimerea. După nenumărate astfel de curse, nu mă mai puteam ţine pe picioare, când am auzit bătăi în uşă. Era gardianul Gabor care a ordonat să se repete bătaia să vadă şi el pe vizor – fiindcă îi făcea plăcere. Când nu m-au mai ţinut picioarele am fost bătut cu cureaua la tălpi”(p. 50).

Puterea sufletească a celor trecuţi prin reeducări este de a nu acuza pe nimeni decât – dacă o fac – cu perdea şi toate menajamentele cu putinţă, ca şi când vină nu există, ci doar slăbiciune, iar aceea fără relevanţă. A se constata mai sus că tânărul, fără poziţie socială cu pondere, departe de a avea importanţa celei a asistentului lui Nae Ionescu, tânărul ce nici măcar nu lasă impresia că ar fi trecut prin torturi mari, dimpotrivă arată că a fost cruţat oarecum, datorită bunătăţii sale (perspectiva personală asupra pedepsirii turnătorilor), l-a avertizat pe mai vârstnicul, pe mai experimentatul, pe cu mult mai cultul său prieten, pe cel din preajma ideologului (mitic) al Mişcării. Iar acesta – zice – “a recunoscut imediat“. Atâta. Aristide Ionescu se miră doar că n-a avut forţa, măcar de ochii săi, de a mai zăbovi niţel până să-l denunţe că i-a făcut un bine.

A doua zi, susţinut de un deţinut, am fost mutat la camera 101, unde erau torturile cele mai groaznice. Aici am văzut pe colonelul Răţoi din Bucureşti şi alţi doi deţinuţi politici, obligaţi să-şi facă rahatul în gamelă şi să mănânce din el cu lingura. Dacă refuzau erau ameninţaţi că li se vor umple gurile şi nările cu forţa şi puteai fi sigur că o făceau. Am văzut de asemeni pe şeful camerei – unul din fraţii Levinski – torturând ore în şir cu două beţe cât două creioane legate între ele cu o sfoară; apuca deget cu deget şi strângea până ce pârâiau oasele în timp ce torturatul ţipa îngrozitor. Aşa au fost torturaţi cinci deţinuţi care erau bănuiţi că ascunseseră ceva la “demascare”. Tot aici am văzut un deţinut, un moţ foarte dârz, pe care-l cunoscusem la camera 57, ţinut cu capul în jos până a leşinat, fiindcă refuzase să stea într-un picior cu raniţa pe spate. A doua seară, când gardianul a venit să facă numărătoarea, moţul a strigat că suntem torturaţi. Primul gardian a zâmbit şi i-a spus să iasă a doua zi la raport. Când a venit a doua zi primul gardian să facă numărătoarea care se făcea zilnic, noi eram aliniaţi pe două rânduri şi pe al doilea era Moţul, cu mâinile şi picioarele legate, în gură avea un căluş şi era susţinut de doi deţinuţi. Primul gardian a întrebat: “Era cineva pentru raport?”N-a răspuns nimeni, iar primul gardian a întrebat iar: “Dar cu ăla legat la gură ce este?”. I s-a răspuns că-l doare măseaua, la care gardianul a remarcat ironic: “Aha, de-asta şi-a pus prosopul la gură, să-i ţină de cald”…

Cât am stat în camera 101, zilnic la numărătoare, moţul era legat şi cu căluş la gură, iar primul gardian nu mai întreba nimic. Era foarte clar că nu aveai cui să te plângi” (p. 50-51).

O umflătură a obrazului stâng, ce se întindea şi peste nara respectivă, diagnosticată drept erizipel de colegii medicinişti mijloci pentru Aristide Ionescu şi fu izolat la camera 98. Vreo cincisprezece zile le trecu în febră şi frisoane, după care coptura se sparse şi bolnavul se vindecă şi fu condus la camera 104, unde primi porunca să păzească un coleg să nu adoarmă în cursul nopţii. Prefăcându-se că nu-l văzu când aţipi, “plantonul m-a lovit cu atâta forţă peste faţă, de am văzut stele verzi”(p. 51). I se raportă lui Ţurcanu abaterea sa disciplinară şi fu mutat la camera 99. “Era o cameră foarte mare unde se aflau cam 100 de “bandiţi”care stăteau pe rogojini în şezut şi cu mâinile întinse la picioare. (…) Am trecut şi eu în rând cu ei. După o jumătate de oră s-a dat ordin ca cei din dreapta să se suie în cârca celor din stânga. Dacă poziţia iniţială era chinuitoare, acum, pentru cei de jos, durerea în şira spinării era groaznică. Ne străduiam cât puteam să nu ne lăsăm greu peste cei de sub noi, dar tot îi apăsam”(p. 51-52). Schimbându-i-se camera, este pus să tragă de limbă doi aşa-zişi americani, folosindu-se franceza, ceea ce temându-se să facă e iar pedepsit. Alţi doi inşi i-au fost încredinţaţi, să zmulgă de la ei, prieteneşte, unde ascunseseră arme. Nici nu i-a întrebat asta, drept care ajunse iarăşi la camera 99. Finalmente fu scos în fabrică, dându-i-se acelaşi consemn: să raporteze serile ce vorbiseră camarazii de atelier în cursul zilei de muncă. Trei luni mai târziu se desfiinţară camerele de tortură, iar Ţurcanu şi grupul său de reeducatori fură transferaţi la Jilava.

Pe 23 iunie 1953 fu eliberat.

Cazul lui Aristide Ionescu este poate cel mai potrivit pentru susţinerea unei constatări curioase în privinţa literaturii memorialistice de detenţie. El n-a fost atras de politică. Cea de dreapta nu l-a ispitit; partidele istorice le-a susţinut prin votul său, iar necuviinţele săvârşite la alegeri l-au indignat în calitate de cetăţean frustrat şi nedreptăţit. Politica de stânga, am văzut, i-a displăcut, fiind antinaţională; dar nu l-a amărât suficient pentru a-i provoca o reacţie violentă; raţionalitatea a învins cu eleganţă în discuţia cu Marina şi l-a pus pe acesta în ruşinoasă încurcătură.

De la cei angajaţi într-o luptă politică, uneori chiar sângeroasă, te aştepţi ca, la un moment dat, să atingă acel prag al exemplarităţii ce să le impună – pe drept sau pe nedrept – să-şi redacteze memoriile, să lase o pildă de viaţă urmaşilor.

Nu acelaşi lucru îl aştepţi de la un tânăr destinat unui prosper comerţ de vin, lăsat lui moştenire la timpul cuvenit. Iată, însă, că malaxoarele istoriei i-au zdrobit destinul aşezat şi cuminte ce şi-l pregătea. Un gest de omenie: ajutorarea unor fugari în munţi, i-a transformat existenţa într-un infern. Iar conştiinţa îl determină, lărgindu-i îndatoririle ce şi le simte faţă de semeni, să treacă la redactarea unor memorii dezvăluind masacrul la care Securitatea a supus Ţara, sub comunişti.

Nu orgoliul insului al cărui ţel este să fie numărat printre cei mai buni, nu credinţa că modul de viaţă politică ales de el se potriveşte tuturora, nu urletul disperării că şi-a ratat viitorul, l-au atras spre acest domeniu al literaturii române, ci istoria şi răspunderea ca om l-au împins către el şi l-au preschimbat în scriitor. Datele naturale şi ale unei educaţii culturale (n-am aflat care) ce i-a echilibrat discursul de tip clasic şi i l-a armonizat cu gândirea sa temperată, logică, ferită de salturi sau strădanii încâlcite, l-au susţinut pe această nouă cale menită să-i împlinească personalitatea ratăcită, prin voia regimului trecut, printre ratările atât de numeroase în rândurile acelora care au avut demnitatea de a nu îmbrăţişa trupul lepros al unui stăpân cu mângâiere urzicătoare şi sărut veninos.

Tags

Related Posts

Share This